Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ........................................................

7-9

          Se dădu jos din mașină, se duse la uşă şi căută soneria fără înscrisuri pentru etajul doi. Aşteptă. Sună încă o dată.

   Apoi se întoarse la maşină, luă ranga din portbagaj, se întoarse la uşă şi sună la soneria de la primul etaj. Îi răspunse un bărbat cu un ja somnoros, cu televizorul bâzâind în fundal. Cincisprezece secunde mai târziu, bărbatul coborî şi deschise. Harry îi prezentă legitimaţia lui de poliţist.
   - N-am auzit nicio ceartă, zise omul. Cine v-a chemat?
   - Mă descurc singur de aici, răspunse Harry. Mulţumesc de ajutor.
   Uşa de la etajul doi nu avea nicio plăcuţă cu nume. Harry ciocăni, îşi lipi urechea de lemnul rece şi ascultă. Apoi inseră vârful răngii între uşă şi cadru. Cum blocurile de apartamente din acea zonă fuseseră construite pentru muncitorii din fabricile aflate de-a lungul râului Akerselva şi, ca atare, din cele mai ieftine materiale posibile, cea de-a doua spargere efectuată de Harry în mai puţin de o oră fu cât se poate de uşoară.
   Rămase câteva clipe în întunericul coridorului ca să asculte înainte de a aprinde lumina. Se uită la pantofarul din faţa lui. Şase perechi de încălţăminte. Niciuna suficient de mare ca să aparţină unui bărbat. Ridică o pereche, cizmele pe care Katrine le purtase mai devreme în cursul zilei. Tălpile erau încă ude.
   Intră în living. Aprinse lanterna în loc de lustră, ca ea să nu vadă din stradă că avea un vizitator.
   Conul luminos mătură podeaua uzată din brad, cu găuri mari între plăcuţele de parchet, apoi se plimbă peste o canapea simplă, albă, peste nişte rafturi joase şi un sistem de boxe Linn Systems exclusivist. În perete exista o firidă, unde se afla un pat aranjat, îngust, şi o chicinetă cu un aragaz şi un frigider. Impresia era de austeritate, de curăţenie şi de strict necesar. Ca la el acasă. Fasciculul luminos căzu peste un chip care se uita rigid la el. Apoi peste altul. Apoi încă unul. Măşti din lemn negru cu sculpturi şi modele pictate.
   Se uită la ceas. Unsprezece. Lăsă fasciculul lanternei să se plimbe mai departe.
   Deasupra singurei mese din încăpere se vedeau tăieturi din ziare. Acestea acopereau peretele de la podea la tavan. Se apropie. Privirea lui le parcurse în vreme ce pulsul începea să i-o ia razna, ca la un contor Geiger.
   Erau cazuri de crimă.
   Multe cazuri de crimă, 10 sau 12, undele atât de vechi, încât ziarul de îngălbenise. Însă Harry le ţinea minte pe toate destul de bine. Le ţinea minte deoarece aveau un lucru în comun: el condusese anchetele.
   Pe masă, lângă un computer şi o imprimantă, zăcea un teanc de dosare. Rapoarte ale cazurilor. Deschise un dosar.
   Nu erau rapoarte de la cazurile lui, ci de la asasinarea lui Laila Aasen, de pe Muntele Ulriken. Un altul se referea la dispariţia lui Onny Hetland din Fjellsiden. Un al treilea dosar era despre un caz de violenţă a poliţiei în Bergen, despre plângeri împotriva lui Gert Rafto. Harry îl răsfoi. Dădu peste aceeaşi poză a lui Rafto pe care o văzuse în biroul lui Nilsen.
   Uitându-se mai bine acum la ea, avu impresia că totul este evident.
   Lângă imprimantă se vedea un teanc de hârtii. Ceva era desenat pe prima foaie. O schiţă de amator, în creion, dar motivul era suficient de clar. Un om de zăpadă. Chipul era prelung, ca şi cum s-ar fi scurs, s-ar fi topit; ochii de cărbune dispăruseră, iar morcovul era lung, subţire şi îndreptat în jos. Harry răsfoi printre hârtii. Se vedeau mai multe schiţe.
   Toate cu oameni de zăpadă, cele mai multe doar imagini ale chipului. „Măşti“, îşi zise Harry. Măşti mortuare. Unul dintre chipuri avea un cioc, mici braţe umane pe lateral şi picioare de pasăre în partea de jos. Un altul avea un rât de porc şi un joben pe cap.
  Harry începu să caute în celălalt capăt al încăperii. Şi îşi spuse acelaşi lucru pe care i-l spusese şi lui Katrine pe insula Finney: goleşte-ţi mintea de aşteptări şi uită-te, nu căuta. Deschise toate dulapurile şi sertarele, scotoci printre ustensilele de bucătărie şi instrumentele folosite la spălat, prin haine, şampoane exotice şi creme ciudate în încăperea de baie, unde mirosul parfumului ei plutea greoi în aer.
   Podeaua duşului era udă, iar pe chiuvetă se vedea un băţ de bumbac pătat de mascara. Ieşi de acolo. Nu ştia ce anume caută, doar că nu se găsea acolo. Se îndreptă de spate şi privi în jur.
   Greşit.
   Era acolo. Doar că el nu descoperise încă ce trebuia.
   Scoase cărţile de pe rafturi, deschise vasul de toaletă, verifică plăcuţele de parchet din podea şi răsturnă salteaua de pe pat. Terminase. Căutase peste tot. Fără succes, în afara celei mai importante premise a oricărei căutări: ce nu găseşti este la fel de important precum ceea ce găseşti. Iar acum ştia ce nu găsise. Harry se uită la ceas. Apoi începu să aşeze lucrurile la loc.
   Abia când aşeza desenele în ordine îi trecu prin minte că nu verificase şi imprimanta. Scoase tava de alimentare cu hârtie. Foaia de sus era gălbuie şi mai groasă decât hârtia normală de imprimantă. O ridică. Emana un miros anume, ca şi cum ar fi fost impregnată cu o mirodenie sau ar fi fost arsă. Aprinse lampa de birou şi ţinu hârtia în sus, căutând marca. Şi o găsi. Jos, în colţul din dreapta, ca un soi de acuarelă printre fibrele fine ale hârtiei, vizibilă dacă era apropiată de lumina becului. Avu senzaţia că i se lărgesc vasele de sânge de la gât, iar sângele începu brusc să curgă mai repede, determinând creierul să ţipe după mai mult oxigen.
   Harry dădu drumul la computer. Se uită iarăşi la ceas şi ascultă cum sistemul de operare şi programele instalate au nevoie de o eternitate ca să pornească. Se duse direct la funcţia de căutare şi tastă un singur cuvânt. Apăsă mausul pe căutare. În faţa ochilor lui apăru un câine desenat, care sări în sus şi jos şi se apucă să latre fără sunet în încercarea de a scurta timpul de aşteptare. Harry privi fix textul care licărea în vreme ce erau scanate documentele. Îşi mută privirea la rubrica unde apăru scris Niciun articol nu se potriveşte criteriului de căutare. Examină modul cum scrisese cuvântul-cheie. Toowoomba. Închise ochii. Auzi torsul profund al maşinii, ca al unei pisici pline de afecţiune. Apoi totul se opri. Harry deschise ochii. Un articol se potriveşte cu criteriul.
   Puse cursorul peste iconiţa pentru programul Word. Apăru un pătrat gălbui. Data modificării: 9 septembrie. Simţi degetul cum îi tremură când apăsă de două ori. Încăperea fu luminată de fundalul alb al textului scurt. Nu mai încăpea nicio îndoială. Cuvintele erau identice cu cele din scrisoarea de la Omul de zăpadă.

25

Ziua 20

Termen-limită

   Arve Stop stătea întins pe un pat croit conform specificaţiilor clientului în fabrica Misuku din Osaka şi livrat gata asamblat unei pielării din Chennai, India, deoarece legile statului Tamil Nadu nu îngăduiau exportul direct al acestui tip de piele. Treaba durase 6 luni de la emiterea comenzii până la primirea bunurilor, dar aşteptarea meritase.
   Ca o gheişă, patul se adapta perfect trupului său, îl suporta atunci când era necesar şi îi îngăduia să îl ajusteze la orice nivel şi în orice direcţie era posibil.
   Se uită la lamele de tec ale ventilatorului din tavan cum se rotesc încet.
   Ea era în lift, urcând spre el. Îi explicase la interfon că o aştepta în dormitor şi lăsase uşa întredeschisă. Trupul lui încălzit de alcool era acoperit doar de mătasea rece a boxerilor. Muzica unui CD Cafe del Mar rezona din sistemul audio Bose cu difuzoare mici şi compacte ascunse în fiecare încăpere a apartamentului.
   Auzi tocurile ei pe podeaua din parchet a livingului. Paşi lenţi, dar hotărâţi. Doar acel sunet era în stare să îl excite. Dacă ea ar fi ştiut ce o aşteaptă...
   Mâna lui căută pe sub pat; degetele găsiră ceea ce căutau.
   Apoi ea ajunse în cadrul uşii, o siluetă pe fundalul luminii lunii peste fiord, uitându-se la el cu un zâmbet abia schiţat.
   Femeia slăbi centura de la haina ei lungă şi neagră din piele, pe care apoi o lăsă să cadă pe podea. El gemu, însă ea continua să poarte rochia pe dedesubt. Femeia se apropie de pat şi îi dădu ceva care părea din cauciuc. O mască. O mască roz, cu un chip de animal.
   - Pune-ţi asta, rosti ea, cu un ton neutru, ca de afaceri.
   - Măi, măi, rosti el. Un chip de porc.
   - Fă cum îţi spun.
   Din nou acea ciudată lucire gălbuie în ochii ei.
   - Mais oui, madame.
   Arve Stop îşi puse masca. Îi acoperea întreaga faţă, mirosea a mănuşi de cauciuc spălate, iar de văzut, putea vedea doar prin fantele mici lăsate pentru ochi.
   - Iar eu vreau ca tu să... începu el, după care îşi auzi propria voce, întemniţată şi străină.
   Nu reuşi să meargă mai departe, căci simţi o durere asurzitoare peste ochiul stâng.
   - Tacă-ţi fleanca! ordonă ea cu voce puternică.
   Treptat, în conştiinţa lui pătrunse realitatea faptului că ea îl lovise. Ştia că n-ar trebui să procedeze aşa, căci avea să distrugă rolul jucat de ea, dar nu se putea abţine. Situaţia era prea comică. O mască de porc! O chestie cauciucată roz, lipicioasă, cu urechi şi rât de porc. Scoase un chicotit.
   Următoarea lovitură o primi în stomac cu o forţă uluitoare. El se îndoi, gemu, apoi căzu la loc pe pat. Nici nu conştientiză faptul că nu mai respira înainte ca totul să se întunece.
   Disperat, se luptă pentru aer în interiorul măştii bine lipite pe faţă, în vreme ce simţea cum ea îi îndoaie ambele braţe la spate. Apoi, într-un târziu, oxigenul ajunse la creier, fapt care îl făcu să simtă cu adevărat durerea. Şi furia. Vaca dracului, ce credea că face? Se zbătu ca să se elibereze şi ca s-o înşface, dar nu-şi putea mişca mâinile; acestea erau ţinute strâns la spate. Tresări şi simţi ceva ascuţit pătrunzându-i în încheieturile mâinilor. Cătuşe? Ce nenorocită perversă!
   Ea îl făcu să se aşeze.
   - Poţi vedea ce e chestia asta? şopti ea.
   Însă masca lui alunecase într-o parte, aşa că el nu mai vedea nimic.
   - N-am nevoie să văd, zise el. Îţi simt mirosul de pizdă.
   Lovitura îl atinse peste tâmplă. Auzi ceva ca un scârţâit de CD.
   Continua să stea în capul oaselor. Simţea ceva curgând prin spaţiul dintre obraz şi interiorul măştii.
   - Cu ce naiba mă loveşti? strigă el. Sângerez, nebuno!
   - Cu asta.
   Arve Stop simţi ceva dur apăsat peste nas şi gură.
   - Miroase, zise ea. Nu are un miros bun? E miros de oţel şi ulei de armă. Smith & Wesson. Nimic nu miroase la fel, nu-i aşa? Mirosul de praf de puşcă şi cordită e chiar mai bun. Asta dacă ajungi să miroşi aşa ceva.
   „E doar un joc violent“, îşi spuse Arve Støp. „O piesă cu roluri.” Însă mai era vorba de ceva acolo, ceva care privea întreaga situaţie. Ceva care punea toate cele petrecute într-o lumină nouă. Pentru prima dată după mult timp - atât de mult încât trebuia să se gândească la copilărie, atât de mult încât în primele secunde nu recunoscu senzaţia - Arve Stop conştientiză un fapt: îi era frică.

   - Eşti sigur că n-ar trebui să o pornim? rosti, tremurând, Bjorn Holm, strângându-şi mai bine haina de piele în jurul trupului. Când a apărut pe Amazon, se ştia foarte bine că are un radiator de încălzire imens.
   Harry clătină din cap şi se uită la ceas. Unu şi jumătate.
   Stăteau la pândă în maşina lui Bjorn Holm, în faţa apartamentului lui Katrine, de peste o oră. Noaptea era albastru-cenuşie, iar străzile pustii.
   - Iniţial a avut culoarea alb California, continuă Holm. Culoarea Volvo numărul 42. Proprietarul anterior a vopsit-o în negru. Acum se califică la statutul de maşină clasică şi tot restul. Taxa ei de drum nu costă decât 365 de coroane pe an. O coroană pe zi...
   Holm se opri când văzu privirea de avertizare a lui Harry, aşa că dădu mai tare volumul pentru a-i auzi pe David Rawlings şi Gillian Welch, singura muzică nouă pe care el o putea tolera. O înregistrase de pe un CD pe o casetă, nu numai deoarece aşa putea asculta muzică la casetofonul proaspăt montat în maşină, ci şi pentru că el făcea parte din acel segment mic, dar extrem de intolerant al iubitorilor de muzică pentru care CD-ul nu reuşea niciodată să reproducă sunetele calde de pe o casetă.
   Holm ştia că vorbeşte prea mult pentru că e nervos. Harry nu-i dezvăluise altceva decât că tânăra lor colegă trebuia eliminată din cadrul anumitor investigaţii. Şi că sarcinile zilnice ale lui Holm pentru următoarele câteva săptămâni aveau să fie uşurate dacă el nu afla detalii. Fiind o persoană paşnică, inteligentă şi comodă, Bjorn Holm nu încerca să provoace neplăceri. Asta nu însemna că situaţia îi convenea.
   Se uită la ceas.
   - S-a dus la reşedinţa vreunui tip.
   Harry reacţionă.
   - Ce te face să crezi asta?
   - În definitiv, nu e măritată. Nu aşa ai spus? În zilele noastre, femeile singure sunt ca noi, tipii singuri.
   - Şi prin asta vrei să spui că...?
   - Patru paşi. Ieşi, studiază turma, alege prada cea mai slabă, atacă.
   - Mmm, tu ai nevoie de patru paşi?
   - De primii trei, zise Holm, ajustându-şi oglinda retrovizoare şi părul roşcat. În oraşul ăsta există doar tipe care vor să-şi bată joc de masculi.
   Holm se gândise să folosească ulei de păr, dar ajunsese la concluzia că aşa ceva ar fi fost un pas prea radical. Pe de altă parte, poate că tocmai de aşa ceva era nevoie. Să meargă până la capăt.
   - La naiba, izbucni Harry. La naiba, la naiba, la naiba.
   - Ce?
   - Cabina de duş umedă. Parfum. Mascara. Ai dreptate.
   Inspectorul scosese deja mobilul; tastă numărul ca un apucat şi primi aproape instantaneu răspuns.
   - Gerda Nelvik? Aici e Harry Hole. Lucrezi încă la teste?... Bine. Vreun rezultat preliminar?
   Holm îl urmări pe Harry mormăind de două ori mmm şi de trei ori bine.
   - Mulţumesc, zise în final Harry. Şi mă mai întrebam dacă te-a sunat vreun alt ofiţer de poliţie în cursul serii ca să te întrebe acelaşi lucru... Cum?... Înţeleg. Da, sună-mă când testele sunt gata.
   Harry închise.
   - Acum poţi porni motorul, zise el.
   Holm răsuci cheia în contact.
   - Care e treaba?
   - Mergem la hotel Plaza. Katrine Bratt a sunat mai devreme la Institut ca să întrebe despre testele de paternitate.
   - În seara asta?
   Holm apăsă pedala de acceleraţie până la fund şi viră la dreapta, către Schous Plass.
   - Cei de la Institut derulează teste preliminare ca să stabilească paternitatea cu probabilitate de 95%. După aia încearcă să crească gradul de certitudine la 99%.
   - Şi?
   - Şi se ştie cu 95% certitudine că tatăl gemenelor Ottersen şi al lui Jonas Becker este Arve Stop.
   - Sfinte Isuse.
   - Iar eu cred că iubita noastră colegă Katrine a urmat recomandările tale pentru modul de a-şi petrece o seară de sâmbătă. Iar prada este Arve Stop.
   Harry sună la biroul ofiţerilor de serviciu şi ceru ajutor, în vreme ce motorul vechi şi recondiţionat al maşinii huruia pe străzile tăcute din Grunerlokka. În vreme ce treceau de Akerselva A&E şi alunecau pe şinele de tramvai din Storgata, radiatorul maşinii începu într-adevăr să sufle aer fierbinte în direcţia lor.
 
   Odin Nakken, reporter de ziar la Verdens Gang, stătea îngheţat pe trotuarul din faţa hotelului Plaza şi blestema întreaga lume, oamenii în general şi slujba pe care o avea în particular. Din câte îşi dădea el seama, în acele momente plecau ultimii invitaţi de la sărbătoarea revistei Liberal. Iar, de regulă, ultimii plecaţi erau şi cei mai interesanţi, cei care puteau genera titlurile de a doua zi.
   Însă se apropia termenul-limită: în 5 minute el trebuia să plece. Să se ducă la biroul lui din Akersgata, aflat la câteva sute de metri distanţă, şi să scrie. Să-i scrie şefului său că acum era adult, că se săturase să stea pe la uşile unei petreceri precum un adolescent, cu nasul lipit de ferestre, zgâindu-se înăuntru şi sperând să iasă cineva de acolo şi să-i povestească cine dansase cu cine, cine cumpărase de băut pentru cine, cine flirtase cu cine. Să îi scrie că îi înainta preavizul.
   Circulaseră câteva zvonuri prea fantastice ca să fie adevărate, însă în mod evident ei nu puteau scrie despre aşa ceva. Exista o limită şi existau reguli nescrise. Reguli la care jurnaliştii, cel puţin cei din generaţia lui, aderau. Atâţia câţi mai rămăseseră.
   Odin Nakken privi în jur. Se mai vedeau doar câţiva reporteri şi fotografi prin preajmă. Probabil că aveau aceleaşi termene-limită pentru rubricile de bârfe despre celebrităţi din publicaţiile lor. O maşină Volvo Amazon veni năpustindu-se înspre ei şi opri în curbă cu scrâşnet de frâne.
   Din maşină sări un bărbat, pe care Odin Nakken îl recunoscu imediat. Îi făcu semn fotografului, după care alergară amândoi după ofiţerul de poliţie care venea în fugă spre uşă.
   - Harry Hole! exclamă Nakken când îl prinse din urmă. Ce caută poliţia aici?
   Poliţistul cu ochii injectaţi se întoarse spre el.
   - Mă duc la o petrecere, Nakken. Unde e?
   - În sala Sonja Henie de la primul etaj. Dar s-a terminat, mă tem.
   - Mmm. L-ai văzut pe Arve Stop?
   - Stop a plecat acasă devreme. Ce vrei de la el?
   - Nimic. Era singur?
   - După toate aparenţele.
   Inspectorul se trase mai aproape de ziarist.
   - Cum adică?
   Odin Nakken îşi înclină capul. Habar n-avea despre ce era vorba, dar nu se îndoia deloc că se întâmpla ceva.
   - A circulat un zvon că tipul negocia cu o vulpiţă tare mişto. Cu ochi care te invită să i-o tragi. Nu putem tipări nimic, şi ăsta e mare păcat.
   - Şi? mârâi inspectorul.
   - O femeie care corespundea descrierii a plecat de la petrecere la douăzeci de minute după Stop. S-a urcat într-un taxi.
   Hole porni înapoi pe drumul pe care venise. Odin se ţinu după el.
   - Şi tu n-ai urmărit-o, Nakken?
   Odin Nakken ignoră sarcasmul din vocea celuilalt. Nu merita efortul de a replica. În acel moment.
   - Nu era o vedetă, Hole. O vedetă care regulează o fiinţă comună nu înseamnă nicio ştire, ca să mă exprim aşa. În afară de cazul în care cucoana decide să vorbească despre asta. Iar tipa a plecat de mult.
   - Cum arăta?
   - Zveltă, brunetă. Arătoasă.
   - Haine?
   - Haină neagră şi lungă de piele.
   - Mersi.
   Hole sări în maşină.
   - Hei, strigă Nakken. Eu ce mă aleg în schimb?
   - Cu un somn bun în noaptea asta, zise Harry. Cu cunoaşterea faptului că ai ajutat la efortul de a face oraşul tău un loc mai sigur.
   Strâmbându-se urât, Odin Nakken urmări vechitura de maşină vopsită în dungi de maşină de raliu accelerând cu un huruit. Venise vremea să iasă din porcăria asta. Vremea să-şi înainteze preavizul. Venise vremea să devină adult.
   - Termenul-limită, rosti fotograful. Va trebui să mergem şi să scriem porcăria asta.
   Odin Nakken oftă resemnat.

   Arve Stop se holbă în bezna măştii întrebându-se ce mai avea acea femeie de gând să facă. Îl târâse de cătuşe în baie, îi înfipsese ceva ce ea susţinea că e un revolver în coaste şi îi poruncise să intre în cadă. Unde era ea acum? Îşi ţinu respiraţia şi îşi auzi propria inimă bătând, dar şi un zumzăit electric. Oare se stingea vreunul dintre tuburile de neon din încăpere? Sângele de la tâmplă ajunsese în colţul gurii; putea gusta izul dulce metalic cu vârful limbii.
   - Unde erai în noaptea în care a dispărut Birte Becker?
   Vocea ei se auzea dinspre chiuvetă.
   - Aici, în apartamentul meu, răspunse Stop, încercând să gândească.
   Ea îi spusese că e poliţistă şi atunci îşi amintise unde o mai văzuse: la sala de curling.
   - Singur?
   - Da.
   - Şi în noaptea când a fost ucisă Sylvia Ottersen?
   - La fel.
   - Singur toată seara, fără să discuţi cu cineva?
   - Da.
   - Deci n-ai alibi?
   - Îţi spun că am fost aici.
   - Bine.
   „Bine?“ îşi zise Arve Stop. De ce era bine că nu avea alibi? Ce dorea ea de la el? Să forţeze o mărturisire? Şi oare de ce bâzâitul acela electric devenea mai puternic pe măsură ce ea se apropia de el?
   - Întinde-te, porunci ea.
   El se conformă şi simţi emailul rece al căzii arzând pielea de pe spatele şi coapsele lui. Respiraţia i se condensase în interiorul măştii, o umezise, şi astfel actul respiraţiei devenea tot mai dificil. Apoi vocea se auzi din nou, mai aproape de data asta.
   - Cum vrei să mori?
   Să mori? Îşi ieşise din minţi. Era nebună. Ţicnită de-a dreptul. Sau nu? Îşi spuse că trebuie să-ţi menţină mintea limpede; ea încerca doar să-l înfricoşeze. Oare Harry Hole era în spatele întregii poveşti? Oare îl subestimase pe poliţistul ăla beţivan? Însă acum îi tremura întregul corp atât de tare, încât auzea cum ceasul lui Tag Heuer se izbeşte de email, ca şi cum trupul lui acceptase deja ceea ce creierul încă nu putea. Îşi frecă ceafa de partea de jos a căzii, încercând să îndrepte masca de porc ca să vadă ceva prin fantele alea înguste. Avea să moară.
   De aceea ea îl târâse în baie. Ca mizeria rezultată să nu fie prea mare, ca toate urmele să poată fi lesne îndepărtate.
   Prostii! „Tu eşti Arve Stop, iar ea e de la poliţie. Ăştia nu ştiu nimic.“
   - Bine, zise ea. Ridică-ţi capul.
   Masca. În fine. Procedă aşa cum i se ceruse, simţi mâinile ei atingându-i fruntea şi ceafa, însă fără să slăbească strânsoarea măştii. Ceva subţire şi tare i se strânse în jurul gâtului. Ce naiba? Un furtun!
   - Nu... începu el, dar vocea i se stinse când furtunul i se strânse mai tare în jurul gâtului.
   Cătuşele se agitau spasmodic şi zgâriau fundul căzii.
   - Tu le-ai omorât pe toate, zise femeia, strângând şi mai tare furtunul. Tu eşti Omul de zăpadă, Arve Stop.
   Gata. Ea o spusese cu glas tare. Lipsa de sânge din creier îl făcea să se simtă deja ameţit. Clătină furibund din cap.
   - Ba da, tu eşti, zise ea, iar când strânse încă o dată el simţi că i se taie gâtul. Tocmai ai fost demascat.
   Întunericul îl învăluia. Ridică un picior şi îl lăsă să cadă la loc, cu călcâiul izbind neajutorat fundul căzii. Un sunet sec reverberă în încăpere.
   - Cunoşti senzaţia aia de curgere năvalnică, Stop? Este creierul care nu primeşte suficient oxigen. Ce frumos, nu-i aşa? Fostul meu soţ se masturba în vreme ce eu îl strângeam de gât.
   Încercă să urle, încercă să forţeze trecerea aerului rămas în restul trupului prin strânsoarea de fier a furtunului, însă îi fu imposibil. Isuse, individa nu dorea nici măcar o mărturisire? Apoi simţi. Un uşor plescăit în creier, ca sfârâitul unor bule de şampanie. Aşa avea să se încheie totul oare? Atât de uşor. Nu avea deloc chef să fie uşor.
   - O să te spânzur în living, rosti vocea la urechea lui, în vreme ce o mână îl bătea cu afecţiune peste cap. Cu faţa spre fiord. Ca să admiri priveliştea.
   Apoi se auzi un sunet ascuţit, ca alarma de la unul dintre acele aparate de monitorizare a bătăilor inimii care se văd prin filme. Atunci când curba se aplatizează şi inima încetează să mai bată.

26

Ziua 20

Tăcerea

   Harry sună din nou la soneria lui Arve Stop.
   O bufniţă se plimba pe podul de peste canal, zgâindu-se la Amazonul negru parcat în mijlocul pieţei pustii din Aker Brygge.
   - Presupun că n-are de gând să deschidă dacă are o invitată cu el, zise Bjorn Holm, uitându-se la uşa de sticlă înaltă de trei metri.
   Harry sună la celelalte sonerii.
   - Sunt doar birouri, zise Holm. Stop locuieşte singur la etajul de sus. Am citit undeva asta.
   Harry privi în jurul lui.
   - Nu, zise Holm, care ghicise ideea din capul colegului. Nu merge cu ranga. Iar sticla întărită cu oţel este incasabilă. Va trebui să aşteptăm până ce îngriji...
   Harry plecase deja înapoi la maşină. De această dată, Holm nu reuşi să mai ghicească ideile din capul inspectorului. Cel puţin nu până ce Harry se urcă pe scaunul şoferului, iar Holm îşi aduse aminte că lăsase cheia în contact.
   - Nu, Harry! Nu! Nu face...
   Huruitul motorului îi acoperi vorbele. Roţile patinară pe asfaltul alunecos de la ploaie înainte de a prinde viteză. Bjorn Holm rămăsese locului, agitându-şi braţele, însă zări lucirea din ochii inspectorului şi se feri din calea maşinii. Bara de protecţie a vehiculului lovi uşa cu un zgomot înfundat. Sticla din uşă se transformă în mici cristale albe, care pentru o fracţiune de secundă plutiră în aer înainte de a cădea grămadă pe sol. Înainte ca Holm să poată evalua pagubele, Harry sări din maşină şi trecu ca o furtună prin intrarea acum liberă.
   Holm alergă disperat după el, înjurând. Harry înşfăcase un vas în care se afla un palmier înalt de doi metri, pe care îl duse până la lift, unde apăsă butonul de chemare. Când uşile strălucitoare de aluminiu se deschiseră, Harry înghesui vasul între ele şi arătă cu mâna spre o uşă albă cu un semn verde de ieşire.
   - Dacă o iei pe scările de incendiu, iar eu o iau pe scara principală, acoperim toate ieşirile. Ne revedem la etajul şase, Holm.
   Holm era deja acoperit de sudoare înainte de a ajunge la etajul doi pe scara îngustă din fier. Nu era pregătit nici trupeşte, nici sufleteşte pentru aşa ceva. Era un ofiţer legist, pentru numele Domnului! Trusa lui cu instrumente reconstituia drame petrecute, nu construia unele noi.
   Se opri o clipă. Însă nu auzi decât ecoul care se stingea al propriilor paşi şi propriile gemete de efort. Ce avea să facă dacă se întâlnea cu cineva? Harry îi spusese să-şi aducă revolverul de serviciu, dar oare asta însemna că intenţionase că-i ceară să-l şi folosească? Holm se ţinu de balustradă şi începu să urce în fugă din nou. Ce-ar fi făcut Hank Williams? Şi-ar fi îngropat capul în băutură. Sid Vicious? I-ar fi arătat degetul mijlociu. Iar Elvis? Elvis. Elvis Presley. Corect. Holm ţinu strâns revolverului.
   Treptele se terminară. Deschise uşa şi acolo, la capătul coridorului, se găsea Harry, sprijinindu-se cu spatele de zid lângă o uşă maro. Ţinea revolverul într-o mână, iar cealaltă mână şi-o ţinea la buze, făcându-i semn să păstreze liniştea, în vreme ce se uita la Holm şi îi arăta uşa. Aceasta stătea întredeschisă.
   - Trecem din cameră în cameră, şopti Harry după ce Holm ajunse alături de el. Tu iei încăperile din stânga, eu le iau pe cele din dreapta. Mergem în acelaşi ritm, spate în spate. Şi nu uita să respiri.
   - Aşteaptă! şopti Holm. Dacă acolo e Katrine?
   Harry se uită la el şi aşteptă.
   - Adică... continuă Holm, încercând să dea sens ideii care îi trecea prin cap. În cel mai rău caz aş împuşca... o colegă?
   - În cel mai rău caz, replică Harry, o colegă te-ar împuşca pe tine. Gata?
   Tânărul ofiţer legist din Skreia încuviinţă şi îşi promise sieşi că dacă totul avea să se încheie cu bine atunci avea să se dea cu ulei pe păr.
   Harry împinse încet uşa cu piciorul şi intră. Simţi imediat curentul de aer. Ajunse la prima uşă din dreapta, unde apucă mânerul cu stânga, în timp ce ţinea revolverul cu dreapta aţintit spre înainte. Împinse uşa şi intră. Un birou.
   Gol. Peste biroul din încăpere atârna o hartă imensă a Norvegiei cu pioneze înfipte în ea.
   Harry reveni în hol, unde îl aştepta Holm. Îi făcu semn acestuia să-şi ţină revolverul permanent ridicat în sus.
   Merseră mai departe fără să scoată vreun zgomot.
   Bucătăria, biblioteca, sala de fitness, camera de oaspeţi, sera. Toate pustii.
   Harry simţi scăderea de temperatură. Când ajunseră în living îşi dădu seama de unde provenea aceasta. Uşa glisantă către terasă şi piscină era larg deschisă; perdelele albe fluturau nervoase în bătaia vântului. Pe fiecare latură a încăperii se vedeau nişte alei înguste, fiecare conducând către o încăpere. Harry îi făcu semn lui Holm să preia încăperea din dreapta, în vreme ce el ocupă poziţie în faţa celeilalte.
   Harry inspiră adânc, se încovoie ca să fie o ţintă mai mică, şi deschise uşa.
   În întuneric zări un pat, cearceafuri albe şi ceva ce putea fi un trup. Mâna stângă pipăi zidul în căutarea unui întrerupător de lumină.
   - Harry!
   Era Holm.
   - Aici, Harry!
   Holm părea emoţionat, însă Harry se făcu că nu aude şi se concentră asupra întunericului din faţa lui. Mâna găsi comutatorul, iar în secunda următoare camera fu inundată de lumină de la spoturile din tavan. Era pustie. Harry verifică dulapurile, apoi ieşi. Holm stătea în faţa celeilalte uşi, cu arma îndreptată spre înăuntru.
   - Nu se mişcă, şopti Holm. E mort. E...
   - Atunci nu ar fi trebuit să mă chemi atât de imperativ, zise Harry, ducându-se spre cada de baie, unde se aplecă peste bărbatul dezbrăcat şi îi scoase masca de porc.
   În jurul gâtului omului se vedea o dungă subţire şi roşie.
   Chipul lui era palid şi umflat, iar ochii îi ieşiseră din orbite.
   Arve Stop cu greu putea fi recunoscut.
   - Îi sun pe cei de la Omucideri, zise Holm.
   - Stai aşa.
   Harry duse o palmă în faţa gurii lui Stop. După aceea îl apucă de umăr şi îl scutură bine.
   - Ce faci?
   Harry îl scutură şi mai tare.
   Holm îşi puse mâna pe umărul lui Harry.
   - Dar, Harry, nu vezi că...?
   Holm se cutremură. Stop deschisese ochii şi acum începu să inspire aer cu nesaţ - ca un scufundător care revine la suprafaţa apei - în înghiţituri hulpave, profunde, cu un hârâit ieşindu-i din gât.
   - Unde e ea? întrebă Harry.
   Stop nu-şi putea focaliza privirea. Din gura lui nu ieşiră decât nişte gemete scurte.
   - Aşteaptă aici, Holm.
   Holm încuviinţă din cap şi se uită cum colegul lui părăseşte baia.
   Harry se duse la marginea terasei. Douăzeci şi cinci de metri mai jos lucea apa neagă a canalului. În lumina lunii putea discerne sculptura femeii pe catalige în apă şi podul pustiu. Şi acolo... ceva lucitor plutea la suprafaţa apei, ca o burtă de peşte mort. Spatele unei haine negre din piele.
   Katrine sărise. De la etajul şase.
   Harry se postă chiar pe marginea terasei, printre ghivecele de flori goale. Prin minte îi trecu o imagine din trecut.
   Ostmarka, şi Oystein care sărise de pe munte în lacul Hauktjern. Harry şi Tresko trăgându-l la mal. Oystein în patul din Rikshospitalet cu ceva care părea un întreg eşafodaj în jurul gâtului. Din toată povestea Harry învăţase că de la mare înălţime este bine să sari, nu să plonjezi. Şi să ţii minte să îţi ţii braţele lipite de trup, ca să nu-ţi rupi clavicula. Însă mai presus de orice e bine să te hotărăşti înainte de a te uita în jos şi să sari înainte ca groaza să îţi invadeze celulele. De aceea haina lui Harry alunecă singură pe podeaua terasei cu un sunet moale, în vreme ce Harry plutea deja prin aer, ascultând mugetul din propriile urechi.
  Apa neagră se apropia cu viteză de el. Neagră precum antracitul.
   Îşi lipi călcâiele unul de celălalt. În clipa următoare avu senzaţia că aerul este scos cu forţa din trupul lui şi o mână imensă încearcă să-i rupă hainele. Sunetele dispărură. După aceea simţi răceala de moarte. Dădu din picioare şi ieşi la suprafaţă. Se linişti, reperă haina şi începu să înoate. Deja începuse să nu-şi mai simtă picioarele şi ştia că peste câteva minute trupul avea să înceteze să funcţioneze din pricina temperaturii. Mai ştia însă că, dacă reflexul laringian al lui Katrine funcţiona şi laringele se închidea la contactul cu apa, răceala survenită brusc putea să o salveze, căci avea să oprească metabolismul şi să treacă celulele şi organele organismului în hibernare, astfel încât să permită funcţiilor vitale să supravieţuiască astfel cu un consum minim de oxigen.
   Harry se întinse şi alunecă prin apa densă şi grea către haina lucitoare de piele.
   Ajunse acolo şi o prinse.
   Primul gând care îi trecu inconştient prin minte fu acela că ea trecuse deja în ţinutul demonilor. Deoarece pe apă plutea doar haina ei.
   Harry înjură, se răsuci în apă şi se uită spre terasă.
   Urmări cu privirea marginea ei până la streşini, burlane şi acoperişurile în pantă care duceau spre cealaltă latură a clădirii, apoi spre alte clădiri. Unde se aflau alte terase şi o mulţime de ieşiri de incendiu şi căi de scăpare prin labirintul de faţade din Aker Brygge. Bătu apa cu picioarele care deja nu se mai simţeau, confirmându-şi pentru sine faptul că Katrine nici măcar nu-l subestimase; Harry căzuse în capcana unuia dintre cele mai vechi trucuri din manualele de instruire. Preţ de o clipă de nebunie, se gândi la moartea prin înecare; ar fi trebuit să fie plăcută.

   Ceasul arăta ora 4 dimineaţa, iar Arve Stop stătea întins, tremurând, pe patul din faţa lui Harry, îmbrăcat cu un halat. Tenul lui părea să-şi fi pierdut brusc bronzul, iar Stop devenise brusc un bătrânel. Însă pupilele lui îşi redobândiseră dimensiunile normale.
   Harry făcuse un duş fierbinte şi se aşezase pe un scaun, îmbrăcat cu un pulover de la Holm şi pantaloni de trening pe care îi împrumutase de la Stop. În living, Holm încerca prin intermediul mobilului să organizeze căutarea lui Katrine Bratt. Harry îi spusese să sune la ofiţerul de serviciu care să lanseze o alertă generală; poliţia de la aeroportul Gardemoen în caz că ea ar fi încercat să se urce la bordul uneia dintre cursele de dimineaţă; şi unitatea de Forţe Speciale, Delta, care să scotocească apartamentul ei, deşi Harry era destul de sigur că n-aveau să găsească pe nimeni acolo.
   - Deci tu crezi că n-a fost o joacă doar cu tentă sexuală, ci Katrine chiar a încercat să te omoare? întrebă Harry.
   - Să cred? replică Stop cu dinţii clănţănindu-i în gură. A încercat să mă sugrume!
   - Mmm. Şi te-a întrebat dacă ai un alibi pentru datele la care s-au petrecut crimele?
   - Pentru a treia oară, da! gemu Støp.
   - Deci ea crede că tu eşti Omul de zăpadă?
   - Dumnezeu ştie ce crede ea. Femeia aia este evident sărită de pe fix.
   - Poate, zise Harry. Dar asta nu o împiedică să aibă dreptate.
   - Şi cam despre ce fel de dreptate e vorba?
   Stop se uită la ceas.
   Harry ştia că avocatul Krohn era deja pe drum şi că acesta avea să-şi reducă la tăcere clientul de îndată ce avea să sosească.
   Se decise şi se aplecă în faţă.
   - Ştim că eşti tatăl lui Jonas Becker şi al gemenelor Sylviei Ottersen.
   Capul lui Stop ţâşni în sus. Harry trebuia să rişte.
   - Idar Vetlesen era singura persoană care ştia. Tu eşti cel care l-a trimis în Elveţia şi i-ai plătit cursul despre sindromul lui Fahr, nu-i aşa? Boala pe care tu însuţi ai moştenit-o.
   Harry îşi dădu seama că nu fusese deloc deplasat după modul în care se dilatară pupilele celuilalt.
   - Bănuiesc că Vetlesen ţi-a spus că începem să punem presiune asupra lui, insistă Harry. Poate că te-ai temut să nu cedeze. Sau poate că el a exploatat situaţia ca să obţină nişte favoruri? Cum ar fi bani.
   Bărbatul se holbă la Harry şi clătină din cap.
   - Cu toate astea, Stop, în mod cert ai fi avut multe de pierdut dacă s-ar fi aflat adevărul despre aceste paternităţi. Suficient ca să ai un motiv să-i ucizi pe cei care te-ar fi putut da de gol: mamele şi Idar Vetlesen. Nu-i aşa?
   - Eu...
   Privirea lui Stop începu să rătăcească prin încăpere.
   - Eu... n-am nimic de adăugat.
   Stop căzu în faţă şi îşi prinse capul în palme.
   - Vorbeşte cu Krohn.
   - Bine, zise Harry.
   Nu mai avea prea mult timp. Deşi mai deţinea un atu. Unul chiar bun.
   - O să le spun ce ai zis.
   Harry aşteptă. Stop continua să zacă aplecat în faţă, nemişcat. Apoi, într-un târziu, îşi înălţă capul.
   - Cui o să le spui?
   - Ziariştilor, evident, răspunse Harry pe ton lejer. Sunt motive să cred că ne vor acorda un pic de atenţie, nu crezi? Aşa ceva ar fi ceea ce voi, oamenii de presă, numiţi o ştire în premieră, nu-i aşa?
   Ceva se schimbă în privirea celuilalt.
   - Cum adică? întrebă Stop, însă pe un ton care sugera că el ştie deja răspunsul.
   - Un personaj bine cunoscut crede că ademeneşte o femeie acasă la el, în vreme ce lucrurile stau exact pe dos, zise Harry, studiind pictura de pe peretele din spatele lui Stop.
   Tabloul părea să reprezinte o femeie goală făcând echilibristică pe o frânghie îngustă.
   - Personajul este convins să poarte o mască de porc, în ideea că este vorba de un joc de adulţi. El este găsit aşa de către poliţie, dezbrăcat şi plângând în propria lui cadă de baie.
   - Nu poţi povesti aşa ceva! explodă Stop. Chestia asta... încalcă principiul confidenţialităţii clientului, nu-i aşa?
   - Ei bine, replică Harry, poate că încalcă imaginea pe care ţi-ai construit-o despre tine, Stop. Oricum, nu încalcă nicio obligaţie de confidenţialitate. Mai degrabă din contră.
   - Din contră??
   Stop aproape că urlă. Clănţănitul dinţilor dispăruse, iar culoarea îi revenise în obraji.
   Harry tuşi.
   - Singurul meu capital şi mijloc de producţie este integritatea mea personală.
   Harry aşteptă până ce văzu cum Stop îşi recunoaşte propriile vorbe.
   - Iar ca poliţist asta înseamnă, printre altele, să ţin publicul informat în măsura în care este posibil fără să dăunez anchetei. Iar în acest caz este posibil.
   - Nu poţi face aşa ceva, icni Stop.
   - Ba da, şi o voi face.
   - Asta... asta m-ar zdrobi.
   - Mai mult sau mai puţin în maniera în care revista Liberal zdrobeşte pe câte cineva în fiecare săptămână pe prima pagină?
   Stop deschise şi închise gura ca un peşte pe uscat.
   - Dar, evident, există compromisuri chiar şi pentru oameni care au integritate personală, sublinie Harry.
   Stop îl studie cu privirea.
   - Sper că apreciezi faptul, continuă Harry plescăind din buze ca pentru a ţine minte frazarea exactă, că eu, ca poliţist, am datoria să exploatez această situaţie.
   Stop încuviinţă încet.
   - Să începem cu Birte Becker, propuse Harry. Cum ai cunoscut-o?
   - Cred că ar trebui să ne oprim aici, rosti o voce.
   Se răsuciră către uşă. După cum arăta situaţia, Johan Krohn avusese timp să facă duş, să se bărbierească şi să-şi calce cămaşa.
   - Bine, rosti Harry ridicând din umeri. Holm!
   Chipul pistruiat al lui Holm se ivi în cadrul uşii, în spatele lui Krohn.
   - Sună-l pe Odin Nakken de la Verdens Gang, zise Harry, uitându-se la Arve Stop. E-n regulă dacă îţi înapoiez hainele mai târziu în cursul zilei?
   - Stai, rosti Stop.
   În încăpere se lăsă liniştea, în vreme ce Arve Stop îşi ridică ambele mâini şi îşi frecă dosul palmelor de frunte, ca pentru a-şi pune sângele în circulaţie.
   - Johan, rosti el tărăgănat, va trebui să pleci. Mă descurc pe cont propriu.
   - Arve, ripostă avocatul. Nu cred că ar trebui...
   - Pleacă acasă şi culcă-te, Johan. Te sun eu mai târziu.
   - Ca avocatul tău trebuie să...
   - Ca avocatul meu trebuie să-ţi ţii gura închisă şi să-i pui lacăt, Johan. Ai priceput?
   Johan Krohn se îndreptă de spate, îşi adună tot ce-i mai rămăsese din demnitatea lui rănită de avocat, apoi se răzgândi când zări expresia clientului său. Înclină scurt din cap, se răsuci pe călcâie şi plecă.
   - Unde eram? întrebă Stop.
   - La început, răspunse Harry.

27

Ziua 20

Începutul

   Arve Stop o întâlnise pentru prima dată pe Birte Becker în Oslo, într-o zi friguroasă de iarnă, în timpul unui discurs pe care îl ţinea pentru o agenţie de organizare evenimente la Sentrum Auditorium.
   Era un seminar motivaţional la care companiile îşi trimiteau angajaţii de la vârf pentru o aşa-numită „împrospătare”; mai exact, predici menite să-i facă să muncească şi mai mult. Prin prisma experienţei acumulate de Arve Stop, cei mai mulţi predicatori de la seminar erau oameni de afaceri care se bucuraseră de ceva succes fără a avea idei foarte originale, medaliaţi cu aur la diverse campionate importante din tot felul de sporturi lipsite de importanţă sau alpinişti care îşi construiseră o carieră din căţărarea pe munţi şi coborârea înapoi pentru a povesti altora despre experienţa trăită. Ce aveau cu toţii în comun era pretenţia că succesul lor se datora voinţei lor extraordinare şi moralului ridicat. Erau nişte oameni motivaţi. Aşa ar fi trebuit să arate motivarea.
   Arve era ultimul vorbitor din program - pretinsese întotdeauna acest lucru ca pe o condiţie esenţială pentru ca el să vorbească. Aşa putea începe discursul prin a-i demola pe ceilalţi vorbitori ca fiind narcisişti lacomi, împărţindu-i în cele trei categorii mai sus menţionate şi plasându-se pe sine în prima - succesul nu însemna o idee foarte originală de afaceri. Banii cheltuiţi pe o astfel de zi motivaţională erau risipiţi; cei mai mulţi ascultători din sală nu aveau niciodată să ajungă pe asemenea poziţii ca vorbitorii, deoarece erau suficient de norocoşi ca să nu nutrească dorinţa anormală de recunoaştere din partea altora, care îi chinuia pe cei care vorbeau de la tribună. Inclusiv pe el. O dorinţă despre care el spunea că fusese generată de lipsa de afecţiune a tatălui său.
   Ca atare, el unul se simţise obligat să caute iubirea şi admiraţia altora şi, ca atare, ar fi putut deveni actor sau muzician, doar că nu dispunea de talentul necesar.
   În acest punct al discursului, uimirea din sânul audienţei se transformase în râs. Şi simpatie. Iar Stop ştia că toate acestea aveau să culmineze prin admiraţie. Deoarece el stătea acolo şi strălucea. Strălucea pentru că el şi toată lumea de acolo ştiau că orice ar fi spus el era un succes, şi nimeni nu se poate opune succesului, nici măcar persoana care îl repurtează. Subliniase că norocul reprezintă cel mai important factor al succesului, pedalase mai puţin pe talentul personal şi subliniase că incompetenţa şi comoditatea întâlnite pe scară largă în sectorul de afaceri norvegian aveau darul de a asigura succesul chiar şi mediocrităţilor.
   La sfârşit fusese aplaudat în picioare.
   Iar el zâmbise în vreme ce o ţintuia cu privirea pe frumuseţea cu părul negru din primul rând, cea care avea să se dovedească a fi Birte. O observase din clipa în care intrase în sală. Era conştient că adesea combinaţia dintre picioarele zvelte şi sânii mari era sinonimă cu implanturile de silicon, dar Stop nu era un opozant al chirurgiei estetice la femei. Lac de unghii, silicon: de principiu, unde era diferenţa?
   Cu aplauzele continuând să-i răsune în urechi, coborâse simplu de pe scenă, pornise de-a lungul primului rând şi începuse să strângă mâinile celor pe care îi întâlnea. Era un gest înfumurat, aducând cu un gest pe care şi l-ar fi permis un preşedinte american, însă lui nu-i păsase nici cât negru sub unghie; era fericit dacă reuşea să irite pe cineva. Se oprise în faţa brunetei, care se uita la el cu obraji îmbujoraţi şi sclipiri în ochi. Când întinsese mâna, ea se înclinase ca în faţa unui membru al casei regale, iar el simţise colţurile dure ale cărţii lui de vizită pe care i-o lăsă ei strângându-i mâna. Femeia se uită după o verighetă de căsătorie.

   Inelul era simplu. Iar mâna ei dreaptă era îngustă şi albă, însă îi strângea ferm mâna.
   - Sylvia Ottersen, rosti ea cu un zâmbet naiv. Sunt o mare admiratoare, aşa că trebuia să vă strâng mâna.
   Astfel o întâlnise pentru prima dată pe Sylvia Ottersen, în magazinul ei Taste of Africa din Oslo, într-o zi fierbinte de vară. Aspectul ei era răpitor. Cu toate astea, era măritată.
   Arve Stop se uitase la măştile africane şi pusese o întrebare, astfel încât să nu facă situaţia şi mai stânjenitoare decât era. Nu că ar fi fost stânjenitoare pentru el, dar observase că femeia de lângă el se crispase atunci când Sylvia Ottersen îi strânsese mâna. Numele femeii era Marita.
   Nu, era Marite. Insistase să îl aducă acolo ca să-i arate nişte perne din piele de zebră pe care Marite - sau era Marita? - credea că trebuie să le cumpere pentru patul pe care ei doi îl părăsiseră nu cu multă vreme înainte şi pe care acum rămăseseră fire de păr blond, care trebuiau îndepărtate.
   - Nu mai avem zebră, răspunse Sylvia Ottersen. Dar ce ziceţi de astea?
   Se duse la un raft de lângă fereastră; lumina zilei îi evidenţia formele deloc rele în opinia lui Arve. Însă părul ei şaten şi banal era neîngrijit şi lipsit de viaţă.
   - Ce sunt? întrebă femeia al cărei nume începea cu M.
   - Imitaţie din piele de gnu.
   - Imitaţie? pufni M., dându-şi şuviţele lungi şi blonde peste umăr. O să aşteptăm până ce primiţi din nou zebră.
   - Şi pielea de zebră e imitaţie, rosti Sylvia, zâmbind ca unui copil căruia ar fi trebuit să-i explice că luna nu este din caşcaval.
   - Înţeleg, zise M., formând cu buzele ei roşii un zâmbet acru şi luându-l pe Arve de braţ. Mulţumim că ne-aţi permis să ne uităm.
   Nu-i plăcuse ideea lui M. de a ieşi împreună pentru a face paradă în public, şi cu atât mai puţin îi plăcea acum strânsoarea ei pe braţul lui. Poate că ea observase neplăcerea lui când ajunseseră pe stradă. În orice caz, acum îi dădu drumul. El se uită la ceas.
   - Hopa. Am o întâlnire.
   - Nu luăm prânzul?
   Ea îl privi cu o expresie de surpriză, menită să ascundă faptul că se simţea jignită.
   - Poate te sun, zise el.
   Îl sună ea. Trecuseră doar 30 de minute de când el stătea pe scena de la Sentrum, iar acum şedea într-un taxi, în spatele unui plug care curăţa drumul de zăpada murdară, aruncând-o pe partea laterală a drumului.
   - Stăteam chiar în faţa dumneavoastră, zise ea. Aş vrea să vă mulţumesc pentru discurs.
   - Sper că nu m-am uitat prea îndelung, rosti el cu voce tare, ca să acopere zgomotul fierului care zgâria asfaltul.
   Ea chicoti.
   - Ai vreun plan pentru diseară? întrebă el.
   - Niciunul care să nu poată fi schimbat... răspunse ea.
   Frumoasă voce. Frumoase cuvinte.
   Restul după-amiezii îşi văzu de treburi gândindu-se la ea, imaginându-şi cum o regulează pe bufetul cu sertare din hol, cu capul ei izbindu-se de tabloul semnat Gerhard Richter pe care îl cumpărase din Berlin. Şi zicându-şi că asta era întotdeauna cea mai bună parte: aşteptarea.
   La ora 8 ea sună la soneria de jos. El se găsea în hol.
   Auzi ecoul rotiţelor mecanice ale liftului, ca o armă care este încărcată. Un zumzăit care creştea în intensitate. Simţea cum sângele îi face penisul să pulseze.
   Apoi ea apăru. El avu senzaţia că primeşte o palmă peste faţă.
   - Cine eşti? întrebă el.
   - Stine, răspunse ea, cu o uşoară expresie de surprindere pe chipul cărnos. Am sunat...
   O măsură din cap până în picioare şi pentru o clipă se gândi să treacă la treabă oricum; din când în când îl excitau şi femeile obişnuite şi mai puţin atrăgătoare. Îşi simţi însă erecţia scăzând în intensitate şi respinse ideea.
   - Îmi cer scuze, dar n-am avut cum să dau de tine, zise el. Tocmai am fost chemat la o şedinţă.
   - O şedinţă? rosti ea, incapabilă să-şi ascundă senzaţia de durere.
   - O şedinţă de urgenţă. Poate te sun eu.
   Rămase în hol şi auzi uşile liftului deschizându-se jos şi închizându-se. Apoi izbucni în râs. Râse până ce îşi dădu seama că era posibil să nu o mai vadă niciodată pe frumuseţea brunetă din primul rând.
   O revăzu o oră mai târziu. După ce luase prânzul singur la un local botezat cu inspiraţie Bar & Restaurant, îşi cumpărase un costum de la Kamikaze, pe care îl îmbrăcase pe loc şi trecuse de două ori pe lângă Taste of Africa, aflat la umbră faţă de soarele fierbinte de afară. A treia oară intră.
   - Înapoi deja? rosti zâmbind Sylvia Ottersen.
   Cu doar o oră înainte ea fusese singură în magazinul întunecat şi răcoros.
   - Mi-au plăcut pernele, răspunse el.
   - Da, sunt elegante, replică ea, mângâind imitaţia din piele de gnu.
   - Mai aveţi şi altceva ce îmi puteţi arăta?
   Ea îşi înfipse o mână în şold. Îşi înălţă capul. „Ştie“, îşi zise el. „Îşi dă seama.“
   - Depinde ce vreţi să vedeţi, zise ea.
   El îşi auzi propriul tremurat din voce când răspunse:
   - Aş vrea să vă văd sexul.
   Ea îl lăsă să o reguleze în camera din spate, fără ca măcar să se sinchisească să încuie uşa magazinului.
   Arve Stop termină aproape imediat. Din când în când, femeile obişnuite şi mai puţin atrăgătoare îl excitau din cale afară de tare.
   - Soţul meu e la magazin marţea şi miercurea, zise ea la plecare. Joia?
   - Poate, răspunse el, observând că deja i se pătase costumul de la Kamikaze.
   Zăpada cădea în vârtejuri printre clădirile din Aker Brygge când îl sună Birte.
   Îi spuse că presupusese că el îi dăduse cartea de vizită ca să îl contacteze.
   Uneori Arve Stop se întreba de ce trebuia să posede aceste femei, de ce trebuia să aibă aceste relaţii sexuale care nu reprezentau altceva decât nişte ritualuri ceremoniale de predare. Nu avusese destule cuceriri în viaţa lui? Să fi fost frica de bătrâneţe? Oare credea că prin penetrarea atâtor femei le putea fura ceva din tinereţea lor? Şi de ce acea grabă, ritmul frenetic? Poate că se datora certitudinii maladiei pe care o purta în el; că nu peste multă vreme el nu mai avea să fie bărbatul care era acum. Nu deţinea răspunsuri, şi oricum ce să facă cu ele?
   În aceeaşi noapte ascultase gemetele lui Birte, profunde ca ale unui bărbat, în vreme ce capul ei se izbea de tabloul semnat Gerhard Richter pe care îl cumpărase din Berlin.
   Arve Stop îşi slobozi sămânţa lui infectată în vreme ce clopoţelul de la uşa din faţă îi avertiza furios că cineva era pe cale să intre în Taste of Africa. Încercă să se elibereze, însă Sylvia Ottersen rânji şi îi strânse mai tare fesele. Se smulse din strânsoare şi îşi ridică pantalonii. Sylvia alunecă de pe tejghea, îşi aranjă fusta de vară şi înconjură tejgheaua ca să servească clientul.
   Arve Stop se duse în grabă la rafturile cu obiecte ornamentale, cu spatele spre încăpere, şi îşi încheie nasturii de la pantaloni. Auzi în spatele lui o voce de bărbat care îşi cerea scuze că a întârziat; îi fusese greu să găsească un loc de parcare. Iar Sylvia îl avertizase cu o voce ascuţită că avea să se întâmple aşa, după ce vacanţa de vară luase sfârşit. Ea se întâlnea cu sora ei şi deja era în întârziere, aşa că el trebuia să preia clientul dinăuntru.
   Arve Stop auzi vocea bărbatului chiar în spatele lui.
   - Vă pot ajuta cu ceva?
   Se întoarse şi zări un om sfrijit, cu ochi nefiresc de mari în spatele unor ochelari rotunzi, o cămaşă de flanelă şi un gât care îi aducea aminte de gâtul unei berze.
   Privind peste umărul bărbatului, o zări pe Sylvia ieşind pe uşă, cu tivul fustei ridicat şi o dâră umedă curgând pe spatele genunchiului gol. În acea clipă îi trecu prin minte că ea ştiuse că sperietoarea de ciori de lângă el, probabil soţul ei, avea să vină acolo. Ea dorise ca el să-i prindă asupra faptului.
   - Mă descurc, mulţumesc. Am obţinut ce am dorit, răspunse el, pornind spre ieşire.
   Din când în când, Arve Stop îşi imagina cum ar reacţiona dacă i s-ar spune că lăsase vreo femeie însărcinată. Dacă ar insista în privinţa avortului sau dacă ar vrea ca acel copil să se nască. Era absolut sigur doar de faptul că ar fi insistat într-o privinţă sau cealaltă; nu-i stătea în fire să lase decizia pe umerii altora.
   Birte Becker îi spusese că nu aveau nevoie să folosească mijloace contraceptive, deoarece ea nu putea avea copii. Trei luni şi şase raporturi sexuale mai târziu, când ea îl informase radiind de bucurie că, până la urmă, putea avea copii, el îşi dădu imediat seama că ea avea să păstreze copilul. Reacţionă intrând în panică şi insistând asupra opţiunii alternative.
   - Am cele mai bune contacte, îi zise el. În Elveţia. Nimeni nu va şti.
   - Asta e şansa mea de a fi mamă, Arve. Doctorul spune că e un miracol care s-ar putea să nu se mai repete.
   - Atunci nu vreau să te mai văd niciodată, nici pe tine, nici copilul pe care s-ar putea să-l ai. Mă auzi?
   - Copilul are nevoie de un tată, Arve. Şi de o casă sigură.
   - Pe care nu le vei găsi aici. Eu sunt purtătorul unei boli genetice cumplite. Înţelegi?
   Birte Becker înţelesese. Şi cum era o fată simplă, dar isteaţă, cu un tată beţiv şi o mamă bolnavă de nervi, obişnuită de mică să se descurce singură, făcu ce trebuia să facă. Îi găsi copilului ei un tată şi o casă sigură.
   Lui Filip Becker nu-i venise să creadă atunci când această femeie frumoasă pe care el o curtase cu atâta îndârjire, fără niciun rezultat, cedase brusc şi declarase că vrea să fie a lui.
   Şi cum lui nu-i venea să creadă una ca asta, sămânţa îndoielii fusese deja sădită. În clipa în care ea îl anunţase că a rămas gravidă cu el - la doar o săptămână după ce îi cedase în pat - sămânţa începuse să încolţească.
   Când Birte îl sună pe Arve ca să-l anunţe de naşterea lui Jonas şi de faptul că bebeluşul îi semăna leit, acesta rămăsese cu urechea lipită de receptor, privind în gol. Apoi îi ceruse lui Birte o fotografie. Aceasta veni prin poştă. Două săptămâni mai târziu, Birte se găsea, după cum fusese înţelegerea, într-o cafenea, cu Jonas în poală şi verigheta pe deget, în vreme ce Arve şedea la altă masă, pretinzând că citeşte ziarul.
   În acea noapte, Arve se răsuci pe o parte şi alta în pat, gândindu-se neîncetat la maladia de care suferea.
   Totul trebuia să se desfăşoare cu discreţie, cu un doctor în care putea avea încredere că-şi va ţine gura închisă. Pe scurt, trebuia să fie pramatia aia de chirurg de la clubul de curling: Idar Vetlesen.
   Luă legătura cu Vetlesen, care lucra la clinica Marienlyst.
   Pramatia acceptă slujba şi banii aferenţi, după care, pe cheltuiala lui Arve, se duse la Geneva, unde cei mai renumiţi experţi în sindromul lui Fahr din Europa se adunau în fiecare an ca să ţină un curs şi să prezinte ultimele descoperiri descurajante ale cercetărilor lor.
   Primele teste la care fu supus Jonas nu dezvăluiră nimic anormal, însă chiar dacă Vetlesen îi repetă întruna că simptomele apar, de obicei, la vârstă adultă - nici Arve nu avusese niciun simptom până la împlinirea vârstei de 40 de ani Stop insistă ca băiatul să fie examinat anual.
   Trecuseră doi ani de când el îşi văzuse propria sămânţă curgând pe piciorul Sylviei Ottersen când aceasta ieşea din magazin şi din viaţa lui Arve Stop. El pur şi simplu nu o mai căutase, şi nici ea pe el. Până acum. Când îl sună, el îi spuse imediat că e pe drum către o şedinţă urgentă, însă ea îi spuse din scurt ce dorea. În patru propoziţii, îi zise că în mod evident nu toată sperma lui se pierduse, căci acum avea gemene, soţul ei credea că sunt ale lui, iar ei aveau nevoie de un investitor dispus să menţină Taste of Africa pe linia de plutire.
   - Cred că am injectat destule în magazinul ăla, replică Arve, care adesea reacţiona la veştile proaste cu poante spirituale.
   - Pe de altă parte, aş putea face rost de bani dacă m-aş duce la Se og Hor. Ăştia se dau în vânt după poveştile astea cu tatăl celebru al copilului meu, nu-i aşa?
   - Nu ştii să blufezi, ripostă el. Ai prea multe de pierdut dacă faci asta.
   - Situaţia s-a schimbat, replică ea. Am de gând să îl părăsesc pe Rolf dacă strâng destui bani ca să cumpăr partea lui de magazin. Problema cu magazinul constă în poziţia lui, aşa că voi pune drept condiţie ca Se og Hor să publice fotografii cu el ca să-i facă puţină publicitate. Ai idee câţi oameni citesc astfel de prostii?
   Arve Stop avea idee. Fiecare al şaselea adult norvegian. El, unul, nu obiectase niciodată la apariţia câte unui scandal drăguţ din când în când, dar ca lucrurile să pară ca şi cum un bogătaş libidinos îşi exploatează statutul de vedetă cu o femeie măritată nevinovată de o asemenea manieră perfidă?
   Imaginea publică a lui Arve Stop netemătorul şi cutezătorul ar fi fost terfelită definitiv, iar ieşirile pline de indignare morală din revista Liberal ar fi fost privite de toţi ca fiind ipocrizii. Iar femeia nici măcar nu era atrăgătoare. Chestia asta nu mirosea bine. Nu mirosea deloc bine.
   - Cam despre ce sumă vorbim? întrebă el.
   După ce ajunseră la o înţelegere, el îl sună pe Idar Vetlesen la clinica Marienlyst şi îi spuse că avea doi pacienţi noi. Aranjară să procedeze la fel ca în cazul lui Jonas, mai întâi să facă testele ADN gemenelor, pe care să le trimită la Institutul de Medicină Legală pentru confirmarea paternităţii, apoi să înceapă verificarea simptomelor maladiei.
   După ce încheie convorbirea, Arve Stop se lăsă pe spate pe fotoliul lui înalt, din piele, şi văzu soarele strălucind peste vârfurile copacilor din Bygdoy şi din peninsula Snaroya, ştiind că ar fi trebuit să se simtă tare deprimat. Însă nu se simţea aşa. Se simţea încântat. Da, se simţea aproape fericit.
   Amintirea îndepărtată a acelei fericiri fu primul lucru care îi trecu lui Arve Stop prin minte atunci când Idar Vetlesen îl sună ca să-l anunţe că ziarele speculau asupra faptului că femeia decapitată din Sollihogda ar fi Sylvia Ottersen.
   - Mai întâi dispare mama lui Jonas Becker, zise Vetlesen. Apoi este descoperită, moartă, mama gemenelor. Nu sunt deloc expert în calcule de probabilistică, dar trebuie să mergem la poliţie, Arve. Ăştia umblă ca nebunii acum după conexiuni între evenimente.
   În ultimii ani, Vetlesen începuse să scoată profituri frumuşele, îmbunătăţind imaginea vedetelor, dar în ochii lui Arve Stop el continua să fie o pramatie sau poate tocmai ca o consecinţă a ceea ce făcea el.
   - Nu, nu mergem la poliţie, răspunse Arve.
   - Nu? Atunci va trebui să-mi dai un motiv bun.
   - Bine. Despre ce sumă de bani discutăm?
   - Dumnezeule, Arve, nu încerc să te şantajez. Pur şi simplu nu pot să...
   - Cât?
   - Încetează. Ai un alibi sau nu?
   - N-am niciun alibi, dar am o grămadă de bani. Spune-mi câte zerouri şi mă gândesc la asta.
   - Arve, dacă n-ai nimic de ascuns...
   - Bineînţeles că am ceva de ascuns, idiotule! Crezi că am chef să fiu expus public drept corupător de neveste şi suspect de crimă? Va trebui să ne întâlnim şi să discutăm pe tema asta.

   - Şi v-aţi întâlnit? întrebă Harry Hole.
   Arve Stop clătină din cap. Dincolo de fereastra dormitorului vedea zorii zilei ivindu-se, însă apele fiordului continuau să fie negre.
   - N-am ajuns atât de departe înainte ca el să moară.
   - De ce nu mi-ai spus nimic din toate astea prima dată când am venit aici?
   - Nu e evident? Nu ştiu nimic care să aibă vreo valoare pentru poliţie, aşa că de ce să mă amestec? Nu uita că am o marcă personală de care să mă îngrijesc, iar marca asta e dată de numele meu. Marca asta este, de fapt, singurul capital al revistei Liberal.
   - Parcă ţin minte că ai spus că singurul tău capital este integritatea personală.
   Stop ridică din umeri.
   - Integritate. Marcă. E acelaşi lucru.
   - Deci dacă ceva seamănă a integritate, atunci chiar e integritate?
   Stop se uită exasperat la Harry.
   - Chestia asta vinde revista. Dacă oamenii simt că li se spune adevărul, atunci sunt mulţumiţi.
   - Mmm.
   Harry aruncă o privire ceasului.
   - Şi tu crezi că eu sunt satisfăcut acum?
   Arve Stop nu-i răspunse.

28

Ziua 20

Maladie

   Bjorn Holm îl conduse pe Harry din Aker Brygge până la sediul poliţiei. Inspectorul îşi îmbrăcase hainele ude, iar pielea artificială foşnea atunci când el îşi schimba poziţia.
   - Echipa Delta a fost la apartamentul ei acum 20 de minute, zise Holm. Nu era acolo. Au lăsat 3 oameni de pază.
   - Nu se va mai întoarce, replică Harry.
   În biroul lui de la etajul şase, Harry se schimbă în uniforma de poliţist care atârna pe un umeraş; nu o mai purtase de la înmormântarea lui Jack Halvorsen. Se uită în oglindă. Haina atârna pe el.
   Gunnar Hagen fusese alertat şi venise imediat la birou.
   Acum şedea pe scaunul lui şi asculta raportul lui Harry. Era o relatare atât de dramatică, încât uită cu totul să se mai simtă iritat de modul cum stătea uniforma.
   - Omul de zăpadă e Katrine Bratt, repetă încet Hagen, ca şi cum rostirea cu voce tare făcea lucrurile mai uşor de înţeles.
   Harry încuviinţă.
   - Şi tu îl crezi pe Stop?
   - Da, răspunse Harry.
   - Îi poate verifica cineva povestea?
   - Sunt morţi cu toţii. Birte, Sylvia, Idar Vetlesen. Putea fi el Omul de zăpadă. Asta dorea să afle Katrine Bratt.
   - Katrine? Dar tu spui că ea e Omul de zăpadă. De ce ar...?
   - Eu spun că ea dorea să afle dacă el putea fi Omul de zăpadă. Dorea să găsească un ţap ispăşitor. Støp afirmă că atunci când el i-a zis că nu are alibi pentru zilele când s-au înfăptuit crimele ea i-ar fi spus: „Bine“ şi i-ar fi comunicat că tocmai a fost denumit Omul de zăpadă. Apoi a început să îl sugrume. Până ce a auzit maşina izbindu-se de uşa din faţă şi şi-a dat seama că suntem pe urmele ei, după care şi-a luat zborul. Probabil că plănuia ca noi să îl găsim pe Støp mort în apartament, după toate aparenţele sinucis prin spânzurare. Iar noi ne-am fi liniştit convinşi că am descoperit vinovatul. La fel cum l-a ucis pe Idar Vetlesen. Şi ca atunci când a încercat să-l împuşte pe Filip Becker în timpul operaţiunii de arestare.
   - Cum? A încercat...?
   - Ţinea revolverul aţintit asupra lui, cu cocoşul ridicat. Am auzit cum dă drumul trăgaciului atunci când m-am postat pe linia ei de tragere.
   Gunnar Hagen închise ochii şi îşi masă tâmplele cu degetele.
   - Te-am auzit. Dar deocamdată toate astea sunt speculaţii, Harry.
   - Şi mai e scrisoarea, replică Harry.
   - Scrisoarea?
   - De la Omul de zăpadă. Am dat peste document în computerul ei de acasă, datat înainte ca vreunul dintre noi să ştie ceva despre Omul de zăpadă. Iar hârtia era în imprimantă.
   - Isuse!
   Hagen lovi cu cotul tare în lemnul biroului şi îşi îngropă faţa în palme.
   - Am angajat-o aici pe femeia aia! Ştii ce înseamnă asta, Harry?
   - Păi un scandal cât casa de mare. Lipsă de încredere în orice forţă poliţienească. Capete care vor fi tăiate la eşaloanele superioare.
   Între degetele lui Hagen apăru o deschizătură, prin care el se uită dur la Harry.
   - Mersi că ai fost atât de explicit.
   - Plăcerea e de partea mea.
   - O să-i chem pe şefi. Între timp, vreau ca tu şi Bjorn Holm să vă ţineţi gurile ferecate. Cum rămâne cu Arve Stop? Va ciripi?
   - N-are de ce, şefu’.
   Harry zâmbi.
   - Se duce pe apa sâmbetei.
   - Ce anume?
   - Integritatea.

   Ceasul arăta ora zece, iar de la fereastra biroului său, Harry urmărea lumina palidă a zilei cum învăluie, aproape ezitând acoperişurile nemişcate ale zilei de duminică din Gronland.
   Trecuseră mai bine de şase ore de când Katrine Bratt dispăruse din apartamentul lui Stop, iar până în acel moment căutarea ei nu dăduse rezultate. Evident că existau şanse ca ea să mai fie încă în Oslo, însă, dacă îşi pregătise o retragere strategică acum putea să fie deja departe. Harry nu se îndoia că ea se pregătise şi pentru aşa ceva. Aşa cum acum nu mai avea nicio îndoială că ea era Omul de zăpadă.
   În primul rând, existau dovezile: scrisoarea şi tentativele de crimă. Iar instinctul lui se confirmase: sentimentul că era urmărit îndeaproape, sentimentul că cineva se infiltrase în viaţa lui. Tăieturile din ziare de pe perete, rapoartele. Katrine ajunsese să îl cunoască atât de bine, încât îi putea prezice următoarele mutări, îl putea folosi pe el în jocul ei. Iar acum ea devenise un virus în sângele lui, un spion în interiorul creierului lui.
   Auzi pe cineva intrând, dar nu se întoarse.
   - I-am depistat telefonul mobil, se auzi vocea lui Skarre. E în Suedia.
   - Îhî?
   - Centrul de operaţiuni Telenor spune că semnalul se deplasează spre sud. Localizarea şi viteza se potrivesc cu trenul de Copenhaga care a plecat din Gara Centrală Oslo la şapte şi cinci. Am vorbit cu poliţia din Helsingborg; cei de acolo au nevoie de o cerere oficială ca să efectueze o arestare. Trenul e programat să ajungă în jumătate de oră. Ce facem?
   Harry înclină încet din cap, ca pentru sine însuşi. Un pescăruş plutea afară purtat de vânt, după care îşi schimbă brusc direcţia şi se năpusti înspre copacii din parc. Poate că zărise vreo pradă. Sau pur şi simplu se răzgândise. Aşa cum procedează oamenii. Gara din Oslo la ora şapte dimineaţa.
   - Harry? Ar putea ajunge în Danemarca dacă noi nu...
   - Roagă-l pe Hagen să discute cu cei din Helsingborg, zise Harry, răsucindu-se pe călcâie şi luându-şi haina de pe cuier cu o singură mişcare rapidă.
   Skarre îl urmări uimit pe inspector cum o apucă grăbit pe coridor, cu paşi mari şi hotărâţi.
   Ofiţerul Oro de la magazia sediului central al poliţiei îl privi pe inspectorul pleşuv fără să-şi ascundă uimirea şi repetă:
   - CS? Adică gaz?
   - Două tuburi, răspunse Harry. Şi o cutie cu muniţie pentru revolver.
   Ofiţerul se duse şchiopătând până la magazie, bombănind printre dinţi. Tipul ăla, Hole, era nebun de legat, toată lumea ştia asta, dar de ce gaz lacrimogen? Dacă ar fi fost vorba despre altcineva de la sediu, ar fi crezut că e pentru o distracţie mică între amici. Însă, din câte auzise el, Hole nu avea amici, cel puţin nu printre poliţişti.
   Când Oro se întoarse, inspectorul tuşi.
   - A cerut Katrine Bratt, de la divizia Omucideri, vreo armă de aici?
   - Femeia de la secţia de poliţie din Bergen? Doar ceea ce se stipulează în regulament.
   - Şi ce spune regulamentul?
   - Să înapoieze toate armele şi muniţia nefolosită la secţia veche cu ocazia plecării de acolo şi să ceară un revolver nou şi două cutii cu muniţie de la secţia nouă.
   - Aşadar, n-are vreo armă mai mare decât un revolver?
   Oro clătină, nedumerit, din cap.
   - Mulţumesc, zise Harry, punând cutiile cu muniţie şi dozele verzui şi cilindrice cu gaz lacrimogen inventat de Corso şi Stoughton în 1928 într-o geantă neagră.
   Ofiţerul nu replică, cel puţin nu până ce nu primi semnătura lui Hole pentru ceea ce livrase, după care mormăi:
   - Să aveţi o duminică paşnică.

   Harry şedea în sala de aşteptare de la spitalul Ulleval, cu geanta neagră alături. În încăpere mirosea a alcool, bătrâneţe şi moarte lentă. O pacientă ocupase un scaun vizavi de el şi se uita fix la el, ca şi cum ar fi încercat să localizeze pe cineva care nu se găsea acolo: o persoană pe care ea o cunoscuse, un iubit care nu se materializase niciodată, un fiu pe care credea că îl recunoaşte.
   Harry oftă, se uită la ceas şi vizualiză în minte năvala poliţiştilor în tren la Helsingborg. Conductorul trenului, care primise ordin de la şeful de staţie să oprească trenul cu un kilometru înainte de gară. Forţele înarmate de poliţie dispersate pe ambele laturi ale căii ferate, aşteptând însoţite de câini poliţişti. Inspectarea eficientă a vagoanelor, a compartimentelor, a toaletelor. Pasagerii reacţionând îngroziţi la vederea poliţiştilor înarmaţi, o privelişte încă neobişnuită în ţinuturile de vis ale Scandinaviei. Mâinile tremurânde şi grăbite ale femeilor cărora li se cereau actele de identitate.
   Umerii aplecaţi ai poliţiştilor, nervozitatea lor, dar şi adrenalina provocată de neprevăzut. Nerăbdarea, îndoiala, iritarea şi în cele din urmă dezamăgirea şi disperarea lor că n-au găsit ce căutau. În cele din urmă, dacă aveau noroc şi erau competenţi, înjurăturile cu glas tare când aveau să descopere sursa semnalelor depistate de către celulele de telefonie mobilă: telefonul lui Katrine Bratt într-un coş de gunoi dintr-o toaletă.
   Un chip zâmbitor apăru lângă el.
   - Îl puteţi vedea acum.
   Harry se luă după femeia cu şolduri energice şi late, îmbrăcată cu pantaloni albi. Aceasta deschise uşa.
   - Dar să nu staţi prea mult. Are nevoie de odihnă.
   Stale Aune zăcea pe patul rezervei de spital. Faţa lui rotundă, cu vinişoare roşii, era trasă şi atât de palidă, încât nuanţa ei aproape că se confunda cu culoarea pernei de pe pat. Părul rar, ca al unui bebeluş, se lipea de fruntea mare a sexagenarului. Dacă nu ar fi zărit aceiaşi ochii vii şi plini de jovialitate, Harry ar fi crezut că se uită la cadavrul psihologului diviziei Omucideri, în acelaşi timp consilierul spiritual personal al inspectorului.
   - Doamne, Harry, zise Aune. Ai ajuns un schelet. Nu te simţi bine?
   Harry se simţi nevoit să zâmbească. Aune se ridică în capul oaselor cu o grimasă pe chip.
   - Îmi cer scuze că nu te-am vizitat până acum, zise Harry, trăgând un scaun până aproape de pat. Doar că spitalul... mă... nu ştiu exact.
   - Spitalul îţi aminteşte de mama ta atunci când erai doar un băiat. E-n regulă.
   Harry înclină din cap şi îşi plecă privirea asupra propriilor mâini.
   - Te tratează bine?
   - Aşa ceva întrebi atunci când vizitezi pe cineva la închisoare, Harry, nu la un spital.
   Harry înclină iarăşi din cap.
   Aune oftă.
   - Ştiu că te preocupă starea mea, Harry. Dar te cunosc prea bine, aşa că ştiu că n-ai venit aici din curtoazie. Haide, spune ce ai pe suflet.
   - Poate să aştepte. Mi s-a spus că nu eşti bine.
   - A fi bine este o chestie relativă. Şi, ca să vorbim tot în termeni relativi, sunt extraordinar de bine. Ar fi trebuit să mă vezi ieri. Mai exact, n-ar fi trebuit să mă vezi ieri.
   Harry zâmbi cu privirea aţintită spre propriile mâini.
   - E vorba despre Omul de zăpadă? întrebă Aune.
   Harry încuviinţă.
   - În sfârşit. Mă plictiseam de moarte aici. Hai, dă-i drumul!
   Harry inspiră. Apoi îi relată celuilalt un rezumat al celor petrecute până atunci, încercând să lase la o parte informaţiile irelevante şi speculative, dar fără să piardă din vedere detaliile esenţiale. Aune îl întrerupse doar de câteva ori cu întrebări, în rest se mulţumi să asculte în tăcere, cu o expresie de concentrare întipărită pe chip. Iar după ce Harry încheie, bolnavul păru că-şi revenise; obrajii lui se coloraseră şi el stătea mai drept pe pat.
   - Interesant, rosti Aune. Dar tu ştii deja cine e vinovatul, aşa că de ce ai venit la mine?
   - Femeia asta e nebună, nu-i aşa?
   - Oamenii care comit astfel de crime sunt, fără excepţie, nebuni. Deşi nu neapărat în sens criminal.
   - Cu toate astea, sunt câteva lucruri pe care nu le înţeleg în privinţa ei, zise Harry.
   - Dumnezeule, eu abia dacă înţeleg câteva lucruri despre oameni, aşa că în acest caz eşti un psiholog mai bun ca mine.
   - Avea doar 19 ani când le-a omorât pe cele două femei din Bergen şi pe Gert Rafto. Cum poate o persoană atât de dezaxată să treacă de testele psihologice pentru Academia de Poliţie şi apoi pentru angajare atâţia ani, fără ca nimeni să îşi dea seama?
   - Bună întrebare. Poate că e un caz de cocteil.
   - Caz de cocteil?
   - Cineva cu câte un pic din toate. Suficient de schizofrenic pentru a auzi voci, dar în stare să-şi mascheze boala de cei din jurul ei. Personalitate obsesiv-compulsivă amestecată cu un pic de paranoia, care o poate zăpăci cu privire la situaţie şi la ce trebuie să facă pentru a scăpa, dar pe care restul lumii o percepe ca pe o simplă reticenţă. Fiara de tip bestie care se naşte în timpul crimelor pe care le descrii se potriveşte unei personalităţi de tip borderline, deşi una care îşi poate controla furia.
   - Mmm. Cu alte cuvinte, n-ai nici cea mai vagă idee?
   Aune râse. Imediat îl cuprinse un acces de tuse.
   - Îmi pare rău, Harry, mârâi el. Aşa sunt cele mai multe cazuri. În psihologie am definit mai multe ţarcuri în care muşteriii noştri refuză să intre. Nu sunt altceva decât nişte fiinţe insolente nerecunoscătoare şi confuze. Gândeşte-te la toate cercetările pe care le-am efectuat pentru ele!
   - Mai e ceva. Când am descoperit cadavrul lui Gert Rafto ea a fost înspăimântată pe bune. Adică nu s-a prefăcut deloc. Mi-am dat seama de şocul prin care trecea; pupilele dilatate şi negre, chiar dacă i-am îndreptat lanterna direct spre faţă.
   - Aha! Asta e interesant.
   Aune se ridică şi mai sus.
   - De ce i-ai băgat lanterna în faţă? Bănuiai ceva încă de pe atunci?
   Harry nu răspunse.
   - Poate că ai dreptate, continuă Aune. Poate că ea şi-a reprimat crimele; în niciun caz nu e ceva neobişnuit. Mi-ai spus că, de fapt, ea te-a ajutat mult în anchetă şi nu a sabotat-o. Asta ar putea sugera că se bănuieşte pe sine şi nutreşte dorinţa sinceră de a afla adevărul. Cât de multe ştii despre noctambulism sau somnambulism?
   - Ştiu că oamenii pot merge în somn. Pot vorbi în somn. Pot mânca, se pot îmbrăca şi pot chiar ieşi afară ca să conducă o maşină în somn.
   - Corect. Dirijorul Harry Rosenthal dirija şi cânta partituri de instrumente pentru simfonii întregi în somn. Au existat cel puţin 5 cazuri de crimă în care asasinul a fost achitat deoarece instanţa a decis că el sau ea erau parasomniaci, adică sufereau de tulburări de somn. A existat un bărbat în Canada care, acum câţiva ani, s-a sculat, a condus maşina mai bine de douăzeci de kilometri, a parcat, şi-a ucis soacra, cu care în general avea o relaţie excelentă, aproape că şi-a sugrumat socrul, s-a dus acasă şi s-a culcat la loc. A fost achitat.
   - Vrei să spui că ea ar fi putut ucide în somn? Că e unul dintre parasomniacii ăia?
   - E un diagnostic controversat. Dar imaginează-ţi o persoană care intră regulat într-o stare ca de hibernare şi care, ulterior, nu-şi mai poate aminti cu limpezime ce a făcut. Cineva care are o imagine înceţoşată, fragmentată a evenimentelor, ca într-un vis.
   - Mmm.
   - Şi presupune că femeia asta a început să-şi dea seama ce a făcut în cursul anchetei.
   Harry înclină încet din cap.
   - Şi care îşi dă seama că, pentru a scăpa, are nevoie de un ţap ispăşitor.
   - E de conceput.
   Aune făcu o grimasă.
   - Oricum, din punct de vedere al psihicului uman, cele mai multe lucruri sunt de conceput. Problema e că nu putem vedea tulburările despre care discutăm; trebuie să presupunem că ele există doar pe baza simptomelor.
   - Cum ar fi mucegaiul.
   - Cum?
   - Ce o poate face pe o persoană ca femeia asta atât de bolnavă?
   Aune gemu.
   - Tot ce există! Şi nimic! Natura şi grija.
   - Un tată alcoolic şi violent?
   - Da, da, da. Nouăzeci de puncte pentru asta. Şi o mamă cu un istoric de boală psihică, o experienţă traumatizantă sau două în copilărie şi ai toate elementele.
   - Pare probabil ca, dacă ar fi devenit mai puternică decât tatăl ei alcoolic şi violent, să încerce să-i facă rău? Să-l omoare?
   - Nu e nicidecum imposibil. Îmi amintesc de un ca...
   Aune încremeni în mijlocul propoziţiei. Se holbă la Harry.
   Apoi se aplecă în faţă şi şopti, cu un licăr dansându-i nebuneşte în ochi.
   - Vrei să spui ce cred eu că vrei să spui?
   Harry Hole îşi privi cu atenţie unghiile de la mâini.
   - La secţia de poliţie din Bergen mi s-a dat o fotografie a unui bărbat. Mi s-a părut ceva familiar la el, ca şi cum l-aş mai fi întâlnit undeva. Abia acum înţeleg motivul. Era asemănarea de familie. Înainte de a se numi Bratt după căsătorie, Katrine se numea Rafto. Gert Rafto era tatăl ei.

   Pe drumul către trenul expres spre aeroport, Harry primi un telefon de la Skarre. Se înşelase. Nu găsiseră telefonul ei mobil în toaletă, ci pe raftul pentru bagaje dintr-un vagon.
   Optzeci de minute mai târziu era învăluit de ceaţa cenuşie.
   Căpitanul anunţase nori la joasă înălţime şi ploaie în Bergen.
   „Vizibilitate zero“, îşi spuse Harry. Avionul zbura doar pe baza instrumentelor de bord.

   Uşa se deschise cu putere la câteva secunde după ce Thomas Helle, de la unitatea Persoane Dispărute, sunase la soneria de deasupra plăcuţei pe care scria Andreas, Eli şi Trygve Kvale.
   - Slavă Domnului că aţi venit aşa de repede.
   Bărbatul care stătea în faţa lui Helle privi în spatele poliţistului.
   - Unde sunt ceilalţi?
   - Sunt singur. Încă n-aţi aflat nimic despre soţia dumneavoastră?
   Bărbatul, despre care Helle presupunea că e Andreas Kvale, cel care sunase la poliţie, se uită uimit la el.
   - A dispărut, v-am spus asta.
   - Da, dar de obicei ele se întorc.
   - Cine sunt ele?
   Thomas Helle oftă.
   - Pot să intru, domnule Kvale? Ploaia asta...
   - A, scuze! Vă rog...
   Bărbatul, de circa 50 de ani, se dădu la o parte, iar în întunericul din spatele lui Helle zări în tânăr brunet, de circa 20 de ani.
   Thomas Helle decise să rezolve problema stând în picioare în hol. Într-o astfel de zi abia dacă exista personalul necesar la centrala telefonică; era duminică, iar cei aflaţi la slujbă o căutau pe Katrine Bratt. Un om de-al lor. Totul se desfăşura cu discreţie, însă zvonurile care circulau deja sugerau că ea ar putea fi implicată în cazul Omul de zăpadă.
   - Cum aţi descoperit lipsa ei? întrebă Helle, pregătindu-se să scrie.
   - Trygve şi cu mine abia ne întorsesem dintr-o călătorie în Nordmarka. Am fost plecaţi două zile. Fără telefoane mobile, doar cu undiţe de pescuit. Ea nu era acasă, nu existau mesaje şi, aşa cum am spus la telefon, uşa nu era încuiată. Uşa stă mereu încuiată, chiar atunci când ea e în casă. Soţia mea este o femeie foarte neliniştită. Niciuna dintre hainele ei nu erau atinse. Nici încălţămintea. Doar papucii ei. Pe vremea asta...
   - Aţi sunat la cunoscuţii ei? Inclusiv la vecini?
  - Bineînţeles. Nimeni n-a auzit nimic.
   Thomas Helle scria. Deja îl încerca o senzaţie; o senzaţie de recunoaştere. Soţie şi mamă dispărută.
   - Spuneaţi că soţia dumneavoastră e o femeie neliniştită, zise el. Atunci cui i-ar fi putut deschide uşa? Şi pe cine ar fi putut lăsa să între?
   Observă cum tatăl şi fiul schimbă o privire.
   - Nu multor oameni, răspunse tatăl, cu convingere. Trebuie să fi fost cineva cunoscut de ea.
   - Sau, poate, cineva în legătură cu care ea nu se simţea ameninţată, replică Helle. Cum ar fi un copil sau o femeie?
   Andreas Kvale încuviinţă.
   - Sau cineva cu un motiv plauzibil ca să intre. De exemplu cineva de la compania de electricitate care să citească contorul.
   Soţul ezită.
   - Poate.
   - Aţi zărit ceva neobişnuit prin preajma casei?
   - Neobişnuit? Cum adică?
   Helle îşi muşcă buza de jos. Îşi făcu curaj.
   - Ceva care să semene a... om de zăpadă?
   Andreas Kvale se uită la fiul lui, care clătină energic din cap, îngrozit.
   - Asta ca să eliminăm pista din cercetările noastre, rosti Helle pe un ton de conversaţie.
   Fiul rosti ceva. Un mormăit încet.
   - Cum? întrebă Helle.
   - A zis că nu mai e zăpadă afară.
   - Nu, bineînţeles că nu.
   Helle îşi băgă carneţelul în buzunarul hainei.
   - O să apelez patrulele de stradă prin radio. Dacă ea nu revine acasă până diseară, o să intensificăm căutările. În 99% din cazuri, persoana dată dispărută se întoarce singură acasă. Asta e cartea mea de vizită...
   Helle simţi mâna lui Andreas Kvele pe braţul lui.
   - Vreau să vă arăt ceva, domnule ofiţer.
   Thomas Helle îl urmă pe Kvale printr-o uşă de la capătul holului, apoi de-a lungul unei scări până în pivniţă. Kvale deschise o uşă către o încăpere care mirosea a săpun şi haine atârnate la uscat. În colţ se găsea un uscător de haine de modă veche, lângă o maşină de spălat Electrolux de fabricaţie mai veche. Podeaua din cărămidă se înclina către scurgerea din mijloc. Podeaua era udă, iar pe zid se vedea apă, ca şi cum podeaua ar fi fost recent spălată cu furtunul verde care zăcea pe ea. Însă nu asta îi atrase imediat atenţia lui Thomas Helle.
   El observă articolul de îmbrăcăminte care atârna pe sfoară la uscat, prins cu cârlige de umeri. Sau, mai exact, ceea ce rămăsese din acel obiect. Fusese tăiat la nivelul pieptului. Marginea era zdrenţuită şi înnegrită din pricina arsurii.

29

Ziua 20

Gaz lacrimogen

   Ploaia cădea ca o ţârâială din ceruri peste oraşul Bergen, care zăcea scăldat în lumina albastră a amurgului. Barca pe care Harry o rezervase îl aştepta la chei, la piciorul podului Puddefjord. Taxiul lui Harry opri în faţa firmei de închiriere bărci.
   Ambarcaţiunea era un vas de navigaţie cu cabină, finlandez, bine întreţinut, lung de nouă metri.
   - Mă duc la pescuit, zise Harry, arătând spre harta nautică. Există stânci scufundate sau ceva despre care ar trebui să ştiu dacă mă duc acolo?
   - Insula Finney? întrebă omul de la firma de închiriere. Luaţi o undiţă cu plutitor şi mulinetă, dar pescuitul e slab acolo.
   - O să descopăr curând, nu? Cum porneşti chestia asta?
   Când Harry trecu de promontoriul Nordnes, în întunericul care începea să se lase, desluşi stâlpul totemic printre copacii desfrunziţi din parc. Marea era netedă şi înspumată sub biciuirea ploii. Harry împinse maneta de lângă volan înainte, prora se înălţă - şi el fu nevoit să facă un pas în spate ca să se echilibreze - şi ambarcaţiunea prinse viteză.
   Un sfert de oră mai târziu, Harry trase de manetă înapoi şi viră barca înspre chei, în partea cea mai îndepărtată a insulei, la distanţă de căsuţa lui Rafto. Amară ambarcaţiunea, luă undiţa de pescuit şi ascultă ploaia.
   Pescuitul nu era pasiunea lui. Mulineta era grea, iar cârligul se bălăngănea la capătul undiţei. Harry scoase din apă nişte alge, care se învârtiră în jurul undiţei când el le eliberă.
   Ridică cârligul şi îl curăţă. Apoi încercă să lanseze din nou, dar se blocase ceva la mulinetă şi aceasta atârna acum la douăzeci de centimetri sub vârful undiţei şi nu voia nici să se ridice, nici să coboare. Harry se uită la ceas. Dacă cineva fusese alertat de zgomotul motorului ambarcaţiunii, până acum probabil se liniştise, iar el trebuia să termine treaba înainte de lăsarea nopţii. Lăsă undiţa pe banchetă, deschise geanta cu care venise, scoase de acolo revolverul, deschise cutia cu gloanţe şi încărcă arma. Înghesui cutiile cu gaz în buzunarele hainei şi se urcă pe mal.
   Avu nevoie de 5 minute ca să ajungă în vârful insulei pustii şi să coboare înspre căsuţele închise iarna, aflate în cealaltă parte a insulei. Căsuţa lui Rafto se ivi în faţa lui, întunecată şi neprimitoare. Harry găsi un loc pe o stâncă la douăzeci de metri depărtare, de unde se vedeau uşile şi ferestrele căsuţei. Ploaia i se infiltrase de mult prin materialul hainei militare verzi. Scoase una dintre cutiile cu gaz, căreia îi trase cuiul de siguranţă. În 5 secunde valva susţinută cu un arc avea să se deschidă şi gazul avea să iasă şuierând afară.
   Alergă spre căsuţă, ţinând cutia în mâna întinsă, apoi aruncă cutia înspre fereastra căsuţei. Geamul se sparse cu un zgomot slab. Harry se retrase către stâncă şi îşi ridică revolverul. Prin ploaie auzea doza de gaz sfârâind şi vedea cum fereastra devine cenuşie pe interior.
   Dacă Katrine era acolo, n-avea cum să reziste mai mult de câteva secunde.
   Aţinti revolverul spre căsuţă. Aşteptă, cu cătarea îndreptată spre clădire.
   După două minute nu se întâmplase nimic.
   Harry aşteptă alte două minute.
   Apoi pregăti a doua doză, se duse la uşă cu arma ridicată şi încercă broasca. Încuiată. Cam şubredă totuşi. Se dădu patru paşi înapoi şi se năpusti spre uşă.
   Uşa cedă de-a lungul balamalelor, iar Harry năvăli în încăperea plină de fum, cu umărul drept înainte. Gazul îi atacă imediat ochii. Harry îşi ţinu respiraţia în vreme ce bâjbâia spre uşa spre pivniţă. Deschise chepengul, scoase cuiul de siguranţă de la a doua cutie şi-i dădu drumul în pivniţă.
   Apoi alergă afară din căsuţă. Găsi o băltoacă cu apă şi se afundă până la genunchi, cu ochii şi nasul curgându-i, apoi îşi vârî capul sub apă cu ambii ochi deschişi, cât de adânc putu, până ce nasul lui atinse pietrele de dedesubt. Repetă procedura de două ori. Nasul şi cerul gurii continuau să-l usture ca naiba, însă ochii i se limpeziseră. Aţinti iarăşi revolverul înspre cabană. Aşteptă. Şi iar aşteptă.
   - Haide! Haide, nemernico!
   Însă nu ieşi nimeni din căsuţă.
   După un sfert de oră fumul încetă să mai iasă prin gaura din perete. Harry se întoarse la căsuţă şi deschise uşa. Tuşi şi aruncă o ultimă privire înăuntru. Pustiu învăluit în ceaţă.
   Zbor doar cu ajutorul instrumentelor de bord. La naiba, la naiba, la naiba!
   În vreme ce se îndrepta înapoi spre ambarcaţiune afară se întunecase aşa de tare, încât Harry ştia că o să se confrunte cu probleme de vizibilitate. Dezlegă parâmele, se urcă la bord şi apucă maneta de viteză. Prin minte îi trecu un gând: nu dormise de aproape 36 de ore, nu mâncase de dis-de-dimineaţă, era ud până la piele şi zburase până în nenorocitul de Bergen de pomană. Dacă motorul ambarcaţiunii nu pornea la primul contact, avea să ciuruiască chila cu gloanţe calibrul 38 şi avea să înoate până la mal. Motorul porni cu un huruit. Lui Harry aproape că îi păru rău. Tocmai era pe punctul de a împinge maneta de viteze când o văzu.
   Stătea chiar în faţa lui, pe treptele care duceau în jos sub punte. Se sprijinea cu nonşalanţă de cadrul uşii cabinei, îmbrăcată cu un pulover gri peste o rochie neagră.
   - Mâinile sus! îi ordonă ea.
   Porunca sunase atât de copilărească, încât aproape că părea o glumă. Revolverul negru aţintit spre el nu mai semăna deloc a glumă. Nici ameninţarea care urmă.
   - Dacă nu faci ce-ţi spun te împuşc în stomac, Harry. Ceea ce îţi va distruge nervii spatelui şi te va paraliza. Va urma un glonţ în cap. Dar să începem cu stomacul...
   Katrine coborî ţeava armei.
   Harry dădu drumul volanului şi manetei şi îşi ridică mâinile.
   - Dă-te în spate dacă eşti amabil, îi ceru ea.
   Katrine urcă scările. Abia acum Harry observă lucirea din ochii ei, aceeaşi pe care o zărise atunci când îl arestaseră pe Becker şi aceeaşi pe care o observase în barul Fenris. Însă irişii ei scânteiau acum. Harry se retrase până ce simţi scaunul de la pupa lipindu-se de picioarele lui.
   - Stai jos, ordonă Katrine, oprind motorul bărcii.
   Harry se prăbuşi pe scaun, aşezându-se pe undiţa de pescuit, şi simţi apa de pe scaunul de plastic pătrunzându-i prin pantaloni.
   - Cum m-ai găsit? întrebă ea.
   Harry ridică din umeri.
   - Haide, zise ea, ridicând arma. Satisfă-mi curiozitatea, Harry.
   - Ei bine, replică Harry, încercând să citească ceva pe faţa ei palidă şi trasă.
   Însă păşea pe teritoriu necunoscut; chipul acelei femei nu-i aparţinea acelei Katrine Bratt pe care o cunoştea el. Pe care crezuse că o cunoaşte.
   - Toată lumea are un tipar comportamental, se auzi Harry spunând. Un plan de joc.
   - Înţeleg. Şi care e planul meu?
   - Să arăţi într-o direcţie şi să fugi în cealaltă.
   - Oh?
   Harry sesiză greutatea revolverului în buzunarul din dreapta al hainei. Îşi ridică partea din spate a trupului şi deplasă undiţa de sub el, lăsându-şi mâna dreaptă pe scaun.
   - Scrii o scrisoare pe care o semnezi Omul de zăpadă, mi-o trimiţi mie şi câteva săptămâni mai târziu apari la sediul poliţiei. Primul lucru pe care îl faci este să îmi comunici că Hagen a cerut ca eu să am grijă de tine. Hagen n-a cerut niciodată aşa ceva.
   - Corect până aici. Altceva?
   - Ţi-ai aruncat haina în canalul din faţa apartamentului lui Stop şi te-ai făcut nevăzută în direcţie opusă, peste acoperiş. Ca atare, tiparul tău spune că atunci când îţi laşi telefonul mobil într-un tren care se îndreaptă spre est, tu îţi iei zborul spre vest.
   - Bravo. Şi cum mi-am luat zborul?
   - Nu cu avionul, evident. Ştiai că la Gardemoen paza va fi întărită. Bănuiesc că ai abandonat telefonul în gara centrală din Oslo cu mult înainte de plecarea trenului, te-ai dus la autogară şi ai luat un autobuz de dimineaţă spre vest. Aş putea presupune că ai împărţit drumul în mai multe etape. Ai tot schimbat autobuzele.
   - Notodden expres, replică Katrine. De acolo autobuzul spre Bergen. M-am dat jos în Voss şi am cumpărat haine. Autobuzul către Ytre Arna. De acolo până la Bergen o cursă locală. Am plătit un pescar de la Zacharias să mă aducă aici. N-ai ghicit deloc rău, Harry.
   - Nu era aşa de greu. Tu şi cu mine ne asemănăm destul de mult.
   Katrine îţi înălţă capul.
   - Dacă erai aşa de sigur, cum de ai venit singur?
   - Nu sunt singur. Muller-Nilsen şi oamenii lui sunt deja pe drum, cu barca.
   Katrine râse. Harry îşi apropie mâna de buzunarul hainei.
   - Sunt de acord că ne asemănăm, Harry. Dar când vine vorba de minţit, mă pricep mai bine ca tine.
   Harry înghiţi în sec. Avea mâna rece. Degetele trebuiau să i se supună comenzii date de creier.
   - Da, sunt sigur că ţie îţi vine mai uşor asta, zise el. Cum ar fi să ucizi.
  - Oh? Acum arăţi de parcă ai fi gata să mă ucizi. Mâna ta se apropie alarmant de mult de buzunarul hainei. Ridică-te şi scoate-ţi haina. Încet. Şi arunc-o aici.
   Harry înjură în sinea lui, dar se conformă ordinului. Haina lui ateriză pe punte la picioarele lui Katrine cu un zgomot înfundat. Fără să-şi ia privirea de la Harry, ea apucă haina şi o aruncă peste bord.
   - Oricum venise vremea să-ţi iei una nouă, zise ea.
   - Mmm, făcu Harry. Adică una care să se potrivească la culoare cu morcovul din mijlocul feţei mele?
   Katrine clipi de două ori şi Harry observă în ochii ei o urmă de confuzie.
   - Ascultă, Katrine. Am venit aici ca să te ajut. Ai nevoie de ajutor. Eşti bolnavă, Katrine. Boala este cea care te-a făcut să îi ucizi pe toţi.
   Katrine începu să clatine încet din cap. Arătă înspre insulă.
   - Am stat în căsuţă două ore ca să te aştept, Harry. Pentru că ştiam că o să vii. Te-am studiat, Harry. Întotdeauna găseşti ce cauţi. De-asta te-am şi ales.
   - M-ai ales?
   - Da, te-am ales. Ca să-l descoperi pe Omul de zăpadă în locul meu. De aceea ţi-am trimis scrisoarea.
   - De ce nu l-ai putut găsi pe Omul de zăpadă singură? Nici nu aveai prea departe de căutat.
  Ea clătină din cap.
   - Am încercat, Harry. Am încercat ani la rând. Ştiam că nu o să reuşesc pe cont propriu. Trebuia să fii tu. Eşti singura persoană care a reuşit să prindă un criminal în serie. Aveam nevoie de Harry Hole.
   Katrine schiţă un zâmbet trist.
   - O ultimă întrebare, Harry. Cum de ai crezut că te-am înşelat?
   Harry se întrebă cum avea să se sfârşească totul. Un glonţ în frunte? Laţul electric? Un drum în larg urmat de moartea prin înec? Înghiţi în gol. Ar fi trebuit să se teamă. Să-i fie atât de teamă, încât să nu mai poată gândi, atât de teamă, încât să cadă pe punte şi s-o implore să-i lase viaţa. De ce nu-i era teamă? Nu putea fi vorba de mândrie; îşi înghiţise mândria cu whisky şi o scuipase afară de câteva ori. Putea fi, evident, vorba de partea raţională a creierului, care ştia că teama nu ajută la nimic; din contră, i-ar fi scurtat viaţa şi mai mult.
   Trase concluzia că nu-i era teamă din oboseală. O oboseală profundă, care îi dădea doar senzaţia că vrea să termine cu toată povestea.
   - Undeva în sufletul meu am ştiut că toată povestea asta a început demult, zise Harry, constatând că nu mai simţea frigul. Era ceva planificat şi persoana din spatele poveştii reuşise să pătrundă în mintea mea. Nu sunt prea mulţi oameni din care să aleg, Katrine. Iar când am văzut tăieturile de ziar din apartamentul tău, am ştiut că tu eşti.
   Harry o văzu clipind, dezorientată. Şi simţi o umbră de îndoială cuprinzându-i mintea şi pătrunzând în logica pe care i se păruse atât de clară. Sau nu? Nu existase mereu un sâmbure de îndoială? Ploaia uşoară se transformă brusc într-una torenţială; apa începu să răpăie cu mii de ciocane pe puntea bărcii. Harry văzu gura ei deschizându-se şi degetul înconjurând trăgaciul. Apucă undiţa de lângă el şi se uită fix la ţeava armei. Aşa avea să se sfârşească totul, într-o barcă de pe coasta de vest, fără martori, fără probe. În minte îi apăru o imagine. A lui Oleg. Singur.
   Întinse cu putere undiţa în faţa lui, înspre Katrine. Era un asalt disperat, o tentativă jalnică de a răsturna situaţia, de a păcăli soarta. Vârful moale lovi obrazul femeii, nu tare, căci ea cu greu putea simţi o asemenea lovitură, iar împunsătura nu o răni şi nici măcar nu o dezechilibră.
   Privind mai târziu în retrospectivă, Harry nu-şi aminti dacă cele petrecute fuseseră cu intenţie, pe jumătate gândite sau dintr-un noroc chior: mişcarea accelerată a mulinetei determină ca cei douăzeci de centimetri de gută desfăcută să se înfăşoare în jurul capului ei de o asemenea manieră încât mulineta îşi continuă drumul şi îi izbi dinţii din gura ei deschisă. Iar când Harry trase tare de undiţă, vârful cârligului îşi îndeplini menirea pentru care fusese proiectat: să se agaţe de carne. Se înfipse în colţul din dreapta al gurii femeii. Iar Harry trase cu atâta violenţă, încât capul lui Katrine Bratt fu dat pe spate şi în dreapta cu asemenea putere, că Harry avu pentru o clipă impresia că îi desprinde capul de pe umeri.
   După o fracţiune de secundă corpul ei urmă mişcarea de rotaţie a capului, mai întâi spre dreapta, apoi înspre Harry. Corpul ei îşi continua mişcarea de rotaţie atunci când se prăbuşi pe punte în faţa lui Harry.
  Acesta se lăsă peste ea, cu genunchii în faţă. Genunchii o loviră în ambele părţi ale claviculei, şi atunci el ştiu că îi imobilizase braţele.
   Smulse revolverul din mâna paralizată şi înfipse ţeava într-unul din ochii ei măriţi. Simţea arma uşoară şi vedea oţelul lipit de globul ei ocular, dar Katrine nu clipi. Din contră.
   Zâmbi. Un zâmbet larg. Lărgit şi mai mult de colţul sfârtecat al gurii şi de dinţii mânjiţi de sânge, pe care ploaia încerca să-i spele.

30

Ziua 20

Ţap ispăşitor

   Când Harry ajunse la mal cu ambarcaţiunea, pe cheiul de sub podul Pudderfjord apăru Knut Muller-Nilsen în persoană.
   El, doi ofiţeri de poliţie şi psihiatrul de serviciu coborâră împreună cu Harry sub punte, unde Katrine Bratt zăcea legată cu cătuşele de pat. Femeia primi o doză de tranchilizant antipsihotic şi fu transportată către un vehicul care aştepta.
   Nilsen îi mulţumi lui Harry pentru că fusese de acord să gestioneze chestiunea cu discreţie.
   - Să încercăm să păstrăm asta pentru noi, zise Harry, uitându-se înspre cerul din care turna apă. Cei din Oslo vor dori să preia controlul dacă povestea se află.
   - Bineînţeles, încuviinţă Nilsen.
   - Kjersti Rodsmoen, se auzi o voce care îi făcu pe amândoi să se întoarcă. Psihiatră.
   Femeia care se zgâia la Harry avea 40 şi ceva de ani, un păr deschis la culoare şi o haină mare de un roşu strălucitor. Ţinea o ţigară în mână şi nu părea deloc deranjată că ploaia o uda atât pe ea, cât şi ţigara.
   - A fost dramatic? întrebă ea.
   - Nu, răspunse Harry, simţind revolverul lui Katrine lipit de pielea de sub centura pantalonilor. S-a predat fără a opune rezistenţă.
   - Ce a spus?
   - Nimic.
   - Nimic?
   - Niciun cuvânt. Care e diagnosticul dumneavoastră?
   - În mod clar, o psihoză, zise Rodsmoen fără ezitare. Ceea ce nu implică defel că ar fi nebună. E doar modul prin care mintea gestionează inimaginabilul. La fel cum creierul alege leşinul atunci când durerea e prea mare. Aş presupune că s-a aflat sub un stres foarte mare pe o perioadă îndelungată. M-aş înşela?

........................................................