Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ....................................................

2-9

          Rafto încercă să se gândească.

   Parcul Nordnes se găsea lângă Aquarium; putea ajunge acolo în mai puţin de 10 minute.
   Dar de ce să se întâlnească acolo, dintre toate locurile posibile, într-un parc aflat la capătul unei limbi deschise de pământ?
   - Ca să te văd venind singur, zise vocea, ca şi cum ar fi răspuns gândurilor lui. Dacă văd vreun alt poliţist sau întârzii, dispar. Pentru totdeauna.
   Mintea lui Rafto procesa cu rapiditate. Ajunse la o concluzie. Nu putea organiza o echipă de arestare în timp util. Avea să fie nevoit să explice în raport de ce fusese obligat să procedeze la arestare de unul singur. Era perfect.
   - Bine, acceptă Rafto. Şi acum ce urmează?
   - Îţi voi spune totul şi îţi voi da condiţiile mele de predare.
   - Ce gen de condiţii?
   - Nu vreau să port cătuşe la proces. Presa nu va avea voie înăuntru. Şi îmi voi ispăşi pedeapsa undeva unde să nu fiu nevoit să mă amestec printre alţi deţinuţi.
   Rafto aproape că se înecă.
   - Bine, rosti el, uitându-se la ceas.
   - Stai, mai sunt condiţii. Televizor în celulă şi toate cărţile pe care mi le-aş putea dori.
   - Se aranjează, zise Rafto.
   - După ce semnezi acordul cu condiţiile mele, merg cu tine.
   - Cum rămâne cu...? începu Rafto, însă un sunet ritmic îi spuse că interlocutorul lui închisese.

   Rafto îşi parcă maşina lângă şantierul naval din Bergen.
  Nu era cea mai scurtă rută, însă îi permitea să aibă o vedere mai bună asupra parcului la intrare. Marele parc se găsea pe un teren vălurit, cu alei bine demarcate şi zone cu iarbă gălbuie şi veştejită. Copacii arătau cu degetele lor lemnoase şi înnegrite spre cer şi spre norii grei care se vălătuceau dinspre mare, din spatele insulei Askoy. Un bărbat mergea grăbit în spatele unui Rottweiler nervos, ţinut în lesă. Rafto îşi pipăi revolverul Smith & Wesson ascuns în buzunarul hainei. Trecu de bazinul cu apă sărată din Nordnes: bazinul alb şi acuma gol arăta ca o cadă de baie supradimensionată zăcând la marginea mării.
   După curbă zări silueta înaltă de 10 metri a stâlpului totemic, un cadou în două nuanţe de culoare din partea oraşului Seattle cu ocazia sărbătorii a nouă sute de ani de existenţă ai oraşului norvegian. Îşi auzea propria respiraţie şi lipăitul frunzelor ude călcate de picioarele lui. Începuse iar să plouă. Picături mici, ca nişte ace, care îl izbeau drept în faţă.
   O siluetă singuratică aştepta lângă stâlp, cu faţa spre Rafto, ca şi cum individul respectiv ar fi ştiut că poliţistul urma să apară din acea direcţie, şi nu din altă parte.
   Rafto mângâie revolverul şi parcurse ultimii metri despărţitori. Ajuns la 2 metri depărtare, se opri. Miji ochii împotriva ploii. Nu putea fi adevărat.
   - Surprins? rosti vocea pe care el o putea identifica limpede abia acum.
   Rafto nu răspunse. Mintea lui reîncepuse să proceseze.
   - Credeai că mă cunoşti, zise vocea. Însă doar eu te cunoşteam pe tine. Aşa am ghicit că vei încerca să rezolvi chestia asta singur.
   Rafto privea ţintă.
   - E un joc, continuă vocea.
   Rafto îşi drese glasul.
   - Un joc?
   - Da. Îţi place să joci jocuri.
   Rafto închise palma mâinii în jurul patului revolverului, ţinându-l de asemenea manieră, încât să fie sigur că acesta nu se încurcă în materialul buzunarului dacă avea să fie obligat să îl scoată cu iuţeală la vedere.
   - De ce eu anume? întrebă el.
   - Deoarece erai cel mai bun. Iar eu joc doar împotriva celor mai buni.
   - Eşti nebun, şopti Rafto, regretând imediat cele spuse.
   - În privinţa asta, zise cealaltă persoană schiţând un rânjet, nu mai încape nicio îndoială. Dar şi tu eşti nebun, omule. Cu toţii suntem nebuni. Suntem nişte spirite agitate, care nu-şi găsesc drumul spre casă. Întotdeauna a fost aşa. Ai idee de ce au confecţionat indienii chestiile astea?
   Persoana din faţa lui Rafto bătu cu degetele în lemnul totemului; figurile sculptate suprapunându-se una peste cealaltă priveau dincolo de fiord cu ochi negri, mari şi orbi.
   - Ca să păzească spiritele, continuă persoana. Ca acestea să nu se rătăcească. Însă un stâlp totemic putrezeşte. Şi ar trebui să putrezească, aici e cheia. Iar când dispare, spiritul trebuie să găsească o nouă cale spre casă. Poate într-o mască. Poate într-o oglindă. Sau poate într-un copil nou-născut.
   Dinspre Aquarium se auziră ţipete răguşite de pinguini.
   - Vrei să-mi spui de ce ai ucis-o? întrebă Rafto, observând că răguşise şi el.
   - Păcat că jocul a luat sfârşit, Rafto. A fost distractiv.
   - Şi cum ai descoperit că sunt pe urmele tale?
   Cealaltă persoană ridică o mână şi Rafto se dădu instinctiv un pas înapoi. De mână atârna ceva. Un colier. Care la capăt avea o piatră verde, în formă de lacrimă, cu o crăpătură neagră. Rafto simţi că-i bate inima mai tare.
   - De fapt, la început Onny Hetland n-a vrut să spună nimic. Însă şi-a permis să... cum să spun mai bine?... să fie convinsă.
   - Minţi, zise Rafto cu respiraţia tăiată şi fără convingere.
   - Spunea că ai instruit-o să nu le zică nimic colegilor tăi. Atunci am ştiut că vei accepta oferta mea şi vei veni aici singur. Deoarece ai gândit că asta va reprezenta noul cămin pentru spiritul tău, învierea ta. Nu-i aşa?
   Ploaia rece şi măruntă se aşeza ca un strat de sudoare pe faţa lui Rafto. Poliţistul îşi pusese degetul pe trăgaciul revolverului şi se concentra să vorbească lent şi cu ezitări.
   - Ţi-ai ales greşit locul. Stai cu spatele la mare şi pe toate drumurile care pleacă de aici sunt maşini de poliţie. Nimeni nu poate scăpa.
   Persoana din faţa lui adulmecă aerul.
   - Poţi mirosi asta, Gert?
   - Ce anume?
   - Frica. Adrenalina emană un miros distinct. Dar tu ştii totul despre asta. Sunt sigur că o miroşi la deţinuţii pe care îi baţi. Şi Laila mirosea aşa. Mai ales când a dat cu ochii de instrumentele pe care aveam să le folosesc. Onny mirosea şi mai tare. Probabil deoarece i-ai povestit tu despre Laila, aşa că ştia ce o să păţească. E un miros destul de stimulativ, nu crezi? Am citit că este mirosul folosit de unele carnivore ca să-şi găsească prada. Imaginează-ţi victima tremurând de frică şi încercând să se ascundă, dar ştiind că mirosul propriei frici o va ucide.
   Rafto văzu mâinile înmănuşate ale persoanei atârnând în jos, goale. Era plină zi, în apropiere de centrul celui de-al doilea oraş ca mărime al Norvegiei. În ciuda vârstei lui, după ultimii ani petrecuţi fără a pune gura pe alcool, Rafto se simţea într-o bună formă fizică. Avea reflexele încă rapide, iar tehnicile lui de luptă rămăseseră mai mult sau mai puţin intacte. Scoaterea revolverului ar fi durat o fracţiune de secundă. Aşa că de ce era atât de înspăimântat încât dinţii îi clănţăneau în gură?

6

Ziua 2

Telefonul celular

   Ofiţerul de poliţie Magnus Skarre se lăsă pe spătarul scaunului său rotativ şi închise ochii. Iar imaginea care îi apăru imediat în faţa ochilor purta un costum şi stătea cu faţa îndreptată în partea opusă lui.
   Deschise instantaneu ochii la loc şi se uită la ceas. Ora 6. Hotărî că merita o pauză de vreme ce parcursese procedura standard de reperare a persoanelor dispărute. Sunase pe la toate spitalele ca să afle dacă vreunul dintre ele internase o anume Birte Becker. Contactase două firme de taxi, Norgestaxi şi Oslotaxi, şi verificase cursele efectuate de maşinile celor două firme cu o noapte înainte în apropiere de acea adresă din Hoff. Vorbise la banca femeii şi primise confirmarea că ea nu retrăsese sume mari din cont anterior dispariţiei şi nu existau nici retrageri înregistrate pentru seara precedentă sau pentru ziua curentă. Poliţia de la aeroportul Gardemoen primise aprobarea de a verifica lista pasagerilor pentru noaptea precedentă, însă singurul pasager cu numele Becker găsit era soţul femeii, Filip, venit cu cursa de Bergen. Skarre mai vorbise şi cu companiile de transport naval care navigau spre Danemarca şi Anglia, deşi era greu de crezut că femeia ar fi putut pleca în Anglia câtă vreme soţul ei îi păstra paşaportul, pe care îl arătase poliţiştilor.
   Ambiţiosul ofiţer trimisese faxurile obişnuite de alertă de securitate la toate hotelurile din Oslo şi Akershus, iar în final instruise toate unităţile operative din Oslo, inclusiv pe cele de patrulă rutieră, să fie cu ochii în patru.
   Singurul lucru care îi mai rămăsese de rezolvat era chestiunea telefonului mobil.
   Magnus îl sună pe Harry şi îl puse la curent cu situaţia.
   Inspectorul gâfâia, iar în fundal Skarre auzi ţipete ascuţite de păsări. Harry puse câteva întrebări despre telefonul mobil înainte de a închide. Apoi Skarre se ridică şi ieşi pe coridor.
   Uşa de la biroul lui Katrine Bratt era deschisă şi lumina dinăuntru aprinsă, dar înăuntru nu se vedea nimeni. Skarre urcă treptele până la bufetul de la etajul superior.
   Nu se vedea niciun fel de mâncare, însă mai exista ceva cafea călduţă într-un termos şi pâine prăjită şi gem pe o tavă de lângă uşă. În încăpere se găseau doar patru persoane, iar una dintre acestea era Katrine Bratt, care şedea la o masă de lângă perete. Femeia citea nişte documente legate într-un dosar. În faţa ei se odihnea un pahar cu apă şi o caserolă de prânz cu două sendvişuri neambalate. Katrine purta ochelari. Rame subţiri, lentile subţiri, abia vizibile pe faţa ei.
   Skarre îşi turnă nişte cafea şi se duse la masa ei.
   - Ţi-ai planificat să faci ore suplimentare, nu-i aşa? întrebă el, aşezându-se pe un scaun.
   Magnus Skarre avu impresia că aude un oftat înainte ca ea să-şi ridice privirea de pe foaia de hârtie pe care o citea.
   - Cum am ghicit? zâmbi el. După sendvişurile pregătite de acasă. Ştiai înainte de a pleca de acasă că bufetul se închide la ora 5 şi că ai de lucru până târziu. Scuze, dar aşa ajungi când eşti detectiv.
   - Nu zău? făcu ea fără să-i tresară niciun muşchi şi încercând să revină la paginile din dosarul ei.
   - Da, confirmă Skarre, sorbind din cafea şi folosind ocazia ca să se uite mai bine la tânără.
   Katrine stătea aplecată în faţă şi el putea zări dantela sutienului în partea din faţă a bluzei.
   - Să luăm cazul persoanei dispărute de azi, continuă el. Nu am nicio informaţie pe care să n-o deţină şi alţii. Cu toate astea, stau aici şi mă gândesc că ea ar putea să se afle încă în Hoff. Poate că zace sub zăpadă sau sub nişte crengi pe undeva. Sau poate într-unul dintre multele lacuri şi pâraie de pe aici.
   Katrine Bratt nu-i răspunse.
   - Şi ştii de ce cred asta?
   - Nu, replică ea pe un ton monoton, fără să-şi ridice privirea de pe foaie.
   Skarre se întinse peste masă şi puse un telefon mobil chiar în faţa tinerei. Katrine îşi ridică faţa, cu o expresie de resemnare întipărită pe ea.
   - Ăsta e un telefon mobil, zise el. Tu crezi, presupun, că e o invenţie destul de nouă. Însă ea datează tocmai din aprilie 1973, când părintele telefoniei mobile, Martin Cooper, a avut prima conversaţie cu un asemenea dispozitiv, cu soţia lui care era acasă. Şi, evident, el n-avea nici cea mai vagă idee despre faptul că invenţia lui avea să devină una dintre cele mai importante modalităţi prin care noi, poliţiştii, putem da de urma persoanelor dispărute. Dacă vrei să devii un detectiv bun, va trebui să asculţi şi să înveţi astfel de lucruri, Bratt.
   Katrine îşi dădu ochelarii jos şi se uită la Skarre cu un început de zâmbet care lui îi plăcu, dar pe care nu-l putea interpreta.
   - Sunt numai urechi.
   - Bine, rosti Skarre. Deoarece Birte Becker este deţinătoarea unui telefon mobil. Iar un telefon mobil emite semnale care pot fi depistate de staţiile de bază din zona unde e localizat. Nu doar atunci când telefonul sună, ci şi atunci când este doar purtat de deţinător. De aceea, americanii l-au denumit telefon celular încă de la începuturi. Deoarece el este acoperit de staţii de bază pe zone mici, cu alte cuvinte de celule. Am verificat la Telenor, iar staţia de bază care acoperă zona Hoff primeşte încă semnal de la telefonul lui Birte. Însă noi am cercetat întreaga casă şi n-am găsit niciun telefon. Şi cum se poate crede că ea l-a pierdut pe lângă casă, ar fi coincidenţa prea mare. Ca atare...
   Skarre îşi ridică mâinile ca un scamator căruia i-a reuşit o şmecherie.
   - După ce beau cafeaua asta, o să îi contactez pe cei de la Incidente şi o să trimit o echipă de căutare.
   - Mult noroc, zise Katrine, dându-i lui Skarre mobilul înapoi şi întorcând pagina.
   - Ăla e unul dintre cazurile lui Hole, nu-i aşa? se interesă Skarre.
   - Da, aşa e.
   - Credea că e un criminal în serie care acţionează liber.
   - Ştiu.
   - Chiar aşa? Atunci poate că ştii şi că s-a înşelat? Şi nu a fost pentru prima dată. Este obsedat în mod morbid de criminali în serie. La Hole mă refer. Crede că suntem în Statele Unite ale Americii. Însă el încă nu şi-a găsit criminalul în serie în ţara asta.
   - Sunt mai mulţi criminali în serie în Suedia. Thomas Quick. John Asonius. Tore Hedin...
   Magnus Skarre izbucni în râs.
   - Ţi-ai făcut temele. Dar, dacă vrei să înveţi câteva lucruri despre adevărata muncă de detectiv, aş sugera ca noi doi să mergem la o bere.
   - Mulţumesc, eu nu...
   - Şi poate să mâncăm ceva. N-ai avut un pachet de prânz prea mare.
   Skarre reuşi să-i prindă privirea şi i-o susţinu. Ochii ei aveau o lucire ciudată, ca şi cum undeva în străfundul lor mocnea un foc. El nu mai văzuse niciodată o astfel de lucire.
   Îşi zise că el era responsabil pentru asta; aprinsese focul şi prin intermediul discuţiei ajunsese la un nivel respectabil de apreciere.
   - Ai putea socoti totul drept... începu el, apoi pretinse că încearcă să găsească un cuvânt potrivit. Drept instruire.
   Ea zâmbi. Un zâmbet larg.
   Skarre simţi cum i se ridică pulsul; se încinsese deja, socotind că deja poate simţi trupul ei lipit de trupul lui, genunchiul acoperit de ciorap sub degetele lui, apoi foşnetul pe măsură ce mâna lui urca.
   - Ce vrei, Skarre? Să testezi cea mai nouă fustă din unitate?
   Zâmbetul ei se lăţi şi mai mult şi lucirea din ochi deveni mai aprinsă.
   - Ca s-o regulezi de îndată ce poţi, aşa cum băieţii scuipă pe cele mai mari felii de tort ca să se bucure în linişte de ele înaintea celorlalţi?
   Magnus Skarre simţi că îi cade falca.
   - Dă-mi voie să-ţi ofer câteva ponturi bine intenţionate, Skarre. Fereşte-te de femeile de la locul de muncă. Nu-ţi irosi vremea bând cafea la bufet dacă tu crezi că ai indicii urgente de urmat. Şi nu încerca să mă îmbrobodeşti că eşti în stare să îi suni pe cei de la Incidente. L-ai sunat pe inspectorul Hole, şi el e cel care decide dacă se formează o echipă de căutare sau nu. După care el e cel care sună la Centrul de Operaţiuni Urgente, unde există oameni gata pregătiţi de aşa ceva, nu doar o simplă echipă de aici.
   Katrine făcu ghem şerveţelul de pe masă pe care îl folosise şi îl aruncă înspre coşul de gunoi din spatele lui Skarre.
  Acesta nici măcar nu avu nevoie să se răsucească pentru a-şi da seama că ea nu ratase ţinta. Katrine îşi strânse dosarul şi se ridică, însă până atunci Skarre reuşise să-şi revină oarecum în fire.
   - Nu ştiu ce-ţi închipui, Bratt. Eşti o târfă măritată care poate nu primeşte îndeajuns ce are nevoie acasă şi aşa că speră că un tip ca mine poate fi deranjat să... poate fi deranjat să...
   Nu-şi găsea cuvintele. La naiba, nu reuşea să-şi găsească cuvintele.
   - Eu doar m-am oferit să te învăţ câteva lucruri, curvă ce eşti.
   Ceva se întâmplă cu faţa ei - ca o cortină care se trage într-o parte ca să-i permită lui să vadă incendiul din spate.
   Pentru o clipă el fu convins că ea îl va plesni. Însă nu se petrecu nimic. Iar când ea vorbi din nou, Skarre îşi dădu seama că totul se petrecuse doar în privirea ei, căci Katrine nu ridicase niciun deget, iar vocea era menţinută perfect sub control.
   - Îţi cer scuze dacă te-am înţeles greşit, rosti ea, deşi expresia de pe chipul ei sugera cu totul altceva. Apropo, Martin Cooper nu şi-a sunat soţia; l-a sunat pe rivalul lui, Joel Engel de la Laboratoarele Bell. Crezi că a făcut asta ca să-l înveţe câteva lucruri, Skarre? Sau ca să se laude?
   Skarre o urmări cum pleacă, se uită cum costumul ei se freca de spate în vreme ce ea păşea către uşa bufetului. La naiba, femeia aia îşi depăşise limitele! Simţi nevoia să se ridice şi să arunce cu ceva după ea. Însă ştia că o să rateze.
   În plus, nu avea chef să se mişte; se temea că erecţia lui era încă vizibilă.

   Harry îşi simţea plămânii apăsând cutia toracică.
   Respiraţia începea să i se liniştească. Însă nu şi inima, care continua să-i bată nebuneşte în piept. Îmbrăcămintea sport era deja grea de sudoare, în vreme ce el stătea la marginea pădurii de lângă restaurantul Ekeberg.
   Proiectat pe principiul funcţionalismului, restaurantul construit între cele două războaie fusese pe vremuri mândria şi motivul de bucurie al capitalei Oslo, tronând deasupra oraşului pe creasta abruptă care stătea cu faţa spre est. Însă clienţii încetaseră să mai parcurgă lungul drum din centrul oraşului până în pădure, aşa că localul devenise neprofitabil, intrase în declin şi ajunsese o dărăpănătură bună doar pentru petreceri dansante demodate, beţivi de vârstă mijlocie şi suflete singuratice în căutarea altor suflete singuratice. În cele din urmă, restaurantul fusese închis.
   Lui Harry îi plăcuse mereu să vină cu maşina până acolo sus, deasupra stratului de smog galben emanat de oraş, ca să străbată în fugă cărările de pe terenul în pantă accentuată, efort care constituia o provocare şi-i ardea acidul lactic acumulat în muşchi. Îi plăcuse mereu să se oprească puţin lângă frumosul restaurant în declin, ca să stea pe terasa supradimensionată şi udată de ploaie, cu vedere spre oraşul care pe vremuri îi aparţinuse, însă care acum ajunsese falimentar din punct de vedere emoţional, pierzându-şi pentru el părţile bune, ca un fost amant care îndrăgise pe altcineva.
   Oraşul se întindea dedesubt într-un soi de căldare cu margini ascuţite în fiecare parte şi o singură cale de retragere prin fiord. Geologii spuneau că Oslo este de fapt un crater de vulcan stins. Iar în seri precum aceasta Harry îşi putea imagina luminile oraşului ca pe nişte simple găuri în suprafaţa solului, cu lava strălucind prin ele.
   Harry îşi plimbă privirea peste pârtia de sărituri cu schiurile Holmenkollen, care se vedea ca o virgulă albă plină de lumină pe creasta din cealaltă parte a oraşului, încercând să depisteze unde se găsea casa lui Rakel.
   Se gândi la scrisoare. Şi la apelul telefonic pe care abia îl primise de la Skarre în legătură cu semnalele transmise de telefonul lipsă al lui Birte. Inima îi bătea mai lent acum, împingând sânge în organism şi transmiţând semnale calme şi refulate creierului că se afla încă în viaţă. Ca un telefon mobil către staţia de bază. „Inima“, îşi spuse Harry. Semnal.
   Scrisoarea. Era un gând cumplit. Aşa că de ce nu îl alungase deja din mintea lui? De ce deja calcula cât i-ar trebui ca să alerge până la maşină, să conducă până în Hoff şi să verifice care dintre ei era mai bolnav?

   Rakel stătea la fereastra din bucătărie şi se uita dincolo de proprietatea ei către pinii norvegieni care o împiedicau să-şi vadă vecinii.
   La o întâlnire a rezidenţilor din partea locului ea sugerase tăierea unora dintre copaci pentru a permite pătrunderea luminii, însă lipsa de entuziasm cu care fusese întâmpinată propunerea ei fusese atât de evidentă, încât ea nici măcar nu mai ceruse supunerea la vot. Pinii împiedicau oamenii să privească înăuntru şi celor din Holemnkollen Ridge aşa le plăcea. Zăpada continua să se odihnească pe sol sus, deasupra oraşului, unde oameni la volanul maşinilor BMW şi Volvo îşi croiau încet drum pe alei către casă şi către porţile acţionate electric ale garajelor, dar şi către cine deja aşezate pe mese şi preparate de soţii care îşi păstrau silueta în centre de fitness şi făceau o pauză în carieră pentru a-şi creşte copiii cu un minimum de ajutor din partea bonelor.
   Rakel putea auzi muzica din camera lui Oleg de la primul etaj chiar şi prin podeaua solidă a casei de lemn moştenite de la tatăl ei. Led Zeppelin şi The Who. Când ea avea 11 ani, era de neînchipuit să asculte muzică aparţinând generaţiei părinţilor ei. Însă Oleg primise acele CD-uri de la Harry şi le asculta cu adevărată plăcere.
   Rakel se gândi cât de mult slăbise Harry, cum parcă se retrăsese în sine. La fel ca şi amintirile ei legate de el. Era aproape înfricoşător dacă te gândeai cum se putea estompa şi dispărea cineva cu care ai avut relaţii intime. Sau poate că tocmai de aceea; fuseseră atât de apropiaţi încât după aceea, când n-au mai fost, totul a devenit ireal, ca un vis care este rapid uitat pentru că a avut loc doar în minte. Poate că de aceea avusese un şoc când îl revăzuse. Să îl îmbrăţişeze, să-i simtă mirosul, să-i audă vocea, nu la telefon, ci rostită de o gură cu acele buze ciudat de moi de pe faţa lui dură şi cu trăsăturile parcă mai înăsprite. Să privească în acei ochi albaştri cu lucirea lor care varia în intensitate în funcţie de ce spunea. Exact ca înainte.
   Cu toate astea, se bucura că totul se terminase, că ea reuşise să lase totul în urmă. Că acel om devenise o persoană cu care ea n-avea să-şi mai împartă viitorul, o persoană care nu mai putea să aducă propria realitate înfiorătoare în vieţile lor.
   Era mai bine acum. Mult mai bine. Se uită la ceas. El avea să vină în curând. Căci, spre deosebire de Harry, avea obiceiul să ajungă la timp.
   Mathias apăruse brusc într-o bună zi. La o petrecere organizată de Asociaţia Rezidenţilor din Holmenkollen. El nici măcar nu locuia în acel cartier. Fusese invitat de nişte prieteni, iar el şi Rakel stătuseră de vorbă întreaga seară. În cea mai mare parte a timpului vorbiseră despre ea. Iar el ascultase cu atenţie, un pic aşa cum fac doctorii, sau cel puţin aşa crezuse ea. Însă după aceea o sunase două zile mai târziu şi o întrebase dacă i-ar plăcea să vadă o expoziţie la centrul artistic Henie-Onstad Art Centre din Hovikodden.
   Oleg era bine-venit să-i însoţească, deoarece avea să fie o expoziţie şi pentru copii. Vremea se dovedise mizerabilă, operele artistice expuse cel mult mediocre, iar Oleg nesuferit.
   Însă Mathias reuşise să ridice moralul general cu umorul lui şi cu comentariile acide legate de talentul artistului. Iar după aceea îi condusese acasă cu maşina, se scuzase pentru ideea lui şi promisese zâmbind să nu-i mai scoată nicăieri niciodată. În afară de cazul că îl rugau ei, evident. După aceea Mathias plecase în Botswana timp de o săptămână. Şi o sunase pe ea în seara în care ajunsese acasă, ca s-o întrebe dacă poate să o revadă.
   Auzi maşina care încetinea ca să atace panta abruptă.
   Mathias conducea o maşină Honda Accord de fabricaţie mai veche. Habar n-avea de ce, dar lui Rakel îi plăcea ideea. El parca întotdeauna în faţa garajului şi niciodată înăuntru. Şi asta îi plăcea. Îi mai plăcea şi faptul că el venea cu un schimb de lenjerie şi o gentuţă cu ustensile de toaletă pe care le lua înapoi cu el a doua zi. Îi plăcea când el o întreba când mai dorea să îl vadă şi nu socotea nimic ca stabilit dinainte.
   Chestia asta s-ar fi putut schimba în curând, evident, dar ea era pregătită de schimbare.
   Mathias coborî din maşină. Era înalt, aproape la fel de înalt ca Harry. Zâmbi înspre fereastra bucătăriei cu chipul lui deschis, băieţesc, chiar dacă era probabil obosit mort după garda inuman de îndelungată pe care o făcuse. Da, ea era pregătită. Pentru un bărbat care era prezent, care o iubea şi care punea micul lor trio înaintea oricărui alt lucru. Auzi o cheie răsucită în broasca de la intrare. Cheia pe care ea i-o dăduse cu o săptămână înainte. La început, Mathias păruse personificare unui imens semn de întrebare, ca un copil care tocmai primise un bilet de intrare într-o fabrică de ciocolată.
   Uşa se deschise, el intră şi ea se trezi în braţele lui. Rakel îşi zise că până şi haina lui din lână mirosea bine. Lipit de obrazul ei, materialul părea moale şi rece ca o toamnă, însă căldura trupului adăpostit înăuntru începea deja să radieze spre trupul ei.
   - Ce e? râse el în părul ei.
   - Aşteptam asta de atâta vreme, şopti ea.
   Rakel închise ochii. Rămaseră amândoi aşa o vreme.
   După aceea ea îi dădu drumul şi se uită la chipul lui zâmbitor. Era un bărbat chipeş. Mai chipeş decât Harry.
   Mathias se eliberă, îşi descheie haina, o atârnă în cuier, apoi se îndreptă spre chiuveta din toaleta de serviciu unde se spălă pe mâini. Proceda mereu aşa atunci când venea de la secţia de anatomie, unde manevrau cadavre reale în timpul cursurilor. Aşa cum procedase şi Harry mereu atunci când venea acasă direct de la cazurile de omucidere. Mathias deschise dulăpiorul de sub chiuvetă, scoase nişte cartofi din pungă, pe care îi puse în chiuvetă, după care dădu drumul la robinetul de apă.
   - Cum a fost ziua ta, iubito?
   Rakel îşi spuse că cei mai mulţi bărbaţi ar fi întrebat de noaptea precedentă; în definitiv, el ştia de întâlnirea dintre ea şi Harry. Ea îl plăcea şi din acest motiv. Îi povesti în vreme ce continua să privească afară pe fereastră. Privirea ei trecu de pini spre oraşul de sub ei, unde luminile începuseră să clipească. Acum el era undeva acolo. Antrenat într-o vânătoare disperată a ceva ce nu găsise niciodată şi nici nu avea să găsească. Îi părea rău pentru el. Nu mai rămăsese altceva decât simpatia. Într-adevăr, existase un moment în noaptea precedentă când tăceau amândoi şi privirile li se întâlniseră, incapabile să se desprindă imediat una de cealaltă. Avusese senzaţia unui şoc electric, dar îi trecuse într-o clipită. Îi trecuse complet. Fără vreo rămăşiţă de magie în urmă. Ea luase decizia. Se duse în spatele lui Mathias, îl înconjură cu braţele şi îşi puse capul pe spatele lui lat.
   Simţea muşchii şi articulaţiile pe sub cămaşa lui în vreme ce el cojea cartofii şi îi punea în tigaie.
   - Ne-ar prinde bine încă vreo doi, rosti el.
   Ea conştientiză o mişcare la uşa bucătăriei şi se răsuci pe călcâie.
   Oleg se uita la ei.
   - Poţi să aduci nişte cartofi din pivniţă? îl rugă ea pe Oleg, văzând imediat cum privirea băiatului se întunecă.
   Mathias se întoarse. Oleg continua să stea pe loc.
   - Mă pot duce eu, se oferi Mathias, luând găleata goală de sub chiuvetă.
   - Nu, rosti Oleg, făcând doi paşi înainte. Mă duc eu.
   Luă găleata de la Mathias, se răsuci pe călcâie şi ieşi pe uşă.
   - Ce a fost chestia asta? întrebă Mathias.
   - Se cam teme de întuneric, oftă Rakel.
   - Aşa am zis şi eu, dar de ce s-a dus atunci?
   - Pentru că Harry i-a spus că aşa ar trebui să procedeze.
   - Cum adică?
   Rakel clătină din cap.
   - Cu lucrurile de care se teme. Şi de care nu vrea să-i fie frică. Când era aici, Harry obişnuia să-l trimită pe Oleg mereu în pivniţă.
   Mathias se încruntă.
   Rakel zâmbi cu tristeţe.
   - Harry nu e tocmai un psiholog de copii. Iar Oleg nu asculta de mine dacă Harry apuca să-şi spună primul părerea. Pe de altă parte, nu există monştri acolo jos.
   Mathias răsuci un buton la aragaz şi rosti cu voce joasă:
   - Cum poţi fi sigură de asta?
   - Mathias? izbucni Rakel în râs. Ţie ţi-a fost teamă de întuneric?
   - Cine spune că mi-a fost? rânji răutăcios Mathias.
   Da, ei îi plăcea de el. Acum era mai bine. O viaţă mai bună. Îi plăcea de el, chiar aşa, îi plăcea de el.

   Harry parcă în faţa casei familiei Becker. Rămase în maşină uitându-se cum lumina gălbuie dinăuntru se revarsă în grădină prin ferestre. Omul de zăpadă se micşorase la dimensiuni de pitic. Însă umbra lui continua să se întindă înspre copaci şi apoi spre gardul de nuiele.
   Harry se dădu jos. Scârţâitul porţii de fier îl făcu să se strâmbe. Ştia că ar fi trebuit să sune mai întâi; o grădină însemna o proprietate la fel de privată ca şi o casă. Numai că el nu avea răbdare şi nici chef să discute ceva cu profesorul Becker.
   Solul umed era elastic. Se lăsă pe vine. Lumina era reflectată de omul de zăpadă ca şi cum acesta ar fi fost făcut din sticlă mată. Căldura din cursul zilei făcuse micile cristale de zăpadă să se unească în cristale mai mari, însă acum temperatura scăzuse din nou, vaporii de apă se condensaseră şi îngheţaseră formând alte cristale. Ca rezultat, omătul atât de fin, de alb şi de luminos din cursul dimineţii devenise acum alb-cenuşiu, dens şi dur.
   Harry ridică mâna dreaptă. Închise pumnul. Şi izbi.
   Capul lovit al omului de zăpadă se rostogoli de pe umeri şi căzu pe iarba maronie.
    Harry izbi din nou, de această dată de sus în jos, prin gât.
   Degetele lui formară o gheară şi îşi croiră drum prin zăpadă, găsind în cele din urmă ceea ce căutau.
   Harry îşi trase mâna afară şi o ridică triumfător în faţa omului de zăpadă, aşa cum ar fi procedat Bruce Lee, ca să-i arate duşmanului inima pe care tocmai i-o smulsese din piept.
   Era un telefon mobil Nokia, roşu cu argintiu. Aparatul era încă pornit.
   Însă senzaţia de triumf se atenuase. Căci el ştia deja că descoperirea nu reprezenta un capăt de drum în anchetă, ci doar un episod minor dintr-un teatru de păpuşi unde altcineva trăgea de sforile invizibile. Fusese prea simplu.
   Telefonul fusese lăsat special acolo ca să fie găsit.
   Harry se duse la uşa de la intrare şi sună la sonerie. Îi deschise Filip Becker. Părul bărbatului era ciufulit, iar cravata de la gât îi stătea strâmb. Individul clipi tare de câteva ori, ca şi cum ar fi fost trezit din somn.
   - Da, răspunse el la întrebarea lui Harry. Ăsta e tipul de telefon pe care îl avea şi ea.
   - Vă pot cere să sunaţi la numărul ei?
   Filip Becker dispăru în casă şi Harry se puse pe aşteptat.
   Brusc, Jonas îşi iţi chipul afară pe uşa verandei. Harry vru să-l salute, dar în acea clipă telefonul roşu începu să cânte o melodie de copii: „Blamann, blamann, bukken man.“ Iar Harry îşi aminti de următorul vers din cartea lui de cântece de la şcoală: Tenk pa vesle gutten din. Gândeşte-te la băieţelul tău.
   Văzu chipul lui Jonas cum se luminează. Observă procesul inexorabil de procesare a informaţiilor din creierul băiatului, uluiala, apoi cum bucuria de a auzi sunetul de apel al mamei se transformă într-o frică intensă şi nedisimulată. Harry înghiţi în sec. Era o senzaţie de frică pe care o cunoştea prea bine.
   Când intră în apartament, Harry simţi miros de gips şi praf. Tencuiala de pe pereţii coridorului fusese dată jos şi zăcea adunată pe podea. Pe zidul de cărămidă rămas gol se vedeau nişte pete luminoase. Harry îşi înmuie degetul în substanţa albă care alunecase pe podeaua din parchet. Îşi duse degetul la buze. Substanţa avea gust sărat. Oare mucegaiul avea un asemenea gust? Sau erau doar urme de sudoare sărată, ca o transpiraţie a structurii clădirii? Harry aprinse o lanternă şi se apropie de perete. Nimic de mirosit, nimic de văzut.
   După ce ajunse în pat şi rămase întins holbându-se în gol în bezna ermetic sigilată a încăperii, se gândi la Jonas. Şi la propria lui mamă. La mirosul bolii şi la chipul ei topindu-se încet în albeaţa pernei. Zile şi săptămâni la rând se jucase doar cu sora lui, iar tatăl lui devenise tot mai tăcut şi toată lumea încercase să se comporte ca şi cum nu se petrecea nimic. Crezu că aude un foşnet slab afară, pe coridor. Ca şi cum sforile invizibile de păpuşi se multiplicau, se alungeau şi se prelingeau în jur, hrănindu-se cu întuneric şi formând o sclipire vagă, care tremura şi tresălta.

7

Ziua 3

Statistici ascunse

      Lumina palidă a dimineţii se strecura printre jaluzele în biroul şefului poliţiei, învăluind chipurile celor doi bărbaţi de dinăuntru într-o nuanţă cenuşie.
   Şeful Hagen îl asculta pe Harry încruntat şi gânditor, cu sprâncenele stufoase şi negre împreunate. Pe biroul lui imens se găsea un suport micuţ conţinând un os alb de la încheietura degetului care, conform inscripţiei, aparţinuse comandantului japonez de batalion Yoshito Yasuda. În anii petrecuţi la Academia Militară, Hagen citise despre acest deget mic pe care Yasuda şi-l retezase de disperare în faţa propriilor oameni, în timpul retragerii din Birmania în anul 1944.
   Trecuse doar 1 an de când Hagen fusese adus înapoi la vechiul lui angajator, poliţia, ca să conducă divizia Omuciderii şi, cum între timp se petrecuseră atâtea, acum îl asculta cu o răbdare relativă pe inspectorul lui veteran cum îi vorbeşte despre „persoanele dispărute”.
   - În fiecare an sunt raportate doar în Oslo peste 600 de persoane dispărute. După câteva ore de la dispariţia lor, doar câteva dintre acestea nu sunt găsite. Aproape niciuna nu rămâne cu statutul de „dispărută” mai mult de câteva zile.
   Hagen îşi trecu un deget peste şaua nasului, unde i se împreunau sprâncenele. Trebuia să se pregătească pentru şedinţa de buget din biroul contabilului-şef. Tema şedinţei se referea la reducerile de costuri.
   - Cele mai multe persoane dispărute sunt evadate din sanatoriile de boli psihice sau oameni în vârstă care suferă de demenţă, continuă Harry. Însă sunt găsiţi şi acei lunatici care reuşesc să fugă până la Copenhaga sau se sinucid. Numele lor apar pe liste de pasageri sau ei retrag bani gheaţă de la ATM-uri, sau apar pe o plajă undeva.
   - Unde vrei să ajungi? întrebă Gunnar Hagen, uitându-se la ceas.
   - La asta, zise Harry, aruncând un dosar galben care ateriză pe biroul şefului cu un plesnet.
   Hagen se aplecă în faţă şi se apucă să răsfoiască documentele ştampilate.
   - Doamne, Harry! Nu eşti deloc genul omului care a învăţat să scrie rapoarte.
   - Este munca lui Skarre, replică Harry fără să mai irosească alte cuvinte. Însă concluzia îmi aparţine şi ţi-o împărtăşesc şi ţie acum, pe cale orală.
   - Fă-o succint, te rog.
   Harry îşi privi mâinile, pe care le lăsase să se odihnească în poală. Stătea cu picioarele lui lungi întinse în faţa scaunului. Inspiră adânc. Ştia că, odată ce rostea totul cu voce tare, n-avea cum să mai dea înapoi.
    - Au dispărut prea mulţi oameni, zise el.
   Jumătatea dreaptă a sprâncenei lui Hagen tresări.
   - Explică.
   - Vei găsi totul la pagina 6. O listă cu femei dispărute, cu vârste cuprinse între 25 şi 50 de ani, începând cu 1994 şi până astăzi. Femei care n-au mai fost descoperite în ultimii zece ani. Am discutat despre asta cu cei de la unitatea Persoane Dispărute, şi ei sunt de acord cu mine. Pur şi simplu sunt prea mulţi oameni lipsă.
   - Prea mulţi în comparaţie cu ce anume?
   - În comparaţie cu ceea ce era înainte. În comparaţie cu Danemarca şi Suedia. Şi în comparaţie cu alte grupuri demografice. Femeile măritate sau aflate în concubinaj reprezintă cel mai mare grup.
   - Femeile sunt astăzi mai independente decât erau pe vremuri, replică Hagen. Unele merg pe drumul propriu, se rup de familie, poate pleacă în străinătate alături de un bărbat. Aşa ceva are influenţă asupra statisticilor. Aşadar?
   - Au devenit mai independente şi în Danemarca şi Suedia. Dar acolo ele sunt regăsite.
   Hagen oftă.
   - Dacă cifrele se abat aşa de mult de la normal, cum susţii tu, de ce n-a descoperit nimeni chestia asta până acum?
   - Deoarece cifrele lui Skarre sunt valabile pentru întreaga ţară şi poliţiştii se uită de obicei doar la persoanele dispărute din raza lor de acţiune. Există însă un registru naţional cu persoane dispărute la Kripos, unde apar 1800 de nume, dar este pe ultimii 50 de ani şi include naufragii navale şi dezastre precum platforma petrolieră Alexander Kielland. Ideea e că nimeni nu a căutat vreun tipar naţional. Cel puţin nu până acum.
   - Bun, dar noi nu avem responsabilitatea întregii ţări, Harry. Noi suntem răspunzători doar pentru districtul de poliţie Oslo.
   Hagen îşi plesni palmele una de cealaltă ca să arate că audienţa luase sfârşit.
   - Problema, insistă Harry, frecându-şi bărbia, este că s-a ajuns la Oslo.
   - Cum adică s-a ajuns?
   - Noaptea trecută am dat de telefonul mobil al lui Birte Becker într-un om de zăpadă. Nu prea ştiu ce înseamnă acest s-a ajuns, şefu’. Dar cred că trebuie să aflăm. Şi repede.
   - Interesante statisticile astea, zise Hagen, luând cu mintea în altă parte degetul comandantului de batalion Yasuda şi apăsându-l cu propriul deget mare. Şi mai apreciez şi faptul că această ultimă dispariţie constituie un temei de îngrijorare. Însă nu e suficient. Ca atare, spune-mi: ce te-a determinat, de fapt, să-i ceri lui Skarre să scrie acest raport?
   Harry se uită la Hagen. După aceea scoase la iveală un plic din buzunarul interior şi i-l pasă lui Hagen.
   - Am găsit asta în cutia mea poştală după ce am realizat emisiunea aia la televiziune la începutul lui septembrie. Până acum am crezut că este opera unui nebun.
   Hagen scoase scrisoarea, iar după ce citi primele şase propoziţii, începu să clatine din cap în direcţia lui Harry.
   - Omul de zăpadă? Şi ce este sau ce sunt Murri?
   - Asta e şi ideea, răspunse Harry. Mă tem că asta este chestia.
   Şeful îi aruncă o privire confuză.
   - Sper să mă înşel, continuă Harry, dar cred că ne aşteaptă nişte zile de iad.
   Hagen oftă.
   - Ce vrei, Harry?
   - Vreau o echipă de investigaţie.
   Hagen îl măsură pe Harry cu privirea. La fel ca majoritatea ofiţerilor de la sediul central al poliţiei, îl socotea pe Harry doar un alcoolic impulsiv, arogant, certăreţ şi instabil. Cu toate astea, se bucura că erau de aceeaşi parte a baricadei şi că un astfel de om nu ajunsese să-l muşte de glezne.
   - Câţi oameni? întrebă el într-un târziu. Şi pentru cât timp?
   - Zece detectivi. Două luni.

   - Două săptămâni? se miră Magnus Skarre. Şi patru oameni? Şi asta se presupune a fi o anchetă criminalistică?
   Se uită dezaprobator în jur la ceilalţi trei oameni înghesuiţi în biroul lui Harry: Katrine Bratt, Harry Hole şi Bjorn Holm de la Krimteknisk, unitatea de Medicină Legală.
   - Atât mi-a dat Hagen, zise Harry, lăsându-se pe spătarul scaunului. Şi nu vorbim de o anchetă criminalistică. Deocamdată.
   - Şi atunci despre ce vorbim? întrebă Katrine Bratt. Deocamdată?
   - Un caz de persoane dispărute, răspunse Harry. Dar unul care are similitudini certe cu alte cazuri recente.
   - Gospodine care îşi iau picioarele la spinare brusc într-o bună zi de la sfârşitul toamnei? interveni Bjorn Holm.
   Omul vorbise cu o urmă de dialect rural din Toten, pe care îl adăugase bunurilor pe care le luase din satul Skreia, alături de o colecţie de CD-uri cu muzică de Elvis, Sex Pistols, Jason & the Scorchers, de trei costume cusute manual din Nashville, de o biblie americană, de un pat-canapea uşor supradimensionat şi de un set de mobilier de sufragerie care fusese folosit de trei generaţii Holm. Toate aceste obiecte strânse pe o platformă cu roţi şi tractate în capitală de ultimul model de automobil Amazon care ieşise în 1970 de pe banda de asamblare a uzinelor Volvo.
   Omul cumpărase maşina cu 1200 de coroane, dar încă de atunci nimeni nu ştia câţi kilometri are la bord, întrucât acul se oprise la cifra 100 000. În orice caz, acea maşină întruchipa tot ce era Bjorn Holm şi tot ce însemna credinţa acestuia; mirosea mai bine decât orice altceva, un amestec de imitaţie de piele, metal, ulei de motor, huse decolorate de soare, uzină Volvo şi scaune impregnate de „transpiraţie personalizată”, expresie prin care Bjorn Holm explica faptul că nu era vorba de o sudoare umană obişnuită, ci de un iz select compus din sufletele, karma, obiceiurile alimentare şi stilurile de viaţă ale tuturor proprietarilor anteriori ai maşinii.
   Zarurile ponosite care atârnau de oglinda retrovizoare erau la origine zaruri Fuzzy Dice, exprimând un amestec optim de afecţiune autentică şi distanţare ironică faţă de o cultură americană dispărută şi faţă de un simţ estetic potrivit unui fiu de fermier norvegian care crescuse cu Jim Reeves într-o ureche, the Ramones în cealaltă, şi îi iubise pe toţi.
   Acum el şedea în biroul lui Harry cu o pălărie pe cap care îl făcea să arate mai degrabă a poliţist sub acoperire de la Narcotice decât a ofiţer specialist în investigaţii medico-legale. De sub pălărie se iveau doi favoriţi imenşi, roşii ca focul, care încadrau faţa rotundă şi bucălată a individului. În plus, Holm avea nişte ochi uşor exoftalmici, care îi confereau o expresie de minunare perpetuă. Era singura persoană pentru care Harry insistase să o primească în mica lui echipă de investigaţie.
   - Mai e ceva, anunţă Harry, întinzând mâna printre mormanele de hârtii de pe birou ca să pornească proiectorul.
   Magnus Skarre înjură şi îşi acoperi ochii când un scris înceţoşat apăru brusc pe chipul lui. Se mişcă de pe locul lui şi auzi vocea lui Harry din spatele proiectorului.
   - Scrisoarea asta a aterizat în căsuţa mea poştală exact în urmă cu două luni. Nicio adresă, pusă la poştă în Oslo. Scrisă pe hârtie standard de imprimantă inkjet.
   Înainte ca Harry să ceară asta, Katrine Bratt stinsese comutatorul de lumină de lângă uşă, cufundând încăperea în întuneric. Un pătrat de lumină apăru sus pe peretele alb.
   Citiră cu toţii în tăcere.

   „În curând va veni prima zăpadă. Şi atunci el va reapărea. Omul de zăpadă. Iar când zăpada va dispărea, el va fi luat pe altcineva.
   Ce ar trebui să te întrebi singur este asta: „Cine a făcut omul de zăpadă? Cine face oameni de zăpadă? Cine a dat naştere la Murri?
   Deoarece omul de zăpadă nu ştie.”

   - Poetic, mormăi Bjorn Holm.
   - Ce înseamnă Murri? întrebă Skarre.
   Îi răspunse doar fornăitul monoton al ventilatorului proiectorului.
   - Cea mai interesantă parte ar fi cine e omul de zăpadă, zise Katrine Bratt.
   - În mod evident cineva care are nevoie de un control la cap, replică Bjorn Holm.
   Hohotul singuratic de râs al lui Skarre fu curmat brusc.
   - Murri era porecla unei persoane care acum e moartă, răspunse Harry din întuneric. Un murri este un aborigen din statul australian Queensland. Câtă vreme acest murri a trăit, a omorât femei în întreaga Australie. Nimeni nu cunoaşte cu siguranţă numărul lor. Numele lui adevărat era Robin Toowoomba.
   Ventilatorul zbârnâi.
   - Asasinul în serie, zise Bjorn Holm. Cel omorât de tine.
   Harry încuviinţă.
   - Asta înseamnă că tu crezi că avem acum de-a face cu unul ca ăla?
   - Ca şi rezultat al acestei scrisori, nu putem elimina această posibilitate.
   - Hopa. Stai un pic!
   Skarre îşi ridică palmele în aer.
   - De câte ori ai strigat „lupul“ de când ai devenit o celebritate din pricina chestiei din Australia, Harry?
   - De trei ori, răspunse Harry. Cel puţin.
   - Şi noi încă nu avem niciun criminal în serie în Norvegia.
   Skarre aruncă o privire înspre Bratt, ca pentru a se asigura că ea îl urmăreşte.
   - Să fie din pricina cursului ăla FBI despre criminali în serie? Asta te face să-i vezi pretutindeni?
   - Poate, răspunse Harry.
   - Dă-mi voie să-ţi amintesc că în afară de asistentul ăla medical care a făcut injecţii unui cuplu de poponari bătrâni, care oricum stăteau să dea colţul, n-am avut niciodată un criminal în serie în Norvegia. Niciodată. Tipii ăştia există în SUA, dar chiar şi acolo sunt mai obişnuiţi prin filme.
   - Greşit, interveni Katrine Bratt.
   Ceilalţi se întoarseră cu faţa spre ea. Tânăra îşi înăbuşi un căscat.
   - Suedia, Franţa, Belgia, Marea Britanie, Italia, Olanda, Danemarca, Rusia şi Finlanda. Şi vorbim aici doar de cazurile rezolvate. Nimeni nu scoate vreo vorbă despre statisticile secrete.
   Harry nu vedea chipul îmbujorat al lui Skarre în întuneric, ci doar profilul bărbiei lui împins agresiv înainte în direcţia lui Bratt.
   - Nici măcar nu avem un cadavru, iar eu vă pot arăta un dulap plin cu scrisori ca asta. Oameni care sunt mult mai ţăcăniţi decât acest... acest... individ de zăpadă.
   - Diferenţa, rosti Harry, ridicându-se şi ducându-se spre fereastră, este că acest ţăcănit este meticulos. Numele de Murri n-a fost niciodată menţionat în ziarele epocii. Era porecla folosită de Robin Toowoomba în perioada cât a fost boxer la un circ călător.
   Afară se iviră ultimele raze ale zilei printr-o spărtură în pătura de nori. Harry se uită la ceas. Oleg insistase să meargă mai devreme ca să prindă şi concertul Slayer.
   - Deci de unde începem? mormăi Bjorn Holm.
   - Cum? făcu Skarre.
   - Deci de unde începem? repetă Holm cu o pronunţie exagerată.
   Harry reveni la birou.
   - Holm se duce la casa Becker ca la locul unei crime. Verifică în special telefonul mobil şi fularul. Skarre, tu întocmeşti o listă cu foşti ucigaşi, violatori, suspecţi din...
   - ... Cazurile asemănătoare şi alţi nemernici aflaţi în libertate, completă Skarre imediat.
   - Bratt, tu parcurgi rapoartele despre persoane dispărute ca să vezi dacă depistezi vreun tipar.
   Harry aşteptă întrebarea inevitabilă: Ce gen de tipar? Însă aceasta nu veni. Katrine Bratt se mulţumi să dea scurt din cap.
   - Bun, rosti Harry. La treabă.
   - Şi tu? întrebă Bratt.
   - Eu mă duc la un concert, răspunse Harry.
   După ce ceilalţi ieşiră din biroul lui, Harry se uită la carnetul lui de însemnări. Şi la singurele cuvinte pe care le scrisese acolo. Statistici ascunse.

   Sylvia alerga cât de tare putea. Alerga spre copacii din zona unde creşteau cel mai dens, prin întunericul care se lăsa mai abitir. Alerga ca să-şi salveze viaţa.
   Nu-şi legase bocancii, şi acum aceştia erau plini de zăpadă. Ţinea mica secure în faţa ei, în vreme ce trecea de strat după strat de crengi joase, fără frunze. Lama securii era roşie şi lipicioasă din pricina sângelui.
   Ştia că zăpada care căzuse cu o zi înainte se topise în oraş, dar chiar dacă Sollihegda se găsea la doar o jumătate de oră de mers cu maşina distanţă, acolo sus zăpada putea rămâne pe sol până la primăvară. Iar în acea clipă îşi dorea ca ei să nu se fi mutat niciodată în acest loc uitat de Dumnezeu, în această zonă de sălbăticie din apropiere de oraş. Îşi dorea să fi alergat pe asfalt negru, într-un oraş unde zgomotul atenua sunetele tentativei ei de evadare şi unde ea s-ar fi putut ascunde în mulţimea de oameni. Însă acolo sus era cu totul singură.
   Nu.
   Nu chiar cu totul.

8

Ziua 3

Gât de lebădă

   Sylvia alergă în pădure.
   Afară se lăsa noaptea. De obicei ea ura rapiditatea cu care se lăsa seara în luna noiembrie, dar acum îşi zicea că noaptea venea prea lent. Căuta întunericul în adâncul codrului, întunericul care să-i şteargă urmele de picioare în zăpadă şi care să o ascundă. Ştia foarte bine unde se află; îşi putea găsi reperele astfel încât să nu se trezească alergând înapoi spre fermă, drept în... braţele chestiei.
   Problema era că zăpada schimbase peste noapte peisajul, acoperind potecile, pietrele cunoscute şi nivelând contururile.
   Iar amurgul... totul era distorsionat şi desfigurat de către întuneric. Şi de către panica ei.
   Se opri ca să asculte. Respiraţia ei şuierătoare tulbura liniştea; suna ca şi cum ea ar fi rupt hârtia plină de grăsime înfăşurată în jurul sendvişurilor fetelor ei. Reuşi să-şi aducă respiraţia sub control. Nu auzea decât inima bătându-i cu putere în timpane şi susurul leneş al unui pârâu. Pârâul!
   Urmau de obicei cursul apei când se duceau la cules de fructe de pădure, când aşezau capcane sau îşi căutau puii rătăciţi, în sufletele lor ştiind că acei pui fuseseră răpiţi de câte o vulpe. Pârâul cobora până la un drum cu pietriş, pe care mai devreme sau mai târziu avea să treacă şi o maşină.
   Nu mai auzea sunete de paşi. Nicio ramură care să plesnească, niciun petic de zăpadă călcat sub tălpi. Poate că reuşise să scape? Cu corpul aplecat, Sylvia se deplasă tăcută înspre sunetele apei.
   Pârâul arăta ca şi cum ar fi curs peste un cearceaf alb de pat. Sylvia păşi drept în şuvoiul curgător. Apa, care îi ajungea până la genunchi, îi pătrunse rapid în cizme. Era atât de rece, încât îi îngheţau muşchii picioarelor. Începu din nou să alerge. În aceeaşi direcţie cu curgerea şuvoiului de apă. Scotea plescăituri sonore când îşi ridica sus picioarele pentru a face salturi mari, care îi economiseau timp. „Fără să las urme“, îşi zise ea triumfătoare. Pulsul îi încetini, chiar dacă ea continua să alerge.
   Asta trebuia să se datoreze orelor îndelungate petrecute cu un an înainte pe banda de alergat de la centrul de fitness.
   Slăbise 6 kilograme acolo şi se aventurase să declare că era în formă mai bună decât cei mai mulţi oameni de 35 de ani. Oricum, asta era ceea ce susţinea el, Yngve, cel pe care îl întâlnise pentru prima dată la aşa-numitul seminar inspiraţional din anul anterior. Acolo unde ea se dovedise prea inspirată. Oh, dacă ar fi putut da ceasul înapoi. Cu zece ani. Câte lucruri nu ar fi făcut altfel! Nu s-ar fi măritat cu Rolf. Nu ar fi făcut un avort. Da, evident, un astfel de gând era imposibil acum, că pe lume apăruseră gemenele. Însă înainte de naşterea lor, înainte de a le avea pe Emma şi pe Olga, totul ar fi fost posibil, iar ea n-ar fi ajuns în această închisoare pe care singură şi-o construise în jurul ei cu atât de multă grijă.
  Îndepărtă crengile care atârnau deasupra pârâului şi cu coada ochiului zări ceva, un animal, reacţionând cu o mişcare de surprindere şi dispărând în adâncul cenuşiu al codrului.
   Îi trecu prin minte că trebuia să aibă grijă cu datul din mâini ca să nu se lovească la picior cu securea. Trecuseră câteva minute, dar ea resimţea ca pe o eternitate timpul de când stătea acolo, în şopron, omorând pui pentru cină.
   Retezase două capete şi era pe punctul de a-l reteza pe al treilea când auzise uşa şopronului scârţâind în spatele ei.
   Evident că se alarmase; era singură şi nu auzise paşi sau vreo maşină în curte. Primul lucru pe care îl observase fusese instrumentul ciudat, o buclă subţire de metal ataşată de mâner. Semăna cu capcanele pe care le foloseau ei pentru a prinde vulpi. Iar când deţinătorul acelui instrument începuse să vorbească, Sylvia conştientizase treptat că ea era prada, că ea era cea care avea să moară.
    I se spusese clar de ce.
   Iar ea ascultase acea logică bolnavă, dar clară în vreme ce sângele îi curgea mai încet prin vene, ca şi cum ar fi început deja să se coaguleze. După aceea i se explicase şi procedura. În amănunt. Iar bucla aia metalică începuse să licăre, mai întâi roşie, apoi albă. Atunci ea întinsese îngrozită braţele, simţise cum securea recent ascuţită trece prin materialul de sub braţul ridicat, văzuse haina şi puloverul despicându-se ca şi cum ea le-ar fi tras fermoarele, apoi zărise oţelul trăgând o linie roşie pe pielea goală. În vreme ce silueta se dăduse înapoi şi căzuse pe podeaua alunecoasă din pricina sângelui puilor tăiaţi, ea o luase la goană spre uşa din spatele şopronului. În întunericul de afară.
   Amorţeala i se răspândise deasupra genunchilor, iar hainele i se îmbibaseră cu apă până la nivelul mijlocului. Însă ştia că în curând avea să ajungă la drumul cu pietriş.
   Iar de acolo nu mai avea de alergat decât cel mult un sfert de oră până la ferma cea mai apropiată. Pârâul coti. Piciorul ei stâng lovi ceva ieşit din apă. Se auzi o pocnitură, avu senzaţia că cineva îi prinde piciorul, apoi, în clipa următoare, Sylvia Ottersen căzu cu faţa în jos. Ateriză pe burtă, înghiţi apă cu gust de pământ, după care se forţă să se ridice în genunchi. Imediat ce îşi dădu seama că era în continuare singură şi primii fiori de panică încetară, descoperi că avea piciorul prins în capcană. Cotrobăi cu mâna pe sub unda apei aşteptându-se să descopere nişte rădăcini de copac încolăcite în jurul piciorului ei, însă degetele ei dădură peste ceva neted şi tare. Metal. Un inel metalic. Privirea Sylviei rătăci prin preajmă căutând obiectul de care se împiedicase.
   Îl zări acolo, pe malul acoperit cu zăpadă. Avea ochi, pene şi o creastă roşie de cocoş. Simţi cum o cuprinde iarăşi panica.
   Era un cap retezat de pui. Nu unul din cele abia retezate de ea, ci unul din cele folosite de Rolf. Ca momeală. După ce le scriseseră celor de la consiliul local că o vulpe le omorâse 16 pui cu 1 an înainte, primiseră permisiunea să fixeze un număr limitat de capcane de vulpi - aşa-numite gâturi de lebădă - pe o anumită rază în jurul fermei, la distanţă de potecile bătătorite. Cel mai bun loc de ascuns capcana era sub apă, cu momeala ridicată deasupra. După ce vulpea înşfăca momeala, capcana se închidea fulgerător, rupând gâtul animalului şi ucigându-l instantaneu. Asta teoretic, cel puţin. Sylvia pipăi în jur cu mâna.
   Când cumpăraseră capcanele de la Jaktdepotet, în Drammen, cei de acolo le spuseseră că arcurile sunt atât de puternice, încât fălcile capcanei puteau rupe piciorul unui adult, însă Sylvia nu resimţea nicio durere în piciorul amorţit. Degetele ei găsiră cablul subţire de oţel ataşat gâtului de lebădă. Nu era în stare să forţeze deschiderea acelei capcane fără un levier, o unealtă care se găsea în hambarul cu unelte de la fermă, şi oricum ei legau de obicei gâtul de lebădă de un copac cu sârmă de oţel, astfel ca vulpea pe jumătate moartă, sau oricare alt animal ar fi fost, să nu poată fugi de acolo cu dispozitivul scump. Mâna ei pipăi sârma prin apă înspre mal.
   Găsi semnul metalic cu numele lor înscrise pe el, aşa cum cereau regulile.
   Înţepeni. Auzise o ramură plesnind undeva? Îşi simţi din nou inima bătându-i cu putere în vreme ce scruta întunericul adânc.
   Degetele amorţite urmăriră prin zăpadă sârma care urca pe malul pârâului. Sârma era legată de trunchiul unui mesteacăn tânăr şi solid. Căută şi descoperi îmbinarea sub zăpadă. Metalul îngheţase într-o umflătură ţeapănă şi înverşunată. Trebuia să o desfacă, trebuia să scape de acolo.
   O altă creangă plesni. Mai aproape de data asta.
   Se sprijini de copac, pe partea opusă direcţiei de unde auzise sunetul. Îşi spuse să nu între în panică, îşi spuse că legătura avea să cedeze după ce trăgea un pic de ea, că piciorul ei era intact, că sunetele pe care le auzea apropiindu-se proveneau de la o căprioară. Încercă să tragă de un capăt al legăturii şi nu simţi durere când i se rupse o unghie chiar de la mijloc. În zadar. Se aplecă şi dinţii i se strepeziră muşcând de oţel. La naiba! Auzea deja paşi uşori şi tăcuţi apropiindu-se prin zăpadă. Îşi ţinu respiraţia. Paşii se opriră undeva, de cealaltă parte a copacului. Poate că îşi imaginase ea tot felul de lucruri, dar avu impresia că aude ceva adulmecând aerul, inhalând mirosul. Rămase complet nemişcată. Apoi acel ceva sau cineva se puse din nou în mişcare. Sunetele erau mai slabe. Se îndepărta.
   Inspiră adânc, tremurând. Acum trebuia să se elibereze.
   Hainele ei erau îmbibate şi cu siguranţă că ar fi îngheţat în acea noapte dacă nu era găsită de nimeni. În acea clipă îşi aminti. Securea! Uitase de secure. Sârma era subţire. O putea aşeza pe o piatră, câteva lovituri bine ţintite şi avea să se elibereze. Probabil că securea căzuse în pârâu. Se târî înapoi în apa neagră, îşi lăsă mâinile jos şi pipăi pietrişul de pe fundul albiei.
   Nimic.
   Disperată, se lăsă în genunchi şi cercetă zăpada de pe ambele maluri. Atunci zări securea ivindu-se din apă la 2 metri depărtare de ea. Şi îşi dădu seama, înainte de a simţi sârma tresăltând, înainte de a cădea în apă cu zăpada topită gâlgâind în jurul ei, atât de rece încât ea avu impresia că i se va opri inima, în vreme ce se întindea după secure ca un cerşetor disperat, îşi dădu seama că se găsea cu o jumătate de metru prea departe. Degetele ei strânseră aerul la 50 de centimetri de mâner. În ochi îi apărură lacrimi, dar se forţă să le reprime; putea plânge după aceea.
   - Asta cauţi?
   Nu auzise şi nu văzuse nimic. Însă în faţa ei şedea, ghemuită, o siluetă. Acel cineva. Sylvia se dădu înapoi, însă silueta o urmă cu securea întinsă spre ea.
   - Ia-o.
   Sylvia se ridică în genunchi şi luă securea.
   - Ce-o să faci cu ea? întrebă vocea.
   Sylvia simţi că o cuprinde furia, acea furie care însoţeşte mereu frica, iar rezultatul este întotdeauna feroce. Se alungi înainte cu securea ridicată şi lovi în jos cu braţul întins. Însă sârma o opri, astfel că securea tăie aerul, iar în clipa următoare ea zăcea din nou în apă.
   Vocea chicoti.
   Sylvia se răsuci pe o parte.
   - Pleacă, gemu ea, scuipând pietricele din gură.
   - Vreau să mănânci zăpadă, rosti silueta, ridicându-se şi acoperind scurt porţiunea de haină sfâşiată de secure.
   - Cum? exclamă Sylvia fără să vrea.
   - Vreau să mănânci zăpadă până ce te pişi pe tine.
   Silueta se postă puţin în afara razei de acţiune a sârmei de oţel, îşi înălţă capul şi se uită la Sylvia.
   - Până ce burta ta ajunge atât de îngheţată şi de plină, încât nu mai poate topi zăpada. Până ce va fi gheaţă înăuntru. Până ce devii ceea ce eşti. Ceva care nu poate simţi.
   Creierul Sylviei percepu cuvintele, dar nu le putu absorbi semnificaţia.
   - Niciodată! urlă ea.
   Un sunet veni dinspre siluetă şi se amestecă astfel cu şopotul apei.
   - Acum e momentul să urli, dragă Sylvia. Căci nimeni nu te va mai auzi vreodată. Crede-mă.
   Sylvia văzu silueta ridicând ceva. Ceva care se aprinse. O buclă forma conturul unei lacrimi roşii, lucitoare, pe fundalul întunericului. Chestia aia sfârâi şi fumegă la contactul cu suprafaţa apei.
   - Vei alege să mănânci zăpadă. Crede-mă.
   Sylvia îşi dădu seama cu o certitudine paralizantă că îi sosise ceasul. Îi rămăsese o singură opţiune. În ultimele minute noaptea se lăsase rapid, însă ea încercă să-şi concentreze privirea pe silueta dintre copaci, cântărind securea în mână. Sângele îi pulsa în degete, părând să ştie şi el că asta era ultima şansă. Împreună cu gemenele exersase de multe ori mişcarea. Pe zidul şopronului. Şi de fiecare dată ea aruncase şi una dintre fete trăsese securea afară din ţinta în formă de vulpe, după care ambele fete exclamau fericite: „Ai omorât bestia, mami! Ai omorât bestia!”
   Sylvia îşi puse un picior uşor în faţa celuilalt. Un elan de un singur pas, acesta reprezenta optimul pentru a obţine combinaţia corectă de forţă şi acurateţe.
   - Eşti nebun, şopti ea.
   - În privinţa asta... rosti silueta, determinând-o pe Sylvia să creadă că poate discerne un început de zâmbet... nu încape nicio îndoială.
   Securea vâjâi prin întunericul dens, aproape tangibil.
   Sylvia rămase perfect echilibrată, cu braţul drept întins înainte, şi urmări arma mortală. Urmări cum aceasta şuieră printre copaci. O auzi retezând o creangă mică. O urmări dispărând în beznă şi auzi zgomotul înfundat al armei care se îngroapă în zăpadă undeva, adânc în codru.
   Se sprijini cu spatele de trunchiul copacului şi alunecă încet spre sol. Simţi cum ţâşnesc lacrimile fără să mai încerce de data asta să le oprească. Deoarece acum ştia. Nu avea să mai existe vreun „după aceea”.
   - Să începem? rosti moale vocea.

9

Ziua 3

Groapa

      - Nu a fost minunat?
   Vocea entuziastă a lui Oleg acoperi sfârâitul grăsimii din magazinul cu kebab plin cu oameni veniţi acolo după concertul de la sala Spektrum.
   Harry dădu din cap înspre Oleg, care stătea acolo, încă transpirat, încă mişcându-se în ritmul muzicii, vorbind despre membrii trupei Slipknot şi rostindu-i pe fiecare după nume, nume pe care Harry nu le cunoştea deloc de vreme ce CD-urile trupei nu conţineau date personale, iar revistele de muzică precum MOJO şi Uncut nu scriau nimic despre astfel de trupe. Harry comandă hamburgeri şi se uită la ceas. Rakel spusese că va aştepta afară la ora zece. Harry îl privi din nou pe Oleg. Băiatul vorbea neîncetat. Când se întâmplase? Când făcuse acel băiat unsprezece ani şi hotărâse că îi place muzica despre diferite etape ale morţii, alienării, îngheţului şi în general ale dezastrului? Poate că asta ar fi trebuit să-l îngrijoreze pe Harry, dar lucrurile nu stăteau aşa. Era un punct de început, o curiozitate care trebuia satisfăcută, haine pe care băiatul trebuia să le încerce ca să vadă dacă i se potriveau. Aveau să apară alte lucruri. Lucruri mai bune. Sau mai rele.
   - Ţi-a plăcut şi ţie, nu-i aşa, Harry?
   Harry încuviinţă. Nu-l răbda inima să-i spună că pentru el concertul însemnase ceva dezamăgitor. Nu putea defini exact despre ce fusese vorba; poate că asta nu era noaptea lui.
   Imediat ce se alăturaseră mulţimii din Spektrum, el simţise acea paranoia care acompania constant starea de beţie, însă care pe el îl apucase în ultimul an în vreme ce era treaz. Şi în loc să intre în atmosfera de acolo, el avusese senzaţia că e urmărit şi se ridicase ca să cerceteze publicul, studiind zidul de feţe din jurul lor.
   - Slipknot sunt cei mai tari, zise Oleg. Iar măştile au fost super-mişto. Mai ales aia cu nasul lung şi subţire. Arăta ca... un soi de...
   Harry asculta cu jumătate de ureche doar, sperând ca Rakel să apară în scurt timp. Aerul din interiorul localului i se părea brusc dens şi irespirabil, ca o peliculă subţire de grăsime care ţi se aşază pe piele şi peste gură. Încercă să evite următorul gând. Dar acesta era pe cale să apară oricum şi deja-i dădea târcoale. Ideea unei băuturi.
   - Este o mască mortuară indiană, rosti o voce de femeie din spatele lor. Iar Slayer au fost mai buni decât Slipknot.
   Harry se răsuci surprins pe călcâie.
   - O mulţime de vedetisme la Slipknot, nu-i aşa? continuă ea. Idei reciclate şi gesturi lipsite de conţinut.
   Tânăra purta o haină neagră sclipitoare, strânsă pe corp, lungă până la glezne şi încheiată până la gât. Sub acea haină nu se vedea decât o pereche de cizme. Tânăra avea chipul palid şi ochii machiaţi.
   - N-aş fi crezut niciodată, zise Harry. Ca ţie să-ţi placă genul ăsta de muzică.
   Katrine Bratt schiţă un zâmbet scurt.
   - Presupun că eu aş spune contrariul.
   Nu-i mai oferi nicio altă explicaţie lui Harry şi îi făcu semn omului din spatele tejghelei că doreşte o apă minerală Farris.
   - Slayer sunt naşpa, mormăi Oleg printre dinţi.
   Katrine se întoarse către el.
   - Tu trebuie să fii Oleg.
   - Da, răspunse îmbufnat băiatul, trăgându-şi în sus pantalonii milităreşti şi arătând ca şi cum atenţia primită din partea acestei femei mature i-ar fi plăcut şi displăcut în acelaşi timp. De un’ ştii tu?
   Katrine zâmbi.
   - De un’ ştii? Cineva care locuieşte în Holmekollen Ridge ca tine n-ar trebui să vorbească aşa, cu „De un’ ştii?“. Harry te învaţă obiceiurile proaste?
   Oleg se îmbujoră ca focul.
   Katrine râse încetişor şi-l bătu pe umăr pe băiat.
   - Scuze, eram doar curioasă.
   Faţa băiatului se înroşi atât de tare, încât albul ochilor începu să-i strălucească.
   - Şi eu sunt curios, zise Harry, dându-i un hamburger lui Oleg. Presupun că ai descoperit tiparul pe care ţi l-am cerut, Bratt. De vreme ce ai timp de distracţie.
   Harry se uită la ea cu o privire care o avertiza să nu-l mai tachineze pe băiat.
   - Am descoperit ceva, răspunse Katrine, răsucind capacul de plastic al sticlei de apă minerală. Dar eşti ocupat, aşa că putem rezolva mâine.
   - Nu sunt atât de ocupat, replică Harry.
   Uitase deja de pelicula de grăsime şi de senzaţia de sufocare.
   - E o chestiune confidenţială şi aici sunt mulţi oameni, zise Katrine. Dar îţi pot şopti la ureche câteva cuvinte-cheie.
   Tânăra se apropie. Mai presus de mirosul de grăsime, el adulmecă aroma aproape masculină de parfum şi simţi răsuflarea ei caldă la ureche.
   - Un Volkswagen Passat argintiu tocmai a parcat pe trotuar afară, înăuntru e o femeie care încearcă să-ţi atragă atenţia. Aş crede că e mama lui Oleg...
   Harry se îndreptă cu o tresărire şi privi afară pe fereastra mare înspre maşină. Rakel lăsase geamul în jos şi se zgâia la ei.
   - Să nu faci mizerie, rosti Rakel în vreme ce Oleg sărea pe bancheta din spatele maşinii cu hamburgerul în mână.
   Harry rămase în picioare lângă geamul deschis. Rakel purta un pulover simplu, albastru-deschis. Cunoştea prea bine acel pulover. Ştia cum miroase, ce senzaţie lasă pe palma mâinii şi pe obraz.
   - V-aţi distrat bine? întrebă ea.
   - Întreabă-l pe Oleg.
   - De fapt despre ce trupă a fost vorba?
   Rakel se uită la Oleg în oglinda retrovizoare.
   - Oamenii ăia de afară sunt cam ciudat îmbrăcaţi.
   - Cântece paşnice despre iubire şi aşa mai departe, răspunse Oleg, făcându-i cu ochiul lui Harry atunci când privirea mamei lui nu mai era aţintită în oglinda retrovizoare.
   - Mulţumesc, Harry, zise ea.
   - A fost plăcerea mea. Să conduci cu atenţie.
   - Cine era femeia aia dinăuntru?
   - O colegă. E nouă.
   - Da? Mi s-a părut că voi doi vă cunoaşteţi deja destul de bine.
   - De unde şi până unde?
   - Tu...
   Rakel se opri în mijlocul propoziţiei. Apoi clătină încet din cap şi izbucni în râs. Un râs profund şi gutural. Plin de încredere şi totodată lipsit de griji. Râsul care odinioară îl făcuse pe el să se îndrăgostească.
   - Îmi cer scuze, Harry. Noapte bună.
   Geamul alunecă în sus; maşina argintie porni.
   Harry o luă pe străduţa Brugata, pe lângă baruri cu muzică răsunând tare prin uşile deschise. Se gândi să bea o cafea la Teddy’s Softbar, dar îşi dădu seama că ar fi fost o idee proastă. Aşa că decise să treacă pe lângă ispită.
   - Cafea? repetă tipul din spatele tejghelei nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
   La tonomatul muzical de la Teddy’s se auzea Johnny Cash, iar Harry îşi trecu un deget peste buza de sus.
   - Ai dumneata o sugestie mai bună?
   Harry auzi vocea care ieşise din propria gură; era în acelaşi timp cunoscută şi necunoscută.
   - Păi, zise tipul, trecându-şi o mână prin părul grăsos şi lucitor, cafeaua nu e tocmai proaspătă la maşină, aşa că v-aş propune o bere proaspăt preparată?
   Johnny Cash cânta despre Dumnezeu, baptism şi promisiuni noi.
   - Bine, acceptă Harry.
   Omul din spatele tejghelei zâmbi.
   În acea clipă, Harry simţi cum îi vibrează telefonul mobil în buzunarul hainei. Îl scoase repede cu un gest avid, ca şi cum ar fi fost un apel aşteptat.
   Era Skarre.
   - Tocmai am primit un apel de persoană dispărută care se potriveşte. Femeie măritată, cu copii. Acum câteva ore, când soţul şi copiii au revenit acasă, ea nu era acolo. Locuiesc departe, în pădurea din Sollihogda. N-a văzut-o niciunul dintre vecini, şi ea nu putea pleca cu maşina deoarece aceasta era la soţul ei. Iar pe alee nu există urme de paşi.
   - Urme?
   - Acolo e încă zăpadă.
   Berea ajunse în faţa lui Harry.
   - Harry? Mai eşti acolo?
   - Există vreun om de zăpadă pe acolo?
   - Cum?
   - Om de zăpadă.
   - De unde să ştiu?
   - Atunci să mergem şi să aflăm. Ia maşina şi vino să mă iei din faţa Galeriilor Gunerius, din Storgata.
   - N-am putea face asta mâine, Harry? Pentru noaptea asta am câte ceva de făcut, iar femeia asta e doar dispărută, aşa că nu e grabă mare.
   Harry urmări cum spuma berii îşi croieşte drum în exteriorul halbei ca un şarpe alb.
   - De fapt... zise Harry... graba e foarte mare.
   Uluit, barmanul se uită la berea neatinsă, la bancnota de 50 de coroane de pe tejghea şi la umerii largi care îşi croiau drum pe uşă pe ultimele versuri ale lui Johnny Cash.

   - Sylvia n-ar fi plecat niciodată aşa, pur şi simplu, rosti Rolf Otthersen.
   Individul era slab. Sau, mai exact, era doar piele şi os.
   Cămaşa din flanelă îi era încheiată până sus, iar din ea se ivea un gât descărnat şi un cap care îi aminteau lui Harry de o barză. Din mânecile cămăşii ieşea o pereche de mâini scheletice, cu degete lungi şi noduroase care se răsuceau, se curbau şi fluturau continuu. Unghiile de la mâna dreaptă fuseseră lăsate să crească lungi şi ascuţite, ca nişte gheare.
   În spatele ochelarilor cu lentilă groasă şi rame simple şi rotunde, de genul ramelor populare printre radicaliştii anilor ’70, ochii păreau nefiresc de mari. Un poster de pe peretele de culoarea muştarului arăta nişte indieni care cărau un şarpe anaconda. Harry recunoscu coperta unui album al lui Joni Mitchell din perioada hippiotă. Alături atârna o reproducere a unui binecunoscut autoportret semnat Frida Kahlo. „O femeie care suferea“, îşi zise Harry. O poză aleasă de o femeie. Podeaua era din pin negeluit, iar încăperea era luminată de o combinaţie de lămpi cu parafină, de modă veche, şi lămpi maronii din argilă, care păreau să fi fost confecţionate artizanal. De perete, în colţ, se sprijinea o chitară cu corzi din nailon, pe care Harry o socoti imediat ca fiind motivul unghiilor lungi ale lui Rolf Ottersen.
   - Ce vreţi să spuneţi prin „n-ar fi plecat niciodată“? întrebă Harry.
   În faţa lui, pe masa din sufragerie, Rolf Ottersen pusese o fotografie cu soţia lui şi cele două fete gemene, Olga şi Emma, ambele în vârstă de zece ani. Sylvia Ottersen avea ochi mari, somnoroşi, ca o persoană care purtase ochelari toată viaţa, după care începuse să poarte lentile de contact sau îşi făcuse operaţie la ochi cu laserul. Gemenele aveau ochii mamei.
   - Ar fi spus, răspunse Olaf Pettersen. Ar fi lăsat un mesaj. Ceva trebuie să se fi întâmplat.
   În ciuda disperării, vocea individului era slabă şi delicată.
   Rolf Ottersen scoase o batistă din buzunarul de la pantaloni şi şi-o duse la faţă. Nasul lui părea anormal de mare pentru acea faţă îngustă şi palidă. Omul îşi suflă nasul o dată, cu zgomot ca de trompetă.
   Skarre îşi vârî capul pe uşă.
   - A venit şi patrula cu câini. Au cu ei un câine specializat în găsirea cadavrelor.
   - Să mergem atunci, zise Harry. Ai discutat cu toţi vecinii?
   - Da. Încă nimic.
   Skarre închise uşa şi Harry văzu că ochii lui Ottersen deveniseră şi mai mari în spatele lentilelor.
   - Câine pentru cadavre? şopti Ottersen.
   - E doar un termen generic, răspunse Harry, notându-şi în minte ideea că va trebui să-i dea lui Skarre câteva indicii despre modul în care trebuia să se exprime.
   - Aşadar, îi folosiţi ca să caute şi oameni în viaţă?
   După intonaţie, soţul părea deja să implore.
   - Da, bineînţeles, minţi Harry, în loc să-i spună că patrupedele specializate în cadavre adulmecau locuri unde zăcuseră trupuri lipsite de viaţă.
   Câinii nu erau folosiţi pentru droguri, proprietăţi personale pierdute sau oameni în viaţă. Erau folosiţi pentru crime. Atât şi nimic mai mult.
   - Aşadar aţi văzut-o ultima dată azi pe la 4, zise Harry, privindu-şi însemnările. Înainte de a pleca împreună cu fetele în oraş. Ce aţi făcut acolo?
   - Eu am avut grijă de magazin, în vreme ce fetele şi-au luat lecţiile de vioară.
   - Magazin?
   - Avem un magazin mic în Majorstuen unde vindem produse artizanale africane. Artă, mobilă, ţesături, haine, diverse. Sunt importate direct de la artizani, care sunt plătiţi cum se cuvine. Sylvia este cea care stă acolo majoritatea timpului, însă joia deschidem târziu, aşa că ea vine înapoi acasă cu maşina şi eu plec acolo cu fetele. Eu stau la magazin în vreme ce ele iau lecţii de vioară la Institutul de Muzică Barrat Due de la ora 5 la ora 7. Apoi le iau şi venim acasă. Am ajuns acasă la puţin timp după ora 7 şi jumătate.
   - Mmm. Cine mai lucrează la magazin?
   - Nimeni.
   - Asta înseamnă că faceţi o pauză joia. De circa o oră?
   Rolf Ottersen zâmbi amar.
   - E un magazin foarte mic. Nu avem mulţi clienţi. Ca să fiu sincer, aproape nimeni nu ne trece pragul până în preajma Crăciunului.
   - Cum...?
   - NORAD. Ei sprijină magazinele şi furnizorii noştri ca parte a programului comercial al guvernului cu ţările din lumea a treia. Ottersen tuşi încet. Mesajul exprimat de magazin e mai important decât banii şi câştigurile imediate, nu-i aşa?
   Harry încuviinţă din cap, chiar dacă nu se gândea la ajutorul în vederea dezvoltării şi la comerţul echitabil cu Africa, ci la ceas şi la timpul de parcurgere a distanţei dintre Oslo şi adresa indicată. Din bucătărie, unde gemenele luau o gustare târzie, se auzea un radio. Harry nu văzuse niciun televizor prin casă.
   - Vă mulţumesc. O să vă ţinem la curent.
   Harry se ridică şi ieşi afară.
   În curte erau parcate 3 maşini. Una era Volvo-ul Amazon al lui Bjorn Holm, revopsit în negru, cu un desen în formă de tablă de şah pe acoperiş şi capotă. Harry îşi ridică privirea spre cerul senin şi înstelat care se arcuia peste mica fermă din luminişul din pădure. Inspiră adânc aerul. Aer cu aromă de fum de lemn şi pini. Dinspre liziera pădurii auzi gâfâiala unui câine şi strigătele de încurajare ale poliţiştilor.
   Ca să ajungă în şopron, Harry parcurse un arc de cerc fixat de poliţişti pentru a nu se distruge niciun indiciu care se putea dovedi util. Dinspre uşa deschisă se auzeau voci.
   Harry se lăsă pe vine şi studie urmele de paşi din zăpadă la lumina lămpii exterioare a casei. După aceea se ridică, se sprijini de cadrul uşii şi scoase un pachet de ţigări.
   - Arată ca un loc al unei crime, zise el. Sânge, cadavre şi mobilă răsturnată.
   Bjorn Holm şi Magnus Skarre tăcură, se răsuciră pe călcâie şi se uitară în direcţia privirii lui Harry.
   Încăperea mare şi deschisă era luminată de un singur bec care atârna de un cablu înfăşurat în jurul unei bârne. La un capăt al clădirii se găsea un strung manual şi, în spatele acestuia, un banc de lucru cu instrumentele alături: ciocane, fierăstraie, cleşti, burghie. Niciun fel de dispozitive acţionate electric. La celălalt capăt se găsea un gard de sârmă, iar în spatele acestuia puii stăteau pe rafturi montate în zid sau se plimbau, cu picioare ţepene, pe paiele de peste sol. În mijlocul încăperii zăceau trei trupuri de păsări decapitate, pe nişte plăci cenuşii şi pătate de sânge. Harry îşi băgă o ţigară între buze fără să o aprindă, intră în încăpere, având grijă să nu păşească pe petele de sânge, şi se aplecă deasupra tăietorului ca să cerceteze capetele puilor morţi. Lumina de la lanterna lui de buzunar sclipi în ochii negri şi maţi ai păsărilor. Mai întâi ridică o jumătate de pană albă care părea înnegrită prin ardere pe margine, apoi studie tăietura curată de pe gâturile puilor. Sângele se coagulase şi se înnegrise.
   Harry ştia că un astfel de proces este rapid şi nu durează mai mult de o jumătate de oră.
   - Vezi ceva interesant? întrebă Holm.
   - Defect profesional, Holm. În clipa asta creierul meu analizează cadavre de pui.
   Skarre izbucni în râs şi zugrăvi cu degetele nişte titluri mari de ziar în aer: „Triplă crimă sălbatică asupra puilor. Experiment voodoo. Harry Hole însărcinat cu rezolvarea.“
   - E mai interesant ce nu văd, zise Harry.
   Skarre privi sceptic spre ei.
   - Anume?
   - Arma crimei, răspunse Harry.
   - O secure, interveni Holm. Singura modalitate de bun-simţ ca să ucizi pui de găină.
   Skarre pufni.
   - Dacă femeia a comis crimele, probabil că a pus securea înapoi la locul ei. Fermierilor ăstora le place ordinea.
   - Sunt de acord, zise Harry, ascultând cârâielile puilor, care păreau să vină de pretutindeni. De-asta este interesant că tăietorul este cu fundul în sus, iar trupurile puilor sunt împrăştiate prin jur. Iar securea nu este la locul ei.
   - Locul ei?
   Skarre se întoarse spre Holm şi îşi dădu ochii peste cap.
   - Dacă te-ai deranja puţin ca să arunci o privire, Skarre, replică Harry fără să se mişte.
   Skarre continua să se uite la Holm, care îi făcu semn cu capul înspre panoul din spatele strungului manual.
   - La naiba, exclamă Skarre.
   În spaţiul gol dintre un ciocan şi un fierăstrău ruginit se vedea conturul unei urme de secure mică.
   Dinafară se auzi un lătrat de câine, apoi un scâncet, apoi strigătul puternic al poliţistului, care nu mai aducea deloc cu o încurajare.
   Harry îşi frecă bărbia.
   - Am cercetat întreaga încăpere, aşa că deocamdată se pare că Sylvia Ottersen a plecat de aici în timp ce îşi tranşa puii, luând şi securea cu ea. Holm, poţi lua temperatura corpului acestor pui ca să estimezi ora morţii?
   - Da.
   - Ce? făcu Skarre.
   - Vreau să aflu când a fugit ea de aici, replică Harry. Îţi spun ceva urmele de afară, Holm?
   Poliţistul clătină din cap.
   - Prea întortocheate, şi am nevoie de mai multă lumină. Am dat peste mai multe din urmele de bocanci ale lui Rolf Ottersen. Plus altele care vin spre şopron, dar niciuna dinspre şopron. Poate că a fost cărată afară?
   - Mmm. Atunci urmele celui care a cărat-o ar fi fost mai adânci. Ce păcat că nimeni nu a călcat în petele de sânge.
   Harry se zgâi la pereţii întunecaţi din afara razei de acţiune a becului. Dinspre curte auziră scâncetul mizerabil al unui câine şi înjurăturile furioase ale unui poliţist.
   - Du-te să vezi ce se întâmplă, Skarre, comandă Harry.
   Skarre ieşi, iar Harry îşi reaprinse lanterna şi se duse către zid. Îşi plimbă mâna de-a lungul peretelui netencuit.
   - Ce...? începu Holm, care însă se opri brusc atunci când cizma lui Harry lovi peretele cu un zgomot sec.
   În raza lor vizuală apăru cerul înstelat.
   - Uşa din spate, zise Harry, uitându-se la pădurea neagră şi la siluetele mestecenilor profilate pe fundalul de lumină galben-murdar al oraşului din depărtare.
   Îndreptă lanterna spre zăpadă. Raza luminoasă descoperi imediat urmele.
   - Doi oameni, rosti Harry.
   - E vorba de câine, anunţă Skarre la întoarcere. Nu vrea să se mişte din loc.
   - Nu vrea să se mişte?
   Harry lumină dâra de urme. Zăpada reflecta lumina, dar dâra se pierdea în bezna de sub copaci.
   - Cel care ţine câinele nu pricepe. El spune că animalul pare încremenit. În orice caz, refuză să intre în pădure.
   - Poate că îi miroase a vulpe, zise Holm. Sunt o mulţime de vulpi în codrul ăsta.
   - Vulpi? pufni Skarre. Câinelui ăluia imens n-are cum să-i fie frică de vulpi.
   - Poate că n-a văzut niciodată vreo vulpe, interveni Harry. Dar ştie când a dat peste un prădător. E cât se poate de logic să-ţi fie frică de ceea ce nu cunoşti. Câinele căruia nu-i este frică de aşa ceva nu trăieşte mult.
   Harry simţea că i se accelerează pulsul. Ştia de ce.
   Pădurea. Întunericul. Genul de teroare complet iraţională. Genul de groază care trebuia înfrântă.
   - Locul ăsta trebuie socotit scenă a unei crime până la noi ordine, rosti Harry. Începeţi lucrul. Eu verific încotro duce această urmă.
   - Bine.
   Harry înghiţi în sec înainte de a păşi pe uşa din spate a şopronului. Povestea se întâmplase cu mai bine de 30 de ani înainte. Însă corpul lui tremura şi acum amintindu-şi.

   Stătuse la casa bunicului său din Andalsnes în timpul vacanţei de toamnă. Ferma se întindea pe o pantă muntoasă, cu impresionantul masiv Romsdal tronând deasupra ei.
   Harry avea 10 ani şi se dusese în pădure ca să se uite după viţica pe care o căuta bunicul lui. Dorea să o găsească înaintea bunicului, înaintea tuturor. Aşa că se grăbea.
   Alergase ca nebunul peste dealuri pline cu tufişuri de afine moi şi mesteceni pitici, amuzant de cocârjaţi. Potecile se întretăiau în vreme ce el alerga în linie dreaptă către talanga pe care credea că o auzise printre copaci. Şi iată că o auzise din nou, un pic mai departe şi mai la dreapta. Sărise peste un pârâu, se tupilase pe sub un copac, iar bocancii lui clefăiseră printr-o mlaştină, în vreme ce un nor mare de ploaie se îndrepta spre el. Putea vedea vălul picăturilor de apă împroşcând panta abruptă a muntelui.
   Iar ploaia aia era atât de fină, încât el nu observase întunericul coborând; bezna se furişase afară din mlaştină, se strecurase printre copaci, se alungise printre umbrele muntelui ca o vopsea neagră şi se strânsese pe fundul văii.
   El îşi ridicase privirea către o pasăre mare care se rotea pe sus, atât de sus, încât el putuse zări vârful muntelui în spatele ei. Şi atunci un bocanc i se împiedicase de ceva şi el căzuse. Cu faţa în jos şi fără să se poată prinde de ceva.
   Totul se întunecase în jur, iar gura şi nasul i se umpluseră de gustul mlaştinii, putreziciunii şi întunericului. Timp de câteva secunde, cât zăcuse sub apă, putuse gusta întunericul. După care revenise la suprafaţă şi descoperise că lumina dispăruse complet. Se dusese dincolo de muntele care se înălţa deasupra lui în maiestuozitatea lui tăcută şi greoaie şi care ajunsese să-i şoptească lui că habar n-are unde se află, că nu ştiuse niciodată. Fără să-şi dea seama că pierduse un bocanc, se ridicase şi o luase la fugă. Trebuia să găsească ceva cunoscut în scurt timp. Însă peisajul părea vrăjit; stâncile deveniseră capete ale unor creaturi crescute direct din pământ, tufişurile erau degete care îi zgâriau picioarele, iar mestecenii pitici erau vrăjitori îndoiţi de spate din pricina râsetelor, arătând drumul, încoace şi încolo, drumul spre casă sau drumul spre neant, drumul spre casa bunicii lui sau drumul spre Groapă.
   Deoarece adulţii îi povestiseră despre Groapă. Mlaştina fără fund unde vitele, oamenii şi căruţe întregi dispăreau fără să se mai întoarcă vreodată.
   Aproape că se făcuse noapte când Harry intrase în bucătărie şi bunica lui îl îmbrăţişase şi îi spusese că tatăl lui, bunicul lui şi toţi adulţii de la ferma învecinată îl căutau pe el. Unde fusese?
   În pădure.
   Dar nu le auzise strigătele? Îl strigaseră pe Harry, ea îi auzise cum îl strigă neîncetat.
   Nu-şi mai amintise singur, dar de multe ori după aceea i se spusese că rămăsese acolo, tremurând de frig, pe lada de lemn din faţa sobei, privind fix în depărtare cu o expresie apatică pe faţă şi răspunzând:
   „N-am crezut că ei strigau.“
   „Şi atunci cine credeai că strigă?“
   „Ceilalţi. Ştiai că întunericul are gust, bunico?“

   Harry abia ce pătrunse câţiva metri în pădure când fu copleşit de o linişte intensă, aproape nefirească. Îndreptă lanterna în jos, în faţa lui, deoarece de fiecare dată când o îndrepta spre pădure umbrele începeau să alerge printre copaci asemenea unor spirite poznaşe în negrul ca smoala.
   Izolarea de întuneric printr-un cerc de lumină nu-i conferea niciun sentiment de siguranţă. Ba chiar dimpotrivă.
   Certitudinea că devenise cea mai vizibilă ţintă care se deplasează prin pădure îl făcea să se simtă gol şi vulnerabil. Crengile îi zgâriau faţa, ca degetele unui orb care încearcă să identifice un străin.
   Urmele duceau către un pârâu al cărui şopot estompa sunetele scoase de propria respiraţie gâfâită. Una din urme dispărea, în vreme ce cealaltă continua pe sol, pe lângă pârâu.
   Harry merse mai departe. Pârâul şerpuia şuierând şi vâjâind, însă el nu se temea că s-ar putea rătăci; în astfel de situaţie nu avea decât să se întoarcă pe propriile urme.
   O bufniţă, care probabil că se găsea în apropiere, scoase un sunet de avertizare. Ceasul de la mâna lui licărea verde şi îi spunea că mergea deja de cincisprezece minute. Venise vremea să se întoarcă şi să trimită echipa dotată cu încălţăminte adecvată, echipamente şi un câine care nu se temea de vulpi.
   Harry simţi că îi stă inima în loc.
   Trecuse chiar pe lângă faţa lui. Fără zgomot şi atât de repede, încât el nu văzuse nimic. Însă curentul de aer trădase mişcarea. Harry auzi aripile bufniţei bătând în zăpadă şi chiţăitul jalnic al unei rozătoare mici care tocmai devenise prada răpitorului.
   Răsuflă încet. Îndreptă pentru ultima dată raza lanternei spre trunchiurile copacilor din faţa lui şi se răsuci pe călcâie ca să se întoarcă. Făcu un pas, apoi se opri. Vru să mai facă un pas, doi, să iasă de acolo. În schimb, făcu ce trebuia.
   Lumină iarăşi în spatele lui. Şi zări lucirea din nou. Un licăr, o reflexie luminoasă care nu ar fi trebuit să existe acolo, în mijlocul codrului negru. Se apropie. Privi înapoi şi încercă să fixeze mental locul. Era cam la 15 metri depărtare de pârâu. Se lăsă pe vine. Din zăpadă se ivea doar oţelul lamei, însă n-avea nevoie să îndepărteze zăpada depusă ca să ştie ce era acel obiect. O secure.
   Sângele depus după omorârea puilor dispăruse acum. În jurul securii nu se vedeau urme de paşi. Harry aprinse lanterna şi văzu o creangă ruptă pe zăpadă la câţiva metri depărtare. Cineva probabil că aruncase securea acolo cu o forţă enormă.
   În acel moment, Harry avu din nou acea senzaţie. Senzaţia pe care o mai avusese la Spektrum, ceva mai devreme în cursul serii. Senzaţia că era urmărit. Stinse instinctiv lanterna şi întunericul îl învălui ca o pătură. Îşi ţinu respiraţia şi ascultă. „N-o face“, îşi zise el. „Nu lăsa să se întâmple din nou. Răul nu este un lucru, nu te poate lua în posesie. Din contră, este un vid, o absenţă a binelui. Singurul lucru de care te poţi teme aici este propria ta fiinţă.“
   Harry aprinse din nou lanterna şi o îndreptă înspre luminiş.
   Ea era. Stătea dreaptă şi imobilă între copaci, uitându-se la el fără să clipească, cu aceiaşi ochi largi şi somnoroşi ca în fotografie.
   Primul gând al lui Harry fu că ea era îmbrăcată ca o mireasă, în alb, că stătea la altar, aici, în mijlocul pădurii.
   Lumina o făcea să lucească. Harry inspiră tremurând şi scoase telefonul mobil din buzunarul hainei. Bjorn Holm îi răspunse la al doilea apel.
   - Încercuiţi întreaga zonă, ceru Harry.
   Îşi simţea gâtul uscat şi aspru.
   - Chem trupele de intervenţie.
   - Ce s-a întâmplat?
   - E un om de zăpadă aici.
   - Şi?
   Harry îi explică.
   - N-am prins ultima parte, strigă Holm. Semnalul e slab aici...
   - Capul, repetă Harry. Îi aparţine Sylviei Ottersen.
   La celălalt capăt al liniei se lăsă liniştea.
   Apoi Harry îi spuse lui Holm să se ia după urme şi închise.
   Se sprijini de un copac, îşi încheie haina până la gât şi stinse lanterna ca să economisească bateria câtă vreme aştepta. Gândindu-se că aproape uitase ce gust are întunericul.

PARTEA A DOUA

10

Ziua 4

Creta

   Ceasul arăta trei şi jumătate dimineaţa când Harry descuie, epuizat, uşa de la apartamentul lui.
   Se dezbrăcă şi se duse direct la duş. Încercă să nu se gândească la nimic în vreme ce lăsa jetul de apă fierbinte să-i amorţească pielea, să-i maseze muşchii înţepeniţi şi să redea viaţa trupului îngheţat. Discutaseră cu Rolf Ottersen, însă interogatoriul oficial trebuia să aştepte până dimineaţă. La Sollihogda terminaseră repede cu interogarea din uşă în uşă a vecinilor; nici nu erau multe întrebări de pus. Însă poliţiştii şi câinii se găseau încă la locul crimei şi aveau să facă cercetări toată noaptea. Dispuneau de o fereastră îngustă de timp înainte ca probele să fie contaminate, topite sau acoperite de zăpadă.
   Opri duşul. Aerul devenise cenuşiu din pricina aburului, iar când şterse oglinda, imediat pe aceasta se depuse un nou strat de condens. Aburul îi distorsiona detaliile feţei şi îi estompa conturul trupului gol.
   Harry se spăla pe dinţi când sună telefonul.
   - Harry.
   - Stormann, omul cu mucegaiul.
   - Te-ai trezit târziu, zise surprins Harry.
   - Mi-am zis că eşti la lucru.
   - Da?
   - A apărut la ştirile de noapte. Femeia din Sollihogda. Te-am văzut în fundal. Am primit rezultatele.
   - Şi?
   - Ai o ciupercă. Una flămândă rău. Aspergillus versicolor.
   - Care înseamnă?
   - Că poate avea orice culoare. Dacă şi atunci când se vede. În afară de asta, înseamnă că va trebui să-ţi mai dau jos nişte pereţi.
   - Mmm.
   Harry simţea cumva că ar fi trebuit să arate un interes mai mare, o preocupare mai mare sau cel puţin să pună mai multe întrebări. Însă nu avea chef să se deranjeze. Nu la o asemenea oră.
   - Fă cum vrei.
   Harry puse receptorul în furcă şi închise ochii. Aşteptă fantomele, aşteptă inevitabilul, câtă vreme reuşea să evite singurul leac pe care îl cunoştea contra fantomelor. Poate că de această dată avea să fie o cunoştinţă nouă. O aşteptă să iasă din codru, călcând apăsat în direcţia lui cu corpul imens şi alb fără picioare, ca o bilă uriaşă de bowling, deformată şi cu cap, cu orbite negre şi corbi ciugulind ultimele rămăşiţe ale globilor oculari, cu dinţii dezgoliţi după ce vulpile se ospătaseră cu carnea moale a buzelor.
   Greu de ştiut dacă vedenia avea să apară, căci subconştientul este imprevizibil.
   Atât de imprevizibil, încât, atunci când adormi, Harry visă că zăcea într-o cadă de baie cu capul sub apă, ascultând gâlgâitul bulelor de aer şi râsete de femei. Alge marine creşteau pe emailul alb al căzii, întinzându-se către el ca nişte degete verzi ale unei mâini albe care căuta mâna lui.

   Razele dimineţii aruncau dreptunghiuri de lumină peste ziarele care zăceau pe biroul şefului Gunnar Hagen. Ele dezvăluiau zâmbetul Sylviei Ottersen şi titlurile de o şchioapă de pe prima pagină. UCISĂ ŞI DECAPITATĂ, DECAPITATĂ ÎN PĂDURE şi - cel mai scurt şi probabil cel mai bun - DECAPITATĂ.
   Pe Harry îl luase durerea de cap imediat după ce se trezise.
   Acum îşi sprijinea capul în mâini, gândindu-se că ar fi putut la fel de bine să bea ceva în noaptea precedentă, căci durerea nu ar fi fost mai puţin intensă. Ar fi vrut să închidă ochii, dar Hagen se uita fix la el. Harry observă că gura lui Hagen se deschidea încontinuu, se strâmba şi se închidea la loc - pe scurt că el formula nişte cuvinte care ajungeau la Harry pe o frecvenţă cu totul nepotrivită.
   - Concluzia... zise Hagen, iar Harry îşi dădu seama că venise vremea să îşi ascută auzul... este că acest caz are maximă prioritate de acum înainte. Iar asta înseamnă, evident, că vom creşte numărul de membri ai echipei tale de investigaţie şi...
   - Nu sunt de acord, îl întrerupse Harry.
   Articularea fie şi a unui singur cuvânt îl făcea să simtă că materia cenuşie din interiorul ţestei lui stă să explodeze.
   - Vom apela la mai mulţi oameni dacă şi când vom avea nevoie, dar deocamdată nu vreau pe nimeni altcineva la şedinţele operative. Patru oameni ajung.
   Gunnar Hagen păru descumpănit. În cazurile de crimă, chiar şi în cele mai evidente, echipele de investigaţie erau întotdeauna compuse din cel puţin o duzină de oameni.
   - Gândirea liberă funcţionează cel mai bine în grupuri mici, explică Harry.
   - Gândire? sări Hagen în sus. Dar ce zici de ceva muncă standard de poliţie? Urmărirea dovezilor anatomopatologice, interogatorii, verificarea ponturilor? Şi cum rămâne cu coordonarea informaţiilor? Un total de...
   Harry ridică o mână pentru a stăvili şuvoiul de cuvinte.
   - Tocmai asta e şi ideea. Nu vreau să ne afundăm în toate astea.
   - Afundăm?
   Hagen îl privi pe Harry fără să-şi creadă urechilor.
   - Atunci poate ar fi mai bine să dau cazul cuiva care poate înota.
   Harry îşi masă tâmplele. Hagen ştia că în acel moment, în afară de inspectorul Hole, nu exista altcineva din divizia Omucideri în stare să conducă un asemenea caz de crimă, iar Harry era conştient de asta. De asemenea, Harry mai ştia că transmiterea cazului către biroul central de investigaţii, Kripos, ar fi însemnat o asemenea pierdere de prestigiu pentru noul şef al poliţiei, încât acesta ar fi preferat mai degrabă să-şi taie braţul drept, cel păros.
   Harry oftă.
   - Echipele de investigaţie obişnuite se luptă să supravieţuiască şuvoiului de informaţii. Iar asta se petrece când e vorba de un caz standard. Cazurile de decapitare, pe prima pagină a ziarelor...
   Harry clătină din cap.
   - Oamenii au înnebunit. Am primit peste 100 de apeluri telefonice imediat după ce s-a răspândit vestea despre crimă, azi-noapte. Ştii tu, beţivi incoerenţi şi lunaticii obişnuiţi, plus câţiva noi. Oameni care îţi spun că omorul a fost descris în Cartea Apocalipsei, genul ăsta de lucruri. Astăzi am primit, până acum, alte 200 de apeluri. Şi stai să vezi ce se va întâmpla când se va afla că e posibil să fie mai multe cadavre. Să spunem că putem aloca 20 de oameni care să aibă grijă de apeluri. Le verifică şi scriu rapoarte. Să spunem că şeful echipei trebuie să cheltuie zilnic două ore ca să parcurgă fizic datele strânse, alte două ore ca să le coordoneze şi alte două ore ca să organizeze toată lumea pe grupuri, să pună oamenii la curent cu noutăţile şi să răspundă la întrebările lor şi jumătate de oră ca să sintetizeze informaţiile care pot fi date publicităţii la conferinţele de presă. Care durează cam trei sferturi de oră. Iar partea cea mai proastă...
   Harry îşi duse degetele la muşchii dureroşi ai mandibulei şi făcu o grimasă
   - ...este aceea că la un caz standard de crimă aceasta reprezintă, presupun, o utilizare judicioasă a resurselor. Deoarece vor exista întotdeauna oameni care ştiu ceva, care au auzit sau au văzut ceva. Informaţii pe care cu mare trudă noi să le putem pune cap la cap sau care să ne permită să rezolvăm întregul caz ca prin magie.
   - Exact, rosti Hagen. De aceea...
   - Problema e, continuă Harry, că acest caz nu e standard. Nu vorbim de genul ăla de ucigaş. Această persoană nu s-a confesat vreunui prieten şi nici nu şi-a arătat faţa prin preajma locului crimei. Nimeni nu ştie nimic, aşa că apelurile care vin nu ne ajută la nimic, ci doar ne întârzie. Şi orice urme posibile pe care le dezgropăm au fost lăsate acolo ca să ne inducă în eroare. Pe scurt, vorbim aici de un alt gen de joc.
   Hagen se lăsase pe spatele scaunului, îşi lipise degetele unele de altele şi, cufundat în gânduri, îl observa acum pe Harry. Clipi din ochi ca o şopârlă leneşă, apoi întrebă:
   - Deci tu vezi chestia asta ca pe un joc?
   În vreme ce încuviinţa, Harry se întrebă unde voia Hagen să ajungă.
   - Ce fel de joc? Şah?
   - Poate şah jucat legat la ochi, răspunse Harry.
   Hagen încuviinţă din cap.
   - Deci tu ai în vedere un criminal în serie clasic, un asasin cu sânge-rece, cu inteligenţă superioară şi înclinaţii către distracţie, jocuri şi provocări?
   Acum Harry îşi dădea seama încotro bătea Hagen.
   - Un om desprins din crimele în serie pe care le-ai studiat la cursul ăla de la FBI? Şi un criminal de tipul celui pe care l-ai întâlnit în Australia? O persoană care...
   Șeful poliţiei plesni din buze ca şi cum ar fi gustat cuvintele
   - ...reprezintă în esenţă un duşman pe potriva cuiva cu trecutul tău.
   Harry oftă.
   - Nu aşa cred eu, şefule.
   - Nu? Aminteşte-ţi că am predat la Academia Militară, Harry. La ce crezi tu că vizează aspiranţii la rangul de general când le povestesc cum strategii militari au schimbat personal cursul istoriei lumii? Crezi că visează să stea cuminţi în speranţa păcii, să le spună nepoţilor că ei doar au trăit, că nimeni nu va şti vreodată de ce ar fi fost ei în stare? Or spune ei că îşi doresc pacea, dar în sinea lor visează, Harry. Visează să prindă o ocazie. Imboldul social din om de a fi nevoie de el este extrem de puternic, Harry. De aceea generalii de la Pentagon descriu cele mai sinistre scenarii imediat ce izbucneşte un foc de artificii undeva prin lume. Cred că tu îţi doreşti ca acest caz să fie unul special, Harry. Ţi-o doreşti atât de mult, încât în mintea ta se petrec cele mai sinistre scenarii.
   - Omul de zăpadă, şefu’. Ţii minte scrisoarea pe care ţi-am arătat-o?
   Hagen oftă.
   - Ţin minte un nebun, Harry.
   Harry îşi dădu seama că venise clipa să cedeze. Să înainteze propunerea de compromis pe care o concepuse deja. Să-i acorde lui Hagen această mică victorie. În loc de asta, ridică din umeri.
   - Vreau ca grupul meu să rămână aşa cum e, şefu’.
   Chipul lui Hagen se înăspri.
   - Nu te pot lăsa să faci aşa ceva, Harry.
   - Nu poţi?
   Harry îl privi ţintă pe Hagen, şi atunci se întâmplă. Hagen clipi şi privirea lui se îndreptă altundeva. Doar pentru o fracţiune de secundă, dar fusese suficient.
   - Există şi alte lucruri de luat în considerare, zise Hagen.
   Harry încercă să-şi păstreze o expresie de inocenţă în vreme ce răsucea cuţitul în rană.
   - Ce fel de lucruri, şefu’?
   Hagen îşi privi mâinile.
   - Ce crezi? Şefii mei. Presa. Politicienii. Dacă după 3 luni nu vom avea criminalul, cine crezi că va trebui să facă faţă întrebărilor despre priorităţile acestei unităţi? Cine va trebui să explice de ce alocăm patru oameni la acest caz din pricină că grupurile mici de anchetatori sunt mai bine potrivite ca să...
   Hagen scuipă cuvintele ca pe nişte creveţi stricaţi
   - ... gândească liber şi să joace şah? Te-ai gândit la toate astea, Harry?
   - Nu, răspunse Harry, încrucişându-şi braţele la piept. M-am gândit cum îl vom prinde pe acest individ, nu la cum va trebui să justific neprinderea lui.
   Harry ştia că era o lovitură sub centură, dar vorbele lui îşi atinseră ţinta. Hagen clipi de două ori. Deschise gura şi o închise la loc, iar Harry se simţi imediat ruşinat. De ce trebuia el oare să stârnească mereu astfel de întreceri copilăreşti şi lipsite de sens, doar ca să aibă satisfacţia de a arăta cuiva - oricui - degetul mijlociu? Rakel îi spusese odată că el îşi dorea să se fi născut cu un deget mijlociu în plus doar ca să-l ţină permanent ridicat.
   - La Kripos există un om pe nume Espen Lepsvik, zise Harry. Se pricepe la coordonarea anchetelor de mari dimensiuni. Pot să-i cer să formeze un grup care să îmi raporteze direct mie. Grupurile vor lucra în paralel şi independent. Tu şi superintendentul-şef vă veţi îngriji de conferinţele de presă. Cum ţi se pare, şefu’?
   Harry nu avea nevoie să aştepte un răspuns. Zărea recunoştinţa în ochii lui Hagen. Şi mai ştia că învinsese în nenorocita aia de întrecere.

   Când reveni la biroul lui, Harry îl sună în primul rând pe Bjorn Holm.
   - Hagen a spus da, o să fie aşa cum am cerut eu. Şedinţă la mine în birou peste jumătate de oră. Vrei să-i suni tu pe Skarre şi pe Bratt?
   Puse receptorul în furcă. Se gândi la ce spusese Hagen despre vulturii care îşi doreau un război al lor. Şi trase de sertarul biroului, căutând zadarnic o aspirină.
   - În afară de urmele de paşi, nu am dat nici măcar de vreun indiciu al făptaşului la ceea ce presupunem că ar fi locul crimei, zise Magnus Skarre. Ce e şi mai greu de priceput este cum de n-am găsit nicio urmă a cadavrului. În definitiv, făptaşul a decapitat femeia, deci trebuia să fi lăsat tone de dovezi în urma lui. Însă n-am găsit nimic. Câinii nici măcar n-au reacţionat! E un mister.
   - A ucis şi a decapitat femeia în pârâu, rosti Katrine. Urmele ei de paşi se sfârşesc mai sus pe albia pârâului. A alergat prin apă ca să nu lase urme, dar el a prins-o din urmă.
   - Ce a folosit criminalul? întrebă Harry.
   - O secure sau un fierăstrău, ce altceva?
   - Cum rămâne cu urmele de arsură de pe pielea din jurul tăieturii?
   Katrine se uită la Skarre şi amândoi ridicară din umeri.
   - Bine, Holm, verifică tu, ceru Harry. Şi după aceea?
   - După aceea poate că a cărat-o prin albia pârâului până la şosea, zise Skarre.
   Omul dormise doar două ore, şi-şi îmbrăcase puloverul pe dos, însă nimeni nu avea chef să-l atenţioneze.
   - Spun poate deoarece n-am găsit nimic nici acolo. Şi ar fi trebuit să găsim. Un pic de sânge pe un trunchi de copac, o bucată de carne pe vreo creangă sau un fir de ţesătură. Însă am dat peste urmele lui de paşi acolo unde pârâul continuă să curgă pe sub şosea. Iar lângă şosea se găseau urme în zăpadă din ceea ce ar fi putut să fie un cadavru. Însă, pentru numele lui Dumnezeu, câinii n-au mirosit nimic! Nici măcar nenorocitul de animal dresat pentru cadavre! E un...

...................................................