.....................................................
7-9
- A, dragă, eu adrese nu dau. Nu dau și gata. Am descoperit că așa-i cel mai isteț să mă descurc cu toate întrebările. Dar știi ce, fiindcă pari o fată de treabă... - Berrrrt! s-a auzit un urlet din fața clădirii.
- A, nu băga în seamă, e doar unul dintre oamenii mei, care-ncearcă să intre mai devreme. Încă ceva ce-nveți să faci: să nu lași pe nimeni să intre mai devreme, niciodată. Și pe nimeni prea târziu.
Își pierduse șirul gândurilor și acum se uita la mine întrebător.
- Ziceai deci că-mi spui ce? l-am îmboldit.
- Ce?
- Ca să mă ajuți să-l găsesc pe tata.
- A, da. Poți să-mi lași o scrisoare pentru el.
- Domnu’ Nolan, deja am făcut asta. De asta am venit. Chiar am mare, mare nevoie să-l găsesc, am zis surprinzându-mă în poziția lui Runner, cu palmele sprijinite de muchia mesei, gata să țâșnesc în picioare dacă mă enervam.
Nolan a luat în mână o figurină de ipsos, înfățișând un bătrân chel gesticulând într-o expresie a exasperării, dar n-am putut citi ce scria la baza figurinei. Pe Bert părea să-l liniștească. A slobozit un oftat zgomotos printre buzele întredeschise.
- Ei bine, dragă, știi ce, n-o mai fi aici, dar știu că-i încă în Lidgerwood. L-a văzut cineva chiar noaptea trecută, în față la bodegă. S-a dat la fund pe undeva, dar e prin zonă. Pregătește-te, numai, să fii dezamăgită.
- Dezamăgită de ce?
- A, de tot ce vrei.
Când s-a ridicat să mă conducă, Bert Nolan s-a întors cu spatele la mine și-am înhățat, cât ai clipi, figurina.
Dar am pus-o la loc în silă și, în loc de asta, i-am luat un creion și-o punguță de porumb prăjit. Progresam. Le-am pus în scaunul de alături și-am pornit-o spre barul cel mai apropiat. La Cooney.
Crâșma asta nu cedase modei Vestului Sălbatic. Era o mizerie a zilelor noastre și mândră de asta. Trei fețe ridate s-au holbat la mine când am deschis ușa. Printre care și barmanul. Am cerut o bere, tipul a dat din clanță că vrea, cică, să vadă permisul de conducere, l-a ținut în lumină și apoi l-a coborât spre burduhan, cu un hmmm, dezamăgit că nu-i fals. M-am așezat și-am început să sorb din bere, lăsându-i să se obișnuiască cu prezența mea.
Apoi am vorbit. De cum am rostit cuvântul „Runner“, localul a luat foc.
- Potlogarul ăla mi-a furat 3 lăzi de bere, a zis barmanul. S-a dus prin spate, ziua-n amiaza mare, și le-a luat din camion. Și i-am dat o groază de băut pe datorie, crede-mă.
Bărbatul de vârstă mijlocie aflat două scaune mai încolo m-a apucat de braț, prea tare, și-a zis:
- Al dracu’ taică-tu, îmi datorează două sute de biștari. Și vreau înapoi mașina de tuns iarba. Să-i zici că-l caut.
- Știu unde puteţi să daţi de el, a zis un tip mai în vârstă, cu o barbă rotunjită, stufoasă, și cu trup ca de fată.
- Unde? au zis ceilalți, într-un glas.
- Pun rămășag că stă cu ăilalți boschetari, au o tabără pe la Superfund. Ar trebui s-arunci o privire, a zis, mai mult către barman decât spre mine, arată ca-n Marea Criză, cocioabe, focuri de tabără și din astea.
- De ce mama naibii ar locui cineva la Superfund? s-a răstit barmanul.
- Păi fiindcă știi că n-o să-și arate mutra nimeni de la guvern.
Au râs toți, cu hohote amare.
- Dar se poate merge acolo în siguranță? am întrebat, imaginându-mi butoaie cu reziduuri toxice și scurgeri cleioase, verzui.
- Sigur, dacă nu bei apă din fântână și nu ești lăcustă cumva.
Am ridicat din sprâncene.
- De acolo-i: tot locul ăla e plin de arsenic. E un loc unde s-au aruncat cândva otrăvuri pentru lăcuste.
- Și pentru dobitoci, a zis barmanul.
Ben Day
2 ianuarie 1985, 8:38. p.m.
O porniră spre oraș, zăpada începuse să cadă, și Ben își aminti, abia atunci, că-și lăsase bicicleta acolo, la depozit, și că probabil n-avea s-o mai găsească.
- Hei, strigă spre cei din față - Trey și Diondra vorbeau, dar nu-i auzea din cauza muzicii stridente de la radio, care suna de parcă cineva ar fi râcâit o placă de metal, hâr-hâr-hâr-hâr. Putem trece pe la Adăpost, numai un moment, să-mi iau și eu bicla?
Trey și Diondra schimbară priviri.
- Nu, făcu Diondra și rânji, apoi începură să râdă.
Ben se lăsă pe spate un moment, apoi se aplecă iarăși spre ei.
- Serios, îmi trebuie.
- Las-o baltă, gagiule, e dusă, zise Trey. Nu poți să lași nimic la Adăpost.
Merseră pe bulevardul Bulhardt, strada mare din orășel, unde, ca de obicei, nu se întâmpla nimic. Localul cu hamburgeri era o dioramă de-un galben strălucitor, unde se vedeau vreo câțiva băieți cu mușchi și fetele lor, lipiți unii de alții. Magazinele erau negre și până și barul abia dacă părea deschis - doar o lumină vagă se zărea în patrulaterul de geam din față. Ușa propriu-zisă fusese vopsită în bleumarin și nu dezvăluia nimic.
Parcară chiar în față, Diondra isprăvindu-și berea, Trey luându-i-o și sorbind-o până la ultima picătură - copilul nu se supără. Pe trotuar, un tip mai vârstnic, cu un talmeș-balmeș de riduri pe față și trăsături arătând de parcă ar fi fost modelate dintr-un boț de lut, îi privi posomorât și intră în bar.
- S-o facem, zise Trey și se dădu jos din camionetă.
Când văzu că Ben ezita încă și că rămăsese tot în spate, cu mâinile pe genunchi, Trey băgă capul înapoi în mașină și-i aruncă zâmbetul lui de afacerist:
- Nicio grijă gagiule, ești cu mine. Beau de multe ori aici. Și - ehei! - practic îți vizitezi tăticul la birou.
Diondra își atinse vârfurile cârlionților întăriți, felul ei de a-și trece mâna prin păr, și-l urmară amândoi înăuntru pe Trey, Diondra cu buzele țuguiate și cu uitătura ei sexy-somnoroasă, cum arăta în cele mai multe poze, de parcă ai fi trezit-o dintr-un vis în care te visa pe tine.
Lângă ea, Ben, simțindu-se deșirat și pleoștit ca de obicei, târându-și, la propriu, picioarele.
Era atâta fum în bar încât Ben simți, de îndată ce intră, că se sufocă. Diondra își și aprinsese o țigară și pășea pe lângă el agale, ca și cum asta ar fi făcut-o să arate mai în vârstă. Un tip agitat, cu părul numai smocuri, ca o pasăre jumulită, se grăbi să se apropie de Trey, cu capul plecat, și-i șopti ceva la ureche, iar Trey încuviință din cap, plescăind din buze, arătând preocupat și grav.
Ben își spuse că poate tipul era vreun șef, că poate-i dădea afară, fiindcă Diondra poate că arăta mai mare dacă era machiată, însă Ben nu. Însă Trey nu făcu decât să-l bată pe individ pe spate și să zică ceva gen „Nu mă face să umblu“, iar tipul agitat zâmbi cu toată fața și zise „nu, nu, să nu-ți faci vreo grijă, deloc să nu-ți faci, deloc“, iar Trey zise „duminică“ și trecu mai departe spre bar, ceru trei beri și un pahar de SoCo, pe care-l dădu imediat pe gât.
Barmanul era și el bătrâior, cărunt și gras. Părea o glumă, cât de mult semănau tipii ăștia, de parcă trăitul era așa de greu că-ți răzuia trăsăturile, îți ștergea chestiile distinctive. Barmanul le aruncă Diondrei și lui Ben o privire de șmecher uns cu toate alifiile, o uitătură din soiul să-știți-că-știu, dar împinse, totuși, berile spre ei. Ben se duse mai încolo să și-o bea pe a lui, cu un picior pe-un scaun, într-un fel ce părea degajat, ca și cum mai făcuse asta, fiindcă simțea pe el ochii lui Trey, care vâna vreo chestie de care să-și bată joc.
- Îl văd, îl văd pe Runner, zise Diondra și, până s-o întrebe Ben de ce rostea așa de familiar numele ăsta, Trey îl și strigă, „Hei, Runner, vino-ncoa!“, iar Runner căpătă aceeași expresie neliniștită, de nevăstuică, pe care-o avusese și primul tip.
Veni cu pași legănați și mâinile înfipte în buzunare, cu ochii mari și galbeni.
- Nu-i am, omule, asta-i. Am încercat să fac rost mai devreme, numai că... și-am vrut să dau de tine, abia am ajuns și io, până una-alta pot să-ți dau ce iarbă mai am...
- N-o saluți pe Diondra? îl întrerupse Trey.
Runner tresări, apoi zâmbi.
- A, salut, Diondra, hehe, cred că m-am îmbătat, se vede treaba! zise și se prefăcu că închide un ochi ca să vadă mai bine, săltându-se un pic pe vârfuri. Eh, am băut de mă uit cruciș, fiindcă-s speriat de situația asta.
- Runner, da’ nu te uiți cine-i lângă Diondra?
Ben abia dacă se întorsese cu fața, se gândise la ceva de spus în afară de bună, tată, dar nu-i venise nimic și rămăsese așa, așteptând să se producă dezastrul inevitabil.
Runner miji ochii în penumbra din bar și nu-l recunoscu.
- Ăă... salut, zise, apoi spre Trey: I-un văr de-al tău? Nu prea văd bine noaptea, mi-ar trebui ceva ochelari, numa’ că...
- Of, Doamne, zise Trey și se lăsă pe spate, prefăcându-se că râde, dar părând înfuriat. Mai uită-te o dată, ticălos ce ești.
Ben nu era sigur dacă ar fi trebuit să se expună mai bine vederii, ca o pițipoancă pusă pe agățat. Rămase țeapăn, holbându-se la părul lui negru într-o oglindă veche aflată pe-un perete, în fund, dar văzându-l și pe Runner cum se apropie, cum întinde spre el o mână, ca-n basme, de parcă Runner ar fi fost un căpcăun și Ben vreo comoară. Se apropie, se împiedică de piciorul lui Ben, apoi se priviră în ochi și Runner scoase un chițăit, „oooh!“, părând să devină încă și mai neliniștit.
- N-ai păru’ roșu.
- Îl mai ții minte pe fiu-tu, așa-i, e fiu-tu, nu, Runner?
- El e, da! Salut, Ben. Nu poți să spui că-s de vină pentru asta, că nu mai ai păru’ roșu. Nici nu știam că-l știi pe Trey.
Ben ridică din umeri, urmărind reflexia lui Runner departe, în oglindă. Se întrebă cât îi datora Runner lui Trey și de ce se simțea el oare ca o victimă a unei acțiuni de răscumpărare, nu că lui Runner i-ar fi păsat dacă așa ar fi stat lucrurile. Se mai întreba și cât de întâmplătoare era vizita asta. Păruse ceva spontan, dar Ben își dădu seama că oricum ar fi nimerit aici pe parcursul serii.
- Nu pricep, Runner, continuă Trey ridicând vocea pentru a acoperi melodia country. Zici că n-ai un chior, Ben zice că n-ai un chior, și totuși, acum câteva săptămâni, aveai o groază de iarbă.
- Da, da’ nu era iarbă bună.
Runner întoarse un umăr spre Trey, excluzându-l pe Ben din conversație, aruncând priviri în spate, spre el, încercând să-l împingă pe Trey cât mai spre mijlocul încăperii, apropiindu-se tot mai mult de el, fără ca Trey să se miște, și-n cele din urmă Trey zise: Dă-te mai încolo, omule, iar Runner se lăsă din nou pe câlcâie.
- Nu, nu, așa-i omule, nu era de calitate, continuă Trey. Dar cereai pe ea de parc-ar fi fost.
- Ție nu ți-am cerut nimica, știi doar.
- Nu, fiindcă îmi ești dator, rahatule. Dar știu sigur că cereai 20 pe-o porție de 10, așa că unde pula mea sunt banii, i-ai dat nevestei să-i țină?
- Fostă! Fostă nevastă, țipă Runner, apoi continuă: Am încercat să scot niște bani de la ea, nu să-i dau. Știu că are niște parale pe-acolo, și când eram căsătoriți avea, făcuți grămadă, sute, din vândutul recoltei, și-i vâra prin fel de fel de locuri. Odată am găsit într-un ciorap de-al ei 200 de dolari. Poate ar trebui să mă-ntorc acolo.
Aruncă o privire spre Ben, care asculta, dar care se făcea că o necăjește pe Diondra înfășurându-și pe deget câte-un cârlionț de-al ei, în vreme ce Diondra se prefăcea numai în parte că-i face pe plac.
- Pot să vorbesc despre situație cu tine, deoparte? zise
Runner și arătă cu degetul spre un ungher unde niște matahale jucau biliard.
Cel mai înalt, un tip înalt, cu păr alb și cu tatuaj de infanterist marin, își sprijini tacul cu vârful în sus și-și umflă pieptul către ei.
- Bine, zise Trey.
- Poți vorbi de față cu mine, zise Ben, încercând să pară că nu-i pasă.
- Și fiu-tău are nevoie de bani de la tine, nu numai eu, spuse Trey. Poate chiar mai mult ca mine.
Runner se răsuci din poziția ghemuită pe care-o luase sub ochii întunecați ai lui Trey și se întoarse către Ben, întinzându-se cât era de înalt. Cândva, peste vară, Ben crescuse. Acum era un pic mai înalt decât Runner, cam la vreun metru 68, 1 metru 70.
- Ai să-i dai bani lui Trey? Zicea maică-ta c-ai dat de bucluc. Îi ești dator lui Trey? răcni spre Ben, cu gura puțindu-i a bere, tutun și, parcă, a salată de ton cu iz de muștar.
Stomacul lui Ben chiorăi.
- Nu! Nu!
Își dădea seama că vocea îi tremură, că pare intimidat.
Diondra, lângă el, se mută pe celălalt picior.
- Nu datorez nimic nimănui.
- Și-atuncea de ce să-ți dau io bani pe care muncesc de mă spetesc, ha? zise, cu voce scârbită, Runner. Asta nu pricep, ideea cu datu’: pensie alimentară, alocații pentru copii și guvernul cu mâna-nfiptă în buzunarul meu. Abia mă pot eu întreține, nu știu de ce crede lumea c-ar trebui să-mi mai iau încă trei slujbe numai ca să-i dau bani fostei neveste, care are ferma ei. Și casa ei de la fermă. Plus patru copii care s-o ajute. Eu n-am crescut, să mor io, cu gândul că tata tre’ să mă țină-n cârcă, că tre’ să-mi dea bani să-mi cumpăr adidași, să am de colegiu și de țol festiv și...
- De mâncare, zise Ben privindu-și bocancii prăpădiți, mânjiți de resturi unsuroase.
- Ce? Ce-mi zici tu acolo?
Runner i se proțăpise în față acum și ochii albaștri i se roteau în orbitele galbene ca niște pești la suprafața unui lac murdar.
- Nimic, bolborosi Ben.
- Vrei bani să ai de vopsit păru’? Să te duci la coafor?
- Vrea bani pentru fata lui..., începu Trey, însă Diondra îi făcea semne trecându-și muchia palmei peste beregată, nu, nu, nu.
- Păi clar că n-am eu treabă să-i cumpăr chestii pentru iubită, zise Runner. Ești prietena lui acuma, Diondra? Ce mică-i lumea. Dar asta chiar nu-i treaba mea.
Bărbații de la masa de biliard se opriseră cu toții din jucat și se uitau la scenă rânjind disprețuitor, apoi tipul cu păr alb păși spre ei șchiopătând și lăsă pe umărul lui Trey o mână fermă.
- E vreo problemă, Trey? Runner e de cuvânt. Mai dă-i 24 de ore, OK? Pe barba mea. Priceput?
Bărbatul stătea îndoit de genunchi, de parcă gravitația l-ar fi tras spre pământ, însă avea brațe musculoase, vânoase, și brațele apăsau umerii lui Trey.
Runner zâmbi, mișcă în sus și-n jos din sprâncene către Ben, dându-i de înţeles că ar fi trebuit să se declare amândoi mulțumiți.
- Nicio grijă, amice, e-n regulă, îi zise lui Ben. E-n regulă acuma.
Trey strânse din umeri sub brațele bărbatului, gata să le azvârle de pe el, apoi își aținti privirea în gol.
- Sigur, 24 de ore, Albișor. Pe barba ta.
- Mersi, Indianule, zise bărbatul.
Făcu cu ochiul, scoase un soi de plescăit vesel, de parcă ar fi chemat un cal, și se alătură prietenilor lui; din grup se ridică un hohot de râs, chiar înainte să se audă pocnetul bilei.
- Papă-lapte de căcat, îi zise Trey lui Runner. Mâine-noapte, aici. Altfel, Runner, să mor eu dacă nu te ard.
Rânjetul victorios al lui Runner, zâmbetul acela al lui, ca o mască, pieri și, în vreme ce se întorcea spre bar, se răsti:
- Bine, da’ nici tu să nu te bagi în treaba mea.
- Omule, abia aștept să nu mă mai bag în treaba ta.
Cât se pregăteau de plecare, Ben așteptă ca Runner să-i zică ceva - îmi pare rău, ne mai vedem. Dar Runner încerca deja să-l convingă pe barman să-i facă cinste cu ceva de băut sau poate să-i dea în contul lui Albișor, Albișor i-ar fi plătit o dușcă, și uitase deja de Ben. La fel și Trey cu Diondra, deja dădeau să iasă pe uşă, iar Ben se ridică, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, se zări în oglindă, arătând așa de schimbat, se mai privi o dată în oglindă și se răsuci spre Runer.
- Ăă... tată, zise, iar Runner ridică ochii, iritat că încă îl vedea acolo.
Și, fiindcă-l văzuse că se simțea sâcâit, Ben îşi dori să-l facă pe Runner să-l respecte. Simțise un dram de camaraderie înainte - cuvântul acela, amice - și voia asta iarăși. Își imaginase, într-o străfulgerare, cum stătea el la bar cu taică-său și beau niște beri împreună. Doar asta voia, să mai bea și ei uneori câte-o bere.
- Voiam numai să-ți spun ceva. S-ar putea să te facă să te simți, nu știu, bine, zise Ben și se apucă să zâmbească larg, nu se putea abține.
Runner nu se clinti, cu ochi somnoroși, fără să-și schimbe expresia.
- Ăă... Diondra-i însărcinată. Eu... ăă... și cu Diondra o să avem un copil.
Și zâmbetul i se lungi până la urechi, pentru prima dată, pentru prima dată se simțea cu adevărat bine s-o spună așa, tare. Avea să fie tătic. Tătic, cu un micuț care să depindă de el, care să creadă că el era cel mai cel.
Runner își înclină capul într-o parte, ridică greoi berea și zise:
- Numai să fii sigur că-i al tău. Parcă nu cred că-i al tău.
Apoi îi întoarse spatele lui Ben.
Afară, Trey dădea cu piciorul în camionetă, strigând printre dinți:
- Știți ce, gagiii ăia bătrâni ar face bine să moară cât de curând, fiindcă mi-e silă de mor să-i tot văd cum și-i apără pe-ai lor - cică onoare, ce onoare, sunt niște albi hodorogi care încearcă să se agațe de afacere cât mai mult, cât încă nu se cacă în pantaloni și nu le trebuie etichete cu nume ca să știe cine sunt. Al dracului Albișor!
Întinse un deget spre Ben, peste tot era zăpadă, i se băga lui Ben pe sub cămașă și i se topea pe gât.
- Și babacu-tău e-un rahat dacă are impresia că-i cred toate mizeriile astea. Sper că nu ești prea atașat de el, fiindcă mi-ar plăcea să-l dau pe gârlă ca pe-un căcat.
- Haide, Trey, să mergem, zise Diondra și deschise portiera, făcându-i semn lui Ben să urce în spate. Tata o să vină acasă săptămâna viitoare și-o să fiu moartă oricum.
Lui Ben îi venea să-și dea pumni. Avea și el o chestie pe care n-ar fi trebuit s-o zică și-o consumase pe Runner.
Îl apucă o asemenea furie încât, imediat ce ajunse în mașină, începu să dea orbește cu pumnul, cu stropi de salivă țâșnindu-i din gură, căcatulecăcatule, izbi cu picioarele în banchetă, se dădu cu capul de geam, iarăși și iarăși, până ce fruntea îi sângeră din nou, în vreme ce Diondra țipa ce-i, puiule, ce-i?
- Mă jur pe Dumnezeu, Diondra, mă jur, băga-mi-aș pula.
Anihilare.
Nu-i putea zice Diondrei că se scăpase înaintea lui Runner.
- Cineva ar trebui să moară, în pula mea, scuipă Ben.
Își lăsă capul în palme, simțindu-i pe Trey și pe Diondra cum se consultă unul cu celălalt în tăcere, apoi Trey zise, într-un târziu:
- Taică-tău e-o mizerie de om, gagiule.
Băgă mașina în marșarier și ieși scrâșnind pe stradă, izbindu-l pe Ben de geam. Diondra își strecură o mână în spate și îl mângâie pe Ben pe păr până ce acesta se îndreptă de spate, cu chiu cu vai, ca o moviliță. Fața Diondrei era verde sub lumina lămpilor stradale, și dintr-odată Ben văzu cum avea să arate peste 20 de ani, fleșcăită și plină de alunițe cum o descrisese pe maică-sa, cu pielea întărită și ridată, dar cu strălucirea aceea artificială de la bronzatul în solar.
- Vezi că e niște chestie în torpedou, zise Trey, iar Diondra îl deschise și începu să scormonească.
Scoase o ditamai pipa, plină cu frunze, și iarba se vărsă peste tot, Trey zise ușurel, apoi Diondra o aprinse și trase, trecându-i-o apoi lui Trey. Ben întinse o mână - aproape că-i era rău acum, tremura de la lipsa mâncării, îl izbeau în retină lucirile intermitente ale becurilor de pe stradă - dar n-avea de gând să rămână pe dinafară. Trey nu vru să-i dea pipa.
- Amice, nu știu dacă vrei așa ceva. Asta-i chestia mea și-a Diondrei. Te sparge, de tare ce-i. Vorbesc serios, Diondra, s-ar putea să fie în seara asta, am nevoie de putere în mine, n-am simțit-o de prea mult timp. S-ar putea să se întâmple.
Diondra rămase cu privirea ațintită în față, către fulgii amețitori de zăpadă.
- S-ar putea să aibă nevoie și Ben, o presă Trey.
- În regulă, atunci s-o facem. Fă stânga pe-acolo, zise Diondra.
Și, când Ben întrebă ce se petrece, se mulțumiră, amândoi, să zâmbească.
Libby Day
Acum
Cerul era de-un vinețiu nefiresc când am plecat din barul din Lidgerwood și-am început să mă hurduc pe drumurile de țară care duceau la locul acela, Superfund.
M-am întrebat ce spunea oare despre mine faptul că propriul meu tată locuia pe un teren cu deşeuri toxice, fără ca eu să fi știut până acum și fără să-mi fi păsat. Momeală pentru lăcuste. Tărâțe, melasă și arsenic, folosite ca să se pună capăt invaziei de lăcuste din anii 1930, apoi oamenilor nu le mai trebuise și aruncaseră chestia, pusă în saci, în gropi deschise. Lumea începuse, după aceea, să se îmbolnăvească.
Mi-aș fi dorit să am pe cineva cu mine, să fie Lyle alături, foindu-se pe banchetă, într-una din gecile lui intrate la apă. Ar fi trebuit să-l sun. În agitația cu ajunsul aici n-apucasem să spun nimănui unde eram, nici nu folosisem vreun card de credit de când făcusem plinul în Kansas City. Dacă ceva mergea prost, nimeni n-avea să-mi simtă lipsa cu zilele. Tipii de la bar ar fi avut singurul indiciu și nu-mi păreau tocmai cetățeni de ispravă.
E ridicol, am zis tare, ca să-mi intre în cap. M-a luat tremuriciul gândindu-mă la motivul pentru care-l căutam pe Runner: exista un grup destul de numeros care-l considera ucigașul familiei Day. Dar în capul meu tot nu se potrivea, chiar și fără alibi. Mi-era greu să mi-l închipui pe Runner cu toporul, de fapt. Mi-l puteam imagina apucând pușca, la supărare - înălțat, țintit, tras - dar toporul nu se potrivea. Prea mult de muncă. În plus, îl găsiseră acasă, adormit și încă rupt de beat, în dimineața următoare.
Runner s-ar fi îmbătat după omoruri, asta da. Însă n-ar fi avut suficientă disciplină ca să stea locului. Ar fi șters-o din oraș, anunțându-și în felul ăsta, accidental, vinovăția.
Groapa de deşeuri era înconjurată de garduri ieftine de metal, cu găuri în zigzag decupate din ele. Buruieni înalte până la brâu creșteau prin tot locul, precum iarba de preerie, și în depărtare licăreau focuri micuțe de tabără. Am mers în lungul gardului, cu buruieni și pietricele răpăindu-mi pe podeaua mașinii, cu tot mai multă insistență, până ce am oprit. Am închis ușurel portiera, cu ochii pe flăcăruile acelea din zare. Avea să fie un drum de vreo zece minute prin bălării ca să ajung la tabără. M-am strecurat cu ușurință printr-o gaură din gard, la dreapta mea, și-am început să merg, cu buruienile biciuindu-mi picioarele. Cerul se întuneca iute acum, iar orizontul nu mai era decât o pieliță roz. Mi-am dat seama că fredonez „Uncle John’s Band“, fără vreun motiv întemeiat.
În depărtare se înălțau copaci scheletici, cu frunzișul rărit, dar primele câteva sute de metri erau înțesate cu buruieni înalte. Mi-am amintit iarăși de copilărie, de siguranța pe care-o aveam simțind cum iarba îmi gâdilă urechile, încheieturile mâinilor și interiorul pulpelor, ca și cum plantele ar fi încercat să te aline.
Am făcut câțiva pași mari și-am dat cu vârful cizmei în coastele unei femei, simțind cum se desfac oasele și cum vârful de piele pătrunde printre ele. Stătea ghemuită pe pământ, într-o băltoacă de pișat, îmbrățișând o sticlă de băutură fără etichetă. S-a ridicat pe jumătate, amețită, cu o parte a feței și cu părul mânjite de noroi. S-a stropșit la mine, cu fața veștejită și dinți frumoși:
- Dă-mi pace, dă-mi pace!
- Ce dracu’? am țipat la rându-mi, grăbindu-mă să mă îndepărtez câțiva pași, cu brațele ridicate în sus, de parcă mi-ar fi fost frică s-o ating.
Am continuat să pășesc iute, încercând să mă prefac că nu se întâmplase nimic, sperând ca femeia să cadă iarăși în inconștiență, însă continua să țipe după mine, printre înghițituri luate din sticlă: dămipacedămipace, iar țipetele s-au transformat într-un cântec și cântecul s-a transformat în bocet.
Vaietele femeii au stârnit interesul a trei bărbați, ale căror fețe au apărut după pâlcul de copaci șui către care mergeam. Doi m-au țintuit cu privirile, cu un aer agresiv, iar cel mai tânăr, un bărbat scheletic de vreo patruzeci și ceva de ani, a rupt-o la fugă spre mine cu toată viteza, în mână cu un băț pe care-l aprinsese la foc. Am făcut doi pași înapoi și m-am proptit bine pe călcâie.
- Cine-i? Cine-i? a răcnit.
Flăcăruia torței sale a scăpătat în bătaia vântului și s-a stins, chiar când a ajuns lângă mine. Bărbatul a galopat pe ultimii pași, apoi s-a oprit înaintea mea, uitându-se fără vlagă la tăciuni și la fum, cu aerul lui băţos pleoștit de stingerea focului.
- Ce vrei, n-ar trebui să fii aici, îți trebuie un permis ca să fii aici, nu-i în regulă.
Bărbatul avea ochi bulbucați, lăcrimoși, însă părul îi licărea galben, ca un chipiu, de parcă ar fi fost singurul lucru de care se îngrijea.
- Nu-i în regulă, a zis iarăși, mai degrabă spre copaci decât spre mine.
Mi-am dorit să-mi fi luat Colt-ul și m-am întrebat când dracului aveam să încetez să mai fiu așa de proastă.
- Încerc să dau de cineva pe nume Runner Day.
Nu știam dacă taică-meu se obosise să-și ia alt nume, dar am presupus că, și dacă o făcuse, îl și uitase pe la a treia sau a opta bere. Și am avut dreptate.
- Runner? Ce vrei de la Runner? Ți-a furat ceva? Ce ți-a furat? Mie mi-a șterpelit ceasul și nu vrea să-l dea înapoi.
Bărbatul s-a pleoștit, cu umerii lăsați ca un copil, și s-a apucat de un nasture lărgit de la poalele cămășii.
Ceva mai într-o parte de cărare, cam la vreo 15 metri, am sesizat mișcare spasmodică. Era un cuplu care și-o trăgea, numai picioare, păr și fețe strâmbate de furie sau dezgust. Ambii își făcuseră blugii ghemotoc sub glezne, iar fundul roz al bărbatului pistona ca un picamăr. Bărbatul cu păr galben s-a uitat într-acolo, a chicotit și-a zis ceva printre dinți, ceva ce aducea cu distractiv.
- Nu-s supărată pe el, pe Runner, am completat atrăgându-i iarăși atenția. Sunt doar o rudă.
- Runeeer! a răcnit pe neașteptate bărbatul, peste umăr, apoi s-a uitat iarăși la mine. Runner stă în casa aia, cea mai de departe, la marginea taberei. Ai ceva haleală?
Am pornit fără să-i răspund, în vreme ce, în spatele meu, cuplul atingea un orgasm zgomotos. Focurile au devenit mai strălucitoare și mai apropiate unele de altele odată ce am intrat pe drumeagul principal - o limbă pârjolită de pământ presărată cu corturi pleoștite, ca niște umbrele stricate de furtună. O vatră mare arunca văpăi în centrul taberei, o femeie cu mandibulă proeminentă și privire pustie alimenta focul, ignorând cutiile de fasole și de supă care se înnegreau de la căldură, cu conținutul sfârâind și dând pe dinafară.
Un cuplu de oameni mai tineri, cu spuzeală pe brațe, o urmărea din priviri, stând pe jumătate în cort. Femeia purta o căciuliță de iarnă pentru copii ce-i acoperea creștetul doar parțial, iar fața palidă i se ițea pe după pânza cortului, urâtă ca o burtă de pește. Chiar alături, doi bătrâni cu păpădii împletite în părul încleiat înfulecau lacomi, băgând degetele într-o conservă, iar în aer se simțea mirosul greu de tocană.
- Haide, Beverly! s-a răstit bărbatul cu spuzeală pe brațe la femeia de lângă foc. Cred că-i gata, ce naiba.
Când am intrat în tabără au tăcut toți. Auziseră că îl strigase cineva pe Runner. Unul dintre bătrâni a arătat cu degetul murdar către vest, mai departe - acolo-i - așa că am lăsat în urmă dogoarea focurilor și am intrat în hățișurile reci. Colinele erau mai ondulate acum, ca niște valuri mari, de vreun metru sau doi doar, șir după șir, și cam după vreo nouă ridicături am văzut-o: un licăr neîntrerupt, ca un răsărit de soare.
În sus și-n jos, pas după pas, am ajuns în susul ultimei pante și-am descoperit de unde venea lumina. Mi-am dat seama că locuința lui Runner era o cuvă de omogenizare de dimensiuni industriale, ce arăta ca o piscină înălțată peste nivelul solului. Din ea străbătea lumină, și m-am gândit cu îngrijorare, un moment, că era ceva radioactiv. Oare arsenicul pentru lăcuste strălucea?
Pornind spre bazin, am început să aud ecourile amplificate ale mișcărilor lui Runner, umblând ca un cărăbuş pe un tambur de oțel. Vorbea singur, șoptit, pe un ton mustrător, de profesor de școală - bine, păi cred că trebuia să te gândești dinainte la asta, Istețilă - iar bazinul transmitea sunetul către cer, care căpătase acum culoarea violet a unui veșmânt de doliu. Da, cred că de data asta ai comis-o, Runnere, zicea. Cuva avea vreo trei metri înălțime și-o scară pe-o parte. Am început să mă cațăr pe ea, strigându-mi tatăl pe nume.
- Runner, sunt eu, Libby. Fiica ta, am răcnit simțind că mă ustură palmele de la rugina de pe barele scării.
Dinăuntru s-au auzit niște bolboroseli. Am mai urcat câteva trepte și m-am uitat înăuntru. Runner era aplecat de mijloc și-și vărsa mațele pe podeaua cuvei; a dat afară, deodată, un amestec vinețiu, cum ai scuipa tutun de mestecat. Apoi s-a lungit pe un prosop de plajă jegos și și-a pus pe cap șapca de baseball, cu cozorocul într-o parte, dând din cap de parcă vreo treabă, cumva, ar fi fost isprăvită cu bine.
Vreo jumătate de duzină de lanterne licăreau în jurul lui ca niște lumânări, luminându-i fața brăzdată, bronzată, ca și o adunătură de lucruri uzate: prăjitoare de pâine fără mâner, o oală de tinichea, o moviliță de ceasuri și de lănțișoare aurii și un mini frigider care nu era băgat în priză. Stătea întins pe spate, în poziția relaxată a unuia care face plajă, picior peste picior și cu berea la gură, iar lângă el se afla un ambalaj fleșcăit cu douăsprezece cutii. I-am răcnit din nou numele şi s-a uitat la mine, împungând nasul spre mine când m-a văzut, ca un câine de vânătoare răutăcios. Era un gest pe care-l aveam şi eu.
- Ce vrei? s-a răstit Runner strângând berea în palmă. Le-am spus la toți, în seara asta nu facem negoț.
Runner, sunt Libby. Libby, fata ta.
S-a ridicat în coate atunci și și-a sucit șapca pe ceafă.
Și-a dat cu palma peste dâra de salivă uscată de pe față, izbutind să curețe o parte.
- Libby? a zis și-a rânjit. Libby, Libby, prichindel! Păi vino încoace, scumpo! Vino și zi-i salutare lu’ tac-tu.
S-a străduit să se ridice în capul oaselor, s-a oprit în mijlocul cuvei, cu vocea răsunându-i adânc și melodios, rezonând în metal, în vreme ce lanternele îl învăluiau într-un halou nebunesc. Am șovăit pe scară, care se curba spre capăt și se sfârșea deasupra cuvei.
- Haide, Libby, asta-i casa lu’ babacu-tău acuma, a zis și-a întins spre mine brațele.
Nu era periculos să sar în bazin, dar nici tocmai floare la ureche.
- Haide! Isuse, ai venit de-așa de departe să mă vezi și-acuma faci pe tine de frică, a lătrat Runner.
Auzind asta, mi-am trecut picioarele peste margine și-am rămas așa, pe muchie, ca un înotător fricos.
După încă un ah, Isuse! venit dinspre Runner, am început să cobor, stânjenită. Runner își făcuse mereu copiii plângăcioși, lași. Nu-l știusem pe tipul ăsta decât o vară, dar a naibii vară mai fusese. Batjocura lui funcționase mereu cu mine: ajungeam să mă atârn de crengile copacilor, să sar de pe căpița de paie, să mă arunc în pârâu chiar dacă nu știam să înot. Și nu mă simțisem niciodată triumfătoare după, ci numai enervată. Acum îmi dădeam drumul într-o cuvă ruginită și, chiar când brațele începeau să-mi tremure și picioarele să mi se bâțâie, Runner a venit și m-a apucat de mijloc, m-a desprins de pe perete și-a început să mă învârtă în cercuri strânse, ca un nebun.
Picioarele mele scurte fluturau de parcă aveam iarăși 7 ani și am început să mă zbat ca să le pun pe pământ, dar asta l-a făcut pe Runner să mă strângă și mai tare, cu brațele înfipte sub sânii mei, sucindu-mă prin aer ca pe-o păpușă.
- Oprește-te, Runner, pune-mă jos, oprește.
Am răsturnat două lanterne, care au început să se rostogolească, cu razele împrăștiindu-se în toate direcțiile.
Ca lanternele care mă vânaseră atunci, în noaptea aceea.
- Spune unchi, s-a hlizit Runner.
- Lasă-mă jos.
M-a învârtit și mai tare. Îmi simțeam sânii stâlciți, ridicați până-n gât, subsuorile dureroase de la strânsoarea lui Runner.
- Spune unchi.
- Unchi! am țipat, cu ochii holbați de furie.
Runner mi-a dat drumul. Ca și cum aș fi fost aruncată dintr-un leagăn, m-am trezit deodată în aer, fără greutate, năpustindu-mă înainte. Am aterizat în picioare și am făcut trei pași, dând peste marginea cuvei. S-a auzit un tunet metalic. Mi-am frecat umărul.
- Măi, copiii ăștia ai mei au fost mereu niște papă-lapte! a gâfâit Runner, cu amândouă palmele pe genunchi.
A dat capul pe spate și și-a făcut să pocnească, zgomotos, vertebrele de la ceafă.
- Dă-mi și mie o bere din alea, scumpo.
Așa fusese întotdeauna Runner - nebun, apoi iarăși normal, și așteptându-se să te prefaci, la orice chestie umilitoare te-ar fi supus, că nu s-a întâmplat nimic. Am rămas pe loc, cu brațele încrucișate, fără să schițez un gest spre bere.
- La naiba, Debby... ăă... Libby, te-ai făcut femeie emancipată? Ajută-l pe tăticu’ tău.
- Știi de ce-am venit, Runner? l-am întrebat.
- Nț, a pufnit și s-a dus singur să-și ia berea, aruncându-mi o uitătură încruntată.
Presupusesem c-o să-l dea peste cap să mă vadă, dar Runner își murase de mult partea aceea a creierului capabilă să simtă surpriza. Zilele îi erau atât de lăbărțate și fără sens, orice se putea întâmpla, așa că de ce nu și o vizită de la fiica lui, după jumătate de deceniu.
- Câți ani au trecut de când nu ne-am văzut, fetițo? Ai primit scrumiera aia cu flamingo pe care ți-am trimis-o?
Pe aceea o primisem cu mai bine de două decenii în urmă, când eram o nefumătoare, aveam vreo 10 ani.
- Mai ții minte scrisoarea pe care mi-ai scris-o, Runner? Despre Ben? Unde ziceai că știi că nu el a... făcut-o.
- Ben? De ce i-aș scrie nemernicului? E soi rău. Știi doar, nu eu l-am crescut, a fost numai mâna maică-tii. Un ciudat s-a născut și ciudat a rămas. Dacă ar fi fost animal, ăl mai jale din turmă era, l-am fi gătat de zile.
- Mai ții minte scrisoarea pe care mi-ai scris-o mie, acum câteva zile? Unde ziceai că ești pe moarte și voiai să spui adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea aia.
- Uneori mă-ntreb dacă a fost al meu măcar, dacă a fost băiatu’ meu. Mereu m-am simțit așa, cam fraier că l-am crescut. Cred că lumea râdea de asta când nu eram prin zonă. Fin’că n-are nimic în el care să-mi amintească de mine. A fost sută la sută băiatu’ lu’ maică-ta. Băiatu’ mamii.
- În scrisoare - mi-ai scris-o abia acum câteva zile, Runner, ții minte - ziceai că nu Ben a făcut-o. Știai, măcar, că Peggy își ia înapoi ce-a zis de alibiul tău? Iubita ta.
Runner a tras un gât bun de bere și s-a strâmbat. Și-a trecut degetul mare peste buzunarul blugilor și-a scos un hohot furios.
- Da, ți-am scris scrisoare. Uitasem. Mda, îs pe moarte, am scoli... cum e aia cu ficatul, când se strică?
- Ciroză?
- Da, din aia am. Plus ceva aiurea la plămâni. Cică o să mor într-un an. Știam io că trebuia să mă fi-nsurat cu cineva cu asigurare. Peggy avea ceva de genu’, mereu se ducea să-și curețe dinții, avea rețete.
O zisese de parcă ar fi mâncat caviar la cină, rețete.
- Mereu să ai asigurare de sănătate, Libby. Foarte important. Fără aia ești zero barat.
Și-a cercetat dosul palmei, apoi a clipit.
- Deci ți-am scris o scrisoare. Câteva lucruri care trebuia lămurite. Multe rahaturi s-au întâmplat în ziua aia cu omorurile, Libby. M-am gândit mult la asta, mi-a tot stat pe cap. A fost o zi a dracului de proastă. Blestemată. O Zi blestemată, a zis și s-a împuns cu degetul în piept. Dar, frate, așa te mai arătau cu degetul pe-atunci - ar fi băgat pe oricine la pârnaie. N-am putut să o spun pe-a dreaptă, cum aș fi vrut. N-ar fi fost isteț.
A zis asta ca și cum ar fi fost o decizie de afaceri oarecare, apoi a râgâit înfundat. Mi-am imaginat cum ar fi fost să apuc oala de tinichea și să i-o azvârl în față.
- Păi, acum poți vorbi. Ce s-a întâmplat, Runner? Spune-mi ce s-a întâmplat. Ben e de zeci de ani în închisoare, așa că, dacă știi ceva, zi acum.
- Ce, și după aia să intru la mititica? a zis cu un mârâit indignat și s-a așezat pe prosopul de plajă, suflându-și nasul cu un colț. Că doar frate-tu nu era un copilaș nevinovat. Frate-tu era cu vrăjitoria, cu Diavolu’. Dacă-ți faci de lucru cu Diavolul, mai devreme sau mai târziu îi cânți în strună... trebuia să-mi dau seama când l-am văzut cu Trey Teepano, căcăciosul ăla... de căcat.
Trey Teepano, numele care tot apărea dar nu ducea niciunde.
- Ce-a făcut Trey Teepano?
Runner a rânjit și un dinte spart i s-a ivit de sub buza de jos.
- Oho, lumea habar n-are ce s-a-ntâmplat în noaptea aia. Te umflă râsu’.
- Nu-i nimic de râs. Mama e moartă, fratele meu e-n închisoare. Copiii tăi sunt morți, Runner.
A ridicat capul și s-a holbat la lună, care era curbată ca o cheie mecanică.
- Tu n-ai murit, a zis.
- Michelle și Debby au murit. Patty a murit.
- Da’ de ce n-ai murit și tu, te-ntrebi vrodată? a zis și-a scuipat un cheag de sânge. Pare ciudat.
- Ce-are Trey Teepano de-a face cu asta? am repetat.
- Capăt vreo recompensă sau ceva dacă vorbesc?
- Sunt sigură, da.
- Nu-s nevinovat, nu cu totu’, dar nici fratele tău nu-i, nici Trey.
- Ce-ai făcut, Runner?
- Cine s-a ales cu banii? Io nu.
- Ce bani, n-aveam bani.
- Maică-ta avea bani. Cățeaua de mă-ta avea bani, crede-mă.
Acum se ridicase și se holba la mine, cu pupilele dilatate acoperindu-i irisurile, făcându-i ochii albaștri să arate ca niște explozii solare. Și-a lăsat iarăși capul în piept, spasmodic, ca un animal, și a început să pășească spre mine. Ținea palmele desfăcute, în sus, dorind să-mi arate că nu voia să-mi facă rău, ceea ce m-a făcut să simt că voia.
- Unde s-au dus toți banii ăia, Libby, din asigurarea lui Patty? Ăsta-i alt mister la care ai de gândit. Fiindcă eu, să dea dracii, n-am pus mâna pe ei.
- N-a luat nimeni niciun ban, Runner, s-au dus toți pe apărarea lui Ben.
Runner se înălța deasupra mea acum, încercând să mă sperie ca atunci când eram mică. Era scund, dar tot avea vreo 15 centimetri în plus față de mine, și-mi sufla tare în față, duhnind a bere călâie, la cutie.
- Ce s-a întâmplat, Runner?
- Maică-ta ținea mereu banii pentru ea, niciodată nu m-ajuta, și-am băgat ani din viață la ferma aia fără să văd o lețcaie. Ehei, și s-a întors roata. Iar maică-ta și-a făcut-o cu mâna ei. Dacă îmi dădea banii ăia...
- I-ai cerut bani în ziua aia?
- Toată viața am fost dator pe la alții, a zis. Toată viața am stat pe loc, tot timpu’ am fost dator. Ai ceva parale, Libby? Pe naiba, normal că ai, ai scris cartea aia, așa-i? Deci nici tu nu ești chiar nevinovată. Dă-mi niște bani, Libby. Dă-i lu’ bătrânu’ tău niște marafeți. O să-mi cumpăr un ficat pe piața neagră și-apoi o să depun mărturie la ce vrei. Orice vrea copilașu’.
M-a împuns cu două degete în coșul pieptului și-am început, încetișor, să mă retrag.
- Dacă ai vreo legătură cu ce s-a întâmplat în noaptea aia, o să se descopere, Runner.
- Ehei, nimica nu s-a descoperit atuncea, de ce s-ar descoperi acuma. Nu vezi că toți, polițaii, avocații, toți care-au fost băgați în caz, toată lumea care a ajuns celebră - arăta acum spre mine, scoțând în afară buza de jos - crezi că gata, or să... ce... a, am greșit, pardon, haide, Benny băiatule, dă-i drumu’ și bucură-te de viață. Noo. Ce-a fost a fost, o să rămână acolo pe vecie.
- Nu și dacă spui adevărul.
- Ești exact ca mă-ta, așa o... pizdă. Nu te lași niciodată moale, mereu vrei să faci lucrurile în stilu’ dur. Dacă mă ajuta și pe mine o dată, în toți anii ăia... dar era o cățea. Nu zic că merita să moară - a râs și și-a mușcat o unghie - ...mă, da’ ce dură mai era. Și-a crescut un nenorocit de pedofil. Un pervers. Puștiu’ ăla n-a fost niciodată bărbat. A, și poți să-i spui lu’ Peggy să-mi sugă și ea pula.
M-am întors să plec și mi-am dat seama că nu puteam urca pe cuvă fără ajutorul lui Runner. M-am întors iarăși cu fața spre el.
- Ben copilașu’, crezi că a făcut el singur toate crimele? Ben?
- Atunci cine-a fost, Runner? Ce-ncerci să spui?
- Zic că Trey avea nevoie de bani, era un cămătar care trebuia plătit.
- De tine?
- N-o să mă maimuțăresc io acuma, da’ era cămătar. Și-n noaptea aia umbla cu Ben. Cum crezi c-a intrat în rahatu’ ăla de casă?
- Dacă asta crezi că s-a întâmplat, dacă tu crezi că Trey Teepano ți-a omorât familia, trebuie să depui mărturie, l-am întrerupt. Dacă-i adevărat.
- Oau, nimica nu știi, a zis și m-a apucat de braț. Aștepți de toate, vrei pe gratis totu’, să-ți pice mură-n gură, iar io să-mi pun capu-n laț pentru... Ți-am zis să vii cu bani. Ți-am zis.
M-am smucit din strânsoarea lui, am apucat mini-frigiderul și-am început să-l trag până sub scară, iar chestia a zdrăngănit destul de tare cât să-l acopere pe Runner.
M-am suit pe el, dar tot mai aveam vreo câțiva centimetri până la marginea cuvei.
- Dă-mi 50 de biștari și te ridic io, a zis Runner, cântărindu-mă leneș din ochi.
M-am întins să apuc marginea, pe vârfuri, m-am străduit, apoi am simțit cum frigiderul se clatină sub mine și-am căzut, lovindu-mă la falcă, mușcându-mi limba, dându-mi lacrimile de durere.
Runner a râs.
- Isuse, ce panaramă, a zis privindu-mă de sus. Te temi de mine, fetițo?
M-am furișat după frigider, cu ochii pe el, căutând totodată ceva pe care să mă sui, să mă cațăr.
- Nu omor fete, a zis ca din senin. N-aș omorî fetițe.
Apoi ochii i s-au luminat.
- Hei, da’ pe Dierdre au găsit-o vrodată?
Știam numele, știam ce voia să zică.
- Diondra?
- Mda, Di-on-dra!
- Ce știi despre Diondra?
- Mereu m-am întrebat dac-au omorât-o în noaptea aia, n-a mai apărut după noaptea aia.
- Prietena... lui Ben, am subliniat.
- Mda, așa cred. Ultima dată am văzut-o cu Ben și Trey și cam sper că a apucat să fugă. Îmi place câteodată ideea c-aș fi bunic.
- Ce tot zici?
- Ben a lăsat-o borțoasă. Sau așa a zis. A făcut mare tam-tam, de parcă era mare lucru. Am văzut-o atunci, în noaptea aia, și după aia n-a mai apărut. M-am gândit c-o fi moartă. Nu asta fac ei, ăștia de se-nchină la Diavol - omoară femei gravide și copiii lor? Da’ de dispărut a dispărut sigur.
- Și n-ai zis nimic la poliție?
- Păi ce, era treaba mea?
Patty Day
2 ianuarie 1985, 9:12. p.m.
Casa rămăsese tăcută vreo câteva momente, după ce Runner o luase din loc, să caute pe altcineva pe care să-l stoarcă de bani. Peggy Bannion, ea era acum prietena lui, așa auzise Patty - de ce nu se ducea s-o hărțuiască pe ea?
Poate că asta și făcuse.
O secundă, două, trei. Apoi fetele izbucniseră într-un vălmășag de întrebări, îngrijorări, punându-şi mânuțele pe ea, peste tot, de parcă ar fi încercat să se încălzească la un foc de tabără ce abia pâlpâia. Runner fusese înfricoșător de data asta. Întotdeauna avusese, cumva, un aer amenințător, mereu își ieșise din pepeni când nu-i reușea câte ceva, dar niciodată nu fusese mai aproape s-o agreseze decât acum. De cele mai multe ori. Cât fuseseră căsătoriți o mai îmbrâncise, o mai plesnise peste ceafă, pălmuțe făcute mai mult să te înfurie, să-ți amintească de cât de neajutorată erai, decât să te doară.
De ce nu-i mâncare-n frigider? Pleosc. De ce-i așa o cocină locu’ ăsta? Pleosc. Unde se duc toți banii, Patty? Pleosc, pleosc, pleosc. Tu m-auzi, fată? Ce mama dracului faci cu banii?
Omul era obsedat de bani gheață. Chiar și în rarele momente paterne, când juca morocănos Monopoly cu copiii, aproape că nu făcea decât să dosească banii din Bancă, strângând bancnotele portocalii și vineții în poală. Mă faci trișor? Pleosc. Zici că taică-tu trișează, Ben? Pleosc, pleosc, pleosc. Te crezi mai dăștept ca mine? Pleosc.
Acum, la aproape o oră de la plecarea lui Runner, fetele erau încă grămadă pe ea, pe lângă ea, prin spatele ei, pe sofa, întrebând-o ce se întâmplase, ce se întâmplase cu Ben, de ce tata se înfuriase așa de tare. De ce-l înfuriase pe tata? Libby stătea cel mai departe, încovrigată, sugându-și un deget, cu mintea ei plină de griji agățată de vizita la casa familiei Cates, de polițist. Părea să aibă febră, iar când Patty întinse mâna s-o atingă, se feri.
- E OK, Libby.
- Ba nu, zise fetița cu ochii țintă, fără să clipească, asupra lui Patty. Vreau să vină Ben înapoi.
- O să vină, zise Patty.
- De unde știiii? se smiorcăi Libby.
Debby se băgă și ea.
- Știi unde e? De ce nu-l găsim? Are probleme din cauza părului?
- Știu de ce are el probleme, zise Michelle cu vocea ei cea mai persuasivă. Din cauza sexului.
Patty se întoarse către ea, furioasă pe tonul acela secretos, de bârfă. Ton de radio-șanț, de zvonuri discutate în supermarket. Acum lumea folosea tonul ăla ca să discute de familia ei prin tot Kinnakee. O înhăță de braț pe Michelle, mai tare decât ar fi vrut.
- Ce vrei să spui, Michelle, ce ți se pare că știi?
Nimic, mami, nimic, bolborosi Michelle. Ziceam și eu așa, nu știu.
Începu să suspine întretăiat, cum făcea când știa că a dat de belea și că a greșit.
- Ben e fratele tău, nu vorbești urât de fratele tău. Nu în cadrul familiei și cu siguranță nu în afară. Adică la biserică, la școală, oriunde.
- Dar mami, începu Michelle, plângând mai departe, mie nu-mi place de Ben.
- Nu spune asta.
- E rău, face lucruri rele, toți de la școală știu...
- Știu ce, Michelle?
Simțea că fruntea îi arde, și-ar fi dorit ca Diane să fie acolo.
- Nu pricep ce zici acolo. Ben... ți-a făcut ție Ben ceva... rău?
Își promisese să nu întrebe asta nicicum, era o trădare măcar să o gândească. Când era Ben mai mic, pe la șapte sau opt ani, se obișnuise să se cațere noaptea la ea în pat, se trezea cu el băgându-i degetele prin păr, apucându-i câte un sân în palmă. Momente nevinovate dar supărătoare, în care se trezea simțindu-se senzual, excitată, apoi sărea din pat strângându-și pe ea halatul și cămașa de noapte, ca o fecioară oripilată. Nu, nu, nu, să n-o atingi așa pe mami. Dar nu bănuise nicicând - până acum - că Ben le-ar fi făcut ceva surorilor lui.
Așa că lăsă întrebarea în suspensie, iar Michelle se făcu tot mai agitată și își împinse ochelarii ei mari pe nasul ascuțit, bocind.
- Michelle, îmi pare rău c-am țipat la tine. Ben are probleme. Spune, ți-a făcut ceva de care ar trebui să știu?
Era cu nervii la pământ: avea momente de panică adevărată, urmate de momente de detașare totală. Simți din nou panica, jetul acela propulsor, ca și cum ar fi decolat cu un avion.
- Ce să-mi facă?
- Te-a atins cumva ciudat, cum nu face un frate?
Parcă plutea în gol acum, ca și cum motoarele ar fi încetat să meargă.
- Singurele dăți când mă atinge e când mă împinge, când mă trage de păr și mă îmbrâncește, bâzâi Michelle, litania ei obișnuită.
Ușurare, oh, ce ușurare.
- Dar ce zic, atunci, la școală despre el?
- Că-i un dubios, că te face să te simți aiurea. Nimeni nu-l place. Păi uită-te la el în cameră, mami, are tot soiul de ciudățenii pe-acolo.
Era pe cale să o mustre pe Michelle pentru că-i umbla lui Ben prin cameră fără voia lui, și-i venea să-și dea palme. Se gândi la ce zisese detectivul Collins, la organele de animale puse în recipiente de plastic. Și le imagină. Unele uscate, făcute ca niște bile tari, altele proaspete și duhnind când desfăceai capacul.
Patty se ridică.
- Ce-i la el în cameră?
Porni spre hol, împiedicându-se, ca de obicei, de spurcatul de fir. Trecu de ușa lui zăvorâtă, merse pe hol, dădu colțul spre stânga, trecu de camera fetelor și intră în dormitor la ea. Peste tot zăceau șosete, pantofi și blugi, rămășițele fiecărei zile, abandonate morman.
Deschise sertarul noptierei și descoperi un plic, inscripționat „În caz de Urgență“ cu scrisul prelung și cursiv al lui Diane, care semăna perfect cu al mamei lor.
Înăuntru erau 520 de dolari în bancnote. Habar n-avea când strecurase Diane banii în dormitor și se bucura că nu știuse, altfel Runner ar fi mirosit-o că ascunde ceva.
Duse banii la nas și-i adulmecă. Apoi îndesă plicul la loc în sertar și scoase un clește de tăiat lacăte pe care-l cumpărase cu câteva săptămâni în urmă, să-l aibă la îndemână, în caz că trebuia vreodată să intre în bârlogul lui Ben. Îi fusese rușine. Porni înapoi spre hol, pe lângă camera fetelor, care arăta ca la internat, cu paturi lipite de fiecare perete, în afară de cel cu ușa. Parcă-i vedea pe cei de la poliție strâmbând din nas - aici dorm toate? - apoi o izbi mirosul de urină și își dădu seama că una dintre ele făcuse pe ea astă-noapte. Sau cu o noapte înainte?
Se gândi dacă să schimbe pe loc cearșafurile, dar se sili să se ducă glonț la ușa lui Ben și se opri, cu ochii pe un poster vechi cu o chitară Fender, pe care Ben îl jupuise parțial. Simți, pentru o clipă, că-i vine greață, și fu cât pe ce să decidă că nu se putea uita. Dacă găsea fotografii doveditoare, poze scârboase?
Poc. Lacătul căzu pe covor. Țipă la fete, care ițeau capetele din camera de zi ca niște căprioare speriate, să se uite la televizor. Trebui să zică asta de 3 ori - uitațivăla televizoruitațivălatelevizor - până ce Michelle, în cele din urmă, se urni.
Patul lui Ben nu era făcut și gemea sub un maldăr de geci, blugi și pulovere, însă restul camerei nu era chiar un dezastru. Biroul îi era plin cu caiete și casete audio, plus un glob geografic depășit, care fusese al lui Diane. Patty îl învârti, lăsând o urmă în praf pe lângă Rhodezia, apoi începu să dea foile caietelor. Erau pline cu nume de trupe pe coperți: AC/DC cu semnul fulgerului, Venom, Iron Maiden. Înăuntrul caietelor Ben desenase pentagrame și scrisese poeme despre crime și Satan.
Copilul e al meu
Dar nu-i al meu cu-adevărat
Fiindcă Satana are-un plan întunecat
Ucide-l pe copil, ucide-o și pe mamă
Ucide totul
Nu îți fie teamă
Simți că îi vine rău, de parcă i s-ar fi sucit înăuntru o venă ce ducea de la gâtlej până la pelvis.
Răsfoi și alte caiete și, când puse mâna pe ultimul, se deschise de la sine pe mijloc. Pagină după pagină, Ben desenase cu pixul vagine, cu mâini intrând prin ele, utere cu creaturi înăuntru, rânjind demonic, femei însărcinate despicate în două, cu bebelușii căzând din ele.
Patty se așeză pe scaunul lui Ben, năucită, dar continuă să dea foile până ce ajunse la o pagină cu câteva nume de fete scrise în șir, de sus în jos: Heather, Amanda, Brianne, Danielle, Nicole, apoi, iarăși și iarăși, cu slove gotice tot mai înflorite: Krissi, Chrissy, Krissie, Krissi Day, Krissi Day, Krissi Dee Day, Krissi D. Day, Krissi D-Day! Krissi Day înăuntrul unei inimi.
Patty își lăsă capul pe pupitrul rece. Krissi Day. Ca și cum avea de gând să se însoare cu micuța Krissi Cates.
Ben și Krissi Cates. Așa se gândea? Asta făcea mai puţin nasoale lucrurile la care-o forțase? Își imaginase c-o va aduce pe fetiță la cină, acasă, lăsându-și mama să-i cunoască iubita? Și Heather. Era numele fetei familiei Hinkel, pe care o văzuse la familia Cates. Și numele celelalte erau tot de fete cărora le făcuse rău?
Patty îşi simţea capul greu, își dorea să nu se mai miște de-acolo. Voia să stea cu capul acolo, pe birou, până îi spunea cineva ce să facă. Era bună la asta, uneori stătea ore întregi fără să se ridice de pe scaun, bălăngănindu-și capul pe piept ca o pacientă de ospiciu, gândindu-se la copilărie, când părinții aveau pentru ea liste cu sarcini și-i spuneau când să se ducă la culcare, când să se scoale și ce să facă peste zi, și nu-i cerea nimeni să ia decizii.
Dar, cum stătea așa, cu privirea ațintită spre așternuturile mototolite ale lui Ben, cu avioane pe ele, amintindu-și că o rugase să-i ia cearșafuri noi - cearșafuri fără model - cam cu 1 an în urmă, observă o pungă de plastic plină ochi ieșind de sub marginea patului.
Se puse în patru labe și trase o plasă de cumpărături veche. Era destul de grea, se legăna ca un pendul. Se uită în ea și nu văzu decât haine, apoi își dădu seama că se uită la îmbrăcăminte de fată: flori și inimioare, ciupercuțe și curcubee. Le vărsă morman pe podea, temându-se, chiar când făcea asta, ca nu cumva și pozele alea să cadă de-acolo. Dar nu erau decât haine: chiloței, cămășuțe, chiloţei cu mânecuţă. Erau de toate mărimile, de la haine pentru vârsta lui Krissi până la îmbrăcăminte de sugari.
Erau folosite. Fuseseră, adică, purtate de niște fetițe. Cum spusese și detectivul. Patty le băgă la loc în pungă.
Fiul ei. Băiatul ei. Avea să ajungă la închisoare. Ferma se ducea, Ben va ajunge la închisoare, iar fetele... Își dădu seama, cum făcea adesea, că nu știa cum să funcționeze cum trebuie. Lui Ben îi trebuia un avocat bun și nu știa cum să facă rost de unul.
Ieși în camera de zi, gândindu-se la un proces și la cât de insuportabil ar fi fost. Le trimise pe fete în camera lor, cu voce răstită, iar fetele se uitară după ea cu gurile căscate, lezate și speriate, iar ea își spuse că agrava şi mai tare situaţia pentru Ben, o mamă singură, incompetentă, copleșită, se gândi cu cât îi înrăutățea situația, apoi puse niște vreascuri și ziare pe foc și doar vreo câţiva buşteni deasupra, și dădu foc hainelor. O pereche de chiloței cu margarete tocmai lua foc pe la elastic când sună telefonul.
Era Len Lipitoarea. Patty începu îndată cu scuzele, îi spuse că se întâmplau prea multe ca să poată vorbi acum despre executarea silită. Era o problemă cu fiul ei...
- De asta am sunat, o întrerupse el. Am auzit de Ben. N-aveam de gând să sun. Dar, cred că te pot ajuta. Nu știu dac-o să vrei. Dar am o opțiune.
- O opțiune pentru Ben?
- O cale de a-l ajuta pe Ben. Cu costurile juridice. Cu ce te așteaptă, o să-ți trebuiască o căruță de bani.
- Credeam că s-au terminat opțiunile, zise Patty.
- Ar mai fi ceva.
Len nu voia să vină la fermă, nici să se vadă cu ea în oraș.
O făcea pe misteriosul, insista ca ea să vină cu mașina pe drumul comunal 5, la parcul și locul de picnic de-acolo. Se târguiră, îl imploră, iar Len, în cele din urmă, pufni tare a lehamite, făcând-o să-i tremure buzele.
- Dacă vrei ajutor, vino încoace, acum. Să nu mai aduci pe nimeni. Să nu spui nimănui. Fac asta fiindcă eu cred că pot să am încredere în tine, Patty, și te plac. Chiar vreau să te ajut.
Urmă o pauză, o tăcere atât de profundă, încât Patty se uită la receptor și șopti Len? în el, gândindu-se că deja închisese, gata să închidă și ea.
- Patty, chiar nu știu cum să te ajut, decât așa. Cred că... ei, o să vezi. Mă rog pentru tine.
Reveni la vatră, răscoli jarul, văzu că doar jumătate dintre haine arseseră. Nu mai avea lemne, așa că dădu fuga în garaj, apucă toporul cel vechi al lui taică-său, cu capul greu și lama ascuțită ca briciul - pe-atunci se făceau unelte ca lumea - și despică un braț de lemne, pe care-l aduse în casă.
Tocmai punea pe foc lemnul, când o simți pe Michelle foindu-se pe lângă ea.
- Mami!
- Ce-i?
Ridică privirea și văzu că Michelle, în cămașă de noapte, arăta către foc.
- Era cât pe-aci să arunci și toporul în foc, zâmbi Michelle. Zăpăcito.
Toporul, ca un vreasc, era întins peste brațele lui Patty. Michelle îl luă, ținând lama la distanță, cum fusese învățată, și îl puse lângă ușă.
O urmări pe Michelle cum se retrage ezitând spre camera ei, de parcă ar fi căutat ceva prin iarbă, și se luă după fiica ei. Fetele erau toate grămadă pe jos și vorbeau cu păpușile. Era gluma aia pe care-o ziceau unii, că își iubeau cel mai mult copiii când dormeau, haha, și Patty simți un junghi. Ei chiar îi plăceau cel mai mult când dormeau, când nu puneau atâtea întrebări, când nu le trebuia mâncare sau distracție, și-apoi îi plăceau când erau așa: obosite, calme, neinteresate de mama lor. O lăsă pe Michelle șefă și plecă, prea extenuată ca să poată face altceva decât să ceară îndrumări de la Lipitoarea Len.
Nu spera la prea mult, își spuse. Nu spera.
Era un drum de jumătate de oră prin zăpada strălucitoare, cu fulgi ce se transformau, luminați de faruri, în steluțe. Era o „zăpadă bună“, cum ar fi spus mama lui Patty, iubitoarea de iarnă, iar Patty se gândi că fetele aveau să se joace în ea toată ziua de mâine, apoi își zise: Chiar așa? Ce se-ntâmplă mâine? Unde o să fie Ben? Unde era Ben?
Trase mașina în spațiul pentru picnic abandonat, al cărui adăpost compact fusese construit din beton și metal prin anii 1970, cu mese lungi și un acoperiș a cărui înclinare părea rezultatul unei tentative nereușite de origami.
Două leagăne acoperite cu o palmă de zăpadă, scăunașe negre și vechi de cauciuc, încremenite, fără să se legene niciun pic, deși Patty avea impresia c-ar trebui. Bătea un pic vântul, de ce nu se clinteau deloc?
Mașina lui Len nu era acolo. Nu era, de fapt, nicio mașină, și începu să-și facă de lucru cu fermoarul gecii, trecându-și degetul, cu zgomot, peste dinții de metal.
Ce se putea întâmpla: se ducea la locul de picnic și descoperea că Len îi lăsase un plic burdușit cu bani, gest de gentleman pentru care avea să-l răsplătească. Ori poate că Len strânsese vreo câțiva oameni miloși, care erau pe cale să vină și să-i ofere banii lor, ca în filmul „O viaţă minunată“, iar Patty avea să-și dea seama că, până la urmă, toată lumea o iubea.
În geamul ei se auzi o bătaie; zări niște degete mari, roz, și trupul unui bărbat. Nu era Len. Deschise parțial geamul și aruncă o privire afară, gata să audă din partea bărbatului un circulați, doamnă. Genul acela de ciocănit fusese.
- Haide, zise în loc de asta omul, fără să se aplece, așa că tot nu-i zări fața. Haide, o să vorbim afară, pe bănci.
Opri mașina și ieși, bărbatul o luase deja înainte, băgat sub un palton gros și o pălărie cu boruri mari. Ea purta o căciuliță de lână care nu-i venea prea bine, mereu îi ieșeau pe-afară urechile, așa că deja își freca vârfurile când ajunse lângă el.
Părea de treabă. Trebuia să fie de treabă. Avea ochi închiși la culoare și mustață pe oală, cu vârfuri prelungite spre bărbie. Avea, probabil, vreo 40 de ani și părea să fie din partea locului. Părea de treabă, își spuse iar.
Se așezară la mesele de picnic, prefăcându-se că nu erau pline de zăpadă. Poate era avocat? se gândi ea. Un avocat pe care-l convinsese Len să-l apere pe Ben. Dar atunci de ce s-ar fi întâlnit afară, în...
- Am auzit că ai niște belele pe cap, zise cu voce răsunătoare, potrivită cu ochii lui, iar Patty se mulțumi să dea din cap. Că o să-ți execute silit ferma, iar băiatu-i pe cale să fie arestat.
- Poliția voia să vorbească cu el despre un incident care...
- Fiul tău e pe cale să fie arestat, și știu pentru ce. Anul ăsta o să-ți trebuiască bani ca să-ți liniștești creditorii, ca să-ți poți ține copiii acasă - în casa lor, ce naiba - și-o să-ți trebuiască bani de avocat pentru fiul tău, fiindcă nu vrei ca băiatul să ajungă în închisoare cu eticheta de pedofil.
- Sigur că nu, dar Ben...
- Nu, ascultă: nu vrei ca băiatul tău să ajungă la închisoare cu eticheta de pedofil. Mai rău decât e-n pușcărie pentru un abuzator de copii nu se poate. Am văzut asta. Ce le fac oamenilor ălora e-un coșmar. Îți trebuie deci un avocat foarte bun, care costă o groază de bani. Îți trebuie unul chiar acum, nu peste săptămâni, nu peste câteva zile. Chiar acum. Lucrurile astea scapă repede de sub control.
Patty încuviință așteptând. Discursul omului îi amintea de-un vânzător de mașini: trebuie s-o faci acum, modelul ăsta, prețul ăsta. Mereu pierdea în conversațiile astea, mereu lua ce insista vânzătorul să-i vândă.
Bărbatul își apăsă pe cap pălăria și pufni ca un taur.
- Am fost și eu fermier cândva, și tata înaintea mea, și tatăl lui înainte. Patru sute de hectare, vaci, porumb, grâu, pe lângă Robnett, Missouri. O fermă frumoasă, ca a ta.
- Noi n-am avut niciodată 400 de hectare.
- Dar ai avut o fermă a familiei, afurisitul tău de pământ. E afurisitul tău de pământ. Ne-au mătrășit pe noi, fermierii. Au zis „pune mâna pe teren!“ și-așa am făcut, al naibii. Cumpără mai mult pământ, ziceau, că-i prețios, altul nu se mai fabrică! Și-apoi hopa, scuze, v-am sfătuit prost. O să vă luăm ferma, locul ăsta pe care-l aveți de generații, o să-l luăm și gata, nicio supărare. Tu ești fraierul care ne-a crezut, nu-i vina noastră.
Patty mai auzise toate astea, le gândise și ea. Proastă afacere fusese. Să revenim odată la fiul meu. Se lăsă într-o rână, tremurând, încercând să aibă răbdare.
- Eu, unul, nu-s om de afaceri, nu-s contabil, nu-s politician. Dar te pot ajuta, dacă te interesează.
- Da, da, mi-ar plăcea, zise ea. Vă rog.
Și, în sinea ei, își spuse: „Nu spera, să nu speri la prea multe“.
Libby Day
Acum
Am condus, la întoarcere, prin păduri împuțite.
Undeva, pe marginea uneia dintre șoselele astea lungi și înguste, era o zonă cu gunoaie tasate. Groapa în sine n-am văzut-o, dar am mers vreo 30 de kilometri buni printre deșeuri răspândite. În dreapta și-n stânga pământul licărea de mii de plase de cumpărături din plastic, ițindu-se și fâlfâind la firul ierbii. Arătând ca fantomele unor lucruri micuțe.
Ploaia a început să picure, apoi ploaia s-a îndesit, a devenit rece ca gheața. Afară totul părea strâmb. Când am zărit un loc singuratic - ca o gropiță în mijlocul peisajului, un pâlc de arbori bărboși - mi-am imaginat-o pe Diondra îngropată dedesubt, o grămăjoară de plastic și de oase neștiute de nimeni: un ceas, o talpă de pantof, poate cerceii roșii, bălăngănitori, pe care-i purtase în poza din albumul școlii.
Cine dă o para găurită pe Diondra? mi-am zis, cu o expresie de-a lui Diane. Cui îi pasă c-a omorât-o Ben, fiindcă oricum ne-a omorât familia, și cu asta basta.
Îmi dorisem tare mult ca Runner să scape ceva, să mă facă să cred că el era făptașul, dar văzându-l îmi amintisem doar de imposibilitatea ca el să-i fi omorât pe toți, atât era de tont. Tont, un cuvânt pe care-l foloseau copiii, dar cel mai bun pentru a-l descrie pe Runner. Viclean și în același timp tont. Magda și cei de la Clubul Omor aveau să fie dezamăgiți, deși le-aș fi dat cu bucurie adresa lui, dacă pofteau să continue conversația. În ceea ce mă privea, speram să nu mai aibă mult de trăit.
Am trecut pe lângă un ogor compact, cu pământ cafeniu, unde un adolescent stătea rezemat de gard, în ploaie, pe întuneric, posac sau plictisit, holbându-se la șosea.
Gândul mi-a fugit înapoi la Ben. Diondra și Ben. Însărcinată. Tot ce-mi spusese Ben despre noaptea aceea părea adevărat, credibil, în afară de minciuna insistentă legată de Diondra. Asta părea un lucru de care să mă îngrijorez.
Am gonit spre casă, simțindu-mă contaminată. M-am dus glonț la duș și m-am frecat bine cu o perie aspră de parcă fusesem expusă la radiaţii, făcându-mi pielea să arate, când am terminat, ca și cum aș fi fost atacată de-o haită de pisici. M-am băgat în pat simțindu-mă tot infectată, m-am foit în așternut vreo oră, apoi m-am ridicat și-am mai făcut un duș. Cam pe la ora două am căzut într-un somn greu, asudat, plin cu bărbați care rânjeau, despre care credeam că-s tatăl meu, dar când mă apropiam suficient cât să le văd fețele, acestea se topeau. Apoi coșmaruri și mai fioroase: Michelle făcea clătite, iar prin compoziție mișcau lăcuste, ale căror picioare pocneau când Michelle amesteca cu telul. Lăcustele ajungeau în clătite, iar mama ne punea să le mâncăm oricum, cică aveau proteine, pocneau între dinți, trosneau.
Apoi am început să murim toate - sufocându-ne, cu bale, cu ochii înfundați în orbite - fiindcă lăcustele fuseseră otrăvite. Am înghițit una dintre insectele cele mai mari și-am simțit-o cum încearcă să mi se suie înapoi pe gâtlej, cum corpul lipicios îmi urcă în gură, cum îmi stropește limba cu tutun și-și izbește capul de dinții mei, ca să scape.
Cerul, de dimineață, era de un cenușiu deloc impresionant.
Am făcut încă un duș - mi se părea că pielea încă dă de bănuit - apoi am făcut un drum cu mașina până la biblioteca publică din centru, o clădire cu coloane albe care fusese cândva o bancă. M-am așezat lângă un bărbat mirosind acru, cu barbă încurcată și o jachetă militară pătată, genul lângă care mă trezesc mereu prin locuri publice, și-n cele din urmă am intrat pe internet. Am găsit trista și uriașa bază de date cu persoane dispărute și i-am introdus numele.
Ecranul a scos un scrâșnet, sunetul care arăta că procesează, și eu am început să transpir, sperând că avea să apară un mesaj cu „Nu există date“. Dar de unde așa noroc? Fotografia era alta decât cea din album, dar nu foarte diferită: Diondra, cu cârlionți dați cu fixativ și șuvițe ridicate pe cap, dată cu negru pe la ochi și ruj roz. Zâmbea aproape imperceptibil, țuguind buzele.
DIONDRA SUE WERTZNER
NĂSCUTĂ: 2 OCTOMBRIE 1967
DECLARATĂ DISPĂRUTĂ: 21 IANUARIE 1985
Ben mă aștepta iarăși, de data asta cu brațele încrucișate la piept, lăsat pe spate în scaun, pus pe harță.
Mă tratase o săptămână cu tăcere, înainte să-mi permită să-l văd. Acum, când m-am așezat, a clătinat din cap spre mine. M-am fâstâcit.
- Știi, Libby, m-am mai gândit de când am vorbit ultima oară, a zis în cele din urmă. M-am gândit și nu-mi trebuie asta, durerea asta. Adică sunt deja aici, n-am nevoie să-mi apară surioara, ba cred în tine, ba nu. Să-mi pună întrebări dubioase, să mă pună în gardă, al naibii, după douăzeci și patru de ani. Nu-mi trebuie tensiunea asta. Așa că, dacă vii aici ca să „dai de cap poveștii ăsteia“, a zis și-a făcut prin aer ghilimele furioase, știi ce, du-te în altă parte. Fiindcă mie așa ceva nu-mi trebuie.
- L-am găsit pe Runner.
Nu s-a ridicat, a rămas neclintit în scaun. Apoi a oftat, un oftat a ei-și-ce.
- Uau, Libby, ți-ai ratat vocația de detectiv. Și ce-a avut Runner de zis? Încă-i în Oklahoma?
Am simțit, deși nu se cădea, că-mi vine să zâmbesc.
- E la groapa de gunoi Superfund de la marginea Lidgerwood-ului, l-au dat afară de la cămin.
Ben a zâmbit cu toată gura.
- Locuiește într-o groapă de deşeuri toxice, ha.
- Zice că Diondra Wertzner era prietena ta, că ai lăsat-o însărcinată. Că era gravidă și că v-a văzut împreună în noaptea crimelor.
Ben și-a pus o mână peste față, cu degetele răsfirate.
Îi vedeam ochii, clipind. A vorbit cu fața ascunsă așa și n-am auzit ce zice. A încercat de două ori, iar eu l-am întrebat de fiecare dată ce spune, iar a treia oară a înălțat capul, morfolindu-și interiorul obrazului, și s-a aplecat spre mine.
- Am zis: ce mama dracului te obsedează așa de tare Diondra? Parcă te mănâncă-n fund chestia asta și știi ce-o să se întâmple, o s-o dai urât de tot în bară. Aveai o șansă să crezi în mine, să faci ce trebuie și să-ți crezi, în fine, fratele. Pe care îl cunoști. Să nu zici că nu-i așa, fiindcă-i o minciună. Adică nu pricepi, Libby? E ultima șansă pentru noi doi. Lumea poate să creadă că-s vinovat, să creadă că-s nevinovat, știm amândoi că nu plec nicăieri. Nu există niciun ADN care să mă elibereze - nici nenorocita aia de casă nu mai există. Așa că nu ies de-aici. Și singura persoană de care-mi pasă, care-aș vrea să știe că nu puteam să-mi omor familia, ești tu.
- Nu poți să mă învinuiești fiindcă mă întreb dacă...
- Ba pot. Sigur că pot. Te pot învinui că nu crezi în mine. Te pot, adică, ierta pentru minciună, pentru că te-ai încurcat, fiindcă erai un copil. Asta pot să iert. Dar ce mama naibii, Libby, ce se-ntâmplă acum? Ai, cât, 30 și ceva de ani, și tot mai crezi că cineva sânge din sângele tău ar fi putut să facă așa ceva?
- A, sunt convinsă că sângele meu ar putea să facă așa ceva, am zis simțind că-mi crește furia, că mi se umflă sub coaste. Sunt complet convinsă că sângele nostru e rău. L-am simțit în mine. Am bătut oameni de s-au căcat pe ei, Ben. Eu. Am spart uși și geamuri și... am omorât chestii.
Când cobor privirea, văd că am pumnii strânși.
- Crezi că suntem așa de răi?
- Cred.
- Chiar și cu sângele mamei în noi?
- Chiar și.
- Păi atunci îmi pare rău de tine, fetițo.
- Unde e Diondra?
- Las-o baltă, Libby.
- Ce-ai făcut cu copilul?
Mă simțeam febrilă, îngrețoșată. Dacă copilul supraviețuise, ar fi avut (el, ea) 24 de ani. Copilul nu mai era copil. Am încercat să-mi reprezint un adult, dar creierul îmi tot revenea la imaginea unui copilaș în scutece. La naiba, abia dacă reușeam să mă închipui pe mine ca adultă. Împlineam acuși 32 de ani, vârsta mamei când fusese ucisă. Iar ea arăta atât de adultă. Mai adultă decât puteam eu să fiu vreodată.
Dacă era, așadar, în viață, copilul avea 24 de ani. M-a năpădit una dintre viziunile mele oribile. Una dintre viziunile ce-ar-fi-fost-dacă. Noi, dacă trăia toată lumea, acasă, în Kinnakee. Michelle în camera de zi, tot umblând cu ochelarii aceia mult prea mari, muștruluind o adunătură de copii care-și dau ochii peste cap, exasperați, dar fac ce li se spune. Debby, grăsuță, ciripitoare, cu un soț fermier, mare și blond, și o încăpere specială, în casa ei de la fermă, pentru lucru de mână, plină cu funde, petice de material și tuburi cu lipici.
Mama, trecută bine de 50 de ani și bătută de soare, cu părul aproape alb, încă ciorovăindu-se prietenește cu Diane. Și în cameră intră copilul lui Ben, o fată roșcată trecută de 20 de ani, slăbuță și sigură pe ea, cu brățări zdrăngănitoare pe încheieturile delicate, o absolventă de facultate care nu ne ia pe niciunul în serios. O fată Day.
M-am înecat cu propria salivă, am început să tușesc, nu mai puteam respira. Vizitatoarea de la două scaune de mine s-a întins să se uite, apoi, hotărând că n-o să mor, s-a întors spre fiul ei.
- Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.
- Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat... cred că nici asta nu te-ar face să te simţi prea bine, așa-i?
Așa era. Fusese unul dintre motivele pentru care nu mișcasem nimic atâția ani.
Am pus la bătaie altceva:
- Și cum e cu Trey Teepano?
- Trey Teepano.
- Știu că era cămătar de pariuri și că era băgat în rahaturi cu Diavolul, că era prieten cu tine și că a fost cu tine în noaptea aia. Toate astea par destul de nasoale.
- De unde le-ai scos? a zis Ben și m-a privit în ochi, apoi și-a ridicat privirea și s-a holbat îndelung la rădăcinile roșii ale părului meu, care-mi ajungeau, acum, la urechi.
- Tata mi-a spus. Mi-a spus că-i datora bani lui Trey Teepano și...
- Tata? Acuma-i tata?
- Runner a zis...
- Runner a zis pe pizda mă-sii. Trebuie să te maturizezi, Libby. Trebuie să alegi o tabără. Poți să-ți petreci restul vieții încercând să-ți dai seama ce s-a întâmplat, încercând să pui cap la cap totul. Sau poți să ai încredere în tine. Să alegi o tabără. Să fii de partea mea. E mai bine.
Ben Day
2 ianuarie 1985, 10:23 p.m.
Trecură de marginea orașului, intrară pe un drum neasfaltat, Ben se zguduia în spate, cu palmele apăsând plafonul camionetei, încercând să stea locului.
Era luat, era blană, iar dinții și capul îi zdrăngăneau. N-ai toate țiglele pe casă? Îi lipseau vreo două-trei țigle. Voia să doarmă. Să mănânce mai întâi, apoi să doarmă. Văzu cum luminile din Kinnakee rămâneau în urmă, apoi urmară kilometri de zăpadă licărind albăstriu, ici și colo câte-un petic de iarbă, dincolo un gard în zigzag, ca o cicatrice, dar mai mult zăpadă, ca pe suprafața lunii. Ca și cum chiar ar fi fost în spațiu, pe altă planetă, și n-avea să se mai întorcă niciodată acasă.
Cotiră pe un drumeag și copacii îi absorbiră, făcându-se ca un tunel, din toate părțile, și își dădu seama că habar nu are pe unde erau. Spera doar ca ceea ce avea să se întâmple să nu țină mult. Voia un hamburger.
Maică-sa făcea niște demențe de hamburgeri, le zicea chiftele de casă, carne tocată ieftină amestecată cu cepe și macaroane și orice altă mizerie care era gata să se strice. O dată, putea să jure, găsise o bucată de banană, într-o mare de ketchup - maică-sa credea că ketchup-ul face totul comestibil. N-o făcea, ea gătea ca naiba, dar ar fi mâncat, pe loc, o chiftea din aia. Mi-e așa de foame, c-aș mânca o vacă întreagă, își spuse.
Și atunci, ca și cum rugăciunea sa de flămând i-ar fi fost ascultată, își mută ochii de la o pată pământie de pe banchetă afară și văzu 10 sau 20 de vaci Hereford stând, fără niciun motiv, în zăpadă.
Era un țarc alături, dar nici urmă de casă, iar vacile erau prea proaste ca să meargă înapoi în țarc, așa că stăteau, grase și idioate, suflând aburi pe nări. Rasa asta de vaci era cea mai urâtă cu putință, vite uriașe, cu piele ruginie, boturi albe, încrețite, și ochi încondeiați cu roz. Vacile Jersey arătau cumva simpatice, aveau feţele acelea mari de căprioare, dar vacile Hereford arătau preistorice, agresive, răutăcioase. Chestiile aveau picioare groase, blănoase, și coarne ascuțite, curbate, iar Ben simți, când Trey opri mașina, un fior de neliniște. Ceva rău era pe cale să se întâmple.
- Am ajuns, zise Trey. Toată lumea jos.
Încălzirea fusese închisă și frigul începea să se strecoare în maşină.
Trey întinse mâna peste Diondra, în torpedou - atingând burta Diondrei și schimbând zâmbete aiurea - apucă o casetă și-o băgă în casetofonul de bord. Muzica frenetică, cu suișuri și coborâșuri, începu să zgârie creierul lui Ben.
- Haide, Ben, zise Trey pășind scrâșnit pe zăpadă.
Trase scaunul șoferului, făcându-i loc lui Ben, iar băiatul se împiedică pe zăpadă, pășind greșit, însă Trey îl prinse de braț.
- E vremea să capeți niște înțelegere, să simți ceva putere. Acuși o să fii tată, gagiule, zise și-l zgâlțâi de amândoi umerii. Tată!
Vocea-i suna destul de prietenos, dar nu zâmbea.
Se uita fix, cu buzele strânse și ochii înroșiți, aproape însângerați. Luând decizia. Avea o uitătură de luat decizii. Apoi Trey îi dădu drumul, își încheie nasturii de la geaca de blugi și dădu ocol camionetei, prin spate. Ben încercă să vadă peste capotă, surprinse privirea Diondrei, îi aruncă o uitătură însemnând „ce mama dracului?“, dar ea se aplecă în cabină și scoase o altă punguță de sub scaun, gemând, cu o mână la pântece, ca și cum i-ar fi venit tare greu să se aplece 20 de centimetri. Se ridică iarăși, acum cu palma pe șale, și începu să scormonească prin pungă. Era plină cu ambalaje de gumă din staniol.
Scoase afară trei.
- Dă-ncoa, zise Trey, își băgă două în buzunar și pe al treilea îl desfăcu. Tu și Ben puteți să împărțiți.
- Nu vreau să-mpart, se smiorcăi Diondra. Mă simt ca naiba, îmi trebuie unul întreg.
Trey slobozi un oftat de frustrare, apoi îi aruncă un pachețel, mormăind Isuse Cristoase.
- Ce-i chestia aia? întrebă în cele din urmă Ben.
Simțea picuri calzi pe creștet, știa că sângerează iar. I se înrăutățise și durerea de cap, simțea un zvâcnet în spatele ochiului stâng, pe ceafă și umeri, ca și cum o infecție i s-ar fi deplasat prin sistem. Își frecă gâtul, se simțea de parcă cineva ar fi făcut noduri la un furtun de grădină și i l-ar fi implantat sub piele.
- E praful Diavolului, gagiule, ai luat vreodată?
Trey își turnă în palmă pulberea și se aplecă spre ea ca un cal la zahăr, apoi trase brusc, ca o bubuitură, își azvârli capul pe spate, se împletici vreo câțiva pași, cu spatele, apoi îi privi ca și cum n-aveau ce să caute acolo.
Un cerc de un portocaliu-intens îi acoperea nasul și gura.
- La ce pula mea te uiți, Ben Day?
Pupilele lui Trey se măreau și se micșorau ca și cum ar fi urmărit o păsărică invizibilă. Diondra trase pe nas porția ei cu același pufnet lacom, animalic, apoi căzu în genunchi, râzând. Pentru 3 secunde râsul fu vesel, apoi se transformă într-un hohot înecat, genul pe care-l scoți când nu-ți vine a crede ce noroc de căcat ai, genul ăla de hohot. Țipa și hohotea întretăiat, lăsându-se acum pe zăpadă, râdea în patru labe, apoi începu să vomite, nacho cu brânză și bucăți de spaghetti care aproape că miroseau bine în sosul dulceag de vomă.
Când ridică ochii, Diondra mai avea încă un fir de spaghetti atârnându-i de buză. Firul rămase acolo o secundă, până să-și dea seama, apoi îl trase în gură, în vreme ce Ben își imagina tăițelul blocat pe la jumătatea gâtlejului ei, râcâind-o să iasă afară. Diondra îl scuipă pe jos, tot în patru labe - și se uită la el, tresărind, cu mutra aceea schimonosită de copilaș care-și rupe bojocii plângând, cum făceau surorile lui când se loveau. Bocetul de sfârșit de lume.
- Diondra, ești bine...? începu.
Diondra dădu să înainteze spre el, și vomită iarăși, lângă piciorul lui Ben. El se feri din calea jetului și se ridică în picioare, privind-o pe Diondra, în patru labe, bocind.
- O să mă omoare tata! se lamentă iarăși, cu broboane de sudoare la rădăcina părului.
Fața i se schimonosi când își privi burta.
- O să mă omoare.
Trey se uita la Ben, fără să-i dea nicio atenție Diondrei, și făcu un gest, cu un singur deget, menit să arate că Ben trebuia să nu se mai codească și să ia odată praful Diavolului. Își apropie nasul, simțind miros de radieră veche și de praf de copt.
- Ce-i asta, cocaină?
- E ca acidul de baterie pentru creierul tău. Hai, bagă.
- Omule, deja mă simt nașpa de tot, nu știu dacă vreau chestia asta. Mi-e foame de crăp, omule.
- Pentru ce-o să se întâmple, îți trebuie. Haide.
Diondra chicotea iarăși, cu fața albă sub fondul bej de ten. O bucățică de nacho plutea spre Ben într-un pârâiaș roz. Se mișcă. Apoi le întoarse spatele, se răsuci spre vacile care-i priveau, își turnă praful în palmă și-l lăsă să fie luat de vânt.
Când grămăjoara se făcu cât un bănuț, trase pe nas, tare și cu ifos cum făcuseră și ei, dar nu reuși să-și bage pe nas decât o parte.
Ceea ce era bine, fiindcă îi urcă direct la creier, aspru precum clorul dar și mai înțepător încă, și-și imagină substanța suind, șerpuitoare precum crengile unui copac, arzându-i venele din cap. Era de parcă tot sângele i se transformase în metal lichid, îl dureau până și oasele încheieturilor. Își simți măruntaiele revoltate, agitându-se precum un șarpe care se trezește, și preț de o clipă se gândi că avea să se cace pe el, dar în loc de asta îi veni pe gât niște bere, își pierdu vederea și se prăbuși în zăpadă, simțindu-și capul zvâcnind de la rana deschisă, simțind cum i se prelinge sânge pe față la fiecare bătaie a inimii.
I se părea c-ar fi putut să alerge cu 100 de kilometri pe oră, și că așa și trebuia să facă, fiindcă dacă mai rămânea pe loc avea să i se despice pieptul și-avea să se năpustească afară un demon, să-și fluture aripile, scuturând de pe ele sângele lui Ben, să-și plece capul pe piept la ideea de a rămâne blocat pe lumea asta și să-și ia apoi zborul spre cer, încercând să se întoarcă în iad.
Și, tocmai când credea că-i trebuie o pușcă, cu care să se împuște și să termine odată, îl lovi un val de ușurare, ca o bulă de aer care-l cuprinse, îi alină zvâcnetul venelor și, în clipa aceea, își dădu seama că-și ținuse respirația și începu să tragă aer cu lăcomie, iar apoi se simți al naibii de bine. Deștept lucru să respiri, asta era. Simțea că se dilată, că se mărește, că devine impozant, de netrecut cu vederea. Ca și cum, orice-ar fi făcut, era alegerea corectă, da domnule, desigur, ca și cum ar fi putut să-și pună la zid toate alegerile pe care trebuia să le facă în lunile următoare și să le doboare trăgând la țintă, ca pe niște animale de carnaval, și să câștige ditamai premiul. Un premiu imens. Ura pentru Ben, să-l ridicăm pe umeri ca să-l aclame lumea.
- Ce naiba-i chestia asta? întrebă.
Vocea îi suna solid, ca o ușă grea, care se închidea ca lumea.
Trey îl ignoră, aruncă o privire spre Diondra, care se ridica de pe jos, cu degetele roșii de pe unde și le înfipsese în zăpadă. O privi rânjind, parcă fără să-și dea seama. Apoi căută prin spatele camionetei și reveni cu un topor, care lucea la fel de albastru ca și zăpada. Îl întinse în direcția lui Ben, cu lama în față, iar Ben își lăsă brațele să-i cadă pe coapse, nununu, nu mă poți face să-l iau, de parcă ar fi fost un puști pus să țină în brațe un nou-născut, nununu.
- Ia-l.
Ben luă toporul, îl simți rece. Avea pete ruginii.
- E sânge?
Trey îi aruncă o privire leneșă și piezișă, fără a se obosi să-i răspundă.
- A, vreau eu toporul! scheună Diondra și țopăi spre mașină, iar Ben se întrebă dacă nu cumva își băteau joc de el, ca de obicei.
- E prea greu pentru tine, ia cuţitul de vânătoare.
- A, nu băga în seamă, e doar unul dintre oamenii mei, care-ncearcă să intre mai devreme. Încă ceva ce-nveți să faci: să nu lași pe nimeni să intre mai devreme, niciodată. Și pe nimeni prea târziu.
Își pierduse șirul gândurilor și acum se uita la mine întrebător.
- Ziceai deci că-mi spui ce? l-am îmboldit.
- Ce?
- Ca să mă ajuți să-l găsesc pe tata.
- A, da. Poți să-mi lași o scrisoare pentru el.
- Domnu’ Nolan, deja am făcut asta. De asta am venit. Chiar am mare, mare nevoie să-l găsesc, am zis surprinzându-mă în poziția lui Runner, cu palmele sprijinite de muchia mesei, gata să țâșnesc în picioare dacă mă enervam.
Nolan a luat în mână o figurină de ipsos, înfățișând un bătrân chel gesticulând într-o expresie a exasperării, dar n-am putut citi ce scria la baza figurinei. Pe Bert părea să-l liniștească. A slobozit un oftat zgomotos printre buzele întredeschise.
- Ei bine, dragă, știi ce, n-o mai fi aici, dar știu că-i încă în Lidgerwood. L-a văzut cineva chiar noaptea trecută, în față la bodegă. S-a dat la fund pe undeva, dar e prin zonă. Pregătește-te, numai, să fii dezamăgită.
- Dezamăgită de ce?
- A, de tot ce vrei.
Când s-a ridicat să mă conducă, Bert Nolan s-a întors cu spatele la mine și-am înhățat, cât ai clipi, figurina.
Dar am pus-o la loc în silă și, în loc de asta, i-am luat un creion și-o punguță de porumb prăjit. Progresam. Le-am pus în scaunul de alături și-am pornit-o spre barul cel mai apropiat. La Cooney.
Crâșma asta nu cedase modei Vestului Sălbatic. Era o mizerie a zilelor noastre și mândră de asta. Trei fețe ridate s-au holbat la mine când am deschis ușa. Printre care și barmanul. Am cerut o bere, tipul a dat din clanță că vrea, cică, să vadă permisul de conducere, l-a ținut în lumină și apoi l-a coborât spre burduhan, cu un hmmm, dezamăgit că nu-i fals. M-am așezat și-am început să sorb din bere, lăsându-i să se obișnuiască cu prezența mea.
Apoi am vorbit. De cum am rostit cuvântul „Runner“, localul a luat foc.
- Potlogarul ăla mi-a furat 3 lăzi de bere, a zis barmanul. S-a dus prin spate, ziua-n amiaza mare, și le-a luat din camion. Și i-am dat o groază de băut pe datorie, crede-mă.
Bărbatul de vârstă mijlocie aflat două scaune mai încolo m-a apucat de braț, prea tare, și-a zis:
- Al dracu’ taică-tu, îmi datorează două sute de biștari. Și vreau înapoi mașina de tuns iarba. Să-i zici că-l caut.
- Știu unde puteţi să daţi de el, a zis un tip mai în vârstă, cu o barbă rotunjită, stufoasă, și cu trup ca de fată.
- Unde? au zis ceilalți, într-un glas.
- Pun rămășag că stă cu ăilalți boschetari, au o tabără pe la Superfund. Ar trebui s-arunci o privire, a zis, mai mult către barman decât spre mine, arată ca-n Marea Criză, cocioabe, focuri de tabără și din astea.
- De ce mama naibii ar locui cineva la Superfund? s-a răstit barmanul.
- Păi fiindcă știi că n-o să-și arate mutra nimeni de la guvern.
Au râs toți, cu hohote amare.
- Dar se poate merge acolo în siguranță? am întrebat, imaginându-mi butoaie cu reziduuri toxice și scurgeri cleioase, verzui.
- Sigur, dacă nu bei apă din fântână și nu ești lăcustă cumva.
Am ridicat din sprâncene.
- De acolo-i: tot locul ăla e plin de arsenic. E un loc unde s-au aruncat cândva otrăvuri pentru lăcuste.
- Și pentru dobitoci, a zis barmanul.
Ben Day
2 ianuarie 1985, 8:38. p.m.
O porniră spre oraș, zăpada începuse să cadă, și Ben își aminti, abia atunci, că-și lăsase bicicleta acolo, la depozit, și că probabil n-avea s-o mai găsească.
- Hei, strigă spre cei din față - Trey și Diondra vorbeau, dar nu-i auzea din cauza muzicii stridente de la radio, care suna de parcă cineva ar fi râcâit o placă de metal, hâr-hâr-hâr-hâr. Putem trece pe la Adăpost, numai un moment, să-mi iau și eu bicla?
Trey și Diondra schimbară priviri.
- Nu, făcu Diondra și rânji, apoi începură să râdă.
Ben se lăsă pe spate un moment, apoi se aplecă iarăși spre ei.
- Serios, îmi trebuie.
- Las-o baltă, gagiule, e dusă, zise Trey. Nu poți să lași nimic la Adăpost.
Merseră pe bulevardul Bulhardt, strada mare din orășel, unde, ca de obicei, nu se întâmpla nimic. Localul cu hamburgeri era o dioramă de-un galben strălucitor, unde se vedeau vreo câțiva băieți cu mușchi și fetele lor, lipiți unii de alții. Magazinele erau negre și până și barul abia dacă părea deschis - doar o lumină vagă se zărea în patrulaterul de geam din față. Ușa propriu-zisă fusese vopsită în bleumarin și nu dezvăluia nimic.
Parcară chiar în față, Diondra isprăvindu-și berea, Trey luându-i-o și sorbind-o până la ultima picătură - copilul nu se supără. Pe trotuar, un tip mai vârstnic, cu un talmeș-balmeș de riduri pe față și trăsături arătând de parcă ar fi fost modelate dintr-un boț de lut, îi privi posomorât și intră în bar.
- S-o facem, zise Trey și se dădu jos din camionetă.
Când văzu că Ben ezita încă și că rămăsese tot în spate, cu mâinile pe genunchi, Trey băgă capul înapoi în mașină și-i aruncă zâmbetul lui de afacerist:
- Nicio grijă gagiule, ești cu mine. Beau de multe ori aici. Și - ehei! - practic îți vizitezi tăticul la birou.
Diondra își atinse vârfurile cârlionților întăriți, felul ei de a-și trece mâna prin păr, și-l urmară amândoi înăuntru pe Trey, Diondra cu buzele țuguiate și cu uitătura ei sexy-somnoroasă, cum arăta în cele mai multe poze, de parcă ai fi trezit-o dintr-un vis în care te visa pe tine.
Lângă ea, Ben, simțindu-se deșirat și pleoștit ca de obicei, târându-și, la propriu, picioarele.
Era atâta fum în bar încât Ben simți, de îndată ce intră, că se sufocă. Diondra își și aprinsese o țigară și pășea pe lângă el agale, ca și cum asta ar fi făcut-o să arate mai în vârstă. Un tip agitat, cu părul numai smocuri, ca o pasăre jumulită, se grăbi să se apropie de Trey, cu capul plecat, și-i șopti ceva la ureche, iar Trey încuviință din cap, plescăind din buze, arătând preocupat și grav.
Ben își spuse că poate tipul era vreun șef, că poate-i dădea afară, fiindcă Diondra poate că arăta mai mare dacă era machiată, însă Ben nu. Însă Trey nu făcu decât să-l bată pe individ pe spate și să zică ceva gen „Nu mă face să umblu“, iar tipul agitat zâmbi cu toată fața și zise „nu, nu, să nu-ți faci vreo grijă, deloc să nu-ți faci, deloc“, iar Trey zise „duminică“ și trecu mai departe spre bar, ceru trei beri și un pahar de SoCo, pe care-l dădu imediat pe gât.
Barmanul era și el bătrâior, cărunt și gras. Părea o glumă, cât de mult semănau tipii ăștia, de parcă trăitul era așa de greu că-ți răzuia trăsăturile, îți ștergea chestiile distinctive. Barmanul le aruncă Diondrei și lui Ben o privire de șmecher uns cu toate alifiile, o uitătură din soiul să-știți-că-știu, dar împinse, totuși, berile spre ei. Ben se duse mai încolo să și-o bea pe a lui, cu un picior pe-un scaun, într-un fel ce părea degajat, ca și cum mai făcuse asta, fiindcă simțea pe el ochii lui Trey, care vâna vreo chestie de care să-și bată joc.
- Îl văd, îl văd pe Runner, zise Diondra și, până s-o întrebe Ben de ce rostea așa de familiar numele ăsta, Trey îl și strigă, „Hei, Runner, vino-ncoa!“, iar Runner căpătă aceeași expresie neliniștită, de nevăstuică, pe care-o avusese și primul tip.
Veni cu pași legănați și mâinile înfipte în buzunare, cu ochii mari și galbeni.
- Nu-i am, omule, asta-i. Am încercat să fac rost mai devreme, numai că... și-am vrut să dau de tine, abia am ajuns și io, până una-alta pot să-ți dau ce iarbă mai am...
- N-o saluți pe Diondra? îl întrerupse Trey.
Runner tresări, apoi zâmbi.
- A, salut, Diondra, hehe, cred că m-am îmbătat, se vede treaba! zise și se prefăcu că închide un ochi ca să vadă mai bine, săltându-se un pic pe vârfuri. Eh, am băut de mă uit cruciș, fiindcă-s speriat de situația asta.
- Runner, da’ nu te uiți cine-i lângă Diondra?
Ben abia dacă se întorsese cu fața, se gândise la ceva de spus în afară de bună, tată, dar nu-i venise nimic și rămăsese așa, așteptând să se producă dezastrul inevitabil.
Runner miji ochii în penumbra din bar și nu-l recunoscu.
- Ăă... salut, zise, apoi spre Trey: I-un văr de-al tău? Nu prea văd bine noaptea, mi-ar trebui ceva ochelari, numa’ că...
- Of, Doamne, zise Trey și se lăsă pe spate, prefăcându-se că râde, dar părând înfuriat. Mai uită-te o dată, ticălos ce ești.
Ben nu era sigur dacă ar fi trebuit să se expună mai bine vederii, ca o pițipoancă pusă pe agățat. Rămase țeapăn, holbându-se la părul lui negru într-o oglindă veche aflată pe-un perete, în fund, dar văzându-l și pe Runner cum se apropie, cum întinde spre el o mână, ca-n basme, de parcă Runner ar fi fost un căpcăun și Ben vreo comoară. Se apropie, se împiedică de piciorul lui Ben, apoi se priviră în ochi și Runner scoase un chițăit, „oooh!“, părând să devină încă și mai neliniștit.
- N-ai păru’ roșu.
- Îl mai ții minte pe fiu-tu, așa-i, e fiu-tu, nu, Runner?
- El e, da! Salut, Ben. Nu poți să spui că-s de vină pentru asta, că nu mai ai păru’ roșu. Nici nu știam că-l știi pe Trey.
Ben ridică din umeri, urmărind reflexia lui Runner departe, în oglindă. Se întrebă cât îi datora Runner lui Trey și de ce se simțea el oare ca o victimă a unei acțiuni de răscumpărare, nu că lui Runner i-ar fi păsat dacă așa ar fi stat lucrurile. Se mai întreba și cât de întâmplătoare era vizita asta. Păruse ceva spontan, dar Ben își dădu seama că oricum ar fi nimerit aici pe parcursul serii.
- Nu pricep, Runner, continuă Trey ridicând vocea pentru a acoperi melodia country. Zici că n-ai un chior, Ben zice că n-ai un chior, și totuși, acum câteva săptămâni, aveai o groază de iarbă.
- Da, da’ nu era iarbă bună.
Runner întoarse un umăr spre Trey, excluzându-l pe Ben din conversație, aruncând priviri în spate, spre el, încercând să-l împingă pe Trey cât mai spre mijlocul încăperii, apropiindu-se tot mai mult de el, fără ca Trey să se miște, și-n cele din urmă Trey zise: Dă-te mai încolo, omule, iar Runner se lăsă din nou pe câlcâie.
- Nu, nu, așa-i omule, nu era de calitate, continuă Trey. Dar cereai pe ea de parc-ar fi fost.
- Ție nu ți-am cerut nimica, știi doar.
- Nu, fiindcă îmi ești dator, rahatule. Dar știu sigur că cereai 20 pe-o porție de 10, așa că unde pula mea sunt banii, i-ai dat nevestei să-i țină?
- Fostă! Fostă nevastă, țipă Runner, apoi continuă: Am încercat să scot niște bani de la ea, nu să-i dau. Știu că are niște parale pe-acolo, și când eram căsătoriți avea, făcuți grămadă, sute, din vândutul recoltei, și-i vâra prin fel de fel de locuri. Odată am găsit într-un ciorap de-al ei 200 de dolari. Poate ar trebui să mă-ntorc acolo.
Aruncă o privire spre Ben, care asculta, dar care se făcea că o necăjește pe Diondra înfășurându-și pe deget câte-un cârlionț de-al ei, în vreme ce Diondra se prefăcea numai în parte că-i face pe plac.
- Pot să vorbesc despre situație cu tine, deoparte? zise
Runner și arătă cu degetul spre un ungher unde niște matahale jucau biliard.
Cel mai înalt, un tip înalt, cu păr alb și cu tatuaj de infanterist marin, își sprijini tacul cu vârful în sus și-și umflă pieptul către ei.
- Bine, zise Trey.
- Poți vorbi de față cu mine, zise Ben, încercând să pară că nu-i pasă.
- Și fiu-tău are nevoie de bani de la tine, nu numai eu, spuse Trey. Poate chiar mai mult ca mine.
Runner se răsuci din poziția ghemuită pe care-o luase sub ochii întunecați ai lui Trey și se întoarse către Ben, întinzându-se cât era de înalt. Cândva, peste vară, Ben crescuse. Acum era un pic mai înalt decât Runner, cam la vreun metru 68, 1 metru 70.
- Ai să-i dai bani lui Trey? Zicea maică-ta c-ai dat de bucluc. Îi ești dator lui Trey? răcni spre Ben, cu gura puțindu-i a bere, tutun și, parcă, a salată de ton cu iz de muștar.
Stomacul lui Ben chiorăi.
- Nu! Nu!
Își dădea seama că vocea îi tremură, că pare intimidat.
Diondra, lângă el, se mută pe celălalt picior.
- Nu datorez nimic nimănui.
- Și-atuncea de ce să-ți dau io bani pe care muncesc de mă spetesc, ha? zise, cu voce scârbită, Runner. Asta nu pricep, ideea cu datu’: pensie alimentară, alocații pentru copii și guvernul cu mâna-nfiptă în buzunarul meu. Abia mă pot eu întreține, nu știu de ce crede lumea c-ar trebui să-mi mai iau încă trei slujbe numai ca să-i dau bani fostei neveste, care are ferma ei. Și casa ei de la fermă. Plus patru copii care s-o ajute. Eu n-am crescut, să mor io, cu gândul că tata tre’ să mă țină-n cârcă, că tre’ să-mi dea bani să-mi cumpăr adidași, să am de colegiu și de țol festiv și...
- De mâncare, zise Ben privindu-și bocancii prăpădiți, mânjiți de resturi unsuroase.
- Ce? Ce-mi zici tu acolo?
Runner i se proțăpise în față acum și ochii albaștri i se roteau în orbitele galbene ca niște pești la suprafața unui lac murdar.
- Nimic, bolborosi Ben.
- Vrei bani să ai de vopsit păru’? Să te duci la coafor?
- Vrea bani pentru fata lui..., începu Trey, însă Diondra îi făcea semne trecându-și muchia palmei peste beregată, nu, nu, nu.
- Păi clar că n-am eu treabă să-i cumpăr chestii pentru iubită, zise Runner. Ești prietena lui acuma, Diondra? Ce mică-i lumea. Dar asta chiar nu-i treaba mea.
Bărbații de la masa de biliard se opriseră cu toții din jucat și se uitau la scenă rânjind disprețuitor, apoi tipul cu păr alb păși spre ei șchiopătând și lăsă pe umărul lui Trey o mână fermă.
- E vreo problemă, Trey? Runner e de cuvânt. Mai dă-i 24 de ore, OK? Pe barba mea. Priceput?
Bărbatul stătea îndoit de genunchi, de parcă gravitația l-ar fi tras spre pământ, însă avea brațe musculoase, vânoase, și brațele apăsau umerii lui Trey.
Runner zâmbi, mișcă în sus și-n jos din sprâncene către Ben, dându-i de înţeles că ar fi trebuit să se declare amândoi mulțumiți.
- Nicio grijă, amice, e-n regulă, îi zise lui Ben. E-n regulă acuma.
Trey strânse din umeri sub brațele bărbatului, gata să le azvârle de pe el, apoi își aținti privirea în gol.
- Sigur, 24 de ore, Albișor. Pe barba ta.
- Mersi, Indianule, zise bărbatul.
Făcu cu ochiul, scoase un soi de plescăit vesel, de parcă ar fi chemat un cal, și se alătură prietenilor lui; din grup se ridică un hohot de râs, chiar înainte să se audă pocnetul bilei.
- Papă-lapte de căcat, îi zise Trey lui Runner. Mâine-noapte, aici. Altfel, Runner, să mor eu dacă nu te ard.
Rânjetul victorios al lui Runner, zâmbetul acela al lui, ca o mască, pieri și, în vreme ce se întorcea spre bar, se răsti:
- Bine, da’ nici tu să nu te bagi în treaba mea.
- Omule, abia aștept să nu mă mai bag în treaba ta.
Cât se pregăteau de plecare, Ben așteptă ca Runner să-i zică ceva - îmi pare rău, ne mai vedem. Dar Runner încerca deja să-l convingă pe barman să-i facă cinste cu ceva de băut sau poate să-i dea în contul lui Albișor, Albișor i-ar fi plătit o dușcă, și uitase deja de Ben. La fel și Trey cu Diondra, deja dădeau să iasă pe uşă, iar Ben se ridică, cu mâinile în buzunarele pantalonilor, se zări în oglindă, arătând așa de schimbat, se mai privi o dată în oglindă și se răsuci spre Runer.
- Ăă... tată, zise, iar Runner ridică ochii, iritat că încă îl vedea acolo.
Și, fiindcă-l văzuse că se simțea sâcâit, Ben îşi dori să-l facă pe Runner să-l respecte. Simțise un dram de camaraderie înainte - cuvântul acela, amice - și voia asta iarăși. Își imaginase, într-o străfulgerare, cum stătea el la bar cu taică-său și beau niște beri împreună. Doar asta voia, să mai bea și ei uneori câte-o bere.
- Voiam numai să-ți spun ceva. S-ar putea să te facă să te simți, nu știu, bine, zise Ben și se apucă să zâmbească larg, nu se putea abține.
Runner nu se clinti, cu ochi somnoroși, fără să-și schimbe expresia.
- Ăă... Diondra-i însărcinată. Eu... ăă... și cu Diondra o să avem un copil.
Și zâmbetul i se lungi până la urechi, pentru prima dată, pentru prima dată se simțea cu adevărat bine s-o spună așa, tare. Avea să fie tătic. Tătic, cu un micuț care să depindă de el, care să creadă că el era cel mai cel.
Runner își înclină capul într-o parte, ridică greoi berea și zise:
- Numai să fii sigur că-i al tău. Parcă nu cred că-i al tău.
Apoi îi întoarse spatele lui Ben.
Afară, Trey dădea cu piciorul în camionetă, strigând printre dinți:
- Știți ce, gagiii ăia bătrâni ar face bine să moară cât de curând, fiindcă mi-e silă de mor să-i tot văd cum și-i apără pe-ai lor - cică onoare, ce onoare, sunt niște albi hodorogi care încearcă să se agațe de afacere cât mai mult, cât încă nu se cacă în pantaloni și nu le trebuie etichete cu nume ca să știe cine sunt. Al dracului Albișor!
Întinse un deget spre Ben, peste tot era zăpadă, i se băga lui Ben pe sub cămașă și i se topea pe gât.
- Și babacu-tău e-un rahat dacă are impresia că-i cred toate mizeriile astea. Sper că nu ești prea atașat de el, fiindcă mi-ar plăcea să-l dau pe gârlă ca pe-un căcat.
- Haide, Trey, să mergem, zise Diondra și deschise portiera, făcându-i semn lui Ben să urce în spate. Tata o să vină acasă săptămâna viitoare și-o să fiu moartă oricum.
Lui Ben îi venea să-și dea pumni. Avea și el o chestie pe care n-ar fi trebuit s-o zică și-o consumase pe Runner.
Îl apucă o asemenea furie încât, imediat ce ajunse în mașină, începu să dea orbește cu pumnul, cu stropi de salivă țâșnindu-i din gură, căcatulecăcatule, izbi cu picioarele în banchetă, se dădu cu capul de geam, iarăși și iarăși, până ce fruntea îi sângeră din nou, în vreme ce Diondra țipa ce-i, puiule, ce-i?
- Mă jur pe Dumnezeu, Diondra, mă jur, băga-mi-aș pula.
Anihilare.
Nu-i putea zice Diondrei că se scăpase înaintea lui Runner.
- Cineva ar trebui să moară, în pula mea, scuipă Ben.
Își lăsă capul în palme, simțindu-i pe Trey și pe Diondra cum se consultă unul cu celălalt în tăcere, apoi Trey zise, într-un târziu:
- Taică-tău e-o mizerie de om, gagiule.
Băgă mașina în marșarier și ieși scrâșnind pe stradă, izbindu-l pe Ben de geam. Diondra își strecură o mână în spate și îl mângâie pe Ben pe păr până ce acesta se îndreptă de spate, cu chiu cu vai, ca o moviliță. Fața Diondrei era verde sub lumina lămpilor stradale, și dintr-odată Ben văzu cum avea să arate peste 20 de ani, fleșcăită și plină de alunițe cum o descrisese pe maică-sa, cu pielea întărită și ridată, dar cu strălucirea aceea artificială de la bronzatul în solar.
- Vezi că e niște chestie în torpedou, zise Trey, iar Diondra îl deschise și începu să scormonească.
Scoase o ditamai pipa, plină cu frunze, și iarba se vărsă peste tot, Trey zise ușurel, apoi Diondra o aprinse și trase, trecându-i-o apoi lui Trey. Ben întinse o mână - aproape că-i era rău acum, tremura de la lipsa mâncării, îl izbeau în retină lucirile intermitente ale becurilor de pe stradă - dar n-avea de gând să rămână pe dinafară. Trey nu vru să-i dea pipa.
- Amice, nu știu dacă vrei așa ceva. Asta-i chestia mea și-a Diondrei. Te sparge, de tare ce-i. Vorbesc serios, Diondra, s-ar putea să fie în seara asta, am nevoie de putere în mine, n-am simțit-o de prea mult timp. S-ar putea să se întâmple.
Diondra rămase cu privirea ațintită în față, către fulgii amețitori de zăpadă.
- S-ar putea să aibă nevoie și Ben, o presă Trey.
- În regulă, atunci s-o facem. Fă stânga pe-acolo, zise Diondra.
Și, când Ben întrebă ce se petrece, se mulțumiră, amândoi, să zâmbească.
Libby Day
Acum
Cerul era de-un vinețiu nefiresc când am plecat din barul din Lidgerwood și-am început să mă hurduc pe drumurile de țară care duceau la locul acela, Superfund.
M-am întrebat ce spunea oare despre mine faptul că propriul meu tată locuia pe un teren cu deşeuri toxice, fără ca eu să fi știut până acum și fără să-mi fi păsat. Momeală pentru lăcuste. Tărâțe, melasă și arsenic, folosite ca să se pună capăt invaziei de lăcuste din anii 1930, apoi oamenilor nu le mai trebuise și aruncaseră chestia, pusă în saci, în gropi deschise. Lumea începuse, după aceea, să se îmbolnăvească.
Mi-aș fi dorit să am pe cineva cu mine, să fie Lyle alături, foindu-se pe banchetă, într-una din gecile lui intrate la apă. Ar fi trebuit să-l sun. În agitația cu ajunsul aici n-apucasem să spun nimănui unde eram, nici nu folosisem vreun card de credit de când făcusem plinul în Kansas City. Dacă ceva mergea prost, nimeni n-avea să-mi simtă lipsa cu zilele. Tipii de la bar ar fi avut singurul indiciu și nu-mi păreau tocmai cetățeni de ispravă.
E ridicol, am zis tare, ca să-mi intre în cap. M-a luat tremuriciul gândindu-mă la motivul pentru care-l căutam pe Runner: exista un grup destul de numeros care-l considera ucigașul familiei Day. Dar în capul meu tot nu se potrivea, chiar și fără alibi. Mi-era greu să mi-l închipui pe Runner cu toporul, de fapt. Mi-l puteam imagina apucând pușca, la supărare - înălțat, țintit, tras - dar toporul nu se potrivea. Prea mult de muncă. În plus, îl găsiseră acasă, adormit și încă rupt de beat, în dimineața următoare.
Runner s-ar fi îmbătat după omoruri, asta da. Însă n-ar fi avut suficientă disciplină ca să stea locului. Ar fi șters-o din oraș, anunțându-și în felul ăsta, accidental, vinovăția.
Groapa de deşeuri era înconjurată de garduri ieftine de metal, cu găuri în zigzag decupate din ele. Buruieni înalte până la brâu creșteau prin tot locul, precum iarba de preerie, și în depărtare licăreau focuri micuțe de tabără. Am mers în lungul gardului, cu buruieni și pietricele răpăindu-mi pe podeaua mașinii, cu tot mai multă insistență, până ce am oprit. Am închis ușurel portiera, cu ochii pe flăcăruile acelea din zare. Avea să fie un drum de vreo zece minute prin bălării ca să ajung la tabără. M-am strecurat cu ușurință printr-o gaură din gard, la dreapta mea, și-am început să merg, cu buruienile biciuindu-mi picioarele. Cerul se întuneca iute acum, iar orizontul nu mai era decât o pieliță roz. Mi-am dat seama că fredonez „Uncle John’s Band“, fără vreun motiv întemeiat.
În depărtare se înălțau copaci scheletici, cu frunzișul rărit, dar primele câteva sute de metri erau înțesate cu buruieni înalte. Mi-am amintit iarăși de copilărie, de siguranța pe care-o aveam simțind cum iarba îmi gâdilă urechile, încheieturile mâinilor și interiorul pulpelor, ca și cum plantele ar fi încercat să te aline.
Am făcut câțiva pași mari și-am dat cu vârful cizmei în coastele unei femei, simțind cum se desfac oasele și cum vârful de piele pătrunde printre ele. Stătea ghemuită pe pământ, într-o băltoacă de pișat, îmbrățișând o sticlă de băutură fără etichetă. S-a ridicat pe jumătate, amețită, cu o parte a feței și cu părul mânjite de noroi. S-a stropșit la mine, cu fața veștejită și dinți frumoși:
- Dă-mi pace, dă-mi pace!
- Ce dracu’? am țipat la rându-mi, grăbindu-mă să mă îndepărtez câțiva pași, cu brațele ridicate în sus, de parcă mi-ar fi fost frică s-o ating.
Am continuat să pășesc iute, încercând să mă prefac că nu se întâmplase nimic, sperând ca femeia să cadă iarăși în inconștiență, însă continua să țipe după mine, printre înghițituri luate din sticlă: dămipacedămipace, iar țipetele s-au transformat într-un cântec și cântecul s-a transformat în bocet.
Vaietele femeii au stârnit interesul a trei bărbați, ale căror fețe au apărut după pâlcul de copaci șui către care mergeam. Doi m-au țintuit cu privirile, cu un aer agresiv, iar cel mai tânăr, un bărbat scheletic de vreo patruzeci și ceva de ani, a rupt-o la fugă spre mine cu toată viteza, în mână cu un băț pe care-l aprinsese la foc. Am făcut doi pași înapoi și m-am proptit bine pe călcâie.
- Cine-i? Cine-i? a răcnit.
Flăcăruia torței sale a scăpătat în bătaia vântului și s-a stins, chiar când a ajuns lângă mine. Bărbatul a galopat pe ultimii pași, apoi s-a oprit înaintea mea, uitându-se fără vlagă la tăciuni și la fum, cu aerul lui băţos pleoștit de stingerea focului.
- Ce vrei, n-ar trebui să fii aici, îți trebuie un permis ca să fii aici, nu-i în regulă.
Bărbatul avea ochi bulbucați, lăcrimoși, însă părul îi licărea galben, ca un chipiu, de parcă ar fi fost singurul lucru de care se îngrijea.
- Nu-i în regulă, a zis iarăși, mai degrabă spre copaci decât spre mine.
Mi-am dorit să-mi fi luat Colt-ul și m-am întrebat când dracului aveam să încetez să mai fiu așa de proastă.
- Încerc să dau de cineva pe nume Runner Day.
Nu știam dacă taică-meu se obosise să-și ia alt nume, dar am presupus că, și dacă o făcuse, îl și uitase pe la a treia sau a opta bere. Și am avut dreptate.
- Runner? Ce vrei de la Runner? Ți-a furat ceva? Ce ți-a furat? Mie mi-a șterpelit ceasul și nu vrea să-l dea înapoi.
Bărbatul s-a pleoștit, cu umerii lăsați ca un copil, și s-a apucat de un nasture lărgit de la poalele cămășii.
Ceva mai într-o parte de cărare, cam la vreo 15 metri, am sesizat mișcare spasmodică. Era un cuplu care și-o trăgea, numai picioare, păr și fețe strâmbate de furie sau dezgust. Ambii își făcuseră blugii ghemotoc sub glezne, iar fundul roz al bărbatului pistona ca un picamăr. Bărbatul cu păr galben s-a uitat într-acolo, a chicotit și-a zis ceva printre dinți, ceva ce aducea cu distractiv.
- Nu-s supărată pe el, pe Runner, am completat atrăgându-i iarăși atenția. Sunt doar o rudă.
- Runeeer! a răcnit pe neașteptate bărbatul, peste umăr, apoi s-a uitat iarăși la mine. Runner stă în casa aia, cea mai de departe, la marginea taberei. Ai ceva haleală?
Am pornit fără să-i răspund, în vreme ce, în spatele meu, cuplul atingea un orgasm zgomotos. Focurile au devenit mai strălucitoare și mai apropiate unele de altele odată ce am intrat pe drumeagul principal - o limbă pârjolită de pământ presărată cu corturi pleoștite, ca niște umbrele stricate de furtună. O vatră mare arunca văpăi în centrul taberei, o femeie cu mandibulă proeminentă și privire pustie alimenta focul, ignorând cutiile de fasole și de supă care se înnegreau de la căldură, cu conținutul sfârâind și dând pe dinafară.
Un cuplu de oameni mai tineri, cu spuzeală pe brațe, o urmărea din priviri, stând pe jumătate în cort. Femeia purta o căciuliță de iarnă pentru copii ce-i acoperea creștetul doar parțial, iar fața palidă i se ițea pe după pânza cortului, urâtă ca o burtă de pește. Chiar alături, doi bătrâni cu păpădii împletite în părul încleiat înfulecau lacomi, băgând degetele într-o conservă, iar în aer se simțea mirosul greu de tocană.
- Haide, Beverly! s-a răstit bărbatul cu spuzeală pe brațe la femeia de lângă foc. Cred că-i gata, ce naiba.
Când am intrat în tabără au tăcut toți. Auziseră că îl strigase cineva pe Runner. Unul dintre bătrâni a arătat cu degetul murdar către vest, mai departe - acolo-i - așa că am lăsat în urmă dogoarea focurilor și am intrat în hățișurile reci. Colinele erau mai ondulate acum, ca niște valuri mari, de vreun metru sau doi doar, șir după șir, și cam după vreo nouă ridicături am văzut-o: un licăr neîntrerupt, ca un răsărit de soare.
În sus și-n jos, pas după pas, am ajuns în susul ultimei pante și-am descoperit de unde venea lumina. Mi-am dat seama că locuința lui Runner era o cuvă de omogenizare de dimensiuni industriale, ce arăta ca o piscină înălțată peste nivelul solului. Din ea străbătea lumină, și m-am gândit cu îngrijorare, un moment, că era ceva radioactiv. Oare arsenicul pentru lăcuste strălucea?
Pornind spre bazin, am început să aud ecourile amplificate ale mișcărilor lui Runner, umblând ca un cărăbuş pe un tambur de oțel. Vorbea singur, șoptit, pe un ton mustrător, de profesor de școală - bine, păi cred că trebuia să te gândești dinainte la asta, Istețilă - iar bazinul transmitea sunetul către cer, care căpătase acum culoarea violet a unui veșmânt de doliu. Da, cred că de data asta ai comis-o, Runnere, zicea. Cuva avea vreo trei metri înălțime și-o scară pe-o parte. Am început să mă cațăr pe ea, strigându-mi tatăl pe nume.
- Runner, sunt eu, Libby. Fiica ta, am răcnit simțind că mă ustură palmele de la rugina de pe barele scării.
Dinăuntru s-au auzit niște bolboroseli. Am mai urcat câteva trepte și m-am uitat înăuntru. Runner era aplecat de mijloc și-și vărsa mațele pe podeaua cuvei; a dat afară, deodată, un amestec vinețiu, cum ai scuipa tutun de mestecat. Apoi s-a lungit pe un prosop de plajă jegos și și-a pus pe cap șapca de baseball, cu cozorocul într-o parte, dând din cap de parcă vreo treabă, cumva, ar fi fost isprăvită cu bine.
Vreo jumătate de duzină de lanterne licăreau în jurul lui ca niște lumânări, luminându-i fața brăzdată, bronzată, ca și o adunătură de lucruri uzate: prăjitoare de pâine fără mâner, o oală de tinichea, o moviliță de ceasuri și de lănțișoare aurii și un mini frigider care nu era băgat în priză. Stătea întins pe spate, în poziția relaxată a unuia care face plajă, picior peste picior și cu berea la gură, iar lângă el se afla un ambalaj fleșcăit cu douăsprezece cutii. I-am răcnit din nou numele şi s-a uitat la mine, împungând nasul spre mine când m-a văzut, ca un câine de vânătoare răutăcios. Era un gest pe care-l aveam şi eu.
- Ce vrei? s-a răstit Runner strângând berea în palmă. Le-am spus la toți, în seara asta nu facem negoț.
Runner, sunt Libby. Libby, fata ta.
S-a ridicat în coate atunci și și-a sucit șapca pe ceafă.
Și-a dat cu palma peste dâra de salivă uscată de pe față, izbutind să curețe o parte.
- Libby? a zis și-a rânjit. Libby, Libby, prichindel! Păi vino încoace, scumpo! Vino și zi-i salutare lu’ tac-tu.
S-a străduit să se ridice în capul oaselor, s-a oprit în mijlocul cuvei, cu vocea răsunându-i adânc și melodios, rezonând în metal, în vreme ce lanternele îl învăluiau într-un halou nebunesc. Am șovăit pe scară, care se curba spre capăt și se sfârșea deasupra cuvei.
- Haide, Libby, asta-i casa lu’ babacu-tău acuma, a zis și-a întins spre mine brațele.
Nu era periculos să sar în bazin, dar nici tocmai floare la ureche.
- Haide! Isuse, ai venit de-așa de departe să mă vezi și-acuma faci pe tine de frică, a lătrat Runner.
Auzind asta, mi-am trecut picioarele peste margine și-am rămas așa, pe muchie, ca un înotător fricos.
După încă un ah, Isuse! venit dinspre Runner, am început să cobor, stânjenită. Runner își făcuse mereu copiii plângăcioși, lași. Nu-l știusem pe tipul ăsta decât o vară, dar a naibii vară mai fusese. Batjocura lui funcționase mereu cu mine: ajungeam să mă atârn de crengile copacilor, să sar de pe căpița de paie, să mă arunc în pârâu chiar dacă nu știam să înot. Și nu mă simțisem niciodată triumfătoare după, ci numai enervată. Acum îmi dădeam drumul într-o cuvă ruginită și, chiar când brațele începeau să-mi tremure și picioarele să mi se bâțâie, Runner a venit și m-a apucat de mijloc, m-a desprins de pe perete și-a început să mă învârtă în cercuri strânse, ca un nebun.
Picioarele mele scurte fluturau de parcă aveam iarăși 7 ani și am început să mă zbat ca să le pun pe pământ, dar asta l-a făcut pe Runner să mă strângă și mai tare, cu brațele înfipte sub sânii mei, sucindu-mă prin aer ca pe-o păpușă.
- Oprește-te, Runner, pune-mă jos, oprește.
Am răsturnat două lanterne, care au început să se rostogolească, cu razele împrăștiindu-se în toate direcțiile.
Ca lanternele care mă vânaseră atunci, în noaptea aceea.
- Spune unchi, s-a hlizit Runner.
- Lasă-mă jos.
M-a învârtit și mai tare. Îmi simțeam sânii stâlciți, ridicați până-n gât, subsuorile dureroase de la strânsoarea lui Runner.
- Spune unchi.
- Unchi! am țipat, cu ochii holbați de furie.
Runner mi-a dat drumul. Ca și cum aș fi fost aruncată dintr-un leagăn, m-am trezit deodată în aer, fără greutate, năpustindu-mă înainte. Am aterizat în picioare și am făcut trei pași, dând peste marginea cuvei. S-a auzit un tunet metalic. Mi-am frecat umărul.
- Măi, copiii ăștia ai mei au fost mereu niște papă-lapte! a gâfâit Runner, cu amândouă palmele pe genunchi.
A dat capul pe spate și și-a făcut să pocnească, zgomotos, vertebrele de la ceafă.
- Dă-mi și mie o bere din alea, scumpo.
Așa fusese întotdeauna Runner - nebun, apoi iarăși normal, și așteptându-se să te prefaci, la orice chestie umilitoare te-ar fi supus, că nu s-a întâmplat nimic. Am rămas pe loc, cu brațele încrucișate, fără să schițez un gest spre bere.
- La naiba, Debby... ăă... Libby, te-ai făcut femeie emancipată? Ajută-l pe tăticu’ tău.
- Știi de ce-am venit, Runner? l-am întrebat.
- Nț, a pufnit și s-a dus singur să-și ia berea, aruncându-mi o uitătură încruntată.
Presupusesem c-o să-l dea peste cap să mă vadă, dar Runner își murase de mult partea aceea a creierului capabilă să simtă surpriza. Zilele îi erau atât de lăbărțate și fără sens, orice se putea întâmpla, așa că de ce nu și o vizită de la fiica lui, după jumătate de deceniu.
- Câți ani au trecut de când nu ne-am văzut, fetițo? Ai primit scrumiera aia cu flamingo pe care ți-am trimis-o?
Pe aceea o primisem cu mai bine de două decenii în urmă, când eram o nefumătoare, aveam vreo 10 ani.
- Mai ții minte scrisoarea pe care mi-ai scris-o, Runner? Despre Ben? Unde ziceai că știi că nu el a... făcut-o.
- Ben? De ce i-aș scrie nemernicului? E soi rău. Știi doar, nu eu l-am crescut, a fost numai mâna maică-tii. Un ciudat s-a născut și ciudat a rămas. Dacă ar fi fost animal, ăl mai jale din turmă era, l-am fi gătat de zile.
- Mai ții minte scrisoarea pe care mi-ai scris-o mie, acum câteva zile? Unde ziceai că ești pe moarte și voiai să spui adevărul despre ce s-a întâmplat în noaptea aia.
- Uneori mă-ntreb dacă a fost al meu măcar, dacă a fost băiatu’ meu. Mereu m-am simțit așa, cam fraier că l-am crescut. Cred că lumea râdea de asta când nu eram prin zonă. Fin’că n-are nimic în el care să-mi amintească de mine. A fost sută la sută băiatu’ lu’ maică-ta. Băiatu’ mamii.
- În scrisoare - mi-ai scris-o abia acum câteva zile, Runner, ții minte - ziceai că nu Ben a făcut-o. Știai, măcar, că Peggy își ia înapoi ce-a zis de alibiul tău? Iubita ta.
Runner a tras un gât bun de bere și s-a strâmbat. Și-a trecut degetul mare peste buzunarul blugilor și-a scos un hohot furios.
- Da, ți-am scris scrisoare. Uitasem. Mda, îs pe moarte, am scoli... cum e aia cu ficatul, când se strică?
- Ciroză?
- Da, din aia am. Plus ceva aiurea la plămâni. Cică o să mor într-un an. Știam io că trebuia să mă fi-nsurat cu cineva cu asigurare. Peggy avea ceva de genu’, mereu se ducea să-și curețe dinții, avea rețete.
O zisese de parcă ar fi mâncat caviar la cină, rețete.
- Mereu să ai asigurare de sănătate, Libby. Foarte important. Fără aia ești zero barat.
Și-a cercetat dosul palmei, apoi a clipit.
- Deci ți-am scris o scrisoare. Câteva lucruri care trebuia lămurite. Multe rahaturi s-au întâmplat în ziua aia cu omorurile, Libby. M-am gândit mult la asta, mi-a tot stat pe cap. A fost o zi a dracului de proastă. Blestemată. O Zi blestemată, a zis și s-a împuns cu degetul în piept. Dar, frate, așa te mai arătau cu degetul pe-atunci - ar fi băgat pe oricine la pârnaie. N-am putut să o spun pe-a dreaptă, cum aș fi vrut. N-ar fi fost isteț.
A zis asta ca și cum ar fi fost o decizie de afaceri oarecare, apoi a râgâit înfundat. Mi-am imaginat cum ar fi fost să apuc oala de tinichea și să i-o azvârl în față.
- Păi, acum poți vorbi. Ce s-a întâmplat, Runner? Spune-mi ce s-a întâmplat. Ben e de zeci de ani în închisoare, așa că, dacă știi ceva, zi acum.
- Ce, și după aia să intru la mititica? a zis cu un mârâit indignat și s-a așezat pe prosopul de plajă, suflându-și nasul cu un colț. Că doar frate-tu nu era un copilaș nevinovat. Frate-tu era cu vrăjitoria, cu Diavolu’. Dacă-ți faci de lucru cu Diavolul, mai devreme sau mai târziu îi cânți în strună... trebuia să-mi dau seama când l-am văzut cu Trey Teepano, căcăciosul ăla... de căcat.
Trey Teepano, numele care tot apărea dar nu ducea niciunde.
- Ce-a făcut Trey Teepano?
Runner a rânjit și un dinte spart i s-a ivit de sub buza de jos.
- Oho, lumea habar n-are ce s-a-ntâmplat în noaptea aia. Te umflă râsu’.
- Nu-i nimic de râs. Mama e moartă, fratele meu e-n închisoare. Copiii tăi sunt morți, Runner.
A ridicat capul și s-a holbat la lună, care era curbată ca o cheie mecanică.
- Tu n-ai murit, a zis.
- Michelle și Debby au murit. Patty a murit.
- Da’ de ce n-ai murit și tu, te-ntrebi vrodată? a zis și-a scuipat un cheag de sânge. Pare ciudat.
- Ce-are Trey Teepano de-a face cu asta? am repetat.
- Capăt vreo recompensă sau ceva dacă vorbesc?
- Sunt sigură, da.
- Nu-s nevinovat, nu cu totu’, dar nici fratele tău nu-i, nici Trey.
- Ce-ai făcut, Runner?
- Cine s-a ales cu banii? Io nu.
- Ce bani, n-aveam bani.
- Maică-ta avea bani. Cățeaua de mă-ta avea bani, crede-mă.
Acum se ridicase și se holba la mine, cu pupilele dilatate acoperindu-i irisurile, făcându-i ochii albaștri să arate ca niște explozii solare. Și-a lăsat iarăși capul în piept, spasmodic, ca un animal, și a început să pășească spre mine. Ținea palmele desfăcute, în sus, dorind să-mi arate că nu voia să-mi facă rău, ceea ce m-a făcut să simt că voia.
- Unde s-au dus toți banii ăia, Libby, din asigurarea lui Patty? Ăsta-i alt mister la care ai de gândit. Fiindcă eu, să dea dracii, n-am pus mâna pe ei.
- N-a luat nimeni niciun ban, Runner, s-au dus toți pe apărarea lui Ben.
Runner se înălța deasupra mea acum, încercând să mă sperie ca atunci când eram mică. Era scund, dar tot avea vreo 15 centimetri în plus față de mine, și-mi sufla tare în față, duhnind a bere călâie, la cutie.
- Ce s-a întâmplat, Runner?
- Maică-ta ținea mereu banii pentru ea, niciodată nu m-ajuta, și-am băgat ani din viață la ferma aia fără să văd o lețcaie. Ehei, și s-a întors roata. Iar maică-ta și-a făcut-o cu mâna ei. Dacă îmi dădea banii ăia...
- I-ai cerut bani în ziua aia?
- Toată viața am fost dator pe la alții, a zis. Toată viața am stat pe loc, tot timpu’ am fost dator. Ai ceva parale, Libby? Pe naiba, normal că ai, ai scris cartea aia, așa-i? Deci nici tu nu ești chiar nevinovată. Dă-mi niște bani, Libby. Dă-i lu’ bătrânu’ tău niște marafeți. O să-mi cumpăr un ficat pe piața neagră și-apoi o să depun mărturie la ce vrei. Orice vrea copilașu’.
M-a împuns cu două degete în coșul pieptului și-am început, încetișor, să mă retrag.
- Dacă ai vreo legătură cu ce s-a întâmplat în noaptea aia, o să se descopere, Runner.
- Ehei, nimica nu s-a descoperit atuncea, de ce s-ar descoperi acuma. Nu vezi că toți, polițaii, avocații, toți care-au fost băgați în caz, toată lumea care a ajuns celebră - arăta acum spre mine, scoțând în afară buza de jos - crezi că gata, or să... ce... a, am greșit, pardon, haide, Benny băiatule, dă-i drumu’ și bucură-te de viață. Noo. Ce-a fost a fost, o să rămână acolo pe vecie.
- Nu și dacă spui adevărul.
- Ești exact ca mă-ta, așa o... pizdă. Nu te lași niciodată moale, mereu vrei să faci lucrurile în stilu’ dur. Dacă mă ajuta și pe mine o dată, în toți anii ăia... dar era o cățea. Nu zic că merita să moară - a râs și și-a mușcat o unghie - ...mă, da’ ce dură mai era. Și-a crescut un nenorocit de pedofil. Un pervers. Puștiu’ ăla n-a fost niciodată bărbat. A, și poți să-i spui lu’ Peggy să-mi sugă și ea pula.
M-am întors să plec și mi-am dat seama că nu puteam urca pe cuvă fără ajutorul lui Runner. M-am întors iarăși cu fața spre el.
- Ben copilașu’, crezi că a făcut el singur toate crimele? Ben?
- Atunci cine-a fost, Runner? Ce-ncerci să spui?
- Zic că Trey avea nevoie de bani, era un cămătar care trebuia plătit.
- De tine?
- N-o să mă maimuțăresc io acuma, da’ era cămătar. Și-n noaptea aia umbla cu Ben. Cum crezi c-a intrat în rahatu’ ăla de casă?
- Dacă asta crezi că s-a întâmplat, dacă tu crezi că Trey Teepano ți-a omorât familia, trebuie să depui mărturie, l-am întrerupt. Dacă-i adevărat.
- Oau, nimica nu știi, a zis și m-a apucat de braț. Aștepți de toate, vrei pe gratis totu’, să-ți pice mură-n gură, iar io să-mi pun capu-n laț pentru... Ți-am zis să vii cu bani. Ți-am zis.
M-am smucit din strânsoarea lui, am apucat mini-frigiderul și-am început să-l trag până sub scară, iar chestia a zdrăngănit destul de tare cât să-l acopere pe Runner.
M-am suit pe el, dar tot mai aveam vreo câțiva centimetri până la marginea cuvei.
- Dă-mi 50 de biștari și te ridic io, a zis Runner, cântărindu-mă leneș din ochi.
M-am întins să apuc marginea, pe vârfuri, m-am străduit, apoi am simțit cum frigiderul se clatină sub mine și-am căzut, lovindu-mă la falcă, mușcându-mi limba, dându-mi lacrimile de durere.
Runner a râs.
- Isuse, ce panaramă, a zis privindu-mă de sus. Te temi de mine, fetițo?
M-am furișat după frigider, cu ochii pe el, căutând totodată ceva pe care să mă sui, să mă cațăr.
- Nu omor fete, a zis ca din senin. N-aș omorî fetițe.
Apoi ochii i s-au luminat.
- Hei, da’ pe Dierdre au găsit-o vrodată?
Știam numele, știam ce voia să zică.
- Diondra?
- Mda, Di-on-dra!
- Ce știi despre Diondra?
- Mereu m-am întrebat dac-au omorât-o în noaptea aia, n-a mai apărut după noaptea aia.
- Prietena... lui Ben, am subliniat.
- Mda, așa cred. Ultima dată am văzut-o cu Ben și Trey și cam sper că a apucat să fugă. Îmi place câteodată ideea c-aș fi bunic.
- Ce tot zici?
- Ben a lăsat-o borțoasă. Sau așa a zis. A făcut mare tam-tam, de parcă era mare lucru. Am văzut-o atunci, în noaptea aia, și după aia n-a mai apărut. M-am gândit c-o fi moartă. Nu asta fac ei, ăștia de se-nchină la Diavol - omoară femei gravide și copiii lor? Da’ de dispărut a dispărut sigur.
- Și n-ai zis nimic la poliție?
- Păi ce, era treaba mea?
Patty Day
2 ianuarie 1985, 9:12. p.m.
Casa rămăsese tăcută vreo câteva momente, după ce Runner o luase din loc, să caute pe altcineva pe care să-l stoarcă de bani. Peggy Bannion, ea era acum prietena lui, așa auzise Patty - de ce nu se ducea s-o hărțuiască pe ea?
Poate că asta și făcuse.
O secundă, două, trei. Apoi fetele izbucniseră într-un vălmășag de întrebări, îngrijorări, punându-şi mânuțele pe ea, peste tot, de parcă ar fi încercat să se încălzească la un foc de tabără ce abia pâlpâia. Runner fusese înfricoșător de data asta. Întotdeauna avusese, cumva, un aer amenințător, mereu își ieșise din pepeni când nu-i reușea câte ceva, dar niciodată nu fusese mai aproape s-o agreseze decât acum. De cele mai multe ori. Cât fuseseră căsătoriți o mai îmbrâncise, o mai plesnise peste ceafă, pălmuțe făcute mai mult să te înfurie, să-ți amintească de cât de neajutorată erai, decât să te doară.
De ce nu-i mâncare-n frigider? Pleosc. De ce-i așa o cocină locu’ ăsta? Pleosc. Unde se duc toți banii, Patty? Pleosc, pleosc, pleosc. Tu m-auzi, fată? Ce mama dracului faci cu banii?
Omul era obsedat de bani gheață. Chiar și în rarele momente paterne, când juca morocănos Monopoly cu copiii, aproape că nu făcea decât să dosească banii din Bancă, strângând bancnotele portocalii și vineții în poală. Mă faci trișor? Pleosc. Zici că taică-tu trișează, Ben? Pleosc, pleosc, pleosc. Te crezi mai dăștept ca mine? Pleosc.
Acum, la aproape o oră de la plecarea lui Runner, fetele erau încă grămadă pe ea, pe lângă ea, prin spatele ei, pe sofa, întrebând-o ce se întâmplase, ce se întâmplase cu Ben, de ce tata se înfuriase așa de tare. De ce-l înfuriase pe tata? Libby stătea cel mai departe, încovrigată, sugându-și un deget, cu mintea ei plină de griji agățată de vizita la casa familiei Cates, de polițist. Părea să aibă febră, iar când Patty întinse mâna s-o atingă, se feri.
- E OK, Libby.
- Ba nu, zise fetița cu ochii țintă, fără să clipească, asupra lui Patty. Vreau să vină Ben înapoi.
- O să vină, zise Patty.
- De unde știiii? se smiorcăi Libby.
Debby se băgă și ea.
- Știi unde e? De ce nu-l găsim? Are probleme din cauza părului?
- Știu de ce are el probleme, zise Michelle cu vocea ei cea mai persuasivă. Din cauza sexului.
Patty se întoarse către ea, furioasă pe tonul acela secretos, de bârfă. Ton de radio-șanț, de zvonuri discutate în supermarket. Acum lumea folosea tonul ăla ca să discute de familia ei prin tot Kinnakee. O înhăță de braț pe Michelle, mai tare decât ar fi vrut.
- Ce vrei să spui, Michelle, ce ți se pare că știi?
Nimic, mami, nimic, bolborosi Michelle. Ziceam și eu așa, nu știu.
Începu să suspine întretăiat, cum făcea când știa că a dat de belea și că a greșit.
- Ben e fratele tău, nu vorbești urât de fratele tău. Nu în cadrul familiei și cu siguranță nu în afară. Adică la biserică, la școală, oriunde.
- Dar mami, începu Michelle, plângând mai departe, mie nu-mi place de Ben.
- Nu spune asta.
- E rău, face lucruri rele, toți de la școală știu...
- Știu ce, Michelle?
Simțea că fruntea îi arde, și-ar fi dorit ca Diane să fie acolo.
- Nu pricep ce zici acolo. Ben... ți-a făcut ție Ben ceva... rău?
Își promisese să nu întrebe asta nicicum, era o trădare măcar să o gândească. Când era Ben mai mic, pe la șapte sau opt ani, se obișnuise să se cațere noaptea la ea în pat, se trezea cu el băgându-i degetele prin păr, apucându-i câte un sân în palmă. Momente nevinovate dar supărătoare, în care se trezea simțindu-se senzual, excitată, apoi sărea din pat strângându-și pe ea halatul și cămașa de noapte, ca o fecioară oripilată. Nu, nu, nu, să n-o atingi așa pe mami. Dar nu bănuise nicicând - până acum - că Ben le-ar fi făcut ceva surorilor lui.
Așa că lăsă întrebarea în suspensie, iar Michelle se făcu tot mai agitată și își împinse ochelarii ei mari pe nasul ascuțit, bocind.
- Michelle, îmi pare rău c-am țipat la tine. Ben are probleme. Spune, ți-a făcut ceva de care ar trebui să știu?
Era cu nervii la pământ: avea momente de panică adevărată, urmate de momente de detașare totală. Simți din nou panica, jetul acela propulsor, ca și cum ar fi decolat cu un avion.
- Ce să-mi facă?
- Te-a atins cumva ciudat, cum nu face un frate?
Parcă plutea în gol acum, ca și cum motoarele ar fi încetat să meargă.
- Singurele dăți când mă atinge e când mă împinge, când mă trage de păr și mă îmbrâncește, bâzâi Michelle, litania ei obișnuită.
Ușurare, oh, ce ușurare.
- Dar ce zic, atunci, la școală despre el?
- Că-i un dubios, că te face să te simți aiurea. Nimeni nu-l place. Păi uită-te la el în cameră, mami, are tot soiul de ciudățenii pe-acolo.
Era pe cale să o mustre pe Michelle pentru că-i umbla lui Ben prin cameră fără voia lui, și-i venea să-și dea palme. Se gândi la ce zisese detectivul Collins, la organele de animale puse în recipiente de plastic. Și le imagină. Unele uscate, făcute ca niște bile tari, altele proaspete și duhnind când desfăceai capacul.
Patty se ridică.
- Ce-i la el în cameră?
Porni spre hol, împiedicându-se, ca de obicei, de spurcatul de fir. Trecu de ușa lui zăvorâtă, merse pe hol, dădu colțul spre stânga, trecu de camera fetelor și intră în dormitor la ea. Peste tot zăceau șosete, pantofi și blugi, rămășițele fiecărei zile, abandonate morman.
Deschise sertarul noptierei și descoperi un plic, inscripționat „În caz de Urgență“ cu scrisul prelung și cursiv al lui Diane, care semăna perfect cu al mamei lor.
Înăuntru erau 520 de dolari în bancnote. Habar n-avea când strecurase Diane banii în dormitor și se bucura că nu știuse, altfel Runner ar fi mirosit-o că ascunde ceva.
Duse banii la nas și-i adulmecă. Apoi îndesă plicul la loc în sertar și scoase un clește de tăiat lacăte pe care-l cumpărase cu câteva săptămâni în urmă, să-l aibă la îndemână, în caz că trebuia vreodată să intre în bârlogul lui Ben. Îi fusese rușine. Porni înapoi spre hol, pe lângă camera fetelor, care arăta ca la internat, cu paturi lipite de fiecare perete, în afară de cel cu ușa. Parcă-i vedea pe cei de la poliție strâmbând din nas - aici dorm toate? - apoi o izbi mirosul de urină și își dădu seama că una dintre ele făcuse pe ea astă-noapte. Sau cu o noapte înainte?
Se gândi dacă să schimbe pe loc cearșafurile, dar se sili să se ducă glonț la ușa lui Ben și se opri, cu ochii pe un poster vechi cu o chitară Fender, pe care Ben îl jupuise parțial. Simți, pentru o clipă, că-i vine greață, și fu cât pe ce să decidă că nu se putea uita. Dacă găsea fotografii doveditoare, poze scârboase?
Poc. Lacătul căzu pe covor. Țipă la fete, care ițeau capetele din camera de zi ca niște căprioare speriate, să se uite la televizor. Trebui să zică asta de 3 ori - uitațivăla televizoruitațivălatelevizor - până ce Michelle, în cele din urmă, se urni.
Patul lui Ben nu era făcut și gemea sub un maldăr de geci, blugi și pulovere, însă restul camerei nu era chiar un dezastru. Biroul îi era plin cu caiete și casete audio, plus un glob geografic depășit, care fusese al lui Diane. Patty îl învârti, lăsând o urmă în praf pe lângă Rhodezia, apoi începu să dea foile caietelor. Erau pline cu nume de trupe pe coperți: AC/DC cu semnul fulgerului, Venom, Iron Maiden. Înăuntrul caietelor Ben desenase pentagrame și scrisese poeme despre crime și Satan.
Copilul e al meu
Dar nu-i al meu cu-adevărat
Fiindcă Satana are-un plan întunecat
Ucide-l pe copil, ucide-o și pe mamă
Ucide totul
Nu îți fie teamă
Simți că îi vine rău, de parcă i s-ar fi sucit înăuntru o venă ce ducea de la gâtlej până la pelvis.
Răsfoi și alte caiete și, când puse mâna pe ultimul, se deschise de la sine pe mijloc. Pagină după pagină, Ben desenase cu pixul vagine, cu mâini intrând prin ele, utere cu creaturi înăuntru, rânjind demonic, femei însărcinate despicate în două, cu bebelușii căzând din ele.
Patty se așeză pe scaunul lui Ben, năucită, dar continuă să dea foile până ce ajunse la o pagină cu câteva nume de fete scrise în șir, de sus în jos: Heather, Amanda, Brianne, Danielle, Nicole, apoi, iarăși și iarăși, cu slove gotice tot mai înflorite: Krissi, Chrissy, Krissie, Krissi Day, Krissi Day, Krissi Dee Day, Krissi D. Day, Krissi D-Day! Krissi Day înăuntrul unei inimi.
Patty își lăsă capul pe pupitrul rece. Krissi Day. Ca și cum avea de gând să se însoare cu micuța Krissi Cates.
Ben și Krissi Cates. Așa se gândea? Asta făcea mai puţin nasoale lucrurile la care-o forțase? Își imaginase c-o va aduce pe fetiță la cină, acasă, lăsându-și mama să-i cunoască iubita? Și Heather. Era numele fetei familiei Hinkel, pe care o văzuse la familia Cates. Și numele celelalte erau tot de fete cărora le făcuse rău?
Patty îşi simţea capul greu, își dorea să nu se mai miște de-acolo. Voia să stea cu capul acolo, pe birou, până îi spunea cineva ce să facă. Era bună la asta, uneori stătea ore întregi fără să se ridice de pe scaun, bălăngănindu-și capul pe piept ca o pacientă de ospiciu, gândindu-se la copilărie, când părinții aveau pentru ea liste cu sarcini și-i spuneau când să se ducă la culcare, când să se scoale și ce să facă peste zi, și nu-i cerea nimeni să ia decizii.
Dar, cum stătea așa, cu privirea ațintită spre așternuturile mototolite ale lui Ben, cu avioane pe ele, amintindu-și că o rugase să-i ia cearșafuri noi - cearșafuri fără model - cam cu 1 an în urmă, observă o pungă de plastic plină ochi ieșind de sub marginea patului.
Se puse în patru labe și trase o plasă de cumpărături veche. Era destul de grea, se legăna ca un pendul. Se uită în ea și nu văzu decât haine, apoi își dădu seama că se uită la îmbrăcăminte de fată: flori și inimioare, ciupercuțe și curcubee. Le vărsă morman pe podea, temându-se, chiar când făcea asta, ca nu cumva și pozele alea să cadă de-acolo. Dar nu erau decât haine: chiloței, cămășuțe, chiloţei cu mânecuţă. Erau de toate mărimile, de la haine pentru vârsta lui Krissi până la îmbrăcăminte de sugari.
Erau folosite. Fuseseră, adică, purtate de niște fetițe. Cum spusese și detectivul. Patty le băgă la loc în pungă.
Fiul ei. Băiatul ei. Avea să ajungă la închisoare. Ferma se ducea, Ben va ajunge la închisoare, iar fetele... Își dădu seama, cum făcea adesea, că nu știa cum să funcționeze cum trebuie. Lui Ben îi trebuia un avocat bun și nu știa cum să facă rost de unul.
Ieși în camera de zi, gândindu-se la un proces și la cât de insuportabil ar fi fost. Le trimise pe fete în camera lor, cu voce răstită, iar fetele se uitară după ea cu gurile căscate, lezate și speriate, iar ea își spuse că agrava şi mai tare situaţia pentru Ben, o mamă singură, incompetentă, copleșită, se gândi cu cât îi înrăutățea situația, apoi puse niște vreascuri și ziare pe foc și doar vreo câţiva buşteni deasupra, și dădu foc hainelor. O pereche de chiloței cu margarete tocmai lua foc pe la elastic când sună telefonul.
Era Len Lipitoarea. Patty începu îndată cu scuzele, îi spuse că se întâmplau prea multe ca să poată vorbi acum despre executarea silită. Era o problemă cu fiul ei...
- De asta am sunat, o întrerupse el. Am auzit de Ben. N-aveam de gând să sun. Dar, cred că te pot ajuta. Nu știu dac-o să vrei. Dar am o opțiune.
- O opțiune pentru Ben?
- O cale de a-l ajuta pe Ben. Cu costurile juridice. Cu ce te așteaptă, o să-ți trebuiască o căruță de bani.
- Credeam că s-au terminat opțiunile, zise Patty.
- Ar mai fi ceva.
Len nu voia să vină la fermă, nici să se vadă cu ea în oraș.
O făcea pe misteriosul, insista ca ea să vină cu mașina pe drumul comunal 5, la parcul și locul de picnic de-acolo. Se târguiră, îl imploră, iar Len, în cele din urmă, pufni tare a lehamite, făcând-o să-i tremure buzele.
- Dacă vrei ajutor, vino încoace, acum. Să nu mai aduci pe nimeni. Să nu spui nimănui. Fac asta fiindcă eu cred că pot să am încredere în tine, Patty, și te plac. Chiar vreau să te ajut.
Urmă o pauză, o tăcere atât de profundă, încât Patty se uită la receptor și șopti Len? în el, gândindu-se că deja închisese, gata să închidă și ea.
- Patty, chiar nu știu cum să te ajut, decât așa. Cred că... ei, o să vezi. Mă rog pentru tine.
Reveni la vatră, răscoli jarul, văzu că doar jumătate dintre haine arseseră. Nu mai avea lemne, așa că dădu fuga în garaj, apucă toporul cel vechi al lui taică-său, cu capul greu și lama ascuțită ca briciul - pe-atunci se făceau unelte ca lumea - și despică un braț de lemne, pe care-l aduse în casă.
Tocmai punea pe foc lemnul, când o simți pe Michelle foindu-se pe lângă ea.
- Mami!
- Ce-i?
Ridică privirea și văzu că Michelle, în cămașă de noapte, arăta către foc.
- Era cât pe-aci să arunci și toporul în foc, zâmbi Michelle. Zăpăcito.
Toporul, ca un vreasc, era întins peste brațele lui Patty. Michelle îl luă, ținând lama la distanță, cum fusese învățată, și îl puse lângă ușă.
O urmări pe Michelle cum se retrage ezitând spre camera ei, de parcă ar fi căutat ceva prin iarbă, și se luă după fiica ei. Fetele erau toate grămadă pe jos și vorbeau cu păpușile. Era gluma aia pe care-o ziceau unii, că își iubeau cel mai mult copiii când dormeau, haha, și Patty simți un junghi. Ei chiar îi plăceau cel mai mult când dormeau, când nu puneau atâtea întrebări, când nu le trebuia mâncare sau distracție, și-apoi îi plăceau când erau așa: obosite, calme, neinteresate de mama lor. O lăsă pe Michelle șefă și plecă, prea extenuată ca să poată face altceva decât să ceară îndrumări de la Lipitoarea Len.
Nu spera la prea mult, își spuse. Nu spera.
Era un drum de jumătate de oră prin zăpada strălucitoare, cu fulgi ce se transformau, luminați de faruri, în steluțe. Era o „zăpadă bună“, cum ar fi spus mama lui Patty, iubitoarea de iarnă, iar Patty se gândi că fetele aveau să se joace în ea toată ziua de mâine, apoi își zise: Chiar așa? Ce se-ntâmplă mâine? Unde o să fie Ben? Unde era Ben?
Trase mașina în spațiul pentru picnic abandonat, al cărui adăpost compact fusese construit din beton și metal prin anii 1970, cu mese lungi și un acoperiș a cărui înclinare părea rezultatul unei tentative nereușite de origami.
Două leagăne acoperite cu o palmă de zăpadă, scăunașe negre și vechi de cauciuc, încremenite, fără să se legene niciun pic, deși Patty avea impresia c-ar trebui. Bătea un pic vântul, de ce nu se clinteau deloc?
Mașina lui Len nu era acolo. Nu era, de fapt, nicio mașină, și începu să-și facă de lucru cu fermoarul gecii, trecându-și degetul, cu zgomot, peste dinții de metal.
Ce se putea întâmpla: se ducea la locul de picnic și descoperea că Len îi lăsase un plic burdușit cu bani, gest de gentleman pentru care avea să-l răsplătească. Ori poate că Len strânsese vreo câțiva oameni miloși, care erau pe cale să vină și să-i ofere banii lor, ca în filmul „O viaţă minunată“, iar Patty avea să-și dea seama că, până la urmă, toată lumea o iubea.
În geamul ei se auzi o bătaie; zări niște degete mari, roz, și trupul unui bărbat. Nu era Len. Deschise parțial geamul și aruncă o privire afară, gata să audă din partea bărbatului un circulați, doamnă. Genul acela de ciocănit fusese.
- Haide, zise în loc de asta omul, fără să se aplece, așa că tot nu-i zări fața. Haide, o să vorbim afară, pe bănci.
Opri mașina și ieși, bărbatul o luase deja înainte, băgat sub un palton gros și o pălărie cu boruri mari. Ea purta o căciuliță de lână care nu-i venea prea bine, mereu îi ieșeau pe-afară urechile, așa că deja își freca vârfurile când ajunse lângă el.
Părea de treabă. Trebuia să fie de treabă. Avea ochi închiși la culoare și mustață pe oală, cu vârfuri prelungite spre bărbie. Avea, probabil, vreo 40 de ani și părea să fie din partea locului. Părea de treabă, își spuse iar.
Se așezară la mesele de picnic, prefăcându-se că nu erau pline de zăpadă. Poate era avocat? se gândi ea. Un avocat pe care-l convinsese Len să-l apere pe Ben. Dar atunci de ce s-ar fi întâlnit afară, în...
- Am auzit că ai niște belele pe cap, zise cu voce răsunătoare, potrivită cu ochii lui, iar Patty se mulțumi să dea din cap. Că o să-ți execute silit ferma, iar băiatu-i pe cale să fie arestat.
- Poliția voia să vorbească cu el despre un incident care...
- Fiul tău e pe cale să fie arestat, și știu pentru ce. Anul ăsta o să-ți trebuiască bani ca să-ți liniștești creditorii, ca să-ți poți ține copiii acasă - în casa lor, ce naiba - și-o să-ți trebuiască bani de avocat pentru fiul tău, fiindcă nu vrei ca băiatul să ajungă în închisoare cu eticheta de pedofil.
- Sigur că nu, dar Ben...
- Nu, ascultă: nu vrei ca băiatul tău să ajungă la închisoare cu eticheta de pedofil. Mai rău decât e-n pușcărie pentru un abuzator de copii nu se poate. Am văzut asta. Ce le fac oamenilor ălora e-un coșmar. Îți trebuie deci un avocat foarte bun, care costă o groază de bani. Îți trebuie unul chiar acum, nu peste săptămâni, nu peste câteva zile. Chiar acum. Lucrurile astea scapă repede de sub control.
Patty încuviință așteptând. Discursul omului îi amintea de-un vânzător de mașini: trebuie s-o faci acum, modelul ăsta, prețul ăsta. Mereu pierdea în conversațiile astea, mereu lua ce insista vânzătorul să-i vândă.
Bărbatul își apăsă pe cap pălăria și pufni ca un taur.
- Am fost și eu fermier cândva, și tata înaintea mea, și tatăl lui înainte. Patru sute de hectare, vaci, porumb, grâu, pe lângă Robnett, Missouri. O fermă frumoasă, ca a ta.
- Noi n-am avut niciodată 400 de hectare.
- Dar ai avut o fermă a familiei, afurisitul tău de pământ. E afurisitul tău de pământ. Ne-au mătrășit pe noi, fermierii. Au zis „pune mâna pe teren!“ și-așa am făcut, al naibii. Cumpără mai mult pământ, ziceau, că-i prețios, altul nu se mai fabrică! Și-apoi hopa, scuze, v-am sfătuit prost. O să vă luăm ferma, locul ăsta pe care-l aveți de generații, o să-l luăm și gata, nicio supărare. Tu ești fraierul care ne-a crezut, nu-i vina noastră.
Patty mai auzise toate astea, le gândise și ea. Proastă afacere fusese. Să revenim odată la fiul meu. Se lăsă într-o rână, tremurând, încercând să aibă răbdare.
- Eu, unul, nu-s om de afaceri, nu-s contabil, nu-s politician. Dar te pot ajuta, dacă te interesează.
- Da, da, mi-ar plăcea, zise ea. Vă rog.
Și, în sinea ei, își spuse: „Nu spera, să nu speri la prea multe“.
Libby Day
Acum
Am condus, la întoarcere, prin păduri împuțite.
Undeva, pe marginea uneia dintre șoselele astea lungi și înguste, era o zonă cu gunoaie tasate. Groapa în sine n-am văzut-o, dar am mers vreo 30 de kilometri buni printre deșeuri răspândite. În dreapta și-n stânga pământul licărea de mii de plase de cumpărături din plastic, ițindu-se și fâlfâind la firul ierbii. Arătând ca fantomele unor lucruri micuțe.
Ploaia a început să picure, apoi ploaia s-a îndesit, a devenit rece ca gheața. Afară totul părea strâmb. Când am zărit un loc singuratic - ca o gropiță în mijlocul peisajului, un pâlc de arbori bărboși - mi-am imaginat-o pe Diondra îngropată dedesubt, o grămăjoară de plastic și de oase neștiute de nimeni: un ceas, o talpă de pantof, poate cerceii roșii, bălăngănitori, pe care-i purtase în poza din albumul școlii.
Cine dă o para găurită pe Diondra? mi-am zis, cu o expresie de-a lui Diane. Cui îi pasă c-a omorât-o Ben, fiindcă oricum ne-a omorât familia, și cu asta basta.
Îmi dorisem tare mult ca Runner să scape ceva, să mă facă să cred că el era făptașul, dar văzându-l îmi amintisem doar de imposibilitatea ca el să-i fi omorât pe toți, atât era de tont. Tont, un cuvânt pe care-l foloseau copiii, dar cel mai bun pentru a-l descrie pe Runner. Viclean și în același timp tont. Magda și cei de la Clubul Omor aveau să fie dezamăgiți, deși le-aș fi dat cu bucurie adresa lui, dacă pofteau să continue conversația. În ceea ce mă privea, speram să nu mai aibă mult de trăit.
Am trecut pe lângă un ogor compact, cu pământ cafeniu, unde un adolescent stătea rezemat de gard, în ploaie, pe întuneric, posac sau plictisit, holbându-se la șosea.
Gândul mi-a fugit înapoi la Ben. Diondra și Ben. Însărcinată. Tot ce-mi spusese Ben despre noaptea aceea părea adevărat, credibil, în afară de minciuna insistentă legată de Diondra. Asta părea un lucru de care să mă îngrijorez.
Am gonit spre casă, simțindu-mă contaminată. M-am dus glonț la duș și m-am frecat bine cu o perie aspră de parcă fusesem expusă la radiaţii, făcându-mi pielea să arate, când am terminat, ca și cum aș fi fost atacată de-o haită de pisici. M-am băgat în pat simțindu-mă tot infectată, m-am foit în așternut vreo oră, apoi m-am ridicat și-am mai făcut un duș. Cam pe la ora două am căzut într-un somn greu, asudat, plin cu bărbați care rânjeau, despre care credeam că-s tatăl meu, dar când mă apropiam suficient cât să le văd fețele, acestea se topeau. Apoi coșmaruri și mai fioroase: Michelle făcea clătite, iar prin compoziție mișcau lăcuste, ale căror picioare pocneau când Michelle amesteca cu telul. Lăcustele ajungeau în clătite, iar mama ne punea să le mâncăm oricum, cică aveau proteine, pocneau între dinți, trosneau.
Apoi am început să murim toate - sufocându-ne, cu bale, cu ochii înfundați în orbite - fiindcă lăcustele fuseseră otrăvite. Am înghițit una dintre insectele cele mai mari și-am simțit-o cum încearcă să mi se suie înapoi pe gâtlej, cum corpul lipicios îmi urcă în gură, cum îmi stropește limba cu tutun și-și izbește capul de dinții mei, ca să scape.
Cerul, de dimineață, era de un cenușiu deloc impresionant.
Am făcut încă un duș - mi se părea că pielea încă dă de bănuit - apoi am făcut un drum cu mașina până la biblioteca publică din centru, o clădire cu coloane albe care fusese cândva o bancă. M-am așezat lângă un bărbat mirosind acru, cu barbă încurcată și o jachetă militară pătată, genul lângă care mă trezesc mereu prin locuri publice, și-n cele din urmă am intrat pe internet. Am găsit trista și uriașa bază de date cu persoane dispărute și i-am introdus numele.
Ecranul a scos un scrâșnet, sunetul care arăta că procesează, și eu am început să transpir, sperând că avea să apară un mesaj cu „Nu există date“. Dar de unde așa noroc? Fotografia era alta decât cea din album, dar nu foarte diferită: Diondra, cu cârlionți dați cu fixativ și șuvițe ridicate pe cap, dată cu negru pe la ochi și ruj roz. Zâmbea aproape imperceptibil, țuguind buzele.
DIONDRA SUE WERTZNER
NĂSCUTĂ: 2 OCTOMBRIE 1967
DECLARATĂ DISPĂRUTĂ: 21 IANUARIE 1985
Ben mă aștepta iarăși, de data asta cu brațele încrucișate la piept, lăsat pe spate în scaun, pus pe harță.
Mă tratase o săptămână cu tăcere, înainte să-mi permită să-l văd. Acum, când m-am așezat, a clătinat din cap spre mine. M-am fâstâcit.
- Știi, Libby, m-am mai gândit de când am vorbit ultima oară, a zis în cele din urmă. M-am gândit și nu-mi trebuie asta, durerea asta. Adică sunt deja aici, n-am nevoie să-mi apară surioara, ba cred în tine, ba nu. Să-mi pună întrebări dubioase, să mă pună în gardă, al naibii, după douăzeci și patru de ani. Nu-mi trebuie tensiunea asta. Așa că, dacă vii aici ca să „dai de cap poveștii ăsteia“, a zis și-a făcut prin aer ghilimele furioase, știi ce, du-te în altă parte. Fiindcă mie așa ceva nu-mi trebuie.
- L-am găsit pe Runner.
Nu s-a ridicat, a rămas neclintit în scaun. Apoi a oftat, un oftat a ei-și-ce.
- Uau, Libby, ți-ai ratat vocația de detectiv. Și ce-a avut Runner de zis? Încă-i în Oklahoma?
Am simțit, deși nu se cădea, că-mi vine să zâmbesc.
- E la groapa de gunoi Superfund de la marginea Lidgerwood-ului, l-au dat afară de la cămin.
Ben a zâmbit cu toată gura.
- Locuiește într-o groapă de deşeuri toxice, ha.
- Zice că Diondra Wertzner era prietena ta, că ai lăsat-o însărcinată. Că era gravidă și că v-a văzut împreună în noaptea crimelor.
Ben și-a pus o mână peste față, cu degetele răsfirate.
Îi vedeam ochii, clipind. A vorbit cu fața ascunsă așa și n-am auzit ce zice. A încercat de două ori, iar eu l-am întrebat de fiecare dată ce spune, iar a treia oară a înălțat capul, morfolindu-și interiorul obrazului, și s-a aplecat spre mine.
- Am zis: ce mama dracului te obsedează așa de tare Diondra? Parcă te mănâncă-n fund chestia asta și știi ce-o să se întâmple, o s-o dai urât de tot în bară. Aveai o șansă să crezi în mine, să faci ce trebuie și să-ți crezi, în fine, fratele. Pe care îl cunoști. Să nu zici că nu-i așa, fiindcă-i o minciună. Adică nu pricepi, Libby? E ultima șansă pentru noi doi. Lumea poate să creadă că-s vinovat, să creadă că-s nevinovat, știm amândoi că nu plec nicăieri. Nu există niciun ADN care să mă elibereze - nici nenorocita aia de casă nu mai există. Așa că nu ies de-aici. Și singura persoană de care-mi pasă, care-aș vrea să știe că nu puteam să-mi omor familia, ești tu.
- Nu poți să mă învinuiești fiindcă mă întreb dacă...
- Ba pot. Sigur că pot. Te pot învinui că nu crezi în mine. Te pot, adică, ierta pentru minciună, pentru că te-ai încurcat, fiindcă erai un copil. Asta pot să iert. Dar ce mama naibii, Libby, ce se-ntâmplă acum? Ai, cât, 30 și ceva de ani, și tot mai crezi că cineva sânge din sângele tău ar fi putut să facă așa ceva?
- A, sunt convinsă că sângele meu ar putea să facă așa ceva, am zis simțind că-mi crește furia, că mi se umflă sub coaste. Sunt complet convinsă că sângele nostru e rău. L-am simțit în mine. Am bătut oameni de s-au căcat pe ei, Ben. Eu. Am spart uși și geamuri și... am omorât chestii.
Când cobor privirea, văd că am pumnii strânși.
- Crezi că suntem așa de răi?
- Cred.
- Chiar și cu sângele mamei în noi?
- Chiar și.
- Păi atunci îmi pare rău de tine, fetițo.
- Unde e Diondra?
- Las-o baltă, Libby.
- Ce-ai făcut cu copilul?
Mă simțeam febrilă, îngrețoșată. Dacă copilul supraviețuise, ar fi avut (el, ea) 24 de ani. Copilul nu mai era copil. Am încercat să-mi reprezint un adult, dar creierul îmi tot revenea la imaginea unui copilaș în scutece. La naiba, abia dacă reușeam să mă închipui pe mine ca adultă. Împlineam acuși 32 de ani, vârsta mamei când fusese ucisă. Iar ea arăta atât de adultă. Mai adultă decât puteam eu să fiu vreodată.
Dacă era, așadar, în viață, copilul avea 24 de ani. M-a năpădit una dintre viziunile mele oribile. Una dintre viziunile ce-ar-fi-fost-dacă. Noi, dacă trăia toată lumea, acasă, în Kinnakee. Michelle în camera de zi, tot umblând cu ochelarii aceia mult prea mari, muștruluind o adunătură de copii care-și dau ochii peste cap, exasperați, dar fac ce li se spune. Debby, grăsuță, ciripitoare, cu un soț fermier, mare și blond, și o încăpere specială, în casa ei de la fermă, pentru lucru de mână, plină cu funde, petice de material și tuburi cu lipici.
Mama, trecută bine de 50 de ani și bătută de soare, cu părul aproape alb, încă ciorovăindu-se prietenește cu Diane. Și în cameră intră copilul lui Ben, o fată roșcată trecută de 20 de ani, slăbuță și sigură pe ea, cu brățări zdrăngănitoare pe încheieturile delicate, o absolventă de facultate care nu ne ia pe niciunul în serios. O fată Day.
M-am înecat cu propria salivă, am început să tușesc, nu mai puteam respira. Vizitatoarea de la două scaune de mine s-a întins să se uite, apoi, hotărând că n-o să mor, s-a întors spre fiul ei.
- Ce s-a întâmplat în noaptea aia, Ben? Trebuie să știu. Trebuie, pur și simplu, să știu.
- Libby, nu poți câștiga jocul ăsta. Îți spun că-s nevinovat, asta înseamnă că tu ești vinovată, că mi-ai distrus viața. Îți spun că-s vinovat... cred că nici asta nu te-ar face să te simţi prea bine, așa-i?
Așa era. Fusese unul dintre motivele pentru care nu mișcasem nimic atâția ani.
Am pus la bătaie altceva:
- Și cum e cu Trey Teepano?
- Trey Teepano.
- Știu că era cămătar de pariuri și că era băgat în rahaturi cu Diavolul, că era prieten cu tine și că a fost cu tine în noaptea aia. Toate astea par destul de nasoale.
- De unde le-ai scos? a zis Ben și m-a privit în ochi, apoi și-a ridicat privirea și s-a holbat îndelung la rădăcinile roșii ale părului meu, care-mi ajungeau, acum, la urechi.
- Tata mi-a spus. Mi-a spus că-i datora bani lui Trey Teepano și...
- Tata? Acuma-i tata?
- Runner a zis...
- Runner a zis pe pizda mă-sii. Trebuie să te maturizezi, Libby. Trebuie să alegi o tabără. Poți să-ți petreci restul vieții încercând să-ți dai seama ce s-a întâmplat, încercând să pui cap la cap totul. Sau poți să ai încredere în tine. Să alegi o tabără. Să fii de partea mea. E mai bine.
Ben Day
2 ianuarie 1985, 10:23 p.m.
Trecură de marginea orașului, intrară pe un drum neasfaltat, Ben se zguduia în spate, cu palmele apăsând plafonul camionetei, încercând să stea locului.
Era luat, era blană, iar dinții și capul îi zdrăngăneau. N-ai toate țiglele pe casă? Îi lipseau vreo două-trei țigle. Voia să doarmă. Să mănânce mai întâi, apoi să doarmă. Văzu cum luminile din Kinnakee rămâneau în urmă, apoi urmară kilometri de zăpadă licărind albăstriu, ici și colo câte-un petic de iarbă, dincolo un gard în zigzag, ca o cicatrice, dar mai mult zăpadă, ca pe suprafața lunii. Ca și cum chiar ar fi fost în spațiu, pe altă planetă, și n-avea să se mai întorcă niciodată acasă.
Cotiră pe un drumeag și copacii îi absorbiră, făcându-se ca un tunel, din toate părțile, și își dădu seama că habar nu are pe unde erau. Spera doar ca ceea ce avea să se întâmple să nu țină mult. Voia un hamburger.
Maică-sa făcea niște demențe de hamburgeri, le zicea chiftele de casă, carne tocată ieftină amestecată cu cepe și macaroane și orice altă mizerie care era gata să se strice. O dată, putea să jure, găsise o bucată de banană, într-o mare de ketchup - maică-sa credea că ketchup-ul face totul comestibil. N-o făcea, ea gătea ca naiba, dar ar fi mâncat, pe loc, o chiftea din aia. Mi-e așa de foame, c-aș mânca o vacă întreagă, își spuse.
Și atunci, ca și cum rugăciunea sa de flămând i-ar fi fost ascultată, își mută ochii de la o pată pământie de pe banchetă afară și văzu 10 sau 20 de vaci Hereford stând, fără niciun motiv, în zăpadă.
Era un țarc alături, dar nici urmă de casă, iar vacile erau prea proaste ca să meargă înapoi în țarc, așa că stăteau, grase și idioate, suflând aburi pe nări. Rasa asta de vaci era cea mai urâtă cu putință, vite uriașe, cu piele ruginie, boturi albe, încrețite, și ochi încondeiați cu roz. Vacile Jersey arătau cumva simpatice, aveau feţele acelea mari de căprioare, dar vacile Hereford arătau preistorice, agresive, răutăcioase. Chestiile aveau picioare groase, blănoase, și coarne ascuțite, curbate, iar Ben simți, când Trey opri mașina, un fior de neliniște. Ceva rău era pe cale să se întâmple.
- Am ajuns, zise Trey. Toată lumea jos.
Încălzirea fusese închisă și frigul începea să se strecoare în maşină.
Trey întinse mâna peste Diondra, în torpedou - atingând burta Diondrei și schimbând zâmbete aiurea - apucă o casetă și-o băgă în casetofonul de bord. Muzica frenetică, cu suișuri și coborâșuri, începu să zgârie creierul lui Ben.
- Haide, Ben, zise Trey pășind scrâșnit pe zăpadă.
Trase scaunul șoferului, făcându-i loc lui Ben, iar băiatul se împiedică pe zăpadă, pășind greșit, însă Trey îl prinse de braț.
- E vremea să capeți niște înțelegere, să simți ceva putere. Acuși o să fii tată, gagiule, zise și-l zgâlțâi de amândoi umerii. Tată!
Vocea-i suna destul de prietenos, dar nu zâmbea.
Se uita fix, cu buzele strânse și ochii înroșiți, aproape însângerați. Luând decizia. Avea o uitătură de luat decizii. Apoi Trey îi dădu drumul, își încheie nasturii de la geaca de blugi și dădu ocol camionetei, prin spate. Ben încercă să vadă peste capotă, surprinse privirea Diondrei, îi aruncă o uitătură însemnând „ce mama dracului?“, dar ea se aplecă în cabină și scoase o altă punguță de sub scaun, gemând, cu o mână la pântece, ca și cum i-ar fi venit tare greu să se aplece 20 de centimetri. Se ridică iarăși, acum cu palma pe șale, și începu să scormonească prin pungă. Era plină cu ambalaje de gumă din staniol.
Scoase afară trei.
- Dă-ncoa, zise Trey, își băgă două în buzunar și pe al treilea îl desfăcu. Tu și Ben puteți să împărțiți.
- Nu vreau să-mpart, se smiorcăi Diondra. Mă simt ca naiba, îmi trebuie unul întreg.
Trey slobozi un oftat de frustrare, apoi îi aruncă un pachețel, mormăind Isuse Cristoase.
- Ce-i chestia aia? întrebă în cele din urmă Ben.
Simțea picuri calzi pe creștet, știa că sângerează iar. I se înrăutățise și durerea de cap, simțea un zvâcnet în spatele ochiului stâng, pe ceafă și umeri, ca și cum o infecție i s-ar fi deplasat prin sistem. Își frecă gâtul, se simțea de parcă cineva ar fi făcut noduri la un furtun de grădină și i l-ar fi implantat sub piele.
- E praful Diavolului, gagiule, ai luat vreodată?
Trey își turnă în palmă pulberea și se aplecă spre ea ca un cal la zahăr, apoi trase brusc, ca o bubuitură, își azvârli capul pe spate, se împletici vreo câțiva pași, cu spatele, apoi îi privi ca și cum n-aveau ce să caute acolo.
Un cerc de un portocaliu-intens îi acoperea nasul și gura.
- La ce pula mea te uiți, Ben Day?
Pupilele lui Trey se măreau și se micșorau ca și cum ar fi urmărit o păsărică invizibilă. Diondra trase pe nas porția ei cu același pufnet lacom, animalic, apoi căzu în genunchi, râzând. Pentru 3 secunde râsul fu vesel, apoi se transformă într-un hohot înecat, genul pe care-l scoți când nu-ți vine a crede ce noroc de căcat ai, genul ăla de hohot. Țipa și hohotea întretăiat, lăsându-se acum pe zăpadă, râdea în patru labe, apoi începu să vomite, nacho cu brânză și bucăți de spaghetti care aproape că miroseau bine în sosul dulceag de vomă.
Când ridică ochii, Diondra mai avea încă un fir de spaghetti atârnându-i de buză. Firul rămase acolo o secundă, până să-și dea seama, apoi îl trase în gură, în vreme ce Ben își imagina tăițelul blocat pe la jumătatea gâtlejului ei, râcâind-o să iasă afară. Diondra îl scuipă pe jos, tot în patru labe - și se uită la el, tresărind, cu mutra aceea schimonosită de copilaș care-și rupe bojocii plângând, cum făceau surorile lui când se loveau. Bocetul de sfârșit de lume.
- Diondra, ești bine...? începu.
Diondra dădu să înainteze spre el, și vomită iarăși, lângă piciorul lui Ben. El se feri din calea jetului și se ridică în picioare, privind-o pe Diondra, în patru labe, bocind.
- O să mă omoare tata! se lamentă iarăși, cu broboane de sudoare la rădăcina părului.
Fața i se schimonosi când își privi burta.
- O să mă omoare.
Trey se uita la Ben, fără să-i dea nicio atenție Diondrei, și făcu un gest, cu un singur deget, menit să arate că Ben trebuia să nu se mai codească și să ia odată praful Diavolului. Își apropie nasul, simțind miros de radieră veche și de praf de copt.
- Ce-i asta, cocaină?
- E ca acidul de baterie pentru creierul tău. Hai, bagă.
- Omule, deja mă simt nașpa de tot, nu știu dacă vreau chestia asta. Mi-e foame de crăp, omule.
- Pentru ce-o să se întâmple, îți trebuie. Haide.
Diondra chicotea iarăși, cu fața albă sub fondul bej de ten. O bucățică de nacho plutea spre Ben într-un pârâiaș roz. Se mișcă. Apoi le întoarse spatele, se răsuci spre vacile care-i priveau, își turnă praful în palmă și-l lăsă să fie luat de vânt.
Când grămăjoara se făcu cât un bănuț, trase pe nas, tare și cu ifos cum făcuseră și ei, dar nu reuși să-și bage pe nas decât o parte.
Ceea ce era bine, fiindcă îi urcă direct la creier, aspru precum clorul dar și mai înțepător încă, și-și imagină substanța suind, șerpuitoare precum crengile unui copac, arzându-i venele din cap. Era de parcă tot sângele i se transformase în metal lichid, îl dureau până și oasele încheieturilor. Își simți măruntaiele revoltate, agitându-se precum un șarpe care se trezește, și preț de o clipă se gândi că avea să se cace pe el, dar în loc de asta îi veni pe gât niște bere, își pierdu vederea și se prăbuși în zăpadă, simțindu-și capul zvâcnind de la rana deschisă, simțind cum i se prelinge sânge pe față la fiecare bătaie a inimii.
I se părea c-ar fi putut să alerge cu 100 de kilometri pe oră, și că așa și trebuia să facă, fiindcă dacă mai rămânea pe loc avea să i se despice pieptul și-avea să se năpustească afară un demon, să-și fluture aripile, scuturând de pe ele sângele lui Ben, să-și plece capul pe piept la ideea de a rămâne blocat pe lumea asta și să-și ia apoi zborul spre cer, încercând să se întoarcă în iad.
Și, tocmai când credea că-i trebuie o pușcă, cu care să se împuște și să termine odată, îl lovi un val de ușurare, ca o bulă de aer care-l cuprinse, îi alină zvâcnetul venelor și, în clipa aceea, își dădu seama că-și ținuse respirația și începu să tragă aer cu lăcomie, iar apoi se simți al naibii de bine. Deștept lucru să respiri, asta era. Simțea că se dilată, că se mărește, că devine impozant, de netrecut cu vederea. Ca și cum, orice-ar fi făcut, era alegerea corectă, da domnule, desigur, ca și cum ar fi putut să-și pună la zid toate alegerile pe care trebuia să le facă în lunile următoare și să le doboare trăgând la țintă, ca pe niște animale de carnaval, și să câștige ditamai premiul. Un premiu imens. Ura pentru Ben, să-l ridicăm pe umeri ca să-l aclame lumea.
- Ce naiba-i chestia asta? întrebă.
Vocea îi suna solid, ca o ușă grea, care se închidea ca lumea.
Trey îl ignoră, aruncă o privire spre Diondra, care se ridica de pe jos, cu degetele roșii de pe unde și le înfipsese în zăpadă. O privi rânjind, parcă fără să-și dea seama. Apoi căută prin spatele camionetei și reveni cu un topor, care lucea la fel de albastru ca și zăpada. Îl întinse în direcția lui Ben, cu lama în față, iar Ben își lăsă brațele să-i cadă pe coapse, nununu, nu mă poți face să-l iau, de parcă ar fi fost un puști pus să țină în brațe un nou-născut, nununu.
- Ia-l.
Ben luă toporul, îl simți rece. Avea pete ruginii.
- E sânge?
Trey îi aruncă o privire leneșă și piezișă, fără a se obosi să-i răspundă.
- A, vreau eu toporul! scheună Diondra și țopăi spre mașină, iar Ben se întrebă dacă nu cumva își băteau joc de el, ca de obicei.
- E prea greu pentru tine, ia cuţitul de vânătoare.
....................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu