luni, 6 februarie 2023

Omul șoaptă, Alex North

 .....................................................
2-5

      M-am uitat în jur cu neîncredere.
   Îmi închipuiam că, înainte de a pleca, doamna Shearing golise casa după prima vizionare, că închiriase o firmă specializată care să-i ridice mobila veche. Era clar că nu făcuse cheltuieli costisitoare, iar acum totul mirosea aici a praf şi mucegai. Cutiile de carton erau clădite una peste alta în mijlocul garajului; înmuiate de umezeală se prăbuşeau sub greutatea celorlalte, iar mesele şi scaunele vechi erau adunate ca un puzzle de lemn într-o parte a garajului. Pe peretele din spate era sprijinită o saltea veche; materialul, impregnat cu pete enorme de ceai, semăna cu o hartă a unei lumi necunoscute. Simţeam mirosul grătarului negru de arsură rezemat de o uşă.
   Lângă pereţi erau grămezi de frunze uscate, maronii. Împinsei precaut cu piciorul o găleată de vopsea şi de sub ea ieşi cel mai mare păianjen pe care l-am văzut vreodată în viaţa mea. Sări uşor de la locul lui, aparent nederanjat de prezenţa mea.
   E bine, m-am gândit, privind în jur. Îţi mulţumesc frumos, doamnă Shearing.
   Nefiind prea mult loc, nu aveam pe unde să mă mişc, dar am înaintat spre grămadă de cutii şi am deschis una de deasupra, simţind cartonul umed sub degete. Am zărit înăuntru decoraţiuni vechi de Crăciun. Beteală vestejită, globuri mate şi deasupra ceva ce semăna a bijuterii.
   Una dintre bijuterii zbură drept spre faţa mea.
   - Doamne!
   Era să-mi pierd echilibrul, un picior îmi alunecă pe frunzele uscate din spate, iar braţul îmi flutură prin aer. Chestia zbură sus spre acoperiş, apoi se întoarse în jos răsucindu-se, înainte de a se lovi în mod repetat de fereastra gri.
   Fâl, fâl, fâl. O cădere diafană.
  Un fluture, mi-am dat seama. Nu recunoşteam ce tip de fluture, cu toate că aveam ceva cunoştinţe în privinţa speciilor de fluturi, cum ar fi fluturele verzei şi fluturele broască ţestoasă.
   M-am aplecat spre el cu atenţie, la fereastră, unde fluturele bătea din aripi lipit de geam şi l-am privit câteva secunde până când a înţeles şi s-a aşezat pe pervazul slinos cu aripile întinse. Fluturele era la fel de mare ca şi păianjenul din spatele meu, dar în timp ce acesta din urmă avea o culoare gri, urâtă, fluturele avea culori uimitoare. Pe aripi jucau vârtejuri galbene şi verzi, iar pe margine avea nuanţe de mov. Era frumos.
   Întorcându-mă din nou la cutie am mai văzut trei fluturi stând pe beteală.
   Aceştia nu se mişcau, deci poate era morţi, dar privind în jos, am mai văzut unul pe o latură a ultimei cutii, bătând din aripi încet, uşor, ca o respiraţie.
   Nu aveam idee de cât timp erau acolo sau care era ciclul lor de viaţă, dar credeam că închişi în garaj, singurul lor viitor era de a deveni hrană pentru păianjeni. Brusc, am simţit nevoia să întrerup acest lanţ trofic. Am rupt o bucată de carton de pe cutia de sus şi am încercat să-l fac să zboare pe unul dintre ei spre grămada de cutii de lângă uşă. Dar fluturele nu avea de gând să se mişte. Am încercat cu cel de la fereastră, dar şi el era încăpăţânat. Şi, în ciuda mărimii lor, priviţi de-aproape păreau foarte delicaţi, gata să se dezintegreze la cea mai mică atingere. Nu voiam să risc să pun mâna pe ei.
   Deci asta era.
   - Ei, bine, prieteni!
   Am aruncat cartonul într-o parte şi mi-am şters mâinile de blugi.
   - Eu m-am străduit.
   Nu mai aveam de ce să rămân. Asta era situaţia. Trebuia să adaug pe lista mea de sarcini şi debarasarea garajului, dar cel puţin nu era o urgenţă. Oare ce se afla acolo interesant pentru un vizitator? Evident, erau doar vechituri.
   Dar acum, când amintirea întâmplării se estompase puţin, mă întrebam dacă nu spunea cumva adevărul şi dacă nu înţelesesem eu greşit ceea ce văzusem.
   Am ieşit afară şi am pus lacătul la loc, închizând fluturii înăuntru. Părea extraordinar că supravieţuiseră în garaj atât de mult, în asemenea condiţii vitrege, imateriale. Dar în timp ce mă întorceam pe alee, spre casă, mă gândeam la Jake şi la mine şi mi-am dat seama ce s-a întâmplat. Aşa cum stăteau lucrurile, la urma urmei fluturii nu aveau de ales. Chiar şi în cele mai dure condiţii, ei supravieţuiseră.

Cincisprezece

      Încăperea era mică, dar fiindcă totul era alb, dădea senzaţia de spaţiu infinit. Un loc fără pereţi. Sau poate un loc în afara spaţiului şi a timpului.
   Pete îşi imagina că, pentru cei care urmăreau camerele de supraveghere cu circuit închis, semăna cu o scenă dintr-un film ştiinţifico-fantastic, cu o persoană stând într-o încăpere infinită, goală, unde pereţii virtuali urmau să fie ridicaţi.
   Îşi trecu degetele pe suprafaţa mesei lungi, care separa complet încăperea. Scârţâia uşor. Totul era curat, lustruit, steril.
   Şi, din nou, în cameră se lăsă liniştea.
   Aştepta.
   Când trebuia să se confrunte cu o situaţie neplăcută, era mai bine să se întâmple cât mai repede; oricât de îngrozitor ar fi, se va întâmpla oricum şi era mai bine să nu mai suporte şi aşteptarea. Frank Carter înţelesese acest lucru. Pete îl vizitase cel puţin o dată pe an de la încarcerare şi de fiecare dată îl lăsase să aştepte. Întotdeauna se producea o mică întârziere în aripa cu celule - un incident provocat. Era modul lui de a deţine controlul, arătând fără echivoc care din ei doi controla acţiunea. Faptul că doar Pete putea pleca după întrevedere, ar fi trebuit să fie reconfortant, dar niciodată nu era. Nu avea ce altceva să-i ofere lui Carter decât distracţie şi divertisment. Doar unul din ei avea ceva râvnit de celălalt şi asta o ştiau amândoi.
   Aşa că aştepta ca un copil cuminte.
   După câteva minute, uşa din celălalt capăt al încăperii se deschise şi doi gardieni intrară, aşezându-se de o parte şi de alta. Cadrul uşii rămânea gol. Monstrul, ca întotdeauna, nu se grăbea.
   Pete avea aceeaşi senzaţie de nelinişte pe măsură ce se apropia momentul. I se ridica tensiunea. Încetase demult să-şi pregătească întrebări pentru aceste întrevederi, iar cuvintele i se amestecau în minte, ca păsările care zburau speriate dintr-un copac. Dar adoptă forţat o expresie neutră şi încercă să fie cât mai calm posibil. Îl dureau muşchii din partea superioară a trunchiului de la antrenamentul de dimineaţă.
   În sfârşit, Carter apăru.
   Era îmbrăcat în uniformă bleu deschis şi avea cătuşe la mâini şi picioare.
   Încă purta bărbiţă tip cioc, de culoare roşcată şi se rădea pe cap. Se aplecă, ca întotdeauna, când se strecura în cameră, chiar dacă nu era nevoie. La 1.95 m înălţime şi o greutate de 107 kg, Carter era enorm, dar nu rata niciun prilej să pară şi mai mare.
   Încă doi gardieni îl escortau, conducând-l spre scaunul de la capătul opus al mesei. Apoi cei patru se retraseră, lăsându-l pe Peter singur cu Carter.
   Închiderea uşii din capătul încăperii i se păru unul dintre cele mai stridente sunete pe care le auzise vreodată.
   Carter se holbă la el amuzat.
   - Bună dimineaţa, Peter!
   - Frank, strigă Pete. Ce bine arăţi!
   - O duc bine.
   Carter se bătu cu mâna pe burtă, zăngănind uşor cătuşele de la mâini.
   - Chiar o duc bine.
   Pete încuviinţă. De fiecare dată când îl vizita, Carter îl uimea cum de era în stare nu numai să supravieţuiască în închisoare, ci reuşea chiar să înflorească. Părea că îşi petrece mult timp în sala de forţă a închisorii şi, cu toate că avea acelaşi fizic formidabil din ziua arestării, părea că anii de închisoare îl înmuiaseră. Arăta relaxat. Stând aşa, cu picioarele depărtate şi cu o mână musculoasă sprijinită pe braţul scaunului, părea un rege aşezat relaxat pe tron, supraveghind un curtean. În afara acestor pereţi, Carter fusese un animal periculos, furios, în conflict cu lumea, dar aici, în cuşcă, cu statutul de celebritate dobândită şi cu gaşca de fani care îl admirau, părea că îşi găsise, în sfârşit, un loc unde se putea relaxa.
   - Şi tu arăţi bine, Peter, spuse Carter. Mănânci bine. Te menţii în formă, văd. Ce-ţi face familia?
   - Nu ştiu, răspunse Pete. Dar a ta?
   În acel moment, sclipirea din ochii lui Carter dispăru. Făcuse o greşeală să-l întărâte pe acest om, dar câteodată nu se putea abţine, iar soţia şi fiul lui erau cele mai uşoare ţinte cu care putea să-l enerveze. Pete încă îşi amintea privirea din ochii lui Carter când asculta depoziţia soţiei sale, Jane Carter, susţinută la proces prin conferinţă video. Carter îşi imaginase că era prea speriată şi prea hărţuită ca să depună mărturie împotriva lui, dar în final o făcuse, lăsându-l pe Pete să intre în dependinţa casei şi retrăgând alibiul pe care i-l asigurase soţului său cu câteva luni înainte. Acum avea aceeaşi înfăţişare ca şi atunci. Oricât de confortabil s-ar fi simţit Carter aici, ura pe care o resimţea faţă de familie nu dispăruse niciodată.
   Brusc, se aplecă în faţă.
   - Ştii, am avut un vis extraordinar astă-noapte.
   Pete zâmbi forţat.
   - Serios? Doamne, Frank. Nu sunt sigur că vreau să-l aflu.
   - Ba nu, sigur vrei.
   Carter se dădu în spate, apoi chicoti.
   - Sigur vrei, pentru că băiatul era acolo, înţelegi? Băiatul familiei Smith. La început, în vis, nu eram sigur că era el, pentru că toţi nenorociţii ăia mici sunt la fel, nu? Putea fi oricare dintre ei. În plus, tricoul este tras peste faţă, aşa cum îmi place, ca să nu-i văd mutra. Dar el era. Deoarece, ştii, îmi amintesc hainele cu care era îmbrăcat. Pantaloni albaştri de jogging. Tricou polo, negru. Nu-i aşa?
   Pete nu spuse nimic.
   - Şi cineva plângea, spuse Carter. Dar nu el. El depăşise demult faza cu plânsul; se terminase. Iar plânsul se auzea din lateral. Aşa că am întors capul şi i-am zărit pe amândoi - mama şi tatăl lui. Văzuseră ce îi făcusem băiatului lor şi plângeau cu sughiţuri - toate speranţele şi visele lor... Şi uite eu ce-am făcut. Se încruntă. Cum îi cheamă?
   Din nou, Pete nu răspunse.
   - Miranda şi Alan.
   Carter încuviinţă.
   - Îmi amintesc acum. Erau la proces, nu? Ai stat lângă ei.
   - Da.
   - Aşa... Deci, Miranda şi Alan vărsau lacrimi de crocodil şi se uitau la mine. Spune-ne unde e. Mă implorau, înţelegi? E un pic patetic, dar toate astea îmi amintesc de tine şi mă gândesc în sinea mea, Peter vrea şi el să afle, s-ar putea să vină să mă vadă cât de curând.
   Carter zâmbi din partea cealaltă a mesei.
   - E prietenul meu, nu? Ar trebui să încerc să-l ajut. Şi mă uit în jur mai atent, încercând să-mi dau seama unde sunt şi unde e băiatul. Fiindcă niciodată nu puteam să-mi aduc aminte, nu?
   - Nu.
   - Şi apoi s-a întâmplat o chestie extraordinară.
   - Serios?
   - Chiar extraordinară. Ştii ce s-a întâmplat?
   - Te-ai trezit, spuse Pete.
   Carter îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs, apoi aplaudă teatral. Lanţurile zăngăneau în timp ce el aplauda. Când vorbi din nou, vocea îi redeveni normală, iar în ochi reapăru sclipirea familiară.
   - Mă cunoşti prea bine, Peter. Da, m-am trezit. Ce păcat, nu? Presupun că Miranda şi Alan plâng în continuare acum.
   Pete nu avea de gând să muşte momeala.
   - Ai mai văzut pe cineva în vis? spuse.
   - Pe cineva? Pe cine?
   - Nu ştiu. Mai era cineva cu tine? Poate te ajuta cineva.
   Era o abordare prea directă ca să-şi atingă scopul, dar, ca întotdeauna, privea cu atenţie reacţia lui Carter la întrebare. Cât despre subiectul unui potenţial complice, Carter juca în general bine, uneori se arăta amuzat, alteori plictisit, dar niciodată nu a confirmat şi nici nu a negat existenţa unui complice, a unui alt individ implicat în crime. De această dată chicotea în sinea lui, dar avu o reacţie diferită de cea obişnuită. Astăzi îşi schimbase comportamentul cu privire la această posibilitate.
   Ştie de ce sunt aici.
   - Mă întrebam când vii să mă vezi, spuse Carter. Având în vedere dispariţia acelui băieţel mă mir că a durat atât de mult până ai venit.
   - Am cerut să te vizitez cu ceva timp în urmă. Ai refuzat.
   - Ce? Am refuzat să-l văd pe bunul meu prieten, Peter?
   Carter se prefăcu ultragiat.
   - Ca şi cum aş fi făcut asta vreodată. Cred că cererile nu au ajuns la mine. O eroare administrativă. Nişte incompetenţi.
   Pete ridică din umeri forţat.
   - E în regulă, Frank. Nu reprezinţi o prioritate. Eşti în puşcărie de o vreme şi putem presupune că nu eşti un suspect în acest caz.
   Zâmbetul îi reapăru pe faţă.
   - Nu, nu sunt. Dar întotdeauna ajungi la mine, nu? Întotdeauna se sfârşeşte unde a început.
   - Ce înseamnă asta?
   - Înseamnă ce înseamnă. Deci, ce doreai să mă întrebi?
   - Cum spuneam, în visul tău, Frank... Mai era cineva?
   - Poate. Ştii cum sunt visele, totuşi. Se estompează repede. Păcat, nu?
   Pete se uită fix la Carter pentru un moment, măsurându-l din ochi. Ar fi fost uşor să afle despre dispariţia lui Neil Spencer; fusese peste tot la ştiri.
   Oare Carter mai ştia şi altceva? Cu siguranţă, îi făcea plăcere să dea impresia că ştie ceva, dar asta nu însemna nimic în sine. Putea fi un nou joc. Un alt mod de a se da mai mare decât era, de a-şi da mai multă importanţă decât avea de fapt.
   - Multe chestii se estompează, spuse Pete. De exemplu, notorietatea.
   - Aici nu.
   - În lumea de afară, da. Oamenii au uitat complet de tine.
   - O, sunt sigur că nu e adevărat.
   - Ai fost pe prima pagină a ziarelor, o vreme. Acum eşti omul de ieri. De fapt, nici măcar atât - acest băieţel a dispărut acum câteva luni, aşa cum spui, şi ştii câte buletine de ştiri te-au menţionat şi pe tine?
   - Nu ştiu, Peter. De ce nu-mi spui tu?
   - Niciunul.
   - Hmm... Poate ar trebui să încep să acord interviurile alea pe care toţi jurnaliştii şi investigatorii mi le solicitau? Aş putea să o fac.
   Rânji, iar Pete îşi, dădu seama de inutilitatea situaţiei. Se pusese degeaba în situaţia asta; Carter nu ştia nimic. Şi se va termina la fel ca întotdeauna. Ştia foarte bine cum se va comporta ulterior - modul în care vorbea Carter era ca un deja vu. Mai târziu, va simţi o dorinţă puternică de a deschide sticla de votcă din dulapul de la bucătărie.
   - Da, poate ar trebui.
   Se ridică în picioare, se întoarse cu spatele la Carter şi plecă.
   - La revedere, Frank!
   - S-ar putea să-i intereseze şoaptele.
   Pete se opri, cu mână pe clanţa. Îl trecu un fior pe şira spinării, apoi îşi lăsă mâinile în jos.
   Şoaptele.
   Neil Spencer îi spusese mamei sale despre un monstru care şoptea sub fereastra sa, dar acest aspect al dispariţiei băiatului nu fusese niciodată făcut public, iar jurnaliştii nu-l aflaseră. Sigur, putea să blufeze. Numai că, de data asta, Carter jucase această carte ostentativ, ca şi cum ar fi avut un atu.
   Pete se întoarse încet.
   Carter se sprijinea nonşalant de spătarul scaunului, privindu-l de sus. Aruncase destulă momeală ca să-i atragă atenţia. Iar Pete era sigur că nu se gândise la amănuntul cu şoaptele.
   Cumva, nenorocitul ştia.
   Dar cum?
   Acum, mai mult ca niciodată, trebuia să-şi păstreze calmul. Carter va specula orice semn de curiozitate observată la omul din faţa sa şi deja avea cum să profite.
   S-ar putea să-i intereseze şoaptele.
   - Ce vrei să spui cu asta, Frank?
   - Ei bine, băieţelul a văzut un monstru la fereastră, nu? Unul care vorbea cu el.
   Carter se aplecă din nou în faţă.
   - Vorbea. Foarte. Încet.
   Pete încerca să nu se lase copleşit de frustrarea care îi dădea târcoale.
   Carter ştia ceva şi un băieţel dispăruse. Trebuia să-l găsească.
   - De unde ştii de şoapte? întrebă.
   - Ah! Nu pot divulga informaţia.
   - Zi-mi mie.
   Carter zâmbi. Pe faţa lui se putea citi expresia unui om care nu mai are nimic de pierdut sau de câştigat în afară de durerea sau frustrarea provocată altora.
   - Îţi zic, spuse el, dar mai întâi vreau ceva în schimb.
   - Ce anume?
   Carter se sprijini de speteaza scaunului şi veselia îi dispăru de pe faţă. Pentru o clipă, privirea i se înceţoşă, ochi îi erau goi, dar mai apoi apăru o urmă vizibilă de ură ca o înţepătură de foc.
   - Adu-mi familia aici, spuse.
   - Familia ta?
   - Da, adu-i aici pe amândoi, pe nenorocita aia şi pe ticălosul ăla mic. Adu-i aici şi lasă-mă 5 minute singur cu ei.
   Pete îl fixă cu privirea. Pentru o secundă, fusese copleşit de o furie nebună, fără limită. Apoi Carter îşi dădu capul pe spate, îşi zăngăni lanţurile, iar liniştea din cameră se risipi în momentul când izbucni într-un râs isteric.

Şaisprezece

      - Să-l lăsăm singur 5 minute cu fosta familie, se gândi Amanda. Am putea oare să facem aşa ceva?
   Văzu apoi privirea lui Pete.
   - Apropo, glumesc.
   - Mi-am dat seama.
   Se prăbuşi pe scaunul de cealaltă parte a biroului şi închise ochii.
   Amanda îl privi o clipă. Arăta sleit de puteri şi parcă mai slab faţă de prima dată când îl întâlnise. Desigur, nu-l cunoştea bine, iar colaborarea lor în cele două luni fusese sporadică, dar îi crease impresia de... ei bine, de ce? De om care îşi controla emoţiile. Evident, era într-o formă foarte bună pentru un bărbat de vârsta sa. Calm şi capabil. Abia rostise vreun cuvânt despre cazul cel vechi şi chiar se arătase nepăsător şi detaşat când îi arătă fotografiile din dependinţa casei lui Frank Carter - scene de o oroare incredibilă, pe care chiar el le descoperise. Erau de-a dreptul sinistre. Se întreba cum rezistase până acum şi cum va face faţă dacă lucrurile se vor înrăutăţi.
   Nu se va întâmpla asta.
   Poliţiştii eficienţi nu pun la suflet chiar tot. Comisarul-şef Lyons aşa era, cu siguranţă, deoarece singurul mod de ascensiune pe scara ierarhică era să nu te laşi copleşit. Înainte de dispariţia lui Neil Spencer, îşi imagina că va fi la fel, dar acum nu mai era atât de sigură. Şi dacă iniţial credea că Pete Willis era calm şi detaşat, privindu-l acum, îşi schimbă părerea. Se pricepea doar să ţină lumea la distanţă, se gândi ea, iar Frank Carter era omul care se putea apropia cel mai mult de el.
   Deloc surprinzător, având în vedere evenimentele la care participaseră împreună şi faptul că una dintre victime nu fusese găsită niciodată - un puşti pe care Pete îl pierduse efectiv din vedere. Aruncă o privire spre ecranul calculatorului şi văzu fotografia cu care se obişnuise a lui Neil Spencer în tricoul de fotbal. Neil nu mai apăruse de aproximativ două luni şi ea resimţea absenţa lui ca pe o durere fizică reală. Oricât de mult încerca să nu se gândească la dispariţie, sentimentul de eşec se intensifica în fiecare zi. Nu-şi putea imagina cât de rău ar putea resimţi acest eşec după 20 de ani. Nu dorea să ajungă ca omul din faţa sa.
   Şi nu va ajunge aşa.
   - Zi-mi despre teoria cu complicele, spuse.
   - Nu sunt prea multe de spus.
   Pete deschise ochii.
   - Există o declaraţie a unui martor despre un om mai în vârstă cu părul cărunt, care a vorbit cu Tony Smith şi care nu seamănă cu Carter. Şi sunt şi nişte coincidenţe cu privire la fereastra pe unde s-a operat răpirea.
   - Destul de subţire.
   - Ştiu. Câteodată lumea vrea ca lucrurile să fie mai complicate decât sunt în realitate.
   - Este posibil să fi comis crimele singur. Principiul parcimoniei demonstrează că...
   - Ştiu ce demonstrează principiul parcimoniei.
   Pete îşi trecu mâna prin păr.
   - Elementele nu trebuie să fie multiplicate inutil. Cea mai simplă soluţie valabilă în toate cazurile este cea la care te-ai gândit prima dată.
   - Exact.
   - Iar noi asta facem, nu? Îl prindem pe suspect demonstrăm că este vinovat şi e suficient. Legăm dosarul cu o fundiţă roşie, îl băgăm în fişetul cu cazuri rezolvate şi mergem mai departe. Caz închis, am terminat treaba. Ne mutăm la următorul.
   Se gândi din nou la Lyons. La ascensiune.
   - Fiindcă asta trebuie să facem, spuse.
   - Dar câteodată nu e de ajuns.
   Pete dădu din cap.
   - Uneori lucrurile care par simple se dovedesc a fi mult mai complicate şi se omit detalii esenţiale.
   - Şi în acest caz detaliile ar putea să însemne că un criminal scapă nepedepsit? întrebă ea.
   - Cine ştie... Am încercat să nu mă gândesc la asta de-a lungul anilor.
   - Cred că e mai bine aşa.
   - Dar acum avem cazul lui Neil Spencer. Avem şoaptele şi monstrul. Şi îl avem şi pe ticălosul de Carter care stă la puşcărie şi care ştie ceva despre răpire.
   Aştepta.
   - Şi nu ştiu ce să fac în această privinţă, spuse Pete. Carter n-o să ne spună nimic. Iar pe prietenii lui i-am verificat de sute de ori. Sunt toţi curaţi.
   Amanda se gândi puţin.
   - Un imitator?
   - Posibil. Deci Carter nu vorbise la întâmplare. Detaliile despre şoapte nu fuseseră dezvăluite niciodată presei şi totuşi el cunoştea acest aspect. Nu avusese niciun vizitator în afară de mine. Corespondenţa pe care o primea era verificată. Cum de ştia totuşi?
   Frustrarea lui era atât de evidentă încât Amanda se miră că Pete nu dă cu pumnul în masă. În schimb, el dădu din cap şi-şi mută privirea. Măcar îl adusese puţin la viaţă, gândi Amanda. Asta era bine. La naiba cu calmul - credea că furia te motivează, iar Dumnezeu ştie că sunt momente când ai nevoie de un impuls care să te facă să mergi înainte. În acelaşi timp, îşi dădea seama că mare parte din furia lui Pete era îndreptată spre el însuşi: se învinovăţea că nu a fost în stare să afle adevărul. Şi asta era inutil. În plus, credea că vina este inutilă când e copleşită de emoţie. Când laşi vina să pună stăpânire pe tine, nu mai scapi de ea niciodată.
   - Carter nu ne va ajuta niciodată, spuse ea. Nu va dori.
   - Nu.
   - Visul cu Tony Smith?
   Dădu din mână a lehamite.
   - Aici e un joc. Am mai auzit din astea. Nu am nicio îndoială că el l-a ucis pe Tony şi că ştie exact unde a ascuns cadavrul. Dar nu va spune niciodată. Nu când are un atu asupra noastră. Asupra mea.
   Vedea clar acum cât de mult îl marcase întâlnirea cu Frank. Şi totuşi, oricât de greu ar fi fost, a acceptat această întrevedere chinuitoare de bună voie, deoarece găsirea lui Tony Smith însemna atât de mult pentru el. Dar Carter descoperise un nou joc şi trebuiau să se concentreze acum pe el.
   Înţelegea zbuciumul lui Pete, dar, în realitate, Tony Smith murise demult, iar Neil Spencer putea fi încă în viaţă.
   Era încă în viaţă.
   - Ei bine, ne mai are la mână cu ceva, spuse Amanda. Dar reţine că te-ai dus să vezi dacă îi scapă vreo informaţie.
   - Da.
   - Păi am aflat, ştie ceva, nu? Asta nu putea veni din senin. Trebuie să descoperim cum a aflat.
   Pete nu răspunse. Amanda se gândi.
   Fără vizitatori. Fără corespondenţă.
   - Are vreun prieten în închisoare, întrebă ea.
   - Are o mulţime.
   - Ceea ce este surprinzător până la un punct. Ucigaş de copii şi cu toate astea...
   - Nu a fost niciun element sexual în crime, ceea ce îl ajută puţin. Iar fizic, arată ca un adevărat monstru. În plus, să nu uităm celebritatea - prostiile alea cu Omul Şoaptă. Are un mic regat acolo.
   - OK. De cine e foarte apropiat?
   - N-am idee.
   - Dar putem afla, nu?
   Amanda se aplecă.
   - Poate a aflat informaţia de la cineva? De la o persoană care l-a vizitat pe un prieten de-al lui. Prietenul i-a spus lui Carter. Carter vorbeşte cu tine.
   Pete se gândi. Părea deranjat că nu-i venise lui ideea. Amanda se simţi mândră; bineînţeles, nu că ar fi avut nevoie să-l impresioneze. Dorea să-l motiveze sau măcar să nu mai pară atât de rănit.
   - Da, spuse el. E o idee bună.
   - Deci, la treabă!
   Ezită.
   - Nu că aş fi eu în poziţia de a-ţi da sarcini. Dar ar fi un punct de plecare, nu? Dacă ai timp...
   - Am timp.
   Se opri la uşă.
   - Mai e ceva, spuse Pete. Ai zis că lui Carter i-a scăpat o informaţie - că ştie cumva de şoapte.
   - Exact.
   - Dar e vorba şi despre sincronizare. Timp de două luni a refuzat să mă vadă. Nu s-a mai întâmplat înainte. Şi brusc s-a răzgândit şi a vrut să mă vadă.
   - Adică?
   - Nu ştiu sigur. Dar s-ar putea să existe o explicaţie şi trebuie să fim pregătiţi.
   Îi trebui un moment să înţeleagă ce vrea el să spună; se uită la fotografia lui Neil Spencer însă nu putea concepe această posibilitate. Asta nu se va întâmpla.
   Da, Pete avea dreptate. De două luni cazul stagna. Poate că decizia lui Carter de a vorbi însemna că lucrurile se vor pune în mişcare.

Şaptesprezece

      În pauza de prânz, Jake a stat singur pe o bancă de pe terenul de joacă, uitându-se la alţi copii care fugeau de acolo, transpiraţi şi înfierbântaţi.
   Era zgomot, iar ceilalţi copii nu păreau interesaţi de el. Era prima zi de şcoală, dar copiii din clasa lui se cunoşteau de mult timp. Jake îşi dădu seama în acea dimineaţă că nu erau interesaţi să mai facă cunoştinţă cu altcineva. Dar nu îl deranja asta. Jake ar fi fost mai fericit dacă l-ar fi lăsat în clasă, să deseneze, dar nu era voie. În schimb, trebuia să stea afară, lângă nişte tufe, dând din picioare şi aşteptând să sune clopoţelul.
   Mâine începi şcoala.
   Sunt sigur că o să-ţi faci o mulţime de prieteni noi.
   Tati nu ştia că se înşela destul de des. Totuşi, Jake se întreba dacă nu cumva ştia, deoarece tonul exprima mai mult dorinţă decât încredere. Poate undeva, în adâncul sufletului, ştiau amândoi că asta nu se va întâmpla niciodată. Mami i-ar fi spus că nu avea importanţă şi l-ar fi convins şi pe tati. Însă Jake se gândi că pentru tati avea importanţă. Era conştient că uneori îl dezamăgea.
   Cel puţin, dimineaţa decursese bine, în general. Făcuseră nişte calcule mintale destul de uşoare şi se descurcase bine. În clasă era instalat pe perete un sistem de tip semafor pentru sancţionarea comportamentelor inadecvate, dar în dreptul numelor tuturor copiilor era culoarea verde. George, asistentul învăţătoarei, era drăguţ, dar doamna Shelley, învăţătoarea, părea într-adevăr foarte severă, iar Jake nu prea dorea să iasă în evidenţă din prima zi, Nu-şi putea face prieteni, dar putea măcar să se descurce şi fără ei.
   Treaba lui la şcoală era să facă tot ce i se spune - să completeze spaţiile goale cu răspunsuri corecte şi să se gândească singur la mai multe variante pentru fiecare întrebare.
   Paf
   Jake se dădu înapoi rapid în timp ce o minge de fotbal ateriză în tufişul de lângă el. Învăţase deja numele tuturor copiilor din clasă şi cel care alerga să o aducă era Owen. Venea spre minge, dar se uita insistent la Jake, ceea ce îl făcu să creadă că aruncase dinadins mingea spre el. Dar poate Owen juca prost fotbal.
   - Scuze!
   - Nu-i nimic.
   - Da. Bine.
   Owen trase mingea din tufiş, uitându-se în continuare la Jake ca şi cum ar fi fost vina lui şi se îndepărtă cu paşi apăsaţi. Nu avea niciun sens. Poate Owen era chiar prostuţ. Chiar şi aşa, mai bine ar pleca de acolo.
   - Bună, Jake!
   Întoarse privirea şi o văzu pe fetiţă în genunchi, în tufă. Îi veni inima la loc şi se ridică.
   - Şşşt, îşi duse ea degetul la gură. Nu!
   Se aşeză din nou. Dar îi venea greu. Îi venea să sară de pe bancă. Arăta exact la fel ca atunci când o văzuse prima dată. Purta aceeaşi rochiţă cu alb şi albastru, avea aceeaşi julitură pe genunchi, iar părul îi era prins ciudat într-o parte.
   - Stai jos, spuse. Nu vreau să vadă ceilalţi copii că stai de vorbă cu mine.
   - De ce?
   - Pentru că nu ar trebui să fiu aici.
   - Da, în primul rând nu porţi uniformă.
   - Şi ăsta e un detaliu, da. Ce bine că te văd din nou, Jake! Mi-a fost dor de tine. Ţie ţi-a fost dor de mine?
   Dădu din cap afirmativ, energic, apoi îşi impuse să se liniştească. Ceilalţi copii erau acolo, jucând fotbal. Nu voia să o dea de gol pe fetiţă. Dar ce bine era că o vedea din nou!
   Adevărul este că se simţise foarte singur în casa nouă. Tati încercase de câteva ori să se joace cu el, dar se vedea că nu prea are chef. Se jucase vreo 10 minute, apoi se ridicase spunând că îl dor picioarele, chiar dacă se vedea că vrea să facă altceva. În schimb, cu fetiţa se juca oricând şi oricât dorea el. Se aştepta s-o vadă tot timpul după ce se mutaseră în casa nouă, dar nu venise deloc.
   Până acum.
   - Ţi-ai făcut prieteni până acum? îl întrebă.
   - Nu prea. Adam, Josh şi Hasan par simpatici. Owen nu e prea drăguţ.
   - Owen e un mizerabil, spuse ea.
   Jake se uită fix la ea.
   - Da, mulţi sunt ticăloşi, nu-i aşa? adăugă ea repede. Şi nu toţi care se comportă prietenos chiar îţi sunt prieteni.
   - Dar tu îmi eşti prietenă?
   - Eu sigur că-ţi sunt prietenă.
   - Mai vii să te joci cu mine?
   - Aş vrea. Dar nu e chiar aşa de simplu, nu?
   Jake se simţi dezamăgit, deoarece ştia că nu e aşa. Dorea să o vadă, dar tati nu era de acord ca Jake să vorbească cu ea.
   Sunt aici. Suntem aici. O casă nouă, un nou început.
   Jake simţea nevoia să fie mereu cu ea, dar nu aşa serioasă ca acum.
   - Spune-mi, îl rugă ea, spune-mi poezioara.
   - Nu vreau.
   - Hai, spune-o.
   - De laşi uşa întredeschisă, curând auzi o şoaptă.
   - Şi restul.
   Jake închise ochii.
   - De te joci singur afară, acasă nu mai ajungi diseară.
   - Continuă.
   Acum abia îi mai auzea vocea fetei.
   - De laşi geamul întredeschis, ciocănind îl auzi precis.
   - Şi?
   Cuvintele ei se auzeau atât de slab încât se confundau cu zgomotele din jur. Jake înghiţi în sec. Nu dorea să spună continuarea, dar făcu un efort şi vorbi încet, ca şi fetiţa.
   - De singur eşti şi trist, Omul Şoaptă te ia precis.
   Sună clopoţelul.
   Jake deschise ochii şi îi văzu pe copiii de pe terenul de joacă adunaţi în faţa lui. Era şi Owen cu doi băieţi mai mari, pe care Jake nu-i cunoştea. Îl priveau. Era şi George acolo, cu o expresie preocupată pe chip. După o secundă, copiii începură să râdă şi se îndreptară spre uşa şcolii, aruncându-i câte o privire peste umăr.
   Jake întoarse capul.
   Fetiţa dispăruse din nou.
   - Cu cine vorbeai la prânz?
   Jake nu dorea să-l bage în seamă pe Owen. Trebuiau să compună nişte scrisori în care să introducă nişte cuvinte date şi dorea să se concentreze, aşa cum li se atrăsese atenţia. Evident, pe Owen nu-l interesa; se aplecase peste bancă uitându-se fix la Jake. Îi era clar că Owen era un băiat căruia nu-i plăcea să i se dea ordine. Ştia şi că nu era o idee bună să-i povestească lui Owen despre fetiţă. Lui tati nu-i plăcea că Jake vorbeşte cu ea, dar măcar nu râdea de el. Era sigur că Owen ar fi râs.
   Dădu din umeri.
   - Cu nimeni.
   - Era cineva.
   - N-am văzut pe nimeni acolo. Tu ai văzut pe cineva?
   Owen se gândi, apoi se sprijini de spătar.
   - Ăla era scaunul lui Neil, spuse.
   - Ce era?
   - Scaunul tău, tâmpitule! Era al lui Neil.
   Owen părea enervat, cu toate că Jake nu ştia cu ce greşise. Doamna Shelley le spusese tuturor dimineaţă unde să se aşeze. Nu era ca şi cum îi luase intenţionat locul lui Neil.
   - Cine e Neil?
   - Era colegul nostru anul trecut, spuse Owen. Nu mai este colegul nostru deoarece l-a luat cineva. Iar acum tu i-ai luat scaunul.
   Owen greşea.
   - Anul trecut aţi fost în clasa pregătitoare, spuse Jake. Deci ăsta nu a fost niciodată scaunul lui Neil.
   - Ar fi fost, dacă nu l-ar fi luat.
   - Unde s-a mutat?
   - Nu s-a mutat nicăieri. Cineva l-a luat.
   Jake nu ştia ce să creadă, deoarece nu înţelegea nimic. Părinţii lui Neil îl luaseră undeva, dar nu se mutaseră? Jake se uită la Owen, iar ochii plini de furie ai băiatului ascundeau un secret întunecat, pe care dorea să-l împărtăşească.
   - L-a luat un om rău, spuse Owen.
   - Unde l-a luat?
   - Nimeni nu ştie. Dar acum e mort, iar tu stai pe scaunul lui.
   O fată pe nume Tabby stătea în aceeaşi bancă cu ei.
   - E îngrozitor, îi spuse ea lui Owen. Nu se ştie dacă Neil a murit. Am întrebat-o pe mama şi a spus că nu e bine să vorbim despre asta.
   - Este mort.
   Owen se întoarse spre Jake şi gesticulă, arătând spre scaun.
   - Asta înseamnă că tu urmezi.
   Nu avea niciun sens, îşi zise Jake. Owen nu se gândise la toate aspectele.
   În primul rând, orice i se întâmplase lui Neil, nu stătuse niciodată pe acest scaun, deci nu îl putea considera blestemat sau ceva de genul ăsta.
   Şi mai era o posibilitate. Ştia că nu ar trebui să o spună şi tăcu o clipă.
   Apoi îşi aminti ce îi spusese fetiţa afară şi cât de singur se simţea. Se gândi că dacă Owen se comporta aşa cu el, de ce nu s-ar comporta şi el cu Owen la fel?
   - Poate înseamnă că eu voi fi ultimul, spuse.
   Owen îşi miji ochii.
   - Ce vrei să spui?
   - Poate omul rău îi va lua pe toţi copii din clasă, unul câte unul, şi îi va înlocui cu alţi copii. Deci asta înseamnă că omul te va lua pe tine înaintea mea.
   Tabby îşi reţinu un ţipăt şi, speriată, izbucni în lacrimi.
   - Ai făcut-o pe Tabby să plângă, constată Owen.
   Învăţătoarea veni la pupitrul lor.
   - Doamna învăţătoare, Jake i-a spus lui Tabby că Omul Şoaptă o va ucide aşa cum l-a ucis pe Neil, iar ea s-a speriat şi plânge.
   Şi aşa Jake ieşi în evidenţă din prima zi de şcoală.
   Tati va fi foarte dezamăgit.

Optsprezece

      Ziua decurse mai bine decât mă aşteptasem.
   Opt sute de cuvinte puteau fi considerate puţine, dar, după ce nu ai scris nimic luni de zile, era cel puţin un început.
   Citesc acum din nou.
   Rebecca.
   În acel moment, era vorba despre ea. Nu era începutul unei poveşti, ci începutul unei scrisori, una greu de citit. Aveam atâtea amintiri frumoase şi ştiu că, pe măsură ce voi continua, mă vor copleşi; oricât de mult o iubeam şi îi simţeam lipsa, nu puteam nega un resentiment profund, o frustrare la gândul că mă părăsise şi pe mine, şi pe Jake; nu puteam îndura singurătatea într-un pat gol. Nu puteam suporta sentimentul că am fost abandonat şi lăsat singur să înfrunt realitatea. Bineînţeles, nu era vina ei pentru ceea ce mi se întâmpla, dar durerea era ca o mâncare cu prea multe ingrediente, unele din ele nedigerabile. În ceea ce scrisesem cu sinceritate era doar o parte din sentimentele pe care le trăiam.
   Schiţa de bază, în esenţă. Acum aveam o idee despre ceea ce urma să scriu. Un bărbat, în speţă eu, îşi pierduse soţia - de exemplu, ea. Şi oricât de dureroasă ar fi explorarea sentimentelor, mă simt în stare să o fac, trecând de la urâţenie la frumuseţe şi sperând să ajung în final la un sentiment de acceptare şi de împăcare. Uneori, scrisul poate ajuta în procesul de vindecare. Nu ştiam dacă aşa va fi şi în cazul meu, dar aveam un scop.
   Am salvat fişierul şi m-am dus să-l iau pe Jake de la şcoală.
   Când am ajuns acolo, ceilalţi părinţi stăteau aliniaţi lângă perete, aşteptând. Probabil era o regulă strictă, legată de locul unde trebuia să stai să aştepţi, dar fusese o zi lungă şi am decis să nu-mi pese. Am zărit-o în schimb pe Karen stând singură lângă poartă şi m-am dus la ea. După-amiaza era mai cald decât dimineaţa, dar tot era îmbrăcată gros, ca şi cum se pregătea de ninsoare.
   - Bună, din nou, spuse. Crezi că a supravieţuit?
   - Sunt sigur că ar fi sunat de la şcoală până acum dacă nu ar fi supravieţuit.
   - Îmi imaginez... Cum a fost ziua ta?... Cum au fost cele 6 ore de libertate?
   - O zi interesantă, am răspuns. În sfârşit, am intrat în garaj şi am descoperit că fosta proprietară a depozitat acolo o grămadă de vechituri.
   - A, ce enervant! Ce şmecheră!.
   Am râs de complezenţă. Scrisul îmi mai potolise neliniştea legată de persoana care intrase în curte, dar acum întâmplarea îmi revenea în minte.
   - M-am trezit şi cu un tip dând târcoale casei.
   - Oh, asta nu sună bine.
   - Da. A zis că a crescut în casa asta şi că vrea să arunce o privire. Nu ştiu ce să cred.
   - Sper că nu l-ai lăsat să intre?
   - Dumnezeule, nu!
   - Unde te-ai mutat?
   - Pe strada Garholt.
   - Noi stăm după colţ.
   Dădu din cap.
   - Nu cumva e casa groazei?
   Casa groazei. M-am întristat puţin.
   - Probabil. Cu toate că eu prefer să cred că are personalitate.
   - Oh, are!
   Dădu din cap din nou.
   - Am văzut că era de vânzare vara trecută. Evident, nu e deloc înfricoşătoare în sine, dar Adam spunea că arată ciudat.
   - Atunci, este chiar locul potrivit pentru mine şi Jake.
   - Sunt sigură că nu e adevărat.
   Zâmbi, apoi se îndepărtă de zid în timp ce uşa şcolii se deschidea.
   - Gata! Au dat drumul la creaturi!
   Învăţătoarea lui Jake ieşi în prag, uitându-se după părinţi, întorcând capul şi strigând fiecare copil. Veneau în fugă, unul câte unul, cu rucsacul pe umăr şi sticla de apă bălăngănindu-se. Doamna Shelley, mi-am amintit. Avea o privire aspră. Eram sigur că s-a uitat la mine de câteva ori, dar nu am apucat să-i spun că sunt tatăl lui Jake. Un băiat care am presupus că este Adam a venit lângă noi, iar Karen l-a mângâiat pe cap.
   - Ai avut o zi bună, băiete?
   - Da, mamă.
   - Hai să mergem!
   Se întoarse spre mine.
   - Pe mâine!
   - Sigur.
   După ce s-au îndepărtat, am mai aşteptat puţin până când mi s-a părut că am rămas ultimul. În sfârşit, doamna Shelley îmi făcu semn să mă apropii.
   Am traversat curtea.
   - Sunteţi tatăl lui Jake?
   - Da.
   Jake ieşi afară, îndreptându-se spre mine, cu ochii în pământ, arătând mic şi smerit. Oh, Doamne, m-am gândit. S-a întâmplat ceva. De aceea am rămas ultimii.
   - S-a întâmplat ceva?
   - Nimic important, spuse doamna Shelley. Totuşi, doream să vorbim. Vrei să-i spui tatălui tău ce s-a întâmplat, Jake?
   - Am fost pus pe culoarea galbenă, tată.
   - Ce anume?
   - Avem un sistem asemănător semaforizării instalat pe perete, explică doamna Shelley. Pentru obrăznicii. Ca rezultat al comportamentului său, Jake este primul care a fost trecut pe culoarea galbenă. Deci nu a fost un început ideal.
   - Ce-a făcut?
   - I-am zis lui Tabby că o să moară, spuse Jake.
   - Şi lui Owen, adăugă Shelley.
   - Şi lui Owen.
   - Bine... am răspuns.
   Şi pentru că nu găseam nimic mai inteligent să adaug, am zis:
   - Toţi o să murim.
   Doamna Shelley nu a fost impresionată.
   - Nu e amuzant, domnule Kennedy.
   - Ştiu.
   - Am avut un elev anul trecut, spuse doamna Shelley. Neil Spencer? Poate aţi auzit despre el la ştiri.
   Cunoşteam vag numele.
   - A dispărut, spuse.
   - A, da.
   Îmi aminteam acum. Ceva despre un copil care a fost lăsat să iasă singur pe stradă.
   - A fost îngrozitor.
   Doamna Shelley se uită la Jake şi ezită.
   - Nu ne face plăcere să discutăm despre asta. Jake a sugerat că ceilalţi copii ar putea fi următoarele victime.
   - În regulă. Deci este... pe culoarea galbenă.
   - Toată săptămâna viitoare. Dacă ajunge pe roşu, trebuie să mergem la directoare.
   M-am uitat în jos la Jake, care arăta foarte supărat. Nu mi-a plăcut ideea de a fi făcut de râs în public, pus la zidul infamiei, dar în acelaşi timp eram supărat pe el. A spus ceva îngrozitor. Dar de ce a făcut aşa ceva?
   - În regulă, spusei. Să ştii că sunt dezamăgit de comportamentul tău, Jake. Foarte dezamăgit.
   Îşi lasă capul mai jos.
   - Vorbim noi acasă.
   M-am întors spre doamna Shelley.
   - Şi nu se va mai întâmpla, promit.
   - Vă rog să vă asiguraţi că nu se mai întâmplă. Mai este o problemă.
   Veni mai aproape de mine şi vorbi mai încet, chiar dacă era evident că Jake putea auzi.
   - Unul dintre profesorii asistenţi l-a văzut în pauza de prânz şi s-a îngrijorat puţin. A spus că Jake vorbea singur?
   Am închis ochii şi am simţit că îmi fuge pământul de sub picioare.
    Doamne, nu şi asta. Nu în faţa tuturor. De ce lucrurile nu erau mai simple? De ce nu ne puteam adapta aici?
   - Voi discuta cu el, am spus din nou.
   Numai că Jake refuza să vorbească cu mine.
   În drum spre casă, am încercat să aflu mai multe informaţii de la el, cu blândeţe la început, dar după ce am văzut că tace, chiar m-am enervat.
   Ştiam că am greşit, dar adevărul era că nu eram supărat pe el. Era vorba doar de situaţia în sine. Eram necăjit că lucrurile nu au mers bine, aşa cum am sperat. Şi dezamăgit că acest prieten imaginar se întorsese. Şi îngrijorat cu privire la ce puteau crede ceilalţi copii şi cum se vor comporta cu el. În final, am tăcut şi eu, iar acum mergeam unul lângă altul ca doi străini.
   Ajunşi acasă, m-am uitat în ghiozdanul lui. Măcar Pachetul cu Lucruri Speciale era tot acolo. Avea şi ceva de citit, ceva simplu pentru el.
   - Am stricat totul, nu-i aşa? spuse încet Jake.
   Am pus hârtiile jos. Stătea lângă canapea, cu capul plecat şi arăta mai mic ca niciodată.
   - Nu, am spus. Bineînţeles că nu.
   - Aşa crezi tu.
   - Nu cred, Jake. Chiar sunt foarte mândru de tine.
   - Eu nu. Mă urăsc.
   Auzind că vorbeşte aşa, am simţit că mi se opreşte inima.
   - Nu vorbi aşa, am zis repede, apoi m-am pus în genunchi, încercând să-l îmbrăţişez.
   Dar nu avu nicio reacţie.
   - Niciodată să nu mai spui asta!
   - Pot să desenez? întrebă fără vlagă.
   Am tras adânc aer în piept, depărtându-mă puţin. Doream din tot sufletul să vorbesc cu el, dar era clar că nu va vorbi acum. Poate mai târziu. Vom vorbi.
   - Sigur.
   M-am dus în birou, am deschis laptopul ca să revăd ce lucrasem. Mă urăsc. L-aş fi certat, dar, sincer, erau cuvintele pe care mi le spuneam şi eu destul de des în ultimul an. Aşa simţeam şi eu. De ce eram un ratat? De ce nu puteam să spun sau să fac ce trebuie? Rebecca îmi spusese mereu că Jake şi cu mine ne asemănăm şi poate ne treceau prin minte aceleaşi gânduri acum. Chiar dacă era adevărat că ne iubeam chiar şi când ne certam, nu însemna că ne iubeam pe noi înşine.
   De ce spusese ceva atât de groaznic la şcoală? Vorbise singur, dar desigur nu asta era problema. Eram sigur că era vorba de fetiţa cu care vorbea - că în sfârşit ne găsise - şi nu ştiam ce să fac. Dacă nu-şi putea face prieteni reali, va avea mereu prieteni imaginari. Iar dacă aceştia îl făceau să se comporte aşa cum s-a comportat azi, cu siguranţă va avea nevoie de ajutor, nu?
   - Joacă-te cu mine!
   Am ridicat privirea de pe ecranul laptopului.
   A urmat un moment de tăcere şi a început să-mi bată inima tare.
   Vocea se auzise din sufragerie, dar nu semăna cu vocea lui Jake. Era guturală şi maliţioasă.
   - Nu vreau.
   Ăsta era Jake.
   M-am dus în prag, ascultând intenţionat.
   - Joacă-te cu mine, spuse.
   - Nu.
   Cu toate că ambele voci trebuiau să aparţină fiului meu, păreau atât de diferite încât credeai că era un alt copil acolo, cu el. Numai că nu semăna deloc cu vocea unui copil. Era o voce prea bătrână şi groasă. M-am uitat la uşa din faţă. Nu o încuiasem când intrasem şi probabil nici lanţul nu era pus. Oare era posibil să fi intrat cineva în casă? Nu - doar eram în camera de alături. Aş fi auzit dacă intra cineva.
   - Ba da. O să te joci cu mine.
   Vocea suna plină de satisfacţia anticipării perspectivei.
   - Mă sperii, spuse Jake.
   - Vreau să te sperii.
   Auzind asta, am intrat în sfârşit în sufragerie, mergând repede. Jake stătea în genunchi pe podea lângă desene, privindu-mă fix cu ochi mari, îngroziţi.
   Era singur singurel, dar nu asta mă speria. Cum se întâmplase şi înainte în casă, se simţea o prezenţă în cameră, ca şi cum ceva sau cineva tocmai o zbughise afară din cameră, înainte să intru.
   - Jake? l-am strigat încet.
   Înghiţi în sec, de parcă îi venea să izbucnească în plâns.
   - Jake, cu cine vorbeai?
   - Cu nimeni.
   - Te-m auzit vorbind. Te prefăceai că eşti altcineva. Cineva care dorea să se joace cu tine.
   - Ba nu, nu vorbeam!
   Brusc, părea mai puţin îngrozit decât furios, ca şi cum îl dezamăgisem cumva.
   - Întotdeauna spui asta şi nu e corect!
   Am clipit surprins, stând acolo neajutorat în timp ce Jake începu să-şi îndese hârtiile în Pachetul cu Lucruri Speciale. Nu spuneam asta mereu, nu-i aşa? Ştia că nu-mi plăcea să vorbească singur - mă deranja - dar, în realitate, nu îl certasem niciodată pentru asta.
   Am traversat camera şi m-am aşezat pe canapea lângă el.
   - Jake!
   - Mă duc în camera mea!
   - Te rog, nu! Îmi fac griji pentru tine.
   - Ba nu, nu-i adevărat. Nu-ţi pasă de mine.
   - Nu e adevărat!
   Dar trecu pe lângă mine şi se duse spre sufragerie. Instinctul îmi spunea să-l las acum în pace să se răcorească şi să vorbim mai târziu - dar voiam şi să-l calmez. Mă luptam să găsesc cuvintele potrivite.
   - Credeam că-ţi place de fetiţă, am spus. Credeam că vrei să o mai vezi.
   - Nu era ea!
   - Atunci cine era?
   - Băiatul din podea.
   Dispăru în hol.
   Am stat acolo câteva minute, incapabil să gândesc sau să spun ceva.
   Băiatul din podea. Mi-am adus aminte de vocea răguşită cu care Jake vorbea singur. Şi, desigur, era singura explicaţie pentru ceea ce auzisem. Dar chiar şi aşa, mă trecu un fior. Nu semăna deloc cu vocea lui.
   Vreau să te sperii.
   Şi deodată aruncai o privire în jos. Jake îşi strânsese majoritatea hârtiilor, dar una rămăsese pe jos, cu câteva creioane. Galben, verde şi mov.
   Mă uitai fix la desen. Jake desenase fluturi. Erau schiţaţi copilăreşte, neclari, dar uşor de recunoscut, semănând cu cei pe care îi văzusem dimineaţa în garaj. Dar era imposibil, deoarece el nu fusese niciodată acolo.
   Tocmai voiam să ridic hârtia şi să o examinez mai de aproape, când l-am auzit izbucnind în plâns.
   M-am ridicat şi am fugit pe hol, tocmai când el ţâşni din biroul meu, suspinând, trecând pe lângă mine şi fugind sus pe scări.
   - Jake!
   - Lasă-mă în pace! Te urăsc!
   L-am privit trecând în fugă pe lângă mine. Mă simţeam neajutorat, incapabil să ţin pasul cu ceea ce se întâmplă. Nu înţelegeam nimic.
   Trânti uşa camerei.
   Buimăcit, am intrat în birou.
   Atunci, am văzut pe ecran cuvintele teribile pe care le scrisesem Rebeccăi. Am scris cât de greu este fără ea, cât de mult o învinovăţesc că m-a părăsit şi m-a lăsat cu toate pe cap, să mă descurc singur. Erau cuvinte pe care fiul meu le citise. Şi atunci am închis ochii şi totul mi-a fost foarte clar.

Nouăsprezece

      Pete stătea la masă când se auzi telefonul. Ar fi trebuit să gătească sau să se uite la televizor, dar era frig şi întuneric în bucătărie, iar sufrageria era cufundată în linişte. Se uita la sticlă şi la fotografie.
   Le privea de ceva timp.
   Avusese o zi grea, care îl marcase. Întrevederea cu Carter, de astăzi, se desfăşurase mai rău ca de obicei. În ciuda faptului că nu se mai gândea la comentariile Amandei, pe Pete îl obseda descrierea ucigaşului din visul cu Tony Smith. Noaptea trecută se hotărâse să-l uite pe Neil Spencer, dar acum era imposibil. Cazurile erau legate între ele. Şi el era implicat.
   Ce rol avea? Toată după-amiaza i-a interogat pe vizitatorii prietenilor lui Carter fără niciun rezultat, cel puţin până acum. Totuşi, erau câţiva care trebuiau cercetaţi mai îndeaproape. Adevărul trist e că ticălosul avea mai mulţi prieteni în închisoare decât Pete în libertate.
   Hai, bea! Eşti inutil. Eşti neînsemnat. Hai, bea!
   Impulsul era mai puternic ca niciodată, dar putea supravieţui. La urma urmei, până acum rezistase. Şi totuşi ideea de a băga sticla sigilată înapoi în dulapul din bucătărie îl dispera. Dorinţa de a bea era greu de stăpânit.
   Îşi sprijini bărbia în palmă, atingând uşor cu degetele pielea din în jurul gurii şi se uită la poza cu Sally.
   În urmă cu mulţi ani, în efortul de a nu se mai urî, Sally îl încurajase să  scrie pe două coloane o listă cu trăsături pozitive şi una cu trăsături negative, ca să poată vedea singur că există un echilibru între ele. Dar asta nu-i folosise la nimic. Sentimentul de eşec era prea bine înrădăcinat ca să dispară astfel. Sally încercase din toate puterile să-l ajute, dar, până la urmă, el se întorcea tot la băutură.
   Şi se putea vedea asta chiar în fotografie. Cu toate că arătau fericiţi amândoi, semnele erau acolo. Sally ţinea ochii larg deschişi în soare, pielea ei strălucea, în timp ce el părea nesigur, ca şi cum o parte din el ura lumina soarelui. Se iubeau profund, dar dăruirea şi acceptarea iubirii erau limbaje pe care el nu le înţelegea. Credea că nu merită asemenea dragoste, se îneca în băutură şi se transformase în omul care era acum. Ca şi în cazul tatălui său, distanţa îl ajută să înţeleagă totul. Bătăliile sunt mai uşor de descifrat privite de sus.
   Prea târziu.
   Trecuseră atât de mulţi ani, dar încă se mai întreba unde era şi ce făcea Sally. Singura consolare era că probabil era fericită pe undeva. Şi că despărţirea lor a salvat-o de la o viaţă chinuită lângă el. Se consola cu ideea că era pe undeva în lume şi trăia viaţa pe care o merita dintotdeauna.
   Asta pierzi dacă bei.
   De aceea nu merită.
   Dar, bineînţeles, vocea avea şi un răspuns la asta, aşa cum avea la orice.
   Dacă tot a pierdut cea mai preţioasă fiinţă din viaţa sa, de ce să se mai chinuie?
   Ce importanţă mai avea?
   Privea sticla fix. Simţi apoi vibraţia telefonului în tocul de la şold.
   Se întoarce mereu la mine, nu-i aşa?
   Se termină mereu acolo unde începe.
   Cuvintele lui Frank Carter îi reveneau în minte în timp ce mătura cu lumina lanternei terenul viran, mergând încet şi atent în întunericul negru ca smoala. Senzaţia de greaţă şi presimţirea rea din suflet se puteau compara doar cu sentimentul de eşec. Certitudinea eşecului.
   Cuvintele lui Carter păruseră aruncate la întâmplare, în acel moment, dar ar fi trebuit să ştie mai bine. Nimic din ceea ce spunea Carter nu era fără sens. Ar fi trebuit să recunoască subtilitatea mesajului care poate fi, intenţionat, înţeles doar retrospectiv.
   În faţă îi apărură reclamele, cortul şi siluetele ofiţerilor mişcându-se atent în jur. Greaţa se intensifică şi aproape că îşi pierdu echilibrul. Pas cu pas.
   Acum două luni, fusese aici ca să caute un băieţel care dispăruse. În această noapte, era aici deoarece fusese găsit un băieţel.
   Îşi amintea acum, că în acea seară de iulie, îşi lăsase cina să se răcească pe masa din sufragerie. În această seară era sticla pe masă. Dacă găsea aici ceea ce se aştepta el să găsească, atunci putea să o deschidă când ajungea acasă.
   Ajunse sub copertină şi stinse lanterna. Era inutilă în lumina reclamelor din jur. Aşa cum zăcea întins în mijlocul lor, se gândi că era prea multă lumină. Încă nu era pregătit pentru asta. Întorcându-se, îl zări lângă cort pe comisarul-şef Lyons, care se uita la el cu o privire goală. Pentru o clipă, Pete crezu că desluşeşte o umbră de satisfacţie în privirea lui - ar fi trebuit să previi asta - apoi îşi întoarse brusc privirea spre un televizor cu ecranul spart. Îşi dădu seama că Amanda era lângă el.
   - De aici a fost luat, spuse Pete.
   - Nu putem şti cu siguranţă.
   - Sunt sigur, spuse el.
   Se întoarse şi privi în întuneric. Strălucirea luminilor şi intensitatea activităţii din faţa lor contrastau cu întunericul în care era cufundat terenul viran din jurul lor.
   - Se termină mereu acolo unde începe, spuse Amanda. Aşa ţi-a spus Carter, nu?
   - Da. Ar fi trebuit să acord mai multă atenţie acestui detaliu.
   - Sau ar fi trebuit să acord eu mai multă atenţie. Nu e vina ta.
   - Atunci nici a ta.
   - Poate.
   Zâmbi trist.
   - Dar aveai nevoie, mai mult decât mine, să auzi o încurajare.
   Putea jura că nu era adevărat. Arăta palidă şi bolnavă. În ultimele luni, observase cât de eficientă şi de capabilă era şi avea impresia că era şi ambiţioasă - îşi imaginase că acest caz o poate ajuta în carieră fără să înţeleagă pe deplin toate implicaţiile. Simţea o înrudire stranie cu ea.
   Descoperirea cadavrelor acelor băieţei în casa lui Carter îl zdruncinase pentru o vreme. Ştia că Amanda e muncitoare şi spera la fel de mult ca şi el acum douăzeci de ani, iar în acest moment, oricare ar fi fost aşteptările ei, se simţea rănită.
   Dar despre această înrudire nu putea vorbi cu voce tare. Fiecare mergea singur pe drumul său. Ajungeai la capăt sau nu.
   Amanda răsuflă încet.
   - Mizerabilul ştia, spuse ea. Nu?
   - Da.
   - Deci, întrebarea e cum a aflat?
   - Încă nu ştiu sigur. Nu am găsit nimic până acum. Dar am o listă lungă de prieteni pe care trebuie să-i anchetăm din nou.
   Ea ezită.
   - Vrei să vezi cadavrul?
   Poţi să bei ceva când ajungi acasă.
   Te las eu.
   - Da, răspunse el.
   Se duseră împreună spre copertină, unde zăcea trupul băiatului cu picioarele depărtate, aproape de televizorul vechi. Rucsacul ponosit de tip armată era pe jos, lângă el. Pete făcu tot posibilul să înregistreze detaliile cu detaşare. Hainele, desigur: pantalonii albaştri de jogging; tricoul alb care fusese tras peste faţa băiatului, era întors pe dos.
   - Acest detaliu nu a fost făcut public niciodată, spuse Pete.
   O altă legătură cu Carter.
   - Nu prea e sânge.
   Se uită în jurul cadavrului.
   - Nu e destul sânge, în orice caz - rănile nu justifică această cantitate mică de sânge. A fost ucis în altă parte.
   - Aşa se pare.
   - Asta e diferenţa dintre noul ucigaş şi Carter. Carter i-a ucis şi i-a ţinut pe acei copii în dependinţa casei, acolo unde i-am găsit. Nu a încercat să scape de cadavre.
   - În afară de Tony Smith.
   - Cu el condiţiile au fost diferite. Şi, în plus, a fost într-un loc public.
   Gesticulă, arătând împrejurimile.
   - Cine a făcut asta a dorit ca trupul să fie găsit. Şi nu oriunde. Acolo unde a început, cum mi-a spus Carter.
   Poţi să bei ceva când ajungi acasă.
   - Hainele sunt cele pe care le purta când a dispărut. Cu excepţia rănilor, pare că a fost bine îngrijit. Nu este foarte slab.
   - Altă diferenţă faţă de Carter, spuse Amanda.
   - Da.
   Pete închise ochii, încercând să-şi pună gândurile în ordine. Înainte de a fi ucis, Neil Spencer fusese ţinut undeva două luni. Fusese îngrijit. Şi apoi s-a întâmplat ceva. În final, a fost adus în locul de unde fusese răpit.
   Ca un cadou, se gândi el.
   Un cadou dăruit de cineva şi pe care nu îl mai doresc.
   - Rucsacul! Deschise ochii. Este o sticlă de apă în rucsac?
   - Da. Să-ţi arăt.
   O urmă îndeaproape, înconjurând trupul băiatului. Îşi puse mânuşile ca să deschidă dopul şi se uită înăuntru. Sticla de apă era plină pe jumătate.
   Încă ceva. Un iepuraş bleu de pluş - o jucărie cu care dormea. Asta nu fusese niciodată pe listă.
   - Îl avea cu el?
   - Încercăm să aflăm de la părinţi.
   Amanda se scotoci în buzunar.
   - Cred că da. Cred că îl avea cu el şi ei nu ştiau.
   Pete dădu din cap încet. Acum ştia totul despre Neil Spencer. Băiatul era indisciplinat la şcoală. Agresiv. Maturizat înainte de vreme şi înrăit, ca oamenii care sunt loviţi de viaţă.
   Dar dincolo de toate acestea, era doar un băiat de 6 ani.
   Făcu un efort să privească trupul băiatului cu detaşare, fără să ţină seama de sentimentele pe care i le evoca sau de amintirile stârnite. Ar fi putut să bea ceva când ajungea acasă.
   Îl vom prinde pe cel care ţi-a făcut asta.
   Apoi se întoarse şi se îndepărtă, luminându-şi drumul cu lanterna când pătrunse din nou în întuneric.
   - Voi avea nevoie de tine la anchetă, Pete, strigă Amanda după el.
   - Ştiu.
   Dar se gândea la sticla de băutură lăsată pe masa din sufragerie şi se abţinea cu greu să nu o rupă la fugă. Şi te voi ajuta!

Douăzeci

      Bărbatul stătea în întuneric, tremurând.
   Deasupra lui, cerul negru era senin şi spuzit de stele. Răcoarea nopţii contrasta cu dogoarea zilei care trecuse. Dar nu răcoarea îl făcea să tremure. Chiar dacă refuza să se gândească în mod direct la ceea ce făcuse în acea după-amiază, impactul acţiunilor sale îi marcase fiecare fibră a fiinţei.
   Nu mai ucisese niciodată până azi.
   Înainte, îşi imaginase că era pregătit să o facă, iar în acel moment se lăsase condus de furia şi de ura pe care o simţea. Dar actul în sine îl debusolase, acum era nesigur de sentimentele sale. În această seară a râs şi apoi a plâns. Se cutremura de ruşine, se ura pe el, dar şi dansa în baie într-o euforie confuză. Era imposibil de descris.
   Deschisese o uşă care nu se va mai închide niciodată şi experimentase ceva ce puţini oameni de pe planetă experimentaseră deja sau o vor face vreodată. Nu exista un ghid sau un curs de pregătire pentru călătoria în care pornise. Nu exista o hartă ca să urmărească traseul. Actul uciderii în sine îl abandonase în derivă pe o mare de emoţii.
   Trase încet în piept aerul răcoros al nopţii; trupul îi cânta de bucurie.
   Era atât de linişte aici încât auzea adierea din aer, ca şi cum lumea murmura secrete în somn. Luminile stradale străluceau în depărtare, dar el era atât de departe de lumină. Stătea ca o stană de piatră. Cineva putea trece pe lângă el fără să-l vadă. Totuşi, el l-ar vedea - sau cel puţin l-ar simţi. Se simţea acordat la vibraţia lumii. Iar acum, dimineaţa devreme, îşi dădea seama că era complet singur aici.
   Aştepta.
   Tremura.
   Era greu să-şi amintească furia resimţită în această după-amiază. Mânia îl mistuia zbătându-i-se în piept şi întregul corp se undui sub forţa sa, ca o marionetă trasă de sfori. Mintea îi era invadată de o lumină orbitoare şi poate de aceea nu era în stare să-şi aducă aminte ce făcuse, chiar dacă încerca. Avea impresia că ieşise din corpul său şi că lăsase o altă entitate să iasă la suprafaţă. Dacă ar fi fost credincios, ar fi fost uşor să-şi imagineze că este posedat de o forţă externă. Dar nu era şi ştia că cel care preluase controlul în acele momente teribile venea din interior.
   Acum entitatea dispăruse - sau se furişase înapoi în peşteră. Resimţea doar o urmă de vinovăţie şi de neîmplinire. Văzuse în Neil Spencer un copil cu probleme, care avea nevoie să fie salvat şi crezuse că el este omul potrivit. Îl ajutase şi îl hrănise pe Neil. Îl adăpostise în casă. Îl îngrijise. Nu avusese intenţia să-l rănească.
   Şi, timp de două luni, funcţionase. Simţise o pace interioară. Prezenţa băiatului şi aparenta mulţumire a sa era ca un balsam pentru el. Pentru prima dată trăia într-o lume nu numai posibilă, ci şi corectă, ca şi cum o rană pe care o avea de mult timp în corp începuse, în sfârşit, să se vindece.
   Dar, bineînţeles, totul fusese o iluzie.
   Neil îl minţise de la început, irosindu-i timpul şi doar prefăcându-se că este fericit. În final, fusese forţat să accepte că acea licărire de bunătate, pe care îşi imaginase că o văzuse în ochii băiatului, nu fusese reală niciodată.
   Era doar un şiretlic şi o minciună. Fusese prea naiv şi credul. Neil Spencer era doar un şarpe deghizat în copil şi adevărul este că meritase pe deplin ce i se întâmplase astăzi...
   Inima îi bătea foarte tare.
   Scutură din cap şi încercă să se calmeze respirând rar, regulat şi alungându-şi gândurile din minte. Ce se întâmplase azi era dezgustător.
   Dacă, printre toate emoţiile, ar fi simţit o armonie şi o satisfacţie stranie, ar fi fost oribil şi greşit şi ar fi trebuit să se împotrivească acestui sentiment. În schimb, trebuia să se agaţe de liniştea resimţită acum câteva săptămâni, chiar dacă s-a dovedit a fi falsă. Făcuse o alegere greşită - asta era tot. Neil fusese o greşeală care nu se va mai repeta niciodată.
   Următorul băieţel va fi perfect.

Douăzeci şi unu

      În acea noapte, ca niciodată, nu puteam adormi deloc.
   Nu reuşisem să rezolv nimic cu Jake după discuţia noastră. Puteam să mă justific de ce scrisesem despre Rebecca, dar era imposibil să-i explic unui băieţel de 7 ani şi să-l fac să înţeleagă. Pentru el, erau cuvinte împotriva mamei sale. Nu voia să mai vorbească cu mine şi nu ştiam dacă măcar mă ascultă. La culcare, refuză povestea şi am stat acolo neajutorat, oscilând între frustrare, ură de sine şi nevoia disperată de a-l face să înţeleagă. În final, l-am sărutat uşor pe tâmplă. I-am spus că-l iubesc şi i-am urat noapte bună, sperând că mâine dimineaţă totul va fi bine. Ca şi cum s-ar rezolva aşa... Mâine va fi o nouă zi, dar nu aveam niciun motiv să cred ca va fi o zi mai bună.
   Mai târziu, m-am întins în pat, zvârcolindu-mă când pe-o parte, când pe alta, încercând să adorm. Nu suportam distanţa care se instala între noi. Mai rău, nu ştiam cum să pun capăt acestei distanţe sau măcar s-o scurtez. Şi stând aşa, întins în pat, pe întuneric, îmi răsuna în minte vocea răguşită cu care vorbea Jake şi simţeam un fior rece pe şira spinării.
   Vreau să te sperii.
   Băiatul din podea.
   Însă cel mai tare mă deranja desenul cu fluturi. Garajul era închis cu lacătul. Jake nu avea cum să fi intrat acolo fără ca eu să ştiu. Am privit de câteva ori desenul cu mai multă atenţie şi nu mă înşelasem. Cumva îi văzuse. Dar cum şi unde?
   Era o coincidenţă, bineînţeles; trebuia să fie. Poate erau nişte fluturi banali şi eu nu ştiam. Fluturii din garaj trebuie să fi venit de undeva, la urma urmei. Evident, am încercat să vorbesc cu Jake şi despre ei. De asemenea, refuza să-mi răspundă. Aşa că acum, în timp ce mă zvârcoleam încercând să adorm, îmi dădeam seama că nu găseam argumente ca să dezleg misterul fluturilor. Trebuia să sper că totul va fi bine mâine dimineaţă.
   Sticlă spartă.
   Un bărbat strigă.
   Mama ţipă.
   Trezeşte-te, Tom.
   Trezeşte-te acum.
   Cineva mă zgâlţâia de picior.
   Sării din pat, ud leoarcă de transpiraţie, cu inima bubuind de-mi spărgea pieptul. În dormitor era linişte, întuneric beznă - era miezul nopţii. Jake stătea la marginea patului, iar în spatele lui, în întuneric, era o siluetă neagră. M-am frecat la ochi.
   - Jake, am strigat încet.
   Niciun răspuns. Nu puteam să-i văd faţa, dar trupul se clătina uşor, ca acul unui metronom. M-am încruntat.
   - Eşti treaz?
   Din nou niciun răspuns. M-am ridicat în şezut în pat, gândindu-mă ce ar fi mai bine să fac. Dacă era somnambul, trebuia să-l trezesc cu blândeţe sau să încerc să-l conduc, adormit, în cameră? Apoi ochii mi s-au obişnuit mai bine cu întunericul şi silueta deveni mai clară. Părul era altfel, mai lung decât trebuia şi părea prins într-o parte.
   Şi...
   Cineva şoptea.
   Silueta de la marginea patului era complet tăcută, pendulând în continuare dintr-o parte în alta. Sunetul pe care-l auzeam venea din altă parte a casei.
   M-am uitat în stânga. Uşa de la dormitor era deschisă şi puteam să văd holul întunecos şi gol. Şoapta venea de undeva de acolo.
   - Jake!
   Când m-am întors, silueta de la capătul patului dispăruse şi camera era goală.
   M-am frecat la ochi şi mi-a sărit somnul. M-am dat jos din pat şi m-am îndreptat încet spre hol. Şoaptele se auzeau mai tare aici. Nu înţelegeam niciun cuvânt, dar era clar că auzeam două voci: o conversaţie discretă cu un interlocutor răguşit. Jake vorbea singur din nou. M-am îndreptat instinctiv spre camera sa, apoi mi-am aruncat privirea la parter şi am îngheţat pe loc.
   Fiul meu era jos, lângă uşa de la intrare. Din stradă pătrundea o rază de lumină trecând prin biroul meu şi colorându-i părul ciufulit în portocaliu. Stătea jos, cu picioarele încrucişate sub el, cu capul sprijinit de uşă şi cu mâna îndoită de la cot.
   Am ascultat.
   - Nu-s sigur, şopti Jake.
   Replica era dată de vocea răguşită pe care o auzisem.
   - Voi avea grijă de tine, promit.
   - Nu-s sigur.
   - Lasă-mă să intru, Jake!
   Fiul meu duse mâna spre uşă, spre fanta de la cutia de scrisori. Apoi am observat că cineva împingea uşa din afară. Erau nişte degete acolo. Îmi stătu inima în loc. Patru degete subţiri, palide se strecurau printre barele subţiri, negre, ţinând deschis capacul de la cutia de scrisori.
   - Lasă-mă să intru!
   Jake îşi sprijini o mână pe una dintre bare, iar degetele se încolăciră să-l atingă.
   - Lasă-mă doar să intru în casă!
   Atinse lanţul de la uşă.
   - Nu mişca! strigai.
   Ţipătul veni fără să mă gândesc, din inimă mai mult decât din minte.
   Degetele se retraseră imediat, iar fanta de la cutia de scrisori se închise cu un clămpănit. Jake se întoarse şi se uită în sus la mine în timp ce coboram spre el, dupăind pe scări. Inima îmi bubuia gata să-mi spargă pieptul. Ajuns la capătul scărilor, i-am smuls cheile din mână.
   Stătea în faţa uşii şi-mi bloca vederea.
   - Dă-te la o parte, am strigat. Dă-te!
   Se dădu din drum mergând în patru labe spre biroul meu. Am luat lanţul de pe uşă şi apoi am încercat mânerul, care se învârti uşor - Jake deja descuiase cu cheia blestemata de uşă. Am tras-o şi am ieşit repede pe aleea din faţă, holbându-mă în întunericul nopţii.
   După cât vedeam, nu era nimeni pe stradă. Aura de chihlimbar din jurul felinarelor era înceţoşată, iar trotuarele erau goale. Dar uitându-mă peste drum, am văzut o siluetă fugind rapid peste câmp. O siluetă vagă, care se adăpostea în întuneric.
   Prea departe ca să-l prind.
   Din instinct, începui să alerg pe aleea din faţă, în jos, dar m-am oprit la jumătatea drumului. Noaptea, aerul era rece şi din gură îmi ieşeau aburi. Ce naiba făceam? Nu puteam lăsa casa descuiată şi eu să fug după cineva pe câmp. Nu puteam să-l las singur pe Jake, să-l abandonez în casă. Aşa că am stat acolo câteva secunde, holbându-mă în întuneric, spre câmp. Silueta - dacă fusese vreodată acolo - dispăruse.
   Fusese acolo.
   Am mai stat puţin. Apoi am intrat în casă, am încuiat uşa şi am sunat la poliţie.

Partea a treia
Douăzeci şi doi

     Spre lauda lor, doi ofiţeri de poliţie au ajuns la uşa mea în 10 minute.
   După aceea, totul a luat-o razna.
   A trebuit să-mi asum responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplase. Era ora 4 şi jumătate dimineaţa, eram extenuat, înspăimântat şi nu puteam să gândesc cum trebuie, iar ei îmi cereau diverse detalii. Nici rolul lui Jake nu putea fi ignorat în desfăşurarea evenimentelor.
   Când mă întorsesem în casă să dau telefon la poliţie, îl găsisem în capătul scărilor, pe jos, îmbrăţişându-şi genunchii ţinuţi la gură şi cu faţa ascunsă în poală. În cele din urmă, m-am calmat şi l-am liniştit şi pe el, apoi l-am dus în sufragerie, unde s-a ghemuit într-un colţ al canapelei. Refuza să vorbească cu mine.
   Am făcut tot posibilul să-mi ascund dezamăgirea şi teama, dar probabil nu reuşeam.
   Chiar şi când au venit poliţiştii şi au intrat în sufragerie, Jake a rămas în aceeaşi poziţie. M-am aşezat cu stângăcie lângă el. Chiar şi acum eram conştient de distanţa dintre noi şi eram sigur că poliţiştii vor observa şi ei.
   Cei doi - un bărbat şi o femeie - erau amândoi politicoşi şi afişau o atitudine preocupată şi înţelegătoare, necesară în astfel de situaţii, dar femeia se uita curioasă la Jake şi aveam impresia că atitudinea îngrijorată pe care o arăta nu se datora relatărilor mele.
   Apoi, bărbatul făcu referire la notiţele pe care le luase.
   - Jake a mai avut episoade de somnambulism?
   - Puţine, am spus. Dar nu dese şi doar în camera mea. Nu s-a dus niciodată jos, ca astă-noapte.
   Asta dacă era somnambul, desigur. Gândul că era obligat să deschidă uşa mă reconforta, dar mi-am dat seama că nu pot fi sigur de asta. Şi, Doamne, dacă era adevărat, dacă mă ura atât de mult?
   Poliţistul mai notă ceva.
   - Şi nu puteţi să-l descrieţi pe individul pe care l-aţi văzut?
   - Nu. Era pe câmp, destul de departe, alerga repede. Era întuneric şi nu l-am putut vedea bine.
   - Constituţie? Haine?
   Am clătinat din cap.
   - Nu, scuze.
   - Sunteţi sigur că era un bărbat?
   - Da. Am auzit o voce de bărbat la uşă.
   - Ar fi putut fi vocea lui Jake?
   Poliţistul se uită la fiul meu. Jake stătea tot ghemuit lângă mine, uitându-se în gol ca şi cum n-ar fi fost nimeni lângă el.
   - Câteodată copiii mai vorbesc singuri.
   Nu voiam să intru în acest subiect.
   - Nu, am răspuns. Sigur era cineva acolo. Am văzut degetele bărbatului ţinând deschisă fanta cutiei de scrisori. L-am auzit. Era o voce de adult. Încerca să-l convingă pe Jake să deschidă uşa - şi ar fi reuşit. Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat dacă nu mă trezeam la timp.
   Realitatea situaţiei mă frapa. În mintea mea revedeam din nou scena şi mi-am dat seama cât de aproape am fost. Dacă nu eram acolo, Jake n-ar mai fi fost acum aici. Mă vedeam ce-aş fi făcut dacă băiatul ar fi dispărut, ce-aş fi relatat poliţiei şi cât de neputincios m-aş fi simţit. Cu toate că felul lui de a se purta mă nemulţumea profund, simţeam nevoia să-mi trec braţul pe după umerii lui ca să-l protejez şi să-l ţin aproape de mine. Dar ştiam că nu pot. Că nu mă va lăsa, că nu dorea asta acum.
   - Cum a pus Jake mâna pe chei?
   - Le-am lăsat în biroul meu.
   Am clătinat din cap.
   - A fost o greşeală pe care nu o voi mai repeta.
   - Aşa ar fi mai înţelept.
   - Şi tu, Jake?
   Poliţista se aplecă spre el, zâmbind amabil.
   - Tu ne poţi spune ceva despre ce s-a întâmplat?
   Jake clătină din cap.
   - Nu? De ce te-ai dus la uşă, dragule?
   Ridică umerii aproape imperceptibil şi păru că se trage puţin mai departe de mine. Femeia lăsă capul pe spate, privindu-l în continuare pe Jake. Îl evalua.
   - A mai fost un bărbat aici, spusei repede. A trecut pe aici ieri. Dădea târcoale garajului şi avea un comportament ciudat. Când l-am întrebat, a spus că a crescut în această casă şi că ar vrea să o revadă.
   Poliţistul se arătă interesat.
   - Cum v-aţi întâlnit?
   - A venit la uşă.
   - A, înţeleg.
   Notă ceva în carneţel.
   - Îl puteţi descrie?
   L-am descris, iar el a mâzgălit ceva. Dar era clar că relatarea despre bărbatul care bătea intempestiv la uşă avea un deznodământ mai puţin interesant pentru el. În plus, era greu să descriu cât de tulburat mă simţisem din cauza lui. Nu avea nimic ameninţător din punct de vedere fizic, dar, dintr-un anumit punct de vedere, părea periculos.
   - Neil Spencer, mi-am amintit.
   Bărbatul se opri din scris.
   - Poftiţi?
   - Cred că aşa îl chema. Abia ne-am mutat aici. Dar un alt băieţel a dispărut, nu-i aşa? La începutul verii?
   Cei doi poliţişti schimbară o privire.
   - Ce ştiţi despre Neil Spencer? mă întrebă bărbatul.
   - Nimic. Învăţătoarea lui Jake a adus vorba despre el. Voiam să intru pe Internet să caut informaţii, dar a fost o noapte... agitată.
   Şi, din nou, nu doream să vorbesc despre discuţia pe care o avusesem cu Jake.
   - Aveam de lucru.
   Dar, bineînţeles, nici despre asta nu puteam vorbi. La mine, lucrul înseamnă scris, iar Jake citise ce scrisesem. Am simţit cum se încordează lângă mine.
   Frustrarea mă dobora.
   - Credeam doar că veţi considera evenimentul mai îngrijorător decât pare a fi, spusei.
   - Domnule Kennedy...
   - Mi se pare că nu mă credeţi.
   Bărbatul zâmbi. Dar era un zâmbet reţinut.
   - Nu e vorba că nu vă credem, domnule Kennedy. Dar noi putem lucra doar cu ce avem.
   Mă cântări o clipă din priviri, la fel cum partenera sa îl evalua pe fiul meu.
   - Noi luăm totul în serios, dar, bazându-ne pe ceea ce ne-aţi declarat, nu avem multe informaţii acum. Cum v-am spus, vă recomand să vă ţineţi cheile undeva unde fiul dumneavoastră nu are acces. Respectaţi câteva reguli de siguranţă în casă. Supravegheau casa. Şi nu ezitaţi să ne contactaţi dacă vedeţi pe cineva care n-are ce căuta pe proprietatea dumneavoastră.
   Am dat din cap. Având în vedere că cineva încercase să îmi răpească copilul, acest răspuns nu era prea potrivit. Eram supărat pe mine însumi şi nu mă puteam abţine să nu fiu supărat şi pe Jake. Încercam să-l ajut! În câteva minute poliţiştii vor pleca, şi vom fi iar noi doi. Singuri. Şi niciunul dintre noi nu ne puteam adapta la traiul împreună.
   - Domnule Kennedy? mă strigă femeia cu o voce blândă. Sunteţi doar dumneavoastră şi Jake în casă? Mama copilului locuieşte în altă parte?
   - Mama lui a murit.
   Am spus-o prea direct, simţind că-mi scapă o notă de nervozitate. Părea că vorbele mele o jigniseră.
   - Oh. Îmi pare foarte rău.
   - Doar că... mi-e foarte greu. Şi ceea ce s-a întâmplat în noaptea asta m-a speriat.
   Deodată, Jake parcă fu readus la viaţă, animat poate de furie. De ceea ce scrisesem. De faptul că am spus atât de cinic că mama lui murise. Se îndreptă uşor şi se ridică drept, în picioare, privindu-mă în sfârşit, cu o expresie neutră pe chip. Când vorbi, avea o voce răguşită, nepământeană, care răsuna mult mai matură pentru vârsta sa.
   - Vreau să te sperii, spuse.

Douăzeci şi trei

      Când se opri alarma, Pete mai rămase întins în pat un moment.
   Ceva nu era în regulă şi trebuia să se pregătească. Simţi apoi că-l cuprinde un atac de panică, gândindu-se la evenimentele de ieri seară. Imaginea corpului lui Neil Spencer pe terenul viran. Apoi, cursa aproape frenetică spre casă. Şi greutatea liniştitoare a sticlei din mână.
   Click-urile dopului când a desigilat sticla.
   Şi apoi...
   În sfârşit, deschise ochii. Deşi era devreme, soarele strălucea deja cu putere. Raze calde se strecurau prin draperiile albastre şi poposeau pe pătura adunată peste genunchi. În timpul nopţii transpirase şi se dezvelise, iar acum pătura mototolită atârna greu pe genunchi.
   Îşi întoarse capul şi se uită pe masă.
   Sticla era acolo. Sigiliul era rupt.
   Dar conţinutul era neatins, sticla era plină.
  Îşi aminti cât de mult deliberase azi-noapte luptând iar şi iar cu ispita, care revenea la el din diverse cotloane. Şi el, şi vocea refuzau să se lase înduplecaţi şi să abandoneze lupta. Chiar adusese cu el sticla şi un păhărel lângă pat. Se lupta chiar şi atunci.
   Iar în final, câştigase.
  Se simţi cuprins de un sentiment de uşurare. Privi paharul, înainte de a merge la culcare, aşezase fotografia lui Sally deasupra. După toate cele întâmplate, fotografia şi acele amintiri reprezentau pentru el motive suficiente ca să se abţină de la băutură.
   Încercă să nu se gândească la ziua care urma sau la serile care vor veni.
   Destul pentru moment.
   Făcu un duş şi luă micul dejun. Chiar dacă nu băuse, se simţea atât de epuizat încât se gândea să nu meargă azi la sală. Avea programată o şedinţă dis-de-dimineaţă şi trebuia să se pregătească, să meargă mai departe cu acest caz. Deja era sătul. Oricât de indiferent îşi propusese să fie, când văzuse trupul lui Neil Spencer avu impresia că filmează cu o cameră fără să se uite prin obiectiv; mintea îi fotografia nepăsătoare. Dacă voia să fie în stare de ceva, trebuia să se comporte ca un profesionist competent în următoarele ore, să-şi golească mintea de ororile văzute.
   Se duse totuşi la sală.
   Apoi, simţindu-se mai calm, urcă la etaj. Intră în birou şi privi o clipă teancurile binecuvântate şi inofensive de hârtii. Găsi apoi carneţelul vechi de notiţe de care avea nevoie la şedinţă şi se îndreptă spre sala de operaţiuni aflată deasupra, la etaj.
   Calmul lui se risipi uşor când deschise uşa. Mai erau 10 minute până trebuia să înceapă şedinţa, dar sala era plină de ofiţeri. Nu vorbea nimeni; toţi păreau îngânduraţi. Majoritatea dintre ei lucraseră la acest caz de la început şi, indiferent de şanse, fiecare sperase. Până acum, aflaseră cu toţii descoperirea făcută în noaptea trecută. Până azi, aveau de-a face cu dispariţia unui copil. Acum era vorba de o crimă.
   Se sprijini de perete, în fundul sălii, conştient că privirile celorlalţi se îndreptau spre el. Era de înţeles. Deşi implicarea sa iniţială fusese inutilă, toţi ştiau că prezenţa sa aici, acum, nu era o coincidenţă. Îl zări pe comisarul-şef Lyons stând în faţă, uitându-se la el. Pete îi întâlni o clipă privirea, încercând să descifreze expresia de pe chipul său. Ca şi aseară, pe terenul viran unde fusese găsit cadavrul, părea indiferent, iar Pete îşi putea imagina orice. Era oare un sentiment ciudat de triumf? Era nedrept să se gândească la aşa ceva, dar, cu siguranţă, orice era posibil. În ciuda evoluţiei diferite a carierelor lor, Pete ştia că Lyons îl invidia puţin deoarece el fusese cel care îl prinsese pe Frank Carter. Desfăşurarea recentă a evenimentelor dovedea că acest caz nu fusese niciodată cu adevărat închis. Iar acum iată-l pe Lyons prezidând ceea ce putea fi sfârşitul jocului, Pete fiind redus la stadiul de pion.
   Îşi încrucişă braţele, se uită în jos şi aşteptă.
   Amanda ajunse un minut mai târziu, măturând cu privirea, de la un capăt la altul al sălii, mulţimea adunată. Chiar dacă abia o vedea din colţul său, era evident că femeia părea hărţuită şi extenuată. Observă că era îmbrăcată la fel ca noaptea trecută. Dormise în aceleaşi haine sau mai degrabă nu dormise deloc. Urcând pe podiumul îngust, avea o privire supusă, înfrântă.
   - Aşa... Atenţie toată lumea, spuse. Aţi auzit toţi vestea. Ieri seară ni s-a raportat că s-a găsit cadavrul unui băiat pe un teren viran lângă Gair Lane. Ofiţerii de poliţie au ajuns la faţa locului şi au împrejmuit zona. Identitatea victimei nu a fost încă stabilită, dar avem dovezi solide să presupunem că este Neil Spencer.
   Aveau toate datele până acum şi totuşi... Pete îşi dădea seama că toţi erau istoviţi. Tensiunea din încăpere scăzuse. Tăcerea domnea printre ofiţerii adunaţi la şedinţă.
   - Credem că mai există o persoană implicată. Cadavrul prezintă răni masive.
   Vocea Amandei răsună deodată strident în încăpere şi o văzu că tresare.
   Prea tare pentru urechile ei. În alte împrejurări, ai fi spus că era un semn de slăbiciune, dar Pete nu credea că era vorba despre asta acum. O privi cum îşi revine.
   - Evident, detaliile nu vor fi relatate în mass-media acum. Poliţia a încercuit zona, dar reporterii ştiu că s-a găsit un cadavru. Alte informaţii nu vor fi furnizate presei până nu vom şti exact ce se întâmplă.
   O femeie de lângă perete dădu din cap afirmativ. Pete recunoscu gestul, fiind acelaşi gest pe care îl schiţa în crizele sale de dependenţă, tânjind după băutură şi reuşind să supravieţuiască durerii fizice.
   - Cadavrul a fost ridicat şi se va face o autopsie în această dimineaţă. Avem ora estimată a morţii, între ora 15 şi 17 ieri după-amiază. Presupunând că este Neil Spencer, acesta a fost găsit aproximativ în acelaşi loc de unde a dispărut, ceea ce poate fi important. Credem că Neil a fost ucis în altă parte, presupunem că acolo unde a fost ţinut. Să sperăm că medicii legişti ne vor furniza mai multe detalii. Între timp, vom verifica toate camerele de supraveghere din zonă. Vom bate la toate uşile din vecinătate. Deoarece, sub nicio formă, nu voi lăsa un monstru neidentificat să se plimbe liber prin sat. Sub nicio formă nu voi permite asta.
   Ridică privirea. În ciuda oboselii vădite şi a supărării, acum avea o sclipire în ochi.
   - Cu toţii am lucrat la acest caz. Şi, chiar dacă eram pregătiţi, nu ne aşteptam la acest deznodământ. Deci vreau să vă spun foarte clar: nu voi permite nimănui să stea cu mâinile în sân! S-a înţeles?
   Pete se uită din nou în jur. Câteva încuviinţări ici-colo; sala reveni din nou la viaţă. Îi admira curajul şi recunoscu nevoia de a însufleţi asistenţa.
   Îşi aminti de discursurile pline de furie pe care le ţinea acum 20 de ani şi, deşi credea în ele atunci, acum ştia că lucrurile nu numai că nu stau aşa cum doreşti tu, ci dimpotrivă. Uneori, ele te urmăresc toată viaţa.
   - Am făcut tot ce ne-a stat în putinţă, spuse Amanda auditoriului. Nu l-am găsit pe Neil Spencer în timp util. Dar, fiţi siguri, îl vom găsi pe cel care l-a ucis.
   Pete putea jura că femeia credea în ceea ce spune cu atâta pasiune, la fel ca şi dânsul acum 20 de ani. Pentru că trebuia. Se întâmplase ceva oribil în tura ta şi singurul mod în care puteai să-ţi alini durerea era să faci totul ca să îndrepţi situaţia. Să-l prinzi pe cel care e vinovat înainte să mai facă rău altcuiva. Sau cel puţin să încerci.
   Îl vom găsi pe cel care l-a ucis.
   Spera să fie adevărat.

Douăzeci şi patru

      E uimitor cât de repede revine totul la normal la timpul potrivit.
   După ce au plecat cei de la poliţie, m-am gândit că nu mai avea rost să ne ducem din nou la culcare, nici eu, nici Jake, iar pe la 8.30 eram terminat de oboseală. Am început să-i prepar micul dejun şi să-l pregătesc pentru şcoală. După cele întâmplate, părea ridicol să meargă la şcoală, dar nu aveam niciun pretext să-l ţin acasă. De fapt, având în vedere spectacolul oferit ofiţerilor de poliţie mai devreme, o parte din mine nu şi-l dorea în preajmă acum.
   În timp ce stăteam în bucătărie şi el îşi mânca laptele cu cereale, refuzând în continuare să vorbească cu mine, eu mi-am turnat un pahar de apă pe care l-am băut dintr-o suflare. Nu ştiam ce să fac sau cum să reacţionez. La câteva ore distanţă, evenimentele nopţii păreau îndepărtate şi ireale. Oare puteam fi sigur că ceea ce am văzut era adevărat? Poate doar îmi imaginasem. Ba nu, chiar văzusem. Un tată mai bun - chiar unul mediocru - ar fi fost în stare să-i convingă pe poliţişti să-l ia în serios. Un tată mai bun ar avea un fiu care vorbeşte cu el, nu l-ar compromite. Ar vedea că mă temeam pentru siguranţa lui şi că încercam să-l protejez.
   Strânsei paharul în mână.
   Nu eşti tatăl tău, Tom.
   Auzeam în minte vocea discretă a Rebeccăi.
   Nu uita niciodată asta.
   M-am uitat în jos, la paharul din mână. Îl strângeam prea tare. Îmi revenea în minte amintirea aceea îngrozitoare - sticlă spartă, mama ţipând - şi am lăsat paharul deoparte înainte de a mă prăbuşi cu totul.
   La 9 fără 10 mergeam cu Jake la şcoală. Păşea încet lângă mine, respingând în continuare încercările mele de a sta de vorbă cu mine. Doar când am ajuns la poarta şcolii vorbi.
   - Cine e Neil Spencer, tati?
   - Nu ştiu.
   În ciuda subiectului, eram mulţumit că vorbeşte cu mine.
   - Un băiat din Featherbank. Cred că a dispărut anul acesta, cu câteva luni înainte; îmi amintesc că am citit ceva despre dispariţie. Nimeni nu ştie ce i s-a întâmplat.
   - Owen a spus că a murit.
   - Owen pare a fi un băieţel minunat.
   Jake se gândea, evident, să mai spună ceva, dar se răzgândi.
   - A spus că stau în banca lui Neil.
   - Asta e o prostie. Nu ai fost primit în şcoală din cauză că acest puşti, Neil, a dispărut. Cineva s-a mutat în altă casă, ca noi.
   M-am încruntat.
   - Oricum, erau în altă clasă anul trecut, nu?
   Jake mă privi curios.
   - Douăzeci şi opt, spuse.
   - Ce douăzeci şi opt?
   - Douăzeci şi opt de copii, spuse. Douăzeci şi nouă cu mine.
   - Exact.
   Nu ştiam dacă e adevărat, dar îi ţineam isonul.
   - Au şi clase cu 30 de elevi aici. Deci, oriunde ar fi Neil, banca lui îl aşteaptă.
   - Crezi că se va întoarce acasă?
   Am intrat în curtea şcolii.
   - Nu ştiu, prietene.
   - Poţi să mă îmbrăţişezi, tati?
   Mă uitai în jos, la el. Arăta ca şi cum evenimentele din noaptea trecută şi de azi-dimineaţă nu se petrecuseră niciodată. Avea totuşi doar şapte ani.
   Certurile se terminau când şi cum voia el. În aceste circumstanţe, eram prea obosit să nu accept.
   - Sigur.
   - Deoarece, chiar şi când ne certăm...
   - Tot ne iubim. Foarte mult.
   Am îngenuncheat, iar îmbrăţişarea strânsă îmi dădu puţină putere. Am simţit că o îmbrăţişare ca aceasta, din când în când, mă impulsiona să continui. Apoi intră încet în şcoală trecând pe lângă doamna Shelley, fără să se mai uite înapoi, la mine. M-am îndreptat spre poartă sperând că nu va mai avea probleme azi.
   Dar dacă va avea...
   Asta...
   Lasă-l să fie el însuşi.
   - Bună!
   M-am întors şi am văzut-o pe Karen puţin mai în spate, venind repede spre mine.
   - Bună, am zis. Ce faci?
   - Abia aştept să am câteva ore de linişte.
   Veni lângă mine.
   - Cum a fost prima zi pentru Jake?
   - L-a pus pe galben, spusei.
   - N-am idee ce înseamnă asta.
   I-am explicat sistemul de tip semafor. Gravitatea şi presupusa seriozitate a sistemului păreau atât de ridicole după evenimentele din noaptea trecută încât aproape am izbucnit în râs.
   - Mi se pare al naibii de prostesc, spuse ea.
   - Aşa m-am gândit şi eu.
   Mă întrebasem dacă exista vreun moment când părinţii decid să lase deoparte politeţurile şi să înjure ca oamenii normali. Dacă exista, mă bucuram că trecusem peste el.
   - Într-un fel, e ca o insignă de onoare, totuşi, spuse ea. Colegii îl vor invidia. Adam spunea că nu prea au avut ocazia să se joace împreună.
   - Jake spunea că Adam e de treabă, am minţit.
   - Mai spunea că Jake vorbeşte singur.
   - Da, mai face asta din când în când. Prieteni imaginari.
   - E bine, spuse Karen. Îl înţeleg perfect. Cei mai buni prieteni ai mei sunt imaginari. Glumesc, desigur. Dar Adam a avut şi el o perioadă când vorbea singur şi cred că şi eu, când eram copil. Probabil şi tu.
   M-am încruntat. Brusc îmi adusei aminte de ceva.
   - Domnul Noapte, am spus.
   - Poftim?
   - Doamne, nu m-am gândit la asta de ani de zile.
   Mi-am trecut mâna prin păr. Oare cum uitasem? Da, avusesem un prieten imaginar.
   - Când eram copil, îi spuneam mamei că cineva venea în fiecare noapte în camera mea şi mă îmbrăţişa. Domnul Noapte. Aşa îi spuneam.
   - Da... e cam înfiorător. Dar copiii spun lucruri înfricoşătoare tot timpul. Sunt o mulţime de site-uri dedicate lor. Ar trebui să scrii şi tu.
   - Poate o voi face. Dar mi-am mai amintit ceva. Jake spunea lucruri ciudate în ultima vreme. De laşi uşa întredeschisa, curând auzi o şoaptă zisă. Ai mai auzit asta?
   - Hmmm...
   Karen se gândi.
   - Parcă am auzit ceva; sunt sigură că am mai auzit asta înainte, undeva. E o poezioară pe care o spun copiii în parc, cred, la joacă.
   - Aşa... Poate pe acolo a auzit-o şi el.
   Dar nu pe acest teren de joacă, desigur, deoarece Jake o spusese în noaptea de dinaintea primei zile de şcoală. Poate copiii cunoşteau poezioara şi nu ştiam eu - poate o ştiau de la televizor, de la emisiunile la care se uita când eu mai aţipeam fără să-mi dau seama.
   Am oftat.
   - Sper doar să aibă o zi mai bună. Îmi fac griji pentru el.
   - Normal. Soţia ta ce spune?
   - A murit anul trecut, am spus. Nu ştiu dacă a trecut cu bine peste asta. E de înţeles, presupun.
   Karen tăcu un moment.
   - Îmi pare foarte rău să aud asta.
   - Mulţumesc! Nu ştiu dacă eu am trecut cu bine peste asta, ca să fiu sincer. Nici nu sunt sigur că sunt un tată bun sau nu. Dar fac tot ce este omeneşte posibil ca lui să-i fie bine.
   - Normal. Sunt sigură că eşti un tată bun.
   - Întrebarea e dacă ceea ce cred eu că e bine e suficient de bine pentru el.
   - Din nou, sunt sigură că este.
   Se opri şi îşi băgă mâinile în buzunare. Ajunseserăm la o intersecţie şi era clar că ne despărţeam aici. Ea mergea înainte, eu o luam la dreapta.
   - Dar oricum, spuse ea, se pare că amândoi trecem printr-o perioadă grea. Deci, cred - nu pentru că mi-ai cerut părerea - că poate ar trebui să nu mai fii atât de aspru cu tine însuţi, ce naiba!
   - Poate.
   - Cel puţin un pic?
   - Poate.
   - E mai uşor să vorbeşti decât să o faci, ştiu.
   Se linişti brusc ca după un oftat.
   - În orice caz... Ne vedem mai târziu. O zi bună!
   - Şi ţie!
   M-am gândit la conversaţie tot drumul spre casă. Poate ar trebui să nu te mai pedepseşti. Probabil era ceva adevăr în afirmaţie deoarece, la urma urmei, orbecăiam prin viaţă, ca orice om, nu? Încercând să fac tot posibilul.
   Dar ajuns acasă, mă învârteam pe la parter fără să ştiu ce să fac. Mai devreme, mă gândeam că ar fi bine să petrec ceva timp cu Jake. Şi acum, casa fiind tăcută şi goală, simţeam nevoia să îl am aproape.
   Deoarece aveam nevoie să-l protejez.
   Şi tot ce se întâmplase noaptea trecută nu era doar în imaginaţia mea. Atunci am simţit cum mă cuprinde panica. Dacă poliţia nu ne ajută, atunci trebuie să ne apărăm noi. Trecând prin camerele goale, am simţit cu disperare o dorinţă acută să fac ceva, chiar dacă nu aveam idee ce trebuie să fac. M-am dus în birou. Lăsasem laptopul deschis, în priză, peste noapte.
   Am atins touchpad-ul şi ecranul reveni la viaţă, apărând cuvintele pe care le scrisesem.
   Rebecca...
   Ea ar şti ce să facă acum; întotdeauna ştia. Mi-am imaginat-o stând cu picioarele încrucişate pe podea, jucându-se fericită cu Jake, înconjuraţi de jucării. Sau ghemuită pe canapea, citindu-i, el cu capul în poala ei, cu trupurile atât de apropiate încât se contopeau într-o singură persoană.
   Oricând o striga noaptea, Rebecca se trezea imediat şi se ducea la el. Şi o striga mereu.
   Am şters cuvintele de ieri şi am scris trei propoziţii noi.
   Mi-e dor de tine. Simt că nu mă descurc cu fiul nostru şi nu ştiu ce să fac.
   Îmi pare rău.
   Am privit lung ecranul.
   Destul.
   M-am văicărit destul. Oricât de greu ar fi, era treaba mea să am grijă de fiul meu şi dacă nu m-am străduit destul, atunci trebuie să fac mai mult.
   M-am dus din nou la uşa din faţă. Avea yală şi lanţ, dar, clar, nu era suficient. Voi instala o yală cu buton, care să se blocheze. O voi monta mai sus, ca Jake să nu ajungă la ea. Voi monta senzori de mişcare la baza scărilor. Totul se poate realiza. Nimic nu era imposibil, chiar dacă în sufletul meu mă îndoiam.
   Dar puteam să fac altceva mai întâi, şi mi-am îndreptat atenţia spre teancul de scrisori de pe scările din spatele meu. Mai veniseră încă două pentru Dominic Barnett, ambele fiind notificări de colectare a datoriilor. Le-am luat în birou, am închis Wordul şi am deschis browserul de Internet.
   Ia să vedem cine eşti, Dominic Barnett.
   Nu ştiam la ce să mă aştept să descopăr despre el pe Internet. O pagină de Facebook, poate o fotografie care să-mi arate dacă el a fost cel care dădea târcoale casei ieri sau, dacă nu, poate o adresă pe care să o caut în viaţa reală. Orice să mă ajute să-l protejez pe Jake şi care să mă lămurească naibii ce se întâmplă cu casa asta.
   Am găsit o fotografie la primul rezultat al căutării. Dominic Barnett nu era misteriosul vizitator de ieri. Era mai tânăr, cu părul negru şi des. Dar poza nu era pe un site de social media.
   Era alături de o ştire.
   POLIŢIA CONSIDERĂ CĂ MOARTEA UNUI LOCALNIC ESTE O CRIMĂ SUSPECTĂ
   Se învârtea camera cu mine. M-am holbat la cuvinte până şi-au pierdut înţelesul. Casa se cufundase în tăcere şi îmi auzeam doar bătăile inimii.
   Apoi:
   Scârţ.
   M-am uitat în sus la tavan. Acelaşi zgomot, din nou, ca şi cum cineva făcuse un pas în camera lui Jake. Mă trecu un fior amintindu-mi ce se întâmplase noaptea trecută - silueta pe care mi-o închipuisem la marginea patului, fetiţa cu părul într-o parte, exact aşa cum o desenase Jake. Senzaţia că îmi scutura piciorul.
   Trezeşte-te, Tom!
   Dar, spre deosebire de silueta bărbatului de la uşă, fata fusese doar o închipuire. Eram pe jumătate adormit, la urma urmei. Era doar amintirea unui coşmar vechi adăugat fricilor prezentului.
   Nu era nimic în casă.
   Hotărât să îmi scot din minte zgomotul, m-am decis să dau click pe articol.
   POLIŢIA CONSIDERĂ CĂ MOARTEA UNUI LOCALNIC ESTE O CRIMĂ SUSPECTĂ
   Poliţia a declarat că moartea lui Dominic Barnett este o crimă suspectă, cadavrul fiind găsit marţi în pădure.
   Barnett, 42 de ani, cu domiciliul pe strada Garholt, în Featherbank, a fost descoperit la marginea unui pârâu de câţiva copii care se jucau în pădurea Hollingbeck. Astăzi, comisarul-şef Lyons a declarat presei că Barnett a murit din cauza unor răni „grave” la cap. Sunt cercetate mai multe motive posibile ale atacului, dar dovezile de la locul crimei au sugerat că nu este vorba de o tâlhărie.
   „Aş dori să profit de această oportunitate ca să asigur populaţia că este în siguranţă”, a spus Lyons. „Domnul Barnett era cunoscut poliţiei şi credem că este vorba despre un incident izolat. Totuşi am dublat numărul patrulelor în zonă şi îi încurajăm pe toţi cei care deţin informaţii să ni le furnizeze imediat.”
   Am citit din nou, simţind cum îmi creşte spaima. Când am văzut adresa, mi-am dat seama că, fără niciun dubiu, era vorba de acelaşi Dominic Barnett care locuise în această casă. Poate stătuse chiar pe locul unde stăteam eu acum sau poate dormise în camera lui Jake.
   Şi fusese ucis în aprilie, anul acesta.
   Încercând să-mi păstrez calmul, am dat clic din nou şi am căutat mai multe articole. Faptele, aşa cum erau prezentate, apăreau pe bucăţele, ca un puzzle şi multe dintre ele se înţelegeau printre rânduri. Domnul Barnett era cunoscut poliţiei. O frază formulată atent, dar se sugera că fusese cumva implicat în trafic de droguri şi că acesta era presupusul motiv al crimei.
   Pădurea Hollingbeck era la sud de Featherbank, de cealaltă parte a râului.
   Nu era clar de ce Barnett fusese acolo. După o săptămână s-a găsit şi arma crimei, iar rapoartele s-au împuţinat imediat. Din ceea ce am citit pe Internet, ucigaşii nu fuseseră încă arestaţi. Ceea ce însemna că erau încă liberi.
   Dându-mi seama de implicaţii, m-a cuprins groaza. Nu ştiam ce să fac.
   Să sun iar la poliţie? Ceea ce descoperisem nu adăuga multe elemente la declaraţia mea. Îi voi suna, am decis, deoarece trebuia să fac ceva. Dar aveam nevoie de informaţii suplimentare mai întâi.
   După ce am chibzuit îndelung, am început să caut, cu mâinile tremurânde, prin actele casei şi am găsit adresa de care aveam nevoie. Mi-am luat cheile. Măsurile de siguranţă mai puteau aştepta momentan. O singură persoană putea să-mi spună mai multe despre Dominic Barnett şi venise timpul să vorbesc cu ea.

Douăzeci şi cinci

      Întotdeauna se termină acolo unde începe, se gândi Amanda. Viziona imaginile obţinute de pe camerele de supraveghere montate pe străzile din zona terenului viran şi îşi aminti că acum două luni examinase imaginile cu exact aceleaşi străzi. Atunci, spera să vadă cine l-a răpit pe Neil Spencer.
   Acum, îl căuta pe cel care adusese cadavrul băiatului. Dar deocamdată, niciun rezultat.
   Nimic.
   Prea devreme, îşi spuse, dar acest gând i se risipi din minte. De fapt, era prea al naibii de târziu, nu în ultimul rând pentru Neil Spencer. Îi reveneau în minte, ca nişte străfulgerări, imagini cu cadavrul băiatului, chiar dacă nu o ajuta cu nimic să insiste asupra ororilor văzute astă-noapte, asupra eşecului său de a nu-l fi găsit la timp pe Neil. În schimb, trebuia să se concentreze pe muncă. Pas cu pas. Detaliu cu detaliu. Aşa îl vor prinde în final pe ticălosul care-l omorâse pe băieţel.
   Altă străfulgerare.
   Clătină din cap şi se uită spre peretele din spate unde Pete Willis lucra liniştit la biroul care i se dăduse. Aşezată confortabil, se trezi aruncând priviri furişe către el. Din când în când, ridica receptorul şi dădea câte un telefon; în restul timpului, îşi concentra atenţia pe fotografiile şi pe rapoartele de pe birou. Frank Carter ştia ceva. Pete cerceta vizitele primite de prietenii bărbatului din închisoare, încercând să afle dacă vreunul dintre ei era implicat şi-i oferea informaţii din exterior lui Carter. Acum şi Pete era fascinat de ea.
   Cum poate fi atât de calmă?
   Amanda ştia că şi Pete suferea pe ascuns. Îşi amintea cum arăta ieri, după ce-l vizitase pe Frank Carter, şi cum era ieri noapte pe terenul viran când găsiseră trupul băiatului. Dacă părea detaşat acum, era pentru că îşi alungase gândurile, la fel cum încerca şi ea. Şi dacă lui îi reuşea, era pentru că avea mai multă experienţă decât ea.
   Amanda ar fi dorit să-l întrebe care era secretul.
   În schimb, îşi concentră forţat atenţia asupra imaginilor de pe camerele de supraveghere, ştiind deja în adâncul sufletului că nu aveau să conţină nimic relevant, la fel ca acum două luni, când echipa ei identificase, încetul cu încetul, indivizii din sat surprinşi de camere şi îi eliminase. Munca asta o dezamăgea. Cu cât înaintai în vizionarea imaginilor, cu atât te simţeai mai frustrat. Dar era necesar.
   Îşi croia drum printre imaginile neclare. Oprea cadrele cu bărbaţi, femei, copii. Toţi vor fi interogaţi, cu toate că niciunul nu avea de declarat ceva important. Bărbatul pe care îl căutau era prea atent ca să facă o asemenea  greşeală. Vor proceda la fel şi cu autovehiculele. Fusese convingătoare în timpul şedinţei, iar o parte din ea chiar credea în ceea ce spusese. Doar că în sinea ei nutrea un sentiment de neputinţă. În realitate, nu era greu să conduci prin jurul localităţii Featherbank şi să eviţi camerele de supraveghere. Nu, dacă ştiai ce faci.
   Notă rapid această idee pe carneţelul de alături.
   Cunoştinţe despre amplasarea camerelor?
   Dar mai notase asta acum două luni. Istoria se repetă.
   Întotdeauna se termină unde începe.
   Dezamăgită, aruncă pixul pe jos, se ridică în picioare şi se duse la biroul unde lucra Pete. Era atât de cufundat în hârtii încât nici nu o observă.
   Imprimanta de pe birou scotea un rând de fotografii - persoane care îi vizitau pe deţinuţi - surprinse pe camerele de supraveghere cu circuit închis. Pete confrunta fotografiile cu detaliile de pe ecran şi scria notiţe pe spatele pozelor. Pe birou era şi un articol de ziar scos la imprimantă. Îşi înclină capul parcurgând titlul.
   - Canibalul din Coxton s-a căsătorit în închisoare, citi ea.
   Pete sări de pe scaun.
   - Ce?
   - Ştirea din ziar.
   Citi din nou cu voce tare.
   - Lumea e mereu plină de surprize. Neplăcute, în general.
   - O, da.
   Pete arătă spre fotografiile pe care le adunase.
   - Şi ăştia sunt numai vizitatorii. Numele lui real este Victor Tyler. Acum 25 de ani a răpit o fetiţă. Mary Fisher?
   - Mi-o aduc aminte, spuse Amanda.
   Aveau cam aceeaşi vârstă. Amanda nu-şi amintea figura fetiţei, dar mintea ei asocie imediat numele cu poveştile de groază şi fotografiile din ziare. Douăzeci şi cinci de ani.
   Greu de crezut că trecuse atât de mult timp. Cât de repede oamenii rămân undeva în trecut şi sunt uitaţi!
   - Probabil ar fi fost căsătorită până acum, spuse Amanda. Pare nedrept, nu?
   - Aşa e.
   Pete scoase altă fotografie din imprimantă şi o privi o clipă.
   - Tyler s-a căsătorit acum 15 ani cu Louise Dixon. E de necrezut că sunt încă împreună. Nu au petrecut nicio noapte ca soţ şi soţie, bineînţeles. Dar ştii cum e câteodată. Aparenţa pe care o pot avea nişte oameni ca ăştia.
   Amanda încuviinţă. Adesea, criminalii, chiar şi cei mai înrăiţi, nu duceau lipsă de persoane prin care păstrau contactul cu lumea de afară. Pentru un anume tip de femei, erau ca un drog. E nevinovat, se convingeau ele. S-a schimbat - dacă nu, ele erau cele care îi salvau. Poate unora le plăcea pericolul. Pentru ea nu avea sens, dar era adevărat.
   Pete scrise ceva pe spatele unei poze, apoi o puse deoparte şi luă alta.
   - Şi Carter e prieten cu ăsta? întrebă ea.
  - Carter i-a fost cavaler de onoare.
   - Ei bine, trebuie să fi fost o ceremonie faină. Cine i-a căsătorit? Satan în persoană?
   Dar Pete nu răspunse. În loc să se uite pe ecran, se concentrase numai pe fotografia pe care o ridicase de pe birou.
   - Un alt vizitator de-al lui Tyler, presupuse ea, numai că Pete îi atrase atenţia asupra pozei.
   - Cine e?
   - Norman Collins.
   Pete se uită în sus, la ea.
   - Îl cunosc.
   - Spune-mi.
   Pete îi explică rapid. Norman Collins era un localnic care fusese interogat în timpul anchetei, acum 20 de ani, nu din motivul că ar fi existat dovezi concrete împotriva lui, ci din cauza comportamentului său dubios. Din descrierea lui Pete, părea un dobitoc ciudat, un specimen din ăla care, uneori, se băga aiurea într-o anchetă în desfăşurare. Poliţiştii erau antrenaţi să supravegheze astfel de persoane. Să îi ia la ochi pe cei care se învârteau prin spate, pe la conferinţele de presă şi funeralii. Pe cei care păreau că trag cu urechea sau care puneau prea multe întrebări. Pe cei care păreau prea interesaţi sau cei care păreau cumva în neregulă. Deoarece putea fi vorba doar de un comportament deviant sau morbid, dar, în acelaşi timp, putea fi vorba şi de modul în care se comportă câteodată criminalii.
   Dar, aparent, nu şi Collins.
   - Nu am avut nicio probă împotriva lui, spuse Pete. De fapt absolut nimic. Avea alibiuri solide când s-au săvârşit răpirile. Nu avea legătură cu niciunul dintre copii sau familiile lor. Nu s-a făcut niciun raport despre el. În final, a ajuns doar o notă de subsol în caz.
   - Şi totuşi, încă îţi aminteşti de el.
   Pete privi din nou fotografia.
   - Nu mi-a plăcut niciodată tipul, spuse el.
   Probabil nu era nimic, iar Amanda nu dorea să-şi facă iluzii mai mari. Trebuia mereu să fii metodic şi raţional, dar mai existau şi instinctele. Dacă Pete îşi aducea aminte de acest individ, trebuia să fie ceva dubios la el care l-a făcut să-l reţină.
   - Şi acum apare din nou, spuse ea. Ai vreo adresă?
   Pete bătu ceva pe tastatură.
   - Da. Locuieşte la aceeaşi adresă ca înainte.
   - OK. Du-te şi vorbeşte cu el. Poate nu e nimic, dar hai să aflăm de ce l-a vizitat pe Victor Tyler!
   Pete se holbă lung la ecran câteva momente, apoi încuviinţă şi se ridică în picioare.
   Amanda traversă încăperea spre biroul ei. Agenta-sergent Stephanie Johnson, îi tăie calea.
   - Doamnă?
   - Te rog, nu mă striga aşa, Steph. Mă face să mă simt bătrână. Aţi aflat ceva de la vecinii din zonă?
   - Nimic, deocamdată. Dar aţi vrut să aflaţi dacă apare ceva de la vreun părinte îngrijorat. Dacă există rapoarte despre psihopaţi, chestii din astea.
   Amanda încuviinţă. Mamei lui Neil îi scăpase la început, iar Amanda nu dorea să se repete greşeala.
   - A venit o informare dis-de-dimineaţă, spuse Steph. Ne-a sunat un bărbat care a declarat că a văzut un om la uşa casei, vorbind cu fiul său.
   Amanda se duse la biroul lui Steph şi deschise monitorul ca să citească detaliile. Băiatul despre care era vorba avea 7 ani. Învăţa la şcoala Rose Terrace. Se presupune că a vorbit cu un bărbat care venise la uşă, în faţa casei. Dar raportul menţiona că băiatul se comportase ciudat în ultima vreme şi, citind printre rânduri, era clar că ofiţerii care veniseră acasă la bărbatul în cauză aveau dubii că povestea era adevărată.
   Ar putea să discute cu ei.
   Amanda se uită în jur nervoasă. Îl zări pe agentul-sergent John Dyson.
   Leneşul naibii stătea la birou, ascunzându-se în spatele unui teanc de hârtii şi se juca pe telefon. Când ajunse lângă el şi pocni din degete în faţa lui, îşi scăpă telefonul în poală.
   - Vino cu mine, îi spuse.

Douăzeci şi şase

      Casa doamnei Shearing, femeia care îmi vânduse proprietatea, se afla la o distanţă de 10 minute cu maşina.
   Am parcat în faţa unei case cu două etaje şi acoperişul ascuţit. Între trotuar şi aleea lată, pavată era un gard de metal. O cutie poştală neagră atârna pe un stâlp. Casa ei se afla într-o zonă din Featherbank mai bună decât cea în care locuiam acum cu Jake, proprietate pe care doamna Shearing o deţinuse şi o închiriase ani de zile.
   Cel mai recent, probabil, lui Dominic Barnett.
   Am băgat mana printre barele gardului, am îndepărtat zăvorul şi am descuiat poarta. Un câine începe să latre în casă, din ce în ce mai furios pe măsură ce mă apropiam de uşă. Am apăsat pe sonerie şi am aşteptat.
   Doamna Shearing a deschis când am sunat a doua oară. Ţinea lanţul pe uşă şi se uita prin deschizătură. Câinele era în spatele ei: un Yorkshire terrier mic, care mă lătra nervos. Avea fire albe în blană şi părea la fel de bătrân şi fragil ca şi ea.
   - Da?
   - Bună ziua, am salutat-o. Nu ştiu dacă vă amintiţi de mine, doamnă Shearing. Mă numesc Tom Kennedy. Am cumpărat casa dumneavoastră acum câteva săptămâni. Ne-am întâlnit de câteva ori când am venit la vizionare cu fiul meu.
   - A, da. Sigur. Fugi, Morris! Treci la loc!
   Ăsta era câinele ei. Îşi aranjă rochia şi se întoarse spre mine.
   - Îmi pare rău, e foarte agitat. Cu ce vă pot ajuta?
   - E vorba despre casă. Mă întrebam dacă am putea vorbi despre unul dintre foştii chiriaşi ai dumneavoastră.
   - Înţeleg.
   Arăta puţin ciudat auzind acest lucru, ca şi cum avea o bănuială cu privire la persoana la care mă refeream şi despre care ar fi preferat, mai degrabă, să nu vorbească. Am decis să o aştept afară. După câteva secunde de tăcere, politeţea îi învinse rezervele şi luă lanţul de pe uşă.
   - Înţeleg, spuse din nou. Atunci, mai bine aţi intra în casă.
   Înăuntru părea fâstâcită, preocupată de haine şi de coafură, cerându-şi scuze pentru deranjul din casă. Nu trebuia să se scuze pentru deranj; casa era somptuoasă şi foarte curată. Holul de la intrare era cât camera mea din faţă. O scară de lemn, lată şerpuia până la etaj. Am urmat-o pe doamna Shearing într-o cameră de zi confortabilă, cu Morris împleticindu-se mai bucuros printre picioarele mele. Două canapele şi un scaun erau aşezate în faţa unui şemineu cu grătarul gol şi curat; pe un perete erau dulapuri pline de obiecte de cristal aşezate cu atenţie, la distanţă, care străluceau prin geamurile de sticlă. Tablourile de pe pereţi reprezentau peisaje rurale sau scene de vânătoare. Fereastra din faţa casei avea draperii roşii din pluş, închise, ca să nu se vadă în stradă.
   - Aveţi o casă foarte frumoasă, am spus.
  - Mulţumesc! A rămas prea mare pentru mine după ce s-au mutat copiii şi după ce a murit Derek, Dumnezeu să-l ierte. Dar sunt prea bătrână să mă mai mut acum. O dată la câteva zile, vine o fată să facă curat. Un lux nemaipomenit, dar ce pot să fac? Vă rog, luaţi loc.
   - Mulţumesc!
   - Vreţi un ceai? O cafea?
   - Nu, mulţumesc.
   M-am aşezat. Canapeaua era rigidă şi tare.
   - Cum v-aţi instalat? întrebă ea.
   - Bine.
   - Minunat!
   Zâmbi tandru.
   - Ştiţi, am crescut în acea casă şi am dorit dintotdeauna ca nişte oameni de treabă să se mute, în sfârşit, în casa aia. O familie decentă. Fiul tău, parcă Jake îl cheamă, dacă îmi amintesc bine? Ce face?
   - Tocmai a început şcoala.
   - La Rose Terrace?
   - Da.
   Zâmbi din nou.
   - E o şcoală foarte bună. Am învăţat acolo în clasele primare.
   - V-aţi pus şi dumneavoastră amprentele mâinilor cu vopsea pe perete?
   - Sigur, încuviinţă cu mândrie. Una roşie şi una albastră.
   - Ce drăguţ. Aţi spus că aţi crescut pe strada Garholt?
   - Da. După moartea părinţilor mei, am hotărât împreună cu Derek să păstrăm casa ca pe o investiţie. A fost ideea soţului meu, deşi eu nu prea eram de acord. Ţineam la casa aia. Atât de multe amintiri, înţelegeţi?
   - Bineînţeles.
   M-am gândit la bărbatul care dăduse târcoale casei, încercând să fac nişte  calcule. Era mult mai tânăr ca doamna Shearing, dar nu era imposibil.
   - Aveţi cumva un frate mai mic?
   - Nu, am fost singură la părinţi. Poate de aceea am ţinut atât de mult la acea casă. Era toată a mea, înţelegeţi? Doar a mea.
   Făcu o grimasă.
   - Când eram copil, prietenii mei erau puţin speriaţi de clădire.
   - De ce speriaţi?
   - Oh, e genul acela de casă, cred, care arată puţin ciudat, nu?
   - Cred că da.
   Karen îmi spusese cam acelaşi lucru ieri. I-am repetat ce i-am spus şi ei, chiar dacă, sincer, începea să sune golit de sens.
   - Are personalitate!
   - Exact!
   Doamna Shearing părea mulţumită.
   - Exact aşa am crezut şi eu. De aceea mă bucur că e din nou în mâini sigure acum.
   Am înghiţit în sec, deoarece casa nu mi se părea deloc sigură, dar, după cum bănuisem, bărbatul care a dat târcoale casei mă minţise că el ar fi copilărit acolo. M-a uimit şi formularea ei. Din nou în mâini sigure acum. Dorea ca un om decent să se mute în acea casă în sfârşit.
   - Înainte nu era în mâini sigure?
   Părea din nou stânjenită.
   - Nu în mod special, nu. Să spunem doar că nu am avut norocul să dau peste nişte chiriaşi buni. Dar nu poţi să-ţi dai seama pe moment, nu? Oamenii par agreabili la prima vedere. Nu am avut niciun motiv real să mă plâng. Îmi plăteau la timp chiria. Aveau grijă de casă destul de bine...
   Divaga, ca şi cum nu ştia cum să explice care fusese adevărata problemă şi dorea s-o lase baltă. Dar eu nu-mi puteam permite acest lucru.
   - Dar?
   - Ah, nu ştiu. Nu am avut nimic concret împotriva lor, dacă aş fi avut, nu aş fi ezitat să-i dau afară. Doar bănuieli. Că poate mai aduceau şi pe alţii în casă din când în când.
   - Că subînchiriau camere?
   - Da. Şi că poate se întâmplau chestii neplăcute câteodată.
   Se strâmbă.
   - Când am trecut odată pe la casă, mirosea ciudat, dar bineînţeles, nu ai voie în ziua de azi să intri în casă fără să-i anunţi din timp pe chiriaşi, să te programezi. Îţi vine să crezi? Te programezi să intri în casă la tine. Ba, mai mult, îi avertizezi din timp. O singură dată am venit neanunţată şi nu m-au lăsat să intru.
   - Vorbiţi de Dominic Barnett?
   Ezită.
  - Da. El. Cu toate că nici cel de dinainte nu era mai breaz. Cred că am avut ghinion cu închirierea casei.
   Casa pe care mi-ai pasat-o mie.
   - Ştiţi ce s-a întâmplat cu Dominic Barnett? am întrebat.
   - Da, bineînţeles.
   Îşi privi mâinile care i se odihneau delicat, cu grijă, în poală şi tăcu un moment.
   - A fost groaznic, desigur. Nu doresc această soartă nimănui. Dar din ceea ce am auzit ulterior, se învârtea în cercuri de acel gen.
   - Droguri, am spus direct.
   Alt moment de tăcere. Apoi oftă ca şi cum vorbeam despre aspecte ale unei lumi total necunoscute pentru ea.
   - Nu s-au găsit dovezi că le vindea în casa mea. Dar, da. A fost o întâmplare foarte tristă. Presupun că aş fi putut să caut un alt chiriaş după moartea lui, dar am îmbătrânit şi m-am hotărât să nu mă mai complic. Astfel, cu un proprietar nou, am oferit o nouă şansă unei case vechi. O persoană care se va ocupa mai bine de ea decât am făcut-o eu în ultimii ani.
   - Jake şi cu mine.
   - Da!
   Se însenină la acest gând.
   - Dumneata şi băieţelul dumitale drăguţ! Am avut şi oferte mai bune, dar banii nu mai contează pentru mine acum, iar dumneata şi băieţelul dumitale mi-aţi părut potriviţi. Mi-a plăcut ideea că acea casă veche ajunge la o familie tânără, că va sta un alt copilaş acolo care se va juca. Am vrut să simt că va fi din nou plină de lumină şi dragoste. Plină de culoare, cum era când eram eu mică. Mă bucur să aud că sunteţi amândoi fericiţi acolo.
   M-am sprijinit pe spătar.
   Jake şi cu mine nu eram fericiţi acolo, iar în sinea mea eram furios pe doamna Shearing. Cred că ar fi trebuit să-mi spună atunci care a fost trecutul casei. Dar părea cu adevărat mulţumită, ca şi cum ar fi făcut o faptă bună şi i-am înţeles motivul pentru care ne-a ales pe noi, pe mine şi Jake, drept cumpărătorii potriviţi, în loc să aleagă pe...
   M-am încruntat.
   - Aţi spus că aţi avut oferte mai bune pentru casă?
   - Oh, da - de fapt aşa e. Era un bărbat care se pregătea să plătească mai mult decât preţul cerut.
   Strâmbă din nas şi dădu din cap.
   - Dar nu mi-a plăcut deloc tipul. Îmi amintea de ceilalţi. Era foarte insistent, ceea ce m-a dezgustat cel mai mult. Nu-mi place să mă bată cineva la cap.
   M-am aplecat din nou în faţă.
   Cineva se pregătise să plătească mult mai mult decât preţul cerut pentru casă, iar doamna Shearing îl refuzase. Fusese insistent şi agasant. Era ceva dubios cu el.
   - Şi acest bărbat... am zis precaut. Cum arăta? Era mai degrabă scund? Cărunt, cu chelie în creştetul capului?
   Am gesticulat arătând spre moalele capului, dar ea deja încuviinţase.
   - Da, el e. Întotdeauna îmbrăcat impecabil.
   Se strâmbă din nou, ca şi cum nu o mai păcălea, ca şi pe mine de altfel, spoiala aia de respectabilitate a bărbatului.
   - Domnul Collins, spuse ea. Norman Collins.

Douăzeci şi şapte

     Ajuns din nou acasă, am parcat şi am aruncat o privire în jos pe alee.
   Mă gândeam sau, cel puţin, încercam. Mi se părea că toate ideile, faptele şi explicaţiile mi se învârteau în cap ca păsările într-o colivie, destul de încet ca să le zăresc, dar prea repede ca să le prind.
   Bărbatul care dăduse târcoale casei se numea Norman Collins. În ciuda pretenţiilor sale, nu copilărise în această casă şi totuşi se pregătise să dea bani buni, mult peste preţul cerut, ca să o cumpere. Ceea ce înseamnă că această casă era importantă pentru el.
   Dar de ce?
   M-am uitat în jos pe alee, spre garaj.
   Acolo bântuia Collins când l-am zărit prima dată. Garajul era plin de vechiturile scoase din casă înainte să ne mutăm, iar unele presupun că aparţinuseră lui Dominic Barnett. Oare Collins fusese la uşă noaptea trecută, încercând să-l convingă pe Jake să deschidă? Dacă era aşa, atunci poate Jake nu fusese în pericol, ci poate Collins doar voia ceva din casă.
   Poate cheia de la garaj.
   Dar îmi zburau gândurile prea departe. Am ieşit din maşină şi m-am îndreptat spre garaj, l-am deschis şi am tras una din uşi în lături, sprijinind-o cu aceeaşi cutie de vopsea ca şi ieri.
.....................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu