................................................
9.
- Ți-am spus că o să se întâmple dacă așa-i menit să fie, dragă, a zis Diondra. Așa că uite-o. Vino încoace, stai jos.
- Nu pot să cred că ajung, în fine, să te cunosc, a zis. N-ar fi trebuit să ne întâlnim vreodată. Sunt un secret, să știi, a zis şi și-a ridicat privirea spre maică-sa. Un copil de taină din flori, așa-i?
- Așa-i, a zis Diondra.
Fata deci știa cine sunt, cine fuseseră cei din familia Day, că tatăl ei era Ben Day. Eram peste poate de uimită că Diondra avusese încredere în fiica ei să-i spună asta, avusese încredere c-o să păstreze secretul, că n-o să mă caute. M-am întrebat de câtă vreme știa Crystal, dacă vreodată trecuse pe lângă casa mea, doar să arunce o privire, o singură privire. M-am întrebat de ce i-ar fi spus Diondra un adevăr atât de oribil, când nu era, de fapt, nevoie să-l știe.
Diondra părea să fi intuit ce gândeam.
- E OK, a zis. Crystal știe toată povestea. Nu-i ascund nimic. Suntem cele mai bune prietene.
Fata a încuviințat din cap.
- Am chiar și un album cu fotografii, cu toți. Ei, chestii tăiate de prin reviste și din astea. E ca un fals album de familie. Mereu am vrut să te cunosc. Să-ți spun mătușă Libby? E aiurea? E cam aiurea.
Nu știam ce să zic. Mă simțeam ușurată. Familia Day nu era pe cale de dispariție. Înfloreau, de fapt, mulțumită fetei ăsteia înalte, drăguțe, care arăta ca mine, dar avea toate degetele la mâini și la picioare, şi n-avea creierul meu plin de coșmaruri. Îmi venea să pun o sumedenie de întrebări indiscrete: Avea probleme cu vederea, ca Michelle? Era alergică la căpșuni, ca mama? Avea sângele dulce, ca Debby, o înțepau țânțarii de picioare, își petrecea verile duhnind a unguent cu camfor? Se înfuria iute, ca mine, era distantă ca Ben? Îi învârtea pe toţi pe degete și nu avea remușcări ca Runner? Cum era, cum era, voiam să-mi spună multele feluri în care era ca alde Day, voiam să-mi reamintească de cum am fost odată cu toții.
- Ți-am citit și cartea, a adăugat Crystal. Începe o nouă zi. A fost foarte bună. Voiam să spun cuiva că te știu, fiindcă, na, eram mândră.
Vocea îi susura ca un flaut, ca și cum ar fi fost mereu pe cale să izbucnească în râs.
- A, mersi.
- Ești bine, Libby? a zis Diondra.
- Mm, cred că..., cred că nu înțeleg de ce ați rămas ascunse atâta timp. De ce Ben încă se jură că nu vă cunoaște. Adică, presupun că nici nu și-a întâlnit vreodată fiica.
Crystal a clătinat din cap.
- Mi-ar plăcea să-l cunosc totuși, e eroul meu. A apărat-o pe mama, atâția ani.
- Și chiar e nevoie să păstrezi secretul ăsta, Libby, a zis Diondra. Sperăm că așa o să faci. Nu pot să risc să se creadă că am fost complice sau așa ceva. Nu pot să risc. Pentru Crystal.
- Nu cred că-i nevoie de...
- Te rog? a zis Crystal, pe un ton normal, dar rugător. Te rog. Serios că nu suport ideea că pot să vină oricând și să mi-o ia pe mama. Chiar e prietena mea cea mai bună.
Amândouă ziseseră asta. Am fost cât pe ce să-mi dau ochii peste cap a lehamite, dar am văzut că fata era pe cale să izbucnească în lacrimi. Se temea deci de spectrul pe care-l crease Diondra: polițiștii cei răi și răzbunători care puteau năvăli ca s-o ia pe mami de lângă ea. Puteam să jur că Diondra era prietena ei cea mai bună. Trăiseră, atâția ani, într-o capsulă pentru două persoane. Secretă.
Trebuie să rămân ascunsă de dragul lui mami.
- Deci ai fugit și n-ai mai luat legătura cu ai tăi?
- Am plecat chiar când începea să se vadă, a zis Diondra. Aveam niște părinți demenți. M-am bucurat să scap de ei. Copilul a fost secretul nostru, al meu și-al lui Ben.
Un secret în familia Day, ce neobișnuit! Michelle, în sfârșit, pierduse ceva.
- Zâmbești, a spus Crystal, răspunzând și ea cu un zâmbet identic.
- Ha, mă gândeam cât i-ar fi plăcut soră-mii Michelle să-și bage nasul în bârfa asta. Îi plăceau chestiile dramatice.
S-au uitat la mine de parcă le-aș fi pălmuit.
- Nu voiam să fac glume, pardon, am zis.
- Lasă, nu-ți face griji, a spus Diondra.
Am rămas așa, holbându-ne una la alta, bâțâind din mâini și picioare, până ce, până la urmă, Diondra a rupt tăcerea:
- Ai vrea să rămâi la cină, Libby?
Mi-a pus înainte o tocană de vită sărată, pe care am încercat s-o înghit, și o groază de vin rozaliu dintr-o cutie care părea fără fund. Nu sorbeam, beam zdravăn. Femei cum îmi plăceau mie. Am vorbit despre tot soiul de prostii, povești despre frate-meu, cu Crystal aruncând întrebări la care mi-era jenă că nu ştiam să răspund. Lui Ben îi plăcea rock-ul sau muzica clasică? Citea mult? Avea diabet cumva, fiindcă ea, una, avea probleme cu zahărul în sânge. Și bunica Patty, ea cum fusese?
- Vreau să-i cunosc, gen, să știu ce fel de oameni erau. Nu doar ca victime, spuse cu aerul pios al cuiva de doar 20 şi ceva de ani.
M-am scuzat și m-am dus la baie. Aveam nevoie de un moment ca să mă distanţez de amintiri, de fată, de Diondra. Îmi dădeam seama că nu mai aveam cu cine vorbi, că ajunsesem la capăt, și acum trebuia s-o iau de la început și să mă gândesc la Runner din nou.
Baia era la fel de jegoasă ca și restul casei, plină de igrasie, cu toaleta curgând încontinuu și ghemotoace de hârtie igienică mânjite cu ruj aruncate pe lângă coș. Pentru prima dată singură aici, n-am putut rezista să nu-mi caut un suvenir. O vază roșie, smălțuită, era așezată pe capacul rezervorului de la toaletă, dar n-aveam geanta cu mine. Îmi trebuia ceva mărunt. Am deschis dulăpiorul de medicamente și-am dat peste câteva flacoane de pilule, pe a căror etichetă scria Polly Palm. Somnifere, analgezice și chestii pentru alergii. Am luat câteva pastile de Vicodin, apoi am șterpelit un ruj roz-deschis și un termometru. Ce noroc, fiindcă nu m-aș fi gândit în veci să-mi cumpăr un termometru, dar mereu îmi dorisem unul. Când zac în pat, e bine de știut dacă sunt bolnavă sau doar leneșă.
Am revenit la masă și-am găsit-o pe Crystal cu un picior ridicat pe scaun și bărbia sprijinită de genunchi.
- Încă mai am întrebări, a zis, cu vocea de flaut făcând arpegii.
- Probabil că n-am răspunsuri, am început să zic, încercând s-o parez. Eram foarte mică atunci când s-a întâmplat totul. Și uitasem așa de multe despre familie, până ce am început să vorbesc cu Ben.
- N-ai albume cu fotografii? a întrebat Crystal.
- Ba da. O vreme le-am ținut deoparte, în cutii.
- Prea dureros, a spus cu voce voalată Crystal.
- Abia de curând am început să mă uit iarăși prin ele - prin albumele foto și anuarele de la școală și alte vechituri.
- De pildă? a zis Diondra stâlcind niște mazăre sub furculiță ca o adolescentă plictisită.
- Păi, cam jumate erau chestii rămase de la Michelle, am zis, dornică să pot răspunde cu ceva sigur la o întrebare.
- Jucării? a întrebat Crystal jucându-se cu marginea fustei.
- Nu, bilețele și alte prostii. Jurnale. Michelle punea totul pe hârtie. Vedea un profesor că face ceva ciudat, ajungea în jurnal, i se părea că mama favorizează pe cineva, băga la jurnal, se certa cu prietena cea mai bună pe seama unui băiat pe care-l plăceau amândouă, ajungea în...
- ... odd Delhunt, a murmurat Crystal, dând din cap, apoi a mai tras o dușcă de vin.
- ...jurnal, am continuat, fără să fi auzit prea bine.
Apoi mi-am dat seama. Zisese cumva Todd Delhunt?
Todd Delhunt, nu mi-aș fi amintit niciodată numele singură, Michelle se luase la ceartă pentru micul Todd Delhunt. Se întâmplase chiar de Crăciun, chiar înainte de crime, țin minte că o ținuse toată dimineața de Crăciun, stătuse și mâzgălise în noul ei jurnal. Dar totuși, Todd Delhunt, cum de...
- O știai pe Michelle? am întrebat-o pe Diondra, în vreme ce creierul încă îmi duduia.
- Nu prea, a zis Diondra. Mai deloc, a adăugat.
Începea să-mi amintească de Ben, când pretindea că n-o cunoaște pe Diondra.
- E rândul meu să fac pipi, a zis Crystal după o ultimă gură de vin.
- Deci, am început, apoi m-am poticnit.
Crystal n-ar fi avut cum să știe că lui Michelle îi plăcea de Todd Delhunt, decât dacă... Dacă citise jurnalul lui Michelle. Cel pe care-l primise în dimineața de Crăciun, să înceapă anul 1985 cu el. Presupusesem că niciunul dintre jurnale nu lipsește, fiindcă cel din 1984 era intact, dar la cel pe 1985 nu mă gândisem. Noul ei jurnal, cu doar nouă zile de însemnări - de acolo citase Crystal. Citise jurnalul surorii mele moarte...
Am sesizat o licărire metalică la dreapta mea și chiar în clipa aceea Crystal m-a izbit în tâmplă cu un fier de călcat vechi, cu gura deschisă larg, într-un țipăt înghețat.
Patty Day
3 ianuarie 1985, 2:03 a.m.
Pe Patty chiar o luase somnul, ce ridicol, și se trezi la 2:02, se desprinse de Libby și ieși pe hol.
Cineva făcea zgomot în camera fetelor, se auzea scârțâind un pat.
Michelle și Debby dormeau duse de felul lor, dar erau gălăgioase - aruncau plapuma de pe ele, vorbeau în somn. Trecu de camera lui Ben, unde rămăsese lumina aprinsă de când intrase ea prin efracție. Ar fi vrut să mai zăbovească, dar era târziu și lui Calvin Diehl nu păreau să-i placă întârzierile.
Ben copilașul.
Mai bine că n-avea timp. Păși spre ușă și, în loc să-și facă griji în privința frigului, se gândi la ocean, la acea singură călătorie în Texas, când era mică. Se imagină unsă bine cu ulei și prăjindu-se la soare, văzu valurile, simți sarea de pe buze. Soare.
Deschise ușa, iar cuțitul îi pătrunse în piept, căzu în brațele bărbatului, care șoptea Nicio grijă, se termină totul cam în 30 de secunde, s-o mai facem o dată ca să fim siguri, și o depărtă de el, era ca o dansatoare condusă de partener, simți cum cuțitul i se răsucește în piept, nu-i nimerise inima, ar fi trebuit să-i nimerească inima, simți oțelul mișcându-se în ea și-l văzu pe bărbat cum o privește de sus, cu chip blând, gata să mai lovească o dată, dar se uită peste umărul ei și chipul cel blând i se schimonosi, mustața începu să-i tremure...
- Ce dracului?
Iar Patty întoarse fața doar un pic, către interiorul casei, și-o văzu pe Debby, în cămașa de noapte de culoarea lavandei, cu codițele strâmbate de somn și cu o fundă albă atârnată de braț, țipând Mami, îi fac rău lui Michelle! Fără să observe că mami era rănită și ea, atât de concentrată era asupra mesajului ei, vino, mami, vino, iar Patty apucă să gândească doar: prost moment pentru un coșmar. Apoi: închide ușa. Sângele îi curgea pe picioare, dar încercă să închidă ea ușa, așa încât Debby să n-o vadă, însă bărbatul o împinse, deschizând-o larg, și țipă ladraculadraculadracu!
Răcni asta în urechea lui Patty, ea simți că încearcă să smulgă cuțitul din pieptul ei și-și dădu seama ce însemna asta, că o voia pe Debby, bărbatul zisese că nu trebuia să știe nimeni, nu putea să-l vadă nimeni, voia ca Debby să se ducă odată cu Patty, iar Patty strânse palma peste mâner și împinse cuțitul mai tare în ea, și bărbatul țipă, lăsă cuțitul, împinse ușa cu piciorul și intră. Patty căzu, îl văzu că se duce după topor, toporul pe care-l proptise Michelle de ușă, iar Debby dădu să alerge spre ea, să-şi ajute mama, și Patty țipă Fugi! iar Debby încremeni, țipă, vomită înaintea ei, alunecă pe gresie și o apucă în partea cealaltă, izbuti să ajungă la capătul holului, gata să dea colțul, însă bărbatul era chiar în spatele ei, ridica toporul, și văzu cum toporul coboară, Patty se chinui să se ridice, împiedicată ca un bețiv, neputând să mai vadă cu un ochi, pășind ca într-un coșmar în care picioarele se mișcă iute dar rămâi pe loc, țipând fugi, fugi, fugi, și ajunse la colț, unde-o văzu pe Debby zăcând pe jos, între două băltoace de sânge ca niște aripi, iar bărbatul era furios acum, cu ochi umezi, lucioși, țipa De ce m-ai făcut să fac asta? și se întoarse, ca și cum ar fi dat să plece, iar Patty alergă pe lângă el și-o apucă pe Debby, care merse câțiva pași, împleticindu-se ca un bebeluș gras, și era rănită, lovită rău, brațul, mânuța ei dulce, e-n regulă, puiule, ești bine, iar cuțitul alunecă din pieptul lui Patty și căzu cu un zăngănit, sângele țâșnea din ea mai iute acum, pulsând, iar bărbatul reveni, de data asta cu o pușcă de vânătoare, pușca lui Patty, pe care-o pusese așa de bine deasupra vetrei, unde nu puteau s-o ajungă fetele.
O îndreptă spre ea când ea încercă să se pună înaintea lui Debby, fiindcă acum nu mai putea să moară.
Bărbatul trase piedica și Patty mai avu timp pentru un ultim gând: aș vrea, aș vrea, aș vrea să pot lua înapoi toate astea.
Și atunci, cu un vâjâit, ca un vânt de vară ce se strecoară prin geamul unei mașini, focul de armă îi smulse jumătate din cap.
Libby Day
Acum
- Scuze, mamă, zicea Crystal.
Eram aproape oarbă, zăream doar un portocaliu- închis, ca atunci când stai în soare cu pleoapele lăsate. Am zărit imagini scurte cu bucătăria, care au dispărut îndată. Mă durea obrazul, simțeam cum zvâcnește până în măduva spinării, până în fluierele picioarelor. Eram cu fața-n jos pe dușumea, iar Diondra era călare peste mine. Îi simțeam mirosul - izul ăla de insecticid - în timp ce mă ținea acolo, la pământ.
- Doamne, am făcut-o de oaie.
- E-n regulă, puișor, du-te numai și adu-mi arma.
I-am auzit pașii lui Crystal pe scări, apoi Diondra m-a întors pe spate și m-a apucat de beregată. Voiam să mă înjure, să țipe ceva, dar era tăcută, grea, respira potolit. Îi simțeam apăsarea degetelor pe gâtlej. Jugulara îmi sălta, apoi a început să zvâcnească înfundat sub degetul ei mare. Aveam să mor. Știam asta, pulsul îmi era accelerat, apoi mult prea scăzut.
Mi-a blocat brațele cu genunchii, nu le puteam urni, nu puteam decât să dau cu câlcâiele în podea, dar picioarele îmi alunecau. Îmi respira în față, simțeam căldura, îmi imaginam gura ei căscată. Da, chiar, îmi imaginam pe unde-i era gura. Am împins o dată, tare, am reușit să-mi eliberez brațele și am izbit-o cu pumnul în față.
Am lovit ceva, abia dacă-i simțisem osul, pârâind, însă pumnul mă durea și așa, apoi m-am tras spre ușă, încercam să găsesc un scaun, încercam să văd naibii ceva, i-am simțit mâinile apucându-mă de gleznă, de data asta nu, drăguță, și-mi ținea piciorul cu șosetă, însă era piciorul drept, cel la care-mi lipseau degete, așa că-i venea mai greu să-l țină, șosetele nu se potriveau niciodată perfect și, dintr-odată, eram în picioare iar ea a rămas cu șoseta în mână, Crystal nu apăruse încă, nu avea arma, am fugit spre partea din spate a casei, însă nu vedeam, nu mă puteam menține în linie dreaptă, așa că am cotit la dreapta, printr-o ușă deschisă, și-am căzut cu fața înainte pe scările ce duceau către răcoarea din pivniță, m-am lăsat moale ca un copil, fără să opun rezistență, e cel mai bine când cazi așa, și până să ajung la fundul pivniței mă și ridicasem, simțind mirosul de umezeală stătută.
Vederea îmi pâlpâia ca un televizor vechi - închis, apoi deschis - după care am izbutit să zăresc umbra Diondrei zăbovind în patrulaterul de lumină din capul scării și, în sfârșit, închizând ușa de la pivniță după mine.
Le auzeam vorbind, Crystal se întorsese:
- O să trebuiască să...
- Păi... acuma da.
- Nu pot să cred, mi-a ieșit pe gură, așa de proastă...
Am început să dau târcoale prin pivniță, încercând să găsesc o cale de ieșire: trei ziduri de ciment și unul ce dădea spre curtea din spate, astupat până la tavan cu gunoaie. Diondra și Crystal nu erau îngrijorate de mine, trăncăneau dincolo de ușa de la parter, în vreme ce eu scormoneam prin gunoaie încercând să găsesc un loc în care să mă ascund, încercând să dau de vreo chestie pe care s-o pot folosi ca armă.
- ...Nu prea știe ce s-a întâmplat, nu-i sigură...
Am deschis un cufăr în care mă puteam ascunde, în care puteam muri.
- ...știe, nu-i proastă...
M-am apucat să arunc de-acolo un cuier pentru pălării, două roți de bicicletă, iar valul de gunoaie se mișca de fiecare dată când săpam mai mult prin el.
- ... O s-o fac eu, eu sunt de vină.
Am dat peste un munte de cutii vechi, cu adâncituri în ele, precum cele pe care le aveam sub casa scării, acasă.
Le-am împins și-am făcut să cadă o bară cu arc pentru sărit, prea grea ca s-o pot mânui.
- ...o fac eu, e-n regulă...
Voci: furioasă-vinovată-furioasă-vinovată-decisă.
Subsolul era mai mare decât casa însăși, era o pivniță zdravănă din Vestul Mijlociu, făcută să reziste la tornade, să poți depozita legume, adâncă și murdară. Am început să dau deoparte resturile și să înaintez, apoi, scormonind după un birou masiv, am descoperit o ușă veche. Era o cu totul altă încăpere, partea serioasă a adăpostului anti-tornade și da, o fundătură, dar n-aveam vreme să stau pe gânduri, trebuia să înaintez, iar acum pivnița era luminată, Diondra și Crystal veneau, am închis ușa după mine și-am pășit în încăperea îngustă, unde erau băgate și mai multe chestii - casetofoane vechi, un leagăn, un mini-frigider, înghesuite toate pe laturi, nu mai aveam decât vreo 6-7 metri de fugit, iar în spate auzeam cum muntele de gunoi se prăbușește înaintea ușii, dar asta nu ajuta, aveau să treacă de el în câteva secunde.
- Trage încolo, pe-acolo a apucat-o, a zis Crystal.
Diondra a făcut șșș, le-am auzit pașii grei pe ultimele trepte, nu se grăbeau, Diondra îndepărta chestii lovindu-le cu piciorul și înainta spre ușă, mă încolțea ca pe un animal turbat care trebuia lichidat, și nici măcar nu era foarte concentrată, fiindcă deodată a zis:
- Tocana aia a fost prea sărată.
Am băgat de seamă, în cămăruța mea, o geană de lumină într-un ungher. Venea de undeva din plafon.
M-am grăbit într-acolo, împiedicându-mă de un căruț roșu, şi femeile, auzindu-mă cum cad, au râs, iar Crystal a zis:
- Acuma ți-ai făcut o bubă.
Diondra izbea lucrurile din cale, am ajuns sub lumină, era o deschizătură pentru un ventilator, aerisirea adăpostului pentru tornade, și prea mică pentru ca un om oarecare să încapă, dar nu și pentru mine, și-am început să adun chestii sub mine ca să mă pot sălta pe ele, în vreme ce Diondra și Crystal aproape că trecuseră peste muntele de resturi. Am încercat să mă sui pe un căruț vechi de bebeluș, dar fundul i-a cedat, mi-am julit piciorul, am început să îngrămădesc chestii: o masă de înfășat strâmbă, apoi niște enciclopedii și peste enciclopedii eu, simțindu-le gata să se dărâme, însă mi-am întins brațele prin gura de ventilație, am trecut prin paletele ventilatorului ruginit, a trebuit doar să împing o dată, tare, și respiram aerul rece al nopții, eram gata să mă împing încă o dată și să ies cu totul. Chiar dacă Crystal m-a apucat de picior, încerca să mă tragă înapoi, am lovit-o cu picioarele, m-am zbătut.
Țipete în spatele meu, împușc-o!, și Crystal urlând am prins-o, și greutatea ei mă trăgea în jos, pierdeam înălțime, ieșisem doar pe jumătate, și atunci i-am ars un șut zdravăn în plină față, cu piciorul paradit, am simțit cum îi mut nasul din loc cu călcâiul, am auzit un urlet ca de lup în spate și pe Diondra văitându-se, of, copilaș, și eram liberă, din nou în picioare, cu brațele pline de zgârieruri adânci și roșii, dar în picioare, pe pământ, și gâfâiam după aer, stăteam așa în noroi și gâfâiam, și-o auzeam deja pe Diondra zicând suie-te acolo, suie-te.
Nu mai aveam cheile de la mașină, le lăsasem înăuntru pe undeva, așa că m-am întors și-am rupt-o la fugă spre pădure, alergam șchiopătând, ca și cum aș fi avut trei picioare, fără o șosetă, lipăind prin noroi, puțind a balegă în lumina lunii, apoi m-am răsucit, simțindu-mă aproape bine, și le-am văzut ieșite din casă, se luaseră după mine, mă hăituiau - fețe albe, palide, de pe care picura sânge - însă am izbutit să ajung în pădure. Mi se învârtejea capul, nu puteam fixa cu privirea pe nimic: copac, cerul, un iepure speriat de apariția mea. Libby! în spate. Am intrat mai adânc în pădure, cât pe ce să leșin, și, pe când ochii mi se împăienjeneau, am dat peste un stejar gargantuesc.
Trona în susul unei râpe de vreun metru adâncime, cu rădăcini întortocheate iradiind pe la exterior precum razele de soare, așa că m-am scoborât prin noroi și m-am vârât într-o vizuină părăsită, pe sub una dintre rădăcini, groasă cât un om. Am scurmat în pământul rece, ud, eram un lucru mărunt într-o scobitură mică, tremurătoare dar tăcută, mă ascundeam, mă pricepeam la asta.
Luminile s-au apropiat, au atins trunchiul copacului, le-am văzut pe cele două cățărându-se pe malul râpei, o bucată de fustă, un picior cu pistrui roșii, în treacăt, aici trebuie să fie, nu se poate să fi ajuns așa de departe, am încercat să nu respir, știind că orice gură de aer avea să-mi aducă un glonț în față, mi-am ținut deci răsuflarea și le-am simțit greutatea apăsând pe rădăcinile copacului, și Crystal a zis poate s-a întors înapoi, iar Diondra uită-te mai departe, e rapidă, precum cineva care știa, apoi s-au întors și-au alergat și mai spre adânc în pădure, iar eu am răsuflat lipită de pământ, cu fața în noroi, am respirat aer cu iz de pământ.
Ore întregi, pădurea a răsunat de strigătele lor mânioase, frustrate, - nu-i bine, e foarte rău - și după aceea, la un moment dat, strigătele s-au oprit. Am mai așteptat niște ore, până la răsărit, apoi am ieșit din ascunziș și-am apucat-o, împleticindu-mă printre copaci, spre casă.
Ben Day
3 ianuarie 1985, 2:12 a.m.
Diondra era, încă, aplecată peste trupul lui Michelle. Ascultând.
Ben se făcuse ghem, se legăna singur, în vreme ce de pe hol veneau țipete și blesteme, toporul izbea în carne, apoi o bubuitură de pușcă și liniște, apoi mama lui din nou, scăpase, poate nu era rănită, dar apoi știu că era, scotea sunete fără sens, ulalalla și giiiii, se izbea de pereți, apoi se auziră bocancii aceia, pășind greoi pe podeaua din hol, către camera mamei, după aceea sunetul groaznic al unor mânuțe încercând să apuce ceva, mâinile lui Debby zgâriind scândurile podelei, și iarăși toporul și o expirație zgomotoasă, gâfâită, apoi încă un foc de armă, care-o făcu pe Diondra, suită pe Michelle, să tresară.
Diondra își arăta spaima numai după păr, cârlionții îi tremurau în cap. Altfel nu mișca. Pașii se opriră în fața ușii, ușa pe care Ben o închisese după ce începuseră țipetele, ușa după care se ascundea în vreme ce alături membrii familiei lui mureau. Auzi, apoi, o voce lamentându-se - fir-ar să fiiie - și pașii se auziră, bocănind iute și greoi către ieșire.
Ben șopti către Diondra, arătând spre Michelle:
- Ea e-n regulă?
Diondra se încruntă, ca și cum ar fi insultat-o.
- Nu, e moartă.
Ben nu izbutea să se țină pe picioare.
- Ești sigură?
- Sută la sută, zise Diondra și se dădu de pe ea, iar capul lui Michelle se bălăngăni pe-o parte, cu ochii deschiși spre Ben.
Lângă ea se aflau ochelarii sparți.
Diondra veni înspre Ben, ajunse cu genunchii lângă fața lui. Îi întinse o mână:
- Hai, ridică-te!
Deschiseră ușa, iar ochii Diondrei se făcură mari, ca și cum ar fi văzut prima ninsoare din viața ei. Peste tot sânge, Debby și maică-sa într-o baltă de sânge, toporul și pușca lepădate prin hol și mai încolo un cuțit. Diondra păși înainte și se uită cu mai multă atenție, lâsând o reflexie întunecată în balta de sânge care se lărgea, curgând către ei.
- Măiculiță, șopti ea. Poate chiar ne-am tras-o cu Diavolul.
Ben dădu fuga la bucătărie, intenționând să vomite în chiuvetă, se simți ușurat când icni, dă afară, dă afară tot, cum spunea maică-sa, ținându-i fruntea cu palma deasupra toaletei, când era copil. Scoate afară toată răutatea. Însă nu se întâmplă nimic, așa că se împletici spre telefon, dar dădu peste Diondra, care voia să-l oprească.
- O să mă dai în gât? Pentru Michelle?
- Trebuie să sunăm la poliție, zise el cu ochii pe ceașca de cafea pătată a maică-sii, cu câteva granule de cafea instant rămase pe fund.
- Unde-i aia mică? întrebă Diondra. Unde-i copila?
- Rahat! Libby!
Se întoarse pe hol în fugă, încercând să nu se uite la cadavre, prefăcându-se că-s doar obstacole pe care le putea sări, și privi în camera maică-sii simțind frigul, văzu cum draperiile flutură în bătaia vântului și văzu fereastra deschisă. Se întoarse în bucătărie.
- A dispărut, zise. A scăpat afară, s-a dus.
- Păi du-te și ad-o înapoi.
Ben se răsuci spre ușă, gata să alerge afară, apoi se opri.
- S-o aduc înapoi, de ce?
Diondra traversă încăperea, îi luă mâinile și i le puse pe burtă.
- Ben, nu-ți dai seama că așa a fost menit? Crezi că-i o coincidență că am făcut ritualul în noaptea asta, că avem nevoie de bani și că - poc! - un bărbat ți-a omorât familia? O să moștenești acum totul de pe asigurarea mamei tale, poți să faci ce vrei, să te duci să trăiești în California, pe plajă, sau în Florida, putem face asta.
Ben nu spusese niciodată că ar fi vrut să stea în California sau Florida. Diondra spusese asta.
- Suntem o familie acum, putem fi o familie adevărată. Dar Libby e o problemă. Dacă a văzut ceva.
- Dar dacă n-a văzut?
Însă Diondra scutura deja din cap:
- Trebuie să facem curat, puiule. E prea periculos. E timpul să fii curajos.
- Dar, dacă trebuie să plecăm din oraș în noaptea asta, n-o să mai pot aștepta asigurarea de viață.
- Păi sigur că nu putem pleca acum. Acum trebuie să rămânem, altfel ar da de bănuit. Dar vezi ce cadou e asta - lumea o să uite tot rahatul cu Krissi Cates, fiindcă acum tu ești victima. Oamenii or să vrea să fie buni cu tine. Eu o să încerc să ascund asta, zise împungându-se cu degetul în burtă, încă vreo lună, cumva. O să port un palton sau ceva, tot timpul. Și, după ce căpătăm banii, am și luat-o din loc. Liberi. N-o să trebuiască să mai suporți rahaturi.
- Și Michelle?
- I-am luat jurnalul, zise Diondra, arătându-i un caiet nou, cu Minnie Șoricica pe copertă. Suntem acoperiţi.
- Dar ce spunem despre Michelle?
- Zici că nebunul a făcut-o și pe asta, ca pe celelalte. Și cu Libby la fel.
- Dar ce facem cu...
- Și, Ben, nu poți spune că mă cunoști, nu până plecăm. Nu pot să mă asociez cumva cu asta, pricepi? Vrei să-ți nasc copilul în închisoare, știi ce se-ntâmplă, ajunge în plasament, n-o să-l mai vezi niciodată. Vrei asta pentru copilul tău, pentru mama copilului tău? Încă ai ocazia să fii băiat mare, să fii bărbat. Acuma du-te și adu-o pe Libby.
Luă lanterna cea mare și ieși în ger, strigând-o pe Libby. Era o puștoaică iute, alerga bine, putea să fi străbătut tot drumul până la autostradă de-atunci. Sau se ascundea în locul ei obișnuit, lângă iaz. Păși scrâșnind prin zăpadă, întrebându-se dacă nu cumva totul era, până la urmă, un vis urât, efectul drogurilor. Avea să se întoarcă în casă și totul urma să fie ca mai devreme, să audă încuietoarea deschizându-se cu un pocnet și totul să fie normal, toată lumea adormită, o noapte ca toate celelalte.
Apoi o văzu pe Diondra ghemuită asupra lui Michelle ca o gigantică pasăre de pradă, zguduindu-se amândouă în întuneric, și știu că nimic n-o să fie bine și că n-avea să o aducă pe Libby înapoi în casă.
Trecu lumina lanternei peste stufăriș, văzu o licărire de păr roșu printre tulpinile gălbejite și țipă „Libby, stai unde ești, puișor!“, apoi se răsuci și alergă înapoi spre casă.
Diondra dădea cu toporul în pereți, izbea canapeaua, țipând, cu dinții rânjiți. Mânjise pereții cu sânge, scrisese chestii. Lăsase urme peste tot cu pantofii ei bărbătești, mâncase fulgi de orez în bucătărie și lăsase dâre de mâncare, lăsa amprente peste tot și țipa: „O fac să arate bine, să arate chiar bine“, dar Ben știa ce era asta, era setea de sânge, aceeași senzație pe care-o avusese și el, flama aceea de furie și putere care te făcea să te simți așa de tare.
Curăță destul de iute urmele de pantofi, i se păru lui, deși era greu de spus care fuseseră ale bărbatului și care ale Diondrei - și cine naiba era tipul ăla? Șterse tot ce atinsese ea - întrerupătoarele, toporul, blatul din bucătărie, totul din camera lui, iar Diondra apăru în pragul ușii și zise „am șters gâtul lui Michelle“ și Ben încercă să nu gândească, nu gândi.
Cuvintele scrise pe pereți le lăsă, nu știa cum să rezolve cu asta. Diondra o lovise cu toporul pe maică-sa, avea niște răni noi, adânci, și se întrebă cum de putea fi atât de calm și când aveau să i se topească oasele și să se prăbușească, apoi se sili să-și adune mințile, fii bărbat, fă ce trebuie să facă un bărbat, și-o conduse pe Diondra afară din casă, iar locul mirosea, deja, a pământ și a moarte.
Închise ochii, văzu un soare roșu și, din nou, îi veni în minte cuvântul acela, anihilare.
Libby Day
Acum
Eram, iarăși, pe cale să-mi pierd câteva degete.
Am stat aproape o oră în fața unei benzinării închise, frecându-mi picioarele care-mi zvâcneau, așteptându-l pe Lyle. Ori de câte ori trecea o mașină, mă dădeam pe după clădire, în caz că ar fi fost Crystal și Diondra, căutându-mă. Dacă m-ar fi găsit acum, nu aș fi fost în stare să fug. M-ar fi prins și aș fi fost terminată. Așteptam de ani întregi să mor, dar nu în ultima vreme și nu de mâna ticăloaselor ălora.
Îl sunasem pe Lyle, cu taxă inversă, de la un telefon de lângă benzinărie despre care nu fusesem sigură că funcționează, și-a început discuția încă dinainte ca operatoarea să iasă de pe linie alo, auzi? ai auzit? Nu auzeam. Nu voiam să aud. Doar să vină acolo, să mă ia. Am închis înainte să apuce să mă pistoneze cu întrebări.
- Ce s-a întâmplat? a zis Lyle ajungând în cele din urmă, găsindu-mă jucând țonțoroiul în aerul înghețat.
M-am aruncat în mașină, cuprinzându-mă strâns cu brațele, ca o mumie.
- Diondra n-a murit, în mă-sa, asta-i clar. Du-mă acasă, vreau să merg acasă.
- La un spital ar trebui să mergi, să vezi ce față ai, gen. Ți-ai văzut fața? a zis și-a aprins lumina din habitaclu, ca să mă pot uita mai bine.
- Mi-am simțit fața.
- Sau la poliție? Ce s-a întâmplat? Știam eu că trebuia să vin cu tine. Libby, Libby, ce s-a întâmplat?
I-am spus. I-am spus totul, lăsându-l să pună cap la cap ce-mi scăpa printre hohote de plâns, sfârșind cu și apoi ele, ele, ele au încercat să mă omoare... cu vorbele ieșindu-mi de parcă aveam sentimentele lezate, ca o fetiță care-i spune maică-sii că cineva a fost rău cu ea.
- Deci Diondra a omorât-o pe Michelle, a zis Lyle. Mergem la poliție.
- Ba nu. Vreau să mă duc acasă, am zis trăgându-mi nasul și smiorcăindu-mă.
- Trebuie să ne ducem la poliție, Libby.
Am început să răcnesc, să spun chestii nașpa, să dau cu mâna de geam, am urlat până mi s-a uscat gura, și toate astea n-au făcut decât să-l convingă și mai mult pe Lyle că trebuia să mergem la poliție.
- O să vrei să mergi la poliție, Libby. Când o să-ți spun ce trebuie să-ți spun, o să vrei să te duci.
Știam că asta trebuia să fac, dar creierul mi-era năpădit de amintirea celor întâmplate după ce-mi fusese ucisă familia: orele lungi, epuizante, de revenit iarăși și iarăși, cu poliția, asupra relatării mele, cu picioarele atârnând pe marginea unor scaune prea mari și ciocolată fierbinte în pahare de plastic, prea înfrigurată să mă încălzesc, dorindu-mi doar să mă pot pune la somn, extenuarea aceea totală când până și fața ți-a amorțit. Și poți spune ce-ți poftește inima, nu contează, oricum sunt morți cu toții.
Lyle a pus pe maxim încălzirea și-a îndreptat toate fantele spre mine.
- OK, Libby, mai am niște vești, gen. Cred că... păi... mai bine zic și gata, da?
- Mă bagi în sperieți, Lyle. Spune odată.
Beculețul din habitaclu nu făcea destulă lumină și mă tot uitam în lungul parcării, să mă asigur că nu vine nimeni.
- Îl mai ții minte pe Îngerul Datornicilor? a început Lyle. Cel pe care-l investiga Clubul Omor? A fost prins într-o suburbie din Chicago. L-au găbjit chiar când ajuta un fraier sărăcit la bursă să-și însceneze moartea. Ar fi trebuit să arate ca un accident la călărie. Îngerul a fost prins pe una dintre piste, când îl lovea pe tip cu un bolovan, să-i facă terci capul. Îl cheamă Calvin Diehl. A fost fermier cândva.
- OK, am zis, dar știam că urma şi altceva.
- OK, și se pare că a ajutat la omorât oameni din anii ’80. Era isteț. Are bilete scrise de mâna tuturor celor pe care i-a omorât - 32 de oameni - care se jură că l-au angajat.
- OK.
- Unul din biletele alea era de la mama ta.
M-am chircit, dar am continuat să mă uit la el.
- L-a angajat s-o omoare. Dar ar fi trebuit să fie doar ea. Ca să capete asigurarea de viață, să salveze ferma. Să vă salveze pe voi, pe Ben. Și au biletul.
- Așa, deci. Cum? Nu, n-are niciun sens. Diondra a omorât-o pe Michelle. Avea jurnalul ei. Tocmai am stabilit că Diondra...
- Păi asta-i chestia. Calvin Diehl ăsta se dă așa, un fel de haiduc - jur, era puhoi de lume în fața închisorii în ultimele zile, oameni cu pancarte, gen Diehl, Bunul Samaritean. Or să scrie cântece despre el acuși: a ajutat oameni să moară pentru ca băncile să nu le ia proprietățile, ba a mai şi tras în piept companiile de asigurări. Oamenilor le place la nebunie. Dar... hmm... el zice că n-o să recunoască omorârea niciunuia dintre cei 32, zice că în toate cazurile a fost, gen, sinucidere asistată. Zice că recunoaște numai în cazul lui Debby, zice că ea a apărut întâmplător, a fost prinsă la mijloc, situația s-a agravat. Zice că numai pentru ea îi pare rău.
- Și Michelle?
- Zice că nici măcar n-a dat ochii cu ea. Nu văd de ce-ar minți.
- Doi ucigași, am zis. Doi ucigași în aceeași noapte.
Ghinionişti ca de obicei.
Cât stătusem ascunsă în pădure, apoi scâncind la benzinărie, apoi cât urlasem în mașina lui Lyle și, în cele din urmă, cât durase să conving un ajutor de șerif local, somnoros, că nu eram nebună (sunteți sora cui?), pierdusem 7 ore.
Diondra și Crystal făcuseră curat după ele până dimineață, dar curat de-a binelea. Dăduseră drumul la gaz și dăduseră foc la casă, și locul arsese cu totul până să apuce, măcar, mașinile pompierilor să pornească.
Mi-am spus povestea de-o groază de ori, o poveste primită cu consternare și neîncredere, apoi, până la urmă, parcă a început să mă ia în serios.
- Ne va mai trebui câte ceva, știți, ca să-i dovedim implicarea în uciderea surorii dumneavoastră, a zis detectivul, apăsându-mi în palme un pahar cu cafea rece.
După încă două zile, detectivii mi-au apărut la ușă.
Aveau fotocopii cu scrisori de la mama. Voiau să vadă dacă recunosc scrisul, voiau să vadă dacă voiam să mă uit la ele.
Prima era o misivă simplă, de-o pagină, care-l absolvea pe Calvin Diehl de uciderea ei.
A doua era pentru noi.
Dragă Ben, Michelle, Debby și Libby,
Nu cred că scrisoarea asta o să ajungă la voi, dar domnul Diehl mi-a promis c-o va păstra și cred că asta mă liniștește întrucâtva. Nu știu. Bunicii voștri mi-au spus mereu „Să ai o viață utilă“. Nu cred c-am făcut asta, nu chiar, dar pot să mă descurc cu o moarte utilă. Sper că o să mă iertați toți. Ben, orice s-ar întâmpla, să nu te învinovățești. Lucrurile ne-au scăpat de sub control și asta trebuia făcut. Mie mi se pare foarte clar. Într-un fel sunt mândră. Viața mi-a depins așa de mult de accidente, că mi se pare plăcut, acum, că un „accident intenționat“ o să îndrepte iarăși lucrurile. Un accident fericit.
Să aveți grijă unii de alții, știu că Diane o să vă sprijine pe toți.
Doar îmi pare rău că n-o să apuc să văd ce oameni de ispravă ați ajuns. Dar nici nu trebuie. Așa-s de sigură de copiii mei.
Vă iubesc,
Mama.
Mă simțeam pustiită. Moartea mamei nu folosise nimănui. Am simțit o împunsătură de furie împotriva ei, apoi mi-am imaginat momentele ultime și sângeroase din casă, când își dăduse seama că ceva o luase razna, când Debby, căzută la pământ, murise și-apoi se terminase totul, viața ei lipsită de însemnătate. Furia a lăsat, apoi, locul unei compasiuni stranii, ce-ar simți o mamă pentru copiii ei, și mi-am spus: Măcar a încercat. A încercat, în acea ultimă zi, cât poate cineva, omenește, încerca.
Și aveam de gând să-mi găsesc liniștea în asta.
Calvin Diehl
3 ianuarie 1985, 4:12 a.m.
O prostie, ce razna o luase, așa una-două! Și el, care-i făcuse un serviciu fermierei cu păr roșu. Mama naibii, nici măcar nu-i lăsase destui bani: se înțeleseseră la 2 000, iar ea îi pregătise un plic cu doar 812 dolari și 75 de cenți.
Ce chestie jalnică, meschină și prostească, toată povestea. Ținuse garda jos, se crezuse grozav și asta dusese la... Și nici nazuri nu făcuse femeia. Cei mai mulți erau pretențioși când venea vorba de felul în care să moară, dar ea ceruse numai să nu se înece. Nu voia să se înece, vă rog frumos. Ar fi putut s-o facă în atâtea feluri simple, ca întotdeauna. Însă după aceea se dusese să bea ceva la un bar, nu mare lucru, umblau camionagiii pe-acolo necontenit, nu ieșea în evidență. Dar dăduse, acolo, peste bărbatul ei, și era așa un rahat moțat, așa un șobolan uman fără valoare, încât Calvin se trezise că ascultă atent care-i treaba cu Runner ăsta și lumea zicea fel de fel de istorii, despre cum dusese ferma la ruină, cum își distrusese familia și cum era înglodat până peste cap în datorii.
Iar Calvin Diehl, un om de onoare, se gândise: de ce nu?
S-o înjunghie pe femeie în inimă, în pragul ușii ei, să-l facă pe ăsta, pe Runner, să asude un pic. Să-l ia poliția la întrebări pe dobitocul ăla care nu-și asuma nicio responsabilitate. Să și-o încaseze nițel. În cele din urmă cazul avea să fie trecut la omucideri întâmplătoare, la fel de credibile ca și alte chestii pe care le făcuse, accidente de mașină ori domestice.
Pe lângă Ark City înecase un om în propriul său grâu, făcând să pară că se stricase basculanta.
Omorurile lui Calvin aveau, mereu, de-a face cu anotimpul: înecări în perioadele cu inundații din primăvară, accidente de vânătoare toamna. Ianuarie era perioada menită jafurilor și violenței. Crăciunul se dusese, iar anul cel nou îți amintea doar cât de puține ți se schimbaseră în viață și, fir-ar să fie, lumea se înfuria în ianuarie.
S-o înjunghie deci în inimă, repede, cu un cuțit mare de vânătoare. Să se termine totul în 30 de secunde, durerea nu era așa de mare, se zicea. Era un șoc prea puternic. Ea moare, sora ei o găsește, îi spusese surorii să vină pe la ea dis-de-dimineață. Avusese grijă de asta.
Calvin simțea nevoia să se-ntoarcă acasă la el, lângă granița statului Nebraska, și să se spele pe cap. Se ștersese cu pumni de zăpadă, capul i se aburise de la ger. Dar tot cleios rămânea. N-ar fi trebuit să aibă sânge pe el, trebuia să și-l spele, simțea mirosul în mașină.
Trase pe marginea șoselei, simțind că, în mănuși, îi transpiră palmele. I se păruse că vede un copil, alergând înainte prin zăpadă, dar își dădu seama că o zărea, doar, pe fetița pe care-o omorâse. Dolofană, cu părul împletit, alergând, și el speriindu-se, văzând-o nu ca pe o fetiță, nu încă, ci ca pe o pradă, ceva ce trebuia doborât.
Nu voise s-o facă, dar nu se putea ca cineva să-i vadă chipul, protecție înainte de orice, și trebuise să ajungă la ea înainte să-i trezească și pe ceilalți copii - știa că mai erau, și știa că n-ar fi avut inima să-i măcelărească pe toți. Nu asta era misiunea lui, misiunea lui era să ajute.
Văzuse fetița întorcându-i spatele, dând să fugă, și deodată apucase toporul în mână - văzuse și pușca, dar își spusese că toporul face mai puțin zgomot, încă pot să fac totul fără zgomot.
Și poate că atunci înnebunise, era tare furios pe copil - izbise cu toporul o fetiță - era așa de furios pe femeia roșcată, fiindcă stricase tot, fiindcă nu murise ca lumea. Și omorâse o fetiță cu toporul. Împușcase în cap o mamă cu patru copii în loc să-i ofere moartea pe care o merita. Ultimele ei momente fuseseră oribile, trăise un coșmar, în loc s-o susțină lăsând-o să sângereze în zăpadă, și să moară cu fața la pieptul lui. Tăiase cu toporul o fetiță.
Pentru prima oară, Calvin Diehl se gândea la el însuși ca la un criminal. Se lăsă pe spate în scaun și răcni.
Libby Day
Acum
La 13 zile de la dispariția Diondrei și a lui Crystal, poliția nu le luase încă urma, și nici nu găsise vreo dovadă concretă a implicării Diondrei în uciderea lui Michelle.
O lăsau mai moale, vânătoarea se transforma într-un caz de incendiere, își pierdea din zel.
Lyle venea pe la mine să se uite la emisiuni TV proaste, era noul lui obicei. Îi dădeam voie să vină dacă nu vorbea prea mult, făceam mare caz de asta, să nu vorbească prea mult, dar îi simțeam lipsa în zilele în care nu venea. Și ne uitam, într-o zi, la un reality-show deosebit de grotesc, când Lyle s-a îndreptat, brusc, de spate:
- Hei, ăla-i puloverul meu.
Purtam unul dintre puloverele lui prea strâmte, pe care-l luasem de pe bancheta mașinii lui la un moment dat, și chiar arăta mult mai bine pe mine.
- Chiar arată mai bine pe mine, am zis.
- Măi, Libby, puteai să-l ceri, doar știi.
S-a întors din nou către tv, unde niște femei săreau una la cealaltă ca niște câini furioși, ținuți în cușcă.
- Libby Furăcioasa. Păcat că n-ai luat și tu, gen, peria de păr a Diondrei. Aveam niște ADN acum.
- A, ADN-ul magic, am spus.
Încetasem să mai cred în ADN.
La televizor, o femeie blondă o apucase pe alta, tot blondă, de păr și-o împingea pe niște trepte; am schimbat canalul la o emisiune cu crocodili.
- O, o, Doamne, am zis și-am zbughit-o din cameră.
M-am întors, am trântit pe masă rujul și termometrul Diondrei.
- Lyle Wirth, ești un geniu, am zis și l-am îmbrățișat.
- Păi..., a făcut el, apoi a râs. Uau. Fantastic. Libby Furăcioasa crede că-s genial.
- Absolut.
ADN-ul de pe amândouă obiectele se potrivea cu sângele de pe cuvertura lui Michelle. Vânătoarea s-a întețit iar. Nu-i de mirare că Diondra insistase atâta că n-avusese nimic de-a face cu Ben. Cu progresele științifice făcute în tot timpul ăsta, se făcuse din ce în ce mai ușor să i se verifice ADN-ul: probabil că, an de an, se simțise tot mai amenințată. Prea bine.
Au pus mâna pe Diondra la un ghișeu poștal din Amarillo. Crystal nu era pe nicăieri, însă pe Diondra o găbjiseră, deși fusese nevoie de patru agenți ca s-o bage în mașină. Diondra era, deci, la pușcărie, iar Calvin Diehl mărturisise. Îl reținuseră până și pe un ofițer de credite scârbos, numai numele lui îmi dădea tremurici: Len. Și puteai crede, după toate astea, că ar fi trebuit să-i dea drumul lui Ben, însă lucrurile nu mergeau atât de rapid.
Diondra nu voia să mărturisească, și până la procesul ei aveau de gând să-l rețină mai departe pe frate-meu, care refuzase s-o implice. M-am dus să-l vizitez în cele din urmă, pe la sfârșitul lui mai.
Părea mai dolofan și mai ostenit. A schițat un zâmbet când m-am așezat.
- Nu eram sigură că mai vrei să mă vezi, am spus.
- Diondra a fost tot timpul sigură c-o s-o găsești. Mereu a fost sigură. Presupun c-a avut dreptate.
- Presupun că da.
Niciunul dintre noi nu părea dornic să mai insiste.
Ben o protejase pe Diondra vreme de aproape 25 de ani, iar eu spulberasem asta. Părea plin de lehamite, dar nu trist. Poate că sperase tot timpul că avea să fie dată în vileag. Eram dispusă să cred asta, pentru binele meu. Era mai uşor să nu pun întrebarea.
- O să scapi repede de-aici, Ben. Poți să crezi? O să ieși din închisoare.
Nu era sub nicio formă bătut în cuie - un pic de sânge pe așternutul unei fete moarte e ceva, dar o mărturisire e și mai și. Dar aveam totuși speranțe. Totuși.
- Nu m-ar deranja, a zis. Poate că-i timpul. Mă gândesc că 25 de ani o fi destul. Destul pentru că... am stat cu mâinile-n sân. Pentru că am lăsat să se întâmple ce s-a întâmplat.
- Și eu cred.
Lyle și cu mine puseserăm cap la cap cele întâmplate în noaptea aceea, din cele povestite de Diondra: erau în casă, gata să fugă din oraș, și ceva s-a întâmplat, a scos-o din minți pe Diondra, care a omorât-o pe Michelle.
Ben nu a oprit-o.
Părerea mea e că Michelle aflase cumva de sarcină, de copilul secret. Aveam să-l întreb pe Ben într-o zi, să cer amănunte. Dar știam că în momentul de față n-avea să-mi spună nimic.
Cei doi Day s-au uitat unul la altul, gânditori. Ben și-a scărpinat o aluniță de pe braţ, iar Y-ul din tatuajul cu Polly s-a ițit afară din mânecă.
- Deci: Crystal. Ce-mi poți spune despre Crystal, Libby? Ce s-a întâmplat în noaptea aia? Am auzit mai multe variante. Ea e... a luat-o pe căi greșite... e rea?
Așadar era rândul lui Ben, acum, să se întrebe ce se întâmplase într-o casă singuratică și rece din afara orașului. Mi-am trecut degetul peste cele două cicatrici în formă de lacrimă de pe obraz, rămase de la impactul cu fierul de călcat.
- A fost destul de isteață să se ferească de poliție atâta timp. Diondra n-o să spună niciodată unde e.
- Nu asta am întrebat.
- Nu știu, Ben, își apăra mama. Diondra a zis că i-a spus totul lui Crystal și cred că a vorbit serios. Totul: am omorât-o pe Michelle și nu poate să știe nimeni asta. Ce se întâmplă în capul unei fete care știe că maică-sa e o criminală? Devine obsedată, încearcă să se lămurească, taie din ziare poze cu rudele ei moarte, citește jurnalul mătușii ei moarte până ce îl ştie pe de rost, știe toate amănuntele, își duce viața gata să-și apere mama. Și atunci apar eu, iar Crystal face o greșeală. Și apoi? Încearcă s-o repare. Înțeleg cumva. O iert. N-o să ajungă la închisoare din cauza mea.
Dădusem o declaraţie vagă, la poliție, în privința lui Crystal - voiau să vorbească despre incendiu cu ea, dar nu știau că încercase să mă ucidă. N-aveam de gând să-mi mai pârăsc vreun membru al familiei, uite-așa, chiar dacă în cazul ăsta se-ntâmpla să și fie vinovat.
Am încercat să-mi spun că nu era așa de bolnavă la cap. Poate fusese nebunie temporară, din dragoste. Dar, până la urmă, și maică-sa suferise de așa ceva și de la asta i se trăsese moartea surorii mele.
Sper să n-o mai văd niciodată pe Crystal, dar, dac-o văd, mă bucur că am o armă, să zicem aşa.
- Chiar o lași în pace?
- Știu câte ceva despre cum e să încerci să îndrepți lucrurile și s-o dai în bară, am adăugat.
- De mama vorbești? a zis Ben.
- Vorbeam de mine.
- Puteai să vorbești de noi toți.
Ben și-a lipit palma de geam. Mi-am lăsat și eu palma peste cea a fratelui meu.
Ben Day
Acum
Deunăzi, în curtea închisorii, simțise miros de fum.
Fumul plutea, purtat de curent, la vreo doi metri jumătate mai sus de capul lui, și își imaginase focurile aprinse, toamna, pe câmp, pe când era copil, flăcările înaintând pe sol în șiruri pâlpâitoare, arzând ce nu era de folos.
Nu suportase să fie copil de fermă, dar acum numai la asta se gândea. La a fi afară. Noaptea, când ceilalți bărbați scoteau sunetele lor lipicioase, închidea ochii și vedea hectarele de sorg, foșnindu-i pe la genunchi, cu mărgelușele lor micuțe, cafenii, ca bijuteriile pentru fete.
Vedea Dealurile de Cremene din Kansas, cu vârfurile lor stranii, aplatizate, ca și cum fiecare colină și-ar fi așteptat coiotul care să urle de pe culme. Sau închidea ochii și-și imagina piciorul lui, vârât adânc în noroi, senzația că pământul îl absoarbe, că-l ține strâns.
O dată sau de două ori pe săptămână, Ben avea câte un moment de voioșie prostească, aproape că râdea. Era la închisoare. Pe viață. Pentru că-și omorâse familia. Oare chiar așa era? Ajunsese să se gândească la Ben, la Ben cel de 15 ani, aproape ca la un fiu, ca la o ființă cu totul diferită, și uneori îi venea să-l zgâlțâie bine pe puștiul ăla lipsit de curaj - își imagina că-l zguduie pe Ben până ce nu i se mai deslușea fața.
Dar uneori era mândru.
Da, fusese un laș nenorocit și smiorcăit în noaptea aia, un băiat care lăsase lucrurile să se întâmple. Speriat.
Dar, după crime, ceva se încheagă, poate, în el. Avea să tacă, s-o salveze pe Diondra, femeia lui, și pe copil. A doua lui familie. Nu reușise să se năpustească afară din cameră și să-și salveze mama și pe Debby. Nu se putuse urni ca s-o oprească pe Diondra și s-o salveze pe Michelle.
Nu izbutise decât să tacă și să îndure. Să stea locului și să îndure. Asta putea face.
Avea să fie genul ăla de om.
Devenise celebru fiindcă fusese genul ăla de om. Mai întâi fusese gagiul Diavolului, negru în cerul gurii, de care se fereau toți, până și gardienii, apoi se transformase în prizonierul cel de treabă, neînțeles. Mereu veneau femei pe la el și încerca să nu spună mare lucru, să le lase pe ele să-și imagineze la ce se gândea. De obicei își imaginau că se gândea la lucruri bune. Și uneori așa și era. Iar uneori se gândea la ce s-ar fi întâmplat dacă noaptea aceea ar fi decurs altfel: el, Diondra și un copil urlător pe undeva prin vestul Kansasului, Diondra plângând de ciudă în vreo cămăruță mizeră de hotel închiriată cu săptămâna.
Ar fi omorât-o. Ar fi putut s-o facă, la un moment dat. Sau poate ar fi luat copilul și-ar fi fugit, iar el și Crystal ar fi fost fericiți pe undeva, ea absolventă de facultate, el ocupându-se de fermă, cu filtrul de cafea mereu pornit, ca acasă.
Poate că, acum, era rândul lui să fie afară și al Diondrei să fie înăuntru. Voia să iasă și s-o caute pe Crystal, era o fată crescută în puf, nu putea să dispară mult timp, avea s-o găsească și să aibă grijă de ea. Ar fi fost plăcut să aibă grijă de ea, să și facă ceva concret în afară de a-şi ţine gura şi de a îndura.
Dar, chiar și când se gândea la toate astea, știa că trebuia să nu-și stabilească obiective grandioase. Asta învățase, până acum, de la viață: găsește ținte mărunte.
Era născut să fie un singuratic, asta știa cu certitudine. De copil fusese, de adolescent, și cu siguranță era acum. Uneori se simțea de parcă ar fi fost plecat o viață întreagă - exilat, departe de locul în care ar fi trebuit să se afle și că, asemenea unui soldat, visa să fie lăsat la vatră. Tânjea după un loc în care nu fusese niciodată.
Dacă ieșea, avea de gând să se ducă la Libby, poate.
Libby, care arăta ca maică-sa, care arăta ca el, care avea ritmurile acelea pe care le știa, le știa fără urmă de îndoială. Își putea petrece restul vieții cerșindu-și iertarea de la Libby, surioara lui, undeva afară. Undeva, într-un loc micuț.
Asta era tot ce voia.
Libby Day
Acum
Rotocoalele de sârmă ghimpată ale închisorii licăreau galben când am ajuns la mașină, cu mintea plină de oamenii, atâția, care avuseseră de suferit: intenționat, accidental, pe merit, pe nedrept, un pic, pe deplin.
Mama, Michelle, Debby. Ben. Eu. Krissi Cates. Părinții ei. Părinții Diondrei. Diane. Trey. Crystal.
M-am întrebat cât din toate astea se putea repara, dacă cineva avea să poată fi vindecat sau măcar alinat.
Am oprit la o benzinărie ca să cer indicații, fiindcă uitasem cum se ajunge la parcul de rulote al lui Diane, și, la naiba, aveam de gând s-o văd pe Diane. Mi-am trecut degetele prin păr în toaleta benzinăriei, mi-am dat cu strugurel pe buze, unul pe care era cât pe ce să-l fur, dar îl cumpărasem până la urmă (însă fără să mă simt complet împăcată cu acea decizie). Apoi am străbătut orașul și-am ajuns la micul parc de rulote, cu gărduleț alb, unde locuia Diane, totul în jur gemând de narcise galbene.
Există și parcuri de rulote drăguțe, să știți.
Locuința lui Diane era exact unde mi-o aminteam.
M-am oprit, am claxonat de 3 ori, ritualul ei de pe vremea când ne vizita, odinioară. Era în grădinița ei, pe lângă lalele, cu spatele lat la mine, ditamai muntele de femeie cu păr ondulat, de culoarea oțelului.
S-a întors pe călcâie la auzul claxonului și-a clipit tare când m-am dat jos din mașină.
- Mătușă Diane? am zis.
A pornit-o spre mine cu pași mari, apăsaţi, cu fața încordată. Când a ajuns în fața mea, m-a înhățat și m-a strâns în brațe cu o asemenea forță că mi-a scos aerul din plămâni. M-a bătut apoi pe spate, tare, de două ori, m-a ținut la o lungime de braț, privindu-mă, după care m-a strâns iarăși.
- Știam eu că o să poți, știam, Libby, a mormăit în părul meu, cu răsuflare caldă, cu iz de tutun.
- Să fac ce?
- Să încerci un pic mai mult.
Am stat la Diane vreo două ore, până ce am rămas fără subiecte de discuție, ca întotdeauna. M-a mai îmbrățișat o dată, ca un urs, și mi-a poruncit să revin sâmbătă. Avea nevoie de ajutor ca să instaleze un blat de bucătărie.
N-am apucat-o direct pe autostradă, ci am mers încetișor spre locul unde fusese odată ferma noastră, încercând să-mi spun că o apucasem întâmplător pe acolo.
Primăvara fusese cu toane până atunci, dar am coborât geamurile. Am ajuns la capătul bucății lungi de șosea care ducea la fermă cândva, pregătindu-mă să dau peste ansambluri imobiliare sau centre comerciale. Dar am găsit o cutie poștală veche, de tinichea, pe care, pe o latură, scria cursiv „Familia Muehler“.
Ferma noastră era din nou fermă. Un bărbat pășea pe ogor. Mai încolo, lângă iaz, o femeie și o fată se uitau la un câine care se bălăcea, iar fata își bălăngănea plictisită mâinile pe lângă corp.
Am studiat totul vreme de câteva minute, păstrându-mi mintea limpede, ținându-mă departe de Loculîntunecat.
Nu tu țipete, nici focuri de armă, fără cârâieli nebunești de coțofană. Am ascultat liniștea și atât. Bărbatul m-a observat într-un târziu și mi-a făcut cu mâna. I-am răspuns la gest, dar m-am retras când a început să se îndrepte spre mine, cum fac vecinii dornici de vorbă. Nu voiam să-l întâlnesc, nu voiam să spun cine sunt.
Voiam să fiu o femeie oarecare, o femeie care se întoarce acasă, spre Acolo, În Direcția Aia.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu