Omul șoaptă, Alex North

 .............................................

5.

      Nimic.

   Până aici.
   Asta fusese în urmă cu 10 minute, poate. De atunci, petrecuse o perioadă scurtă de timp gândindu-se că acesta nu poate fi decât un alt coşmar - unul nou - pentru că simţea cu certitudine că trăieşte unul. Ştia că aşa stau lucrurile chiar înainte de a se ciupi de obraji pentru a vedea dacă-i adevărat. Îi era prea frică. Dacă ar fi dormit, s-ar fi trezit până acum de atâta spaimă. Şi-a amintit de bărbatul care l-a luat pe Neil Spencer şi l-a rănit şi totuşi s-a întrebat dacă ăsta nu era un coşmar la urma urmei, dar unul din care nu te trezeai. Lumea era plină de oameni răi. Plină de vise urâte, care nu aveau loc întotdeauna când dormeai.
   Se uită într-o parte.
   Fetiţa era aici cu el!
   - Eşti...
   - Şşşt. Vorbeşte mai încet.
   Se uită în jurul camerei mici şi înghiţi în gol.
   - Nu trebuie să afle că sunt aici.
   Desigur, ea nu era acolo - el ştia asta în adâncul sufletului lui. Dar îi era atât de recunoscător că apăruse... Avea dreptate totuşi. Nu ar fi bine ca bărbatul să-l audă vorbind cu nimeni. Ar fi...
   - Rău tare? şopti el.
   Ea încuviinţă din cap serioasă.
   - Unde sunt? întrebă el.
   - Nu ştiu unde eşti, Jake. Eşti undeva şi de aceea sunt şi eu aici.
   - Pentru că nu mă părăseşti?
   - Nu te voi părăsi niciodată. Niciodată.
   Se uită din nou în jur.
   - Şi voi face tot posibilul să te ajut, dar nu te pot ţine în siguranţă. Te afli într-o situaţie foarte gravă. Ştii asta, nu-i aşa? Nici măcar nu-ţi trece prin minte ce se întâmplă aici.
  Jake încuviinţă. Nimic nu era în regulă, el nu se afla în siguranţă şi dintr-odată totul deveni prea mult.
   - Îl vreau pe tăticul meu.
   Poate că fusese patetic însă, odată rostite cuvintele, nu s-a mai putut opri.
   Aşa că le rosti în şoaptă iar şi iar, apoi începu să plângă, sperând că dacă îţi doreşti ceva suficient de mult, atunci s-ar putea să devină realitate. Nu se întâmpla, însă. Se simţea de parcă tati era acum la celălalt capăt al lumii.
   - Te rog, încearcă să nu faci zgomot.
   Ea îşi puse mâna pe umărul lui.
   - Trebuie să fii curajos.
   - Vreau la tati!
   - Te va găsi. Ştii că o va face.
   - Vreau la tati!
   - Haide, Jake. Te rog!
   Mâna ei îl strânse mai tare, cât să-l liniştească şi să nu-i mai fie frică.
   - Trebuie să te calmezi!
   Încercă să nu mai plângă.
   - Aşa e mai bine.
   Îşi mişcă mâna şi tăcu o clipă, ascultând.
   - Cred că este în regulă deocamdată. Deci, ceea ce trebuie să facem este să aflăm cât mai multe despre locul în care ne găsim. Pentru că asta ne poate spune cum putem ieşi de aici. Bine?
   El încuviinţă din cap. Era încă speriat, dar ea avea dreptate.
   Se ridică şi se uită în jurul camerei.
   Peretele de o parte a camerei îi ajungea doar până la piept înainte să înceapă să se încline spre interior, precum acoperişurile, ceea ce însemna că era într-o mansardă. Nu mai fusese niciodată într-o mansardă. Şi le imaginase mereu ca pe nişte locuri întunecate şi prăfuite, cu plăci goale, cutii de carton şi păianjeni, dar aceasta era mochetată îngrijit, iar pereţii fuseseră vopsiţi în alb strălucitor, cu iarbă pusă în partea de jos şi albine şi fluturi zburând deasupra. Poate că locul ar fi fost drăguţ dacă nu l-ar fi luminat puternic un singur bec gol, în tavan, scăldând totul într-o lumină ireală, de parcă bucăţile din desene ar putea începe să prindă viaţă în orice moment. Pe peretele înclinat era un cufăr deschis, plin de jucării moi. Două dulapuri mici, unul în faţa celuilalt. Se uită în urmă. Patul era înfăţat în lenjerie „Transformers”, care părea veche şi uzată.
   Aşa că era în camera unui alt copil. Doar că nu se simţea bine aici şi nici în largul lui, de parcă încăperea nu ar fi fost menită să fie locuită de un băiat adevărat vreodată.
   Peretele opus avea o uşă. Merse spre ea şi o deschise nervos. Dădu de-o toaletă mică şi-o chiuvetă. Într-un suport circular se găsea un prosop şi pe bazin, săpun. Închise uşa din nou. Întorcându-se, văzu un coridor îngust în prelungirea unui colţ al camerei, dar mergeai foarte puţin înainte să apară un alt zid. Păşi în spaţiul cu pricina şi se pomeni în susul unei scări întunecate.
   În partea de jos era o uşă închisă.
  O balustradă de lemn în perete...
  Jake păşi înapoi repede, înainte să poată vedea cum trebuie partea de jos a scărilor. Fugi înapoi în cameră şi se duse direct în pat. Nu, nu, NU! Scările erau aproape la fel cu cele din vechea casă. Şi asta însemna că nu trebuia să vadă ce era...
   Mai să-i sară inima din piept. Simţea că-şi pierde respiraţia.
   - Stai jos, Jake.
   Nu putea face nici măcar asta.
  - E-n regulă, spuse fetiţa cu blândeţe. Respiră!
   Închise ochii şi se sforţă să facă asta. La început, a fost greu, dar a pătruns aerul, iar bătăile inimii s-au mai potolit.
   - Stai jos.
   El a ascultat, iar ea şi-a pus mâna pe umărul lui fără să spună nimic pe moment, scotea doar zgomote uşoare şi liniştitoare. Când îşi veni în fire, ea îşi mişcă mâna, dar tot nu vorbi. Putea să-i spună că doreşte ca el să coboare şi să verifice uşa, dar n-avea cum să facă asta. Niciodată. Scările erau dincolo de limitele lui. N-ar conta nici dacă...
   - Probabil e încuiat oricum, spuse ea.
   Jake încuviinţă din cap simţindu-se uşurat - pentru că ea avea dreptate şi asta însemna că nu trebuia să coboare acolo. Dar dacă bărbatul l-ar fi obligat? Nici nu voia să se gândească la asta. Era prea înfricoşător. El n-ar fi în stare şi nu credea că acest bărbat îl putea căra.
   - Îţi aminteşti ce ţi-a scris tatăl tău atunci? întrebă fetiţa.
   - Da.
   - Atunci spune!
   - Chiar şi atunci când ne certăm, ne iubim foarte mult.
   - Asta-i adevărat, zise ea. Dar bărbatul ăsta nu-i aşa.
   - Ce vrei să spui?
   - Cred că ceea ce trebuie să faci aici este să te porţi foarte, foarte frumos. Nu trebuie să ieşi din cuvântul lui cât te afli aici.
   Are dreptate, se gândi el. Dacă se purta urât aici, nu s-ar întâmpla la fel cum era cu tati, unde lucrurile reveneau la normal după aceea. Se gândi că dacă omul care şopteşte se înfurie pe el, lucrurile s-ar putea termina chiar foarte rău.
   Fata se ridică brusc.
   - Du-te în pat. Repede.
   Era atât de înspăimântată încât el ştia că n-are timp să întrebe de ce. Se piti sub plapumă. În timp ce se întinse pe micul pat ciudat, auzi o cheie întorcându-se în yala de jos.
   Venea bărbatul.
   - Închide ochii, spuse ea repede. Prefă-te că dormi.
   Jake închise ochii strâns. De obicei, îi era uşor să se prefacă că doarme - o făcea tot timpul acasă, pentru că ştia că tati se tot uita la el cât rămânea treaz şi nu voia să-i vină greu. Aici era mai complicat, dar când auzi scările scârţâind, se forţă să respire uşor şi constant, aşa cum făceau oamenii când dormeau şi îşi relaxă puţin ochii, căci oamenii în somn nu ţineau ochii strânşi, apoi...
   Bărbatul era în cameră.
   Jake auzi sunetul respiraţiei blânde, văzând bărbatul ca pe o prezenţă teribilă. Începu să-l mănânce pielea de pe faţă şi simţi că bărbatul era chiar lângă pat, privindu-l de sus. Holbându-se la el. Jake rămase cu ochii închişi.
   Dacă dormea, atunci nu putea face nimic rău, nu-i aşa? Nu avea cum să fie certat. S-a dus la culcare ca un băiat cuminte, fără să i se spună.
   Au urmat câteva clipe de tăcere.
   - Uită-te la tine, şopti bărbatul.
   Vocea exprima mirare, de parcă, din anumite motive, nu s-ar fi aşteptat să găsească un băieţel aici. Jake s-a forţat să nu tresară când i s-a dus o şuviţă de păr pe faţă.
   - Perfecţiunea întruchipată.
   Vocea suna familiar, nu-i aşa? se gândi Jake, dar nu ştia cu certitudine. Şi nu avea de gând să deschidă ochii să afle. Bărbatul se ridică în picioare, apoi se îndepărtă în linişte.
   - O să am grijă de tine, Jake.
   Se auzi un clic şi întunericul dincolo de ochii lui închişi se adânci.
   - Eşti în siguranţă acum. Îţi promit.
   Jake continuă să respire încet şi constant, în timp ce bărbatul cobora pe scări, iar uşa se închidea din nou şi era încuiată cu cheia. Nici atunci nu îndrăzni să deschidă ochii. Se gândea la ce spusese fetiţa despre tati. Că îl va găsi.
   Chiar şi atunci când ne certăm, tot ne iubim foarte mult.
   Credea asta. Era unul dintre motivele pentru care nu conta cu adevărat că se certau. Tati îl iubea şi îşi dorea ca el să fie în siguranţă şi, oricât de tare se înfuriau amândoi, se calmau după aceea, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată.
   Dar exista şi o mică parte în el care ştia că într-adevăr îi făcuse viaţa lui tati foarte dificilă. Că fusese adesea mai mult o distragere decât un ajutor. Îi veni în minte cum ieşise tati fără el în noaptea asta. Şi se întrebă dacă, oriunde ar fi fost tati în acel moment, ar putea chiar să se simtă bucuros că nu-l mai avea pe Jake să-l deranjeze.
   Nu.
   Tati avea să-l găsească.
   În cele din urmă, Jake deschise ochii. Camera era neagră ca tăciunele acum, în afară de fetiţă, care stătea lângă pat, perfect luminată. Era la fel de strălucitoare ca o lumânare, dar în aşa fel că lumina nu-şi lăsa marginile să dezvăluie nimic din jurul ei.
   - Ce facem, Jake? şopti ea.
   - Nu ştiu.
   - Cum suntem?
   Acum înţelese.
   - Neînfricaţi, îi răspunse el, tot în şoaptă. Suntem neînfricaţi.

Cincizeci şi şase

      Am tresărit trezindu-mă din somn, eram dezorientat şi confuz din cauza a ceea ce mă înconjura.
   Camera în care mă aflam îmi era necunoscută, întunecată şi plină de umbre ciudate. Unde eram? Habar n-aveam, ştiam doar că nu trebuia să fiu aici. Că oriunde eram, trebuia să fiu în altă parte neapărat...
   Camera din faţă a lui Karen.
   Mi-am amintit. Jake lipsea.
   Am rămas neclintit pe canapea pentru o clipă, iar inima îmi bătea să-mi sară din piept.
   Fiul meu fusese răpit.
   Ideea părea ireală, dar ştiam că este adevărată, iar stările de panică venite cu ea erau ca o injecţie de adrenalină, alungând somnul. Cum adormisem în această stare? Mă simţeam epuizat, iar teroarea care zvâcnea în mine era de nesuportat. Poate că fusesem atât de obosit şi rănit încât corpul meu pur şi simplu cedase o vreme.
   Mi-am verificat telefonul. Era aproape 6 dimineaţa, aşa că nu dormisem atât de mult. Karen mersese la culcare devreme. A fost de neclintit în hotărârea de a sta cu mine să aşteptăm noutăţi, dar era şi ea atât de bulversată de evenimentele serii încât am convins-o, în cele din urmă, că unul dintre noi ar trebui să se odihnească. Înainte de a urca la etaj, mi-a spus să o trezesc dacă apar noutăţi. De atunci, nu am primit niciun mesaj şi nici n-a sunat telefonul. Situaţia rămăsese neschimbată.
   Cu excepţia faptului că Jake era acum de ceva timp cu cel care îl răpise.
   M-am ridicat în picioare, am aprins lumina şi am început să fac paşi înainte şi înapoi prin camera din faţă. Simţeam că dacă nu mă mişc, sentimentele mă vor copleşi. Nevoia arzândă de a fi alături de Jake se confrunta în continuare cu faptul că eram incapabil de asta, iar inima mă durea şi mi se strângea în piept din cauza tensiunii provocate.
   Îi tot vedeam chipul, o imagine atât de vie încât, atunci când închideam ochii, parcă puteam ajunge să ating pielea moale a obrajilor lui. Ştiam că trebuie să fie tare speriat acum. Sigur se simţea pierdut, înfrânt şi îngrozit. Se întreba unde sunt şi de ce nu l-am găsit.
   Dacă mai trăia.
  Am scuturat din cap. Nu puteam gândi aşa. Comisarul Beck îmi spusese aseară că o să-l găsească şi trebuia să am încredere în ea. Pentru că dacă nu aveam - dacă era mort - atunci nu mai era nimic de făcut. Ar fi sfârşitul lumii: o lovitură de ciocan în moalele capului zdrobind orice urmă de gândire coerentă. După aceea, viaţa va sta pe loc.
   El trăieşte.
   Mi-am închipuit că mă cheamă şi că îl puteam auzi cumva în inima mea.
   Dar nu părea ceva imaginar, ci vocea lui adevărată, plângând într-o staţie în care aproape c-am ajuns, dar nu ne-am sincronizat. Era viu. Nu puteam fi sigur, dar se petrecuseră atât de multe evenimente inexplicabile încât era posibil să trăiască.
   Nu mai contează.
   Era viu. Încă îi simţeam prezenţa, deci aşa trebuia să fie.
   Am compus cuvintele în cap clar şi precis, apoi le-am dat afară din mine cât de tare am putut, în speranţa că mesajul va ajunge la el. Ca să-l primească în inima lui şi să-i simtă adevărul.
   Te iubesc, Jake. Şi te voi găsi.
   Casa a prins viaţă la scurt timp după aceea.
   Karen a spus că mă pot servi cu orice doresc din bucătărie. Mă sprijineam de masă acolo, beam cafea fără lapte şi priveam cum se lumina de zi la orizont, când plăcile podelei începură să scârţâie deasupra. Am pornit din nou fierbătorul. Câteva minute mai târziu, Karen coborâse, deja îmbrăcată, dar încă părea epuizată.
   - Mai ştii ceva? întrebă ea.
   Am clătinat din cap.
   - Nu i-ai sunat?
   - Nu încă.
   Eram reticent. În primul rând, dacă nu-i deranjam, se concentrau pe găsirea lui Jake. În al doilea rând, însemna, de asemenea, că nu eram nevoit să aud nimic din ce nu-mi doream.
   - O voi face, dar dacă ar fi aflat ceva, m-ar fi sunat deja.
   S-a auzit un clic de la fierbător. Karen turnă cafea instant într-o cană.
   - Ce i-ai spus lui Adam? am întrebat.
   - Nimic. Ştie că eşti aici şi că ai dormit pe canapea, dar asta-i tot.
   - Nu vă voi sta în cale.
   - Nici nu trebuie.
   Chiar şi aşa, am rămas în bucătărie după ce Adam coborî. Karen i-a pregătit micul dejun şi el l-a mâncat în faţa televizorului din camera din faţă. De la fereastra bucătăriei se vedea cum se lăsase bine de ziuă. O nouă dimineaţă. Am ascultat fără tragere de inimă orice emisiune se dădea la televizor în cealaltă cameră, uimit de cum mergea viaţa înainte. Cum merge întotdeauna. Îţi dai seama doar cât de uimitoare e treaba asta doar atunci când o parte din tine e lăsată în urmă.
   Karen mi-a lăsat o cheie înainte să plece cu Adam.
   - La ce oră ajunge aici ofiţerul de legătură? mă întrebă ea.
   - Nu ştiu.
   Mi-a pus o mână pe braţ.
   - Sună-i, Tom.
   - Aşa voi face.
   M-a privit pentru o clipă, cu faţa tristă şi serioasă, apoi s-a aplecat şi m-a sărutat pe obraz.
   - Am să iau maşina. Mă întorc repede.
   - Bine.
   Când uşa din faţă se închise, m-am trântit din nou pe canapea. Telefonul meu era acolo şi, da, puteam suna la poliţie, dar sigur comisarul Beck ar fi sunat dacă avea vreo veste şi nu voiam să mi se spună nimic din ceea ce ştiam deja. Că Jake încă era acolo. Că tot era în pericol. Aşa că, în schimb, mi-a distras atenţia obiectul pe care îl luasem cu mine din casă. Pachetul cu Lucruri Speciale al fiului meu.
   Chiar dacă nu puteam fi cu el fizic, îmi veni în minte o cale prin care să mă simt mai aproape de el. Eram conştient de greutatea şi importanţa a ceea ce ţineam în mâini. Jake nu mi-a spus niciodată că nu pot să mă uit în el, dar nici n-a trebuit s-o facă. Colecţia lui era pentru el, nu pentru mine. Era destul de mare pentru a avea propriile lui secrete. Aşadar, oricât de tentat aş fi fost, nu i-am înşelat niciodată încrederea.
   Iartă-mă, Jake.
   Am deschis clema.
   Am nevoie să te simt aproape de mine.

Cincizeci şi şapte

      Când Francis se trezi, era linişte în casă.
   O vreme, a stat nemişcat în pat, privind fix tavanul şi ascultând. Nu se auzea niciun sunet. Nicio mişcare pe care o putea detecta. Dar putea simţi prezenţa băiatului chiar deasupra lui, iar casa părea mai plină datorită acestuia. Exista potenţial în acest sens.
   E un copil acolo, sus.
   Îl încurajau pacea şi liniştea pentru că aşa trebuia să fie. Înseamnă că Jake a înţeles situaţia şi era mulţumit. Poate că era chiar încântat că se află în noua lui casă.
   Francis se gândi la cât de uşor se instalase băiatul în noaptea trecută - deja adormise şi se simţea în largul lui când urcase să-l verifice. În cazul lui Neil Spencer, au fost atât de multe plânsete şi ţipete la început, încât, chiar şi cu vecinii pe care îi avea şi nu-i avea, Francis se bucurase că a izolat fonic pereţii mansardei. Cu Neil, el a fost prea răbdător, clasificând acea perioadă drept o isterie, în timp ce acum a înţeles că Neil se purtase urât de la început şi nu existase nicio şansă ca el s-o sfârşească altfel de cum s-a întâmplat.
   Poate că Jake era cu adevărat diferit.
   Nu e, Francis.
   Vocea tatălui său.
   Sunt cu toţii la fel. Toţi sunt nişte mici nemernici care te dezamăgesc în cele din urmă.
   Poate că era adevărat, dar alungă gândul deocamdată. Trebuia să-i acorde lui Jake o şansă. În niciun caz, nu atâtea şanse câte primise Neil Spencer, dar o oportunitate de a se bucura şi aprecia o casă fericită în care a fost îngrijit şi s-a ţinut la el cu adevărat.
   Francis se duse la duş, fapt care îl făcea mereu să se simtă vulnerabil. Cu uşa închisă şi apa sunându-i tare în urechi, era imposibil să audă ce se întâmplă în restul casei, iar când închidea ochii, îşi putea imagina ceva târându-se în baie şi stând chiar lângă perdeaua de duş. Îşi şterse repede spuma de pe faţă şi deschise ochii pentru a vedea apa care se ducea în scurgere. A trebuit să scoată dopul după ce terminase cu Neil. Putea s-o facă din nou dacă s-ar ajunge la asta.
   Ştii ce vrei să faci.
   Inima îi bătea cam prea repede.
   Jos, îşi puse cafeaua şi micul dejun doar pentru el, dădu telefonul pe care trebuia să-l dea, apoi se pregăti să-i dea de mâncare lui Jake. Şterse firimiturile de pe tejghea cu braţul, apoi puse două turte la prăjitor. Ambele erau resturi cu pete de mucegai pe margini, dar era suficient. Francis habar n-avea ce îi plăcea lui Jake să bea, dar avea un suc de portocale desfăcut, pe uşa frigiderului, cel pe care Neil nu a apucat să-l termine, şi asta îi va fi de-ajuns.
   Începe cum doreşti să continui.
   Duse platoul şi cutia la etaj, apoi se opri când ajunse, apăsând mânerul uşii de la mansardă.
   Tăcere.
   Dar atunci nu era atât de sigur. Auzea ceva. Îi şoptea Jake cuiva? Dacă da, atunci o făcea atât de încet încât Francis nu putea să distingă cuvintele.
   Era imposibil să fie sigur de ce se întâmpla.
   Francis asculta cu atenţie.
   Tăcere.
   Apoi sunetul şoptit din nou.
   I se sculă părul pe gât. Nu mai era nimeni altcineva acolo sus - nimeni cu care Jake să poată vorbi - şi totuşi Francis simţi brusc o teamă iraţională că ar putea exista cineva. Că luând acest copil în casa lui, el aduse cumva pe cineva sau altceva cu el. Ceva periculos.
   Poate vorbeşte cu Neil.
   Dar asta era o prostie; Francis nu credea în fantome. În copilărie, uneori se ducea lângă uşa de la dependinţa tatălui său şi îşi imagina că unul dintre băieţii de acolo stătea de cealaltă parte, aşteptându-l răbdător, luminos şi palid. Au fost chiar momente în care crezuse că le poate auzi respiraţia prin pădure. Dar nimic nu fusese real. Singurele fantome care existau erau cele din capul tău. Vorbeau prin tine, nu cu tine.
   Descuie uşa şi o deschise, apoi urcă uşor scările, încercând să nu sperie copilul. Dar sunetul şoptit se oprise şi asta îl enerva. Nu îi surâdea ideea că Jake avea secrete faţă de el.
   În mansardă, băiatul stătea pe pat, cu mâinile pe genunchi, iar Francis era destul de încântat să vadă că se îmbrăcase deja cu unele dintre hainele pe care el le păstra în sertare. Cu toate acestea, se arătă mai puţin încântat la vederea cufărului de jucării neatins. Nu erau suficient de bune pentru el sau care era problema? Francis le păstrase de ceva timp şi însemnau enorm pentru el; băiatul ar fi trebuit să fie recunoscător că avea ocazia să se joace cu ele. Se uită în jur după pijamalele pe care le purta Jake şi văzu că sunt bine împăturite într-o grămăjoară pe pat. Ăsta era un lucru bun. Avea nevoie de ele când îl va duce înapoi pe băiat mai târziu.
   - Bună dimineaţa, Jake, spuse el vesel. Văd că te-ai îmbrăcat deja.
   - Bună dimineaţa. Nu mi-am găsit hainele de şcoală.
   - M-am gândit că poţi să lipseşti o zi.
   Jake dădu din cap afirmativ. Drăguţ.
   - O să vină tăticul meu să mă ia?
   - Ei bine, asta-i o chestiune complicată.
   Francis se apropie de pat. Băiatul părea neobişnuit de calm.
   - Nu e cazul să te gândeşti la asta pentru moment. Tot ce trebuie să ştii este că te afli în siguranţă acum.
   - Bine.
   - Şi că voi avea grijă de tine.
   - Mulţumesc.
   - Cu cine vorbeai?
   Băiatul părea confuz.
   - Cu nimeni.
   - Ba da, vorbeai cu cineva. Cine era?
   - Nimeni.
   Francis simţi brusc nevoia să lovească băiatul peste faţă cât de tare putea.
   - Nu minţim în casa asta, Jake.
   - Nu mint.
   Jake se uită într-o parte şi, pentru o clipă, Francis a simţit în mod ciudat că auzea o voce care nu era cu adevărat acolo.
   - Poate că vorbeam cu mine însumi. Îmi pare rău dacă aşa a fost. Uneori se întâmplă asta când mă gândesc la chestii. Îmi distrag atenţia.
   Francis tăcea, cântărind răspunsul. Nu era chiar lipsit de sens. Şi el se pierdea uneori într-o lume a viselor. Ceea ce însemna că Jake era ca el şi ăsta era un lucru bun la un anumit nivel, pentru că avea ceva de rezolvat.
   - Vom lucra la asta împreună, spuse el. Ţi-am adus aici micul dejun.
   Jake luă farfuria şi sticla şi spuse mulţumesc fără să i se ceară, ceea ce era un alt lucru bun. Probabil că învăţase bunele maniere de undeva. Dar privi şi el ceea ce ţinea acum în mână şi nu voia să mănânce. Mucegaiul era încă vizibil, observă Francis. Desigur, nu era bună mâncarea pentru el. Fusese destul de bună pentru Francis când era mic.
   - Nu ţi-e foame, Jake?
   - Nu prea.
   - Trebuie să mănânci dacă vrei să creşti mare şi tare.
   Răbdător, Francis zâmbi.
   - Ce vrei să facem după asta?
   Jake tăcu o clipă.
   - Nu ştiu. Aş desena ceva.
   - Putem face asta! Te voi ajuta.
   Jake zâmbi.
   - Mulţumesc!
   Dar îi rosti numele lui Francis după aceea, iar Francis rămase înmărmurit. Băiatul îl recunoscuse, desigur, dar într-o casă bună informalitatea nu-şi avea locul. Un copil necesită disciplină. Trebuia să existe o ierarhie clar delimitată.
   - Domnule, spuse Francis. Aşa îmi vei spune aici. Înţelegi?
   Jake dădu din cap.
   - Pentru că în casa asta, arătăm respect celor mai în vârstă ca noi. Înţelegi?
   Jake a dat din nou din cap.
   - Şi apreciem lucrurile pe care le fac pentru noi.
   Francis schiţă un gest către farfurie.
   - Am trecut prin multe. Mănâncă micul dejun, te rog.
   Pentru o clipă, calmul straniu de pe chipul lui Jake se stinse şi băiatul arăta de parcă va începe să plângă. Se uită din nou în altă parte.
   Pumnul lui Francis se încleşta.
   Să nu asculţi tu de mine o dată, se gândi el. Doar o dată.
   Dar Jake reveni cu privirea spre el, calm din nou şi luă una din turte. Mucegaiul de pe margine se vedea la lumină.
   - Da, domnule, spuse el.

Cincizeci şi opt

      Am simţit că păcătuiesc în timp ce deschideam pachetul şi mă uitam la conţinut.
   Era un amestec de hârtii, material şi bijuterii care se suprapuneau, în mare parte, cu trecutul şi amintirile mele. Primul lucru pe care l-am văzut a fost o bandă colorată tip brăţară, întinsă, nu ruptă în clema de plastic în locul în care Rebecca o ţinuse la mână. Era de la un festival de muzică la care am fost în primele zile ale relaţiei noastre, cu mult înainte ca Jake să fi fost în plan, nici nu-l aveam în minte. Rebecca şi cu mine am stat în camping cu prieteni care s-au îndepărtat încet de-a lungul anilor şi ne petreceam weekendul la băute şi dansuri fără să ne pese de ploaie sau frig.
   Eram tineri şi fără griji şi, privind înapoi acum, banda pentru încheietură mi se părea un talisman din vremuri mai bune.
   Excelentă alegere, Jake.
   Am recunoscut un pachet mic, maroniu şi mi s-a înceţoşat un pic privirea în timp ce l-am deschis şi am vărsat conţinutul în palma mea. Un dinte, atât de mic încât îl simţeam ca aerul pe piele. Era primul care i-a căzut lui Jake, la puţin timp după moartea Rebeccăi. În noaptea aceea, am strecurat bani sub perna lui, împreună cu un bileţel din partea Zânei Măseluţă explicându-i că ea voia ca el să păstreze dintele deoarece era deosebit. Nu îl mai văzusem de atunci până acum.
   L-am pus cu atenţie la loc în plicul lui, apoi am despăturit o bucată de hârtie care s-a dovedit a fi imaginea ce o desenasem pentru el: o tentativă primitivă ce ne înfăţişă pe amândoi stând unul lângă altul, cu un mesaj în josul ei.
   Chiar şi când ne certăm, tot ne iubim.
   Mi-au dat lacrimile. Ne certasem de-atâtea ori de-a lungul anilor!
   Amândoi semănam atât de bine şi tot nu reuşeam să ne înţelegem unul pe altul. Fiecare dintre noi încerca să ajungă la celălalt şi cumva nu ne întâlneam. Dar, Doamne, era adevărat. L-am iubit în fiecare secundă. L-am iubit atât de mult. Speram că, oriunde era acum, ştia asta.
   Am cotrobăit prin celelalte lucruri. Le simţeam ca pe ceva sfânt la atingere, dar şi oculte uneori, în misterul lor. Mai erau câteva bucăţi de hârtie şi, în timp ce unele erau inteligibile - una dintre puţinele invitaţii la petrecere pe care le-a primit vreodată - o mare parte din ce mai rămăsese acolo era de neînţeles. Printre ele se numărau tichete şi chitanţe decolorate, bileţele mâzgălite de Rebecca, toate atât de aparent lipsite de sens încât nu puteam să înţeleg de ce Jake le-a dat atâta importanţă. Poate că tocmai nesemnificaţia lor aparentă îl atrăgea. Erau lucruri de adulţi şi n-avea experienţa necesară să le descifreze. Dar mama lui a avut destul de mult grijă să le păstreze şi poate că dacă le analiza suficient de mult, va putea să o înţeleagă mai bine.
   Apoi am dat peste o foaie de hârtie mult mai veche, sfâşiată dintr-un mic carnet legat cu inele, deteriorată la un capăt. Am despăturit-o şi am recunoscut imediat scrisul de mână al Rebeccăi. O poezie pe care o scrisese în adolescenţă, probabil, la cât de decolorată era cerneala. Am început să o citesc.
   De te joci singur afară, acasă nu mai ajungi diseară
   De laşi uşa întredeschisă, curând auzi o şoaptă zisă
   De laşi geamul întredeschis, ciocănind îl auzi precis
   De singur eşti şi trist, Omul Şoaptă te ia precis.
   Am citit-o din nou, camera din faţă depărtându-se în jurul meu, apoi am examinat încă o dată scrisul pentru a fi sigur. Puteam să jur că era al Rebeccăi. O versiune mai veche decât cea cu care eram familiarizat, dar recunoşteam scrisul de mână al soţiei mele.
   De aici ştia Jake versurile. De la mama lui.
   Rebecca o ştia de când era mai mică şi o scrisese. Am făcut socotelile în cap şi mi-am dat seama că Rebecca avea treisprezece ani când Frank Carter săvârşise crimele. Poate că era ceva ce a atras atenţia unei fetiţe de vârsta aceea.
   Dar asta nu explica unde o auzise.
   Am pus biletul deoparte.
   Pachetul conţinea o serie de fotografii, toate atât de vechi încât sigur erau surprinse cu un aparat de fotografiat clasic. Mi-am amintit că făceam la fel când eram copil, în vacanţe, mama şi cu mine, precum Rebecca şi părinţii ei, scriind pe spatele fotografiilor data şi oferind o descriere.

   2 august 1983 - la două zile.
   Am întors fotografia şi am văzut o femeie aşezată pe o canapea, legănând un copil. Mama Rebeccăi. O cunoscusem pasager: o femeie plină de viaţă, cu o dorinţă de aventură moştenită de fiica sa. Aici, părea foarte obosită, dar încântată. Copilul dormea, înfăşat într-o pătură de lână galbenă.
   După dată, ştiam că trebuie să fie Rebecca, chiar dacă îmi venea greu să cred că ea fusese vreodată atât de mică.

   21 aprilie 1987 - s-a jucat cu bastoane ca-n Winnie the Pooh.
   Fotografia îl înfăţişa pe tatăl Rebeccăi, care stătea pe un pod din lemn cu şipci, cu un frunziş verde luxuriant în fundal, ţinând-o pe ea sus, cât să agite cu un băţ apa care curgea în sensul opus lor. Era cu faţa la aparat, râzând. Nu împlinise încă 4 ani, dar întrevedeam deja femeia care va deveni.
   Chiar şi atunci, ea avea zâmbetul pe care-l vedeam cu ochii minţii atât de clar.

   3 septembrie 1988 - prima zi de şcoală
   Fotografia o arăta pe Rebecca fetiţă, îmbrăcată într-un pulover albastru şi o fustă gri, plisată, stând cu mândrie în faţa... Şcolii Rose Terrace.

   Am privit fotografia timp de câteva secunde.
   Şcoala îmi părea cunoscută şi sigur era Rebecca în fotografie - dar una nu se pupa cu alta. Şi totuşi, nu era nimic greşit. Vedeam aceleaşi balustrade, aceiaşi paşi. Cuvântul FETE fusese sculptat în piatra neagră de deasupra uşii. O aveam în faţă pe soţia mea, copil, care stătea afară.
   Prima zi de şcoală.
   Rebecca locuise aici, în Featherbank.
   Am rămas uluit de ce descoperisem. Cum de nu ştiusem asta? Mi-am închipuit că locuise pe coasta de sud. Mersesem în vizită acolo la părinţii ei de mai multe ori înainte să moară şi, deşi eram vag conştient că locuiseră mai departe, la nord, când era Rebecca mică, sigur îşi petrecuse ultimii ani de adolescenţă acolo. Dar poate că în locul acela viaţa ei s-a umplut de culoare, iar prietenii pe care şi i-a făcut şi poveştile ce trebuiau spuse deveniseră mai interesante pentru ea ca adult. Fiindcă dovezile erau chiar în
faţa mea. Rebecca locuise aici în copilărie - sau cel puţin suficient de aproape pentru a merge la şcoală.
   Destul de aproape ca să audă versurile cu Omul Şoaptă.
  M-am gândit la cât de multă atenţie acordase Jake noii noastre case atunci când a văzut-o pe iPad-ul meu - cum ignorase toate celelalte rezultate de căutare după ce a vizionat fotografiile online. Nu putea fi o coincidenţă. Am frunzărit repede printre celelalte fotografii pe care le păstrase. Majoritatea erau poze din vacanţe, dar câteva locuri îmi erau cunoscute: Rebecca mâncând o îngheţată pe New Road Side. Sus pe un scrânciob în parcul local. Pedalând la o tricicletă pe trotuarul drumului principal.
   Şi apoi...
   Şi apoi casa noastră.
   Vederea ei mi se părea la fel de nelalocul ei precum fotografia cu şcoala.
   Rebecca, într-un loc în care pur şi simplu nu putea fi şi nici n-ar trebui să fie. Aici, stătea pe trotuarul din faţa noii noastre case, cu un picior înapoi, pe alee. Clădirea din spate, cu unghiurile sale ciudate şi geamurile nepotrivite, părea înspăimântătoare, planând asupra fetiţei aflate suficient de departe de hotarul proprietăţii ca să primească laude pentru îndrăzneală.
   Casa groazei pe plan local.
   Copiii se provocau unii pe alţii să se apropie de ea.
   Faceţi fotografii ţi alte lucruri.
   Acesta a fost motivul pentru care casa îi sărise în ochi lui Jake când o văzuse. Pentru că o ştia de dinainte, cu mama lui stând în faţa ei.
   Apoi m-am uitat mai bine la Rebecca în fotografie. Nu-i dădeai mai mult de 7 sau 8 ani şi purta o rochie albă cu albastru, în carouri, atât de scurtă încât să i se vadă o julitură pe genunchi. Trebuie să fi fost o zi răcoroasă când a fost făcută fotografia, căci îi flutura vântul părul într-o parte.
   Era aceeaşi fată pe care Jake o desenase pe fereastră, alături de el în desenul lui.
   Mi-am înghiţit lacrimile căci, în sfârşit, înţelegeam.
   Oricât de ridicol ar părea, aproape că am început să cred că prietenul invizibil al fiului meu nu era doar fructul imaginaţiei lui. Şi am presupus că aşa stăteau lucrurile. Doar că nu vedea fantome sau spirite. Prietenul său imaginar era pur şi simplu mama care îi lipsea atât de mult, invocată drept o fetiţă de vârsta lui. Cineva care avea să se joace cu el aşa cum obişnuia ea mereu. Cineva care l-ar putea ajuta să facă faţă teribilei lumi noi în care se afla.
   Am întors fotografia.
   1 iunie 1991, scria pe spate. Dăm dovadă de curaj.
   Mi-am amintit cum alerga dintr-o cameră în alta când ne-am mutat, ca şi cum ar fi căutat pe cineva şi mi se rupea inima de el. Îl dezamăgisem atât de tare. I-ar fi venit greu oricum, dar aş fi putut şi ar fi trebuit să fac mai mult pentru a-l ajuta să treacă peste asta. Trebuia să fi fost mai atent, mai prezent, mai puţin înecat în propria suferinţă. Dar nu o făcusem. Aşa că el a fost forţat să găsească mângâiere într-o amintire.
   Am pus fotografia jos.
   Îmi pare atât de rău, Jake.
   Apoi, am căutat prin restul materialului pe care l-a păstrat să văd dacă mai găsesc ceva important. Simţeam durere când priveam fiecare obiect.
   Pentru că acum eram sigur că îmi pierdusem fiul pentru totdeauna şi că mai aproape de el de-atât nu voi mai fi vreodată în toată viaţa mea, oricât mai rămăsese din ea.
   Am despăturit ultima bucată de hârtie pe care o păstrase şi când am văzut ce era acolo, am înmărmurit din nou. Mi-a luat o clipă să înţeleg ce vedeam în faţa ochilor şi ce înseamnă.
   Şi am înşfăcat telefonul mobil în drum spre uşa de la intrare.

Cincizeci şi nouă

      - Încet, zise Amanda. Ce-ai găsit?
   Lucrase încontinuu toată noaptea, iar acum era aproape nouă dimineaţa şi resimţea fiecare minut care trecea. Corpul ei era epuizat de oboseală. O dureau oasele, iar gândurile smintite îi zburau aiurea. Ultimul lucru de care chiar avea nevoie cu adevărat era ca Tom Kennedy să-i îndruge vrute şi nevrute la telefon, mai ales când el părea la fel de confuz şi nearticulat ca şi ea.
   - V-am spus, zise el. Un desen.
   - Un desen care reprezintă un fluture.
   - Da.
   - Puteţi să vorbiţi mai rar, vă rog, şi să-mi explicaţi ce înseamnă asta?
   - Era în Pachetul cu Lucruri Speciale al lui Jake.
   - Ce anume?
   - Colecţionează lucruri - şi le păstrează. Lucruri care înseamnă ceva pentru el. Această imagine era acolo. E unul din fluturii care se aflau în garaj.
   - Bine.
   Amanda a aruncat o privire în jurul camerei de operaţiuni ticsite. Totul îi părea la fel de haotic acum ca şi ideile din mintea ei. Concentrează-te. Era un desen cu un fluture. În mod clar, a însemnat ceva pentru Tom Kennedy, dar încă nu avea habar ce.
   - Jake l-a desenat?
   - Nu! Asta-i toată chestia. E prea elaborat. A fost făcut de un adult. Îi desena totuşi seara, după prima zi de şcoală. Cred că cineva i-a dat desenul să-l copieze. Cum altfel ar fi putut să-i vadă? Erau în garaj, nu?
   - Garajul.
   - Aşa că trebuie să-i fi văzut în altă parte. Adică aici. Cineva a desenat pentru el. Cineva care îi văzuse.
   - Cineva care a fost în garajul tău?
   - Sau în casă. Asta aţi spus, nu-i aşa - că mai mulţi oameni, printre care şi Norman Collins, ştiau de cadavru, că se află acolo. Că bărbatul care credeţi că l-a luat pe Jake este unul dintre aceşti oameni?
   Amanda păstră tăcerea pentru o clipă, cântărindu-i spusele. Da, la asta se gândeau. Şi, în timp ce descoperirea lui Kennedy nu însemna nimic, noaptea nu mai adusese alte noutăţi.
   - Cine a făcut desenul? întrebă ea.
   - Nu ştiu. Pare recentă imaginea, aşa că poate a fost cineva de la şcoală. Jake trebuie s-o fi adus acasă după prima zi şi de aceea a copiat-o.
   Şcoala.
   În zilele de după dispariţia lui Neil Spencer, au vorbit cu toţi cei care intraseră în contact cu băiatul în mod regulat, inclusiv personalul didactic. Dar nu plana nicio suspiciune asupra niciunuia dintre ei. Şi, desigur, Jake fusese la şcoală doar câteva zile. Această imagine ar fi putut veni de oriunde, presupunând că avea vreo relevanţă.
   - Dar nu sunteţi sigur?
   - Nu, spuse Tom. Dar mai e şi altceva. În seara aceea, Jake vorbea cu cineva care nu era acolo. El face asta, da? Are prieteni imaginari. Numai că de data asta a spus că e băiatul din podea. Deci, cum ar fi putut să ştie de fluturi, dacă cineva nu i-a vorbit despre asta?
   - Nu ştiu.
   Ea rezistă dorinţei de a sublinia că poate fi pur şi simplu o coincidenţă şi, chiar dacă nu era, nu aveau niciun motiv să-şi concentreze atenţia pe şcoală.
   În schimb, se axă pe ceea ce i se părea o problemă a naibii de pertinentă în acest moment.
   - Nu te-ai gândit să menţionezi asta înainte?
   Bărbatul de la capătul firului tăcu. Poate că îl lovise sub centură: fiul lui dispăruse, până la urmă, iar unele lucruri aveau sens doar privind retrospectiv. Poze şi prieteni imaginari. Monştri care şoptesc la ferestre.
   Adulţii nu şi-au ascultat întotdeauna suficient de mult copiii. Dar dacă Tom Kennedy le-ar fi spus despre asta mai devreme şi dacă ea l-ar fi ascultat, atunci lucrurile ar putea sta altfel acum. Nu ar fi aici epuizată, cu Pete în spital şi Jake Kennedy dispărut. Îi era imposibil să-şi stăpânească tonul acuzator.
   - Tom? De ce!
   - Nu ştiam ce înseamnă, spuse el.
   - Păi, poate că nu înseamnă nimic, dar... oh, pentru numele lui Dumnezeu, aşteaptă o clipă!
   Pe ecranul ei apăru o alertă. Amanda deschise mesajul. Sharon Bamber, ofiţerul de legătură cu familia, ajunsese la casa lui Karen Shaw, dar nu răspundea nimeni la uşă. Amanda se încruntă şi îşi puse telefonul strâns la ureche. Acum, că nu mai vorbea cu Tom, auzea traficul pe fundal.
   - Unde eşti? întrebă ea.
   - Sunt în drum spre şcoală.
   Hristoase! Se aplecă înainte rapid.
   - Nu fă asta, te rog!
   - Dar...
   - Niciun dar. Nu te va ajuta cu nimic.
   Închise ochii şi-şi trecu mâna peste frunte de necaz. Ce dracu’ o fi în capul lui? Doar că fiul său dispăruse, aşa că totul în minte îi era neclar.
   - Ascultă-mă, spuse ea. Ascultă-mă acum. Vreau să te întorci în casa lui Karen Shaw. Există un ofiţer - sergentul Bamber - care te aşteaptă acolo. O voi ruga să te aducă la departament. Putem discuta atunci despre desenul cu fluturele. Bine?
   Nu răspunse. Şi-l putea imagina gândindu-se la asta. Răvăşit de hotărârea lui de a-l ajuta pe Jake, dar şi de autoritatea din vocea ei.
   - Tom? Să nu înrăutăţim lucrurile.
   - Bine.
   Închise telefonul.
   La naiba. Nu ştia dacă l-a crezut sau nu, dar nu prea avea ce face deocamdată. Între timp, îi răspunse lui Sharon la mesaj, dându-i instrucţiuni, apoi se lăsă pe spate în scaunul ei şi îşi masă faţa, ca să pară mai vioaie.
   A primit un alt raport pe birou. Deschise din nou ochii şi găsi mai multe declaraţii inutile ale martorilor. Niciunul dintre vecini nu a văzut sau auzit nimic. Într-un fel, Francis Carter - sau David Parker, sau oricum îşi spunea - a intrat într-o casă, a săvârşit o tentativă de omor asupra unui ofiţer cu experienţă, a răpit un copil şi a dispărut fără să atragă deloc atenţia. Noroc chior. Literalmente.
   Dar nu avusese doar noroc, desigur. În urmă cu 20 de ani, el ar fi putut fi un băieţel fragil şi vulnerabil, dar era clar că, odată cu trecerea anilor, se transformase într-un bărbat tulburat şi periculos. Unul care se pricepea să treacă neobservat şi nu putea fi detectat.
   Oftă.
   Să vedem ce-i şi cu şcoala, atunci.
   Să mai aruncăm o privire.

Şaizeci

      Întoarce-te acasă la Karen Shaw.
   Pentru o clipă, simţeam că aş putea-o face. Comisarul Beck era de la poliţie, până la urmă, iar instinctul meu mă ghida să fac ceea ce spunea poliţia. Şi cuvintele ei mă dureau. În afară de toate felurile în care dădusem greş, mai erau multe alte lucruri pe care nu le-am spus poliţiei şi, dacă acţionasem aşa la momentul respectiv pentru a-l proteja pe Jake, decizia mea nu schimba cu nimic faptul că aş fi putut preveni această situaţie.
   Ceea ce însemna că lipsea din cauza mea.
   N-aş putea s-o învinovăţesc pe Beck că nu m-a luat în serios, dar nu văzuse ce desenase Jake. Cineva îi făcuse acel desen ca el să-l copieze şi asta se întâmplase recent.
   Şi de ce-l păstrase Jake? Ce avea atât de deosebit?
   Mi-am amintit ce se întâmplase după acea primă zi de şcoală. Cearta pe care am avut-o. Cuvintele pe care le citise pe ecranul computerului meu. Distanţa dintre noi. Îmi venea în minte o singură explicaţie a motivului pentru care acel desen ajunsese în Pachetul său cu Lucruri Speciale, şi anume că Jake decise să o păstreze pentru că cineva fusese amabil cu el şi-i oferise sprijinul pe care nu-l primise de la mine.
   Şi acest gând a fost cel care a hotărât lucrurile.
   Am ajuns la şcoală la timp. Uşile erau încă deschise şi câţiva părinţi şi copii mişunau la locul de joacă. Mă gândeam să merg la biroul directoarei - şi aş fi făcut-o în caz de nevoie - dar biroul ei avea o intrare de siguranţă care îl separa de restul şcolii. Aici, aş putea intra direct dacă trebuia.
   Am intrat alergând pe poartă, cu inima bătând să-mi sară din piept, chiar pe lângă Karen, care tocmai pleca.
   - Tom!
   - Un minut.
   Doamna Shelley stătea lângă uşa deschisă, iar ultimul copil a intrat în clasă, trecând pe lângă ea. S-a alarmat când m-a văzut. Mi-am închipuit că arăt la fel de surescitat cum mă simţeam.
   - Domnule Kennedy!
   - Cine a desenat asta?
   Am desfăcut foaia de hârtie şi i-am arătat imaginea fluturelui.
   - Cine a desenat-o?
   - Eu nu!
   - Jake a dispărut, am spus. Înţelegeţi? Cineva mi-a răpit fiul. Jake a venit acasă cu această imagine după prima zi de şcoală. Trebuie să ştiu cine a desenat-o.
   Ea clătină din cap. O copleşisem cu prea multe informaţii, iar ea era incapabilă să le proceseze şi mi-am învins dorinţa de a o apuca de umeri, de a o zgâlţâi, ca să o fac să înţeleagă cât de important era acest lucru. Karen stătea lângă mine, mi-am dat seama, sprijinindu-şi uşor mâna de braţul meu.
   - Tom. Încearcă să te calmezi.
   - Sunt calm.
   Nu mi-am luat privirea de la doamna Shelley cât pipăiam cu degetele imaginea fluturelui.
   - Cine i-a desenat asta lui Jake? Un alt copil? Un profesor? Dumneata?
   - Nu ştiu!
   Era agitată. O speriam.
   - Nu sunt sigură. Se poate să fi fost George.
   Am strâns hârtia şi mai tare.
   - George?
   - Este unul dintre asistenţii noştri. Dar...
   - E aici acum?
   - Ar trebui să fie.
   Ea aruncă o privire înapoi şi atât mi-a trebuit să trec pe lângă ea pe coridor, dincolo.
   - Domnule Kennedy!
   - Tom!
   Le-am ignorat pe amândouă, aruncând o privire spre vestiar, în lateral, unde copiii din clasa lui Jake îşi agăţau lucrurile - unde ar fi trebuit să fie şi Jake - şi apoi am luat-o la fugă făcând colţul înainte şi intrând în holul principal, plin de copii ce încercau din toate părţile să intre în sălile de clasă. M-am aşezat între ei, apoi m-am oprit în mijloc, holul învârtindu-se în jurul meu în timp ce-l măsuram cu privirea, fără să ştiu în ce sală de clasă trebuia să fie Jake şi unde ar putea fi George. Dădusem de belea, ştiam asta în adâncul meu, dar nu conta pentru că, dacă nu-l găseam pe Jake, viaţa mea s-ar fi sfârşit oricum, iar dacă George era aici, atunci nu-i putea face rău.
   Adam.
   L-am recunoscut pe fiul lui Karen punând sticla de apă într-un cărucior în celălalt capăt al holului, apoi intrând pe o uşă. Am fugit înspre el, observând unul dintre recepţionişti şi un bărbat mai în vârstă, îngrijitorul, îndreptându-se pe un coridor îndepărtat spre hol. Doamna Shelley trebuie să fi sunat înainte. Am intuit că un intrus în şcoală ar justifica o asemenea acţiune.
   - Domnule Kennedy! strigă recepţionistul.
   Dar am ajuns în sala de clasă înaintea lor şi am intrat repede, cu grijă să nu dau buzna peste copiii din faţa mea. Încăperea era o explozie cacofonică de culoare, cu pereţii zugrăviţi în galben şi împodobiţi cu ceea ce păreau a fi sute de foi laminate: orare; desene cu fructe şi numere; mici personaje din desene animate care îndeplinesc sarcini, cu meseriile scrise lângă ele. M-am uitat după un adult peste mulţimea de mese şi scaune minuscule. O femeie mai în vârstă stătea în celălalt capăt al camerei, privindu-mă încurcată, ataşând un registru de un clipboard; era singurul adult pe care îl vedeam.
   Şi atunci am simţit o mână pe braţ.
   M-am întors şi l-am văzut pe bătrânul îngrijitor stând lângă mine, cu o expresie fermă pe chip.
   - Nu ai ce căuta aici.
   - În regulă.
   Mi-am stăpânit pornirea de a-i lua mâna de pe mine. N-avea rost - oricine o fi fost George, nu era aici. Dar frustrarea la gândul ăsta m-a făcut să-i înlătur mâna de pe mine.
   - În regulă.
   Pe hol, îngrijitorul închise uşor uşa sălii de clasă. Doamna Shelley venea spre mine, cu telefonul în mână. M-am întrebat dacă îl folosise deja pentru a chema poliţia. Dacă da, poate că începeau să mă ia în serios acum.
   - Domnule Kennedy!
   - Ştiu. Nu ar trebui să fiu aici.
   - Aţi intrat fără permisiune aici.
   - Puneţi-mă pe galben.
   A început să spună ceva, dar s-a oprit. Părea foarte îngrijorată.
   - Spuneţi că Jake lipseşte?
   - Da, am zis eu. Cineva l-a luat aseară.
   - Îmi pare rău. Nu pot să-mi imaginez ce... în mod evident, înţeleg de ce sunteţi supărat.
   Nu eram sigur de asta. Mă străbătea panica precum un fir de curent.
   - Trebuie să-l găsesc pe George, am spus.
   - Nu este aici.
   Recepţionista. Stătea cu braţele încrucişate şi părea mult mai neîngăduitoare decât doamna Shelley.
   - Unde este? am întrebat.
   - Ei bine, îmi închipui că acasă. A sunat să spună că-i bolnav în urmă cu puţin timp.
   Am devenit mai alarmat, căci nu putea fi o coincidenţă. Şi însemna că era cu Jake chiar acum.
   - Unde locuieşte?
   - Nu pot da detalii despre personalul instituţiei.
   M-am gândit să trec pe lângă ea şi să intru în biroul principal. Îngrijitorul stătea acolo, blocând drumul, dar era un bărbat de 60 de ani şi ieşeam învingător dintr-o bătaie cu el, la o adică. Aş fi răspuns poliţiei şi acuzaţiilor în cazul ăsta şi ar merita dacă aş avea suficient timp în birou să cercetez dulapurile şi să găsesc informaţiile dorite. Dar nu mi-ar fi deloc de folos dacă nu puteam să ajung acolo. Şi nici nu-l mai puteam ajuta pe Jake dacă mă arestau.
   - Veţi da poliţiei informaţiile? am întrebat.
   - Desigur.
   M-am întors şi am traversat holul, înapoi pe unde am venit. M-au urmat, asigurându-se că am plecat. Odată ajuns afară, au închis şi încuiat uşa în spatele meu. Locul de joacă era aproape gol acum, iar Karen mă aştepta lângă poartă, cu o privire neliniştită pe chip.
   - Mulţumesc, la naiba, spuse ea. Ştii că ai fi putut fi arestat pentru asta?
   - Trebuie să-l găsesc.
   - Pe George ăsta? Cine e?
   - Asistentul de învăţător la clasă. A desenat ceva de copiat pentru Jake - un fluture. Unul dintre cei pe care l-au găsit lângă cadavrul din garaj.
   Karen părea sceptică. Şi auzindu-mă spunând-o din nou cu voce tare, nu o învinovăţeam. Dar la fel ca în cazul lui Beck, era imposibil să îi facem pe ceilalţi să înţeleagă despre ce-i vorba. Persoana care-l luase pe Jake ştia despre rămăşiţele umane din garaj, aşa că fluturii şi băiatul din podea îi erau şi ei cunoscuţi. Fiul meu nu era medium. Era singur şi vulnerabil şi aflase de lucrurile astea de la cineva. De la cineva care intrase în contact cu el.
   Cineva în contact cu el chiar acum.
   - Poliţia? întrebă Karen.
   - Nici ei nu mă cred.
   Oftă.
   - Ştiu, am spus. Dar am dreptate, Karen. Şi trebuie să-l găsesc pe Jake. Nu pot suporta gândul că ar fi rănit. Că nu e cu mine. Toate astea sunt din vina mea. Trebuie să-l găsesc.
   A tăcut o clipă, gândindu-se la asta. Apoi oftă din nou.
   - George Saunders, spuse ea. Este singurul George de pe site-ul şcolii. Am obţinut adresa lui în timp ce erai înăuntru.
   - Hristoase!
   - Ţi-am spus, zise ea. Mă pricep să aflu lucruri.

Şaizeci şi unu

      - Nu cred că ar trebui să desenezi asta.
   Se simţea emoţia fetiţei în glas. Făcea paşi înainte şi înapoi în micul dormitor al mansardei. Din când în când, se oprea şi se uita în jos la ce desena el. Înainte de asta, ea nu mai zisese nimic, dar atunci desenase aşa cum trebuia casa şi grădina ei dichisită, copiind scena complicată pe care George o desenase pentru el. Înainte să renunţe şi să înceapă să deseneze o scenă de luptă în loc de ce trebuia.
   Trasa cercuri rotunde, unele după altele. Câmpuri de forţă. Sau portaluri. Nu se putea hotărî şi nici nu prea conta.
   Ceva care să-l protejeze sau unde să evadeze: una din două. Orice l-ar face să se simtă în siguranţă sau l-ar scăpa de aici, de George, de prezenţa îngrozitoare care îi dădea palpitaţii la gândul că se afla în josul scărilor. Nu era sigur că George chiar încuiase uşa când plecase mai devreme şi a crezut că fetiţa dorea ca el să se strecoare jos şi să încerce yala. În niciun caz.
   Chiar de avea calea liberă către uşa de la intrare, nu era...
   - Te rog, opreşte-te, Jake.
   Şi a făcut-o. Mâna îi tremura atât de tare că abia putea ţine pixul. Îl apăsa atât de puternic, încât portalul desenat începea să se rupă o dată cu hârtia.
   - Am făcut cât de bine am putut, spuse el. N-o pot face.
   George îi oferise patru coli pe care să lucreze, iar el încercase deja să reproducă imaginea casei şi a grădinii. Dar era prea complicat. O parte din el bănuia că George făcuse asta în mod deliberat, că era un test, la fel ca micul dejun dezgustător. În legătură cu testele de la şcoală, se putea spune că profesorii voiau să te treacă, dar el nu credea că George dorea asta. Când doamna Shelley l-a pus pe culoarea galbenă încă din prima zi, Jake a crezut că probabil a făcut-o din greşeală. Dar când venea vorba de George, simţea că ar fi căutat orice scuză să-l penalizeze.
   Încercase, totuşi. Făcuse tot posibilul. Şi mai rămăsese o foaie, aşa că desenă o luptă. E bine să fii creativ, nu-i aşa?
   Lui tati i-au plăcut întotdeauna desenele lui.
    Dar nu voia să se gândească acum la tati. Începu să deseneze din nou. În cerc. Şi poate fetiţa avea dreptate, dar acum nu se mai putea opri. Atât putea face să-şi mai stăpânească panica, chiar dacă mâna lui părea să-i fi scăpat cu totul de sub control, aşa că poate intrase în panică până la urmă.
   Se deschise uşa în josul scărilor.
   Tot în cerc.
   Se auzeau urme de paşi urcând la etaj.
   Şi atunci scăpă atât de multă cerneală pe foaie, că se rupse hârtia. Imaginea se sparse.
   Eşti în siguranţă acum, gândi Jake.
   Şi apoi George intră în cameră.
   Zâmbea, dar totul era straniu. Jake se simţea de parcă George ar fi îmbrăcat un costum de părinte, doar că nu i se potrivea şi îl deranja, iar ceea ce voia cu adevărat să facă era să scape de el cât mai repede. Jake nu voia să vadă ce era dedesubtul hainelor. Se ridică şi inima îi tremura la fel de tare ca trupul.
   - Şi acum, zise George venind spre el, să vedem cum te-ai descurcat!
   Se opri aproape de el. Putea vedea poza. Zâmbetul îi dispăru.
   - Ce dracu’ e asta?
   Jake clipi la auzul înjurăturii, dându-şi seama că avea lacrimi în ochi.
   Începuse să plângă fără să-şi dea seama, iar dorinţa de a se lăsa în voia lor - să cedeze şi să suspine - era irezistibilă. Numai că privirea de pe chipul lui George l-a oprit. George nu şi-ar dori emoţii adevărate. Dacă Jake ceda, George ar aştepta pur şi simplu până când termina, apoi i-ar da motive să plângă cu adevărat.
   - Nu asta ţi-am spus să desenezi.
   - Arată-le pe celelalte, spuse repede fetiţa.
   Jake îşi frecă ochii şi apoi îi arătă desenele pe care trebuia să le facă.
   Vreau la tati. Cuvintele îi stăteau pe buze, aşteptând să fie rostite.
   - Am făcut tot posibilul, zise el. N-am reuşit.
   George privi în jos, examinând imaginile absent. Camera se cufundă în tăcere timp de câteva secunde, ameninţarea plutind în aer.
   - Nu sunt suficient de bune.
   Replica l-a zguduit pe Jake, deşi nu se aştepta. Ştia că nu se pricepe la desenat, dar tati spunea întotdeauna că îi plac desenele lui, indiferent cum ieşeau, pentru că...
   - Am făcut tot ce mi-a stat în puteri.
   - Nu, Jake. E evident că nu. Pentru că te-ai dat bătut, nu-i aşa? Aveai o altă foaie pe care să exersezi şi ai decis să faci... asta în loc.
   George îşi flutură mâna dispreţuitor la scena bătăliei.
   - Lucrurile din casa asta costă bani. Nu le irosim.
   - Cere-ţi scuze, îl îndemnă fetiţa.
   - Îmi pare rău, domnule.
   - Nu ajung scuzele, Jake. Chiar deloc.
   George îl privea pătrunzător. Părea că se sforţa să nu-şi piardă cumpătul, căci mâinile îi tremurau. Şi Jake ştia că desenul era doar o scuză. În adâncul lui, George voia să-şi verse mânia asupra lui. Mâinile îi tremurau pentru că încerca să decidă dacă acest desen provocase destule daune ca el să acţioneze.
   Se hotărî.
   - Trebuie să fii pedepsit pentru ce-ai făcut.
   George rămase nemişcat. Îşi părăsea costumul. Jake putea vedea toată bunătatea şi bunăvoinţa dispărând, de parcă s-ar fi prefăcut dintotdeauna şi erau lucruri la fel de uşor de lepădat ca dezbrăcarea unui tricou. Se afla în faţa unui monstru. Şi era singur aici cu el. Şi urma să-i facă rău.
   Jake se retrase până când gambele îi ajunseră la pătuţ.
   - Vreau la tăticul meu.
   - Ce?
   - Tati! Vreau la tati!
   George se apropia, iar Jake sări la sunetul unei alarme undeva, jos, în casă şi George se opri. Întoarse capul foarte uşor înspre scară. Restul corpului rămase înclinat spre Jake.
   Nu e o alarmă, realiză Jake.
   Cineva suna la soneria uşii.

Şaizeci şi doi

      La primul etaj, întunecat de furie, Francis o zbughi în dormitor şi trase pe el un halat alb. La urma urmei, se presupunea că e bolnav. De asemenea, se strădui să îşi păstreze calmul suficient cât să mascheze furia pe care o simţea. Cu toate acestea, era bine s-o ţină la suprafaţă. Accesibilă. I-ar putea fi de folos.
   Naiba s-o ia de sonerie!
   Încă suna. Se îndreptă spre parter. Se gândi că nu putea fi poliţia. Dacă ceva i-ar fi adus vreodată la uşa lui, sosirea lor s-ar fi lăsat cu mult mai puţină curtoazie. Privi prin vizorul de la uşa din faţă, în timp ce soneria îi răsuna tare şi neîncetat în urechi. Prin sticlă, vedea ca un peşte treptele şi grădina şi dădu cu ochii de Tom Kennedy sprijinit de sonerie, cu o privire hotărâtă şi sălbatică pe faţă. Francis se trase uşor înapoi. Cum dracu’ îl găsise Kennedy? Ce l-ar fi putut aduce aici, fără poliţie? Şi de ce şi-ar mai dori fiul înapoi?
   Francis se dădu înapoi din uşă. Nu era nevoie să-i răspundă - cu siguranţă Kennedy va dispărea curând. Era o nebunie să-şi închipuie că bărbatul ar mai putea zăbovi mult pe-acolo.
   Şi totuşi, soneria suna în continuare.
   Lui Francis îi veni din nou în minte privirea de pe chipul bărbatului şi se întrebă dacă Kennedy nu cumva era nebun. Dacă aşa ajungea un bărbat după pierderea unui copil, chiar şi unul teribil de neîngrijit, ca Jake. Sau, dacă, poate, el a fost cel care a judecat greşit lucrurile.
   Îşi rezemă fruntea de uşă, la câţiva centimetri de bărbatul de-afară, simţind prezenţa lui Kennedy ca pe o furnicătură pe creier. Să fi fost Jake iubit, până la urmă? Să-i fi păsat tatălui său atât de mult de el încât răpirea îl dusese în astfel de extreme? Ideea îi transmise lui Francis un mare sentiment de pierdere şi neajutorate. Nu era drept dacă aşa ar sta lucrurile.
   Nimic din toate astea nu era drept. Băieţii nu însemnau atât de mult pentru nimeni. El o ştia în adâncului sufletului, dar acum era sigur. Nu însemnau nimic. Nu meritau nimic altceva decât...
   Continua să se audă soneria.
   - În regulă! strigă el cu voce tare.
   Kennedy trebuie să-l fi auzit, dar nu renunţă. Francis intră repede în bucătărie, alese un cuţit mic şi ascuţit din uscătorul de vase şi îl vârî în buzunarul halatului. În cele din urmă, soneria se opri. Francis încercă să scape de senzaţia de înfrângere din interiorul lui şi îi reveni furia, pe care o ascundea de pe chip.
   Scapă de el. Ocupă-te de băiat.
   Apoi afişă cel mai bun chip cu putinţă şi se întoarse spre uşă.

Şaizeci şi trei

      - În regulă!
   Am rămas atât de surprins când am auzit vocea din dosul uşii, încât am uitat să-mi iau degetul de pe sonerie.
   Renunţasem să aştept să răspundă cineva. Ajunsesem într-un punct în care nu prea mai aveam nicăieri unde să mă duc şi nimic altceva de făcut. Nici nu eram sigur de cât timp mă aflam acolo. Eram pornit să sun la uşă, de parcă aşa, prin sunetul soneriei, îl puteam salva cumva pe Jake.
   Am făcut un pas înapoi, apoi m-am întors şi m-am uitat la Karen. Ea aştepta în maşină, mă privea neliniştită, ţinând telefonul la ureche. A insistat să sune la poliţie, aşa că am lăsat-o să-i ofere informaţii comisarului Beck. Acum se uita la mine clătinând din cap.
   M-am întors spre uşă, fără să ştiu ce avea să se întâmple în continuare. Eram cu adrenalina la maximum de când analizasem Pachetul cu Lucruri Speciale al lui Jake, iar acum, că ajunsesem aici, habar nu aveam ce naiba să-i spun lui George Saunders sau ce aveam de gând să fac.
   O cheie în yală.
   Mi-a revenit amintirea tatălui meu, de aseară. Rănile care i-au fost provocate. Era un om în formă, capabil şi totuşi cel care îl atacase îl pusese la pământ cu uşurinţă. Fusese neînarmat şi poate luat prin surprindere, dar chiar şi aşa. Cu ce puteam fi de folos? Nu cântărisem lucrurile destul de bine.
   Uşa se deschise.
   M-am aşteptat să fie şi un lanţ la uşă, să-l văd pe Saunders doar pe jumătate, cu o privire vinovată pe chip. Dar el deschisese uşa larg şi încrezător, iar eu am rămas surprins la vederea lui. Părea un om obişnuit în toate privinţele şi, deşi bănuiam că are vreo douăzeci de ani, părea mult mai tânăr. Îţi dădea un sentiment delicat, copilăresc. Nu credeam să fi văzut vreodată pe cineva care să pară atât de inofensiv.
   - George Saunders? am întrebat.
   El încuviinţă din cap somnoros, apoi îşi trase halatul alb pe care îl purta strâns în jurul lui. Părul negru îi era ciufulit şi neîngrijit, iar expresia de pe faţa lui sugera că tocmai se trezise şi părea amărât şi uşor iritat.
   - Lucrezi la şcoala Rose Terrace, nu-i aşa?
   Se uită la mine pieziş.
   - Da. Aşa e.
   - Fiul meu merge acolo. E posibil să-ţi fie elev.
   - Oh! Ei bine, nu, nu predau. Sunt doar asistent.
   - Clasa a treia. Jake Kennedy.
   - Corect. Da, cred că este la mine în clasă. Dar ceea ce am vrut să spun este că trebuie să vorbiţi cu învăţătoarea.
   Se încruntă, mai mult chior de somn decât suspicios, de parcă gândul abia îi venise în minte.
   - Şi asta la şcoala. Chiar, cum aţi făcut rost de adresa mea?
   M-am uitat la el. Era palid la faţă şi tremura uşor, în ciuda căldurii dimineţii. Chiar părea bolnav. Şi da, uşor deranjat de prezenţa mea, dar nu de faptul că eram eu, în special. Pur şi simplu, se simţea nelalocul lui că un părinte îi apăruse la uşă.
   - Nu-i vorba de activitatea sa şcolară, am spus.
   - Despre ce este vorba atunci?
   - Jake a dispărut.
   Saunders clătină din cap, fără să înţeleagă.
   - Cineva l-a răpit, am spus. La fel ca pe Neil Spencer.
   - Dumnezeule!
   Părea cu adevărat îngrozit de idee.
   - Îmi pare tare rău. Când s-a întâmplat?...
   - Noaptea trecută.
   - O, Doamne, spuse el din nou, apoi închise ochii şi îşi trecu mâna peste frunte. Este îngrozitor. Îngrozitor. N-am prea avut de-a face cu Jake, dar pare un copil tare simpatic.
   El e, mi-am zis. Dar am remarcat şi utilizarea prezentului de către Saunders şi am început să mă îndoiesc şi mai mult de mine. Dovada care m-a condus aici era subţire ca hârtia şi, în carne şi oase, Saunders părea un om care n-ar fi făcut rău nici unei muşte. Şi nici n-ar fi putut. Şi se arătă cu adevărat surprins de vestea că Jake fusese răpit - supărat chiar. I-am arătat imaginea cu fluturele.
   - Ai desenat tu asta pentru el?
   Saunders se holbă la ea.
   - Nu. Nu am mai văzut-o până acum.
   - Nu ai desenat-o tu?
   - Nu.
   Făcu un pas înapoi. Ţineam foaia de hârtie în sus, mâna îmi tremura, iar el răspunse exact aşa cum ar face-o oricine confruntat cu un bărbat ca mine, în pragul uşii.
   - Şi cum rămâne cu băiatul din podea? am întrebat.
   - Ce?
   - Băiatul din podea.
   Se holbă la mine, cu groază, de data asta. Era genul de oroare care venea din înţelegerea treptată a faptului că e acuzat de ceva şi, dacă se prefăcea, era un actor fenomenal.
   E o greşeală, mi-am spus. Dar chiar şi aşa.
   - Jake! am strigat pe lângă el.
   - Ce faci?
   M-am sprijinit de rama uşii, aproape să dau piept în piept cu Saunders şi am strigat din nou.
   - Jake!
   Niciun răspuns.
   După câteva secunde de tăcere, Saunders înghiţi în sec. Zgomotul produs se auzi suficient de tare cât să-l percep şi eu.
   - Domnule... Kennedy?
   - Da.
   - Înţeleg că sunteţi supărat. Înţeleg cu adevărat. Dar mă speriaţi. Nu ştiu ce se întâmplă, dar cred că ar trebui să plecaţi acum.
   M-am uitat la el. I se vedea frica în ochi şi o simţeam şi eu. Întregul corp îi tresărea ca îngheţat. Era genul de om timid pe care îl doborai doar ridicând vocea şi se părea că ajunsesem la jumătatea drumului.
   Saunders spunea adevărul.
   Jake nu era aici şi eu... Şi eu...
   Am scuturat din cap, făcând un pas înapoi.
   Eram pierdut. Complet pierdut. A fost o greşeală să vin aici. Trebuia să fac ceea ce mi se spusese şi să mă întorc acasă la Karen înainte să mai fac rău. Înainte să stric treaba mai mult decât reuşisem deja.
   - Îmi pare rău, am spus.
   - Domnule Kennedy...
   - Îmi pare rău. Plec acum.

Şaizeci şi patru

      Aşteptaţi aici.
   Ce-i mai rămânea de făcut? Nimic.
   Jake stătea în pat, cu mâinile încleştate de margini. Când George plecase, încuiase uşa din josul scărilor. Soneria încă răsuna atunci. Sunetul continuase încă un minut înainte de a se opri şi astfel Jake presupuse că George trebuia să fi răspuns şi probabil că vorbea cu cel care se afla la uşă. Altfel, cu siguranţă s-ar fi întors aici. Făcând ceea ce plănuise să facă înainte să fie vizitat de oricine era jos.
   Poate nu, dacă sunt băiat cuminte, se gândi el. Poate că dacă îl aştepta aici, George îl va simpatiza din nou.
   - Ştii că nu este adevărat, Jake.
   Întoarse capul. Fetiţa era aşezată pe pat, lângă el şi avea din nou o faţă serioasă. Dar era altfel acum. Arăta speriată, dar şi plină de hotărâre netulburată.
   - E un om rău, spuse ea, şi vrea să te rănească. Şi o să-ţi facă rău dacă îl laşi.
   Jake mai să izbucnească în plâns.
   - Şi cum să-l opresc eu?
   Zâmbi uşor, de parcă amândoi ştiau răspunsul la această întrebare. Nu, nu, NU. Jake privi spre colţul camerei, la coridorul scurt care ducea spre scări. Nu putea să coboare acolo. Nu putea înfrunta ceea ce l-ar putea aştepta la capăt.
   - Nu pot face asta!
   - Şi dacă-i tati la uşă?
   Jake se gândise şi el la asta, deşi abia îndrăznise. Poate că tati voia să-l găsească până la urmă şi că, într-un fel, o făcuse şi se afla jos acum. Nu-şi făcea atâtea speranţe.
   - Tati ar veni să mă ia.
   - Numai dacă ştie că eşti aici. S-ar putea să nu fie sigur. Poate că-i cazul să vă întâlniţi la jumătatea drumului.
   Jake scutură din cap. Era prea mult pentru el.
   - Nu pot să mă duc acolo jos.
   Fetiţa tăcu o clipă.
   - Povesteşte-mi coşmarul, spuse ea liniştită.
   Jake închise ochii.
   - Este vorba despre clipa în care ai găsit-o pe mami, nu-i aşa?
   - Da.
   - Şi n-ai mai spus nimănui despre asta, nici măcar lui tati. Pentru că te sperie tare. Dar îmi poţi spune mie acum.
   - Nu pot.
   - Ba poţi, şopti ea. Te ajut eu. Intri în camera din faţă şi casa pare goală. Tati nu este acolo, nu-i aşa? El e încă afară. Deci treci prin camera din faţă.
   - Nu, spuse Jake.
   - Afară e soare.
   Închise ochii strâns, dar nu-l ajuta cu nimic. Îşi amintea raza de lumină naturală pătrunzând prin vechea lor fereastră din spate.
   - Mergi atât de încet, pentru că simţi că ceva nu e în regulă. Ceva lipseşte. Cumva, ştii deja asta.
   Acum putea vedea uşa din spate, peretele, balustrada. Toate dezvăluite în etape.
   Şi apoi...
   - Şi atunci o vezi, spuse fetiţa. Nu-i aşa?
   Ăsta nu era un coşmar, aşa că nu avea cum să se trezească şi să oprească apariţia imaginii. Da, a văzut-o pe mami. Stătea întinsă în josul scărilor, cu capul înclinat într-o parte şi cu obrazul lipit de covor. Faţa ei era palidă, chiar uşor albăstruie, iar ochii, închişi. Făcuse un atac de cord, i-a spus tati după aceea, dar nu avea sens, deoarece asta păţeau persoanele în vârstă. Dar tati a spus că uneori li se întâmplă şi celor mai tineri, dacă inimile lor sunt prea... şi atunci se puse jos şi începu să plângă. Plângeau amândoi.
   Dar asta a fost mai încolo. În acel moment, doar stătea acolo, înţelegând ceea ce vedea într-un mod în care mintea lui nu putea percepe, deoarece sentimentele erau prea puternice.
   - Am văzut-o, spuse el.
   - Şi?
   - Şi era mami.
   Doar mami. Nu un monstru. Monstruos era cum îl făcuse să se simtă şi ce însemna evenimentul. În acel moment, părea că o parte din el era acolo şi că nu va avea niciodată cuvinte să descrie lumea emoţiilor care explodau în el, la fel de tare ca Big Bang-ul la crearea Universului.
   Dar fusese doar mami. Nu trebuia să se sperie de ea.
  - Trebuie să coborâm acum.
   Fetiţa şi-a pus mâna pe umărul lui.
   - N-ai de ce să te sperii.
   Jake deschise ochii şi se uită la ea. Era încă acolo şi, într-un fel, mai adevărată ca niciodată şi nu credea că văzuse vreodată pe cineva care să-l iubească atât de mult.
   - Vii cu mine? întrebă el.
   Ea zâmbi.
   - Bineînţeles că vin. Întotdeauna, băiatul meu minunat.
   Apoi se ridică, se întinse şi-l luă de mână, ajutându-l să se ridice în picioare.
   - Şi cum suntem noi? întrebă ea.

Şaizeci şi cinci

      - Îmi pare rău. Plec acum.
   Nici nu eram sigur cui îi ceream scuze. Lui Saunders, am presupus, că ajunsesem la uşa lui şi-l acuzasem, înspăimântându-l, fără nicio dovadă reală. Dar şi scuzele au mers mai departe de-atât. I le adresam lui Jake. Rebeccăi. Mie însumi. Într-un fel sau altul, dezamăgisem pe toată lumea.
   M-am uitat înapoi spre Karen. Încă ţinea telefonul la ureche, dar clătina din cap spre mine din nou.
   - Uite, spuse Saunders prudent. E în regulă. Cum spuneam, ştiu că sunteţi supărat. Şi nu-mi pot imagina prin ce treceţi acum. Dar...
   - Ştiu, am spus.
   - Voi vorbi cu poliţia dacă e nevoie. Şi sper să-l găsiţi. Pe fiul dumneavoastră. Sper să fie totul o mare încurcătură.
   - Mulţumesc.
   Am încuviinţat din cap şi, chiar când voiam să mă întorc la maşină, am auzit un zgomot venind de undeva din casă, în spatele meu. M-am oprit. Apoi m-am întors spre Saunders. Era un sunet îndepărtat şi cineva striga, dar atât de nedesluşit încât abia se auzea.
   Saunders îl auzise şi el. Expresia de pe chipul lui se schimbase în timp ce eram cu spatele la el şi nu mai părea atât de bolnav şi nici moale sau inofensiv. Era ca şi cum umanitatea din el nu fusese decât o mască şi acum se debarasase de ea, iar eu mă confruntam cu ceva complet străin.
   Închise uşa repede.
   - Jake!
   Am apucat să păşesc pragul şi să opresc uşa cu piciorul. Fu trântită agonizant pe părţile laterale ale genunchiului meu, dar am ignorat durerea şi am blocat uşa, punând o mână pe toc, împingând apoi cu spatele şi opintindu-mă cât de tare puteam. Saunders mormăia de cealaltă parte, opunându-mi-se. Dar eram mai voinic decât el şi zvâcnirea bruscă a adrenalinei se adăuga la greutatea mea. Jake era undeva în casa asta şi, dacă nu ajungeam la el, Saunders avea să-l omoare. Nu putea scăpa de asta. N-ar încerca. Dar dacă reuşea să mă ţină afară, tot ar putea să-l rănească pe fiul meu.
   - Jake!
   Deodată, rezistenţa dispăru.
   Saunders trebuie să se fi îndepărtat. Uşa se deschise, iar eu m-am năpustit în camera din faţă şi am sărit la el, mai să mă prăbuşesc. M-a lovit fără vlagă într-o parte, în timp ce m-am ciocnit de el, iar apoi s-a rostogolit spre mine şi am căzut amândoi, eu, deasupra lui, el, cu capul într-o parte de podeaua de lemn, eu, cu antebraţul drept peste maxilarul lui. Mâna mea stângă îi imobiliză braţul drept de podea la nivelul cotului. Se zvârcolea cu tot trupul, se lupta cu mine să scape, dar eram mai greu decât el şi eram
sigur că îl pot ţine.
   Dar se năpusti din nou împotriva mea şi i-am simţit mâna în partea în care mă lovise atât de ineficient şi mă durea. Nu era o durere copleşitoare în sine, dar îmi făcea rău şi mă simţeam îngrozitor. O durere adâncă, interioară, nedreaptă. Am aruncat o privire în jos şi am văzut cum îşi apăsa pumnul în mine, sângele pătând apoi halatul alb pe care îl purta.
   Ţinea cuţitul undeva înăuntrul meu, iar când s-a prăbuşit pe mine, urlând de furie, am ţipat din toţi rărunchii.
   Jake!
   Nu eram sigur dacă îl strigasem sau totul a fost în mintea mea. Saunders se apropia cu dinţii de faţa mea, scuipând şi încercând să mă muşte.
   Încercam să-l ţin la distanţă în timp ce vederea mi se înceţoşa la margini. Şi apoi, când s-a ridicat din nou, zvârcolindu-se, lama cuţitului s-a mişcat în mine, iar vederea mi s-a înceţoşat de tot. Dacă îl lăsam să se ridice, m-ar ucide acum şi apoi l-ar omorî şi pe Jake, aşa că l-am ţintuit şi mai tare la podea şi a învârtit iar cuţitul în rană, iar privirea înceţoşată mi s-a transformat în lumină albă care îmi umplea treptat vederea. Dar nu-l puteam lăsa să se ridice. Îl ţineam jos şi-l lăsam să mă omoare.
   Jake!
   Auzeam un ciocănit şi strigăte de undeva de deasupra mea. Puteam distinge cuvintele acum. Fiul meu era acolo şi mă chema.
   Jake.
   Ceaţa dispăruse, iar lumina mă copleşea. Îmi pare rău.

Şaizeci şi şase

      Adrenalina te trezea cum nimic altceva n-o făcea.
   Francis Carter, îşi zise Amanda. Sau David Parker, sau cum îşi mai spunea.
   În departament, anchetase angajaţii şcolii, căutând un bărbat spre 30 de ani. Lucrau patru bărbaţi acolo, inclusiv îngrijitorul şi doar unul dintre ei se potrivea ca vârstă, aproximativ. George Saunders avea douăzeci şi patru de ani, în timp ce Francis Carter trebuia să fi făcut 27 de-acum, dar când venea vorba de a dobândi o identitate falsă, era suficientă o vârstă similară.
   Saunders a fost interogat după ce Neil Spencer dispăruse, iar răspunsurile primite n-au dat niciun motiv de îngrijorare. Citise transcrierea.
   Saunders se dovedise cult şi convingător. Nu a avut niciun alibi pentru perioada exactă a răpirii, dar nu era ceva atât de surprinzător. Nu avea cazier. Nu emisese niciun semn de avertizare. Nimic de urmărit. Cu excepţia faptului că o nouă căutare a dezvăluit acum că adevăratul George Saunders murise acum 3 ani.
   În timp ce intră cu maşina pe stradă, Amanda simţi că situaţia devine periculoasă. Parcase în vârful dealului, lângă o proprietate care părea a fi abandonată, un pic mai în jos de casa vizată, maşina sa fiind urmată de o furgonetă care trase în spatele ei şi de alte două maşini care se apropiau din direcţia opusă şi care opriră la o distanţă mică în josul dealului. Toate rămăseseră ascunse, astfel încât, dacă Saunders privea pe fereastra lui chiar acum, nu vedea nimic. Asta era important. Ultimul lucru care le mai lipsea era ca el să se baricadeze înăuntru, iar ei să aibă de-a face cu o situaţie care implica ostatici.
   Nu că s-ar ajunge la asta, se gândi ea. Dacă ar fi încolţit, Saunders pur şi simplu l-ar ucide pe Jake Kennedy.
   Telefonul ei vibrase toată ziua. Se uită acum la el. Patru apeluri ratate. Primele trei proveneau de la un număr necunoscut. Al patrulea era de la spital. Ceea ce însemna că aveau noutăţi despre Pete.
   Se mai linişti puţin. Îşi aminti cât de hotărâtă fusese aseară - că nu-l va pierde pe Pete, că-l va găsi pe Jake Kennedy. Ce prostie, să gândească aşa! Dar lăsă deoparte acele sentimente deocamdată, adunându-se, pentru că putea rezolva doar unul dintre acele lucruri în acest moment.
   Nu se va mai prăpădi niciun alt copil cât sunt eu la datorie.
   Coborî din maşină.
   Era linişte pe stradă. Locul părea complet părăsit, o zonă a oraşului care a murit încet, în somn. Auzi când se deschiseră uşile dubei din spatele ei şi apoi târşâitul papucilor pe asfalt. În josul dealului, ofiţerii se adunau pe trotuar. Planul era ca ea să intre mai întâi, să pară că a venit singură şi să încerce să-l determine pe Francis să deschidă uşa şi s-o lase înăuntru. În acel moment, poliţia va acţiona rapid şi va fi pus la pământ în câteva secunde.
   Însă Amanda văzu maşina lui Karen Shaw parcată în faţă. Şi, în timp ce mergea pe stradă, îşi dădu seama că uşa casei lui George Saunders era deschisă şi începu să alerge.
   - Toată lumea să vină aici!
   Prin grădina din faţă, urcă pe potecă şi apoi intră pe uşa deschisă, care dădea în ceea ce s-a dovedit a fi o cameră de zi. Trupuri zăceau în dezordine pe podea, cu sânge peste tot, dar nu-ţi puteai da seama cine era rănit şi cine nu.
   - Ajută-mă, te rog.
   Era Karen Shaw. Amanda se dădu la o parte. Shaw îşi ţinea genunchiul pe unul din braţele lui Francis Carter, încercând să-l ţină nemişcat. Între ei, Tom Kennedy se împingea în Francis Carter. La rândul lui, Carter era imobilizat, cu ochii închişi, sforţându-se să se mişte, chiar dacă greutatea celor doi adunată era suficientă pentru a-l ţine pe loc.
   De undeva de deasupra lor, Amanda auzea un zgomot ca de ciocăneală şi strigăte.
   Tati! Tati!
   Ofiţerii intrară val-vârtej pe lângă ea, o duzină acaparând scena.
   - Nu-l mişca! strigă Karen. A fost înjunghiat.
   Amanda putea vedea sângele care se răspândise şi pătase halatul lui Carter. Tom Kennedy nu se mişca deloc. Era greu de spus dacă mai trăia sau nu - dacă l-a pierdut azi şi pe el.
   Tati! Tati!
   Poate mai putea face ceva.
   Alergă spre scări.

Partea a şasea

Şaizeci şi şapte

      Pete îşi aminti că a auzit că îţi trece viaţa prin faţa ochilor când mori.
   Acum îşi dădea seama că-i adevărat, dar se întâmpla şi când trăiai. Cât de repede a trecut, se gândi el. În copilărie, se minunase de durata vieţii fluturilor şi musculiţelor, cum unele mureau în doar câteva zile sau chiar ore şi părea ceva de neimaginat. Dar înţelese acum că e valabil pentru toată lumea - că era doar o chestiune de perspectivă. Anii se scurgeau din ce în ce mai repede, ca prietenii care se ţin de mână într-un cerc mereu în expansiune, învârtindu-se tot mai tare pe măsură ce se apropie miezul nopţii. Şi apoi, deodată, totul se termină.
   Desfăşurându-se înapoi. Trecând prin faţa ochilor tăi, aşa cum i se întâmpla acum lui.
   Se uită în jos la un copil care dormea liniştit într-o cameră abia luminată de becul slab din hol. Băieţelul avea părul pieptănat după urechi, cu o mână strângând-o pe cealaltă dinaintea feţei, nemişcat şi departe de plapuma blândă care îl învelea. Era o atmosferă calmă. Un copil, cald şi iubit, dormea în siguranţă, fără teamă. O carte veche, cu paginile deschise stătea pe podea, lângă pat.
   Lui tati îi plăceau cărţile astea când era copil.
   Şi atunci văzu o străduţă liniştită de ţară. Era vară şi totul era în floare.
   Se uită în jur, clipind. Gardurile de o parte şi de alta a asfaltului cald erau lucioase şi pline de viaţă, în timp ce copacii se întâlneau deasupra capului lui, frunzele lor formând un umbrar ce colora lumea în nuanţe de lămâi şi limete. Fluturii zburau pe câmpuri. Ce frumos era aici! Fusese prea concentrat să observe asta înainte - prea ocupat să privească fără să vadă cu adevărat. I se arăta atât de clar acum încât se întreba cum de-a putut să fie atât de distras încât să-i scape atunci.
   Aici - o licărire - era o scenă atât de odioasă încât mintea lui refuză să o accepte. Auzea bâzâitul muştelor care zburau prin aerul pătat de vin şi văzu un soare supărat privind în jos spre copiii de pe podea, care nu mai erau copii şi apoi, printr-un fel de milostenie, timpul curgea invers mai repede.
   Făcu un pas înapoi. O uşă se închise. Un lacăt zăngăni.
   Nimeni n-ar trebui să vadă iadul vreodată.
   Nu mai era nevoie să se uite la el niciodată.
   Apoi apăru o plajă. Nisipul de sub picioare era la fel de moale şi fin ca mătasea, înfierbântat de un soare alb, strălucitor, care domnea sus, pe cer. În faţa lui, marea era o spumă cu pene de argint. O femeie stătea atât de aproape de el încât putea să-i simtă părul scurt de pe braţ gâdilându-i propria piele. Cu cealaltă mână ţinea o cameră foto, îndreptată spre amândoi. Făcea tot posibilul să zâmbească şi închidea ochii strâns de la lumină. Fusese atât de fericit atunci - nu şi-a dat seama la vremea respectivă, dar aşa a fost. O iubea atât de mult, dar, din cine ştie ce motiv, nu ştia niciodată cum să-şi exprime dragostea. O făcea acum; era atât de simplu privind retrospectiv. Când a fost făcută fotografia, a întors capul pentru a se uita la femeie şi şi-a dat voie să simtă cuvintele şi să le şi rostească.
   Te iubesc.
   Ea îi zâmbi.
   Se vedea şi o casă. Era urâtă, înghesuită şi plină de ură, la fel ca omul de care ştia că locuieşte acolo şi, deşi nu voia să intre, nu avea de ales. Era mic - din nou copil - şi asta era casa lui. Uşa din faţă huruia şi covorul mustea de praf sub picioarele lui. Aerul era gros şi cenuşiu de atâtea resentimente.
   În camera din faţă, un bătrân ursuz stătea într-un fotoliu lângă foc, cu o burtă atât de mare sub puloverul murdar că i se sprijinea pe pulpe. Faţa bărbatului era toată un rânjet. Îl avea pe chip întotdeauna, indiferent de motiv.
   Îl dezamăgise tare. Ştia bine cât de inutil era, că nimic din ce făcea nu se ridica niciodată la nivelul aşteptărilor.
   Dar nu era adevărat. Nu mă cunoşti, gândi el. Nu m-ai cunoscut niciodată.
   În copilărie, tatăl său fusese ca o limbă străină pe care nu a putut s-o înveţe, dar pe care o vorbea fluent acum. Bărbatul voia ca el să fie altcineva şi asta îl derutase. Dar putea să-l citească pe tatăl său ca pe-o carte deschisă acum şi ştia că nu fusese nimic niciodată despre el acolo. Existenţa lui era separată şi aşa fusese dintotdeauna. Nu trebuia decât să fie el însuşi, dar îi luase ceva timp - prea mult timp - să înţeleagă treaba asta.
   Dădu de dormitorul unui copil, mic şi fără fereastră, lat cât două paturi de-o persoană.
   Se întinse, respirând profund mirosul brusc familiar al cearşafurilor şi al pernei. Pătura confortabilă din pătuţul lui sta ascunsă între saltea şi lemn. Instinctiv, întinse mâna spre ea, împături un colţ al pânzei moi în mână, îl duse la faţă, închise ochii şi trase aer în piept.
   Şi-a dat seama că i-a venit sfârşitul. Încurcăturile din viaţa sa au fost lăsate neatinse şi se întindeau ca o tapiserie înaintea lui, le vedea şi le înţelegea clar acum - atât de evidente privind în urmă.
   Îşi dorea să poată avea totul din nou.
   Se deschise o uşă. Un con de lumină de pe culoarul învechit căzu peste Pete, apoi un alt bărbat intră timid în dormitor, mişcându-se încet şi cu grijă, şchiopătând uşor, de parcă ar fi fost rănit şi corpul lui îl durea într-un fel. Bărbatul s-a apropiat de pat şi, cu greu, a îngenuncheat lângă el.
   După ce l-a urmărit pe Pete cum dormea o vreme, nesigur de ce avea să facă, bărbatul luă, în sfârşit, o decizie. Se aplecă şi îl îmbrăţişă cât putu de tare.
   Şi, deşi Pete se pierdea în vise mai adânci de-acum, a simţit îmbrăţişarea sau cel puţin şi-a imaginat-o şi, pentru o clipă, s-a simţit înţeles şi iertat. De parcă un ciclu s-ar fi încheiat sau s-a găsit ceva.
   Ca şi cum o bucată lipsă din el fusese în cele din urmă pusă la loc.

Şaizeci şi opt

      Pe Amanda o aştepta o scrisoare, când ajunse acasă, dar nu o deschise imediat.
   Evident, după ştampila închisorii Whitrow, ştia de la cine venea şi nu voia să se confrunte cu asta chiar acum. Frank Carter îl bântuise pe Pete timp de 20 de ani - îşi bătuse joc de el, se jucase cu el - şi doar n-avea să citească, să afle cum jubilase la gândul ăsta în ziua morţii lui Pete. Nu că ar fi avut Carter de unde să ştie când trimise scrisoarea, desigur, dar bărbatul părea să ştie cumva totul.
   Naiba să-l ia! Avea lucruri mai bune şi mai importante de făcut.
   Lăsă scrisoarea pe masa din sufragerie şi-şi turnă serios vin în pahar, apoi îl ridică.
   - În cinstea ta, Pete, spuse ea încet. Drum bun!
   Şi apoi, fără să vrea, i-au dat lacrimile - ceea ce era ridicol. De felul ei, nu plângea niciodată. Se mândrise dintotdeauna cu stăpânirea de sine şi calmul ei. Dar ancheta o schimbase. Şi cum nu era nimeni aici să vadă asta, se decise că-i mai bine să-şi lase frâu liber sentimentelor. Îi dădea o senzaţie de bine. După un timp, şi-a dat seama că nici măcar nu plângea pentru Pete, ci doar manifestarea emoţiilor din ultimele luni. Da, Pete. Dar şi Neil Spencer. Tom şi Jake Kennedy. Tot. Era ca şi cum îşi ţinuse respiraţia săptămâni întregi, iar suspinele veneau acum ca o expiraţie profundă, de care avea nevoie cu disperare.
   A băut vinul şi şi-a turnat alt pahar.
   Ştiind ce făcea acum, după ce-a vorbit cu Tom, îşi închipui că Pete nu ar fi dorit ca ea să se îmbete. Dar ar fi înţeles-o oricum. De fapt, îşi putea imagina privirea înţelegătoare pe care i-ar arunca-o dacă ar putea s-o vadă - ar semăna cu cele de dinainte. O privire care spunea: am trecut şi eu prin asta şi înţeleg, dar nu putem deschide subiectul, nu-i aşa?
   Ar fi înţeles şi încă cum. Cazul Omului Şoaptă îi ocupase ultimii 20 de ani din viaţă. După tot ceea ce s-a întâmplat, îşi imagină că ar putea avea şi ea aceeaşi soartă dacă nu era atentă. Poate că era în regulă, poate chiar aşa a fost menit să fie. Unele investigaţii îţi rămâneau în sânge, înfigându-şi ghearele şi stând agăţate de tine, ca să fii mereu nevoit să le tragi în urma ta, oricât de mult ai încerca să scapi de ele. Înainte de asta, nici nu-şi închipuia că va fi afectată în vreun fel, ci că va depăşi orice obstacol, ca alpinistul Lyons, şi nu se va lăsa doborâtă, ca Pete - dar ajunse să se cunoască mai bine de-atât. Era ceva ce n-o va părăsi mult timp. Se părea că era făcută dintr-un aluat tare, nu de genul sensibil.
   Aşa să fie.
   Dădu vinul pe gât şi-şi turnă al treilea pahar.
   Desigur, au existat şi lucruri bune, în ciuda a tot ce s-a întâmplat, iar ele trebuie reţinute. Jake Kennedy fusese găsit la timp. Francis Carter era la închisoare. Şi ea va rămâne femeia care l-a prins. Muncise pe brânci, făcuse tot ce se putea şi nimeni n-avea nimic să-i reproşeze. Nu pierduse timpul de pomană.
   În cele din urmă, îşi făcu curaj şi deschise scrisoarea. Era suficient de beată acum încât să nu-i mai pese de ce spune Frank Carter. Ce mai conta? Să scrie ce voia, nenorocitul. Chiar s-o scoată din sărite cuvintele lui, el tot ar fi putrezit în continuare unde era, iar ea va fi tot aici. Cu Pete a fost altceva. Asupra ei, Carter n-avea nicio influenţă. N-o putea răni nicicum.
   O singură foaie de hârtie, aproape goală.
   Dacă Peter mai poate auzi, scrise Carter, spune-i că-i mulţumesc.

   Francis stătea în celula lui, aşteptând.
   Petrecuse aceste două săptămâni în închisoare în expectativă, dar ceva parcă se declanşase astăzi şi ştia că, în sfârşit, venise timpul. După ce se stinseră luminile, stătea răbdător pe patul lui suprapus, în întuneric, complet îmbrăcat, cu mâinile în şolduri. Ascultă cum ecourile metalice şi şuierăturile celorlalţi condamnaţi se stingeau treptat în jurul său. Se uita prosteşte la peretele opus din cărămidă nefinisată.
   Aşteptând.
   Era om în toată firea şi fără frică.
   S-a făcut tot posibilul ca el să ajungă aşa, desigur. Când a fost adus pentru prima dată la închisoare, arestat preventiv şi încă necondamnat, gardienii dovediseră profesionalism, dar, de asemenea, nu au putut sau nu au dorit să-şi ascundă ura faţă de el. La urma urmei, Francis ucisese un băieţel şi - poate şi mai rău în ochii lor - un ofiţer de poliţie. Straşnic l-au perchiziţionat! I s-a permis să-şi păstreze propriile haine, dar stătea închis singur în celulă şi nu avea voie să se amestece cu ceilalţi prizonieri. Cea din urmă dispoziţie ar fi fost pentru propria protecţie, dar a auzit deseori lovituri şi zăngănituri la uşa lui, ameninţări şuierate şi şoptite de pe pasajul de-afară, pe care gardienii le reprimau din când în când, în rest, s-au arătat plictisiţi şi nu se prea sinchiseau. Francis se gândi că se bucurau de situaţie.
  Aşa să fie.
   Aşteptă. Era cald în celulă, dar pielea i se făcu de găină, corpul îi tremura uşor. Nu de frică. Pentru că era bărbat în toată firea. Şi nu-i era teamă.
   Prima dată, îl văzuse pe tatăl său cu o săptămână în urmă, la cantina închisorii. Chiar şi la orele de masă, Francis era ţinut separat de ceilalţi deţinuţi; fusese aşezat singur la o masă, cu un paznic care îl urmărea în timp ce mânca lăturile primite. Francis credea că i-au dat cele mai dezgustătoare porţii posibile, dar dacă aşa stăteau lucrurile, se păcăleau singuri. Mâncase mult mai prost de-atât. Şi supravieţuise unui tratament mult mai dur ca ăsta.
   Ducând la gură o lingură de piure de cartofi rece, îşi zise pentru a suta oară că totul era doar un test. Oricât de tare l-ar lovi, el avea să îndure tot. Va câştiga ce...
   Apoi întoarse capul şi-şi văzu tatăl.
   Frank Carter intră pe uşa cantinei de parcă întreaga închisoare era a lui, uşor crăcănat, acaparând holul cu imensa sa prezenţă. Un munte de om.
   Gărzile, majoritatea mai scunde decât el c-un cap, păstrau o distanţă respectuoasă. Îl flanca un grup de deţinuţi, toţi purtând uniforme portocalii de închisoare, dar tatăl său ieşea în evidenţă printre aceştia ca lider al grupului. Nu părea să fi îmbătrânit. Lui Francis, i se părea aproape nefiresc de mare şi puternic, ca şi cum, dacă ar fi vrut, putea să treacă prin zidurile închisorii şi să rămână neatins, doar plin de praf.
   De parcă putea face orice.
   - Grăbeşte-te, Carter.
   Paznicul îl îmbrânci din spate. Francis mâncă lăturile, închipuindu-şi că bărbatul s-ar putea să regrete în curând că l-a provocat. Pentru că tatăl său era rege aici şi asta îl făcea pe Francis un fel de prinţ. În timp ce mânca, aruncă o privire spre masa unde tatăl lui era în centrul atenţiei. Prizonierii de acolo râdeau, dar erau prea departe ca Francis să audă celelalte zgomote şi să distingă ce spuneau. Dar tatăl lui nu râdea. Şi, în timp ce Francis vedea că unii dintre ei se mai uitau la el din când în când, tatăl său nu a făcut-o niciodată. Nu, Frank Carter doar mâncă repede, ştergându-şi din când în când barba cu un şerveţel şi privind direct în faţa lui în timp ce mesteca, de parcă se gândea la treburi serioase.
   - Am spus să vă grăbiţi.
  În zilele următoare, Francis îl văzu pe Carter şi cu alte ocazii şi, de fiecare dată, era la fel. De fiecare dată rămânea impresionat de statura bărbatului - mereu dominând figurile din jurul său, ca un tată înconjurat de copii. Şi de fiecare dată părea să nu fie conştient de existenţa lui Francis.
   Spre deosebire de adunătura de slugarnici din jurul său, nu i-au alunecat ochii niciodată în direcţia lui. Dar Francis îl simţea constant. Singur în celulă, noaptea, tatăl său era o prezenţă solidă, de neatins, vibrând undeva dincolo de uşa groasă şi pasajele din oţel.
   Anticipase treptat momentul până azi, când ştia că va veni.
   Sunt un om în toată firea, îşi spunea Francis acum. Şi nu mi-e frică.
   În închisoare era mai linişte ca niciodată. Se mai auzeau zgomote în depărtare, dar propria lui celulă era atât de cufundată în tăcere încât îşi auzea răsuflarea.
   El a aşteptat. Şi a aşteptat.
   Până când, în cele din urmă, a auzit urme de paşi apropiindu-se de pasajul de afară, cu un zgomot pe cât de prudent, pe atât de emoţionat. Cu speranţă în inimă, Francis se ridică, ascultând acum mai atent. Erau mai multe persoane. Au urmat râsete uşoare, apoi şâşâiri care cereau linişte.
   Zornăitul cheilor în broască. Era logic - tatăl său avea acces la orice îşi dorea aici.
   Dar zgomotul îl deranja cumva.
   Dincolo de celulă, cineva îi şopti numele.
   Fraaaaancis.
   O cheie se întoarse în broască.
   Apoi uşa se deschise.
   Frank Carter intră în celulă, iar statura sa impunătoare umplea uşa. Era suficientă lumină cât Francis să poată vedea chipul tatălui său, expresia lui şi...
   Şi...
   Era din nou copil.
   Şi era îngrozit.
   Căci îşi amintea expresia de pe faţa tatălui său prea bine, înfăţişarea pe care o avea întotdeauna când venea noaptea în dormitorul lui şi-i ordona să se ridice, să coboare de la etaj pentru că trebuia să vadă ceva. În acel moment, ura pe care o vedea venea din necesitate şi era îndreptată spre alţii, nu spre el. Dar, în sfârşit, aici şi acum, nu se mai simţea constrâns.
   Ajutor!
   Dar nu era nimeni care să-l ajute aici. Cum nu fusese nimeni cu atâţia ani în urmă. Nu avea pe cine suna să vină. Nu existase nimeni la care să poată apela vreodată.
   Omul Şoaptă se îndrepta încet spre el. Cu mâinile tremurând, Francis întinse mâna şi apucă de poalele cămăşii.
   Apoi îşi trase cămaşa peste faţă.

Şaizeci şi noua

      - Eşti bine, tati?
   - Poftim?
   Am clătinat din cap. Stăteam lângă patul lui Jake, cu cartea Puterea celor trei în mână, deschisă la ultima pagină, privind în gol. Tocmai terminasem de citit şi eram cufundat în gânduri.
   - Sunt bine, am spus.
   Din expresia de pe faţa lui Jake se vedea clar că nu mă credea - şi, desigur, avea dreptate: nu mă simţeam bine deloc. Dar nu voiam să-i spun adevărul, că în acea zi mi-am văzut tatăl la spital pentru ultima dată. Poate îi voi povesti la un moment dat, dar erau atâtea lucruri pe care nu le ştia şi nu eram sigur că voi găsi cuvintele potrivite ca să-i explic totul sau ca să-l fac să înţeleagă.
   Nu se schimbase nimic din acest punct de vedere.
   - E doar din cauza cărţii ăsteia.
   Am închis-o şi am mângâiat uşor coperta cu mâna.
   - Nu am mai citit-o de când eram copil şi cred că mi-a trezit amintiri uitate de mult timp. M-a făcut să mă simt copil din nou.
   - Nu cred că ai fost copil vreodată.
   Am râs.
   - Greu de crezut, nu? Îmbrăţişare?
   Jake îşi trase cearşaful deoparte şi se caţără pe mine. Am pus cartea pe genunchi.
   - Cu grijă! Încet!
   - Scuze, tati!
   - E în regulă. Îţi amintesc, doar.
   Trecuseră aproape două săptămâni de când fusesem rănit în acel atac de George Saunders, bărbatul despre care aflasem că se numise odinioară Francis Carter. Încă nu ştiam sigur cât de aproape fusesem de moarte în acea zi. Nici nu-mi mai aminteam multe. Vedeam ca prin ceaţă tot ce se întâmplase în acea dimineaţă, ca şi cum panica pe care o resimţisem aruncase nişte pete negre pe întâmplările trăite şi nu mi le puteam aduce aminte. Prima zi petrecută în spital trecuse monoton; reveneam încet la viaţă. Jumătate din cap îmi era bandajat. Şi o parte din corp. Nu puteam să mă sprijin bine pe un picior şi îmi treceau prin minte o grămadă de scene ca într-un coşmar: Jake mă striga; disperarea pe care o simţeam; nevoia de a ajunge la el.
   Fusesem gata să mor pentru el.
   Acum mă îmbrăţişa uşor. Chiar şi aşa, trebuia să mă abţin să nu strig de durere. Am fost recunoscător că nu voia să-l iau în braţe să-l car pe scări în sus şi în jos sau prin casă. După tot ce i se întâmplase, mă temeam să nu fie teribil de speriat şi să nu-şi reia vechile obiceiuri; însă adevărul era că făcuse faţă ororilor din acea zi mai bine decât îmi imaginasem. Poate se descurcase chiar mai bine decât mine.
   L-am strâns şi eu tare în braţe. Doar atât puteam face. Şi după ce s-a dus înapoi în pat, l-am privit un moment din pragul uşii. Părea atât de liniştit întins în pat, în siguranţă, la căldură, cu Pachetul cu Lucruri Speciale pe podea, alături de el. Nu i-am spus că verificasem pachetul dimineaţă, nici nu am vorbit despre ce găsisem acolo, nu i-am spus nici adevărul despre fetiţă. Cel puţin pentru moment, nu-mi găseam cuvintele potrivite.
   - Noapte bună, amice! Te iubesc!
   Am căscat.
   - Şi eu te iubesc, tati!
   Coboram şi urcam greu scările acum, aşa că, după ce am stins lumina, m-am dus în dormitor şi am rămas acolo o vreme, aşteptând ca el să adoarmă.
   M-am întins în pat şi am deschis laptopul, concentrându-mă pe fişierul recent creat şi citind ce am scris acolo.
   Rebecca.
   Ştiu, exact ce crezi despre asta, deoarece ai fost întotdeauna mult mai practică decât mine. Vrei să-mi văd de viaţa mea. Vrei să fiu fericit.
   Şi aşa mai departe. Mi-a luat un moment să înţeleg ce scrisesem, deoarece nu mă atinsesem de document din acea seară petrecută în casa conspirativă, care acum mi se părea că era dintr-o altă viaţă. Era vorba despre Karen - mă simţeam vinovat că ţineam la ea. Şi asta mi se părea din altă viaţă. Venise la spital să mă vadă. Îl luase pe Jake de la şcoală şi mă ajutase la treburile casei în timp ce mă recuperam încet. Ne apropiasem mult unul de celălalt. Ceea ce se întâmplase ne apropia, dar ne şi îndepărtase de la cursul firesc al evenimentelor, iar acel sărut nu mai avusese loc. Însă simţeam că era acolo, aştepta.
   Vrei să fiu fericit.
      Da.
Am şters tot, cu excepţia numelui Rebeccăi.
   Intenţionasem să scriu despre viaţa mea cu Rebecca, despre durerea pe care mi-o provocase moartea ei şi despre cum mă afectase pierderea ei.
   Aveam în continuare această intenţie, deoarece simţeam că este o parte importantă din ceea ce scriam. Nu-şi încheiase existenţa când i se curmase firul vieţii. Şi, chiar dacă nu cred în existenţa fantomelor, aşa stăteau lucrurile. Dar mi-am dat seama acum că era mult mai mult, că doream să pun totul pe hârtie. Adevărul despre tot ce se întâmplase. Domnul Noapte.
   Băiatul din podea. Fluturii. Fetiţa cu rochiţa ciudată.
   Şi, desigur, despre Omul Şoaptă.
   Era un proiect dificil, deoarece totul era un talmeş-balmeş în mintea mea, cu multe necunoscute pe care, poate, nu le voi descifra niciodată. Dar, din nou, nu ştiam care era problema în sine. Adevărul despre un lucru poate fi perceput şi prin simţuri, nu doar prin fapte.
   Mă holbam la ecran.
   Rebecca.
   Doar un cuvânt şi nici acela nu era potrivit. M-am mutat cu Jake în această casă ca să o luăm de la capăt şi, cu toate că Rebecca făcea parte din naraţiune, mi-am dat seama că povestea nu era despre ea. Asta era ideea.
   Trebuia să mă concentrez pe altceva.
   I-am şters numele.
   Jake, am tastat.
   Am atâtea să îţi spun, dar dintotdeauna ne-a venit greu să stăm de vorbă, nu-i aşa?
   Am ezitat.
   Deci va trebui să îţi scriu.
   Atunci l-am auzit pe Jake vorbind în şoaptă.
   Am rămas complet nemişcat, ascultând liniştea care se aşezase în urma şoaptelor sale, care păreau că umplu casa acum mai mult ca înainte, ca o prevestire rea. S-au scurs câteva secunde - destul de lungi ca să cred că mi s-a părut că am auzit ceva. Dar şoaptele se auziră din nou.
   În dormitorul său, în celălalt capăt al holului, Jake vorbea în şoaptă cu cineva.
   Am pus laptopul deoparte şi m-am ridicat cu grijă, croindu-mi drumul prin hol spre camera lui fără să fac zgomot. Îmi sărise inima din loc. În ultimele două săptămâni, fetiţa sau băiatul din podea nu mai dăduseră niciun semn şi cu toate că mă bucuram să-l las pe Jake să fie el însuşi, mă simţeam uşurat că nu mai vorbea singur. Nu mă încânta perspectiva întoarcerii lor acum.
   Am stat pe hol în faţa uşii, ascultând.
   - Bine, şopti Jake. Noapte bună!
   Apoi nimic.
   Am mai aşteptat puţin, dar era clar că se sfârşise conversaţia. După câteva secunde, am intrat în cameră. Era destulă lumină ca să văd că Jake stătea întins în pat, complet nemişcat, singur în cameră.
   M-am apropiat.
   - Jake, am şoptit.
   - Da, tati.
   Părea departe.
   - Cu cine vorbeai acum?
   Dar nu veni niciun răspuns, de sub cearşafurile care se ridicau şi coborau în timp ce respira, în afară de sunetul răsuflării sale nu se auzea nimic. Poate era pe jumătate adormit, m-am gândit, şi vorbea în somn.
   L-am învelit mai bine şi voiam să plec când îl auzii vorbind din nou.
   - Tăticul tău îţi citea din cartea aia când erai mic, spuse el.
   Am tăcut un moment. M-am uitat în jos la Jake, întins în pat cu spatele la mine. Liniştea îmi răsuna în urechi. Deodată, camera mi s-a părut mai rece şi m-a cuprins un fior. Da, m-am gândit. Probabil mi-a citit. Totuşi, nu a fost o întrebare, iar Jake nu avea de unde să ştie. Nici măcar eu nu-mi aminteam. Dar, îi spusesem, bineînţeles că acea carte era una dintre preferatele mele în copilărie, deci mi s-a părut că a fost o presupunere firească. Nu însemna nimic.
   - Aşa e, i-am răspuns încet lui Jake. De ce spui asta?
   Dar fiul meu adormise deja.

SFÂRȘIT