.......................................
8-9
Diondra se tot bâțâia înainte și înapoi, îmbrăcată cu paltonul, a cărui glugă cu margine îmblănită sălta în sus și-n jos.
- Atunci Ben capătă și asta, zise și-i dădu o armă de vânătoare de calibru 10.
- Atunci lasă-mă pe mine să iau pușca, o iau eu, zise Diondra.
Trey îi luă mâna, îi desfăcu pumnul și-i puse cuțitul în palmă.
- E ascuțit, așa că nu te prosti.
Dar nu asta făceau, se prosteau?
- BenGay, șterge-te pe față, lași numai sânge peste tot.
Cu toporul într-o mână și cu pușca în cealaltă, Ben își șterse fața cu mâneca și simți că amețește. Sângele tot curgea, acum îi ajunsese în păr și se prelingea peste un ochi. Îngheța de frig și-și aminti că asta se întâmpla când mureai de la o hemoragie, ți se făcea frig, apoi își dădu seama că ar fi fost o nebunie să nu-i fie frig, îmbrăcat în geaca cea mică a Diondrei, cu trupul amorțit, cu pielea ca de găină.
Trey scoase, în cele din urmă, și un târnăcop uriaș, cu lama atât de ascuțită că arăta ca un țurțure. Își puse pe umăr unealta, ca un bărbat care pleacă la muncă.
Diondra încă se uita botoasă la cuțit, iar Trey se răsti la ea.
- Vrei s-o spui? zise. Vrei s-o faci?
Fata lăsă deoparte aerul mohorât, mișcă ușor din cap a încuviințare și înfipse cuțitul în mijlocul cercului accidental în care se aflau. Dar nu, nu era accidental, fiindcă după aceea Trey își lăsă târnăcopul lângă cuțit și-i făcu semn lui Ben să facă la fel, un gest nerăbdător, ca un părinte către copilul care-a uitat să spună rugăciunea la masă. Așa că Ben așeză pușca și toporul peste celelalte, iar grămada de metal ascuțit, licărind, îi făcu inima să-i bubuie în piept.
Și, deodată, Diondra și Trey îl luară de mâini, palma lui Trey fermă și fierbinte, cea a Diondrei moale și lipicioasă, stând în cerc, în jurul armelor. Razele lunii făceau ca totul să împrăștie lumină. Fața Diondrei arăta ca o mască, numai depresiuni și povârnișuri, și când își îndreptă bărbia spre lună, cu gura deschisă, Ben avu o erecție înaintea grămezii de metal, dar nu-i păsă. Creierul îi sfârâia semiconștient, creierul i se prăjea la propriu, și deodată Diondra începu să psalmodieze.
- Ție, Satan, îți aducem sacrificiu, îți aducem durere, sânge, și frică, și furie, rădăcinile vieții umane. Te onorăm, Întunecatule. Cu puterea ta devenim și noi mai puternici, prețuindu-te devenim și noi prețuiți.
Ben nu știa ce-i cu vorbele acelea. Diondra se ruga mereu. Se ruga în biserică, precum oamenii normali, dar se ruga și zeițelor, se ruga și la pietre și cristale și la alte rahaturi. Era mereu în căutare de ajutor.
- O să-ți facem copilul un războinic, Dio, ce mama mă-sii, zise Trey.
Apoi rupseră cercul, toată lumea își luă de pe jos armele și porniră în tăcere pe câmp, unde zăpada scotea un scârțâit ca de cauciuc când o călcau și-i spărgeau crusta de la suprafață.
Ben își simțea picioarele înghețate la propriu, niște lucruri separate, care-i fuseseră atașate artificial. Dar nu conta cu adevărat, nu asta, nu prea mai conta nimic, erau într-o bulă în noaptea asta, nimic nu avea consecințe, și, atâta timp cât izbutea să stea în bulă, totul avea să fie bine.
- Pe care, Diondra? zise Trey când făcură un popas.
Patru vaci stăteau aproape, nemișcate în zăpadă, fără să-și facă griji în privința oamenilor. Imaginație puțină.
Diondra se opri, întinse un deget - într-o numărătoare fără cuvinte, ala-bala-portocala - și degetul se opri pe cel mai mare animal, un taur cu o ditamai pulă urâtă, lăsată în jos spre stratul de zăpadă. Diondra își trase buzele într-un rânjet de vampir, cu caninii dezgoliți, iar Ben se așteptă la un strigăt de luptă, un asalt, însă ea se mulțumi să pășească spre animal. Făcu trei pași mari, stângaci din cauza zăpezii, ajunse lângă taur, care nu făcuse decât un pas înapoi, și-i înfipse cuțitul de vânătoare în beregată.
Se-ntâmplă, își spuse Ben. Aici, acum. Un sacrificiu adus lui Satan.
Sângele taurului curgea precum uleiul, întunecat și gros - gâl, gâl, apoi, dintr-odată, un zvâcnet, vena se mișcase sau ceva, și sângele țâșni, o pâclă furioasă, acoperindu-i cu picuri de roșu pe fețe, pe haine, pe păr.
Diondra răcnea acum, în sfârșit, de parcă prima parte se petrecuse sub apă și deodată ieșise la suprafață, iar țipetele răsunau pe suprafața înghețată. Înfipse cuțitul în capul taurului, îi împunse ochiul stâng, i-l făcu să se sucească în orbită, neted și negru-sângeriu. Taurul se împletici prin zăpadă, greoi și nedumerit, ca un individ adormit trezit brusc din cauza unei urgențe - speriat, dar apatic. Părul alb îi era stropit cu sânge.
Tray ridică lama spre lună, scoase un chiot, balansă tesla și-o înfipse în burta animalului. Crupa animalului se înmuie preț de o clipă, apoi se ridică și începu să se bâțâie fără vlagă.
Celelalte vaci se depărtaseră de ei, ca niște copii care se uită la o bătaie, și mugeau încet, privindu-i.
- Pe el, țipă Diondra.
Trey săltă prin zăpadă, azvârlindu-și în sus picioarele ca și cum ar fi dansat, învârtindu-și lama prin aer. Îi cânta lui Satan și, în mijlocul versului, izbi spinarea animalului și-i frânse coloana vertebrală, făcându-l să se prăbușească în zăpadă.
Ben nu se clinti. Dacă se mișca însemna că trebuia să ia parte și el, dar nu voia, nu voia să simtă carnea taurului despicându-se, nu fiindcă ar fi fost ceva greșit în asta, ci fiindcă s-ar fi putut simți prea bine, ca și cu iarba, de care, după primul fum pe care-l trăsese, știuse că n-o să se mai lase. Ca și cum fumatul găsise înăuntrul lui un loc lăsat liber pentru fumat și se cuibărise acolo. Poate că și pentru asta exista un spațiu. Senzația uciderii, poate că era un locșor acolo care se voia ocupat.
- Haide, Ben, nu ne lăsa baltă acuma, strigă Trey, înghițind lacom aer după o a treia, o a patra, o a cincea lovitură.
Taurul era pe-o parte acum, gemând, un geamăt chinuit, ca de pe altă lume, cum ar fi sunat, probabil, un dinozaur căzut într-un puț bituminos - îngrozit, pe moarte, nepricepând.
- Haide, Ben, dă-i la cap. Nu poți să vii și să te uiți doar, țipă Diondra, de parcă să stai ar fi fost lucrul cel mai jalnic din lume.
Taurul ridică ochii spre ea, iar fata începu să-l înjunghie în mandibulă, iute și eficient, cu dinții încleștați, țipând „nenorocitule!“, înfigând din nou și din nou lama, cu o mână pe cuțit și cu cealaltă ținându-se de burtă.
- Stai așa, D., zise Trey și se sprijini de coada târnăcopului. Dă-i drumul, Ben, ce pula mea, sau o să te rănesc, omule.
Ochii încă-i luceau sub influența drogului și Ben își dori să fi luat mai mult din pulberea Diavolului, să nu fi rămas așa blocat între stări, cu un pic de logică rămasă, dar fără frică.
- E șansa ta, gagiule. Fii bărbat. Mama copilului tău e aici, se uită la tine, ea și-a făcut partea. Nu fi un băiețaș speriat și fără coaie toată viața, din ăla care-i lasă pe alții să-l mâne, să-l sperie. Eram și eu ca tine, omule, și nici nu visez să mă-ntorc acolo. Căcat, uite cum s-a purtat cu tine propriul tată. Cum te porți cu o puță bleagă. Dar ai parte de ce meriți, știi? Cred că știi asta.
Ben trase aer înghețat în plămâni, simțind că vorbele celuilalt i se îngropau sub piele, făcându-l din ce în ce mai furios. Nu era laș.
- Haide, Ben, fă-o și gata, îl îmboldi și Diondra.
Taurul abia dacă mai gâfâia, cu sângele curgând din zeci de răni, o băltoacă roșie în zăpadă.
- Trebuie să lași furia să iasă, omule, e cheia spre putere, ești prea speriat, omule, nu ești sătul să fii așa de speriat?
Taurul, pe jos, era jalnic acum, atât de neajutorat că lui Ben i se păru dezgustător. Mâna i se încleștă tot mai strâns pe topor, chestia aia trebuia omorâtă, să i se pună capăt chinurilor, apoi ridică toporul deasupra capului, sus și greu, și-l coborî peste capul taurului, cu un scrâșnet buimăcitor și un ultim muget al animalului, făcând bucățele de creier și de os să sară împrejur, iar mușchii lui se simțiră atât de bine întinzându-se, făcându-i umerii să se miște - treabă de bărbat - că lovi iarăși și despică în două craniul, taurul murise de-acum, cu un ultim zvâcnet al picioarelor din față, așa că-și îndreptă atenția spre mijlocul corpului, unde putea face pagubă serioasă, în sus și-n jos, țăndările de os zburau, odată cu bucăți înspumate de măruntaie.
„Să te fut să te fut să te fut“
țipă, cu umerii imposibil de tensionați, ca și cum erau de cauciuc, cu falca vibrându-i, cu pumnii strânși, cu pula tare împingându-i pantalonii, ca și cum lumea întreagă ar fi putut izbucni într-un orgasm. Lama sus, izbește!
Era pe cale să pună mâna și pe pușcă, însă brațele îi cedară, furia i se prelinse afară din corp și nu simți deloc putere. Se simțea stânjenit, ca atunci când și-o freca cu vreo revistă deocheată, pleoștit şi dobitoc, ca şi cum făcuse o prostie.
Diondra izbucni în râs:
- E destul de dur după ce chestia, practic, a murit.
- L-am omorât, nu?
Gâfâiau cu toții, epuizați, cu fețele pline de sânge în afară de locurile pe unde se șterseseră la ochi, și se uitau acum, ca niște ratoni, prin fantele acelea.
- Sigur ăsta-i tipul care te-a lăsat însărcinată, Diondra? zise Trey. Sigur i se scoală? Nu-i de mirare că se descurcă mai bine cu fetițele.
Ben lăsă toporul din mână și porni spre mașină, gândindu-se că de-acum era vremea să se întoarcă acasă, gândindu-se că numai maică-sa era de vină, pentru că fusese așa de scorpie de dimineață.
Dacă n-ar fi apucat-o pandaliile din cauza părului lui, acum ar fi fost acasă, curat la căldurică sub pătură, auzindu-și surorile de după ușă, cu televizorul bâzâind în capătul holului și maică-sa lepădând pe masă ceva tocană pentru cină. Dar în loc de asta era aici, batjocorit ca de obicei, după ce făcuse tot ce putuse ca să se arate vrednic și-o dăduse în bară, după ce, ca întotdeauna, adevărul ieșise la iveală. Noaptea asta avea să fie amintită de-a pururi, noaptea în care Ben nu putuse să omoare.
Însă știa, acum, senzaţia pe care ţi-o dă violenţa și voia mai mult. În câteva zile avea să se gândească la asta, ce se făcuse nu se mai putea desface, așa că avea să se gândească la asta, să fie obsedat de asta, de omorât, dar se îndoia că Diondra și Trey aveau să-l mai ia vreodată cu ei, și singur, ca de obicei, avea să fie prea prăpădit și prea speriat ca s-o facă.
Rămase cu spatele la ei, apoi ridică pușca la umăr și se-ntoarse pe călcâie, armând-o, cu degetul pe trăgaci.
Bum! Își imagină răsunetul, izbitura puștii în umăr, ca și cum i-ar da cineva un pumn prietenesc, zicând bună treabă! Și el frângând pușca, băgând alt cartuș, înaintând mai mult pe câmp, închizând pușca iarăși și bum!
Își imagină vuietul și aerul mirosind a fum, pe Trey și Diondra tăcând, de data asta, din gură, și el în picioare, pe un câmp plin de cadavre.
Libby Day
Acum
Lyle îmi lăsase nouă mesaje în zilele cât fusesem în Oklahoma fără să dau vreun semn, cu ton variabil: începuse prin imitarea unei văduve bogate, cred, vorbind ținându-se de nas, întrebându-mă de sănătate, ceva din vreo comedie, apoi tonul îi devenise agasat, grav, urgent și panicat, după care, la ultimul mesaj, se făcuse iarăși ridicol. „Dacă nu-mi răspunzi, vin eu... și iadul odată cu mine!“ țipase, adăugând apoi „Nu știu dac-ai văzut Tombstone.“
Îl văzusem, dar el îl imita tare prost pe Kurt Russell.
L-am sunat, i-am dat adresa (o decizie neobișnuită pentru mine), i-am zis că, dacă voia, putea să treacă. Pe fundal am auzit o voce de femeie întrebând cine era, zicându-i lui Lyle să mă întrebe ceva - întreab-o, hai, nu te prosti, întreab-o - în vreme ce Lyle încerca să închidă la repezeală telefonul. Poate era Magda, care voia un raport despre Runner? I l-aș fi dat. Voiam, de fapt, să vorbesc, altminteri m-aș fi vârât în pat și nu m-aș mai fi ridicat vreo 10 ani.
Cât am așteptat, mi-am vopsit părul. Cumpărasem o cutie cu vopsea de la băcănie, în drum spre casă, după ce-l văzusem pe Ben. Plănuiam să-mi aplic nuanța mea blondă obișnuită - platinată - dar în cele din urmă am plecat cu un tub de Roșu Insolent, cu o roșcată zâmbind ademenitor pe cutie. Mai puțină întreținere, da, preferam mereu mai puțină întreținere. Și mă gândisem să mă schimb la loc, dacă tot remarcase Ben că semănam așa de bine cu mama, ideea era irezistibilă pentru mine, mă gândeam că aș fi putut să apar cumva la rulota lui Diane, arătând ca o Patty Day reînviată, și poate că ar fi fost de ajuns ca să intru. A naibii Diane, care nu voia să-mi răspundă la telefon.
Mi-am întins pe cap un glob vinețiu de chimicale, mirosind ușor a ceva ars. Mai aveam 14 minute de stat în cap cu minunea când am auzit soneria. Lyle.
Evident că venise mai devreme. A intrat grăbit, spunând cât de ușurat era că primise vești de la mine, apoi s-a tras înapoi.
- Ce-i aia, un permanent?
- Mă fac iar roșcată.
- A, bun. Adică da, e drăguț. Nuanța naturală.
În cele 13 minute rămase, i-am spus lui Lyle despre Runner și despre Diondra.
- OK, a făcut Lyle privind înspre dreapta, cu urechea îndreptată spre mine, poziția lui de ascultare-cugetare. Deci, potrivit lui Ben, el s-ar fi întors în noaptea aia acasă, pentru scurt timp, s-a certat cu mama voastră, a plecat iarăși și în rest nu mai știe nimic.
-Potrivit lui Ben, am încuviințat.
- Și potrivit lui Runner, cum ar fi? Ori Trey ți-a omorât familia fiindcă Runner îi era dator, ori Ben și Trey ți-au omorât familia și pe Diondra într-un soi de ritual satanic. Ce-a zis Runner când a auzit că iubita lui îşi retrage alibiul?
- A zis să-i sugă pula. Trebuie să-mi spăl chestia asta.
M-a urmărit până la baie, proțăpit pe hol, cu mâinile întinse pe amândoi pereții, cugetând.
- Pot să-ţi spun ceva anume despre noaptea aceea, Libby?
Eram aplecată peste cadă, cu apa picurând din capul de furtun atașabil - nu existau dușuri în zonă - dar am tăcut.
- Nu pare, cum ar veni, că ar fi putut să fie doi oameni? Cumva? Uciderea lui Michelle a fost... cu mama ta și Debby a fost, gen, aproape ca și cum le-ar fi vânat. Dar Michelle a murit în patul ei, cu pătura pe ea. Au atmosfere diferite. Cred.
Am ridicat din umeri țeapănă, simțind cum se învârtejesc imagini din Loculîntunecat, și mi-am băgat capul sub jet, unde nu mai auzeam. Cât eram cu capul în jos încă, l-am simțit pe Lyle cum îmi ia capătul de furtun și mi-l lipește de ceafă. Stângaci, fără pic de romantism, pur și simplu isprăvind treaba.
- Încă aveai niște cremă din aia, a țipat acoperind zgomotul apei, apoi mi-a dat iarăși furtunul.
M-am ridicat, a întins mâna spre mine, mi-a luat un lob al urechii între degete și l-a șters.
- Și niște chestie roșie pe ureche. Probabil că n-ar merge cu cerceii.
- N-am găuri în urechi, am zis pieptănându-mă, încercând să-mi dau seama dacă ieșise bine culoarea.
Încercând din răsputeri să nu mă gândesc la cadavrele familiei, să mă concentrez doar asupra părului.
- Serios? Credeam că toate fetele au urechile găurite.
- N-a avut cine să-mi facă.
S-a uitat la mine cum mă pieptănam, zâmbind cu tristețe.
- Cum e părul? a întrebat.
- O să vedem când se usucă.
Ne-am așezat, după aceea, pe canapeaua jegoasă din camera de zi, fiecare la câte un capăt, ascultând ploaia care se pornise iarăși.
- Trey Teepano a avut un alibi, a zis în cele din urmă.
- Păi și Runner a avut. Se pare că-s ușor de obținut.
- Poate ar trebui să mergi înainte și să-ți retragi oficial mărturia?
- Nu retrag nimic până nu-s sigură, am zis. Și nu-s.
Ploaia s-a întețit, făcându-mă să-mi doresc un foc zdravăn.
- Știi că ferma a intrat în execuție silită în ziua crimelor, nu? a zis Lyle.
Am încuviințat din cap. Era una dintre cele patruzeci de mii de noi informații care-mi intraseră în creier mulțumită lui Lyle și fișelor sale.
- Nu ți se pare că-i ceva? Nu că-i prea ciudat, ca și cum am trece cu vederea ceva evident? O fată minte, o fermă se duce la fund, datoriile de la pariuri sunt colectate de un, aoleu, de un cămătar adorator al Diavolului. Toate în aceeași zi.
- Și absolut toată lumea din cazul ăsta minte, minte întruna sau a mințit.
- Acum ce facem? a întrebat.
- Ne uităm la televizor, am zis și-am dat drumul aparatului, apoi m-am trântit la loc și mi-am luat între degete o șuviță pe jumătate uscată, ca să-i verific culoarea.
Era de-un roșu-pur, șocant, dar, până la urmă asta îmi era culoarea adevărată a părului.
- Știi, Libby, sunt mândru de tine, pentru toate astea, a zis Lyle, protocolar.
- A, nu zice asta, pare așa de condescendent, mă înnebunește când faci așa.
- Nu eram condescendent, a zis cu o voce mai piţigăiată.
- Doar nebun.
- Nu eram. Cum ar veni, e foarte mișto că am ajuns să te cunosc.
- Da, mare senzație. Sunt plină de merite.
- Ești.
- Lyle, te rog, nu, OK?
Mi-am ridicat un genunchi până sub bărbie și-am stat amândoi așa, prefăcându-ne că ne uităm la o emisiune de gătit, cu o prezentatoare parcă prea vioaie.
- Libby?
Mi-am îndreptat privirea spre el, încet, de parcă m-ar fi durut ochii.
- Pot să-ți zic ceva?
- Ce?
- Ai auzit de focurile alea de vegetaţie din apropiere de San Bernardino din ’99 care au distrus, gen, 80 de case şi cam 36 000 de hectare?
Am ridicat din umeri. Părea că în California e mereu câte un incendiu.
- Eu am pus focul. Nu dinadins. Sau, cel puţin, nu am vrut să scape de sub control. Eram doar un puști, gen, doișpe ani, și nu mă pasiona focul sau mai știu eu ce, dar m-am ales cu o brichetă, nici nu mai știu cum, dar îmi plăcea s-o aprind și umblam pe dealurile de pe lângă cartierul meu, plictisit, și cărarea era plină de ierburi uscate și din astea. Și mergeam așa și aprindeam bricheta, doar să văd dacă pot aprinde vârfurile buruienilor, aveau vârfurile astea, ca niște mustăți.
- Iarbă înspicată.
- Și, când m-am întors... luaseră toate foc. Erau vreo 20 de mini-focuri în spatele meu, ca niște făclii. Și era vreme cu vânt, așa că vârfurile au început să ardă și să aprindă și alte locuri, apoi altele. Și nu mai erau, gen, niște focuri mici, ici și colo. Era un ditai focul.
- Așa de rapid?
- Da, în secundele alea se făcuse incendiu. Încă țin minte senzația, că pentru un moment aș fi reușit, poate, să-l opresc, dar nu. Acuma ajunsese, gen, ceva mai mare decât mine. Și avea să se facă rău de tot. Știu că mă gândeam că-s în mijlocul unei chestii de care n-o să trec niciodată. Și n-am trecut. E greu să fii așa de tânăr și să-ți dai seama de așa ceva.
Ar fi trebuit, acum, să zic și eu ceva.
- N-ai făcut asta intenționat, Lyle. Ai fost un copil care-a avut un ghinion oribil, ciudat de-a binelea.
- Păi știu, dar de aia, ştii, mă identific cu tine. Acum nu mult timp am aflat de povestea ta și m-am gândit s-ar putea să fie ca mine. Ar putea să știe și ea senzația aia, când ceva îţi scapă cu totul de sub control. Știi, cu declarația ta și ce s-a mai întâmplat după aceea...
- Știu.
- N-am mai spus nimănui povestea asta. De bunăvoie, adică. M-am gândit că tu...
- Știu. Mersi.
Dacă aș fi fost un om mai bun, i-aș fi luat mâna, i-aș fi strâns-o cu căldură, i-aș fi transmis că înțelegeam, că eram pe aceeași lungime de undă. Numai că nu eram, un mersi era suficient. Buck a sărit pe sofa, între noi, cerându-mi de mâncare.
- Ăă... și ce faci în weekend? a zis Lyle apucând marginea sofalei, același loc unde Krissi stătuse cu capul în palme, plângând.
- Nimic.
- Ăă... păi mama voia să vadă dacă ai vrea să vii la petrecerea asta de aniversare pe care-o face pentru mine, a spus. Doar o masă, gen, ca între prieteni.
Lumea dădea petreceri, așa făceau oamenii mari, dar felul în care o zisese Lyle mă făcea să mă gândesc la clovni, baloane și poate la călărit de ponei.
- O, dar poate vrei să te bucuri de ziua aia cu prietenii tăi, am zis căutând telecomanda din priviri.
- Așa-i. De aia te-am invitat.
- Aha. Bine atunci.
Încercam să nu zâmbesc, ar fi fost groaznic, și încercam să mă gândesc ce să zic, să-l întreb câți ani are - dacă avea 12 în 1999, asta însemna, Doamne-Dumnezeule, 22? - dar un nou buletin de știri începuse vijelios. În această dimineață, Lisette Stephens fusese găsită moartă, pe fundul unei prăpăstii. Fusese ucisă cu luni în urmă.
Patty Day
3 ianuarie 1985, 12:01 a.m.
Kinnakee cel prăpădit. N-avea să simtă lipsa orașului ăstuia, mai ales iarna, când drumurile erau pline de gropi și simplul mers cu mașina îți zdruncina toate oasele.
Când ajunse acasă, Patty le găsi pe fete dormind tun, Debby și Michelle întinse pe dușumea ca întotdeauna, Debby cu o jucărie de pluș pe post de pernă, Michelle cu pixul în gură și jurnalul sub braț, părând să stea comod în ciuda unui picior îndoit sub ea. Libby era în pat, făcută ghem, cu pumnișorii la bărbie, scrâșnind din dinți. Patty se gândi să le bage pe toate în pătuț, dar nu voia să riște să le trezească. Așa că le trimise un sărut doar și închise ușa, simțind că o izbește izul de urină, și își dădu seama că uitase să schimbe, până la urmă, cearșafurile.
Plasa cu hăinuțe arsese cu totul, mai rămăseseră doar niște petice pe fundul vetrei. Un pătrățel de bumbac alb cu o stea vineție stătea în cenușă, înfruntând-o. Patty mai puse pe foc un buștean, ca să fie sigură, și aruncă peticul drept în flacără. Apoi o sună pe Diane și-o rugă să vină dis-de-dimineață, ca să-l caute iarăși pe Ben.
- Pot să vin acum, dacă ai nevoie de companie.
- Nu, mă bag în pat, zise Patty. Mersi pentru plic. Pentru bani.
- Deja am început să dau telefoane după avocați, până mâine ar trebui să avem o listă bună. Nu-ți face griji, Ben o să vină acasă. Probabil că a intrat în panică. Stă peste noapte la cineva. Apare el.
- Îl iubesc așa de mult, Diane..., începu Patty, dar se întrerupse. Hai, somn ușor.
- O să aduc niște fulgi de cereale când vin, azi am uitat să aduc.
Fulgi. Suna normal, așa de normal încât o lovi ca un pumn în burtă.
Patty o apucă spre dormitor. Voia să stea și să se gândească, să cugete, să mediteze. Nevoia era intensă, dar și-o înăbuși. Era ca și cum ai fi încercat să te lupți cu un guturai. Își turnă, în cele din urmă, două degete de bourbon și se îmbrăcă cu rândurile groase de haine pentru dormit.
Vremea de gândit trecuse. De-acum putea să se și relaxeze un pic.
Se gândise că avea să plângă - ușurarea de toate astea - dar nu plânse. Se urcă în pat, se uită la tavanul crăpat și-și spuse: „Nu trebuie să-mi mai fac griji că pică tavanul“. Nici la plasa ruptă de la geamul de lângă pat n-avea să se mai uite, gândindu-se, an după an, s-o repare odată. N-avea să-și mai facă griji diminețile, când se trezea și avea nevoie de cafea, că filtrul de cafea și-a dat, în fine, duhul. N-aveau s-o mai preocupe prețul alimentelor, costurile operative, dobânzile sau cardul de credit pe care-l făcuse Runner pe numele ei, și cheltuind bani pe care n-avea cum să-i achite. N-avea să mai vadă vreodată familia Cates, cel puțin o perioadă îndelungată.
N-avea să-și mai facă griji pentru Runner și felul în care se împăuna mergând ori în privința procesului, ori din cauza avocatului fițos, cu păr pieptănat pe spate și cu ceas de aur masiv, care i-ar fi spus lucruri liniștitoare și-ar fi judecat-o. Nu mai avea de ce să stea trează nopțile, întrebându-se oare ce-i spunea avocatul nevestei, lungiți în patul lor de puf, unde îi zicea povești despre „mama familiei Day“ și odraslele ei jegoase. Nu mai trebuia să-și facă griji că Ben va ajunge la închisoare. Că nu fusese în stare să aibă grijă de el. De ei toți. Lucrurile aveau să se schimbe.
Pentru prima dată în ultimul deceniu, nu-și mai făcea griji, așa că nu plânse. Cândva, după ora unu, Libby intră izbind ușa și se băgă, adormită, în pat lângă ea, iar Patty se răsuci și-o pupă de noapte bună și zise te iubesc, se bucura că poate zice asta, cu voce tare, unuia dintre copii, iar Libby era așa de adormită că Patty se întrebă dacă o auzise măcar.
Libby Day
Acum
M-am trezit simțind că am visat despre mama.
Tânjeam după hamburgerii ei dubioși, pe seama cărora ne distram întotdeauna, făcuți cu cartofi, bucăți de nap și, uneori, fructe vechi. Și asta era ciudat, de vreme ce nu mănânc carne. Dar voiam unul din burgerii ăia.
Mă gândeam chiar la gătitul hamburgerilor când a sunat Lyle, cu vocea lui pițigăiată. Doar unul și gata.
Asta zicea necontenit: cu o singură persoană să mai vorbesc și, dacă nu ieșea nimic din asta, puteam s-o las baltă. Trey Teepano. Ar fi trebuit să-l caut pe Trey Teepano. Când am zis că mi-ar fi prea greu să dau de el, Lyle i-a recitat adresa. „A fost ușor, are o afacere proprie. Teepano Feed“, a zis. Mi-a venit să-i spun și eu „bună treabă“ - nu că ar fi fost ușor? - dar n-am făcut-o.
Lyle a zis că femeile Magdei mi-ar da 500 de dolari ca să vorbesc cu Trey. Aș fi făcut-o și pe gratis, dar am acceptat, oricum, banii.
Știam că aveam să o tot țin așa, că nu mă puteam, de fapt, opri până ce nu găseam un răspuns. Ben știa, eram sigură de asta acum, Ben știa ceva, dar nu zicea.
Deci să continui. Mi-am amintit că urmărisem odată, la televizor, un expert în dragoste cu foarte mult bun-simț. Sfatul lui: „Nu te descuraja - orice relație pe care-o ai e un eșec, până o găsești pe cea potrivită“. Așa mă simțeam în privința misiunii ăsteia nefericite: toți cei cu care vorbeam mă dezamăgeau, până ce aveam să găsesc o persoană care să mă poată ajuta să lămuresc ce se întâmplase în noaptea aceea.
Lyle venea și el la Teepano Feed, pe de o parte fiindcă voia să vadă cum era Trey Teepano și, pe de altă parte, cred, fiindcă tipul îl neliniștea. („Nu prea am încredere, gen, în satanişti“). Teepano Feed era ceva mai la est de Manhattan, Kansas, undeva pe niște pământuri cultivate înghesuite între niște suburbii noi. Ansamblurile imobiliare erau curățele și lipsite de personalitate. Arătau la fel de false ca și prăvăliile cu suveniruri din Vestul Sălbatic din Lidgerwood, un loc unde oamenii doar se prefăceau că trăiesc. În stânga mea, casele pătrățoase au lăsat, în cele din urmă, locul unei lagune de iarbă ca smaraldul.
Un teren de golf. Nou-nouț și mititel. În ploaia rece de dimineață, câțiva bărbați rămâneau pe peluză, suciți și aplecați, cu crosele în mâini, arătând ca niște stegulețe galbene și roz pe fondul verde. Apoi, la fel de iute, casele false, iarba falsă și bărbații în tricouri pastelate au dispărut și m-am trezit că mă uit la un câmp cu vaci Jersey drăguțe, cafenii, care se uitau la mine întrebător.
M-am holbat și eu înapoi - vacile sunt printre puținele animale care chiar par că te văd. M-am holbat așa de tare, că am ratat clădirea mare din cărămidă purtând niște panouri cu Teepano Feed și Materiale Agricole, iar Lyle m-a bătut pe umăr, LibbyLibbyLibby. Am apăsat pe frână și-am alunecat vreo cincisprezece metri buni pe șoseaua udă și intensitatea senzației mi-a amintit de cum mă simțisem când îmi dăduse Runner drumul din brațe, după ce mă învârtise. Am dat înapoi vijelios și-am tras în parcarea cu pietriș pe jos.
O singură mașină mai era parcată în fața magazinului și locul întreg părea cam ponosit. Umpluturile de ciment dintre cărămizi erau pline de mucegai, iar un carusel pentru copii de lângă ușa mare - un sfert de dolar tura - rămăsese fără scaune. Când am pășit pe treptele largi de lemn din față, am văzut pâlpâind anunțurile luminoase din vitrine: „Avem lame!“ Ciudate cuvinte. Un semn de tinichea pe care scria Sevin 5% Praf se bălăngănea de unul dintre stâlpii clădirii.
- Ce-i aia găinușă egipteană? a zis Lyle când am ajuns pe cea mai de sus treaptă.
Când am deschis ușa s-a auzit clinchet de clopoțel și am pășit într-o încăpere mai rece decât afară - aerul condiționat vâjâia dat la maximum, la fel și un sistem de sunet care deversa un jazz cacofonic, un fel de coloană sonoră pentru apoplexie.
În spatele unei tejghele lungi se vedeau puști, închise într-un dulap scânteietor, a cărui sticlă te atrăgea precum un luciu de apă. Șiruri după șiruri de saci cu îngrășăminte și peletă, târnăcoape, pământ și șei, întinzându-se până în spatele prăvăliei. Lipită de peretele cel mai depărtat se afla o cușcă de sârmă conținând niște iepurași cu privire fixă. Cele mai idioate animale de companie din lume, mi-am zis. Cine și-ar fi dorit un animal care stătea, tremura și se răhățea peste tot? Se spunea că îi poți învăța la tava cu nisip, dar era o minciună.
- Să nu... știi tu, am început să-i zic lui Lyle, care-și întindea gâtul deja, adoptând stilul său inchizitorial dement, să... nu.
- Nu fac nimic.
Jazzul cel înnebunitor continua. Lyle a strigat un „bună“. Nu vedeam niciun angajat, niciun client, dar era totuși destul de dimineață, într-o zi ploioasă de marți. Am simțit, cu muzica aceea și lumina arzătoare și necruțătoare a becurilor fluorescente, că mă ia amețeala.
Apoi am deslușit ceva mișcându-se, prin spate, aplecându-se printre șirurile de rafturi, și am început să înaintez spre silueta aceea. Bărbatul avea pielea închisă, era musculos, cu părul des și negru prins la spate, în coadă.
S-a îndreptat de umeri când ne-a văzut.
- O, fir-ar! a zis tresărind.
S-a uitat la noi, apoi la ușă, de parcă ar fi uitat că magazinul e deschis.
- Nu v-am auzit intrând.
- Probabil din cauza muzicii, a răcnit Lyle arătând cu degetul spre plafon.
- Prea tare? Probabil că așa-i. Staţi un pic numai, a zis și a dispărut în direcția unui birou aflat în spate, apoi muzica s-a oprit brusc.
- E mai bine? Acuma, cu ce vă pot ajuta?
S-a sprijinit de un sac cu semințe și ne-a aruncat o privire care spunea că am face bine să merităm faptul că oprise muzica.
- Îl caut pe Trey Teepano, am zis. El e proprietarul magazinului?
- Eu sunt. Da, e-al meu. Cu ce vă pot ajuta?
Avea o energie încordată, se tot ridica pe călcâie, își apuca buzele între dinți. Era foarte arătos, iar fața îi arăta când tânără, când mai în vârstă, în funcție de poziție.
- Ei bine...
Ei bine, nu știam. Numele lui îmi umbla prin minte ca un descântec, dar ce să fac mai departe: să-l întreb dacă se ocupase de pariuri, dac-o știa pe Diondra? Să-l acuz de crimă?
- Ăă... e în legătură cu fratele meu.
- Ben.
- Mda, am zis surprinsă.
Trey Teepano a zâmbit, un zâmbet rece, de crocodil.
- Da, mi-a luat un pic dar te-am recunoscut. Părul roșu, asta cred că e, și aceeași figură. Tu ești aia care-a supravieţuit, nu? Debby?
- Libby.
- Așa. Și tu cine ești?
- Un prieten, atât, a zis Lyle.
Îl simțeam cum se străduiește să nu vorbească, să nu facă cum făcuse la întâlnirea cu Krissi Cates.
Trey a început să îndrepte rafturile, să reașeze sticlele de Deer-Off, prefăcându-se, nu cu foarte mult succes, că-i ocupat, ca și cum ar fi citit o carte ținută de-a-ndoaselea.
- Îl știai și pe tata?
- Pe Runner? Toată lumea îl știa pe Runner.
- Runner ți-a pomenit numele, ultima dată când l-am văzut.
Și-a scuturat părul.
- Da, a murit?
- Nu, el... trăiește în Oklahoma. Pare să creadă că ai fost cumva... implicat în noaptea aia, că ai putea să aduci lumină asupra celor întâmplate. Cu omorurile.
- Mda. Bătrânul e nebun, întotdeauna a fost.
- Zicea că erai un fel de agent de pariuri sau ceva, pe-atunci.
- Dap.
- Și că erai satanist.
- Dap.
A zis toate astea cu tonul molcom al unui fost dependent, cu vibrația aceea de sfârșeală pașnică.
- Deci e adevărat? a zis Lyle și s-a uitat apoi la mine vinovat.
- Da, și Runner îmi datora bani. O mulțime. Încă-mi datorează, cred. Dar asta nu-nseamnă că aș ști ce s-a întâmplat în casa voastră în noaptea aia. Am mai trecut prin asta, acum 10 ani.
- Mai degrabă vreo 25.
Trey a ridicat din sprâncene.
- Oho, cred că așa-i, a zis părând încă neconvins, strâmbându-se în timp ce socotea anii.
- L-ai cunoscut pe Ben? am insistat.
- Un pic, nu prea bine.
- Numele tău apare peste tot.
- Am un nume ușor de reținut, a ridicat Trey din umeri. Uitați, pe atunci Kinnakee era rasist ca naiba. Nu-i plăceau pe indieni. Am fost învinuit de-o groază de rahaturi pe care nu le-am făcut. Era înainte de Dansând cu lupii, pricepi ce zic? Era doar IDV, tot timpul, acolo în EFIC.
- Ce?
- IDV, Indianu-i De Vină. Recunosc, eram un rahat cu ochi. Nu eram un tip de treabă. Dar după noaptea aia, după ce s-a întâmplat cu familia ta, m-am lăsat de chestii. Nu chiar imediat, dar cam la vreun an sau doi. M-am lăsat de droguri, m-am lăsat de crezut în Diavol. Mai greu a fost să mă opresc din crezut în Diavol.
- Chiar ai crezut în Diavol? a zis Lyle.
A dat din umeri:
- Sigur. În ceva tre’ să crezi, nu? Fiecare cu chestia lui.
Eu nu, mi-am spus.
- E, cum ar fi, crezi că ai puterea lui Satan în tine, așa că ai puterea lui Satan în tine, a zis Trey. Dar asta era acum mult timp.
- Și cu Diondra Wertzner cum e? am zis.
A tăcut, a plecat de lângă noi, s-a dus la cușca iepurilor și-a început să mângâie unul, prin ochiurile de plasă, cu degetul arătător.
- Unde vrei s-ajungi cu asta, Deb... ăă... Libby?
- Încerc s-o găsesc pe Diondra Wertzner. Am auzit că era însărcinată cu copilul lui Ben când au fost crimele și că după aia a dispărut. Unii zic că a fost văzută, ultima oară, cu tine și cu Ben.
- A, căcat, Diondra. Știam eu că fata asta, mai devreme sau mai târziu, o să mă muște de cur, a zis și-a rânjit cu toată gura. Of, Diondra. N-am habar pe unde-i Diondra, mereu fugea, mereu făcea circ. Fugea de-acasă, părinții ei se dădeau de ceasul morții, se întorcea, stăteau cuminți o vreme, apoi părinții ei se făceau iar nesimțiți - o neglijau ca naiba - iar ei îi trebuia drama, să înceapă vreo chestie, să fugă de-acasă, din astea. Telenovelă curată. Cred că, ultima dată când a fugit, s-o fi gândit că nu mai merita să se-ntoarcă. În cartea de telefon te-ai uitat?
- E dată dispărută, a zis Lyle și iar s-a uitat la mine, să vadă dacă mă deranjase întreruperea.
Nu mă deranjase.
- A, e-n regulă, a zis Trey. Aș zice că trăiește pe undeva și că și-a luat unu’ din numele alea tâmpite ale ei.
- Nume tâmpite? am zis și mi-am lăsat palma pe brațul lui Lyle, ca să nu scape ceva pe gură.
- A, nu-i mare lucru, era genul de fată care voia mereu să fie altfel. Într-o zi vorbea cu accent englezesc, în alta cu accent din sud. Nu spunea nimănui cum o cheamă cu adevărat. Ca atunci când te duci la salonul de cosmetică și-ți dai alt nume, sau când comanzi pizza și-ți dai alt nume. Îi plăcea să ia în balon lumea, să se joace așa. „Sunt Desiree din Dallas, sunt Alexis din Londra.“ Mereu dădea... ăăă, își folosea numele porno.
- A făcut chestii porno? am zis.
- Nu, e ca-n jocul ăla. Cum îl chema pe animalul tău din copilărie?
M-am holbat la el.
- Numele animalului din copilărie, m-a îmboldit.
M-am folosit de câinele mort al lui Diane:
- Gracie.
- Și cum se chema strada pe care-ai crescut?
- Șoseaua Rurală nr. 2.
A râs.
- Ei, ăsta nu merge. Ar trebui să sune porcos, gen Bambi Evergreen sau din astea. Al Diondrei era... Polly cumva... Palm. Polly Palm, nu că-i mișto?
- Deci nu crezi că-i moartă?
A ridicat din umeri.
- Crezi că Ben chiar e vinovat? l-am întrebat.
- N-am nicio părere. Probabil.
Lyle se încordase brusc, bâțâia din cap, mă împungea cu degetul în spinare, încercând să mă mâne spre ușă.
- Deci mersi pentru timpul acordat, a bolborosit Lyle.
M-am încruntat la el, mi-a răspuns și el încruntându-se.
Un neon de deasupra s-a aprins zumzăind și a început să pâlpâie, scăldându-ne într-o lumină bolnăvicioasă, iar iepurii au început să se agite în paiele din cușcă. Trey s-a uitat urât la neon și acesta s-a oprit, ca și cum ar fi știut că-i certat.
- Păi... pot să-ți dau numărul meu, în caz că îți vine ceva în minte? am zis.
Trey a zâmbit și a clătinat din cap.
- Nu, mersi.
Apoi a plecat de lângă noi. În vreme ce ne îndreptam spre ușă, muzica a început iarăși să bubuie. Am întors capul. Furtuna începea să huruie, o parte a cerului era neagră, cealaltă galbenă. L-am văzut pe Trey ieșind din birou, privindu-ne, cu mâinile în șolduri, iar iepurii din cușcă au început să se zbată brusc.
- Hei, Trey, ce-i aia EFIC?
- Egiptul Futut În Cur, Libby. Orașul nostru natal.
Lyle tropăia grăbit înaintea mea, sărea peste trepte.
A ajuns la mașină din 3 pași mari și-a început să dea din mână, să-l las înăuntru, haidehaidehaide. M-am trântit lângă el, deja iritată.
- Ce-i? am zis.
A bubuit un tunet. O pală de aer mi-a adus pe la nas mirosul de pietriș ud.
- Întâi pornește, hai să plecăm de-aici, rapid.
- Da, șefu’.
Am țâșnit din parcare, înapoi spre Kansas City, în vreme ce ploaia începea să răpăie cu înverșunare. Conduceam de vreo 5 minute când Lyle mi-a zis să trag pe dreapta, a întins capul spre mine și-a zis:
- O, Doamne-Dumnezeule!
Ben Day
3 ianuarie 1985, 12:02 a.m.
Opriră mașina la casa Diondrei și câinii începură să latre cu frenezie, ca de obicei, ca și cum n-ar fi văzut niciodată o mașină, ori vreo persoană, ori pe Diondra. Apoi tustrei o zbughiră prin poarta din dos, după care Diondra le zise lui Ben și lui Trey să stea în fața porții glisante și să-și dea jos hainele, ca să nu lase peste tot urme de sânge. Scoteți-le de pe voi, faceți-le grămadă și-o să le ardem.
Câinii se temeau de Trey. Lătrau, însă nu se apropiau de el - îl bătuse rău pe cel alb odată, și de atunci pășeau cu toții grijulii în jurul lui. Trey își scoase cămașa peste cap, cum fac tipii prin filme, la modul dur, apoi își desfăcu nasturii de la blugi, cu ochii pe Diondra, ca și cum erau pe cale să și-o pună. Ca și cum era vorba de vreun preludiu dement.
Ben își trase și el cămașa în același fel, și-și coji pantalonii de pe el, pantalonii ăia de piele pe care-i făcuse deja lac de sudoare, și câinii dădură buzna, amușinându-l între picioare, lingându-i brațele ca și cum ar fi vrut să-l devoreze. Îl împinse pe unul deoparte, cu palma pe bot, îl împinse tare, însă câinele reveni, bălos, agresiv.
- Vrea să-ți sugă pula, omule, râse Trey. Nu rata ocazia, așa-i?
- De la mine nu pupă așa ceva, n-are decât, se răsti Diondra răsucind capul, cum făcea când era agasată.
Ieşi din blugii desfăcuți, arătând niște dungi arămii pe unde ar fi trebuit să fie chiloții, dar nu erau, doar carne albă și păr negru, des, ieșind în relief ca blana unei pisici ude. Apoi își dădu jos și puloverul și rămase doar în sutien, cu sânii umflați și cu urme albe de vergeturi în partea de sus.
- Ce? făcu înspre Ben.
- Nimic, ar trebui să intri în casă.
- Mersi, geniule.
Dădu cu piciorul în haine, îngrămădindu-le, și-i spuse lui Trey - reușind, cumva, să transmită că doar lui Trey îi vorbea - că se duce după niște gaz pentru brichetă.
Trey își împinse spre centru blugii, cu piciorul, și rămase în niște boxeri albaștri, apoi îi zise lui Ben că nu reușise să se arate vrednic.
- Mie nu mi se pare, mormăi Ben, dar când Trey făcu ce? se mulțumi să clatine din cap.
Un câine era acum peste el cu totul, cu labele pe coapsele lui Ben, încercând să-l lingă pe lângă stomac, unde se adunase niște sânge.
- Dă-te de-aici, se răsti Ben, iar când câinele nu făcu decât să sară iarăși pe el îl lovi cu dosul palmei.
Câinele mârâi, la fel și al doilea câine, iar al treilea lătră, dezgolindu-și colții. Ben, gol pușcă, se retrase împleticit spre intrarea casei, țipând „plecați“, însă câinii nu dădură înapoi decât când apăru Diondra.
- Câinii respectă puterea, zise Trey, țuguind ușor buzele la vederea goliciunii lui Ben. Fain tufiș roșcovan mai ai.
Trey luă cutia cu combustibil pentru brichetă de la Diondra, care rămăsese tot goală de la stomac în jos, cu buricul ieșit în afară ca un vârf de deget. Trey vărsă gazul pe haine, ținând cutia lângă pulă, ca și cum s-ar fi pișat în ea. Aprinse bricheta dintr-o latură, și PFUUU! hainele luară foc, făcându-l pe Trey să se retragă doi pași, împiedicându-se, cât pe ce să cadă. Era prima dată când Ben îl vedea într-o postură ridicolă.
Diondra se întoarse cu spatele, nevrând să-l stânjenească pe Trey uitându-se.
Și lucrul ăsta îl întristă cel mai mult din toată seara pe Ben: femeia pe care-o voia de soție, femeia care avea să-i nască un copil îi oferise bunăvoința aceea altui bărbat, dar niciodată, niciodată lui Ben.
Trebuia să o facă să-l respecte.
Era blocat acolo, la Diondra, și-i urmărea cum mai fumează ceva. Nu se putea duce acasă fără bicicletă - prea era frig, frig de-ți înghețau oasele, se pornise o ninsoare deasă, în caz că se pornea viscolul, vacile acelea, care mai rămăseseră, aveau să înghețe bocnă până dimineață dacă leneșul ăla de fermier nu făcea ceva. Foarte bine. Așa-i trebuia, să-i fie de învățătură. Ben simți cum furia urcă iarăși, puternică, în el.
Să le fie de învățătură tuturor. Tuturor cretinilor care nu păreau să aibă vreodată vreo problemă, care păreau să treacă precum gâsca prin apă - la dracu’, până și Runner, bețiv de căcat cum era, părea să tragă mai puține ponoase decât Ben. Erau o groază de oameni care aveau nevoie de-o lecție, care trebuia să priceapă odată, cum pricepea Ben, că nimic nu venea ușor, că cele mai multe lucruri aveau să se ducă pe copcă.
Diondra arsese, din greșeală, și blugii lui împreună cu pantalonii de piele. Așa că purta o pereche de nădragi mov de-ai Diondrei, o cămașă largă și șosete groase, albe, despre care-i spusese deja, de două ori, că le voia înapoi.
Erau în partea aceea rămasă fără rost a nopții, după ce marele eveniment se terminase, iar Ben încă se întreba ce însemnase totul, dacă se rugase pe bune la Diavol, dacă acum chiar avea să simtă puterea în el. Sau dacă nu cumva era vreo șmecherie sau vreo chestie din alea, pe care te convingeai singur s-o crezi - ca plăcile de spiritism sau clovnul ucigaș din dubița albă. Erau cu toții de acord, tacit, să creadă că făcuseră cu adevărat un sacrificiu pentru Satan sau era doar o scuză ca să-și rupă capul cu droguri și s-o ia razna?
Ar fi trebuit să se oprească din luat droguri mai demult. Fusese o chestie ieftină, își dădea seama după cât îl duruse, până și iarba intra greu, luptându-se, ca și cum ar fi fost pusă pe făcut pagubă. Chestiile ieftine îi făceau răi pe oameni.
Trey se cufundă în somn, încetișor, uitându-se la TV, ochii îi clipiră mai întâi, apoi capul începu să-i cadă pe piept, jos și iarăși sus. După care se lăsă pe-o parte și rămase lat.
Diondra spuse că trebuia să facă pipi, iar Ben rămase în camera de zi, dorindu-și să fie acasă. Își imagina cearşafurile lui de lână, se imagina pe el însuși în pat, vorbind la telefon cu Diondra. Niciodată nu-l suna acasă, și nici el n-avea voie s-o sune, fiindcă părinții ei erau așa de nebuni. Așa că Diondra își lua țigări cu ea și se oploșea în cabina telefonică de lângă benzinărie sau de la mall.
Era singurul lucru pe care-l făcea pentru el, ca să se simtă bine, și chiar îi plăcea că face efortul ăla pentru el. Poate că-i plăcea mai mult ideea de a vorbi cu Diondra decât să vorbească cu ea propriu-zis, fiindcă în ultima vreme se purta foarte urât cu el când erau împreună. Se gândi iarăși la taurul însângerat, dorindu-și să aibă iarăși pușca în mână, asta voia, apoi o auzi pe Diondra zbierându-i numele din dormitor.
Dădu colțul și o văzu lângă robotul ei telefonic de-un roșu sclipicios, cu capul înclinat într-o parte și, zicându-i doar „Ești terminat“, apăsă pe buton.
- Bună, Dio, Megan sunt. Sunt total îngrozită de Ben Day, ai auzit de chestie, că a molestat fetițele alea? Am și eu o soră într-a șasea. N-are nimic, slavă Domnului, dar ce pervers, măicuță. Cred că l-a arestat poliția. În fine, sună-mă.
Apoi un clic, un vâjâit și o altă voce de fată, profundă, nazală:
- Hei, Diondra, aici Jenny. Ți-am spus că Ben Day era un tip din ăia cu Diavolul, ai auzit panarama? Cred că fuge de poliție acuma. Mâine o să fie o adunare mare la școală pe tema asta. Nu știu, voiam să văd dacă vrei să vii.
Diondra stătea lângă aparat ca și cum ar fi vrut să-l strivească, ca și cum ar fi fost un animal căruia i-ar fi putut face ceva. Se întoarse spre Ben și țipă „Ce pizda mă-sii?“ aprinzându-se la față și împroșcând cu salivă, iar Ben, îndată, zise ce nu trebuia:
- Mai bine mă duc acasă.
- Mai bine te duci acasă? Ce-i asta, Ben, ce se-ntâmplă?
- Nu știu, de aia ar trebui să mă duc acasă.
- Nu, nu și nu, băiatul lu’ mămica. Băiatul mămichii, blegomanule. Ce, o să te duci acasă s-aștepți poliția și pe mine să mă lași aici, iar tu să intri la pârnaie? Și eu să aștept să se-ntoarcă nenorocitul de taică-meu? Cu nenorocitul tău de copil, de care nu mai pot să scap?
- Ce-ai vrea să fac, Diondra?
Acasă. Doar la asta se putea gândi.
- Plecăm diseară din oraș. Mi-au mai rămas vreo 200 de dolari. De la tine cam cât ai putea să scoți?
Cum Ben nu răspunse imediat, fiindcă era cu mintea la Krissi Cates, se gândea dacă sărutul ăla era o chestie pentru care să fie arestat, cât din toate astea era adevărat și dacă polițaii chiar umblau după el, Diondra păși spre el și-i arse o palmă, tare.
- Cât ai la tine acasă?
- Nu știu. Am niște bani pe care i-am pus deoparte, iar mama are, de obicei, vreo sută–două ascunși pe undeva. Dar nu știu unde.
Diondra se lăsă într-o parte, închise un ochi și-și privi ceasul deșteptător.
- Stă până târziu maică-ta, e trează la ora asta?
- Dacă poliția-i acolo, da.
Dacă nu era poliția, ar fi dormit, chiar și speriată de moarte. Era marea glumă în familie, că mama nu sărbătorise niciodată Anul Nou, fiindcă mereu adormea înainte de miezul nopții.
- Mergem acolo și, dacă nu vedem vreo mașină de poliție, intrăm. Poți să iei banii, să-ți pui niște haine, iar după aia să ne cărăm dracului de-acolo.
- Și după aia, ce?
Diondra se apropie de el din cealaltă parte a încăperii și-l mângâie pe obrazul ce-l înțepa încă. Machiajul de la ochi îi cursese până pe la jumătatea obrazului, însă el tot simți un val de ce... iubire? Putere? Ceva. Un val, un sentiment, ceva bun.
- Ben, puiule, sunt mama copilului tău, da?
El înclină aproape imperceptibil din cap.
- OK, atunci scoate-mă din oraș. Scoate-ne pe amândoi. Fără tine nu pot să fac asta. Trebuie să plecăm. Să pornim spre vest. Putem să punem cortul undeva, să dormim în mașină, orice. Altfel intri în pușcărie, iar pe mine mă omoară tăticu’. O să mă lase să nasc copilul și-apoi o să mă omoare. Și n-ai vrea să ai un copil orfan, nu? Nu dacă poți s-o previi. Așa că să mergem.
- N-am făcut ce zic ei, cu fetele alea, n-am făcut, șopti în cele din urmă Ben, iar Diondra se lăsă pe umărul lui și cârlionții ei îi intrară în gură.
- Cui îi pasă dacă ai făcut sau nu? zise, lipită de pieptul lui.
Libby Day
Acum
Lyle sălta pe bancheta lui.
- Libby, ai observat? Să-mi trag una, ai observat?
- Ce?
- Numele porno al Diondrei, pe care-l folosea tot timpul, ai observat?
- Polly Palm, ce-i cu el?
Lyle zâmbea cu toată gura, iar dinții lungi licăreau, mai strălucitori decât restul feţei, în mașina întunecoasă.
- Libby, ce nume avea fratele tău tatuat pe braț? Mai ții minte numele la care ne-am gândit noi? Molly, Sally și unul de care-am zis că sună a nume de câine?
- O, Doamne.
- Polly, corect?
- O, Doamne, am zis iarăși.
- Nu-i vreo coincidență, este?
Sigur că nu era. Oricine păstrează vreun secret arde să-l spună. Ăsta era felul lui Ben de a-l spune. Omagiul său către iubita secretă. Dar n-ar fi putut să folosească numele ei real în tatuaj, Domnișoara Diondra cea Dispărută.
Așa că folosise numele pe care și-l lua ea când se juca. Mi l-am închipuit trecându-și degetele peste liniile umflate, cu pielea încă usturând, mândru. Polly. Poate un gest romantic. Poate unul menit s-o comemoreze.
- Mă întreb cât de vechi e tatuajul ăla, a zis Lyle.
- Nu părea chiar așa de vechi. Părea încă, nu știu, proaspăt, nu se ștersese deloc.
Lyle și-a scos laptopul, punându-l în echilibru pe genunchii strânși.
- Haide, haide, găsește reţeaua.
- Ce faci?
- Nu cred că Diondra e moartă. Cred că-i în exil. Și, dacă te-ai duce în exil și-ar trebui să-ți alegi un nume, n-ai fi tentată să folosești unul pe care l-ai mai folosit, unul pe care doar câțiva prieteni l-ar ști, o glumă ca pentru tine și-un pic de... acasă? Ceva ce și-ar putea tatua iubitul tău, gen, și-ar însemna ceva pentru el, ceva permanent la care să se uite. Hai odată, s-a stropșit la laptop.
Am mai mers vreo 20 de minute pe autostradă până să prindă Lyle semnal, apoi a început să butoneze în ritm cu ploaia, în vreme ce eu încercam să arunc câte-o privire pe ecran fără să murim amândoi. Şi-a ridicat brusc privirea, cu un zâmbet extaziat, dement.
- Libby, a zis, cred că mai bine tragi iar pe dreapta.
Am întors mașina brusc, pe marginea drumului, aproape de Kansas City, și-o camionetă cu remorcă m-a atenționat claxonând, făcându-mi mașina să se zguduie când a trecut pe lângă mine în viteză.
Numele îi apăruse pe ecran: Polly Palm din Kearney, Missouri. Adresă și număr de telefon, chiar acolo, și era singura Polly Palm din toată țara, asta dacă nu țineai cont de un salon de manichiură din Shreveport.
- Trebuie neapărat să-mi pun şi eu net, am zis.
- Crezi că ea e? a făcut Lyle, holbându-se la nume ca și cum ar fi putut să dispară. Ea trebuie să fie, așa-i?
- Să vedem, am zis și am scos telefonul.
A răspuns la al patrulea țâr, tocmai când trăgeam o gură bună de aer ca să-i las un mesaj.
- Vorbesc cu Polly Palm?
- Da.
Vocea era încântătoare, numai lapte și țigări.
- Vorbesc cu Diondra Wertzner?
Tăcere. Telefon pus în furcă.
- Îmi găsești drumul spre casa aia, Lyle?
Lyle voia să vină, chiar voia, chiar credea, pe bune, că ar fi trebuit să vină cu mine, dar nu credeam c-aş avea sorţi de izbândă cu el și nu-l doream acolo, așa că l-am lăsat la Sarah’s Pub, el încercând să nu arate prea morocănos, eu promițând să-l sun în clipa în care plecam de la Diondra.
- Serios vorbesc, nu uita, a strigat după mine. Serios!
I-am dat un claxon și am pornit. Când am virat după colț, încă striga ceva în urma mea.
Îmi înțepeniseră degetele de cât strânsesem volanul; Kearney era la vreo 45 de minute bune, la nord-est de Kansas City, iar adresa Diondrei, potrivit indicațiilor extrem de precise ale lui Lyle, era la încă 15 minute de orașul propriu-zis. Am știut că mă apropii când am început să dau peste indicatoarele cu Ferma lui Jesse James și Mormântul lui Jesse James.
M-am întrebat de ce alesese Diondra să locuiască în orașul de baștină al unui nelegiuit. Părea ceva ce-aș fi făcut eu. Am trecut de ieșirea spre ferma James - fusesem acolo în școala generală, era un loc micuț și rece unde, într-un atac neașteptat, fratele vitreg al lui Jesse fusese ucis - și țin minte că gândisem: „E fix ca acasă la noi“. Am mers mai departe pe o șosea îngustă, șerpuitoare, în sus și-n jos pe coline, apoi iarăși printr-o zonă rurală, unde case de lemn erau construite pe loturi mari, plane, cu câini în fiecare curte, ținuți în lanț. N-am văzut nici țipenie de om, zona părea pustie. Doar câini, câțiva cai și, mai încolo, o lizieră deasă, căreia i se dăduse voie să rămână între case și autostradă.
Casa Diondrei a apărut după alte 10 minute. Era urâtă, avea un aer tupeist, se apleca într-o parte ca o femeie înfuriată, cu mâna în șold. Avea nevoie de aerul ăsta, fiindcă altceva nu prea mai era de capul ei. Fusese construită la o oarecare distanță de stradă și arăta ca o baracă pentru lucrători sezonieri a unei ferme mari, dar nu mai era o altă casă acolo, ci doar niște petice noroioase de ambele părți, teren accidentat, cu hârtoape, de parcă pământul ar fi avut acnee. Și, în zare, tristele rămășițe ale pădurii.
Am luat-o pe drumeagul lung și neasfaltat care ducea spre casă, îngrijorându-mă deja că avea să-mi rămână blocată mașina, și ce mă făceam dacă-mi rămânea blocată mașina?
De după norii de furtună, soarele de amiază târzie a ieșit exact la timp ca să mă orbească; am trântit portiera și-am pornit spre casă, simțindu-mi măruntaiele reci.
Cum mă apropiam de treptele din față, o femelă mare de oposum a țâșnit de sub verandă, stropșindu-se la mine.
Apariţia m-a neliniștit, cu fața aia lunguiață și albă și ochi negri, arătând a ceva ce-ar fi trebuit să fie deja mort. Plus că femelele de oposum sunt niște cățele nasoale. A zbughit-o în tufe, iar eu am bătut cu piciorul în trepte ca să mă asigur că nu mai erau și alții, apoi am urcat.
Piciorul drept, cel paradit, mi-a fâșâit în gheată. Lângă ușă atârna un prinzător-de-vise, colți sculptați de animal și pene mișcând în bătaia vântului.
Așa cum ploaia, în oraș, poartă mirosul de beton, aici aducea iz de pământ și de bălegar. Mirosea ca acasă și asta nu era de bine.
O tăcere prelungă a urmat bătăilor mele în ușă, apoi am auzit pași apropiindu-se molcom. Diondra a deschis ușa, în mod evident teafără şi nevătămată. Nici nu părea foarte diferită de pozele pe care le văzusem. Nu mai avea cârlionți spiralați, dar tot își purta părul în bucle negre, tot își încondeia ochii cu negru, și asta-i făcea ochii să arate azurii, ca niște acadele. Îşi dăduse cu două rânduri de rimel, lungit pe la colțurile ochilor, răsfirat în punctulețe negre pe pernițele cărnoase de sub ochi.
Buzele îi erau cărnoase, ca niște labii. Fața ei, întregul ei trup, toate erau o serie de curbe blânde: obraji roz, cu ceva fălcuțe, sâni care-i ieșeau un pic peste marginea sutienului, un colăcel de piele mărginindu-i blugii pe talie.
- O, a zis deschizând ușa și lăsând un val de căldură să iasă. Libby?
- Da.
Mi-a cuprins fața în palme.
- La naiba, Libby. Mereu m-am gândit că într-o zi o să dai de mine. Deșteaptă fată!
M-a îmbrățișat, apoi m-a ținut un pic de brațe.
- Bună. Intră.
Am intrat într-o bucătărie cu cămară, care-mi amintea prea mult de casa mea pierdută. Am străbătut un hol scurt. În dreapta se căsca ușa de la pivniță, de unde se ridicau răbufniri de aer rece. Neglijență. Am intrat într-o cameră de zi cu tavan scund, cu o scrumieră pe jos, scoțând rotocoale de fum, cu pereții îngălbeniți și toată mobila arătând ponosită. Un televizor mare era lipit, ca un divan, de perete.
- Te-ar deranja dacă ți-ai scoate încălțămintea, te rog, drăguță? a zis arătând spre covorul din camera de zi, murdar și cleios.
Întreaga casă era cu susu-n jos, părăginită, plină de pete. Un rahat de câine miniatural stătea făcut grămadă lângă trepte, iar Diondra îl ocoli cu iscusință.
M-a condus spre canapea, lăsând în urmă cel puțin trei mirosuri diferite: de fixativ, cu iz de struguri, de loțiune florală și poate... spray împotriva insectelor?
Purta o bluză decoltată și blugi strâmți, cu accesorii ieftine de adolescentă. Era una dintre femeile acelea între două vârste care aveau impresia că-i pot păcăli pe ceilalți.
Am urmat-o, simțind lipsa celor câțiva centimetri în plus pe care mi-i ofereau ghetele, simțindu-mă ca un copil. Diondra și-a întors profilul spre mine, cercetându-mă cu coada ochiului, și am văzut un canin ascuțit ieșindu-i de sub buza de sus.
Și-a înclinat capul într-o parte și a zis:
- Haide, ia loc. Mamă, e clar că ești o Day, ha? Părul roșu ca focul, mereu mi-a plăcut asta.
De îndată ce ne-am așezat, trei pudeli cu picioare scurte au apărut în fugă, cu zgărzi scoțând clinchete de zurgălăi, și i s-au cățărat în poală. M-am încordat.
- Rahat, chiar că ești o Day, a zis ea cu voce hârâită. Și Ben era mereu tensionat când vedea câinii. Sigur, aveam unii mai mari decât copilașii ăștia.
A lăsat câinii să-i lingă degetele, limbuțe roz zvâcnind înăuntru și afară.
- Deci, Libby, a început, ca și cum numele meu, existența mea, ar fi fost un soi de glumă doar de ea pricepută, Ben ți-a spus unde să mă găsești? Spune-mi adevărul.
- Te-am găsit după ceva ce-a zis Trey Teepano.
- Trey? Isuse, da’ cum ai ajuns la Trey Teepano?
- Are un magazin pentru fermieri, e în Pagini Aurii.
- Magazin. Asta nu mi-aș fi închipuit. Apropo, cum arăta?
Am dat entuziastă din cap - arăta bine - apoi mi-am luat seama și m-am oprit.
După care am zis:
- Ai fost cu Ben în noaptea aia.
- Îhâm. Am fost, a zis și mi-a cercetat figura, prudentă însă interesată.
- Vreau să știu ce s-a întâmplat.
- De ce?
- De ce?
- Scuze, donșoară Libby, da-i totul așa, dintr-odată. Ți-a spus Ben ceva? De ce, adică, să vii acuma să mă cauți? De ce acuma?
- Trebuie să știu exact ce s-a întâmplat.
- Of, Libby, of, a zis și mi-a aruncat o privire plină de milă. Ben n-are probleme să stea acolo pentru ce s-a întâmplat în noaptea aia. El vrea să îndure. Lasă-l.
- El mi-a omorât familia?
- De asta ai venit?
- Mi-a omorât Ben familia?
S-a mulțumit să-mi zâmbească, cu buzele acelea fără contur înțepenite.
- Îmi trebuie liniște sufletească, Diondra, te rog. Doar spune-mi.
- Libby, aşadar e vorba de liniște sufletească? Crezi că, dacă afli răspunsul, o să-ți găsești pacea? Ca și cum, dacă știi, asta o să te repare cumva? Crezi că mai poate exista liniște pentru tine, după câte s-au întâmplat? Ce zici de asta? În loc să te întrebi ce s-a întâmplat, acceptă ce s-a întâmplat. Dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, Rugăciunea Seninătății. Pe mine m-a ajutat mult.
- Zi-mi numai, Diondra, zi-mi! Și după aia o să încerc să accept.
Soarele apunea, mă lovea acum prin geamul din spate, mă făcea să clipesc de la atâta strălucire. S-a aplecat spre mine, mi-a luat mâinile.
- Libby, îmi pare rău, pur și simplu nu știu. Am fost cu Ben în noaptea aia. Aveam de gând să plecăm din oraș. Eram însărcinată cu copilul lui. Plănuiam să fugim. El trebuia să se ducă acasă, să ia niște bani. Și a trecut o oră, au trecut două, trei. M-am gândit că s-a pierdut cu firea. Până la urmă am plâns până am adormit. După aceea, dimineața, am aflat ce s-a întâmplat. Întâi am crezut că a fost și el omorât. Apoi am auzit că nu, că-i reținut și că poliția crede că-i băgat într-un cuib, un clan satanic gen Charles Manson. Și așteptam o bătaie și la ușa mea. Dar nimic. Au trecut câteva zile, am auzit că Ben n-are niciun alibi, că nu a zis absolut nimic de mine. Mă proteja.
- Atâția ani.
- Atâția ani, da. Polițaii n-au fost mulțumiți doar cu Ben. Voiau mai mult, ar fi dat mai bine. Dar Ben n-a scos o vorbă. Ei drăcie, e eroul meu.
- Deci nimeni nu știe ce s-a întâmplat în noaptea aceea. N-o să aflu niciodată, în veci.
Am simțit o ușurare stranie zicând asta cu voce tare.
Acum, poate, izbuteam s-o las baltă. Dacă oricum nu puteam să știu niciodată, puteam s-o las baltă.
- Chiar cred că-ți poți găsi liniștea dacă accepți asta. Adică, Libby, nu cred că Ben a făcut-o. Cred că-l protejează pe tatăl vostru, asta cred. Dar cine știe? Nu-mi place s-o spun, dar orice s-ar fi întâmplat în noaptea aia, Ben trebuia să ajungă în închisoare. Chiar și el zice. Avea în el o chestie care nu se potrivea cu lumea de-afară, ceva violent. În închisoare se descurcă mult mai bine. E foarte popular. Corespondează cu femeile alea, femeile-s înnebunite după el. Primește vreo 10 cereri în căsătorie pe an. Din când în când mai are impresia c-ar vrea să iasă. Dar nu vrea de fapt.
- De unde știi?
- Ținem legătura, a ridicat vocea Diondra, apoi a zâmbit dulce.
Lumina galben-arămie a soarelui îi scălda bărbia, în vreme ce ochii, dintr-odată, i se cufundaseră în întuneric.
- Unde-i copilul, Diondra? Copilul cu care erai însărcinată?
- Aici sunt, a rostit Fata Day.
Ben Day
3 ianuarie 1985, 1:11 a.m.
Ben deschise ușa ce dădea spre camera de zi întunecată, zicându-și „sunt acasă“. Ca un erou-navigator ce se întorcea după luni petrecute pe mare.
Aproape că-i închise ușa-n nas Diondrei - nu mă prinzi! - dar o lăsă totuși înăuntru, fiindcă... Fiindcă se temea de ce s-ar fi putut întâmpla dacă n-o făcea. Bine, măcar, că nu-l luaseră și pe Trey. Nu voia ca Trey să-i umble prin casă și să facă mişto de lucruri despre care Ben știa, oricum, că-s jenante.
Toată lumea dormea acum, întreaga casă executa un exercițiu comun de respirație: inspiră–expiră. Voia s-o trezească pe maică-sa, își dorea să dea nas în nas cu ea, cu ochii cârpiți de somn, înfășurată bine în straturile ei de haine, și ea să-l întrebe pe unde umblase, ce-l mâncase să facă asta?
Diavolul. M-a mâncat Diavolul, mamă.
Nu voia să se ducă nicăieri cu Diondra, însă era în spatele lui, cu furia emanându-i din corp precum căldura - mai repede, mai repede - așa că începu să caute tiptil prin dulapuri, după ascunzișurile pentru bani ale maică-sii. Găsi, în primul dulap, o cutie veche cu fulgi de grâu, o deschise și înghiți cât de mult putu din cerealele uscate, cu fulgii lipindu-i-se de buze și de gâtlej, făcându-l să tușească ușor, o tuse de bebeluș. Apoi băgă mâna în cutie și apucă fulgii cu pumnul, îndesându-i în gură, apoi deschise frigiderul și descoperi un recipient de plastic cu capac conținând mazăre și cubulețe de morcovi, cu un strat de unt pe deasupra, și băgă lingura acolo, duse la gură marginea cutiei și se apucă să-și vâre spornic în gură, cu boabe de mazăre căzându-i pe piept și-apoi pe jos.
- Haide! sâsâi Diondra.
Încă avea pe el nădragii ei mov; ea purta blugi drăguți, un pulover roșu și ghetele negre ca de bărbat care-i plăceau atâta, numai că avea picioarele așa de mari încât ghetele chiar erau bărbătești. Nu-i plăcea s-o recunoască. Acum bătea cu o gheată în dușumea. Hai odată, hai odată.
- Să mergem la mine-n cameră, zise el. Am sigur niște bani pe-acolo. Și un cadou pentru tine.
Auzind asta, Diondra se învioră - chiar și acum, când îi umblau ochii aiurea, zănatici de la droguri și băutură, o bucura gândul unui cadou.
Lacătul era smuls și Ben se enervă, apoi începu să se îngrijoreze. Maică-sa sau poliția? Nu că ar fi avut ce să găsească, dar chiar și așa... Deschise ușa, aprinse lumina, Diondra închise ușa după el și se așeză pe pat. Și vorbea, vorbea și tot vorbea, dar el n-o asculta, apoi o buși plânsul, așa că se opri din făcut bagajul și se întinse lângă ea.
Îi netezi părul, îi mângâie burta și încercă s-o liniștească, încercă să-i șoptească vorbe alinătoare despre ce frumoasă avea să fie viața lor și alte minciuni de felul ăsta. Și trecu o jumătate de oră bună până ce se liniști. De parcă nu tot ea fusese aia care-i tot zicea să se grăbească. Tipic.
Se ridică iar, se uită la ceas, dorindu-și să iasă odată de aici, dacă tot aveau de gând cu adevărat s-o șteargă.
Ușa se crăpase, dar nu se opri ca s-o închidă, o voia deschisă, pericolul îl făcea mai iute. Aruncă niște blugi și niște pulovere într-o geantă sport, împreună cu caietul pe care-l umpluse cu nume care-i plăceau, pentru copil - încă era de părere că Krissi Day era cel mai bun, că era un nume ca lumea, Krissi Day. Krissi Patricia Day sau, după Diane, Krissi Diane Day. Ăsta îi plăcea fiindcă prietenii ei puteau să-i zică D-Day, ar fi fost mișto. Dar trebuia să se certe cu Diondra pe tema asta, fiindcă ei i se părea că numele alese de el erau prea comune. Voia nume gen Ambrosia, Calliope sau Nightingale.
Cu geanta pe umăr, băgă mâna în fundul sertarului de la birou și scoase de-acolo teancul de bani dosit. Pusese deoparte câte-o bancnotă de 5 și 10, când și când, și se convinsese că avea vreo 3-400 de dolari, dar văzu, acum, că nu erau nici măcar o sută. Și-i îndesă în buzunar, se lăsă în patru labe ca să ajungă sub pat și, unde fusese plasa cu hăinuțe, era gol acum. Hăinuțele fiicei lui.
- Unde-i cadoul meu? zise Diondra gutural, fiindcă stătea tolănită pe spate, cu burta țuguindu-se drept în sus, sfidătoare, ca un deget ce face un semn obscen.
Ben înălță capul, o privi, se uită la buzele mânjite și la ochii pătați cu negru și-și spuse că arăta ca un monstru.
- Nu-l găsesc, zise.
- Cum adică nu-l găsești?
- Nu dau de el, cineva a umblat pe-aici.
Rămaseră așa, în licărul singurului bec, neștiind ce să mai facă.
- Crezi că a fost una din surorile tale?
- Poate. Michelle își bagă mereu nasul pe-aici. Și nici n-am atâția bani câți am crezut că aveam.
Diondra se ridică, apucându-se de burtă, gest pe care nu-l făcea niciodată afectuos, protector. O înhăța de parcă ar fi fost o povară pe care el era prea prost ca să se ofere s-o care. O ținea acum îndreptată spre el, zicând:
- Ești tatăl nenorocitului ăstuia de copil, așa că ai face bine să te gândești rapid la ceva, tu m-ai lăsat gravidă, tu să repari. Sunt aproape în 7 luni, aș putea să nasc oricând, și tu...
O umbră neașteptată în ușă, un fâșâit scurt de cămașă de noapte, apoi un picior săltat, încercând să-și mențină echilibrul. O izbitură accidentală și ușa se deschise larg.
Michelle se furișase pe hol, încercând să tragă cu urechea, dar se aplecase prea tare în ușă. Fața ei brăzdată de somn se arătă vederii, cu ochelarii ăia mari reflectând pătrățele gemene de lumină. Avea în mâini un jurnal nou, iar din gură i se prelingea o dâră de pastă de pix.
Michelle își plimbă privirea de la Ben la Diondra, apoi și-o aținti asupra burții Diondrei și zise:
- Ben a lăsat o fată gravidă. Știam eu.
Ben nu-i putea vedea ochii, ci doar luminițele de pe lentile și zâmbetul din josul lor.
- Mamei i-ai spus? întrebă Michelle surescitată, ridicând vocea. Să-i spun eu mamei?
Ben era pe cale să întindă mâna după ea, s-o vâre la loc în pat cu o amenințare pe cinste, însă Diondra se repezi. Michelle încercă să ajungă la ușă, însă Diondra o apucă de păr, de părul acela lung, șaten, și o trânti la pământ.
Michelle căzu rău, pe noadă, iar Diondra șopti niciun cuvânt pizdă mică niciun cuvânt în morții mă-tii, și Michelle se smuci, se împinse în perete cu picioarele încălțate în papuci, lăsând-o pe Diondra cu un smoc de păr în mână, pe care-l azvârli pe jos și-o porni după Michelle, iar dacă Michelle ar fi fugit spre dormitorul mamei ar fi fost bine totul, însă ea se duse glonț spre dormitorul ei, spre camera fetelor, cu Diondra după ea, cu Ben în spatele lor, șoptind Diondra, stai, Diondra, las-o în pace. Numai că Diondra n-avea de gând s-o lase, se îndreptă spre patul lui Michelle, unde Michelle se lipise de perete, scâncind, și-o trase de-un picior, o întinse pe pat și se lăsă peste ea, vrei să spui la toată lumea că-s gravidă, ăsta-i planul tău, o șmecherie de-a ta ca să vinzi un secret pe 50 de cenți, să-i spui lui mămica, ia ghici ce știu eu, nu cred, rahat mic, oare de ce toată familia asta-i așa de tâmpită, și-și înfipse mâna în gâtul lui Michelle, și picioarele lui Michelle, în papucii ăia ce-ar fi trebuit să arate ca niște lăbuțe de cățel, se zbăteau în sus și-n jos, și Ben se uită la picioare, absent, gândindu-se că arătau pe bune ca niște lăbuțe, apoi Debby începu să-și revină încet din somnul ei ca o transă, Ben închise ușa în loc s-o deschidă larg și să-și strige mama, voia să fie liniște, n-avea alt impuls decât să rămână la plan, adică să nu trezească pe nimeni, și încercă să se înțeleagă cu Diondra, spunându-și că totul avea să fie bine, Diondra, Diondra, liniștește-te, n-o să spună, dă-i drumul, în vreme ce Diondra, lăsându-se și mai grea pe gâtul lui Michelle, gâfăi Crezi c-o să-mi petrec viața făcându-mi griji de târfa asta mică, și Michelle o zgârie, apoi înfipse pixul în mâna Diondrei, un punctuleț de sânge, și Diondra îi dădu o clipă drumul, arătând uimită, ca și cum nu i-ar fi venit a crede, iar Michelle se lăsă pe-o parte, sorbind aer cu lăcomie, și Diondra o înhăță iarăși de gât, iar Ben își lăsă palmele pe umerii Diondrei, ca s-o tragă de-acolo, dar în loc de asta își ținu palmele unde erau.
Libby Day
Acum
Fata Day era zveltă, aproape înaltă și, când a intrat în cameră, mi-a arătat un chip care, efectiv, era al meu. Avea și părul nostru roșu, vopsit castaniu, însă rădăcinile roșii se ițeau pe dedesubt, exact ca la mine cu câteva zile în urmă.
Statura probabil o avea de la Diondra, însă chipul era bucățică ruptă eu, Ben, mama. S-a uitat lung la mine, apoi a scuturat din cap.
- Scuze, a fost aiurea, a spus și a roșit.
Pielea îi era plină de pistruii familiei.
- N-am știut, adică presupun că e logic că semănăm, dar... oau.
S-a uitat la maică-sa, apoi iarăși la mine, la mâinile mele, la mâinile ei, la degetul care-mi lipsea.
- Sunt Crystal, nepoata ta.
Îmi venea s-o îmbrățișez, voiam s-o îmbrățișez. Am dat mâna.
Fata s-a apropiat șovăielnic, încolăcindu-şi braţele ca într-o împletitură, încă privindu-mă pieziș, cum te uiți la tine însăți într-o vitrină, când treci, încercând să te vezi un pic fără să-și dea seama ceilalți.
........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu