Omul de zăpadă, Jo Nesbo

 ....................................................

6-9

           Simțind că plutește într-o barcă în timp ce vede un val imens crescând la orizont, Erik nu răspunse.

   - Aşadar, Becker v-a găsit adresa, a luat cu el arma de jucărie a fiului său - o imitaţie cu aspect foarte credibil de Glock 21 - şi s-a dus în Tveita ca să vă aştepte să veniţi acasă. Să vă ameninţe ca să vă facă să spuneţi tot ce ştiţi, astfel încât să ne poată transmite nouă numele dumneavoastră. A urmărit maşina până în garaj, dar s-a dovedit că la volan era soţia.
   - Şi atunci el... el...
   - I-a spus ei totul, da.
   Erik se ridică de pe cutia de carton şi se duse la fereastră.
   Apartamentul avea vedere spre parcul Torshov şi spre oraşul scăldat în lumina palidă a soarelui de dimineaţă. Lui Erik nu-i plăceau vechile blocuri de apartamente cu vedere spre oraş. Însemnau scări de urcat. Cu cât vederea era mai bună, cu atât erau mai multe scări şi cu cât mai exclusiviste erau apartamentele, cu atât erau mai mari plăţile pentru daune şi mai multe zilele libere pe care oamenii lui şi le luau pe caz de boală. Însă aşa decurgeau lucrurile atunci când îţi asumai riscul de a menţine tarife fixe şi scăzute; întotdeauna câştigai în faţa competiţiei pentru treburile cele mai infecte.
   În timp există un preţ de plătit pentru toate riscurile asumate. Erik inspiră adânc şi auzi poliţistul agitându-şi picioarele pe podeaua de lemn. Ştia. Detectivul ăsta n-avea să se lase păcălit de nicio tactică de întârziere. Ăsta era un raport cu pagube pe care el unul nu avea cum să-l mai arunce la coşul de gunoi. Birte Olsen, acum Becker, avea să fie primul client faţă de care el avea să sufere o pierdere.

   - După aia mi-a spus că are o relaţie cu Birte Becker de peste 10 ani, zise Harry. Şi că atunci când s-au cunoscut şi au făcut prima dată sex ea era însărcinată cu soţul ei.
   - Eşti însărcinată cu o fată sau un băiat, îl corectă Rakel, bătând perna cu palma ca să-l vadă mai bine pe Harry. Sau de către soţul ei.
   - Mmm, făcu Harry, lăsându-se pe un braţ şi întinzându-se deasupra ei ca să ia pachetul de ţigări de pe noptieră. Nu mai mult de 80% din cazuri.
   - Cum?
   - S-a spus la radio că între 15 şi 20% dintre toţi copiii din Scandinavia au un alt tată decât se crede.
   Harry scoase o ţigară din pachet şi o ridică în lumina după-amiezii care se strecura pe sub jaluzele.
   - Împărţim una?
   Rakel încuviinţă din cap fără să vorbească. Nu fuma, dar ei doi împărţiseră întotdeauna o ţigară după ce făceau dragoste.
   Prima dată când Rakel ceruse să guste din ţigara lui spusese că o face deoarece vrea să se simtă la fel ca el, să fie la fel de otrăvită şi stimulată ca el, să se apropie cât poate de mult de el. Iar el se gândise la toate drogatele pe care le cunoscuse şi care îşi luaseră prima doză din cine ştie ce motiv idiot, aşa că refuzase. Însă Rakel îl convinsese, şi în cele din urmă şi treaba asta devenise un ritual. După ce făceau dragoste lent, savurând-o, ţigara părea o extensie a actului lor de amor.
   Alteori semăna cu fumatul pipei păcii după o bătălie.
   - Însă el avea alibi pentru întreaga seară când a dispărut Birte, zise Harry. O „noapte cu băieţii“ în Tveita, care a început la ora şase şi a durat toată noaptea. Cel puţin 10 martori, e drept că ameţiţi zdravăn în cea mai mare parte a timpului, dar nimănui nu i s-a permis să plece acasă înainte de ora 6 dimineaţa.
   - De ce ţineţi secret faptul că Vetlesen nu a fost Omul de zăpadă?
   - Câtă vreme adevăratul Om de zăpadă crede că noi suntem convinşi că am pus mâna pe criminal o să se dea la fund, poate, şi n-o să mai comită alte crime. În plus, nu va mai fi atât de războinic dacă va crede că vânătoarea a luat sfârşit. Între timp, noi ne putem apropia de el în linişte...
   - Sesizez ceva ironie aici?
   - Poate, răspunse Harry, dându-i ei ţigara.
   - Deci tu nu prea crezi aşa ceva?
   - Cred că superiorii noştri au multe motive să ascundă faptul că nu Vetlesen era omul nostru. Superintendentul-şef şi Hagen au ţinut conferinţa de presă în clipa când se felicitau reciproc pentru rezolvarea cazului...
   Rakel oftă.
   - Şi cu toate astea, din când în când îmi lipseşte sediul central al Poliţiei.
   - Mmm.
   Rakel studie ţigara.
   - Ai fost vreodată necredincios, Harry?
   - Defineşte necredincios.
   - Să faci sex cu altcineva în afară de partenera ta.
   - Da.
   - Adică în vremea când erai cu mine.
   - Ştii că nu pot fi absolut sigur.
   - Bine, atunci când erai treaz.
   - Nu, niciodată.
   - Aşadar, cum te gândeşti la mine prin prisma acestui lucru? La faptul că sunt aici acum?
   - E o întrebare-capcană?
   - Vorbesc serios, Harry.
   - Ştiu. Doar că nu ştiu dacă am chef să răspund la asta.
   - Atunci nu-ţi mai dau ţigara.
   - Mmm. Bine. Cred că tu ai impresia că mă vrei pe mine, dar ţi-ai dori să-l fi dorit pe el.
   Cuvintele rămaseră suspendate ca şi cum s-ar fi imprimat în întuneric.
   - Eşti aşa de... detaşat, izbucni Rakel, dându-i ţigara lui Harry şi încrucişându-şi braţele.
   - Poate că n-ar trebui să discutăm despre asta? propuse Harry.
   - Dar eu trebuie să discut! Nu înţelegi? Altfel înnebunesc. Doamne, am înnebunit deja dacă sunt aici, acum...
   Îşi trase plapuma până la bărbie.
   Harry se răsuci şi se trase aproape de ea. Deja înainte de a o fi atins ea îşi închisese ochii, îşi dăduse capul pe spate, iar dintre buzele întredeschise i se auzea respiraţia începând să se accelereze. Iar el se gândi: Cum de reuşeşte? De la ruşine la abandon sexual într-o clipită? Cum poate ea să fie aşa de... detaşată?
   - Crezi... zise el, văzând cum ochii ei se deschid şi privesc în tavan de surprindere şi frustrare că mângâierea aşteptată nu se materializase... că un soi de conştiinţă păcătoasă ne face atât de lacomi? Că suntem necredincioşi nu în pofida ruşinii, ci din pricina ei?
   Rakel clipi de câteva ori din ochi.
   - E ceva în chestia asta, rosti ea tărăgănat. Dar nu e totul. Nu de data asta.
   - De data asta?
   - Da.
   - Te-am mai întrebat o dată, şi atunci ai spus...
   - Minţeam, i-o reteză ea. Am fost necredincioasă şi înainte.
   - Mmm.
   Rămaseră tăcuţi, ascultând zumzetul îndepărtat al traficului de după-amiază de pe Piletstredet. Rakel venise la el direct de la muncă; el cunoştea programul lui Rakel şi al lui Oleg şi mai ştia că ea trebuia să plece în curând.
   - Ştii ce urăsc la tine? zise ea în cele din urmă, trăgând uşor de urechea lui. Eşti atât de mândru şi de încăpăţânat, încât nici măcar nu poţi să întrebi dacă tu ai fost subiectul.
   - Ei bine, rosti Harry, luând ţigara pe jumătate consumată şi admirând trupul gol al lui Rakel, care sărise din pat, de ce aş vrea să ştiu aşa ceva?
   - Din acelaşi motiv pentru care a vrut să ştie soţul lui Birte. Ca să dezvăluie minciuna. Ca să expună adevărul.
   - Crezi că adevărul l-ar face pe Filip Becker mai puţin nefericit?
   Rakel îşi trase puloverul peste cap. Era un pulover negru, mulat, din lână netoarsă, care stătea drept peste pielea ei moale. Lui Harry îi trecu prin minte gândul că, dacă era să fie gelos pe ceva, acel ceva era puloverul.
   - Ştii ce, domnule Hole? Pentru cineva a cărui slujbă este să descopere adevăruri neplăcute, cu siguranţă că îţi place să trăieşti în minciună.
   - Bine, zise Harry, stingând ţigara în scrumieră. Dă-i drumul atunci.
   - S-a întâmplat la Moscova, în vreme ce eram cu Fjodor. Era un ataşat la ambasada norvegiană cu care mă antrenasem. Ne-am îndrăgostit până peste cap unul de altul.
   - Şi?
   - Şi el era într-o relaţie. Când eram amândoi pe punctul de a încheia relaţiile cu partenerii noştri, partenera lui a făcut prima mutare şi i-a spus că e însărcinată. Iar cum eu am în general un simţ aparte pentru distanţele pe care bărbaţii sunt dispuşi să le străbată...
   Trăgându-şi cizmele, Rakel îşi muşcă buza de sus.
   - În mod evident alesesem pe cineva care n-avea să renunţe la responsabilităţile lui. A cerut să fie transferat înapoi în Oslo, după care nu ne-am mai văzut niciodată. Iar Fjodor şi cu mine ne-am căsătorit.
   - Şi imediat după aceea ai rămas gravidă?
   - Da.
   Rakel îşi închise haina până sus şi se uită la Harry.
   - M-am întrebat uneori dacă am făcut-o ca să uit de el. Şi dacă Oleg a fost un produs nu al iubirii, ci al răului de iubire. Crezi că aşa a fost?
   - Habar n-am, replică Harry. Ştiu doar că e un produs pe cinste.
   Rakel îi zâmbi în chip de recunoştinţă şi se aplecă pentru a-l săruta pe frunte.
   - Nu ne vom mai vedea niciodată, Hole.
   - Evident că nu, zise el, ridicându-se în capul oaselor şi holbându-se la peretele gol până ce auzi uşa grea de la stradă închizându-se în urma lui Rakel cu un pocnet surd.
   După aceea se duse la bucătărie, dădu drumul la robinet şi luă un pahar din dulap. În vreme ce aştepta ca apa să se răcească, privirea lui căzu pe calendarul cu poza lui Oleg şi Rakel în rochia albastră ca seninul cerului, apoi pe podeaua de sub el. Pe linoleum se vedeau două urme umede de încălţăminte. Probabil lăsate de Rakel.
   Îşi puse haina şi cizmele, dădu să plece, apoi se întoarse, înşfăcă revolverul de serviciu Smith & Wesson din partea de sus a garderobei şi îl înghesui în buzunarul de la haină.
  Actul de dragoste consumat continua să existe adânc în trupul lui, ca un fior de bunăstare, ca o uşoară intoxicaţie.
   Ajunsese la uşa de la stradă când un sunet, un clinchet, îl făcu să se răsucească pe călcâie şi să se uite cu atenţie în curte, unde întunericul era mai dens decât pe stradă.
   Intenţiona să-şi vadă mai departe de drum şi probabil ar fi făcut asta. Dacă nu ar fi fost urmele. Urmele de încălţăminte de pe linoleum. Aşa că se duse în curte. Luminile gălbui de la ferestrele de deasupra lui reflectau resturile de zăpadă rămase în locurile unde nu ajungea soarele. Obiectul se găsea la intrarea înspre cămările de la subsol. O siluetă gârbovită cu capul înclinat, pietre mari în loc de ochi şi un zâmbet confecţionat din pietricele şi îndreptat spre el.
   Zâmbetul tăcut reverbera printre zidurile de cărămidă şi se amesteca astfel cu un ţipăt isteric pe care Harry îl recunoscu ca fiind al lui, în vreme ce înşfăca lopata de zăpadă de lângă treptele spre subsol şi se apuca să lovească furios şi violent cu ea. Marginea metalică ascuţită a uneltei lovi sub cap, desprinzându-l de trup şi trimiţând zăpada udă drept în zid.
   Următoarea lovitură despică pieptul omului de zăpadă, iar o a treia împrăştie resturile pe asfaltul negru din mijlocul curţii. Harry rămase locului gâfâind, când auzi un alt clinchet în spatele lui. Ca un sunet de revolver care e armat.
   Cu o singură mişcare fluidă se răsuci pe călcâie, aruncă lopata din mână şi scoase din buzunar revolverul negru.
   Muhammad şi Salma stăteau lângă gardul de lemn, sub mesteacănul bătrân, şi se holbau muţi la vecinul lor cu ochi de copii, măriţi de groază. Ţineau în mâini crengi uscate.
   Crengile semănau cu nişte braţe elegante pentru un om de zăpadă dacă Salma nu şi-ar fi frânt-o pe a ei în două din pricina groazei.
   - O... mul nostru de zăpadă, îngăimă Muhammad.
   Harry vârî la loc revolverul în haină şi închise ochii.
   Înjurându-se singur, înghiţi în sec şi comandă creierului său să se calmeze. Apoi îşi redeschise ochii. Pe sub irişii căprui ai Salmei se adunaseră lacrimi.
   - Îmi pare rău, şopti Harry. Vă ajut să faceţi altul.
   - Vreau să merg acasă, şopti Salma cu voce îngroşată.
   Muhammad îşi luă sora mai mică de mână şi o conduse acasă, făcând un ocol larg pe lângă poliţist.
   Harry simţea răceala armei în palmă. Clinchetul. Crezuse că e sunetul cocoşului ridicat. Însă se înşelase, evident; această fază a procedurii de tragere este lipsită de zgomot. Ce se aude este sunetul cocoşului lăsat la loc, sunetul focului care nu a fost tras, sunetul rămânerii în viaţă. Îşi scoase din nou arma la vedere. Ţinti înspre sol şi apăsă trăgaciul.
   Cocoşul nu se mişca. Cocoşul începu să se ridice abia când ajunse să forţeze trăgaciul la circa o treime din cursă şi ajunsese să creadă că arma se putea descărca în orice clipă.
   Dădu drumul trăgaciului. Cocoşul căzu la loc pe poziţia lui, cu un clinchet metalic. Harry auzi din nou acel sunet. Şi îşi dădu seama că oricine ar fi apăsat trăgaciul atât de tare încât cocoşul să înceapă să se ridice avea intenţia să tragă.
   Se uită spre ferestrele apartamentului său de la etajul doi.
   Erau întunecate, şi în acea clipă prin minte îi trecu un gând: habar n-avea ce se petrecea în spatele acelor geamuri atunci când el nu era acasă.

   Erik Lossius stătea tăcut la fereastra biroului şi medita. La cât de puţin ştiuse ce se petrecea în spatele ochilor căprui ai lui Birte. La faptul că i se părea mai rău că ea mai fusese şi cu alţi bărbaţi decât că dispăruse şi că acum probabil era moartă. Dorindu-şi ca soţia lui, Camilla, să fi fost mai degrabă ucisă de un asasin decât ca el să o piardă astfel.
   Însă cel mai tare Erik Lossius se gândea că trebuia să o fi iubit pe Camilla. Şi încă o iubea. Sunase la părinţii ei, dar ei nu auziseră nicio veste de la ea. Poate că ea se dusese la vreuna dintre prietenele ei din Oslo West despre care aflase doar din auzite.
   Privi cum amurgul se lasă treptat peste Groruddalen, estompând detaliile peisajului. Nu mai avea nimic de făcut în acea zi, dar nu avea chef să se ducă acasă în clădirea aia mult prea mare şi prea pustie. Nu încă. În dulapul din spatele lui se găsea un bufet cu băuturi, din aşa-numitul fond de completare încropit din sticle luate din baruri mutate dintr-un loc în altul. Însă nu avea şi apă minerală pentru un cocteil. Îşi turnă gin în ceaşca de cafea şi reuşi să ia o gură înainte de a suna telefonul de pe birou. Recunoscu pe afişaj codul internaţional al Franţei. Numărul nu se afla pe lista de clienţi cu reclamaţii, aşa că apucă receptorul.
   Ştiu că e soţia lui după răsuflare, chiar înainte ca ea să scoată vreo vorbă.
   - Unde eşti? întrebă el.
   - Tu unde crezi?
   Vocea ei suna extrem de îndepărtată.
   - Şi de unde suni?
   - Din Casper.
   Asta era cafeneaua aflată la 3 kilometri distanţă de reşedinţa lor de vară.
   - Camilla, te caută poliţia.
   - Chiar aşa?
   Camilla vorbea ca şi cum ar fi moţăit pe o saltea la soare.
   Plictisită, îndeplinind nişte proceduri de mimare a interesului, cu acea nonşalanţă politicoasă, dar distantă, căreia el îi căzuse pradă cu atâţia ani în urmă pe acel balcon din Blommenholm.
   - Eu... începu el.
   Dar se opri. Ce putea spune?
   - Mi-am zis că e corect să te sun eu înaintea avocatului nostru, rosti ea.
   - Avocatul nostru?
   - Al familiei mele, preciză ea. Unul dintre cei mai buni în astfel de chestiuni, mă tem. O să pledeze pentru împărţirea pe din două a bunurilor şi banilor. Vom cere casa şi o vom obţine, chiar dacă n-o să ascund nimănui faptul că intenţionez să o vând.
   „E de la sine înţeles”, îşi zise el.
   - Vin acasă peste 5 zile. Până atunci presupun că te vei fi mutat deja.
   - E cam din scurt, replică el.
   - Te descurci. Am auzit că nimeni nu lucrează mai ieftin sau mai rapid ca Rydd & Flytt.
   Camilla pronunţă numele firmei cu asemenea dezgust, încât el se strânse în sinea lui. Aşa cum se strânsese de când avusese acea conversaţie cu inspectorul Hole. Ajunsese o pătură spălată la o temperatură prea mare, devenise prea mic pentru ea, inutilizabil. Cu aceeaşi certitudine cu care ştia că acum, în acel moment, o iubea mai mult ca oricând înainte, ştia şi că o pierduse în mod irevocabil, că nu avea să existe nicio împăcare. Iar după ce ea închise, el o văzu cu ochii minţii mijind ochii înspre apus pe Riviera Franceză printr-o pereche de ochelari pe care şi-i cumpărase cu douăzeci de euro, dar care pe nasul ei păreau nişte ochelari de trei mii de coroane de la Gucci sau Dolce & Gabbana sau... uitase cum se numesc celelalte mărci.
   
   Harry condusese până în vârful crestei Holmenkollen, din partea de vest a oraşului. Îşi parcase maşina la centrul sportiv, în parcarea mare şi pustie, apoi urcase pe jos pe Holemnkollen. Acolo se oprise pe promontoriul de lângă trambulina de schi, unde el şi câţiva turişti veniţi în extrasezon se zgâiau acum la tribunele mari şi pustii de pe ambele laturi ale zonei de aterizare, la iazul din capăt, secat iarna, şi la oraşul care se întindea dedesubt spre fiord.
   O privelişte oferă perspectivă. Nu aveau nicio dovadă concretă.
   Omul de zăpadă fusese atât de aproape, încât ei avuseseră senzaţia că nu trebuie decât să întindă mâna după el ca să-l aresteze. Însă el le scăpase din nou printre mâini, ca un boxer profesionist viclean. Inspectorul se simţea bătrân, greoi şi neîndemânatic. Unul dintre turişti se uita la el. Greutatea revolverului de serviciu îi trăgea haina în jos în partea dreaptă. Pe urmă cadavrele, unde naiba erau cadavrele?
   Chiar şi leşurile îngropate apăreau la suprafaţă cândva. Oare individul folosea acid?
   Harry simţi primele semne ale resemnării. Nu, nu avea să se resemneze! La cursul FBI examinaseră cazuri în care fusese nevoie de mai bine de 10 ani pentru prinderea unui criminal. De regulă, fiecare caz părea să se fi rezolvat datorită unui mic detaliu aleator. În orice caz, ceea ce rezolvase de fapt cazurile fusese încăpăţânarea oamenilor de a nu renunţa, de a parcurge toate cele 15 runde ale meciului de box, iar dacă adversarul continua să stea în picioare, de a cere revanşa.
   Amurgul cuprindea oraşul de dedesubt, şi luminile se aprindeau rând pe rând.
   Trebuiau să pornească de la un loc cu lumină. Era o regulă de procedură banală, dar importantă. Să înceapă de la nişte indicii. Asta însemna să înceapă cu persoana la care toată lumea s-ar fi gândit cel mai puţin şi cu cea mai nebunească idee care îi trecuse vreodată lui prin cap.
   Harry oftă, scoase telefonul mobil şi căută prin lista de apeluri. Nu erau aşa de multe, aşa că apelul era încă acolo, în urma foarte scurtei conversaţii de la hotelul Leon. Apăsă tasta de formare a numărului.
   Oda Paulsen, documentarista de la emisiunea Bosse, răspunse imediat cu vocea veselă şi animată a cuiva care socoteşte toate apelurile primite ca pe nişte oportunităţi noi şi antrenante. Iar de această dată, într-un fel, femeia avea dreptate.

21

Ziua 18

Sala de Aşteptare

   Era camera de tortură. Poate de aceea unii oameni o numeau „sala de aşteptare”, ca şi cum te-ai fi găsit la dentist.
   Sau „anticamera”, ca şi cum uşa grea dintre cele două canapele ale Studioului 1 ar fi dus către ceva important sau chiar sacru. Însă pe palierul NRK al clădirilor alocate canalelor TV de stat din districtul Marienlyst al oraşului Oslo, încăperea era denumită simplu şi prozaic ca: Hol, Studioul 1. Cu toate astea, era încăperea cea mai încărcată cu emoţii din câte ştia Oda Paulsen.
   Cei mai mulţi oaspeţi care luau parte la ediţia de seară a emisiunii Bosse ajunseseră deja. Ca de obicei, primii veniseră invitaţii cel mai puţin cunoscuţi şi care urmau să apară cel mai scurt timp. Acum aceştia şedeau pe una dintre canapele, făceau conversaţie, cu obrajii îmbujoraţi de emoţie în vreme ce vorbeau, beau ceai sau vin roşu, cu privirile căutând neîncetat monitorul care oferea o imagine de ansamblu a studioului din spatele uşii. Dincolo, publicul fusese deja introdus şi managerul de emisiune TV îi instruia pe oameni cum să bată din palme, cum să râdă şi cum să încurajeze invitaţii. Pe ecranul monitorului se vedeau şi fotoliul gazdei emisiunii şi alte patru scaune goale, aşteptând oameni, conţinut şi divertisment.
   Oda iubea la nebunie aceste minute intense, pline de nervozitate dinaintea intrării în direct. În fiecare zi de vineri, timp de 40 de minute, acel loc se apropia cel mai tare de centrul universului pentru întreaga Norvegie. Între 20 şi 25 la sută din populaţia ţării urmărea emisiunea, un procentaj de audienţă năucitor pentru un simplu talk-show.
   Cei care munceau acolo nu doar că se aflau unde se întâmpla totul, ei erau ceea ce se întâmpla. Acesta era Polul Nord magnetic al celebrităţii, care atrăgea totul şi pe toată lumea.
   Şi deoarece celebritatea reprezintă un drog şi pentru că de la Polul Nord nu se poate pleca decât într-o direcţie - spre sud, adică în jos - toţi oamenii de acolo ţineau cu dinţii de slujbele lor. Un liber-profesionist precum Oda trebuia să aibă rezultate ca să rămână în echipă şi sezonul următor, şi de aceea fusese fericită, în nume propriu, să primească acel telefon cu o după-amiază înainte, chiar înainte de şedinţa editorială. Însuşi Bosse Eggen îi zâmbise şi spusese că asta însemna o exclusivitate. Exclusivitatea ei.
   Tema serii avea să fie jocurile de adulţi. Era o temă tipică pentru Bosse, adică potrivit de serioasă fără a fi prea grea. Ceva despre care toţi invitaţii îşi puteau exprima o opinie semicalificată.
   Printre invitaţi se găsea un psiholog care scrisese o teză cu acest subiect, însă invitatul principal era Arve Stop, care sărbătorea împlinirea a 25 de ani de Liberal în ziua următoare. Când Oda avusese o întâlnire de pregătire la el acasă, Stoøp nu ridicase nicio obiecţie la tema jocurilor de adulţi, a playboy-ului. Râsese atunci când ea îl comparase cu un Hugh Hefner îmbătrânit, îmbrăcat în halat şi fumând o pipă la eterna petrecere a burlacilor în reşedinţa sa. Simţise privirea lui Stop aţintită asupra ei, inspectând-o, curioasă, până la momentul în care ea îl întrebase dacă regretă că nu are un copil, un moştenitor al imperiului.
   - Tu ai copii? întrebase el.
   Iar când ea negase, el, spre surprinderea ei, păruse brusc să-şi piardă interesul faţă de ea şi faţă de discuţia lor. Ca atare, ea se grăbise să încheie întâlnirea dându-i informaţiile obişnuite: ora de sosire şi timpul de machiaj, preferabil să nu vină cu haine în dungi, faptul că temele şi invitaţii se puteau schimba fără preaviz de vreme ce emisiunea ţinea cont de evenimente, şi aşa mai departe.
   Iar acum Arve Stop se găsea aici, în Hol, Studio 1, stând drept din pricina machiajului, cu ochii lui de un albastru intens şi părul cărunt şi des, bine întreţinut, dar suficient de lung ca vârfurile lui să fluture de o manieră suficient de rebelă. Arve era îmbrăcat cu un costum gri simplu, despre care toată lumea ştia că probabil costa o avere, deşi nimeni nu putea spune de unde ştie aşa ceva. Una din mâinile lui bronzate era deja întinsă pentru a o saluta pe doamna psiholog, care şedea pe canapea, alături de un bol cu alune şi un pahar cu vin roşu.
   - Nu ştiam că psihologii pot fi aşa de frumoşi, rosti el spre femeie. Sper ca oamenii să fie în stare să şi asculte ce le spui.
   Oda o urmări pe femeie ezitând înainte de a se lumina.
   Chiar dacă ştia că vorbele de complimentare ale lui Stop fuseseră rostite în glumă, după scânteierea ochilor femeii, Oda îşi dădu seama că lovitura îşi atinsese ţinta.
   - Salut tuturor, vă mulţumesc că aţi venit!
   Era Bosse Eggen, care intra în încăpere. Începu cu invitaţii din stânga, strânse mâini, îi privi în ochi, declară cât era de fericit să-i aibă în emisiune, le spuse că puteau interveni cu întrebări pentru ceilalţi invitaţi sau puteau face comentarii; aşa ceva dădea viaţă discuţiei.
   Producătorul, Gubbe, făcu semn că Bosse şi Stop ar trebui să se retragă într-o încăpere laterală ca să discute despre structura interviului principal şi despre introducerea emisiunii. Oda se uită la ceas. Opt minute şi jumătate până la intrarea în direct. Tocmai începea să fie îngrijorată şi să se întrebe dacă să sune la recepţia studioului ca să afle dacă el nu cumva aştepta acolo: adevăratul invitat principal.
   Exclusivitatea.
   Însă când îşi ridică privirea văzu că el ajunsese în faţa ei însoţit de o asistentă, iar Oda simţi cum inima îi tresaltă puţin. Nu era tocmai un bărbat arătos, poate că era chiar urât, dar ea nu se sfia deloc să admită că se simţea puţin atrasă de el. Iar această atracţie avea ceva de-a face cu faptul că el era invitatul pe care toate canalele TV din Scandinavia ar fi vrut să pună mâna în acest moment. Căci el era omul care îl prinsese pe Omul de zăpadă, conducând cea mai mare anchetă criminalistică din Norvegia de mulţi ani.
   - Am spus că o să întârzii.
   Harry Hole intră înainte ca ea să poată scoate vreo vorbă.
   Oda îi adulmecă răsuflarea. Ultima dată când el venise în emisiune fusese în mod vizibil beat şi iritase o naţiune întreagă. Sau cel puţin între 20 şi 25 la sută din aceasta.
   - Suntem fericiţi că ai ajuns aici, ciripi ea. Vei intra al doilea. După aia rămâi în studio tot restul emisiunii; ceilalţi vor veni la rând.
   - Foarte bine, zise el.
   - Duceţi-l la machiaj, îi zise Oda asistentei. La Guri.
   Guri nu era doar eficientă, ci ştia cum să transforme un chip uzat într-unul prezentabil pentru telespectatori folosind câteva trucuri simple şi altele mai puţin simple.
   Cei doi plecară şi Oda inspiră adânc. Iubea pur şi simplu acele ultime câteva minute tensionate, când totul părea un haos, şi când, până la urmă, totul îşi găsea locul potrivit.
   Bosse şi Stop reveniră din încăperea alăturată. Oda îi arătă lui Bosse degetele mari ridicate în sus. Auzi publicul bătând din palme când uşa studioului se închidea. Pe monitor îl văzu pe Bosse ocupându-şi locul şi ştiu că managerul de platou începuse numărătoarea inversă. Apoi începu jingle-ul de generic şi porni transmisia în direct.
   Oda îşi dădu seama că ceva nu era în ordine. Emisiunea se desfăşurase perfect până atunci. Arve Støp fusese sclipitor, iar Bosse era încântat de asta. Arve declarase că era perceput ca fiind elitist deoarece chiar era elitist. Şi că n-avea să fie ţinut minte dacă nu suferea un eşec sau două.
   - Poveştile bune nu se referă niciodată la un şir lung de succese, ci la înfrângeri spectaculoase, afirmase Stop. Chiar dacă Roald Amundsen a fost cel care a câştigat cursa spre Polul Sud, lumea dinafara Norvegiei îl ţine minte pe Robert Scott. Niciuna dintre victoriile lui Napoleon nu este atât de renumită ca înfrângerea de la Waterloo. Naţionalismul sârbesc invocă bătălia împotriva turcilor de la Kosovo Polje din 1389, o bătălie pe care sârbii au pierdut-o. Şi uitaţi-vă la Isus! Simbolul omului despre care se susţine că a triumfat asupra morţii ar trebui să fie un om stând în faţa mormântului cu mâinile ridicate în aer. În schimb, de-a lungul timpului creştinii au preferat înfrângerea spectaculoasă: când el atârna pe cruce, pe punctul de a ceda. Asta deoarece suntem cel mai mişcaţi de povestea înfrângerii.
   - Şi tu te gândeşti să procedezi ca Isus?
   - Nu, răspunsese Arve, uitându-se în jos şi zâmbind, în vreme ce publicul râdea. Eu sunt un laş. Prefer succesul care se uită.
   Stop dezvăluise lumii o latură neaşteptat de plăcută, de modestă chiar a personalităţii sale, el care era cunoscut pentru aroganţă. Bosse îl întrebă dacă el, ca burlac de atâţia ani, nu ducea dorul unei femei lângă el. Iar când Stop răspunse cu un simplu „da“, Oda îşi dădu seama că în direcţia lui se va îndrepta o avalanşă de propuneri de mariaj.
   Publicul răspunse cu un şir lung de aplauze calde. Apoi Bosse anunţă dramatic:
   - Mereu la vânătoare, lupul singuratic al Poliţiei din Oslo, inspectorul Harry Hole.
   Iar Oda avu impresia că zăreşte o expresie de uimire când camera de luat vederi rămase aţintită câteva secunde pe chipul lui Stop.
   În mod clar, Bosse savurase răspunsul primit la întrebarea legată de o prezenţă feminină constantă, deoarece încercă să continue discuţia întrebându-l pe Harry - de vreme ce ştia că şi acesta era singur - dacă nu tânjea după o femeie? Harry zâmbi şi clătină din cap. Însă Bosse nu renunţă la subiect şi întrebă dacă nu exista o femeie specială pe care o aştepta să intre în viaţa lui.
   - Nu, răspunse Harry, simplu şi dulce.
   De obicei un astfel de refuz îl stârnea pe Bosse să insiste şi mai mult, însă acum el ştia că nu are voie să strice surpriza.
   Omul de zăpadă.
   Aşa că îl întrebă pe Harry dacă le putea povesti ceva despre cazul aflat pe buzele tuturor norvegienilor, despre primul criminal în serie al naţiunii.
   Harry se foi pe scaun, ca şi cum acesta ar fi fost prea mic pentru trupul lui deşirat, şi se apucă să sintetizeze lanţul de evenimente cu propoziţii scurte şi precise. În ultimii ani existaseră câteva cazuri de persoane dispărute cu similarităţi evidente între ele. Toate femeile dispărute erau într-o relaţie sentimentală, aveau copii şi nu exista nici urmă de vreun cadavru.
   Bosse îşi compuse o expresie serioasă, care anunţa pe toată lumea că se păşea într-o zonă fără aranjamente prealabile de platou.
   - Anul acesta, Birte Becker a dispărut de la casa ei din Hoff, aici în Oslo, în circumstanţe similare, zise Harry. Iar curând după aceea, Sylvia Ottersen a fost găsită moartă în Sollihogda, aproape de Oslo. A fost prima dată când am dat peste un cadavru. Sau măcar peste părţi ale lui.
   - Da, pentru că aţi găsit-o moartă, nu? interveni Bosse.
   Informaţii succinte pentru cei care nu erau la curent şi sânge şi cancan pentru cei care aveau habar. Vorbi ca un profesionist şi Oda simţi imediat că plesneşte de satisfacţie.
   - După aceea am descoperit cadavrul unui ofiţer de poliţie dispărut lângă Bergen, continuă Harry. Era dat dispărut de 12 ani.
   - Iron Rafto, zise Bosse.
   - Gert Rafto, îl corectă Harry. Acum câteva zile am găsit trupul lui Idar Vetlesen în Bygdoy. Sunt singurele cadavre de care dispunem.
   - Care ar fi, în opinia ta, cel mai rău aspect al acestui caz?
   Oda auzea nerăbdarea din vocea lui Bosse, probabil deoarece Harry nu muşcase din „momeala“ principală şi nici nu caracterizase crimele cu detaliile şocante, aşa cum spera gazda emisiunii.
   - Trecerea atâtor ani înainte de a ne da seama că există o legătură între dispariţii.
   Un alt răspuns sec. Managerul de platou îi semnală lui Bosse că trebuia să se gândească la o introducere spre următorul subiect.
   Bosse îşi împreună degetele.
   - Iar acum cazul e rezolvat şi tu eşti iarăşi o vedetă, Harry. Cum te simţi? Primeşti scrisori de la admiratori?
   Zâmbetul copilăresc dezarmant. Ieşiseră din zona de libertate.
   Inspectorul înclină încet din cap şi îşi umezi buzele de concentrare, ca şi cum era esenţial modul în care formula răspunsul.
   - Ei bine, am primit o scrisoare toamna aceasta, dar sunt sigur că Stop poate oferi mai multe detalii despre asta.
   Cadru de aproape pe Stop, în vreme ce acesta se uita la Harry cu o uşoară curiozitate. Urmară două secunde lungi de pauză. Oda îşi muşcă buza inferioară. La ce se referise Harry? Apoi interveni Bosse:
   - Da, Stop primeşte multe scrisori de la admiratori, evident. Şi de la grupuri. Dar tu, Hole? Ai şi tu grupuri de fani? Poliţiştii îşi au propriii fani, nu?
   Publicul râse moderat.
   Harry Hole clătină din cap.
   - Haide, insistă Bosse. Trebuie să apară din când în când câte o recrută care să ceară un pic de îndrumare suplimentară în privinţa inspecţiilor corporale.
   Publicul din studio râdea de-a binelea acum. Cu poftă.
   Bosse zâmbi de plăcere.
   Harry Hole nici măcar nu schiţă vreun zâmbet; părea doar resemnat şi aruncă o privire spre ieşire. Pentru un scurt moment de panică, Oda şi-l imagină ridicându-se de pe scaun şi plecând. Însă el se întoarse către Stop, care şedea pe scaunul alăturat.
   - Tu ce faci, Stop? Când vine o femeie la tine după un discurs ţinut în Trondheim, spunând că are un singur sân, dar care vrea să facă sex cu tine. O inviţi la un pic de curs suplimentar în camera ta de hotel?
   Publicul încremeni. Chiar şi Bosse părea perplex.
   Doar Arve Stop părea să socotească întrebarea amuzantă.
   - Nu, nu cred că aş face asta. Nu pentru că sexul nu ar fi plăcut cu o femeie cu un singur sân, ci pentru că paturile de hotel din Trondheim sunt extrem de înguste.
   Publicul râse, deşi fără convingere, mai degrabă uşurat că schimbul de replici nu devenise extrem de stânjenitor.
   Doamna psiholog fu prezentată telespectatorilor.
   Discutară despre jocurile adulţilor, iar Oda observă că Bosse îndrepta conversaţia cât mai departe de Harry Hole. Probabil decisese că imprevizibilul poliţist nu era în cea mai bună formă în acea zi. Ca atare, Arve Stop, care în mod cert era în formă, primi şi mai mult timp de emisie.
    Tu cum te joci, Stop? întrebă Bosse cu o expresie de inocenţă care sublinia contextul lipsit de inocenţă.
   Oda se bucură - ea scrisese acea întrebare în scenariul emisiunii.
   Însă înainte ca Stop să poată răspunde, Harry Hole se aplecă în faţă şi îl întrebă pe acesta cu o voce limpede şi tare:
   - Faci oameni de zăpadă?
   Atunci Oda îşi dădu seama că ceva era în neregulă. Tonul furios şi dur al lui Hole, limbajul agresiv al corpului; Stop, care ridică din sprâncene a surprindere, în vreme ce chipul lui părea că se încordează. Bosse se opri. Oda nu îşi dădea seama ce se petrece, dar numără 4 secunde, ceea ce pentru o emisiune de televiziune în direct înseamnă o eternitate. Apoi îşi dădu seama că Bosse ştia ce face. Căci, chiar dacă Bosse socotea de datoria lui să genereze o atmosferă bună în platou, ştia în acelaşi timp că lucrul cel mai important şi cea mai mare datorie a lui era să distreze oamenii. Şi nu există distracţie mai bună decât aceea oferită de oameni furioşi, care îşi pierd controlul, care ţipă, care cedează nervos sau care în vreun alt fel îşi afişează emoţiile în faţa unui public numeros de telespectatori. În consecinţă, lăsase pur şi simplu hăţurile din mână şi se uita pur şi simplu la Stop.
   - Bineînţeles că fac oameni de zăpadă, zise acesta după scurgerea celor 4 secunde. Îi fac pe terasa de pe acoperiş, lângă piscina mea. Îl fac pe fiecare să semene cu un membru al familiei regale. Aşa, când vine primăvara, abia aştept ca elementele componente să se topească şi să dispară.
   Pentru prima dată în acea seară, Stop nu primi nici râsete, nici aplauze. Oda îşi zise că individul ar fi trebuit să ştie că astfel de comentarii radical antimonarhiste nu pot stârni niciodată râsete sau aplauze în Norvegia.
   Neabătut, Bosse sparse tăcerea introducând publicului vedeta pop care avea să vorbească despre recenta ei cădere psihică de pe scenă, după care avea să încheie emisiunea interpretând melodia de pe single-ul care urma să fie lansat în lunea următoare.
   - Ce naiba a fost asta? întrebă Grubbe, producătorul, care ocupase poziţie chiar în spatele lui Oda.
   - Poate că a băut ceva, zise Oda.
   - Doamne, e un nenorocit de poliţist!
   În acea clipă Oda îşi aduse aminte că era omul ei. Exclusivitatea ei.
   - Dar, Isuse, e în stare să livreze marfa.
   Producătorul nu răspunse.
   Vedeta pop vorbi despre probleme psihice, explică faptul că acestea reprezentau o moştenire genetică, iar Oda se uită la ceas. Patruzeci de secunde. Emisiunea era prea serioasă pentru o seară de vineri. Patruzeci şi trei de secunde. Bosse o întrerupse pe vedetă după patruzeci şi şase de secunde.
   - Care e situaţia ta, Arve?
   La sfârşitul emisiunilor sale, Bosse ajungea să se tutuiască de obicei cu invitatul principal.
   - Ai trecut vreodată printr-o stare de nebunie sau ai suferit de vreo boală genetică serioasă?
   Stop zâmbi.
   - Nu, Bosse. Asta dacă nu socoteşti dorul de libertate totală ca fiind o boală. De fapt, e este o slăbiciune din familie.
   Bosse ajunsese la final, acum nu-i mai rămânea decât să încheie socotelile cu ceilalţi invitaţi înainte de a prezenta melodia de final. Câteva cuvinte de final de la psiholog despre elementul ludic în viaţa de zi cu zi. Apoi:
   - Iar cum Omul de zăpadă nu mai e printre noi, presupun că vei avea timp ca să te joci câteva zile, nu, Harry?
   - Nu, răspunse Harry.
   Se adâncise atât de mult pe scaunul lui, încât picioarele aproape că o atingeau pe vedeta pop.
   - Omul de zăpadă nu a fost prins.
   Bosse se încruntă, zâmbi şi aşteptă ca Harry să continue, aşteptă lovitura de graţie. Oda spera ca aceasta să fie mai dură decât promitea declaraţia lui iniţială.
   - N-am spus niciodată că Idar Vetlesen ar fi Omul de zăpadă, continuă Harry. Dimpotrivă. Toate dovezile indică faptul că Omul de zăpadă este încă în libertate.
   - De dragul somnului de frumuseţe al soţiei mele sper că acum glumeşti, zise Bosse, rânjind.
   - Nu, replică Harry. Nu glumesc.
   Oda se uită la ceas şi îşi dădu seama că managerul de platou se postase acum în spatele camerei de filmat, agitându-se nervoasă, în vreme ce făcea un gest cu degetul de-a latul gâtului ca să-i arate lui Bosse că depăşeau timpul de emisie şi că el trebuia să dea drumul la melodia de final dacă voia ca publicul telespectator să înţeleagă măcar primele versuri înainte ca genericul emisiunii să înceapă să se deruleze pe ecrane. Însă Bosse era stăpânul. Ştia că avea în faţa lui ceva mult mai important decât toate melodiile din lume.
   Ca atare, ignoră degetul ridicat şi se aplecă înainte pe fotoliul lui, ca să arate celor care mai aveau vreo îndoială că povestea era extrem de serioasă. Exclusivitatea. Anunţul senzaţional. Acolo şi atunci, în emisiunea lor. Tremurul din vocea lui era aproape autentic.
   - Vrei să ne spui, Hole, aici şi acum, că poliţia a minţit? Că Omul de zăpadă e în libertate şi poate omorî în continuare?
   - Nu, răspunse Harry. Poliţia nu a minţit. Au ieşit la suprafaţă elemente noi.
   Bosse se roti pe scaunul lui, iar Oda aproape că îl auzea pe directorul tehnic strigând la camera 1, după care chipul lui Bosse apăru în prim-plan, cu privirea îndreptată direct spre ei.
   - Şi bănuiesc că vom afla mai multe despre aceste elemente la ştirile din seara aceasta. Bosse revine vinerea următoare. Vă mulţumesc pentru atenţie.
   Oda închise ochii în vreme ce vedeta pop începu să interpreteze melodia.
   - Isuse, îl auzi ea pe producător şuierând în spatele ei.
   După care:
   - Isuse Hristoase.
   Oda simţea nevoia să urle. Să urle de plăcere. „Aici“, îşi zise ea. „Aici, la Polul Nord. Nu suntem unde se întâmplă. Suntem ceea ce se întâmplă.“

22

Ziua 18

Potrivire

   Gunnar Hagen stătea în cadrul uşii de la Schroder’s şi cerceta încăperea cu privirea.
   Plecase la drum de acasă la exact 32 de minute şi 3 conversaţii telefonice după ce terminase de rulat pe ecranul televizorului genericul emisiunii Bosse. Nu-l găsise pe Harry nici acasă la el, nici la Kunstnernes Hus, nici la birou. Bjorn Holm îi oferise pontul că ar fi bine să încerce la localul preferat al lui Harry, Schroder’s. Contrastul dintre clientela tânără, frumoasă şi aproape faimoasă de la Kunstnernes Hus şi cea de aici, formată din câţiva băutori de bere împrăştiaţi pe la mese, era şocant. Undeva în spate, într-un colţ, lângă fereastră, Harry şedea singur la o masă. Cu un pahar mare în faţa lui.
   Hagen îşi croi drum până la masă.
   - Am încercat să te sun, Harry. Ţi-ai închis mobilul?
   Inspectorul îşi ridică privirea înceţoşată.
   - A fost aşa o agitaţie. O mulţime de reporteri nenorociţi pe urmele mele.
   - La NRK mi s-a spus că echipa Bosse şi invitaţii se duc de obicei la Kunstnernes Hus după emisiune.
   - Presa mă aştepta deja afară. Aşa că am şters-o. Ce vrei, şefule?
   Hagen se trânti pe un scaun şi se uită la Harry cum duce paharul la buze, lăsând lichidul maroniu-auriu să îi alunece printre buze.
   - Am discutat cu superintendentul-şef, zise Hagen. Chestia asta e serioasă, Harry. Dând de veste că Omul de zăpadă este încă în libertate, i-ai încălcat ordinele.
   - Aşa e, zise Harry, luând o nouă gură.
   - Aşa e? Asta-i tot ce ai de spus? Dar în numele a tot ce ai tu mai sfânt, Harry, de ce ai făcut-o?
   - Publicul are dreptul să ştie, răspunse Harry. Democraţia noastră se bazează pe deschidere, şefu’.
   Hagen bătu cu pumnul în masă şi avu parte de câteva priviri încurajatoare de la mesele învecinate şi de o privire dezaprobatoare din partea chelneriţei care trecea pe lângă ei cu un braţ de halbe.
   - Nu te juca cu mine, Harry. Am ieşit în public şi am declarat cazul rezolvat. Ai pus întreaga instituţie într-o lumină foarte proastă. Eşti conştient de asta?
   - Treaba mea e să prind ticăloşii, replică Harry. Nu să apar într-o lumină bună.
   - Sunt două feţe ale aceluiaşi lucru, Harry! Condiţiile noastre de lucru depind de modul în care ne percepe publicul. Presa este crucială!
   Harry clătină din cap.
   - Presa nu m-a ajutat şi nu m-a împiedicat niciodată să rezolv vreun caz. Presa e crucială doar pentru indivizii care vor să apară în lumina reflectoarelor. Superiorii tăi sunt preocupaţi doar să aibă rezultate concrete, care să le asigure o presă bună. Sau care să împiedice o imagine proastă. Eu vreau doar să-l prind pe Omul de zăpadă. Punct.
   - Eşti un pericol pentru colegii tăi, zise Hagen. Ştii asta?
   Harry păru să se gândească la afirmaţie, apoi înclină scurt din cap, îşi goli paharul şi îi făcu semn chelneriţei că mai vrea unul.
   - Tocmai am discutat cu superiorii mei, reluă Hagen, îmbărbătându-se singur pentru ce avea să urmeze. Mi s-a spus să pun de îndată laba pe tine ca să-ţi pun lacăt la gură. Chiar din secunda asta. Înţeles?
   - Foarte bine, şefu’.
   Hagen clipi uimit, însă pe chipul lui Harry nu se citea nimic.
   - Din acest moment, o să stau pe capul tău, permanent, zise şeful lui Harry. Vreau rapoarte în mod regulat. Ştiu că tu n-o să faci aşa ceva, aşa că am vorbit cu Katrine Bratt şi i-am dat ei sarcina. Vreo obiecţie?
   - Niciuna, şefu’.
   Hagen crezu că Harry trebuia să fie mai beat decât părea.
   - Bratt mi-a spus că i-ai cerut să se ducă la asistenta lui Idar Vetlesen ca să verifice fişa medicală a lui Arve Stop. Fără a mai trece pe la procuror pentru asta. Ce naiba credeţi voi doi că faceţi? Ştii la ce ne-am fi expus dacă Stop ar fi aflat?
   Harry îşi înălţă brusc capul ca un animal la pândă.
   - Cum adică dacă el ar fi aflat?
   - Din fericire, nu exista nicio fişă medicală a lui Stop. Secretara asta a lui Vetlesen a spus că nu a avut niciodată o fişă medicală.
   - Cum? De ce nu?
   - De unde să ştiu eu, Harry? Eu mă simt doar uşurat. Acum nu avem nevoie şi de alte necazuri. Arve Stop, Dumnezeule! În fine, de acum înainte Bratt te va urmări la fiecare pas, ca apoi să îmi poată da mie raportul.
   - Mmm, zise Harry, făcând semn chelneriţei, care îi puse în faţă un alt pahar. Ea n-a fost deja informată?
   - La ce te referi?
   - Când a început munca i-ai spus că eu voi fi...
   Harry se opri brusc.
   - Vei fi ce? ripostă Hagen.
   Harry clătină din cap.
   - Ce s-a întâmplat? Ceva rău?
   - Nimic, zise Harry, golind paharul dintr-o singură sorbitură mare şi punând o bancnotă de 100 de coroane pe masă. Să ai o seară frumoasă, şefu’.
   Hagen rămase la masă până ce Harry ieşi din restaurant.
   Abia atunci observă că din paharul pe jumătate gol nu ieşeau niciun fel de bule de dioxid de carbon. Aruncând priviri furişe în jurul lui, duse paharul, prudent, la buze. Avea un gust sălciu. Cidru fără alcool.

   Harry merse pe jos până acasă pe străzile tăcute.
   Ferestrele blocurilor vechi şi joase luceau în noapte ca nişte ochi de pisică. Simţea nevoia să vorbească cu Tresko ca să afle cum mergeau lucrurile, dar se hotărî să îl lase în pace peste noapte, aşa cum conveniseră. Dădu colţul spre poarta Sofies. Pustie. Se îndrepta spre blocul lui când zări o mişcare uşoară şi o lucire slabă. Lumină care se reflecta din lentilele unor ochelari. Cineva care stătea lângă maşinile parcate de-a lungul trotuarului, părând că se luptă să deschidă o portieră.
   Harry ştia cam ce maşini parcau în general în acel capăt al străzii. Iar acea maşină, un Volvo C70 albastru, nu făcea parte dintre ele.
   Era prea întuneric ca Harry să desluşească bine chipul individului, dar din modul în care persoana îşi ţinea capul îşi putea da seama că respectivul îl urmărea pe Harry. Un ziarist? Harry trecu de maşină. În oglinda laterală a altei maşini zări o umbră care se furişează printre maşini şi se apropie de el pe la spate. Fără grabă, Harry îşi strecură mâna în buzunarul hainei. Auzi paşi apropiindu-se. Şi îşi simţi furia. Numără până la trei, apoi se întoarse. Persoana din spatele lui încremeni pe asfalt.
   - Pe mine mă urmăreşti? mârâi Harry, ieşind în întâmpinare cu arma ridicată.
   Îl prinse de guler pe individ, îl trase într-o parte, dezechilibrându-l, apoi se repezi asupra lui. Ajunseră amândoi pe capota unei maşini. Harry îşi apăsă cotul pe gâtul omului şi înfipse ţeava armei într-una dintre lentilele ochelarilor.
   - Pe mine mă vrei? şuieră Harry.
   Răspunsul celuilalt fu înecat de alarma maşinii, care porni brusc. Sunetul umplu întreaga stradă. Omul încercă să se elibereze, dar Harry îl ţinea strâns, aşa că individul renunţă.
   Capul lui lovi capota cu un zgomot surd. Pe faţa lui căzu lumina unei lămpi stradale. Atunci Harry îi dădu drumul. Omul se încovoie, tuşind.
   - Vino, ţipă Harry peste urletul alarmei, prinzându-l pe individ de braţ şi trăgându-l de cealaltă parte a drumului.
   Descuie uşa de la casă şi îl împinse pe individ înăuntru.
   - Ce naiba cauţi aici? întrebă Harry. Şi de unde ştii unde locuiesc?
   - Am încercat toată seara să sun la numărul pe care mi l-ai dat. În cele din urmă am sunat la informaţii şi am obţinut adresa ta.
   Harry îl studie pe individ. Mai exact, observă fantoma omului pe care îl ştia. Chiar şi în amărâta aia de celulă, profesorul Filip Becker păruse mai zdravăn.
   - Am fost nevoit să-mi închid mobilul, replică Harry.
   O luă înaintea lui Becker spre apartament, descuie uşa, îşi scoase cizmele, se duse în bucătărie şi dădu drumul la aragaz.
   - Te-am văzut astă-seară la Bosse, zise Becker.
   Venise şi el în bucătărie, încă îmbrăcat cu haina şi încălţămintea de stradă. Avea faţa cenuşie şi lipsită de viaţă.
   - Ai fost curajos. Aşa că mi-am zis că şi eu trebuie să fiu curajos. Îţi datorez asta.
   - Îmi datorezi?
   - Tu m-ai crezut atunci când nimeni n-a făcut-o. M-ai salvat de umilinţa publică.
   - Mmm.
   Harry trase un scaun pentru profesor, însă acesta clătină din cap.
   - Plec într-un minut, dar vreau să-ţi spun ceva ce nu trebuie să mai afle nimeni altcineva. Nu ştiu dacă are vreo legătură cu cazul, dar e vorba despre Jonas.
   - Da?
   - I-am luat nişte sânge în noaptea în care m-am dus la Camilla Lossius.
   Harry îşi aminti pansamentul de pe antebraţul băiatului.
   - Plus o probă de salivă. Le-am trimis la secţia pentru stabilirea paternităţii a Institutului de Medicină Anatomo-Patologică pentru testare ADN.
   - Da? Credeam că pentru aşa ceva trebuie să apelezi la justiţie.
   - Aşa era înainte. Acum oricine poate să plătească un asemenea test. Două mii opt sute de coroane de persoană. Ceva mai mult dacă vrei rezultatul urgent. Ceea ce am făcut. Iar răspunsul a venit azi. Jonas...
   Becker se opri şi inspiră adânc.
   - Jonas nu e fiul meu.
   Harry înclină încet din cap.
   Becker se agită pe călcâie ca şi cum ar fi fost gata să o ia la goană.
   - Le-am cerut să efectueze o comparaţie între el şi toate datele din baza lor de date. Au găsit o potrivire perfectă.
   - Perfectă? Aşadar, Jonas era în baza de date?
   - Da.
   Harry se gândi la cele aflate. Înţelesul lor începea să-l pătrundă.
   - Cu alte cuvinte, cineva trimisese deja o mostră pentru profilul ADN al lui Jonas, zise Becker. Am fost informat că mostra anterioară este veche de 7 ani.
   - Şi ei au confirmat că e vorba despre Jonas?
   - Nu, era o înregistrare anonimă. Însă aveau numele clientului care a comandat testul.
   - Şi care era?
   - Un centru medical care nu mai există.
   Harry ştiu răspunsul chiar înainte ca Becker să rostească numele.
   - Clinica Marienlyst.
   - Idar Vetlesen, zise Harry, înclinându-şi capul ca şi cum ar fi studiat un tablou ca să vadă dacă atârnă drept.
   - Corect, replică Becker, lipindu-şi palmele una de cealaltă şi schiţând un zâmbet chinuit. Asta a fost tot. Nu doream decât să-ţi spun că... n-am niciun fiu.
   - Îmi pare rău.
   - De fapt aveam acest sentiment de multă vreme.
   - Mmm. De ce te-ai grăbit să vii aici şi să-mi spui asta?
   - Nu ştiu, răspunse Becker.
   Harry aşteptă.
   - Eu... trebuia să fac ceva în seara asta. Ceva de genul ăsta. Dacă nu aş fi procedat aşa, nu ştiu ce aş fi făcut. Eu...
   Profesorul ezită înainte de a continua.
   - Acum sunt singur. Viaţa mea nu prea mai are sens. Dacă arma din casa mea ar fi fost adevărată...
   - Nu, ripostă Harry. Nici măcar nu te gândi la asta. Cu cât te gândeşti mai mult, cu atât te va tenta mai mult. Şi nu uiţi un lucru. Chiar dacă viaţa ta n-are sens pentru tine, are sens pentru alţii. De exemplu, pentru Jonas.
   - Jonas?
   Becker pufni cu un râset amar.
   - Dovada infidelităţii lui Birte? „Nu-ţi mai bate capul!“ - asta vă învaţă la Academia de Poliţie?
   - Nu, răspunse Harry.
   Se uitară unul la celălalt.
   - În fine, rosti Becker. Acum ştii.
   - Mersi, zise Harry.
   După plecarea lui Becker, Harry continuă să stea locului, încercând să decidă dacă tabloul atârna drept şi fără să observe că apa fiersese, că fierbătorul se stinsese singur şi că ochiul roşu de sub butonul de pornire murea încet.

23

Ziua 19

Mozaic

   Nori groşi şi pufoşi mascau zorile la etajul şase al blocului-turn din Frogner.
   Tresko lăsase uşa crăpată şi, când intră Harry, acesta stătea cu picioarele pe măsuţa de cafea, cu fundul pe canapea şi cu telecomanda în mâna stângă. Imaginile care se perindau în spate pe ecran se dizolvară într-un mozaic digital.
   - Nu vrei o bere? repetă Tresko, ridicându-şi sticla pe jumătate plină. E sâmbătă.
   Lui Harry i se păru că discerne un nor de bacterii în aer. Ambele scrumiere erau pline de mucuri de ţigară.
   - Nu, mulţumesc, spuse Harry aşezându-se. Ei bine?
   - Bun, am avut doar o noapte la dispoziţie, zise Tresko oprind DVD-playerul. De-obicei îmi ia câteva zile.
   - Tipul nu e jucător de poker profesionist, zise Harry.
   - Nu fi aşa de sigur, zise Tresko luând o înghiţitură din sticlă. Blufează mai bine decât majoritatea jucătorilor de cărţi. Aici e locul unde i-ai pus o întrebare la care ştii că a răspuns cu o minciună, nu-i aşa?
   Tresko apăsă pe Play, şi Harry se văzu în studioul de televiziune. Purta un sacou - marcă suedeză, un pic strâmt. Un tricou negru care era un cadou de la Rakel. Blugi Diesel şi încălţări Dr. Martens. Şedea într-o poziţie ciudat de jenantă, ca şi cum scaunul avea cuie în spătar. Întrebarea suna lipsită de sens în difuzoarele televizorului: O inviţi la un pic de curs suplimentar în camera ta de hotel?
   - Nu, nu cred că aş face asta, răspunse Stop, încremenind apoi când Tresko apăsă pe butonul de pauză.
   - Şi aici ştii că minte? întrebă Tresko.
   - Da, răspunse Harry. A regulat-o pe o prietenă de-a lui Rakel. De obicei femeilor nu le place să se laude. Ce vezi?
   - Dacă derulez chestia asta pe un computer aş putea mări ochii, dar n-am nevoie de asta. Vezi şi tu că pupilele s-au dilatat.
   Tresko îndreptă un deget arătător cu o unghie mâncată spre ecran.
   - Ăsta este indiciul clasic de stres. Şi uită-te la nări. Observi că sunt un pic dilatate? Procedăm aşa când suntem stresaţi şi creierul are nevoie de mai mult oxigen. Însă asta nu înseamnă că omul minte; mulţi oameni sunt stresaţi şi atunci când rostesc adevărul. Sau nu se stresează atunci când mint. Poţi să vezi, de exemplu, că mâinile lui sunt nemişcate.
   Harry observă că vocea lui Tresko suferise o transformare; sunetele hârâite dispăruseră şi vocea devenise moale, aproape plăcută. Se uită la ecran, la mâinile lui Stop, care zăceau nemişcate în poală, cu stânga peste dreapta.
   - Mă tem că nu există semne neîndoielnice, reluă Tresko. Toţi jucătorii de pocher sunt diferiţi, aşa că nu îţi rămâne de făcut decât să depistezi diferenţele. Să descoperi ce e diferit la o persoană atunci când minte şi atunci când spune adevărul. E ca un proces de triangulaţie, când ai nevoie de două puncte fixe.
   - O minciună şi un răspuns cinstit. Pare uşor.
   - Pare e un termen corect. Dacă presupunem că spune adevărul atunci când vorbeşte despre înfiinţarea revistei lui şi despre motivele pentru care îi urăşte pe politicieni, atunci obţinem al doilea reper fix. Tresko dădu banda înapoi şi o derulă din nou. Uite.
   Harry se uită. Însă în mod cert nu unde ar fi trebuit. Clătină din cap.
   - Mâinile, zise Tresko. Uită-te la mâini.
   Harry privi mâinile bronzate ale lui Støp, odihnindu-se pe braţele scaunului.
   - Nu se mişcă, zise Harry.
   - Da, dar nu şi le ascunde, zise Tresko. Un semn clasic al jucătorilor proşti de pocher cu cărţi proaste este acela al efortului pe care îl fac pentru a ascunde cărţile în spatele mâinilor. Iar când blufează de obicei îşi aşază o mână aparent calmă peste gură ca să-şi ascundă expresia. Noi îi numim ascundaci. Alţii exagerează cacealmaua stând băţoşi pe scaun sau lăsându-se pe spate ca să pară mai mari decât sunt. Ăştia sunt expansivii. Stop este un ascundac.
   Harry se aplecă în faţă.
   - Ai...?
   - Da, replică imediat Tresko. Şi procedează mereu aşa. Îşi ia mâinile de pe braţele scaunului şi îşi ascunde mâna dreaptă - bănuiesc că este dreptaci - atunci când minte.
   - Ce face atunci când îl întreb dacă face oameni de zăpadă?
   Harry nu încercă să-şi mascheze nerăbdarea.
   - Minte, răspunse Tresko.
   - În care parte? Partea despre făcutul oamenilor de zăpadă sau chestia cu făcutul lor pe terasă?
   Tresko scoase un mormăit uşor, în legătură cu care Harry îşi dădu seama că era, de fapt, un râset.
   - Asta nu e o ştiinţă exactă, replică Tresko. Cum am spus, nu este un jucător prost. În primele secunde după ce ai pus întrebarea îşi ţine mâinile pe braţele scaunului, ca şi cum s-ar gândi să spună adevărul. În acelaşi timp, nările îi freamătă, ca şi cum începe să devină stresat. Însă apoi se răzgândeşte, îşi ascunde mâna dreaptă şi vine cu o minciună.
   - Exact, zise Harry. Iar asta înseamnă că are ceva de ascuns, nu?
   Tresko strânse din buze ca să arate că răspunsul era dificil.
   - Poate să însemne şi faptul că el alege să spună o minciună despre care ştie că va fi observată. Ca să ascundă faptul că putea lesne să rostească adevărul.
   - Cum adică?
   - Când jucătorii profesionişti au mâini bune, uneori, în loc să încerce să forţeze potul, licitează puternic la început, după care dau mici semnale că blufează. Suficient cât să prindă în capcană jucătorii neexperimentaţi, care cred că ei blufează şi se aruncă să liciteze. Cam aşa ceva pare să se petreacă şi acum. Un bluf la cacealma!
   Harry încuviinţă încet din cap.
   - Vrei să spui că el vrea ca eu să cred că are ceva de ascuns?
   Tresko se uită la sticla goală de bere, apoi la frigider, dădu să-şi ridice trupul masiv de pe canapea, apoi oftă.
   - Cum am spus, asta nu e ştiinţă exactă, zise el. Te deranjează să...?
   Harry se ridică şi se duse la frigider. Blestemându-se în sinea lui.
   Când o sunase pe Oda, de la emisiunea Bosse, ştiuse că cei de acolo aveau să-i accepte oferta de a apărea în emisiune. De asemenea, ştiuse că va putea să-i pună întrebări, nestânjenit, lui Stop în direct, deoarece acela era formatul emisiunii. Şi că persoana care răspunde avea să fie filmată, cu cadre de aproape ale feţei şi bustului. Condiţii perfecte pentru analiza lui Tresko. Cu toate astea, eşuaseră.
   Fusese ultima rază de speranţă, ultimul loc cât de cât luminos unde să caute. Restul era în beznă. Şi putea însemna zece ani de căutări oarbe şi rugăciuni pentru noroc, greşeli stupide şi scăpări ale asasinului.
   Harry se uită la şirurile ordonate de sticle cu bere Ringnes din frigider, în contrast de-a dreptul comic cu haosul din restul locuinţei. Ezită. Apoi luă două sticle. Erau atât de reci, încât îi ardeau palmele. Împinse uşa frigiderului.
   - Singurul moment în care pot spune cu certitudine că Stop minte, zise Tresko dinspre canapea, este atunci când răspunde că în familia lui nu există nebunie sau vreo boală ereditară.
   Harry reuşi să prindă uşa frigiderului cu piciorul. Lumina de la crăpătura rămasă se reflectă în fereastra întunecată, lipsită de draperii, a încăperii.
   - Repetă, rosti el.
   Tresko îi repetă cele spuse.
   Douăzeci şi cinci de secunde mai târziu Harry era deja la jumătatea scărilor, iar Tresko ajunsese la jumătatea sticlei de bere pe care i-o aruncase Harry.
   - Da, mai e un singur lucru, Harry, mormăi Tresko pentru sine. Bosse te-a întrebat dacă în viaţa ta e cineva special după care îţi ard călcâiele şi tu ai răspuns că nu.
   Tresko chicoti.
   - Să nu te apuci niciodată de pocher, Harry.

   Harry sună din maşină.
   Primi un răspuns înainte de a se putea prezenta.
   - Bună, Harry.
   Gândul că Mathias Lund-Helgesen fie îi recunoscuse numărul de telefon, fie avea numărul lui în lista de contacte îl făcu pe Harry să se înfioare. În fundal auzea vocile lui Rakel şi Oleg. Weekend. Familie.
   - Am o întrebare despre clinica Marienlyst. Mai există fişe medicale ale pacienţilor de acolo?
   - Mă îndoiesc, zise Mathias. Cred că regulamentul prevede că astfel de evidenţe trebuie distruse dacă nimeni nu preia clinica. Dar dacă e important, o să verific, bineînţeles.
   - Mulţumesc.
   Harry conduse pe lângă staţia de tramvai Vinderen. Pe lângă el trecu cu viteza gândului licărul unei fantome. O urmărire cu maşini, o coliziune, un coleg mort, zvonul că la volan era Harry şi că el ar fi trebuit supus testului de alcoolemie. Se întâmplase cu mult timp în urmă. Cursese multă apă la vale de atunci. Cicatrici rămase sub piele. Pete iridescente pe suflet.
   După un sfert de oră, Mathias sună înapoi.
   - Am vorbit cu Gregersen - el era şeful la Marienlyst. Mă tem că totul a fost şters sau distrus. Dar cred că au fost oameni, inclusiv Idar, care şi-au luat cu ei datele despre pacienţi.
   - Şi tu?
   - Eu ştiam că n-am să intru în medicina privată, aşa că n-am luat nimic.
   - Crezi că îţi poţi aminti de numele vreunui pacient de-al lui Idar?
   - Poate de câţiva. Nu prea mulţi. A trecut ceva vreme de atunci, Harry.
   - Ştiu. Mulţumesc oricum.
   Harry închise şi se luă după indicatoarele rutiere către Rikshospitalet. Corpurile de clădire din faţa lui acopereau colina joasă.

   Gerda Nelvik, o femeie blândă şi amabilă, la patruzeci şi ceva de ani, era singura persoană prezentă în departamentul de stabilirea paternităţii al Institutului de Medicină Legală din Rikshospitalet în acea sâmbătă. Îl întâmpină pe Harry în zona recepţiei şi îl duse către locul unde aveau să discute.
   Nimic nu sugeră că aici erau vânaţi cei mai răi criminali ai societăţii. Camerele luminoase, decorate în manieră casnică, stăteau mai degrabă martore ale faptului că personalul era aproape în întregime feminin.
   Harry mai fusese acolo şi cunoştea procedurile de testare a ADN-ului. Într-o zi de lucru obişnuită, în spatele ferestrelor laboratoarelor ar fi văzut femei îmbrăcate în halate albe de laborante, cu plasă de păr pe cap şi mănuşi în mâini, aplecate deasupra diverselor soluţii şi maşinării, ocupate cu procesele misterioase pe care ele le numeau preparare păr, preparare sânge şi amplificare, pentru a realiza un raport cu o concluzie sub forma valorii numerice a 15 markeri diferiţi.
   Trecură de o încăpere plină cu rafturi, pe care se aflau plicuri maronii înscrise cu nume de secţii de poliţie din întreaga ţară. Harry ştia că plicurile conţineau articole de îmbrăcăminte, şuviţe de păr, fragmente din cuverturi de pat, sânge şi alte materiale organice trimise spre analiză. Toate cu scopul de a afla codul numeric care reprezenta punctele de selecţie ale misterioasei structuri numite ADN, prin care proprietarul structurii putea fi identificat cu o precizie de 99 virgulă de multe ori 9.
   Biroul lui Gerda Nelvik era exact atât cât trebuia să fie ca să poată găzdui rafturi pentru dosare şi un birou cu un computer, câteva teancuri de hârtii şi o fotografie mare cu doi băieţi zâmbitori, fiecare dintre ei cu un snowboard în mâini.
   - Fiii dumneavoastră? întrebă Harry, luând loc pe un scaun.
   - Cred că da, răspunse ea zâmbind.
   - Cum?
   - Glumă de-a noastră. Spuneaţi ceva despre cineva care trimite teste?
   - Da. Sunt dornic să aflu despre toate testele ADN trimise de la o anumită instituţie. Începând cu doisprezece ani în urmă. Şi pentru cine erau ele.
   - Înţeleg. Ce instituţie?
   - Clinica Marienlyst.
   - Clinica Marienlyst? Sunteţi sigur?
   - De ce?
   Femeia ridică din umeri.
   - În cazurile de paternitate de obicei cererea este trimisă de o instanţă sau un procuror. Sau direct de persoanele fizice.
   - Astea nu sunt procese de paternitate, ci teste de stabilire a unor posibile legături de familie datorate pericolului unor boli ereditare.
   - Aha, exclamă Gerda. Atunci le avem în baza de date.
   - Puteţi verifica pe loc?
   - Depinde dacă aveţi timp să aşteptaţi...
   Gerda se uită la ceas
   - ... vreo 30 de secunde.
   Harry încuviinţă.
   Gerda tastă pe tastatura computerului, silabisind cu voce tare:
   - C-l-i-n-i-c-a M-a-r-i-e-n-l-y-s-t.
   Se lăsă pe spatele scaunului şi lăsă maşinăria să-şi facă treaba.
   - Ce vreme groaznică de toamnă avem, nu-i aşa? zise ea.
   - Da. Aşa e, răspunse Harry, cu mintea departe, în vreme ce asculta bâzâitul hard diskului ca şi cum acesta ar fi putut dezvălui dacă răspunsul aşteptat era şi cel sperat.
   - Întunericul te poate afecta, continuă Gerda. Să sperăm că va veni curând şi zăpada. Măcar o să se lumineze puţin peste tot.
   - Mmm, făcu Harry.
   Bâzâitul încetă.
   - Gata, exclamă ea, uitându-se pe ecran.
   Harry inspiră adânc.
   - Da, clinica Marienlyst a fost un client de-al nostru. Dar nu mai e de ceva vreme.
   Harry încercă să gândească înapoi în timp. Când plecase Idar Vetlesen de acolo?
   Gerda îşi ridică sprâncenele a mirare.
   - Însă înainte de asta văd că activitatea a fost intensă.
   Ezită. Harry aşteptă. După care ea zise:
   - Aş spune că a fost un număr neobişnuit de mare de cereri pentru un centru medical.
   Pe Harry îl încercă o senzaţie. Aceasta era calea pe care trebuiau să apuce, calea de ieşire din labirint. Sau, mai exact, calea de intrare în labirint. În inima întunericului.
   - Aveţi nume sau detalii personale despre cei testaţi?
   Gerda clătină din cap.
   - De obicei avem, dar în acest caz clinica a dorit păstrarea anonimatului persoanelor testate, din motive evidente.
   La naiba! Harry închise ochii şi medită câteva clipe.
   - Dar aveţi încă rezultatele testelor? Adică dacă persoanele respective erau taţii sau nu.
   - Da, răspunse Gerda.
   - Şi ce vă spun aceste rezultate?
   - Nu vă pot da un răspuns aşa, din scurt. Va trebui să parcurg fiecare test, iar asta va dura ceva vreme.
   - Bine, dar aţi salvat profilele ADN ale celor testaţi?
   - Da.
   - Iar testul este concludent, ca în cazurile de crimă?
   - Mai concludent. Pentru stabilirea cu certitudine a paternităţii cerem mai multe markere de vreme ce jumătate din gene provin de la mamă.
   - Deci ce îmi spuneţi este faptul că eu pot colecta o mostră de la o persoană anume, pe care să o trimit aici ca să verificaţi similitudini cu mostrele verificate de la clinica Marienlyst?
   - Răspunsul este afirmativ, zise Gerda cu o intonaţie care sugera că ar aprecia o explicaţie.
   - Bine, rosti Harry. Colegii mei vă vor trimite câteva eşantioane de la mai multe persoane care sunt soţi şi copii ai femeilor care au dispărut în ultimii ani. Ca să verificaţi dacă probele lor au fost trimise şi înainte. Voi face toate demersurile ca să obţin autorizaţiile necesare pentru ca treaba asta să devină o prioritate.
   În ochii femeii păru să se aprindă o lumină.
   - Acum ştiu unde v-am văzut! La Bosse. Chestia asta e legată de...?
   Chiar dacă erau doar ei doi acolo, femeia îşi coborî vocea, ca şi cum numele cu care lumea îl botezase pe monstru reprezenta un blestem, o obscenitate, o incantaţie care nu trebuia rostită cu glas tare.

   Harry o sună pe Katrine şi o rugă să se întâlnească la cafeneaua Java din St. Hanshaugen.
   Parcă în faţa unui bloc vechi de apartamente, cu un semn la intrare care ameninţa cu ridicarea maşinilor parcate acolo, deşi intrarea de-abia dacă era lată cât o maşină de tuns iarba. Ullevalsveien era plină de oameni care umblau grăbiţi cu cumpărăturile de weekend. Un vânt rece ca gheaţa dinspre nord sufla dinspre St. Hanshaugen către cimitirul Var Frelsers, unde le zbura pălăriile unor oameni care participau la o ceremonie funerară.
   Harry plăti pentru un espresso dublu şi un cortado, ambele în pahare de carton, şi se aşeză pe unul dintre scaunele de pe trotuar. Pe iazul de pe cealaltă parte a drumului, o lebădă albă singuratică plutea tăcută, cu gâtul ei ca un semn de întrebare. Harry o urmări cu privirea şi îşi aduse aminte de numele capcanei pentru vulpi. Vântul înfiora suprafaţa apei.
   - Cortado este încă fierbinte?
   Katrine stătea în faţa lui cu mâna întinsă.
   Harry îi dădu paharul de carton, după care plecară amândoi spre maşina lui.
   - Ce bine că ai putut veni la muncă într-o dimineaţă de sâmbătă, zise el.
   - Ce bine că ai putut veni la muncă într-o dimineaţă de sâmbătă, replică ea.
   - Eu sunt singur, zise el. Sâmbăta dimineaţa nu înseamnă nimic special pentru oameni ca noi. Tu, pe de altă parte, ar trebui să ai o viaţă.
   Când ajunseră la maşină, un bărbat în vârstă se uita încruntat la vehicul.
   - Am cerut să vină maşina de tractare, anunţă el.
   - Da, am auzit că sunt populare, replică Harry, deschizând portiera. Singura lor problemă este să găseşti un loc unde să le parchezi.
   Intrară în maşină, după care o încheietură de mână încreţită le bătu în geam. Harry lăsă jos geamul.
   - Maşina de tractat e pe drum, zise bătrânul. Trebuie să staţi aici şi să-l aşteptaţi.
   - Trebuie? replică Harry, ridicându-şi legitimaţia la vedere.
   Omul ignoră legitimaţia şi se uită încruntat la ceas.
   - Spaţiul de aici este prea îngust ca să fie calificat drept intrare, zise Harry. O să trimit un om de la circulaţie ca să înlăture indicatorul ăsta ilegal. Mă tem că va urma şi o amendă grasă.
   - Cum?
   - Suntem de la poliţie.
   Bătrânul înşfăcă legitimaţia, se uită bănuitor la Harry, apoi la document, apoi iarăşi la Harry.
   - E-n regulă de data asta. Puteţi pleca, mormăi omul cu o expresie acră pe chip, dând legitimaţia înapoi.
   - Nu e-n regulă, zise Harry. Sun acum la cei de la circulaţie.
   Bătrânul se uită la el cu furie în privire.
   Harry răsuci cheia în contact, motorul se trezi la viaţă cu zgomot, apoi se întoarse din nou spre bătrân.
   - Iar dumneata trebuie să stai aici.
   Zăriră gura căscată a individului în oglinda retrovizoare după ce plecară din loc.
   Katrine râse.
   - Chiar eşti rău! Era un biet bătrân.
   Harry îi aruncă o privire piezişă. Expresia de pe chipul ei era bizară, ca şi cum râsul o durea. Paradoxal, dar episodul de la barul Fenris o făcuse să se simtă mai relaxată alături de el. Poate că era vorba de ceva ce deţineau femeile atrăgătoare, o respingere care le impunea respectul, le determina să aibă mai multă încredere în tine.
   Harry zâmbi. Se întrebă cum ar fi reacţionat ea dacă ar fi ştiut că în acea dimineaţă el se trezise cu o erecţie şi fragmente dintr-un vis în care o regulase pe Katrine în vreme ce ea stătea cu picioarele larg depărtate în toaleta de la barul Fenris. O regulase atât de tare, încât ţevile de apă scârţâiau, apa se agita în vasul de toaletă, iar tuburile de neon bâzâiau şi pâlpâiau în vreme ce el simţea porţelanul rece pe fese de fiecare dată când se opintea. Oglinda din spatele ei vibrase atât de tare, încât trăsăturile lui se estompaseră în vreme ce ei îşi loveau şoldurile, spinările şi coapsele de ţevi, uscătoare de mâini şi savoniere. Abia după ce se opriseră el observase că, de fapt, în oglindă nu se vedea chipul lui, ci al altcuiva.
   - La ce te gândeşti? întrebă ea.
   - La reproducere, răspunse Harry.
   - Cum?
  Harry îi dădu un pacheţel, pe care ea îl deschise. Deasupra se găsea o bucată de hârtie cu titlul Instrucţiuni pentru Trusa de Recoltare ADN.
   - Cumva toată povestea asta se leagă de paternitate, zise Harry. Încă nu ştiu cum sau de ce.
   - Şi noi mergem către...? întrebă Katrine, ridicând un pacheţel mic cu beţişoare de bumbac.
   - Sollihogda, zise Harry. Ca să obţinem mostre de la gemene.

   Pe câmpurile care înconjurau ferma zăpada bătea în retragere. Zăcea împrăştiată în petice umede şi cenuşii pe terenurile pe care încă le mai ocupa.
   Rolf Ottersen îi primi în prag şi le oferi cafea. În vreme ce îşi scoteau hainele de stradă, Harry îi spuse ce dorea de la el.
   Rolf Ottersen nu întrebă care era motivul, ci se mulţumi să încuviinţeze din cap.
   Gemenele se găseau în living şi croşetau ceva.
   - Ce o să iasă? le întrebă Katrine.
   - O eşarfă, răspunseră fetele la unison. Mătuşa ne învaţă cum.
   Arătară spre Ane Pedersen, care şedea pe balansoar, croşetând şi zâmbind în chip de „mă bucur să vă revăd” spre Katrine.
   - Vreau doar un pic de salivă şi de mucus de la ele, rosti Katrine cu voioşie, ridicând în sus un beţişor de prelevare. Deschideţi gura mare.
   Gemenele chicotiră şi puseră jos ce croşetau.
   Harry se duse cu Rolf Ottersen în bucătărie, unde apa dintr-un ibric mare fiersese deja şi se simţea miros de cafea fierbinte.
   - Aşadar v-aţi înşelat, zise Rolf. În privinţa doctorului.
   - Poate, acceptă Harry. Sau poate că el are până la urmă legătură cu cazul. E-n regulă dacă mai arunc din nou o privire prin şopron?
   Rolf Ottersen făcu un gest prin care îl invita pe Harry să facă ce dorea.
   - Însă Ane a făcut curăţenie pe acolo, zise el. Nu prea mai e ceva de văzut.
   Înăuntru era într-adevăr curat. Harry îşi aminti sângele puilor răspândit pe podea, gros şi întunecat la culoare, în vreme ce Holm culegea mostre, însă acum totul fusese şters şi spălat. Podelele erau rozalii acolo unde sângele se infiltrase în lemn.
   Harry se postă lângă buturuga de tăiere şi se uită la uşă. Încercă să şi-o imagineze pe Sylvia stând acolo şi măcelărind puii în timp ce Omul de zăpadă păşea înăuntru.
   Oare fusese surprinsă? Omorâse doi pui. Nu, trei. De ce crezuse el că fuseseră doi? Doi plus unul. De ce plus unul?
   Harry închise ochii.
   Doi dintre pui zăceau pe buturuga de tăiere, cu sângele lor scurgându-se în şanţul de scurgere din podea. Aşa era normal să fie omorâţi puii. Însă al treilea zăcuse la ceva distanţă şi murdărise podeaua. Treabă de amator. Iar sângele se închegase acolo unde fusese tăiat gâtul celui de-al treilea pui. La fel cum fusese retezat gâtul Sylviei. Îşi aminti cum explicase Holm totul. Şi îşi dădu seama că ideea nu era nouă, zăcea ascunsă undeva în mintea lui, alături de toate celelalte idei pe jumătate gândite, pe jumătate rumegate, pe jumătate visate. Al treilea pui fusese ucis la fel, cu un laţ electric.
   Se duse până la locul unde podeaua absorbise sângele şi se lăsă pe vine.
   Dacă Omul de zăpadă omorâse ultimul pui, de ce folosise laţul şi nu securea? Simplu. Deoarece securea dispăruse undeva în adâncurile pădurii. Ca atare, povestea trebuia să se fi petrecut după crimă. Criminalul venise înapoi acolo şi ucisese un pui. Dar de ce? Un soi de ritual voodoo? O inspiraţie bruscă? Prostii, maşina aia de ucis se ţinea de planul lui şi urma tiparele prestabilite.
   Exista un motiv.
   De ce?
   - De ce? întrebă Katrine.
   Harry nu o auzise intrând. Poliţista stătea în cadrul uşii, cu lumina de la becul singuratic căzându-i pe faţă. Ţinea în mână două punguţe de plastic cu beţişoarele de prelevare probe. Harry se înfioră văzând-o că stă iarăşi aşa, într-un cadru de uşă cu mâinile întinse în direcţia lui. La fel ca la arestarea lui Becker. Însă îşi mai dădu seama şi de altceva.
   - Cum am spus, mormăi Harry, studiind resturile rozalii, cred că povestea asta are de-a face cu relaţiile de familie. Cu acoperirea urmelor.
   - Cine? întrebă ea, venind spre el.
   Tocurile cizmelor ţăcăneau pe podeaua de lemn.
   - La cine te gândeşti?
   Katrine se ghemui lângă el. Parfumul ei de esenţă masculină pluti dincolo de Harry, ridicându-se de pe pielea ei caldă în aerul rece.
   - Habar n-am.
   - Aici nu e vorba de procesare sistematizată; este o idee pe care ai avut-o. Ai tu o teorie, declară simplu Katrine, plimbându-şi arătătorul unei mâini pe podea.
   Harry se retrase.
   - Nici măcar nu e o teorie.
   - Haide, scoate-o la lumină.
   Harry inspiră adânc.
   - Arve Stop.
   - Ce-i cu el?
   - Conform spuselor lui, s-a dus la Idar Vetlesen pentru ajutor medical cu problema lui legată de cot. Însă, după cum spune Borghild, Vetlesen nu ţinea niciun fel de fişă pentru Stop. M-am întrebat de ce s-a întâmplat una ca asta.
   Katrine ridică din umeri.
   - Poate că erau probleme mai mari decât una a cotului. Poate că Stop se temea să nu se afle că urma tratamente de înfrumuseţare.
   - Dacă Idar Vetlesen convenise să nu ţină fişe pentru toţi pacienţii care se temeau de aşa ceva, nu ar fi trecut niciun nume în dosarele lui. Aşa că mi-am zis că trebuie să fie vorba de altceva, ceva care nu putea fi dezvăluit.
   - Cum ar fi?
   - Stop a minţit la Bosse. A spus că în familia lui nu există cazuri de nebunie sau de boli ereditare.
   - Şi există?
   - Să presupunem că da, de dragul teoriei.
   - Teoria care nici măcar nu e o teorie?
   Harry încuviinţă din cap.
   - Idar Vetlesen era cel mai discret specialist norvegian în sindromul Fahr. Nici Borghild şi nici asistenta lui nu aveau habar de asta. Ca atare, cum naiba şi-au croit drum până la el Sylvia Ottersen şi Birte Becker?
   - Cum?
   - Să presupunem că specialitatea lui Vetlesen nu era vreo boală ereditară, ci discreţia. În definitiv, el însuşi declara că pe asta se bazează afacerea lui. De aceea s-a dus la el un pacient şi prieten în acelaşi timp, spunând că suferea de sindromul Fahr, un diagnostic care i se pusese altundeva, de către un specialist adevărat. Însă acel specialist nu dispunea de experienţa lui Vetlesen în materie de discreţie, iar aşa ceva trebuia menţinut secret. Pacientul a insistat, poate chiar a plătit ceva în plus pentru asta. Deoarece această persoană avea bani mulţi.
   - Arve Stop?
   - Da.
   - Dar el fusese deja diagnosticat de cineva, iar informaţia se putea afla.
   - Nu de aşa ceva se teme Stop în primul rând. Se teme că s-ar putea afla că se duce la tratament împreună cu progeniturile lui. Pe care le vrea testate ca să vadă dacă suferă de boala genetică. Iar chestiunea asta trebuie tratată cu maximă confidenţialitate, deoarece nimeni nu ştie că sunt copiii lui. De fapt, unii oameni chiar cred că progeniturile lor le aparţin. Aşa cum credea Filip Becker că este tatăl lui Jonas. Şi...
   Harry dădu din cap înspre casa de la fermă.
   - Rolf Ottersen? gemu Katrine, cu răsuflarea tăiată. Gemenele? Crezi că...?
   Ridică pungile din plastic.
   - Crezi că au genele lui Arve Stop?
   - E posibil.
  Katrine se uită la el.
   - Femeile dispărute... ceilalţi copii...
   - Dacă testul ADN demonstrează că Stop este tatăl lui Jonas şi al gemenelor, luni efectuăm teste pe copiii celorlalte femei dispărute.
   - Vrei să spui... că Arve Stop a regulat prin toată Norvegia? Că a înseminat mai multe femei, după care le-a ucis la mai mulţi ani după ce ele au născut?
   Harry dădu din umeri.
   - De ce? întrebă Katrine.
   - Dacă am dreptate, atunci vorbim de nebunie, evident, iar asta e o simplă speculaţie. Adesea în spatele nebuniei există o logică destul de clară. Ai auzit de focile Berhaus?
   Katrine clătină din cap.
   - Masculul speciei este rece şi raţional, zise Harry. După ce femela naşte şi puiul a trecut cu bine de prima etapă critică, masculul încearcă să omoare femela. Deoarece ştie că ea nu va dori să se mai împerecheze cu el. Iar el nu vrea ca alte foci tinere să concureze cu propria progenitură.
   Katrine părea să înţeleagă cu dificultate.
   - E nebunie, da, zise ea. Dar nu ştiu care nebunie e mai mare: să gândeşti ca o focă sau să crezi că cineva gândeşte ca o focă.
   - Cum am zis...
   Harry se ridică cu genunchii trosnindu-i.
   -  Nici măcar nu e o teorie.
   - Minţi, rosti ea, zgâindu-se la el. Eşti deja sigur că Arve Stop este tatăl.
   Harry îi răspunse cu un rânjet.
   - Eşti la fel de ţăcănit ca şi mine, zise ea.
   Harry îi aruncă o privire intrigată.
   - Hai să mergem. Institutul de Medicină Legală aşteaptă beţişoarele de la noi.
   - Într-o zi de sâmbătă?
   Katrine îşi mai plimbă palma peste podea, după care se ridică.
   - N-au şi ei o viaţă?

   După ce lăsară probele la institut primind asigurări că vor avea răspunsul în acea seară sau a doua zi de dimineaţă, Harry o conduse pe Katrine acasă, în Seilduksgata.
   - Nicio lumină la ferestre, constată Harry. Eşti pe cont propriu?
   - O fată arătoasă ca mine? zâmbi Katrine, apucând mânerul portierei. Nu sunt niciodată singură.
   - Mmm. De ce nu ai vrut să le spun colegilor tăi de la poliţia din Bergen că eşti acolo?
   - Cum?
   - Credeam că se vor amuza auzind că lucrezi la un caz mare de crimă în capitala ţării.
   Ea ridică din umeri şi deschise portiera.
   - Cei din Bergen nu socotesc Oslo ca fiind capitala. Noapte bună.
   - Noapte bună.
   Harry plecă spre Sannergata.
   Nu era deloc sigur, dar credea că o văzuse pe Katrine devenind rigidă. Însă de ce anume mai putea fi sigur? Nici măcar de un clinchet, pe care îl socotise un sunet de cocoş de armă dat în spate, care se dovedise a fi sunetul unei crengi uscate rupte de o fetiţă din pricina spaimei. Însă nu mai putea pretinde, nu mai putea susţine că nu ştia. Katrine îşi aţintise revolverul de serviciu spre spatele lui Filip Becker în acea seară. Iar când Harry intrase în linia de tragere auzise sunetul, acel sunet pe care credea că îl auzise atunci când Salma rupsese o creangă în curte. Era clinchetul unui cocoş de revolver eliberat. Ceea ce însemna că fusese dat pe spate, că trăgaciul armei fusese acţionat de Katrine mai mult de două treimi din cursă, astfel că arma se putea declanşa oricând. Ea intenţionase să-l ucidă pe Becker.
   Nu, nu se putea preface. Deoarece lumina căzuse pe chipul ei în cadrul acelei uşi a şopronului. Iar el o recunoscuse. Şi, după cum îi spusese ei, povestea asta se referea în întregime la relaţii de familie.

   Şeful de poliţie Knut Muller-Nilsen o iubea pe Julie Christie. Atât de mult, încât nu îndrăznise niciodată să-i mărturisească soţiei întregul adevăr.
   În orice caz, cum el o bănuia pe Julie că avea o relaţie extraconjugală cu Omar Sharif, nu se simţea prea vinovat în vreme ce şedea lângă ea şi o devora pe Julie Christie cu privirea. Singurul necaz era acela că Julie a lui în acel moment se găsea într-o îmbrăţişare pasională cu numitul Sharif. Iar când sună telefonul de pe masa din living şi el răspunse, soţia lui apăsă pe butonul de pauză, determinând încremenirea imaginii acestui moment minunat şi totuşi greu de suportat de pe filmul lor derulat pe DVD, Doctor Jivago.
   - Ei, bună seara, Hole, zise Nilsen după ce inspectorul se prezentă. Da, îmi imaginez că ai destule pe cap şi eşti extrem de ocupat în acest moment.
   - Ai o clipă liberă? întrebă vocea răguşită, dar moale de la celălalt capăt al telefonului.
   Muller-Nilsen se uită la buzele roşii şi tremurânde ale lui Julie şi la ochii ei înceţoşaţi.
   - Am tot timpul la dispoziţie, Hole.
   - Când am venit pe la tine pe la birou mi-ai arătat o poză a lui Gert Rafto. Poza aia avea ceva ce am recunoscut.
   - Da?
   - După care ai spus ceva despre fata lui. Ai zis că ea a ajuns foarte bine, bineînţeles. E vorba despre acest „bineînţeles” subliminal. Ca şi cum era o informaţie pe care deja aş fi ştiut-o.
   - Da, dar ea chiar a ajuns bine, nu? replică Nilsen.
   - Depinde cum priveşti lucrurile, răspunse Harry.

24

Ziua 19

Toowoomba

   Agitaţia de sub candelabrele din sala Sonja Henie a hotelului Plaza era de aşteptat. Arve Stop stătea în cadrul uşii, unde primea oaspeţii. Îl durea falca de la atâtea zâmbete, iar strângerea atâtor mâini îl făcea să resimtă aceleaşi senzaţii neplăcute ca la boala cotului tenismanului.
   O femeie tânără, de la agenţia de evenimente care se ocupa de organizarea ceremoniei, trecu pe lângă el şi zâmbi văzând că oaspeţii erau acum aşezaţi în jurul mesei. Costumul ei negru, cât se putea de neutru, şi casca având un microfon aproape invizibil îl făceau pe Arve să o socotească un soi de agentă din Misiune imposibilă.
   - Intrăm, zise ea, ajustându-i papionul cu un gest amical, aproape tandru.
   Fata purta o verighetă pe deget. Şoldurile ei se unduiau în faţa lui în drum spre sală. Oare şoldurile alea născuseră vreun copil? Pantalonii ei negri stăteau strâns lipiţi de fese, iar Arve îşi imagină aceleaşi fese fără pantaloni pe ele, în faţa lui, pe patul din apartamentul din Aker Brygge. Însă tânăra părea prea profesionistă. Ar fi însemnat un deranj prea mare. Prea multă muncă de convingere.
   Arve îi întâlni privirea în oglinda mare de lângă uşă, îşi dădu seama că fusese prins păcătuind cu gândul şi zâmbi în chip de scuze. Ea izbucni în râs, în vreme ce obrajii prinseră să i se îmbujoreze în chip cu totul neprofesionist. Misiune imposibilă? Probabil, nu. Dar nu în seara asta.
   La masa lui de 8 persoane, toată lumea se ridică la apariţia lui. Partenerul lui de cină era propriul redactor-şef adjunct. O alegere plictisitoare, dar necesară. Femeia era măritată, avea copii şi chipul răvăşit al unei femei care munceşte între 12 şi 14 ore pe zi. Bieţii copii. Şi bietul de el în ziua în care ea descoperise că viaţa însemna mai mult decât revista Liberal. Masa reacţionă cu un salut în direcţia lui, în vreme ce privirea lui Arve mătura încăperea. Sub lumina candelabrelor, bijuteriile, zâmbetele şi ochii străluceau. Şi rochiile. Fără barete, fără umeri, fără spate, fără ruşine.
   Apoi explodă muzica. Din difuzoare ţâşniră acordurile copleşitoare ale Also Sprach Zarathustra. La întâlnirea cu agenţia de planificare evenimente, Arve Stop evidenţiase faptul că o astfel de introducere nu era chiar originală, era pompoasă şi pe el, personal, îl făcea să mediteze la crearea omului. I se replicase că tocmai asta fusese şi ideea.
   Pe scena mare, plină de fum şi lumini, păşi o celebritate TV care ceruse - şi primise - o sumă cu şase cifre ca să fie maestru de ceremonii.
  - Doamnelor şi domnilor! urlă individul într-un microfon mare, fără fir, care îi amintea lui Stop de un penis mare, în stare de erecţie. Bun venit!
   Buzele faimoase ale vedetei aproape că atingeau penisul negru artificial.
   - Bun venit la ceea ce vă promit că va fi o seară foarte specială!
   Arve Stop deja aştepta ca totul să se încheie.

   Harry se uita la fotografiile de pe raftul din biroul lui, la Societatea Poliţiştilor Morţi. Încerca să gândească, dar mintea i se învârtea aiurea, incapabilă să se agaţe de ceva, să obţină o imagine întreagă.
   Harry avusese permanent senzaţia că era vorba despre cineva din interior; cineva care ştiuse tot timpul ce va face el. Dar nu şi că va fi aşa. Era atât de inimaginabil de uşor. Iar în acelaşi timp atât de imposibil de complicat.
   Knut Muller-Nilsen îi spusese că Katrine fusese considerată privită drept unul dintre cei mai promiţători detectivi de la Divizia Omucideri în cadrul poliţiei din Bergen, o stea în ascensiune. Nu avusese niciodată vreo problemă.
   Da, exista, bineînţeles, incidentul care o determinase să ceară transferul la Unitatea Ofense Sexuale. Un martor de la un caz clasat sunase ca să se plângă de faptul că era în continuare hărţuit cu întrebări de către Katrine Bratt. Ea nu se oprise nici măcar atunci când omul îi spusese limpede că dăduse deja o declaraţie completă la poliţie. Până la urmă se aflase că ea ancheta pe cont propriu acel caz de luni în şir, fără să-şi notifice superiorii. Cum investigaţiile erau efectuate în timpul ei liber, situaţia nu ar fi constituit o problemă în mod normal, însă superiorii nu aveau deloc chef ca ea să îşi continue ancheta în acel caz aparte. Katrine fusese avertizată în privinţa acestui fapt, iar reacţia ei fusese aceea de a scoate în evidenţă câteva greşeli din cadrul anchetei iniţiale. Nu găsise înţelegere din partea superiorilor, aşa că, frustrată, făcuse cerere de transfer.
   - Cazul ăsta probabil că ajunsese o obsesie pentru ea, încheiase Muller-Nilsen discuţia cu Harry. Din câte îmi amintesc, cam pe atunci a părăsit-o şi soţul ei.
   Harry se ridică, ieşi pe coridor şi se îndreptă spre biroul lui Katrine. Aşa cum prevedeau reglementările interne, biroul era încuiat. Îşi continuă drumul pe coridor, până la camera de fotocopiere documente. Pe raftul cel mai de jos, lângă teancurile de hârtie, găsi o ghilotină, un postament mare şi greu din fier, cu o lamă de tăiat montată deasupra, pe care o scoase. Ghilotina nu fusese niciodată folosită, din câte îşi amintea el, însă acum Harry o cără în braţe pe coridor până la uşa biroului lui Katrine Bratt.
   Ridică obiectul deasupra capului gata să lovească. Apoi îşi coborî mâinile cu viteză.
   Ghilotina lovi broasca, scoţând încuietoarea din ţâţâni şi sfărâmând cu un pocnet puternic broasca.
   Harry abia reuşi să îşi mute picioarele din loc înainte ca dispozitivul să aterizeze pe podea cu un zgomot înfundat. Din uşă, care se deschise instantaneu, ţâşniră aşchii de lemn.
   Harry luă ghilotina de jos şi o duse înăuntru.
   Biroul lui Katrine Bratt era identic cu cel pe care Harry îl împărţise cu ofiţerul de poliţie Jack Halvorsen pe vremuri.
   Curat, gol, fără poze sau alte obiecte personale. Biroul avea o încuietoare simplă în partea de sus, de unde se controlau toate sertarele. După două lovituri cu ghilotina, încuietoarea şi sertarul de sus fură zdrobite. Harry scotoci prin interiorul sertarului, dând la o parte hârtii şi căutând prin mape de plastic, perforatoare de hârtii şi alte obiecte de birotică, până ce dădu peste un cuţit. Scoase teaca cuţitului. Marginea de sus era zimţată. În mod cert nu era un cuţit de jucărie. Harry apăsă lama pe teancul de hârtii pe care zăcea, şi cuţitul pătrunse fără rezistenţă în grămadă.
   În sertarul de dedesubt se găseau două cutii nedesfăcute cu gloanţe pentru revolverul ei de serviciu. Singurele obiecte personale pe care Harry le găsi erau două inele. Unul era plin de pietre care luceau furioase în lumina lămpii de birou.
   Harry mai văzuse acest inel undeva. Închise ochii, încercând să-şi aducă aminte unde. Un inel grosolan. Stil Las Vegas.
   Katrine n-ar fi purtat niciodată un astfel de inel. Îşi dădu seama unde îl mai văzuse. Simţi cum pulsul i-o ia razna. Văzuse inelul într-un dormitor. În dormitorul lui Birte Becker.

   În sala Sonja Henie, masa luase sfârşit şi mesele fuseseră strânse.
   Arve Stop stătea sprijinit de peretele din spatele sălii şi se uita la scenă, unde invitaţii se strânseseră ca să asculte trupa muzicală. Era un sunet măreţ. Era un sunet scump.
   Era sunetul megalomaniei. Arve Stop avusese îndoieli, dar în cele din urmă agenţia de evenimente îl convinsese că investiţia într-o experienţă aparte reprezenta o cale pentru el de a-şi cumpăra loialitatea, mândria şi entuziasmul angajaţilor faţă de locul lor de muncă. Iar prin achiziţionarea a un pic de succes internaţional el sublinia succesul revistei şi construia marca Liberal, un produs cu care cei care îşi făceau publicitate doreau să fie asociaţi.
   Solistul îşi ţinea un deget pe casca din ureche. Atacă cea mai înaltă notă a cântecului, un hit internaţional din anii ’80.
   - Nimeni nu atinge o acută atât de bine precum Morten Harket, zise o voce lângă Stop.
   Se răsuci pe călcâie. Şi îşi dădu imediat seama că mai văzuse acea persoană înainte, deoarece el nu uita niciodată o femeie frumoasă. Ce începea să uite tot mai des erau elemente de tip cine, unde şi când. Femeia era zveltă şi purta o rochie neagră simplă, cu o despicătură care îi amintea lui Arve de cineva. De Birte. Birte avea o asemenea rochie.
   - E scandalos, zise el.
   - E o notă greu de atins, rosti femeia, fără a-şi lua privirea de la solist.
   - E scandalos că nu ţin minte cum te cheamă. Ştiu doar că ne-am mai întâlnit.
   - Nu ne-am întâlnit, zise ea. Ne-am văzut o singură dată şi atât.
   Femeia îşi dădu părul negru de pe faţă. Era atrăgătoare, de o manieră clasică. Atrăgătoare în stilul Kate Moss. Birte fusese atrăgătoare în stilul Pamela Anderson.
   - Cred că pot fi în mod cert scuzat, rosti el, cu senzaţia că se trezeşte, că sângele începe să îi curgă prin corp, transportând aroma şampaniei în părţi ale creierului său care mai degrabă îl relaxau decât să îl adoarmă.
   - Cine eşti?
   - Sunt Katrine Bratt, răspunse ea.
   - A, da. Eşti de la o agenţie de publicitate, Katrine? Vreun intermediar bancar? Un fotograf independent? O scriitoare?
   La fiecare întrebare, Katrine clătină din cap cu un zâmbet.
   - Sunt o intrusă, replică ea. Una dintre ziaristele tale e prietenă cu mine. Mi-a spus cine va cânta după cină şi mi-a zis că aş putea să îmi pun o rochie pe mine şi să mă strecor înăuntru. Simţi nevoia să mă dai afară?
   Femeia îşi duse paharul cu şampanie la buze. Acestea nu erau la fel de pline cum îi plăceau lui de obicei, însă erau de un roşu aprins şi umede.
   Femeia continuă să privească înspre scenă, astfel încât el o putu studia din profil pe îndelete. Îi putu studia întregul profil. Curbura spatelui, arcul perfect al sânilor. Care n-aveau nevoie de silicon, ci poate doar de un sutien bun. Oare sânii ei alăptaseră vreun copil?
   - Mă gândesc la această variantă, zise el. Ai argumente cu care să mă împiedici?
   - Merge o ameninţare?
   - Poate.
   - I-am văzut afară pe paparazzi aşteptând ca invitaţii tăi celebri să iasă ca să prindă prada din această seară. Ce-ar fi dacă le-aş spune despre prietena mea ziaristă? Că i s-a dat de înţeles că perspectivele ei la revista Liberal sunt proaste după ce a respins avansurile tale?
   Arve Stop râse tare şi din inimă. Observă faptul că ei doi atrăgeau deja priviri întrebătoare din partea altor invitaţi.
   Aplecându-se spre femeie, constată că aroma parfumului ei nu era mult deosebită de apa de colonie folosită de el.
   - În primul rând, nu mi-e teamă de o reputaţie proastă, cu atât mai puţin în rândul colegilor din tagma bârfitorilor. În al doilea rând, prietena ta este o ziaristă proastă, iar în treilea rând, minte. Am regulat-o de trei ori. Şi poţi spune asta acelor paparazzi. Eşti măritată?
   - Da, rosti necunoscuta, răsucindu-se către scenă şi mutându-şi greutatea corpului, astfel încât prin despicătura rochiei i se zări o clipă marginea portjartierului din dantelă.
   Arve Stop simţi cum i se usucă gura şi luă o gură de şampanie. Urmări cu privirea mulţimea de femei care se ridicau pe vârfuri în faţa scenei. Respiră pe nas. De unde stătea putea adulmeca miros de sex de femeie.
   - Ai copii, Katrine?
   - Vrei să am copii?
   - Da.
   - De ce?
   - Deoarece prin crearea de viaţă femeile au învăţat să se supună naturii, iar asta le conferă o privire mai profundă asupra vieţii decât altor femei. Şi a bărbaţilor.
   - Prostii.
   - Nu, asta vă face pe voi, femeile, mai puţin disperate în vânătoarea după un tată potenţial. Vreţi doar să vă bucuraţi de joc.
   - Bine, râse ea. Atunci am copii. Ce jocuri îţi place să joci?
   - Hopa, exclamă Støp, uitându-se la ceas. Ne mişcăm prea repede.
   - Ce jocuri îţi place să joci?
   - Pe toate.
   - Minunat.
   Solistul închise ochii, prinse microfonul cu ambele mâini şi atacă un crescendo.
   - Petrecerea asta e plictisitoare, iar eu mă duc acasă.
   Stop îşi puse paharul gol pe o tavă care trecea prin apropiere.
   - Locuiesc în Aker Brygge. Aceeaşi intrare ca a revistei, la ultimul etaj. Soneria de sus.
   Ea schiţă un zâmbet.
   - Ştiu unde e. De cât avans ai nevoie?
   - Dă-mi 20 de minute. Şi promisiunea că nu vei discuta cu nimeni înainte de plecare. Nici măcar cu prietena ta. Ne-am înţeles, Katrine Bratt?
   Se uită la ea, sperând că rostise corect numele.
   - Ai încredere în mine, replică ea, iar el observă o lucire ciudată în ochii ei, ca lucirea unui incendiu de pădure reflectată de oglinda cerului. Vreau la fel de mult ca şi tine ca povestea asta să rămână între noi.
   Îşi ridică paharul.
   - Şi, apropo, ai regulat-o de patru ori, nu de trei.
   Stop îi mai aruncă o ultimă privire lungă înainte de a-şi croi drum spre ieşire. În urma lui, falsetto-ul solistului vocal continua să tremure abia imperceptibil pe sub candelabre.

   O uşă se trânti şi mai multe voci puternice, entuziaste, reverberară până în Seilduksgata. Patru tineri pe drum de la o petrecere la unul dintre barurile din Grunerlokka. Trecură de maşina parcată la marginea trotuarului fără să observe bărbatul dinăuntru. Apoi dădură colţul şi strada redeveni liniştită.
   Harry se aplecă spre parbriz şi îşi ridică privirea spre ferestrele apartamentului lui Katrine Bratt.
   L-ar fi putut suna pe Hagen, ar fi putut suna alarma, i-ar fi putut lua cu el pe Skarre şi o maşină de patrulă. Însă era posibil să se fi înşelat. Şi mai întâi trebuia să fie sigur, căci atât el, cât şi ea aveau enorm de multe lucruri de pierdut.

.....................................................