Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ........................................

8-9

            Harry clătină din cap.

   - Va mai putea să vorbească?
   - Da, răspunse psihiatra, uitându-se cu dezamăgire la ţigara udă. Dar nu ştiu când. Acum are nevoie de odihnă.
   - Odihnă? pufni Nilsen. E un criminal în serie.
   - Iar eu sunt psihiatră, replică femeia, aruncând ţigara şi pornind în direcţia unei maşini Honda mici şi roşii, care părea prăfuită chiar şi în ploaia torenţială.
   - Ce ai de gând să faci? întrebă Nilsen.
   - Să prind ultimul avion spre casă, răspunse Harry.
   - Nu, zău. Arăţi ca un schelet. Secţia noastră are o înţelegere cu Rica Travel Hotel. Te ducem acolo şi îţi trimitem nişte haine uscate. Au şi restaurant acolo.

   După ce se cază şi ajunse în faţa oglinzii de la baie din camera mică de hotel, Harry se gândi la ceea ce spusese Muller-Nilsen. Despre faptul că arăta ca un schelet. Şi la cât de aproape fusese de moarte. Sau nu fusese?
   După ce făcu un duş şi mâncă ceva în restaurantul pustiu, se întoarse în cameră şi încercă să doarmă. Nu reuşi, aşa că porni televizorul. Porcării pe toate canalele, cu excepţia postului NRK2, unde se difuza filmul Memento. Mai văzuse acel film.
   Povestea era prezentată din perspectiva unui om cu o boală la creier, cu memoria pe termen scurt a unui peştişor de aur.
   O femeie fusese omorâtă. Protagonistul scrisese numele ucigaşului pe un film Polaroid, deoarece ştia că îl va uita.
   Întrebarea era dacă el putea avea încredere în ceea ce scrisese. Harry dădu un picior dulapului care ascundea minibarul, sub televizor. Acesta avea o uşă maronie şi nu era încuiat.
   Ar fi trebuit să prindă ultimul avion spre casă.
   Tocmai se dădea jos din pat când mobilul lui sună undeva în încăpere. Îşi vârî mâna în buzunarul pantalonilor uzi care atârnau pe spătarul unui scaun lângă calorifer. Era Rakel, care îl întrebă unde se găsea. Şi care îi mai spuse că ei doi trebuiau să discute. Nu în apartamentul lui, ci undeva într-un loc public.
   Harry se lăsă să cadă înapoi pe pat, cu ochii închişi.
   - Ca să-mi spui că nu mai putem să ne întâlnim? întrebă el.
   - Ca să îţi spun că nu ne mai putem întâlni, zise ea. Nu mai suport.
   - E suficient dacă îmi spui asta la telefon, Rakel.
   - Nu, nu e. Nu te va răni îndeajuns.
   Harry gemu. Ea avea dreptate.
   Conveniră să se vadă a doua zi la ora unsprezece lângă muzeul Fram din Bygdoy, o atracţie turistică unde te puteai face lesne nevăzut printre numeroşii nemţi şi japonezi. Ea îl întrebă ce căuta în Bergen. Harry îi povesti şi îi ceru să păstreze vestea doar pentru ea până ce avea să citească despre asta în ziare peste câteva zile.
   Închiseră, şi Harry rămase întins uitându-se la minibar, în vreme ce filmul continua să se deruleze în ordine cronologică inversă. Aproape că fusese ucis, iubirea vieţii lui nu mai voia să-l vadă şi el încheiase cel mai groaznic caz din experienţa proprie. Sau nu-l încheiase? Nu răspunsese atunci când Nilsen întrebase de ce alesese să o vâneze pe Bratt pe cont propriu, dar acum ştia. Era vorba de îndoială. Sau de speranţă. Această speranţă disperată că lucrurile nu aveau să stea în final aşa cum arătaseră. Şi cum încă arătau. Însă acum speranţa trebuia eliminată. Haide, avea trei motive bune şi o haită de câini în capul pieptului, care lătrau cu toţii ca posedaţi. Şi atunci de ce să nu deschidă oricum minibarul?
   Harry se ridică în picioare, se duse la baie, deschise robinetul şi bău, lăsând jetul de apă să-i curgă peste faţă. Se îndreptă de spate şi se privi în oglindă. Ca un schelet. De ce să nu bea acel schelet? Cu voce tare, scuipă răspunsul drept în propria faţă:
   - Deoarece atunci n-ar mai durea suficient de tare.

  Gunnar Hagen era obosit. Obosit în străfundul sufletului.
   Privi în jurul lui. Era aproape miezul nopţii şi el se găsea într-o sală de conferinţe din vârful uneia dintre clădirile centrale din Oslo. Tot ce îl înconjura era de un maroniu sclipitor: podeaua, tavanul cu corpuri de iluminat, pereţii cu portrete pictate ale foştilor preşedinţi de club care deţinuseră localul, masa de mahon cu o suprafaţă de 10 metri pătraţi şi mapa de scris din piele din faţa fiecăruia dintre cei 12 bărbaţi strânşi în jurul mesei.
   Hagen fusese sunat de superintendentul-şef cu o oră înainte şi fusese convocat la acea adresă. Îi ştia pe unii oameni din încăpere - aşa cum era şeful poliţiei - iar pe alţii îi văzuse prin ziare, însă habar n-avea cine erau cei mai mulţi dintre ei.
   Superintendentul-şef îi puse la curent cu evenimentele. Omul de zăpadă era o poliţistă din Bergen care operase o vreme pe poziţia ei din cadrul diviziei Omucideri din Gronland. Ea reuşise să îi păcălească pe toţi, iar acum că o prinseseră, aveau să fie obligaţi în curând să facă public scandalul.
   După ce şeful termină, în încăpere se lăsă o tăcere la fel de groasă precum fumul de trabuc.
   Fumul se ridica dinspre capătul mesei, unde un bărbat cu părul alb şedea lăsat pe spate pe fotoliul lui, cu chipul ascuns în umbră. Omul scoase acum pentru prima dată un sunet. Doar un mic oftat. Iar Gunnar Hagen îşi dădu seama că toată lumea care vorbise până atunci se întorcea acum spre acel individ.
   - A naibii poveste, Torleif, rosti bărbatul cu părul alb cu o voce surprinzător de piţigăiată şi de efeminată. Foarte dăunătoare. Încrederea în sistem. Noi suntem la vârf. Iar asta înseamnă... întreaga încăpere păru să-şi ţină respiraţia în vreme ce individul pufai din trabuc... că vor trebui să cadă capete. Întrebarea e ale cui capete.
   Şeful poliţiei îşi drese glasul.
   - Aveţi vreo sugestie?
   - Încă nu, răspunse păr alb. Dar cred că tu şi cu Torleif aveţi. Daţi-i drumul.
   - În opinia noastră, au fost comise greşeli în numirea echipei şi în fazele de urmărire. A fost vorba de erori umane şi nu de greşeli de sistem. De aceea, problema nu ţine de management în mod direct. Ca atare, propunem să facem distincţie între responsabilitate şi vinovăţie. Managementul îşi asumă responsabilitatea, cu umilinţă, şi...
   - Sari peste chestiile astea, interveni păr alb. Cine e ţapul ispăşitor?
   Superintendentul-şef îşi potrivi gulerul mai bine. Gunnar Hagen îşi dădea seama că era extrem de stânjenit.
   - Inspectorul Harry Hole, anunţă superintendentul-şef.
   Se lăsă din nou tăcerea cât timp bărbatul cu păr alb îşi reaprinse trabucul. Bricheta clincăni de mai multe ori. Apoi se auzi un zgomot ca de supt din umbră şi fumul începu să se ridice din nou.
   - Nu-i o idee rea, rosti vocea piţigăiată. Dacă ar fi fost vorba despre altcineva în afară de Hole aş fi spus că trebuie să găsiţi ţapul ispăşitor undeva pe o treaptă mai sus în sistem. Un inspector nu e suficient de gras pe post de miel de sacrificiu. Într-adevăr, poate că ţi-aş fi cerut să te gândeşti chiar la tine, Torleif. Însă Hole e un ofiţer care a ieşit în evidenţă; s-a dus la emisiunea aia. E un personaj popular, cu o anumită reputaţie de detectiv. Da, chestia asta ar fi percepută ca echitabilă. Dar el va vrea să coopereze?
   - Lăsaţi asta pe seama noastră, zise superintendentul-şef. Ei, Gunnar?
   Gunnar Hagen căscă gura. Gândul lui se îndreptă - dintre toate lucrurile posibile - spre soţia lui. La toate sacrificiile făcute de ea ca el să poată avea o carieră. Când se căsătoriseră, ea renunţase la studii şi se mutase împreună cu el oriunde era trimis de Forţele Speciale şi, ulterior, de conducerea poliţiei. Era o femeie înţeleaptă şi inteligentă, egala lui în multe privinţe, superioară lui în unele aspecte. La ea se ducea atunci când apăreau probleme legate de carieră şi de chestiuni morale. În plus, ea avusese mereu câte un sfat bun. Nu era mai puţin adevărat că, poate, el nu reuşise să dobândească acea carieră ilustră la care speraseră amândoi. Însă acum lucrurile păreau mai roz. Poziţia lui de şef la Omucideri nu putea conduce decât tot mai sus.
   Singura problemă care se punea era să nu calce strâmb. Iar aşa ceva nu ar fi trebuit să constituie o dificultate.
   - Ei, Gunnar? repetă superintendentul-şef.
   Era aşa de obosit. Obosit până în străfundurile sufletului.
   „Asta e pentru tine, îşi zise el. Aşa ai fi procedat şi tu, iubito.”

31

Ziua 21

Polul Sud

  Harry şi Rakel stăteau în dreptul prorei machetei de lemn a vasului Fram din muzeu, uitându-se la un grup de turişti japonezi care fotografiau frânghiile şi catargele, în vreme ce, cu zâmbete şi încuviinţări din cap, ignorau ghidul care le explica faptul că acel vas simplu îi transportase atât pe Fridtjof Nansen în timpul tentativei sale eşuate din anul 1893 de a ajunge primul la Polul Nord, cât şi pe Roald Amundsen când acesta îl bătuse pe Scott în cursa către Polul Sud din 1911.
   - Mi-am uitat ceasul pe masa ta, zise Rakel.
   - Asta e o şmecherie veche, răspunse Harry. Înseamnă că va trebui să vii înapoi după el.
   Ea îşi lăsă o mână peste mâna lui pe balustradă şi clătină din cap.
   - Mi l-a dăruit Mathias de ziua mea.
   „De care eu am uitat“, îşi zise Harry.
   - Vrem să ieşim în oraş şi o să înceapă cu întrebările dacă nu mă vede purtându-l. Şi tu ştii cât de bine mă pricep eu să mint. Ai putea...?
   - Ţi-l aduc înainte de ora patru, promise el.
   - Mersi. O să fiu la lucru, dar pune-l în colivia pentru păsări de pe perete, lângă uşă. Acolo...
   Nu avea nevoie să mai spună altceva. Acolo lăsa ea mereu cheile de la casă atunci când el ajungea acasă după ce ea se culcase. Harry lovi balustrada cu palma.
   - După Arve Stop, problema lui Roald Amundsen a fost aceea că a câştigat. El spune că toate poveştile bune se referă la cei care pierd.
   Rakel nu-i răspunse.
    Presupun că e un soi de consolare, zise Harry. Mergem?
   Afară ningea.
   - Deci s-a terminat acum? întrebă ea. Până data viitoare?
   El îi aruncă o privire scurtă ca să se asigure că ea se referea la Omul de zăpadă, şi nu la ei doi.
   - Nu ştim unde se află cadavrele, răspunse Harry. Azi-dimineaţă am stat cu ea în celulă înainte de a mă duce la aeroport, dar nu a spus nimic. Doar priveşte fix în faţa ei, ca şi cum ar fi cineva acolo.
   - Ai spus cuiva că te duci singur la Bergen? întrebă ea din senin.
   Harry clătină din cap.
   - De ce nu?
   - Păi era posibil să mă înşel. Aşa m-aş fi putut întoarce în linişte fără să-mi pierd credibilitatea.
   - Nu de-asta ai făcut-o, zise ea.
   Harry îi aruncă din nou o privire. Rakel părea chiar mai sătulă de acest subiect ca el.
   - Ca să fiu sincer, habar n-am, recunoscu el. Presupun că am sperat că până la urmă nu va fi ea.
   - Deoarece e ca tine? Deoarece puteai fi tu?
   Harry nu-şi amintea să-i fi spus vreodată că el şi Katrine erau asemănători.
   - Părea atât de singură şi de înfricoşată, zise Harry, în vreme ce fulgii de zăpadă îi înţepau pleoapele. Ca o persoană care s-a rătăcit la amurg.
   La naiba, la naiba, la naiba! Clipi şi simţi lacrimile, ca un pumn încleştat, căutând să-şi forţeze un drum de ieşire din el. Oare era în pragul unei căderi nervoase? Încremeni când mâna caldă a lui Rakel îi mângâie ceafa.
   - Tu nu eşti ea, Harry. Eşti altfel.
   - Sunt?
   Harry schiţă un zâmbet, îndepărtându-i mâna.
   - Tu nu omori oameni nevinovaţi, Harry.
   Harry refuză oferta lui Rakel de a-l duce cu maşina şi se duse la autobuz. Se uită la fulgii care cădeau din cer şi la fiordul de dincolo de geam, gândindu-se la felul cum Rakelfolosise cuvântul nevinovaţi doar în ultima clipă.

   Harry era pe punctul de a deschide poarta de la bloc când îşi aduse aminte că nu mai avea cafea instant, aşa că străbătu cei 50 de metri până la Niazi, magazinul din colţ.
   - Nu sunt obişnuit să te văd la o astfel de oră din zi, îl întâmpină Ali, luând banii.
   - O zi liberă, răspunse Harry.
   - Ce vreme, nu? Ăştia spun că o să se depună zăpadă de jumătate de metru în următoarele 24 de ore.
   Harry se jucă însă cu borcanul de cafea.
   - Din întâmplare i-am speriat pe Salma şi Muhammad în curte zilele trecute.
   - Da, am auzit.
   - Îmi pare rău. Eram un pic stresat, asta-i tot.
   - E-n regulă. Eu mă temeam să nu te fi apucat iarăşi de băut.
   Harry clătină din cap şi schiţă un zâmbet palid. Îi plăcea abordarea directă a pakistanezului.
   - Bine, zise Ali, punând restul pe tejghea. Cum merge redecorarea?
   - Redecorarea?
   Harry luă restul.
   - Te referi la omul cu mucegaiul?
   - Omul cu mucegaiul?
   - Da, tipul care verifică pivniţa de mucegai. Stormann sau ceva asemănător.
   - Mucegai în pivniţă?
   Ali se uită la Harry cu o privire îngrozită.
   - Nu ştiai? întrebă Harry. Tu eşti preşedintele comitetului locatarilor. Credeam că a discutat cu tine.
   Ali clătină încet din cap.
   - Poate că a discutat cu Bjorn.
   - Cine e Bjorn?
   - Bjorn Asbjornsen, care locuieşte la parter de 13 ani, replică Ali, aruncându-i lui Harry o privire plină de reproş. Şi a fost vicepreşedinte de tot atâta vreme.
   - A, da, Bjorn, exclamă Harry, pretinzând că recunoaşte numele.
   - O să verific povestea asta, rosti Ali.
   Ajuns sus, în apartament, Harry îşi scoase cizmele, se duse drept în dormitor şi se culcă. Nu dormise aproape deloc în camera de hotel din Bergen. Se trezi cu gura uscată şi dureri de stomac. Se sculă ca să bea apă şi se opri brusc când ajunse în hol.
   Nu observase când intrase, dar pereţii erau din nou văruiţi.
   Porni din cameră în cameră. Ce magie. Lucrarea fusese executată cu atâta măiestrie, încât putea jura că pereţii nu fuseseră atinşi. Niciun fel de găuri vechi vizibile, nicio linie de îmbinare strâmbă. Atinse peretele din sufragerie ca pentru a se convinge că nu suferea de vreo halucinaţie.
   Pe masa din sufragerie, în faţa fotoliului, se găsea o bucată galbenă de hârtie. Un mesaj scris de mână. Literele erau ordonate şi ciudat de atrăgătoare.
   
   „S-a dus. Nu mă veţi mai vedea. Stormann.
   PS. A trebuit să schimb una dintre plăcile de la un perete, căci m-am tăiat şi sângele s-a prelins pe ea. Dacă sângele intră în lemnul netratat nu mai poate fi spălat. Alternativa ar fi fost să vopsesc întregul perete în roşu.”

   Harry se lăsă pe fotoliu şi cercetă cu privirea pereţii netezi.
   Abia când ajunse în bucătărie descoperi că miracolul nu era deplin. Calendarul cu Rakel şi Oleg dispăruse. Rochia albastră ca seninul cerului. Înjură cu voce tare şi se apucă să scotocească febril tomberoanele de gunoi şi chiar bena de plastic pentru obiecte mari din curte înainte de a trage concluzia că cea mai fericită perioadă din viaţa lui tocmai fusese eradicată împreună cu mucegaiul.

   În mod cert era o zi diferită de lucru pentru psihiatra Kjersti Rodsmoen. Şi nu doar pentru că soarele îşi făcuse o rară apariţie pe cerul Bergenului şi în acel moment strălucea prin ferestrele coridorului de la departamentul psihiatric al spitalului Haukeland din Sandviken, pe care ea îl străbătea cu paşi rapizi.
   Departamentul îşi schimbase numele de atâtea ori, încât foarte puţini locuitori ai oraşului ştiau că denumirea oficială actuală era aceea de spitalul Sandviken.
   În orice caz, era, până la noi ordine, un ţarc închis, în vreme ce oraşul Bergen aştepta ca cineva să pretindă că terminologia inducea în eroare sau era, în orice caz, defăimătoare.
   Ura, şi în acelaşi timp abia aştepta sesiunea iminentă care urma cu pacienta aflată în condiţiile celor mai stricte măsuri de securitate din câte îşi amintea ea că fuseseră luate vreodată în cadrul departamentului. Ajunseseră la un acord privind graniţele etice şi procedurile de urmat cu Espen Lepsvik, de la Kripos, şi cu Knut Muller-Nilsen de la poliţia din Bergen. Pacienta era psihotică şi, ca atare, nu putea lua parte la un interogatoriu de poliţie. Kjersti era psihiatră şi avea dreptul să discute cu pacienta, dar ţinând cont în primul rând de interesele pacientei, care puteau fi diferite de cele ale anchetei poliţieneşti. Nu în ultimul rând, mai era chestiunea confidenţialităţii medic-pacient. Kjersti era nevoită să estimeze singură dacă informaţiile rezultate din discuţia cu pacienta puteau fi socotite ca având o asemenea importanţă pentru poliţie, încât să fie transmise mai departe.
   Iar acele informaţii nu aveau nicio valabilitate în instanţă, deoarece proveneau de la o persoană psihotică. Pe scurt, se găseau acum pe un teren minat etic şi legal, în care cel mai mic pas greşit putea avea consecinţe catastrofale, căci tot ceea ce întreprindea ea avea să fie analizat de sistemul juridic şi de mass-media.
   În faţa uşii de la camera de consultaţie se găseau un angajat al departamentului spitalului şi un poliţist. Kjersti arătă spre legitimaţia prinsă de halatul ei alb, iar ofiţerul îi deschise uşa.
   Convenţia încheiată spunea că angajatul departamentului avea să ţină sub supraveghere ceea ce urma să se petreacă în acea încăpere şi să sune imediat alarma dacă se dovedea necesar.
   Kjersti se aşeză pe scaun şi cercetă pacienta cu privirea. Îi venea greu să-şi imagineze că femeia din faţa ei reprezenta un pericol, aşa cum era ea, mică de statură şi cu părul lăsat peste faţă, cu copci negre în locul în care gura îi fusese cusută şi cu ochi larg deschişi care păreau să privească cu o groază nedisimulată înspre ceva ce Kjersti nu putea vedea.
   Din contră, acea femeie părea atât de incapabilă de vreo acţiune periculoasă, încât lăsa impresia că un simplu şuvoi de aer suflat spre ea ar răsturna-o. Faptul că acea femeie ucisese oameni cu sânge rece era pur şi simplu de neconceput. Însă aşa era mereu.
   - Bună, zise psihiatra. Eu sunt Kjersti.
   Niciun răspuns.
   - Ce problemă crezi că ai? întrebă ea.
   Întrebarea provenea direct din manualul privind conversaţiile cu persoanele psihotice. Alternativa era: Cum crezi că te pot ajuta?
   Niciun răspuns.
   - Eşti în siguranţă în camera asta. Nimeni nu-ţi va face rău. Eu nu-ţi voi face rău. Eşti în siguranţă deplină.
   Conform manualului, o astfel de declaraţie consistentă ar fi trebuit să-l liniştească pe pacientul psihotic, deoarece psihoza este caracterizată de o frică incontrolabilă. Kjersti Rodsmoen se simţea ca o stewardesă care prezintă procedurile de urgenţă înainte de decolare. O rutină mecanică. Demonstraţia privind vesta de salvare se ţine chiar şi pe rute care traversează cele mai aride deşerturi. Deoarece acea declaraţie proclamă ceea ce pacientul vrea să audă: ai voie să fii înspăimântat, dar o să avem noi grijă de tine.
   Venise vremea să verifice modul în care pacienta percepea realitatea.
   - Ştii ce zi e azi?
   Tăcere.
   - Uită-te la ceasul de pe peretele de colo. Poţi să-mi spui ce oră e?
   În chip de răspuns primi o privire în gol năucă.
   Kjersti aşteptă. Şi continuă să aştepte. Minutarul ceasului se deplasa în pas de gâscă tremurând.
   Nu mai era nicio speranţă.
   - O să plec acum, zise Kjersti. Va veni cineva să te ia. Eşti în siguranţă.
   Se duse spre uşă.
   - Trebuie să vorbesc cu Harry.
   Vocea pacientei era profundă, aproape masculină.
   Kjersti se opri şi se întoarse.
   - Cine e Harry?
   - Harry Hole. E urgent.
   Kjersti încercă să stabilească un contact vizual, dar femeia din faţa ei continua să se holbeze în gol în universul ei îndepărtat.
   - Mă tem că va trebui să-mi explici cine e Harry Hole, Katrine.
   - Inspector de criminalistică din Oslo. Iar dacă trebuie să mi te adresezi pe nume, foloseşte numele de familie, Kjersti.
   - Bratt?
   - Rafto.
   - Înţeleg. Dar nu poţi să-mi spui mie ce vrei să-i spui lui Harry Hole, ca să-i transmit...
   - Nu pricepi. O să moară cu toţii.
   Kjersti se lăsă încet înapoi pe scaun.
   - Ba înţeleg. Şi de ce crezi tu că o să moară cu toţii, Katrine?
   În fine, contact vizual. Iar ceea ce văzu Kjersti în ochii aceia o făcu se gândească la unul dintre cartoanele roşii din jocul de Monopoly pe care ea îl ţinea în casa ei de vacanţă: Casele şi hotelurile tale au ars în întregime.
   - Niciunul din voi nu înţelege nimic, răspunse vocea joasă, masculină. Nu eu sunt făptaşa.

   La ora două, Harry opri maşina în curbă sub casa de lemn a lui Rakel din Holmenkollveien.
   Ninsoarea se potolise şi Harry îşi zise că n-ar fi fost deloc înţelept să lase urme de cauciucuri pe aleea de acces. Sub cizmele lui zăpada scotea nişte sunete moi şi ascuţite. Pe măsură ce se apropia de casă, lumina tare a zilei se reflecta de ferestrele întunecate din pricina protecţiei solare.
   Urcă treptele către uşa din faţă, deschise uşiţa coliviei pentru păsări, lăsă ceasul lui Rakel înăuntru şi închise uşiţa.
   Tocmai se întorsese ca să plece când uşa din spatele lui se deschise cu putere.
   - Harry!
   Harry se răsuci pe călcâie, înghiţi în sec şi reuşi să schiţeze un zâmbet. Înaintea lui stătea un bărbat gol, cu excepţia unui prosop înfăşurat în jurul mijlocului.
   - Mathias, rosti el, uimit, holbându-se la pieptul celuilalt. M-ai speriat. Credeam că eşti la lucru la ora asta a zilei.
   - Scuze, zise Mathias râzând şi încrucişându-şi repede braţele peste piept. Am lucrat până târziu noaptea trecută. Mi-am luat liber azi. Tocmai mă duceam la duş când am auzit zgomote la uşă. Am presupus că e Oleg; cheia lui se înţepeneşte uneori, înţelegi?
   „Se înţepeneşte”, se amuză Harry în sinea lui. Asta însemna că Oleg avea acum cheia pe care obişnuia el să o folosească. Şi că Mathias avea cheia lui Oleg. Minte de femeie.
   - Te ajut cu ceva, Harry?
   Poliţistul observă că celălalt îşi ţinea braţele încrucişate nefiresc de sus, ca şi cum încerca să ascundă ceva.
   - Nu, răspunse Harry cu nonşalanţă. Treceam pe aici şi aveam ceva pentru Oleg.
   - De ce nu ai bătut la uşă?
   Harry înghiţi în sec.
   - Mi-am dat brusc seama că el nu s-a întors de la şcoală încă.
   - Da? Cum ţi-ai dat seama de asta?
   Harry înclină din cap înspre Mathias, ca şi cum l-ar fi lăudat pentru întrebare. Pe chipul prietenos şi deschis al lui Mathias nu se zărea nici urmă de suspiciune, ci doar dorinţa sinceră de a clarifica ceva ce el nu înţelegea.
   - Zăpada, zise Harry.
   - Zăpada?
   - Da. Ninsoarea a încetat acum două ore, iar pe trepte nu se văd urme de paşi.
   - Măi să fie, Harry, izbucni Mathias cu entuziasm. Asta înseamnă ceea ce eu numesc raţionament deductiv aplicat în viaţa de zi cu zi. Eşti un detectiv bun, nu încape îndoială.
   Harry râse subţire. Braţele încrucişate ale lui Mathias se lăsaseră puţin în jos, aşa că Harry putea vedea acum la ce se referise Rakel prin ciudăţenia fizică a individului. Acolo unde era de aşteptat să se vadă două sfârcuri, pielea era întinsă, albă şi neîntreruptă de ceva.
   - E o chestie ereditară, zise Mathias, care în mod cert urmărise direcţia privirii lui Harry. Nici tata n-avea sfârcuri. E o raritate, dar destul de inofensivă. Şi oricum, ce să facă bărbaţii cu ele?
   - Aşa e, zise Harry, simţind cum i se înroşesc urechile.
   - Vrei să-i dau eu ceva lui Oleg?
   Harry îşi mută privirea. Aceasta se opri instinctiv asupra coliviei pentru păsări, după care se duse mai departe.
   - O să vin altădată, replică Harry, schiţând o grimasă despre care spera să inspire încredere. Fă-ţi duşul.
   - Bine.
  - Ne mai vedem.
   Când ajunse înapoi în maşină, primul lucru pe care îl făcu Harry fu să izbească însă cu ambele mâini volanul şi să înjure cu voce tare. Se comportase ca un puşti de 12 ani prins cu mâţa în sac. Îl minţise pe Mathias în faţă.
   Minţise şi se înjosise şi fusese un rahat cu ochi.
   Porni motorul şi dădu drumul ambreiajului cu furie, ca să pedepsească maşina. Nu mai avea energia să se gândească la asta acum. Trebuia să se concentreze asupra altor lucruri.
   Însă nu reuşi, iar mintea lui efectua tot felul de asocieri haotice în vreme ce el conducea maşina spre centrul oraşului. Se gândi la ciudăţenii, la sfârcuri plate şi roşii care arătau ca nişte pete de sânge pe pielea goală. La pete de sânge pe lemnul netratat. Iar din cine ştie ce cauză în minte îi reveniră cuvintele individului cu mucegaiurile: „Alternativa ar fi fost să vopsesc tot peretele roşu“.
   Omul cu mucegaiurile sângerase. Harry închise pe jumătate ochii şi vizualiză tăietura. Trebuia să fi fost o tăietură adâncă pentru a face atâta mizerie, încât... alternativa să fie aceea de a vopsi întregul perete în roşu.
   Harry apăsă frâna cu putere. Auzi claxoane din spate, se uită în oglinda retrovizoare şi văzu un automobil Hiace derapând pe zăpada proaspăt depusă până ce cauciucurile prinseră o bucată mai uscată de asfalt, astfel că vehiculul alunecă pe lângă el şi îl depăşi.
   Harry deschise portiera, sări afară şi constată că se găsea în apropiere de stadionul de la poalele Holmenkollveien.
   Inspiră adânc şi începu să-şi pună ordine în gânduri, demontându-le ca să vadă dacă le poate asambla la loc.
   Reconstitui rapid întregul ansamblu, fără a forţa vreo idee.
   Căci ideile se aşezau singure în ordine. Pulsul i se acceleră.
   Şi totul se potrivea, mai exact se potrivea ideea că Omul de zăpadă plănuise cum să se infiltreze în mintea lui Harry, după care ieşise afară, pe stradă, ca să se ducă acolo unde se simţea bine. Iar cadavrele - asta ar fi explicat ce se întâmplase cu cadavrele. Tremurând, Harry îşi aprinse o ţigară şi începu să reconstruiască ceea ce întrezărise într-o fracţiune de secundă. Penele de pui cu margini înnegrite.
   Harry nu credea în inspiraţie, introspecţii divine sau telepatie. Însă credea în noroc. Nu în norocul cu care te naşti, ci în norocul sistematic pe care îl capeţi prin muncă îndelungată şi lansarea în jurul tău a unei plase cu ochiuri atât de fine, încât la un moment dat aveai şansa să-ţi pice în poală. Însă acesta nu era acel gen de noroc. Era doar o întâmplare. O întâmplare atipică. Asta dacă el avea dreptate, bineînţeles. Harry se uită în jos şi descoperi că tropotea prin zăpadă. Că avea, la propriu, picioarele lipite de sol.
   Se înapoie la maşină, scoase telefonul mobil şi îl sună pe Bjorn Holm.
   - Da, Harry? răspunse o voce somnoroasă, nazală şi aproape de nerecunoscut.
   - Pari mahmur, zise Harry, brusc alertat.
   - Aş vrea eu, şuieră Holm. Sunt răcit cobză. Tremur sub două plapumi. Mă dor toate oasele...
   - Ascultă, i-o reteză Harry. Ţii minte când ţi-am cerut să iei temperatura puilor ca să afli câtă vreme trecuse de când Sylvia îi omorâse în şopron?
   - Da?
   - Iar după aceea ai zis că unul era mai cald decât ceilalţi doi.
   Holm strănută.
   - Da. Skarre sugera că poate a avut febră. O teorie perfect plauzibilă.
   - Eu cred că era mai cald deoarece a fost omorât după ce Sylvia a fost ucisă, cu alte cuvinte cel puţin o oră mai târziu.
   - Da? De către cine?
   - De către Omul de zăpadă.
   Harry auzi un pufnet tare şi prelung înainte ca Holm să răspundă:
   - Vrei să spui că ea a luat securea Sylviei, s-a dus înapoi şi...
   - Nu, era în pădure. Ar fi trebuit să reacţionez când am văzut-o, dar bineînţeles că nu mai auzisem niciodată de acel laţ de tăiere atunci când noi studiam resturile puilor.
   - Şi ce ai văzut?
   - O pană despicată cu o margine înnegrită. Vezi tu, cred că Omul de zăpadă a folosit laţul.
   - Corect, zise Holm. Dar de ce ar fi ucis ea un pui?
   - Ca să vopsească în roşu întregul perete.
   - Cum?
   - Am o idee, zise Harry.
   - Rahat, mormăi Holm. Presupun că ideea asta înseamnă că trebuie să mă dau jos din pat.
   - Păi... începu Harry.

   Probabil că ninsoarea doar luase o pauză, căci la ora 3 se porni din nou, şi fulgi mari şi pufoşi cădeau peste Ostland.
   O pătură cenuşie de zloată acoperea şoseaua E16 mai sus de Baerum.
   În cel mai înalt punct al şoselei, Sollihogda, Harry şi Holm virară pe drumul forestier alunecos.
   Cinci minute mai târziu, Ralf Ottersen stătea în faţa lor în cadrul uşii. În spatele lui, în sufragerie, Harry o vedea pe Ane Pedersen aşezată pe canapea.
   - Am vrut doar să ne mai uităm o dată la podeaua şopronului, zise Harry.
   Ralf Ottersen îşi ridică ochelarii pe nas. Holm scoase un acces de tuse hârâită.
   - Vă rog, le răspunse Ottersen.
   În vreme ce se îndreptau către şopron, Harry avu senzaţia că Ottersen rămăsese lipit de uşă şi continua să se uite la ei.
   Butucul era în acelaşi loc, însă nu se mai vedea nici urmă de vreun pui, viu sau mort. De perete se sprijinea o lopată cu lamă ascuţită. O lopată de săpat pământul, nu de dat zăpada. Harry se duse la raftul cu scule. Conturul securii care ar fi trebuit să atârne acolo îi aduse aminte lui Harry de contururile trasate cu creta în jurul cadavrele de la locul crimei.
   - Cred că Omul de zăpadă a venit aici şi a omorât cel de-al treilea pui ca să împrăştie sânge pe podea. Omul de zăpadă nu ar fi putut răsturna podeaua şi alternativa era să o vopsească pe toată în roşu.
   - Mi-ai spus asta şi în maşină, dar tot sunt nedumerit.
   - Dacă vrei să ascunzi pete roşii, fie le scoţi, fie vopseşti totul în roşu. Cred că Omul de zăpadă încerca să ascundă ceva. Un indiciu.
   - Ce fel de indiciu?
   - Ceva roşu, imposibil de îndepărtat din pricina faptului că se impregnează în lemnul netratat.
   - Sânge? Ea încerca să ascundă sângele cu alt sânge? Asta e ideea ta?
   Harry înşfăcă o mătură şi se apucă să măture praful strâns pe lângă butuc. Se ghemui şi simţi revolverul lui Katrine apăsându-l sub centură. Studie podeaua cu privirea. Încă se mai vedea un luciu roz.
   - Ai pozele pe care le-am făcut aici cu tine? întrebă Harry. Începe să verifici locurile unde se vedea cel mai mult sânge.
   Era la ceva distanţă de butuc, în jurul lui.
   Holm scoase pozele din geanta lui.
   - Ştim că deasupra era sânge de pui, zise Harry. Însă imaginează-ţi că primul sânge vărsat aici a avut timp să satureze lemnul şi să fie absorbit în acesta şi, ca atare, nu s-a amestecat cu sângele turnat peste el ulterior. Ce mă întreb eu este dacă mai poţi lua mostre din primul sânge, cu alte cuvinte din sângele care s-a îmbibat în lemn?
   Holm clipi nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
   - Ce naiba ar trebui să răspund la asta?
   - Ei bine, zise Harry, singurul răspuns pe care îl voi accepta este da.
   Holm replică printr-un acces prelung de tuse.
   Harry plecă înspre casă. Ciocăni în uşă, şi Ralf Ottersen ieşi afară.
   - Colegul meu va sta aici o vreme, anunţă Harry. Vă deranjează dacă mai vine din când în când înăuntru ca să se încălzească?
   - Nicio problemă, răspunse Ottersen cu ezitări. Acum după ce mai săpaţi?
   - Voiam să vă întreb acelaşi lucru, replică Harry. Am văzut pământ pe lopata de acolo.
   - A, chestia aia. Gropi pentru gard.
   Harry aruncă o privire spre solul acoperit cu zăpadă şi care se întindea spre pădurea densă şi întunecată. Se întrebă pentru ce voia Ottersen să facă un gard. Pe cine nu voia să lase înăuntru. Sau afară. Căci văzuse bine frica din ochii omului.
   Harry făcu un gest spre sufragerie.
   - Aveţi un musafir...
   Fu întrerupt de soneria telefonului mobil.
   Era Skarre.
   - Am mai găsit unul, anunţă acesta.
   Harry se uită înspre pădure şi simţi fulgii mari de nea cum se topesc pe obrajii şi pe fruntea lui.
   - Un alt ce anume? mormăi el în chip de răspuns, chiar dacă intuise replica din tonul lui Skarre.
   - Un alt om de zăpadă.

   Psihiatra Kjersti Rodsmoen îl sună pe şeful de poliţie Knut Muller-Nilsen când acesta şi Espen Lepsvik, de la Kripos, ieşeau din secţia de poliţie.
   - Katrine Bratt a vorbit, anunţă femeia. Şi cred că ar trebui să veniţi la spital ca să auziţi ce are de spus.

32

Ziua 21

Tancurile

   Skarre tropăia pe urmele din zăpadă care duceau către copaci în faţa lui Harry. Întunericul lăsat la începutul după-amiezii prevestea venirea iernii. Deasupra lor lucea turnul de comunicaţii Tryvann, iar sub ei licărea oraşul Oslo.
   Harry condusese direct de la Sollihogda şi lăsase maşina în parcarea mare şi pustie unde noi absolvenţi se strângeau ca nişte spiriduşi în fiecare primăvară pentru efectuarea ritualurilor obligatorii de adulţi ai speciei: ţopăiau în jurul focului, băutul de alcool până la amorţire, abandonul sălbatic în partide de sex frenetic. Ceremonia de absolvire a lui Harry fusese diferită. El avusese doar doi tovarăşi, pe Bruce Springsteen şi „Independence Day“, care urlaseră din casetofonul lui de pe buncărul german de pe plaja Nordstrand.
   - L-a descoperit un trecător, zise Skarre.
   - Şi a considerat necesar să raporteze poliţiei existenţa unui om de zăpadă în pădure?
   - Era însoţit de un câine. Acesta a... în fine... vei vedea singur.
   Ieşiră în spaţiu deschis. Când îi zări pe Skarre şi pe Harry, un tânăr se îndreptă de spate şi veni spre ei.
   - Thomas Helle, unitatea Persoane Dispărute, se prezentă el. Suntem bucuroşi că ai ajuns aici, Hole.
   Harry se uită surprins la tânărul ofiţer, dar îşi dădu seama că acesta vorbise serios.
   Pe un deal în faţa lui, Harry urmări echipa de la Criminalistică în acţiune. Skarre trecu pe sub cordonul roşu instalat de poliţie, iar Harry pe deasupra. O potecă marca itinerarul pe care îl aveau de urmat ca să nu distrugă probele încă existente. Ofiţerii prezenţi observară prezenţa lui Harry şi a lui Skarre, şi în tăcere se dădură deoparte ca să-i observe pe nou-veniţi. Ca şi cum ei asta ar fi aşteptat: o şansă de a se remarca. De a strânge reacţii.
   - Oh, la naiba, exclamă Skarre, dându-se înapoi cu un pas.
   Harry simţi brusc cum capul i se răceşte, ca şi cum tot sângele i se scursese din creier, lăsând în urmă o senzaţie de nimicnicie.
   Nu era vorba de detaliile crimei, pentru că la prima vedere cadavrul gol al femeii nu părea mutilat cu brutalitate. Nu ca în cazurile Sylviei Ottersen şi al lui Gert Rafto. Ceea ce îl făcuse să pălească pe Harry era aranjamentul cadavrului, studiat, construit cu sânge-rece. Corpul şedea pe doi bulgări de zăpadă, care fuseseră sprijiniţi de trunchiul unui copac, unul deasupra celuilalt, ca un om de zăpadă incomplet.
   Cadavrul stătea sprijinit de copac, dar orice deplasare laterală a lui era prevenită de un cablu de oţel ataşat de o creangă groasă de deasupra capului. Cablul se termina într-un laţ rigid în jurul gâtului victimei, astfel îndoit încât nu-i atingea nici umerii, nici gâtul ei, ca un lasou încremenit în mişcare după ce a căzut perfect peste victimă. Braţele femeii erau legate la spate. Ochii şi gura ei erau închise, fapt care conferea chipului o expresie de seninătate, ca şi cum femeia ar fi dormit.
   Era aproape posibil să crezi că acel cadavru fusese aranjat cu o atenţie plină de afecţiune. Asta până când vedeai cusăturile de pe pielea goală şi palidă. Marginile pielii de sub firul aproape invizibil erau separate doar de o îmbinare egală şi fină de sânge înnegrit. Un şir de cusături se desfăşura peste jumătatea de sus a corpului, chiar sub sâni. Celălalt şir îi înconjura gâtul. „Lucrare impecabilă de expert”, îşi zise Harry în sinea lui. Nicio gaură de cusătură vizibilă, nicio linie strâmbă.
   - Seamănă cu rahatul ăla de artă abstractă, zise Skarre. Cum se cheamă?
   - Instalaţie, rosti o voce în spatele lui.
   Harry îşi înclină capul. Aveau dreptate. Dar ceva intra în conflict cu impresia de operă chirurgicală perfectă.
   - Tipul a ciopârţit-o în bucăţi, rosti el cu o voce care suna strangulată. Şi a asamblat-o la loc.
   - Tipul? se miră Skarre.
   - Poate ca s-o transporte mai uşor, interveni Helle. Cred că ştiu cine e victima. A fost dată dispărută ieri de către soţul ei. Omul e pe drum încoace acum.
   - De unde ştii că ea e?
   - Soţul ei a găsit o rochie cu urme de arsură pe ea.
   Helle arătă spre cadavru.
   - Cam pe unde sunt cusăturile.
   Harry se concentră asupra propriei respiraţii. Acum îşi dădea seama de imperfecţiune. Omul de zăpadă era neterminat. Iar nodurile şi unghiurile cablului metalic erau nefinisate. Păreau făcute în pripă, la întâmplare. Ca şi cum totul ar fi fost doar o repetiţie, o înscenare. Prima etapă a unei lucrări neterminate. Şi de ce fuseseră mâinile victimei legate la spate? Femeia trebuia să fi murit cu mult timp înainte să fie adusă acolo. Făcea totul parte din aranjament?
   Harry îşi drese glasul.
   - De ce nu mi s-a spus despre chestia asta până acum?
   - I-am raportat şefului meu, care a raportat mai departe superintendentului-şef, răspunse Helle. Tot ce ni s-a comunicat a fost să ţinem totul pentru noi înşine până la noi ordine. Presupun că povestea era legată de... aruncă o privire iute spre ceilalţi ofiţeri... fugara asta anonimă.
   - Katrine Bratt? se miră Skarre.
   - N-am auzit numele ăla, rosti o voce din spatele lor.
   Se întoarseră. Superintendentul-şef stătea cu mâinile băgate în buzunarele hainei şi picioarele depărtate. Ochii lui reci şi albaştri examinau cadavrul.
   - Ăsta ar fi trebuit să apară la expoziţia de artă din toamnă.
   Ofiţerii mai tineri se uitară cu ochii mari la superintendentul-şef, care, impasibil, se întoarse spre Harry.
   - Am câteva vorbe să discut între patru ochi cu tine, inspectore.
   Cei doi se îndepărtară de cordonul poliţiei.
   - Ce mizerie, zise superintendentul-şef.
   Stătea cu faţa spre Harry, dar privirea lui se furişa către luminile de sub ei.
   - Am avut o şedinţă. De-aia trebuia să discut cu tine în particular.
   - Cine a avut o şedinţă?
   - Nu contează, Harry. Important este că am luat o decizie.
   - Mda?
   Superintendentul-şef bătu zăpada cu picioarele, iar Harry se întrebă o clipă dacă ar fi trebuit să-l avertizeze că astfel contamina locul crimei.
   - Mă gândisem să discut chestiunea asta cu tine în noaptea asta, Harry. În împrejurări mai calme şi mai discrete. Dar, odată cu descoperirea acestui nou cadavru, chestiunea a devenit urgentă. Presa va fi călare pe noi în câteva ore. Şi cum nu dispunem de răgazul pe care îl speram, va trebui să facem oficial numele Omului de zăpadă. Şi să explicăm cum a reuşit Katrine Bratt să obţină postul şi să opereze fără ca noi să ştim. Şefii trebuie să-şi asume responsabilitatea, evident. De-asta sunt şefi, e de la sine înţeles.
   - Despre ce e vorba, şefu?
   - Despre credibilitatea poliţiei din Oslo. Rahatul se supune legii gravitaţiei, Harry. Cu cât cade mai de sus, cu atât murdăreşte o suprafaţă mai mare. Indivizii de la niveluri inferioare pot comite gafe şi pe urmă să fie iertaţi. Însă dacă pierdem încrederea oamenilor în competenţa poliţiei, în controlul exercitat de ea, atunci suntem terminaţi. Presupun că-ţi dai seama care e miza, Harry.
   - Timpul ne presează, şefu’.
   Superintendentul-şef îşi luă ochii de la peisaj şi-l privi fix pe inspector.
   - Ştii ce înseamnă kamikaze?
   Harry îşi schimbă greutatea de pe un picior pe celălalt.
   - Să fii japonez, spălat pe creier şi să te zdrobeşti cu avionul într-un portavion american?
   - Aşa credeam şi eu. Însă Gunnar Hagen spune că japonezii nu au folosit niciodată ei înşişi acest cuvânt; a fost o interpretare greşită a spărgătorilor americani de coduri. Kamikaze este numele unui taifun care i-a salvat pe japonezi într-o bătălie împotriva mongolilor cândva, în secolul al XIII-lea. Tradus literal înseamnă „vânt divin”. Ce imagine, nu-i așa?
   Harry nu răspunse.
   - Acum avem şi noi nevoie de un astfel de vânt, continuă superintendentul-şef.
   Harry înclină încet din cap. Înţelegea.
  - Vreţi să-şi asume cineva vina pentru numirea lui Katrine Bratt? Pentru că n-a depistat-o din timp? Pe scurt, pentru tot rahatul împrăştiat?
   - A cere cuiva să se sacrifice astfel nu face pe nimeni să se simtă bine. Mai ales atunci când respectivul sacrificiu înseamnă să-ţi salvezi pielea. Atunci trebuie să ţii minte că toate astea se petrec cu un scop mai presus decât simplii indivizi. Privirea poliţistului reveni la priveliştea oraşului. Truda de furnică, Harry. Munca îndelungată, loialitatea, autonegarea de sine, uneori lipsită de sens. Truda de furnică face ca totul să merite.
   Harry îşi şterse faţa cu mâna. Trădare. Înjunghiere pe la spate. Laşitate. Încercă să-şi înghită furia. Îşi spuse că superintendentul-şef avea dreptate. Cineva trebuia sacrificat şi vina trebuia aruncată cât mai jos posibil pe lanţul ierarhic.
   Destul de corect. De fapt, chiar că ar fi trebuit să-şi dea seama în privinţa lui Katrine mai din vreme.
   Harry se îndreptă de spate. Într-un mod ciudat, se simţea uşurat. De foarte multă vreme sesizase că lucrurile aveau să se termine astfel pentru el. De atâta vreme încât, în esenţă, ajunsese şi el să accepte. Aşa cum colegii lui din Societatea Poliţiştilor Morţi îşi făcuseră ieşirea: fără fanfară şi insigne de onoare, fără altceva în afara respectului de sine şi a respectului celor care îi cunoscuseră, cei puţini care ştiau despre ce era vorba. Truda de furnică.
   - Înţeleg, zise Harry. Şi accept. Va trebui să mă instruieşti asupra modului în care vrei să se petreacă lucrurile. Oricum, eu tot cred că va trebui să amânăm conferinţa de presă timp de câteva ore, până ce aflăm mai multe.
   Superintendentul-şef clătină din cap.
   - Nu înţelegi, Harry.
   - S-ar putea să existe aspecte noi ale cazului.
   - Nu tu eşti cel care va trage paiul scurt.
   - Verificăm ca să vedem...
   Harry se opri.
   - Ce-ai spus, şefu’?
   - Asta a fost propunerea iniţială, dar Gunnar Hagen a refuzat să meargă pe această cale. Aşa că el îşi va asuma vina. Acum e la biroul lui şi îşi scrie demisia. Eu am vrut să te informez ca să ştii ce se întâmplă atunci când va avea loc conferinţa de presă.
   - Hagen? făcu Harry.
   - Un soldat bun, replică superintendentul-şef, bătându-l pe Harry pe umăr. Eu plec acum. Conferinţa de presă e la ora 8 în sala mare, bine?
   Harry urmări spatele superintendentului-şef cum se micşorează odată cu distanţa şi simţi telefonul mobil vibrând în buzunarul hainei. Citi ce era afişat pe ecran înainte de a se decide să preia apelul.
   - Love me tender, rosti Bjorn Holm în engleză. Sunt la institut.
   - Ce ai?
   - În podea era sânge uman. Doamna de la laboratorul de aici spune că din nefericire sângele este supraestimat ca sursă de ADN, aşa că se îndoieşte că va descoperi material celular pentru un profil ADN. Însă a verificat grupa de sânge şi ghici ce am găsit.
   Holm făcu o pauză înainte de a-şi da seama că Harry nu părea deloc să vrea să joace Cine vrea să fie milionar?, aşa că merse mai departe.
   - E o grupă de sânge care elimină majoritatea oamenilor, ca să spunem aşa. Doi oameni dintr-o sută o au, iar în toate arhivele criminalistice sunt doar 123 de criminali cu ea. Dacă Katrine Bratt are grupa asta atunci avem un indiciu excelent că ea a sângerat în şopronul lui Ottersen.
   -Verifică cu ofiţerul de serviciu. Acolo e o listă cu grupele de sânge ale fiecărui ofiţer din sediu.
   - Da? Isuse, atunci am să verific chiar acum.
   - Dar să nu fii dezamăgit dacă vei afla că ea nu are B negativ.
   Harry aproape că auzi uluiala colegului său şi aşteptă.
   - Cum Dumnezeu ai ştiut că e B negativ?
   - Cât de repede te poţi întâlni cu mine la departamentul de anatomie?

   Era ora şase şi angajaţii cu program fix de la spitalul Sandviken plecaseră de ceva vreme acasă. Însă lumina din biroul lui Kjersti Rodsmoen continua să ardă. Psihiatra văzu că Espen Lepsvik şi Knut Muller-Nilsen îşi aveau carneţelele pregătite, se uită la propriul ei carneţel şi îi dădu drumul.
   - Katrine Rafto mi-a spus că l-a iubit pe tatăl ei mai presus de orice.
   Femeia se uită la cei doi bărbaţi.
   - Era doar o fetiţă când el a fost acuzat de ziarişti că ar fi un om violent. Katrine a fost rănită, înspăimântată şi extrem de confuză. La şcoală era luată peste picior din pricina celor scrise în ziare. La scurt timp după aceea, părinţii ei s-au despărţit. Când Katrine a împlinit 19 ani, tatăl ei a dispărut în aceeaşi perioadă în care o femeie a fost ucisă în Bergen şi o alta a dispărut. Ancheta a fost abandonată, dar în interiorul poliţiei se credea că tatăl ei le omorâse pe femei şi apoi îşi luase viaţa, ştiind că nu poate scăpa de aşa ceva. Atunci Katrine a decis să se alăture poliţiei, să lămurească acele crime şi să-şi răzbune tatăl.
   Kjersti Rodsmoen îşi ridică privirea. Niciunul dintre cei doi poliţişti nu nota nimic. Se uitau doar la ea.
   - Ca atare, după ce a absolvit Facultatea de Drept, s-a înscris la Academia de Poliţie, continuă femeia. Iar după încheierea instruirii a fost angajată la divizia Omucideri din Bergen. Unde în scurt timp a început să parcurgă din nou cazul tatălui ei în timpul liber. Când treaba asta a fost descoperită şi ea oprită, Katrine a cerut transferul la unitatea Ofense Sexuale. Corect?
   - Afirmativ, răspunse Nilsen.
   - S-a avut grijă ca ea să nu se mai poată apropia de ancheta cu privire la tatăl ei, aşa că ea a început să cerceteze cazuri înrudite. În vreme ce parcurgea rapoartele referitoare la persoanele dispărute la nivel naţional, a făcut o descoperire interesantă. Mai exact, a descoperit că în anii care au urmat dispariţiei tatălui ei au apărut rapoarte cu privire la femei dispărute în circumstanţe care aveau mai multe puncte comune cu dispariţia lui Onny Hetland.
   Kjersti îşi răsfoi carneţelul.
   - Oricum, pentru a reuşi să ajungă undeva, Katrine avea nevoie de ajutor şi ştia că nu va avea parte de aşa ceva în Bergen. Ca atare, s-a decis să introducă în ecuaţie pe cineva cu experienţă în prinderea criminalilor în serie. Dar nu dorea să se ştie că ea, fata lui Rafto, se afla în spatele situaţiei.
   Espen Lepsvik, ofiţerul de la Kripos, clătină încet din cap în vreme ce Kjersti merse mai departe:
   - După cercetări amănunţite, alegerea ei s-a oprit la inspectorul Harry Hole de la divizia Omucideri din Oslo. I-a scris o scrisoare şi a semnat-o cu porecla cu efect misterios Omul de zăpadă, ca să-i trezească inspectorului curiozitatea şi pentru că un om de zăpadă fusese menţionat în câteva din declaraţiile martorilor legate de cazurile de dispariţie. Se vorbea de un om de zăpadă şi în însemnările tatălui ei legate de asasinatul de pe muntele Ulriken. Când brigada de Omucideri din Oslo a început să caute un detectiv, declarându-şi preferinţa pentru femei, Katrine a aplicat şi a fost chemată la un interviu. A spus că slujba i-a fost oferită mai mult sau mai puţin chiar înainte ca ea să ia loc pe scaun.
   Redsmoen făcu o pauză, dar cum cei doi bărbaţi nu spuneau nimic, merse mai departe:
   - Încă din prima zi, Katrine s-a asigurat că intră în contact cu Harry Hole şi că e cooptată în echipa de anchetă. Cu tot ce ştia deja despre Hole şi despre caz, i-a fost relativ uşor să-l manipuleze pe inspector şi să-l atragă către Bergen şi dispariţia tatălui ei. Cu ajutorul lui Hole, şi-a găsit tatăl. Într-un congelator de pe insula Finnoy.
   Kjersti îşi scoase ochelarii.
   - Nu ai nevoie de prea multă imaginaţie ca să înţelegi că o experienţă de o asemenea natură reprezintă baza unei reacţii psihologice. Stresul s-a accentuat atunci când, de 3 ori, ea a crezut că ucigaşul a fost demascat. Prima dată Idar Vetlesen, apoi un oarecare... îşi cercetă însemnările... Filip Becker. Şi în cele din urmă Arve Stop. Doar ca să descopere că de fiecare dată persoana nu era cea potrivită. A încercat să
obţină o mărturisire de la Stoøp, dar a renunţat atunci când şi-a dat seama că nu el era omul vânat de ea. Şi-a luat zborul din acel loc când şi-a auzit colegii apropiindu-se. Spune că nu dorea să fie oprită până la încheierea misiunii. Care era aceea de a identifica făptaşul. În acest punct cred că putem afirma cu certitudine că ea devenise afectată serios de psihoză. S-a întors la Finnoy, unde era convinsă că Hole îi va lua urma. Şi, de fapt, s-a dovedit chiar că a avut dreptate. La apariţia lui, l-a dezarmat ca să-l determine să-i asculte sugestiile cu privire la mersul investigaţiei.
  - Dezarmat? interveni Nilsen. Noi am înţeles că ea s-a predat fără să se opună.
   - Ea spune că rana de la gură i-a fost provocată de Harry Hole, care a surprins-o nepregătită, răspunse Kjersti.
   - Ar trebui să credem o psihopată? întrebă Lepsvik.
   - Nu mai e psihopată, răspunse Kjersti, subliniind cuvintele. Ar trebui să o menţinem sub observaţie încă vreo câteva zile, dar după aceea ar trebui să fiţi pregătiţi să o luaţi înapoi. Asta dacă încă o mai consideraţi suspectă.
   Ultima remarcă rămase suspendată în aer, până ce Espen Lepsvik se aplecă peste masă.
   - Asta înseamnă că dumneavoastră credeţi că ea spune adevărul?
   - Aşa ceva nu intră în competenţele mele şi nu pot comenta, replică Kjersti, închizându-şi carneţelul.
   - Şi dacă v-aş întreba în calitate de nespecialist?
   Pe buzele psihiatrei înflori un zâmbet.
   - Cred că ar trebui să continuaţi să credeţi ceea ce deja credeţi, inspectore.

   Holm străbătuse distanţa scurtă de la Institutul de Medicină Legală până la clădirea vecină, Departamentul de Anatomie, şi acum aştepta în garaj. Harry veni cu maşina de la Tryvann. Lângă Holm se găsea tehnicianul în salopetă verde cu cercei în urechi, cel care scotea un cadavru de acolo ultima dată când Harry vizitase locul.
   - Lund-Helgesen nu e aici azi, îl informă Holm.
   - Atunci poate ne arăţi şi nouă ce e pe aici, îi zise Harry tehnicianului.
   - Nu ni se permite să arătăm... începu individul în salopetă verde, însă fu întrerupt de Harry.
   - Cum te cheamă?
   - Kai Robole.
   - Bine, Robole, zise Harry, scoţându-şi legitimaţia de poliţie. Îţi acord eu permisiunea.
   Tehnicianul ridică din umeri şi descuie uşa.
   - Aţi avut noroc să găsiţi pe cineva înăuntru. După ora 5 e mereu pustiu.
   - Eu aveam impresia că voi faceţi multe ore suplimentare, replică Harry.
   Robele clătină din cap.
   - Nu la subsol cu toate cadavrele, omule. Aici ne place să lucrăm la lumina zilei.
   Zâmbi, deşi nu părea amuzat.
   - Ce aţi vrea să vedeţi?
   - Cele mai recente cadavre, răspunse Harry.
   Tehnicianul descuie şi îi conduse către o cameră pardosită cu 8 cuve, câte 4patru pe fiecare parte, cu un coridor îngust între ele. Fiecare cuvă era acoperită cu un capac metalic.
   - Sunt acolo, spuse tehnicianul. Patru în fiecare cuvă. Cuvele sunt pline cu alcool.
   - Frumos, zise Holm printre dinţi.
   Ar fi fost imposibil de spus dacă tehnicianul înţelese intenţionat greşit, dar el răspunse:
   - Patruzeci la sută alcool pur.
   - Deci 32 de cadavre, rosti Harry. Asta e tot?
   - Avem în jur de 40 de cadavre, dar astea sunt ultimele. De obicei le lasă să zacă aici un an înainte de a începe practica pe ele.
   - Cum sunt aduse?
   - Cu maşina de la morgă. Uneori le colectăm noi înşine.
   - Şi le aduceţi prin garaj?
   - Da.
   - Şi după aceea ce se întâmplă?
   - Ce se întâmplă? Păi le conservăm, facem o incizie în coapsă şi injectăm o substanţă de fixare. Aşa se păstrează bine. Apoi le facem etichete metalice şi le ştampilăm numărul care se găseşte în documente.
   - Ce documente?
   - Documentele care însoţesc cadavrul. Sunt arhivate sus, în birou. Ataşăm o etichetă de degetul mare de la picior, una de un deget de la mână şi una de o ureche. Încercăm să păstrăm diversele părţi ale cadavrului înregistrate, chiar şi după disecare, astfel încât părţile cadavrului să fie incinerate împreună când vine timpul.
   - Verificaţi în mod regulat cadavrele dacă se potrivesc cu documentaţia primită?
   - Să verificăm?
   Tehnicianul se scărpină în cap.
   - Doar dacă trebuie să transportăm cadavre. Cele mai multe dintre ele apar aici, în Oslo, aşa că noi aprovizionăm universităţile din Tromso, Trondheim şi Bergen atunci când ele nu au destule.
   - Deci este posibil ca aici să zacă un cadavru care n-ar trebui să fie aici, nu?
   - A, nu. Toţi cei de aici şi-au donat corpul institutului printr-un testament.
   - Asta mă întrebam şi eu, zise Harry, lăsându-se pe vine lângă una dintre cuve.
   - Ce anume?
   - Ascultă, Robole. Am să-ţi pun o întrebare ipotetică. Şi vreau să te gândeşti bine înainte de a răspunde. Bine?
   Tehnicianul încuviinţă în grabă.
   Harry îşi îndreptă spatele.
   - Este posibil ca o persoană cu acces la încăperile astea să aducă aici cadavre, prin garaj, noaptea, să le ataşeze etichete metalice cu numere false, să pună cadavrul într-o cuvă dintr-astea şi să presupună cu o mare probabilitate că fapta nu va fi niciodată descoperită?
   Kai Robole ezită. Se scărpină în cap ceva mai tare. Îşi plimbă un deget peste şirul de cercei.
   Harry îşi mută greutatea pe celălalt picior. Gura lui Holm se deschisese pe jumătate.
   - Posibil, răspunse tehnicianul. Nimic nu poate opri ca aşa ceva să se întâmple.
   - Nimic nu poate opri ca aşa ceva să se întâmple?
   Robole clătină din cap şi râse scurt.
   - Nu, absolut nimic. E foarte fezabil.
   - În cazul ăsta aş dori să văd acum aceste cadavre.
   Robole îl măsură cu privirea pe poliţistul înalt.
   - Aici? Acum?
   - Poţi începe de la spate, pe stânga.
   - Cred că va trebui să sun pe cineva care să-mi dea autorizaţie.
   - Dacă vrei să întârzii investigaţia noastră criminalistică, n-ai decât.
   - Crimă?
   Robole îşi scărpină un ochi.
   - Ai auzit de Omul de zăpadă?
   Tehnicianul clipi de două ori. Apoi se întoarse, se duse la lanţurile care atârnau de un scripete motorizat prins în tavan, le trase jos până la cuvă cu zgomot şi ataşă cele două cârlige de capacul metalic de pe cuvă, apucă telecomanda şi apăsă. Scripetele începu să bâzâie, trăgând lanţurile.
   Capacul se ridică încet de pe cuvă, urmărit cu ochii mari de Harry şi Holm. De partea de jos a capacului erau fixate două foi metalice, una sub alta, separate de o foaie verticală. De fiecare parte a partiţiei centrale se găsea câte un cadavru gol.
   Cadavrele semănau cu nişte păpuşi palide, o impresie întărită de inciziile dreptunghiulare, negre, din coapsele lor.
   Când cadavrele ajunseră la înălţimea şoldului, tehnicianul apăsă pe butonul de oprire. În tăcerea care urmă se auzi sunetul picăturilor de alcool căzând cu ecou pe pardoseală.
   - Ei bine? întrebă Robole.
   - Nu, răspunse Harry. Următoarea.
   Tehnicianul repetă procedura. Alte patru cadavre apărură din cuva învecinată.
   Harry clătină din cap.
   Când apăru al treilea recipient, Harry tresări. Tehnicianul, care interpretă greşit reacţia inspectorului ca fiind de groază, zâmbi satisfăcut.
   - Ce e aia? întrebă Harry, arătând spre femeia fără cap.
   - Probabil că s-a înapoiat de la vreuna dintre celelalte universităţi, răspunse tehnicianul. Ale noastre tind să rămână întregi.
   Harry se aplecă şi atinse cadavrul. Era rece, iar consistenţa lui nefiresc de tare, din pricina substanţei de conservare. Îşi plimbă degetul de-a lungul tăieturii. Era netedă şi carnea palidă.
   - Folosim un bisturiu pe exterior, după care un fierăstrău subţire, explică Robole.
   - Mmm.
   Harry se aplecă peste cadavru, apucă braţul drept al femeii şi o întoarse cu faţa spre el.
   - Ce faceţi? ţipă tehnicianul.
   - Vezi ceva pe spatele ei? îl întrebă Harry pe Holm, care stătea de cealaltă parte a cadavrului.
   Holm încuviinţă din cap.
   - Un tatuaj. Pare un steag.
   - Care?
   - Habar n-am. Verde, galben şi roşu. Cu o pentagramă la mijloc.
   - Etiopia, zise Harry, dând drumul leşului, care căzu la loc pe spate. Femeia asta nu şi-a donat trupul, dar trupul ei a fost donat, dacă mă pot exprima aşa. Este Sylvia Ottersen.
   Kai Robole continua să clipească, de parcă ar fi sperat ca nimic să nu se întâmple dacă el clipea suficient de des.
   Harry îşi aşeză o mână pe umărul lui.
   - Fă rost de cineva care are acces la documentele pentru cadavre şi parcurge-le pe toate. Acum. Eu trebuie să plec.
   - Ce se petrece? întrebă Holm. Sincer îţi spun că nu pricep nimic.
   - Încearcă, îi răspunse Harry. Uită tot ce credeai că ştii şi încearcă.
   - Bine, dar ce se petrece?
   - Sunt două răspunsuri la chestia asta, zise Harry. Unul ar fi că ne apropiem de Omul de zăpadă.
   - Şi celălalt?
   - Nu ştiu.

PARTEA A CINCEA

33

Miercuri, 5 noiembrie 1980

Omul de zăpadă

   Era ziua în care a venit ninsoarea. La ora 11 dimineaţa, fulgi mari au început să cadă dintr-un cer lipsit de culoare şi au invadat câmpurile, grădinile şi pajiştile din Romerike ca o armada din spaţiul extraterestru.
   Mathias stătea singur în maşina Toyota Corolla a mamei sale, în faţa unei case din Kolloveien. Habar n-avea ce făcea maică-sa înăuntru în casă. Ea spusese că nu va dura mult.
   Însă deja durase mult. Lăsase motorul pornit şi radioul maşinii transmitea melodia Under sne, interpretată de noua trupă feminină Dollie. Mathias deschise portiera maşinii şi se dădu jos. Din pricina zăpezii, o tăcere aproape nefirească se lăsase peste case. Se aplecă, luă o mână de zăpadă albă şi lipicioasă şi formă un bulgăre.
   În acea zi aruncaseră cu bulgări de zăpadă spre el în curtea şcolii şi îl strigaseră „Mathias fără sfârcuri”, minunaţii lui colegi din clasa a VII-a A. Ura gimnaziul, ura să aibă 13 ani. Totul începuse după prima oră de sport, atunci când se descoperise că el nu avea sfârcuri. Conform doctorului, putea fi vorba de ceva ereditar, aşa că fusese testat pentru mai multe maladii. Mami le spusese lui şi lui tati că tatăl ei, care murise atunci când mami era mică, nu avusese nici el sfârcuri. Însă uitându-se într-unul dintre albumele foto ale bunicii lui, Mathias dăduse peste o poză a bunicului în timpul sezonului de însămânţare, în pantaloni şi bretele, la bustul gol. Iar în acea poză el avea în mod clar sfârcuri.
   Mathias tasă bulgărele de zăpadă. Voia să-l arunce în cineva. Cu putere. Atât de tare, încât să doară. Însă nu era nimeni în jur pe care să-l lovească. Putea închipui o ţintă în care să arunce. Puse bulgărele pe zăpadă, lângă garaj.
   Începu să-l rostogolească. Cristalele de omăt se lipiră unele de altele. După ce străbătu întreaga pajişte aşa, bulgărele îi ajunsese deja la stomac, lăsând în urma lui o dâră de iarbă maronie. Continuă să-l rostogolească. Când nu mai putu să-l împingă, începu un bulgăre nou. Era şi acesta mare. Abia reuşi să-l ridice peste primul bulgăre. Apoi confecţionă un cap, se căţără peste cei doi bulgări de la bază şi îl puse în vârf. Omul de zăpadă se înălţase lângă una dintre ferestrele casei. Dinăuntru se auzeau sunete. Rupse două crengi din măr şi le înfipse în părţile laterale ale omului de zăpadă.
   Strânse nişte pietriş de pe treptele de la intrare şi confecţionă din ele doi ochi şi o linie curbă pentru o gură zâmbitoare.
   Apoi înconjură cu coapsele capul omului de zăpadă şi, stând pe umerii acestuia, se uită prin geamul ferestrei.
   În camera luminată se vedea un bărbat cu pieptul gol împingându-şi şoldurile înapoi şi înainte cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dansat. De pe patul din faţa lui se ivea o pereche de picioare desfăcute. Mathias nu vedea, dar ştia că acolo era Sara. Asta era mama lui. Ştia că cei doi se regulau.
   Mathias îşi strânse coapsele în jurul capului de zăpadă şi simţi răceala în scrot. Nu mai putea să respire; în jurul gâtului lui părea să se strângă o sârmă de oţel.
   Şoldurile bărbatului se loveau din nou şi din nou de mama lui. Mathias se holbă înăuntru la pieptul bărbatului, în vreme ce amorţeala rece i se răspândea de la scrot la stomac, apoi în sus până ce îi ajunse la cap. Bărbatul îşi înfigea membrul în ea. Aşa cum văzuse el în reviste. Curând bărbatul avea să împrăştie spermă în interiorul mamei lui. Iar bărbatul nu avea sfârcuri.
   Brusc, bărbatul se opri. Avea ochii deschişi acum. Iar aceştia se uitau la Mathias.
   Mathias îşi slăbi strânsoarea, alunecă pe spatele omului de zăpadă, sări jos şi se ghemui, tăcut ca un şoricel, aşteptând.
   Mintea i-o luase razna. Era un băiat deştept şi inteligent, mereu i se spusese asta. Profesorii spuseseră despre el că era ciudat, dar cu facultăţi mentale excelente. Ca atare, toate gândurile lui se îmbinau acum, ca piesele unui puzzle pe care el îl încerca de multă vreme. Însă imaginea care reieşi era intolerabilă, de neînţeles. Nu putea fi o imagine corectă.
   Trebuia să fie cea corectă.
   Mathias îşi ascultă propriile gemete.
   Era corect. Pur şi simplu ştia asta. Totul se potrivea.
   Răceala mamei lui faţă de taică-său. Discuţiile despre care credeau că el nu le aude; ameninţările disperate şi rugăminţile tatălui ca ea să rămână, nu doar de dragul lui, ci de dragul lui Mathias, căci ei doi aveau un copil împreună, nu?! Şi râsul amarnic al maică-sii. Bunicul din albumul foto şi minciunile lui mami. Evident că Mathias nu crezuse nimic atunci când Stian, colegul lui de clasă, spusese că mama lui Mathias Fără-Sfârcuri avea un iubit care locuia pe platou şi zisese că mătuşa lui îi povestise asta. Căci Stian era la fel de idiot ca şi ceilalţi şi nu înţelegea nimic. Nici măcar atunci când, două zile mai târziu, Stian îşi descoperise pisica atârnând de vârful stâlpului pentru steag al şcolii.
   Tati nu ştia. Mathias simţea cu tot corpul că tati credea că Mathias era... era al lui. Şi nu trebuia să afle niciodată că nu era. Niciodată. Asta l-ar fi omorât. Mai degrabă Mathias s-ar fi omorât pe sine. Da, exact asta dorea. Dorea să moară, dorea să plece, să plece departe de maică-sa, de alcool, de Stian şi... de tot restul. Se sculă în picioare, dădu un şut omului de zăpadă şi alergă la maşină.
   Avea să o ia cu el. Şi ea avea să moară.
   Când maică-sa ieşi şi el descuie portiera, trecuseră aproape 40 de minute de când ea intrase în casă.
   - S-a întâmplat ceva? îl întrebă ea.
   - Da, răspunse Mathias, mutându-se pe canapeaua din spate ca ea să îl vadă în oglinda retrovizoare. L-am văzut.
   - Ce vrei să spui? întrebă ea, răsucind cheia în contact.
   - Omul de zăpadă...
   - Şi cum arăta omul de zăpadă?
   Motorul porni cu un huruit şi ea dădu drumul la ambreiaj cu asemenea rapiditate, încât Mathias aproape că scăpă cricul de maşină pe care-l ţinea în mână.
   - Tati ne aşteaptă, zise ea. Va trebui să ne grăbim.
   Porni radioul. Se auzea doar un crainic care mormăia ceva despre alegerile din America şi Ronald Reagan. În ciuda acestui fapt, ea dădu volumul mai tare. O luară peste coama dealului, apoi coborâră spre şoseaua principală şi spre râu.
   Pe câmpul din faţa lor se vedeau paie rigide şi galbene ivindu-se din zăpadă.
   - O să murim, zise Mathias.
   - Ce ai spus?
   - O să murim.
   Ea dădu radioul mai încet. Mathias se pregăti. Se aplecă înainte printre scaune şi îşi ridică braţul.
   - O să murim, şopti el.
   Apoi lovi.
   Cricul o izbi direct în ceafă, cu un zgomot sec. Maică-sa nu păru să reacţioneze, ci doar să devină mai ţeapănă pe scaun, aşa că el o lovi din nou. Şi din nou. Maşina tresăltă când piciorul ei alunecă de pe pedala de ambreiaj, însă de pe buzele ei continua să nu iasă niciun sunet. „Poate că centrul vorbirii din creierul ei a fost zdrobit“, îşi zise Mathias. La a patra lovitură simţi cum capul ei cedează, cum pare să se înmoaie. Maşina continuă să înainteze şi chiar să accelereze, însă Mathias ştia că maică-sa nu mai era conştientă.
   Automobilul Toyota Corolla traversă şoseaua principală şi îşi continuă drumul peste câmpul din cealaltă parte a şoselei.
   Zăpada încetini maşina, dar nu suficient cât s-o oprească.
   Apoi vehiculul atinse buza râului şi alunecă sub suprafaţa lată şi neagră a apei. Sări şi rămase nemişcată o clipă, înainte de a fi prinsă de curent şi răsucită pe loc. Apa se strecură prin spaţiile dintre portiere şi caroserie, prin găurile de prindere ale diverselor dispozitive şi pe părţile laterale ale geamurilor, în vreme ce maşina continua să plutească domol în josul apei. Mathias se uită pe geam, făcu din mână înspre o maşină de pe şoseaua principală, însă cei dinăuntru nu părură să îl vadă. Apa creştea în interior. Brusc, o auzi pe maică-sa mormăind ceva. Se uită la ea şi văzu rănile profunde de sub părul ei de pe ceafă, plin de sânge. Maică-sa se mişca sub centura de siguranţă. Apa începea să se ridice rapid acum; ajunsese deja la genunchii lui Mathias. Se simţi cuprins de panică. Nu voia să moară. Nu atunci, nu aşa. Lovi cu cricul geamul portierei. Sticla se făcu ţăndări şi apa năvăli înăuntru. Sări de pe scaun şi se strecură prin spaţiul dintre partea de sus a geamului şi masa de apă care năvălea înăuntru. Unul dintre bocancii din picioare i se prinse în cadrul portierei; îşi răsuci piciorul şi simţi bocancul desprinzându-se.
   Apoi se eliberă şi începu să înoate spre mal. Văzu că o maşină se oprise pe şoseaua principală şi doi oameni se dăduseră jos şi deja alergau prin zăpadă înspre râu.
   Mathias era un înotător bun. Era bun la multe lucruri.
   Atunci de ce nu îl plăceau? Un bărbat veni mai aproape de el în apă şi îl trase pe mal. Mathias se prăbuşi pe zăpadă. Nu deoarece nu mai rezista, ci deoarece din instinct ştia că era cel mai deştept lucru de făcut. Închise ochii şi auzi o voce agitată la urechea lui întrebând dacă mai era cineva în maşină. Dacă mai era cineva, poate reuşeau să mai salveze persoana. Mathias clătină încet din cap. Vocea întrebă dacă era sigur.
   Poliţia avea să pună ulterior accidentul pe seama condiţiilor de drum alunecos, şi rănile femeii înecate impactului automobilului cu apa. De fapt, maşina abia dacă fusese zgâriată, dar în cele din urmă era singura explicaţie plauzibilă pentru rănile ei. Aşa cum starea de şoc era singura explicaţie posibilă pentru răspunsul băiatului dat celor ajunşi primii la faţa locului şi care îl întrebaseră dacă mai e cineva în maşină, iar el răspunsese răspicat:
   - Nu, doar eu. Sunt singur.

   - Nu, doar eu, repetă Mathias afirmaţia 6 ani mai târziu. Sunt singur.
   - Mersi, răspunse băiatul care stătea în faţa lui şi îşi lăsa tava cu mâncare pe masa de cantină pe care până atunci Mathias o avusese singur la dispoziţie.
   Afară, ploaia bătea darabana asupra Facultăţii de Medicină din Bergen, o bătaie ritmică ce avea să dureze până la primăvară.
   - Şi tu eşti nou la medicină? întrebă băiatul, iar Mathias urmări cuţitul acestuia tăind şniţelul vienez gros.
   Încuviinţă.
   - Ai accent de Ostland, zise băiatul. N-ai intrat în Oslo?
   - N-am vrut să mă duc în Oslo, răspunse Mathias.
   - De ce?
   - Nu cunosc pe nimeni acolo.
   - Atunci pe cine cunoşti aici?
   - Pe nimeni.
   - Nici eu nu cunosc pe nimeni aici. Cum te cheamă?
   - Mathias. Lund-Helgesen. Şi pe tine?
   - Idar Vetlesen. Ai urcat pe muntele Ulriken?
   - Nu.
   Însă Mathias urcase pe Ulriken. Şi pe Floyen, şi pe Sandviksfjellet. Străbătuse potecile înguste către Fisketorget, către Torgalmenningen - piaţa principală, văzuse pinguinii şi leii-de-mare din Aquarium, băuse bere în Wesselstuen, ascultase o trupă nouă şi supraevaluată în Garage şi urmărise cum SK Brann pierde un meci de fotbal pe stadionul Brann. Mathias îşi găsise timp ca să facă toate aceste lucruri care se fac cu prietenii tăi studenţi. Le făcuse singur.
   Se duse din nou peste tot cu Idar, pretinzând mereu că este pentru prima dată.
   În scurt timp, Mathias descoperi că Idar era un dependent de evenimente sociale, aşa că, ţinându-se aproape de acest individ, Mathias se trezi în centrul atenţiei.
   - De ce ai ales să studiezi medicina? îl întrebă Idar pe Mathias la o petrecere, într-un apartament aparţinând unui student cu nume tradiţional de locuitor al Bergenului.
   Era seara balului anual de toamnă al studenţilor medicinişti, iar Idar invitase două fete frumoase din Bergen, îmbrăcate cu rochii negre şi cu părul strâns în coc, care se aplecaseră ca să audă ce vorbeau cei doi.
   - Ca să fac lumea mai bună, răspunse Mathias, dând pe gât berea lui călâie marca Hansa. Dar tu?
   - Ca să câştig bani, mi se pare un motiv bun, zise Idar, făcându-le fetelor cu ochiul.
   Una dintre ele se aşeză lângă Mathias.
   - Ai insignă de donator de sânge, zise fata. Ce grupă de sânge ai?
   - B negativ. Ce faci acum?
   - Hai să nu vorbim despre asta. B negativ? Nu e extrem de rară?
   - Da. De unde ştii?
   - Fac cursuri de soră medicală.
   - Corect, zise Mathias. În ce an?
   - Trei.
   - Te-ai gândit în ce ai să te specializezi?
   - Să nu vorbim despre asta, replică fata, punându-şi o mână fierbinte pe coapsa lui.
   Cinci ore mai târziu, în timp ce era întinsă, goală, sub el, pe pat, ea repetă aceeaşi propoziţie.
   - Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat până acum, zise el.
   Ea zâmbi şi îl mângâie pe obraz.
   - Deci nu e nimic în neregulă cu mine?
   - Cum? îngăimă el. Nu.
   Ea râse.
   - Cred că eşti dulce. Eşti drăguţ şi gânditor. Apropo, ce s-a întâmplat cu astea?
   Îl ciupi de piept.
   Mathias simţi ceva negru pogorând asupra lui. Ceva rău, negru şi minunat.
   - Aşa m-am născut, răspunse el.
   - E o boală?
   - Vine odată cu fenomenul Raynaud şi sclerodermia.
   - Cum?
   - O boală ereditară care provoacă îngroşarea ţesuturilor conjunctive din trup.
   - E periculoasă?
   Fata îi mângâie prudentă pieptul cu degetele.
   Mathias zâmbi şi simţi un început de erecţie.
   - Fenomenul Raynaud înseamnă doar că degetele de la mâini şi de la picioare ţi se răcesc şi ţi se albesc. Sclerodermia e mai rea...
   - Da?
   - Ţesutul conjunctiv îngroşat întinde pielea. Totul e netezit şi ridurile dispar.
   - Şi nu e bine?
   Mathias simţea mâna ei explorând înspre partea de jos a trupului.
   - Pielea întinsă începe să deranjeze expresiile faciale, astfel că poţi face mai puţine grimase. Ca şi cum faţa ţi-ar deveni o mască.
   Mâna mică şi fierbinte se închise în jurul penisului lui.
   - Mâinile şi, cu timpul, braţele ţi se încovoaie şi nu le mai poţi îndrepta. În cele din urmă, rămâi acolo, incapabil să te mai mişti, pe măsură ce eşti sufocat de propria piele.
   Ea şopti pe nerăsuflate:
   - Pare o moarte oribilă.
   - Cel mai bun sfat este să te sinucizi înainte ca durerea să te înnebunească. Te deranjează să te întinzi la capul patului? Aş vrea să stau în picioare ca s-o fac.
   - De-asta studiezi medicina, nu? zise ea. Ca să afli mai multe. Ca să găseşti o cale de a trăi cu boala.
   - Tot ce doresc, replică el, ridicându-se şi postându-se la capul patului cu penisul erect în aer... este să aflu când a sosit vremea să mor.
   
   Noul doctor Mathias Lund-Helgesen era popular în cadrul departamentului de neurologie de la spitalul Haukeland din Bergen. Atât colegii, cât şi pacienţii îl descriau ca pe o persoană competentă, înţeleaptă şi, nu în ultimul rând, un bun ascultător.
   Ultima apreciere era de mare ajutor, întrucât el adesea primea pacienţi cu diverse simptome, în general moştenite şi adesea fără prea mare perspectivă de vindecare, ci doar de alinare a suferinţelor. Iar în rarele ocazii când la spital se prezentau pacienţi cu sclerodermie, aceştia erau imediat trimişi la tânărul doctor prietenos, care începea să se gândească la o specializare în imunologie.
   Era început de toamnă când Laila Aasen şi soţul ei au ajuns la el cu fata lor.
   Articulaţiile fetei se înţepeniseră şi fata suferea de dureri mari; primul gând al lui Mathias se îndreptă către boala lui Bekhterev. Atât Laila Aasen, cât şi soţul ei confirmară că în familia lor existaseră cazuri de boli reumatice, aşa că Mathias luă mostre de sânge atât de la ei, cât şi de la fată.
   Când veniră rezultatele, Mathias şedea la biroul lui. Fu nevoit să le citească de trei ori. Aceeaşi senzaţie rea, neagră şi minunată ieşi la suprafaţă. Analizele erau negative. Atât din punct de vedere medical, în sensul în care boala lui Bekhterev putea fi eliminată drept cauză a afecţiunii, cât şi din punct de vedere al familiei, în sensul în care domnul Aasen nu putea fi tatăl fetei. Iar Mathias ştia că el habar n-are. Însă femeia ştia; Laila Aasen ştia. Văzuse cum faţa ei se strâmbă atunci când ceruse probe de sânge de la toţi trei.
   Oare ea încă se regula cu celălalt? Cum arăta individul? Locuia într-o casă singură, cu pajişte mare în faţă? Ce suferinţe secrete avea el? Şi cum şi când avea să afle fata că toată viaţa ei a fost înşelată de acea curvă mincinoasă?
   Mathias se uită în jos şi constată că răsturnase paharul cu apă de pe masă. O pată mare şi umedă se răspândea pe pantaloni în dreptul scrotului. Simţi răceala întinzându-se către stomac şi mai sus, către cap.
   O sună pe Laila Aasen şi o informă de rezultat. Rezultatul medical. Femeia îi mulţumi, cu o voce în care se auzea liniştirea, şi închise. Mathias se uită fix la telefon multă vreme. Doamne, cum o ura. În acea noapte zăcu fără să poată dormi pe salteaua îngustă din garsoniera unde stătuse după terminarea studiilor. Încercă să citească, dar literele dansau în faţa ochilor lui. Încercă să se masturbeze, acţiune care de regulă îl obosea îndeajuns ca după aceea să doarmă, dar nu se putea concentra. Înfipse un ac în degetul de la piciorul mare, care se albise iarăşi de tot, doar ca să vadă dacă percepe vreo senzaţie.
   În cele din urmă se ghemui sub plapumă şi plânse până ce zorii zilei începură să lumineze cerul nopţii.
   Lui Mathias i se încredinţau, de asemenea, cazurile neurologice mai generale, iar unul dintre acestea era cel al unui ofiţer de poliţie de la secţia de poliţie din Bergen. După examinare, poliţistul de vârstă mijlocie se ridică şi se îmbrăcă. Combinaţia dintre izul emanat de corpul lui şi halena mirosind a băutură era ameţitoare.
   - Ei bine? mârâi poliţistul, ca şi cum Mathias era unul dintre subordonaţii lui.
   - Primele stadii de neuropatie, răspunse Mathias. Sunt afectaţi nervii de la labele picioarelor. Senzaţiile percepute sunt reduse.
   - Crezi că de-asta am început să merg ca un nenorocit de beţiv?
   - Eşti beţiv, Rafto?
   Poliţistul, care se încheia la cămaşă, se opri şi gâtul i se înroşi, ca mercurul urcând în termometru.
   - Ce-ai spus, nevolnic înfumurat?
   - De regulă, polineuropatiile se datorează consumului exagerat de alcool. Dacă vei continua să bei rişti să ţi se distrugă creierul pentru totdeauna. Ai auzit de Korsakov, Rafto? Nu? Să sperăm că n-ai să auzi niciodată, deoarece dacă auzi acest nume în general se întâmplă în legătură cu un sindrom extrem de neplăcut numit după el. Când te uiţi în oglindă şi te întrebi dacă eşti beţiv, nu ştiu ce-ţi răspunzi, dar ţi-aş sugera ca data viitoare să pui o întrebare suplimentară: Vreau să mor acum sau mai vreau să am parte de ceva timp?
   Gert Rafto se uită fix la tânărul în halat de doctor. Apoi înjură printre dinţi, ieşi ca o furtună şi trânti uşa în urma lui.
   Patru săptămâni mai târziu, Rafto sună la telefon. Îl întrebă pe Mathias dacă putea să vină ca să-l vadă.
   - Trec mâine, zise Mathias.
   - Nu se poate. E urgent.
   - Atunci du-te la Urgenţă.
   - Ascultă-mă, Lund-Helgesen. Stau în pat de 3 zile fără să mă pot mişca. Eşti singurul care m-a întrebat fără menajamente dacă sunt beţiv. Da, sunt beţiv. Şi nu, nu vreau să mor. Nu încă.
   Apartamentul lui Gert Rafto puţea a gunoaie, cutii goale de bere şi a trup nespălat. Însă nu şi a resturi de mâncare, căci nu se găsea nimic de mâncare în casă.
   - Ăsta e un supliment cu vitamina B1, zise Mathias, ridicând seringa în lumină. Te va pune pe picioare.
   - Mulţumesc, zise Gert Rafto.
   Cinci minute mai târziu dormea deja.
   Mathias se plimbă prin apartament. Pe birou se găsea o fotografie a lui Rafto cu o fată brunetă pe umeri. Deasupra biroului, pe perete, atârnau fotografii care păreau făcute la locurile diverselor crime. Multe fotografii. Mathias se uită atent la toate. Desprinse câteva şi studie detaliile.
   Dumnezeule, cât de neîndemânatici fuseseră criminalii.
   Ineficienţa lor se putea mai ales observa asupra cadavrelor cu răni de la arme ascuţite sau boante. Deschise sertare şi căută mai multe fotografii. Găsi rapoarte, însemnări, câteva obiecte de valoare: inele, ceasuri de femeie, coliere. Şi tăieturi de ziar. Le citi. Numele lui Gert Rafto apărea în aproape toate, adesea cu citate din conferinţele de presă la care el vorbise despre idioţenia criminalilor şi despre modul în care el îi prinsese. Deoarece era limpede că el îi prinsese, pe fiecare dintre ei.
   Şase ore mai târziu, când Gert Rafto se trezi, Mathias era încă acolo. Şedea pe pat cu două rapoarte criminalistice în poală.
   - Spune-mi, zise Mathias. Cum ai comite o crimă dacă nu vrei să fii prins?
   - Să mă eviţi pe mine, răspunse Rafto, căutând cu privirea ceva de băut. Dacă detectivul e bun, oricum n-ai nicio şansă.
   - Şi dacă tot aş vrea să o fac în ciuda detectivului bun?
   - Atunci m-aş împrieteni cu detectivul înainte de a comite crima, replică Gert Rafto. După aceea, după crimă, l-aş ucide şi pe el.
   - Ciudat, zise Mathias. Exact la asta mă gândeam şi eu.
   În săptămânile care urmară, Mathias îl vizită de mai multe ori acasă pe Gert Rafto. Poliţistul îşi reveni rapid, iar cei doi discutară adesea şi pe îndelete despre boală, stil de viaţă şi moarte şi despre singurele două lucruri pe care Gert Rafto le iubea pe pământ: fata lui, Katrine, care, absolut de neînţeles, îl iubea la fel de mult pe tatăl ei, şi căsuţa de pe insula Finnoy, singurul loc unde Rafto era sigur că îşi găseşte liniştea. Cel mai mult însă discutară despre cazurile de crimă rezolvate de Gert Rafto. Despre triumfuri. Iar Mathias îl încurajă să vorbească, îi spuse că bătălia contra alcoolului poate fi câştigată, că Rafto putea sărbători noi triumfuri câtă vreme se ţinea departe de sticlă.
   Iar când sfârşitul toamnei se lăsă peste Bergen, cu zile şi mai scurte şi ploi şi mai îndelungate, Mathias avea planul pregătit.
   
   Într-o dimineaţă o sună pe Laila Aasen acasă.
   Îşi dădu numele şi ea ascultă în tăcere cum el îi explică motivul apelului. Mostra de sânge de la fiică adusese elemente noi, şi el ştia acum că Bastian Aasen nu era tatăl biologic al copilului. Era important să i se dea o mostră de sânge de la tatăl adevărat. Asta însemna în mod necesar ca fata şi Bastian să fie înştiinţaţi despre relaţia dintre ei. Îşi dădea mama consimţământul?
   Mathias aşteptă, dându-i timp femeii să înţeleagă implicaţiile vorbelor lui.
   Apoi spuse că, dacă ea considera că e important ca această chestiune să rămână ascunsă, el putea continua să fie de ajutor, dar atunci lucrurile trebuiau rezolvate „neoficial”.
   - Neoficial? repetă femeia, cu vocea apatică a cuiva şocat de cele aflate.
   - Ca doctor sunt obligat să respect regulile etice privitoare la confidenţialitatea faţă de pacient, care în acest caz este fiica dumneavoastră. Însă eu fac cercetări în domeniul sindroamelor şi, ca atare, sunt extrem de interesat de urmărirea cazului ei. Dacă, folosindu-vă de cea mai mare discreţie, v-aţi putea întâlni cu mine în această după-amiază...
   - Da, şopti ea cu voce tremurândă. Da, vă rog.
   - Bine. Luaţi ultima telecabină către vârful Ulriken. Nu vom fi deranjaţi de nimeni acolo şi ne putem înapoia pe jos. Sper că apreciaţi cum se cuvine riscurile pe care mi le asum, aşa că vă rog să nu menţionaţi absolut nimănui nimic despre această întâlnire.
   - Bineînţeles că nu! Aveţi încredere în mine.
   Mathias continuă să ţină receptorul la ureche după ce ea închise. Cu buzele lipite de plasticul cenuşiu şopti:
   - Şi de ce ar trebui să aibă cineva încredere în tine, târfă?
   Laila Aasen recunoscu faptul că îi spusese unei prietene că avea să se întâlnească cu el abia când zăcea întinsă pe zăpadă, cu un bisturiu la gât. Deoarece, de fapt, ele două avuseseră iniţial o întâlnire la cină. Însă nu-i dăduse prietenei decât prenumele, fără a-i spune şi motivul întâlnirii.
   - De ce ai vorbit despre asta?
   - Ca s-o necăjesc, hohoti Laila. E atât de băgăcioasă.
   El apăsă lama subţire de oţel mai tare pe pielea ei şi Laila rosti, printre sughiţuri, numele şi adresa prietenei. După care nu mai scoase nicio vorbă.
   Două zile mai târziu, când citi în ziare despre omorârea Lailei Aasen şi dispariţiile lui Onny Hetland şi Gert Rafto, Mathias se trezi că îl încearcă sentimente amestecate. În primul rând, era nemulţumit de uciderea Lailei Aasen.
   Lucrurile nu se desfăşuraseră aşa cum le planificase el; îşi pierduse controlul într-o izbucnire de furie şi de panică. De aici rezultase o mizerie prea mare, prea multă curăţenie de făcut, o prea mare asemănare cu pozele de la locul crimelor din apartamentul lui Rafto. Şi prea puţin timp ca să se bucure de răzbunare, de dreptatea înfăptuită.
   Uciderea lui Onny Hetland decursese chiar şi mai rău, ajungând aproape catastrofal. Curajul îl părăsise de două ori în vreme ce era pe punctul de a suna la soneria femeii, aşa că se îndepărtase. A treia oară îşi dăduse seama că era prea târziu. Cineva era deja acolo şi suna la sonerie. Gert Rafto.
   După plecarea lui Rafto, sunase şi se prezentase ca asistentul lui Rafto, aşa că fusese primit. Însă Onny îi comunicase că nu-i va spune ceea ce îi spusese lui Rafto; femeia promisese că acea chestiune va rămâne strict între ei doi. Vorbi abia după ce Mathias îi incizase mâna cu bisturiul.
   Mathias deduse din vorbele ei că Gert Rafto decisese să rezolve cazul pe cont propriu. Voia să-şi refacă reputaţia, idiotul!
   Oricum, nu era nimic de criticat în legătură cu eliminarea lui Onny Hetland. Foarte puţine zgomote, foarte puţin sânge.
   Iar tranşarea trupului femeii în duş se efectuase cu eficienţă şi rapiditate. Băgase toate părţile componente în sacoşe de plastic, pe care le aşezase în rucsacul şi geanta mare pe care le adusese cu el tocmai în acest scop. Cu ocazia vizitelor la Rafto, primise informaţia că unul dintre primele lucruri pe care poliţia le verifică în cazurile de crimă este acela al maşinilor observate în preajma locului faptei de către vecini sau al curselor de taxi înregistrate. Ca atare, parcursese tot drumul înapoi la apartamentul lui pe jos.
   Acum nu-i mai rămăsese de îndeplinit decât ultima parte a instrucţiunilor lui Gert Rafto pentru comiterea crimei perfecte: să-l omoare pe detectiv.
   Ciudat, dar această ultimă crimă fusese cea mai bună dintre cele trei. Ciudat, deoarece Mathias nu nutrea niciun sentiment pentru Rafto şi în niciun caz ura pe care o simţise pentru Laila Aasen. Treaba se rezumase mai degrabă la ideea de a se apropia, pentru prima dată, de opera estetică pe care el o avea în vedere, de ideea modului de execuţie al crimei.
   Experienţa lui legată de actul în sine era, mai presus de toate, exact atât de oribilă şi şocantă precum sperase el că va fi. Încă mai auzea urletele lui Rafto răsunând pe insula pustie. Şi cel mai ciudat lucru dintre toate: pe drumul de întoarcere descoperise că degetele lui de la picioare nu mai erau albe şi amorţite; ca şi cum procesul de îngheţare treptată a extremităţilor lui fusese oprit pe moment, ca şi cum el s-ar fi vindecat.
   Patru ani mai târziu, Mathias omorâse alte patru femei, iar el îşi dădea deja seama că toate acele crime reprezentau o tentativă de a reconstitui uciderea maică-sii. Trase singur concluzia că era nebun.
   Sau, mai exact, că suferea de o tulburare serioasă de personalitate. Toată literatura de specialitate pe care o citise indica aşa ceva. Natura ritualică a crimelor, faptul că ele trebuiau să se petreacă în ziua căderii primei ninsori din an, faptul că el se simţea obligat să facă un om de zăpadă. Şi, nu în ultimul rând, faptul că era tot mai sadic în comiterea faptelor.
   Însă o astfel de introspecţie nu reuşi în niciun fel să-l împiedice de la a-şi continua planul. Deoarece timpul era scurt; fenomenul Raynaud începuse deja să apară cu o frecvenţă crescută, iar el avea impresia că detectează primele simptome de sclerodermie: o rigiditate a feţei care în cele din urmă avea să-i confere aspectul acela revoltător cu nasul ridicat în sus şi gura de peşte pe care ajungeau să-l aibă în final bolnavii cel mai rău afectaţi.
   Se mutase la Oslo ca să-şi continue munca în domeniul imunologiei şi al canalelor apoase din creier, deoarece centrul de cercetări pentru aceste domenii era Departamentul de Anatomie din Gaustad. Pe lângă cercetările lui, Mathias lucra la clinica Marienlyst, unde era angajat Idar, care îl şi recomandase. Totodată, făcea gărzi de noapte la Urgenţă, de vreme ce oricum tot nu putea să doarmă.
   Nu-i era deloc greu să găsească noi victime. Iniţial fusese vorba de mostrele de sânge ale pacienţilor care eliminau în multe situaţii paternitatea, apoi apăruseră testele ADN de la unitatea pentru Paternitate a Institutului de Medicină Legală.
   Dispunând de competenţe destul de limitate, chiar şi pentru un generalist, Idar accepta la modul deschis sfaturi de la el în toate cazurile privitoare la boli genetice şi sindroamelor aferente. Iar, dacă părinţii erau tineri, sfatul lui Mathias era invariabil acelaşi:
   - Fă-i pe ambii părinţi să vină la prima consultaţie, ia probe de salivă de la toată lumea, spune-le că sunt pentru verificarea florei bacteriene şi trimite mostrele la unitatea pentru Paternitate, astfel încât măcar să ştim că plecăm la lucru dintr-un punct corect.
   Iar Idar, idiotul, făcea ce i se cerea. Asta însemna că în scurt timp Mathias avea deja un dosar despre femei cu copii care navigau sub un steag fals, ca să folosim o figură de stil. Şi cel mai bun lucru era acela că nu exista nimic care să-l lege pe el de aceste femei, deoarece mostrele de salivă erau trimise sub semnătura lui Idar.
   Metoda de a le atrage în capcană era aceeaşi cu cea folosită cu succes în cazul Lailei Aasen. Un apel telefonic şi stabilirea unei întâlniri într-un loc secret, necunoscut. Se întâmplase o singură dată ca victima ţintită să cedeze nervos la telefon şi să se ducă la soţul ei ca să-i povestească totul.
   Iar acel episod se încheiase prin destrămarea familiei, aşa că femeia îşi primise oricum răsplata pentru fapta ei.
   Multă vreme Mathias se gândise cum să se descotorosească de cadavre cu mai multă eficienţă. În orice caz, era limpede că metoda pe care o folosise în cazul Onny Hetland nu era viabilă pe termen lung. Dizolvase cadavrul femeii în acid clorhidric în baia apartamentului său. Era un proces riscant şi laborios, dăunător sănătăţii, care durase aproape trei săptămâni. Ca atare, se bucurase enorm când descoperise soluţia. Cuvele de depozitat cadavre de la Departamentul de Anatomie. Era o soluţie simplă şi strălucită. La fel ca şi laţul electric de tăiere.
   Citise despre asta într-o revistă de anatomie, în cadrul căreia un expert francez în anatomie recomanda acest dispozitiv veterinar pentru uzul pe cadavre care începuseră să se descompună, deoarece laţul tăia ţesuturile moi, intrate în putrefacţie cu aceeaşi precizie ca şi oasele şi pentru că putea fi folosit simultan la mai multe cadavre fără pericol de transmitere a bacteriilor. Îşi dăduse imediat seama că, prin intermediul unui astfel de laţ de tranşare a victimelor, transportul putea fi radical simplificat. Ca atare, îl contactase pe producător, zburase până la Rouen şi participase la demonstrarea utilităţii instrumentului, într-o engleză stricată, într-o dimineaţă ceţoasă, în interiorul unui şopron de animale din nordul Franţei.
   Laţul consta dintr-un mâner simplu de formă şi mărime aproximativ similare unei banane şi era prevăzut cu un ecran metalic de protejare a mâinilor contra arsurilor. Sârma era subţire ca o gută de pescuit şi pătrundea în ambele capete ale bananei, de unde putea fi întinsă sau slăbită cu ajutorul unui buton. Mai exista şi un comutator de pornire-oprire, care activa elementul de încălzire alimentat prin baterie şi făcea sârma care semăna cu un garou să devină alb-incandescentă în câteva secunde.
   Mathias fusese vrăjit: instrumentul avea să-i folosească şi la altceva în afară de tranşarea corpurilor. Când auzise preţul aproape că izbucnise în râs. Laţul îl costa pe Mathias mai puţin decât zborul până acolo. Cu bateriile incluse. Studiul publicat de suedezi şi care trăgea concluzia că undeva între 15 şi 20 la sută dintre copii aveau un alt tată biologic decât cel trecut în acte reflecta experienţa personală a lui Mathias. Nu era singur. După cum nu era singurul care trebuia să îndure o moarte crudă şi prematură din pricină că maică-sa se încurcase cu un individ cu genele afectate. Însă avea să fie singur în privinţa actului de curăţire, a luptei împotriva bolii, a cruciadei.
   Se îndoia că îi va mulţumi cineva sau o să fie ridicat în slăvi. Ştia însă un lucru: că aveau cu toţii să-l ţină minte multă vreme după moartea lui. Căci el în sfârşit descoperise care avea să fie faima lui pentru posteritate, opera lui de artă, ultima lovitură a sabiei lui.
   Şansa fusese cea care pusese lucrurile în mişcare.
   Îl văzuse la televizor. Pe poliţist. Harry Hole. Lui Hole i se lua un interviu deoarece vânase un criminal în serie în Australia. Iar Mathias îşi aminti de sfatul lui Gert Rafto: „Să mă eviţi pe mine“. Îşi mai aminti însă şi de satisfacţia încercată atunci când el îl luase viaţa vânătorului. Senzaţia de supremaţie. Sentimentul de putere. După aceea, nimic nu se mai comparase cu uciderea ofiţerului de poliţie. Iar acest faimos erou pe nume Hole părea să aducă întru câtva cu Rafto, manifestând aceeaşi furie şi aceeaşi lipsă de tact în comunicare.
   Cu toate astea, poate că ar fi uitat de tot de Harry Hole dacă a doua zi un ginecolog de la clinica Marienlyst nu ar fi menţionat la cantină că auzise faptul că, în ciuda aparenţelor, acel detectiv masiv care apăruse la televizor era un alcoolic şi un ţicnit. Auzind asta, Gabriella, medic pediatru, adăugă că îl avea ca pacient pe fiul prietenei lui Hole. Oleg, un băiat simpatic.
   - Ăsta o să devină şi el alcoolic, replică ginecologul. Se transmite prin gene, să ştii.
   - Nu Hole e tatăl, ripostă Gabriella. Dar ce e interesant e faptul că individul care este înregistrat ca tată, un profesor sau aşa ceva din Moscova, este şi el alcoolic.
   - Hei, n-am auzit aşa ceva! strigă Idar Vetlesen pe deasupra râsetelor generale. Nu uitaţi de confidenţialitatea relaţiei cu pacientul, oameni buni!
   Prânzul se desfăşurase mai departe, dar Mathias nu reuşi să uite ce spusese Gabriella. Sau, mai exact, modul în care ea se exprimase: „Individul înregistrat ca tată“.
   Ca atare, după terminarea prânzului, Mathias se luă după medicul pediatru până la cabinetul ei, intră în urma femeii şi închise uşa.
   - Pot să te întreb ceva, Gabriella?
   - A, bună, rosti ea, şi obrajii i se îmbujorară uşor.
   Mathias ştia că ea îl place şi presupunea că ea îl găseşte chipeş, prietenos, amuzant şi bun ascultător. De câteva ori, în mod indirect, chiar îl invitase la diverse întâlniri, dar el refuzase.
   - După cum ştii, am voie să folosesc unele dintre mostrele de sânge ale clinicii pentru cercetările mele, zise el. De fapt, chiar am descoperit ceva interesant în mostra băiatului despre care vorbeai. Fiul prietenei lui Hole.
   - Din câte am înţeles eu, relaţia lor e acum de domeniul trecutului.
   - Nu zău? Am găsit ceva în mostra de sânge, aşa că mă întrebam dacă nu există o tară de familie...
   Mathias crezu că sesizează o anumită dezamăgire pe chipul femeii. Cât despre el însuşi, fu departe de a se simţi dezamăgit de ceea ce ea îi spuse.
   - Mulţumesc, rosti el la final, ridicându-se şi ieşind din cabinet.
   Îşi simţea inima bătând cu putere, pompând cu forţă sângele dătător de viaţă; îşi simţea picioarele propulsându-l înainte fără să consume energie şi îşi simţea plăcerea din suflet înconjurându-l cu o căldură incandescentă ca a unui laţ tăietor. Căci ştia că acela e doar începutul. Începutul sfârşitului.

   Asociaţia Rezidenţilor din Holmenkollen îşi ţinea petrecerea de vară într-o zi fierbinte de august. Pe pajiştea din faţa pavilionului asociaţiei, adulţii şedeau pe scaune rabatabile, sub umbrele, şi beau vin alb, în vreme ce copiii alergau printre mese sau jucau fotbal pe aleea cu pietriş.
   Deşi femeia purta nişte ochelari de soare imenşi care îi ascundeau faţa, Mathias o recunoscu după fotografiile pe care le descărcase de pe site-ul firmei unde lucra ea. Şedea singură, aşa că el se duse la ea şi o întrebă cu un zâmbet stângace dacă poate sta lângă ea şi pretinse că o cunoaşte.
   Acum ştia bine cum să joace un astfel de joc. Nu mai era Mathias Fără-Sfârcuri de pe vremuri.

........................................