..........................................
5-9
Ben își spuse că așa făceai diferența între oameni.
Pentru el, 4 sferturi însemna 1 dolar. O mână de sferturi era un prânz. Cât aruncaseră pe geam mucoșii ăia i-ar fi ajuns să plătească pentru jumătate dintr-o pereche de blugi. Le tot zisese copiilor să se oprească, le zisese că era periculos, ilegal, că puteau să ia amendă, că trebuiau să stea cuminți și să privească înainte. Copiii râseseră, Diondra hohotise ca o cucuvea - Ben n-o să-și capete alocația pe săptămâna asta dacă-i tot luați bănuții - și își dăduse seama că fusese dat în vileag. Nu fusese chiar atât de iute de mână pe cât crezuse: Diondra știa că adună bănuții lăsați în urmă de ea. Se simțise ca o fată a cărei rochie tocmai fusese ridicată de vânt. Și se întrebase ce spunea asta despre ea, că-și vedea prietenul adunând bănuții și nu zicea nimic, o făcea asta o tipă de treabă?
Sau o tipă nasoală?
Trey gonea cu toată viteza spre casa Diondrei, o cutie uriașă, bej, înconjurată de un gard de sârmă menit să oprească pitbulii Diondrei să-i facă felul poștașului.
Avea 3, dintre care unul era un sac imens de mușchi cu ditamai coaiele și ochi demenți, iar lui Ben îi displăcea în mod deosebit, mai mult decât ceilalți. Îi lăsa în casă când erau plecați părinții și săreau pe mese și se răhățeau peste tot. Diondra nu făcea curat, ci doar dădea cu spray parfumat pe mochetele îngălate.
Covorul acela drăguț, albastru din camera de recreere - Diondra zicea că-i de-un violet prăfos - era acum un teren minat de rahați încleiați în țesătură. Ben se străduia să nu-i pese. Nu era treaba lui, după cum nu se sfia să-i amintească Diondra.
Ușa din spate era deschisă, cu toate că afară era un ger năprasnic, și pitbulii alergau înăuntru și afară, ca la un număr de magie - niciun pitbul, un pitbul, doi pitbuli în curte! Trei! Trei pitbuli în curte, alergând în cercuri mari și zbughind-o, după aceea, înapoi în casă.
Erau ca niște păsări în zbor, necăjindu-se și apucându-se unii pe ceilalți cu colții, într-un stol.
- Nu suport câinii ăștia nenorociți, mârâi Trey și opri.
- Îi răsfață.
Câinii se repeziră lătrând când Trey și cu Ben pășiră spre partea din față a casei, urmărindu-i de-a lungul îngrăditurii, băgând boturile și labele prin ochiurile de sârmă, lătrând și lătrând și lătrând.
Și ușa din față era deschisă, dinăuntru emana căldură.
Trecură de holul de la intrare cu tapet roz - Ben nu izbuti să se abțină să nu închidă ușa după el, să facă economie la energie - și coborâră la subsol, unde era bârlogul Diondrei. Diondra era în camera de recreere, dansând pe jumătate goală, în picioare cu niște ditai șosetele roz, fără pantaloni și cu un pulover larg, cu ditamai modelul împletit care-i evocă lui Ben niște odgoane pescărești, nu accesorii de fată.
Dar și celelalte fete de la școală purtau cămeșoaie largi. Le ziceau „cămășile iubiților“ sau „puloverele lui tati“. Diondra, evident, trebuia să aibă ţoale super-mari și cu multe chestii pe dedesubt: tricou lălâu, apoi un soi de maiou și după aceea o cămașă cu nasturi, cu dungi strident colorate.
Ben îi oferise odată Diondrei unul dintre puloverele lui negre și largi, să-i fie pulover de iubit, el fiind iubitul, dar ea strâmbase din nas și proclamase: „Nu-i cum trebuie. Și are și-o gaură în el.“ De parcă o gaură în îmbrăcăminte era mai rea decât căcat de câine răspândit pe covor. Ben nu era sigur niciodată dacă Diondra știa tot soiul de reguli secrete, protocoale private, ori dacă nu cumva inventa chestii ca să-l facă să se simtă un nătărău.
Țopăia pe Highway to Hell, în timp ce căminul scuipa flăcări în spatele ei. Își ținea țigara departe de hainele cele noi. Avea vreo douăsprezece articole, toate împachetate în plastic, puse pe umerașe sau în pungi lucitoare, cu hârtie netedă și subțire ce scânteia ca focul.
Mai erau și două cutii de pantofi și cutiuțele despre care știa că au înăuntru bijuterii. Când Diondra ridică privirea și-i văzu părul negru, îi oferi un zâmbet imens, radios, și un deget mare, ridicat în semn de „bravo“.
- Super-mișto.
Iar Ben se simți un pic mai bine, mai puțin idiot.
- Ți-am spus eu că o să arăți bine, Benji.
Și gata.
- Ce ți-ai luat, Dio? întrebă Trey scormonindu-i prin pungi.
Trase un fum din țigara ei, pe care o ținea în continuare între degete, în timp ce era, încă, fără pantaloni. Fata surprinse privirea lui Ben și-și ridică poalele puloverului, dezvăluind boxeri care nu erau ai lui.
- E-n regulă, zăpăcilă.
Veni și-l pupă, iar mirosul de fixativ și de țigări îl izbi, îl liniști. O cuprinse cu blândețe, cu brațele moi și, când îi simți limba atingându-se de a lui, tresări.
- Doamne, da’ treci odată de faza cu „Diondra e de neatins“, se răsti ea. Decât dacă nu-s prea bătrână pentru tine.
Ben râse.
- Ai șaptișpe ani.
- Dacă ai auzi ce aud eu, îngână Diondra pe melodia unei colinde, părând furioasă, enervată de-a binelea.
- Ce-nseamnă asta?
- Înseamnă că șaptișpe s-ar putea să fie o vârstă prea mare pentru gustul tău.
Ben nu știa ce să zică. Dacă o ținea așa cu Diondra, când avea dispoziția asta sumbră și enigmatică, n-ar fi făcut decât să încurajeze valuri nesfârșite de „Nu, nu-i nimic“, „îți spun mai încolo“ sau „stai calm, mă descurc eu.“ Diondra își dădu la spate părul întărit de fixativ și începu să danseze înaintea lor. Acum apăruse și ceva de băut, de după o cutie de pantofi. Gâtul îi era plin de vânătăi de la pupat pe care i le făcuse duminică, el mușcându-i gâtul ca Dracula, ea cerând mai mult, „Mai tare, mai tare, nu rămâne semn dacă faci așa, nu-ți strânge buzele, fără limbă, mai tare... Haide! Mai tare! Cum se poate să nu știi să faci o vânătaie ca lumea?“ și, cu o față încordată de nervi, îl apucase de cap, îl sucise într-o parte și i se înfipsese în gât ca un pește în agonie, trăgând de piele într-un ritm frenetic. Apoi se trăsese deoparte, cu un „uite!“, și-l făcuse să se privească în oglindă. „Acum să-mi faci și mie la fel.“
Rezultatul era un șir de vânătăi pe gâtlejul ei, cafenii, albastre și jenante pentru Ben, asta până ce-l văzu pe Trey holbându-se la ele.
- O, copilaș, ești paradit, rânji Diondra, observând, în cele din urmă, rana de la cap.
Își umezi un deget și se apucă să șteargă sângele.
- Te-a caftit cineva?
- Copilaș a căzut de pe biclă, se hlizi Trey.
Ben nu-i zisese asta și se simți cuprins de un val de furie fiindcă Trey, încercând să-și râdă de el, spusese de fapt adevărul.
- Du-te-n mă-ta, Trey.
- Auzi, măă, zise Trey ridicând brusc mâinile, cu ochii deodată întunecați.
- Te-a împins cineva de pe bicicletă, copilaș, cineva a-ncercat să-ți facă rău? zise Diondra și-l dezmierdă.
- I-ai cumpărat ceva și lui Benny, ca să nu mai poarte blugii ăia nașpa încă o lună? întrebă Trey.
- Sigur că da.
Zâmbi larg, lăsând deoparte rana lui Ben, despre care el își imaginase că avea să fie mai mult timp în centrul atenției. Se apropie de o pungă uriașă, roșie, și scoase de-acolo niște pantaloni negri de piele, groși precum pielea de vită, un tricou dungat și o jachetă de denim negru, plină cu ținte lucitoare.
- Oho, pantaloni de piele, crezi că eşti cuplată cu David Lee Roth? se amuză Trey.
- O să arate bine. Du-te și încearcă-i.
Strâmbă din nas când Ben încercă s-o tragă la pieptul său.
- Ai auzit de duș, Ben? Miroși a cantină.
Îi trânti hainele în brațe și-l mână afară, spre dormitor.
- E cadou, Ben, țipă după el. Poate, la un moment dat, vrei să spui și-un mulțumesc.
- Mulțumesc! îi strigă Ben.
- Fă un duș înainte să te-mbraci cu ele, ce naiba.
Deci vorbea serios, chiar puțea. Știa că puțea, dar sperase că nu-l poate adulmeca nimeni. Intră în baia aflată vizavi de dormitorul Diondrei - avea, la naiba, baia ei proprie, iar părinții o aveau pe-a lor, una uriașă, cu două chiuvete - și-și aruncă hainele, ghemotoc, pe mocheta de un roz intens. Încă era ud între picioare de la apa vărsată din găleată, la școală, avea puța încrețită și umedă.
Dar se simțea bine sub duș, relaxat. Făcuse de multe ori sex cu Diondra la duș, cu spumă călduță. Săpunul era mereu acolo, nu trebuia să te speli cu șampon pentru copii fiindcă maică-ta nu putea niciodată, la dracu’, să facă și ea un drum până la magazin.
Se șterse, se îmbrăcă cu boxerii. Purta boxeri cumpărați tot de Diondra. Prima dată când se dezbrăcaseră, Diondra râsese, aproape să se înece cu propria-i salivă, de chiloții lui strâmți și albi. Încercă să-și vâre boxerii în chestia aia strânsă de piele - numai capse, fermoare și catarame, se strădui să și-i tragă pe fund, despre care Diondra zicea că-i cea mai arătoasă parte a lui. Problema era cu boxerii, care i se adunau pe talie când trăgea de pantaloni, lăsând umflături prin locuri nepotrivite. Își smulse pantalonii de pe el, furios, își scoase boxerii și-i azvârli, de pe picior, în grămada cu hainele vechi, simțind că-l iau toți dracii când îi auzi pe Trey și Diondra chicotind și șoptind în cealaltă cameră. Își trase pantalonii fără nimic pe dedesubt, și-i simți lipiți, ca pe un costum de scafandru. Îi era cald. Deja transpira pe buci.
- Hai să ne faci parada modei, voinicule, îl strigă Diondra.
Își trase tricoul pe el și intră în dormitorul ei ca să se vadă în oglindă. Metaliștii pe care-i iubea Diondra se holbau de pe posterele lipite pe pereți, ba chiar și de pe tavan, deasupra patului, cu plete lungi și drepte și corpuri înfășurate în piele, cu catarame și curele, ca niște roboți extratereștri.
Când intră iarăși în camera de zi, Diondra scoase un scheunat ascuțit și dădu fuga la el, i se aruncă în brațe.
- Știam eu, știam eu. Ești un bărbat bine.
Îi dădu pe spate părul, care, stânjenitor, era doar până la bărbie de lung.
- Trebuie să ți-l lași să mai crească, dar altfel ești de milioane.
Ben se uită la Trey, care ridică din umeri.
- Nu eu o să te fut la noapte, nu te uita la mine.
Pe podea era un morman de resturi, ambalaje lungi ca niște degete de Slim Jim și un pătrat de plastic cu niște urme de brânză și firimituri de nachos.
- Ați mâncat deja tot? zise Ben.
- Acuma-i rândul tău, Teep-beep, zise cu entuziasm Diondra, luându-și mâna din părul lui Ben.
Trey avea în mână un tricou cu ținte metalice, cumpărat de Diondra (de ce, adică, i-a luat și lui ceva? gândi Ben). Se retrase spre dormitor, ca să-și facă și el partea de spectacol. La început, nu se auzi din hol nimic, apoi un pocnet de cutie de bere desfăcută, după care hohote, hohote zgomotoase, de om care se tăvălește pe jos de râs.
- Diondra, vino încoace!
Diondra râdea deja când dădu fuga spre Trey, în vreme ce Ben rămase acolo, în picioare, asudând în pantalonii cei noi și strâmți. Nu peste mult se porni și ea pe hohotit, după care apărură, cu fețele scăldate în bucurie pură. Trey, la bustul gol, ținea în mână boxerii lui Ben.
- Gagiule, tu te-ai îmbrăcat cu pielea aia fără nimic pe dedesubt? zise Trey printre chicoteli, cu ochii măriți, de nebun. Ai habar câți tipi s-au vârât în nădragii ăștia până să ajungă la tine? În momentul ăsta ai pe tine transpirație de la coaiele a vreo opt tipi. Curul ți-e lipit de curul altuia.
Râseră din nou, Diondra slobozi sunetul ei ce voia să zică „bietul de Ben“: ooohhhaaa.
- Cred că-s și niște urme de rahat pe-aici, Diondra, zise Trey aruncând o privire înăuntrul boxerilor. Ai face bine să ai grijă de asta, femeiușco.
Diondra îi apucă cu două degete, străbătu camera și-i azvârli în foc, unde sfârâiră, dar nu se aprinseră.
- Nici focul nu poate distruge chestia aia, gâfâi de râs Trey. Ce-s mă, Ben, poliester?
Se cufundară în canapea, Diondra ghemuită într-o parte, să termine de râs, cu capul lui Trey pe șold. Râdea cu ochii strânși, apoi, tot ghemuită, deschise un ochi lucitor și albastru și-l cercetă. Era pe cale să se întoarcă în baie și să-și pună înapoi blugii pe el, însă Diondra sări și-l apucă de mână.
- Hai, scumpule, nu te oftica. Arăți fantastic. Serios. Nu ne băga în seamă.
- Sunt faini pantalonii, gagiule. Și, dacă te scalzi în sucurile altuia, poate-ți crește și ție o pereche de coaie, nu?
Începu să râdă iarăși, dar, fiindcă Diondra nu i se alătură de data asta, se duse la frigider și scoase o bere. Trey încă nu se îmbrăcase cu tricoul cel nou, părea să-i placă la bustul gol, să-și etaleze smocurile de păr negru de pe piept, sfârcurile închise la culoare, mari cât monedele de 50 de cenți, mușchii ce se umflau peste tot, un abdomen cum Ben n-avea să aibă în veci. Ben, palid, cu oase mici și roșcat, n-avea să arate niciodată așa, nici în 5, nici în 10 ani. Îi aruncă lui Trey o privire, dorind să se uite mai bine dar știind, totodată, că nu era o idee bună.
- Hai, Ben, să nu ne certăm, zise Diondra trăgându-l lângă ea pe sofa. După câte rahaturi am auzit despre tine astăzi, eu ar trebui să mă enervez.
- Vezi? Acuma ce mai înseamnă și asta? zise Ben. E ca și cum ai vorbi codat sau ceva. Am avut o zi de căcat și chiar n-am chef!
Asta făcea Diondra, te întărâta, te împungea și te murseca până ce mai că înnebuneai, după care o dădea cu „Da’ de ce te-ai supărat așa?“
- Auuu, îi șopti în ureche. Hai să nu ne certăm. Suntem împreună, hai să nu ne certăm. Hai la mine în cameră să ne-mpăcăm.
Răsuflarea îi mirosea a bere, iar unghiile lungi îi poposiră între picioarele lui. Îl ridică de pe canapea.
- Trey e aici.
- Lui Trey n-o să-i pese, zise, apoi, mai tare: Uită-te și tu un pic la televizor, Trey.
Trey îi răspunse cu un hmmm, fără să-i privească măcar, și se azvârli pe sofa, făcându-și berea să țâșnească precum o fântână arteziană.
Ben era acum cu capsa pusă, cum părea, întotdeauna, să-l placă Diondra. Voia să i-o vâre adânc, s-o facă să se vaiete. Așa că, de îndată ce închiseră ușa, ușa din placă subțire prin care Trey, cu siguranță, auzea tot - prea bine - Ben dădu să o apuce, iar Diondra se răsuci și îl zgârie pe față, tare, făcând să-i dea sângele.
- Diondra, ce mama dracului?
Avea, acum, încă o zgârietură pe față, dar nu-l deranja. Fă-mi terci obrajii ăștia de bebeluș, fă-o. Diondra se dădu în spate preț de o clipă, deschise gura, apoi îl trase spre ea până ce ajunseră la pat, unde se trântiră, făcând animalele de pluș de pe cuvertură să cadă. Îl zgârie iarăși pe gât, și lui îi veni s-o fută bine, zdravăn, vedea literalmente roșu în fața ochilor, cum se zicea în desene animate, și ea îl ajută să se dezbrace de pantaloni, jupuindu-i de pe el ca pe o piele coșcovită de soare, iar pula îi țâșni în sus, mai tare ca oricând. Diondra își săltă peste cap puloverul, lăsând la iveală sânii aceia imenși, alb-albăstrii și moi, iar el îi trase boxerii. Se holbă la burta ei, și atunci fata se întoarse cu spatele și-l călăuzi înăuntru, răcnind Asta-i tot? Atâta ai pentru mine? Mi-o poți trage mai tare de-atâta, în vreme ce el izbea acolo în neștire, până ce-l apucară durerile de coaie și simți că orbește. Apoi se sfârși; Ben se lăsă pe spate, întrebându-se dacă avea, cumva, un atac de cord. Gâfâia după aer, luptându-se cu mohoreala care-i venea întotdeauna după ce făceau sex, tristețea aceea a lui asta-i tot.
Ben făcuse sex de 22 de ori până atunci, ținea socoteala, numai cu Diondra, și văzuse destul la televizor cât să știe că, după ce se termina, bărbații ar fi trebuit să se lase îndată, liniștiți, pradă somnului. Dar el nu. El, dimpotrivă, devenea și mai agitat, ca și cum ar fi băgat prea multă cafeină, se făcea arțăgos și afurisit.
Crezuse că sexul ar fi trebuit să te calmeze - și cât o făcea era bine, când ajungea la orgasm era nemaipomenit. Dar după aceea, cam vreo 10 minute, îi venea să bocească.
Avea o stare de Bun, și care-i chestia? Cel mai de soi lucru din viață, lucrul pentru care bărbații omoară, și pac, gata în câteva minute, lăsându-te sleit și deprimat. Nu-și dădea seama dacă Diondrei îi plăcea sau nu, dacă avea orgasm sau nu. Mormăia și țipa, dar nu părea niciodată bucuroasă după. Acum stătea lungită lângă el, cu burta în sus, fără să-l atingă, abia respirând.
- Așa, m-am văzut cu niște fete astăzi, la mall, zise Diondra. Și spuneau că ți-o pui cu fetițe de la școală. Din alea de 10 ani.
- Ce tot vorbești? zise Ben, încă amorțit după sex.
- Știi o fetiță pe nume Krissi Cates?
Ben încercă să se abțină să nu sară în sus. Își băgă un braț sub cap, îl lăsă iarăși pe lângă corp și-l așeză pe piept.
- Ăă, da, cred. E în clasa aia de arte plastice, unde am fost ajutor după școală.
- Nu mi-ai zis nimic de nicio clasă de arte, spuse Diondra.
- N-aveam ce zice, am făcut-o doar de câteva ori.
- Ce-ai făcut doar de câteva ori?
- Clasa de arte, zise Ben. Să-i ajut pe puștii ăia. M-a rugat o fostă profesoară de-a mea.
- Ziceau că poliția vrea să stea de vorbă cu tine. Că ai făcut niște chestii aiurea cu fetele alea, care-s, adică, de vârsta surorilor tale. Că le-ai atins nepotrivit. Toată lumea zice că ești pervers.
Ben se ridică în șezut, bântuit de o imagine a echipei de baschet batjocorindu-i părul ca smoala, perversitatea, blocat în vestiar în vreme ce-și băteau joc de el până se plictiseau și plecau în camionetele lor de șmecheri.
- Crezi că-s pervers?
- Nu știu.
- Nu știi? Atunci de ce mai faci sex cu mine, dacă mă crezi pervers?
- Voiam să văd dacă ți se mai scoală cu mine. Dacă tot mai ejaculezi așa mult.
Își feri fața, cu picioarele strânse la piept.
- Păi, e-o chestie a naibii de nașpa, Diondra.
Fata nu răspunse.
- Vrei deci să mă auzi c-o spun: N-am făcut nimic cu nicio fată. N-am făcut nimic cu nimeni în afară de tine, de când am început să ne vedem. Te iubesc. Nu vreau să fac sex cu nicio fetiță. OK?
Tăcere.
- OK?
Diondra își întoarse spre el o parte a feței, cu ochiul acela albastru țintuindu-l fără vreo emoție:
- Șșș. Dă din picioare copilul.
Libby Day
Acum
Lyle a fost bățos și tăcut pe drumul spre casa Magdei, la reuniune.
M-am întrebat dacă mă judeca, pe mine și teancul de bilețele pe care aveam de gând să le vând. Printre obiectele de care hotărâsem să mă despart nu se afla nimic prea interesant: aveam 5 felicitări de aniversare pe care le dăduse mami lui Michelle și Debby, de-a lungul anilor, cu rânduri vesele scrise iute în josul cartonașelor, și mai aveam una pe care i-o scrisese lui Ben, pe care mă gândeam c-o să scot ceva bănuți. Mă simțeam vinovată de toată chestia, nu era deloc bine, dar mă temeam să nu rămân fără bani, mă înspăimânta să n-am un chior, și asta era mai ceva decât să fiu de treabă.
Rândurile adresate lui Ben, înăuntrul felicitării primite la 12 ani, sunau așa: Crești văzând cu ochii, una-două o să te văd și la volan! Când o citisem, o întorsesem cu fața-n jos, fiindcă mama avea să moară înainte să apuce Ben să învețe să conducă. Și oricum Ben, în pușcărie, n-avea să învețe în veci să conducă.
În fine.
Am mers de-a lungul fluviului Missouri, a cărui apă nici nu se ostenea, măcar, să sclipească în soarele după-amiezei. Nu voiam să-i văd pe oamenii ăștia citind biletele, era ceva prea intim. Poate reușeam să plec cât se uitau la ele, cât le cântăreau din ochi, cum faci cu sfeșnicele vechi la o vânzare de vechituri din fundul curții.
Lyle m-a ghidat spre locuința Magdei, prin cartiere burgheze, unde tot la câteva case flutura câte un steag de Sfântul Patrick - numai trifoi lucitor și spiriduși expirați de doar câteva zile. Îl simțeam pe Lyle cum se foiește, agitat ca de obicei, apoi s-a întors spre mine, izbind schimbătorul cu genunchii, cât pe ce să-l scoată din viteză.
- Așa, a zis.
- Așa.
- Întrunirea asta, cum e adesea cazul cu Magda, s-a transformat în ceva un pic diferit de planul inițial.
- Cum adică?
- Ei, păi știi că-i în grupul ăla - Societatea Eliberați-l pe Day. Ca să-l scoată pe Ben din închisoare. Și și-a invitat, gen, niște femei din alea.
- Aa. Nu, am zis și am tras mașina la marginea șoselei.
- Ascultă, ascultă, ziceai că vrei să vezi ce-i cu Runner. Păi, asta e. O să ne plătească - pe tine, cum ar veni - să-l găsești și să-i pui câteva întrebări, ca de la tată la fiică.
- Nu de la fiică la tată?
- Așa, da. Vezi tu, mi se cam termină banii. Așa că de aici o să vină următoarea sponsorizare.
- Și trebuie să stau acolo și să le las să se poarte urât cu mine? Ca data trecută?
- Nu, nu, te pot pune la curent cu ancheta în privința lui Runner. Să te racordezi la caz. Acuma, cum ar veni, crezi că Ben e nevinovat, da?
Mi-a fulgerat prin minte o imagine cu Ben uitându-se la televizor și mama ciufulindu-i părul cu o mână, în trecere, cu o copaie cu rufe sprijinită în șold, și el zâmbind, dar fără să se întoarcă spre ea. Așteptând să iasă ea ca să-și pieptene părul la loc cum era.
- N-am ajuns chiar până acolo.
Cheile se bălăngăneau din contact. Am pornit motorul la timp ca să prind, la radio, un cântec de Billy Joel.
Am schimbat postul.
- Bun, să mergem.
Am mai condus vreo patru străzi.
Cartierul Magdei era la fel de ieftin ca al meu, dar mai drăguț. Casele fuseseră toate construite ca vai de ele, însă proprietarii avuseseră atâta mândrie cât să mai arunce pe ele, când și când, un strat de vopsea, să mai pună câte-un steguleț, să planteze ceva floricele. Casele îmi aminteau de fetele urâțele ieșite în oraș, pline de speranță, vineri seara, bătând barurile în bluzițe cu paiete, în grupuri unde presupuneai că măcar una ar putea să fie drăguță, dar niciuna nu era și n-avea nicicând să fie.
Și iată și casa Magdei, fata cea mai urâtă dar cu cele mai multe briz-brizuri, puse în demență, la grămadă. Curtea din față era înțesată cu ornamente de peluză: pitici săltând pe picioare de sârmă, păsări flamingo cu arcuri și rațe cu aripi de plastic, care dădeau rotocoale când se întețea vântul. Un ren stingher de carton, rămas de la Crăciun, stătea în grădină, mânjit. Curtea era mai mult noroi, prin care, ici și colo, se ițeau petice mititele de iarbă. Am oprit mașina și am rămas amândoi holbați, uitându-ne la curte și la rezidenții săi bâțâitori.
Lyle s-a întors spre mine, cu degetele rășchirate, ca un antrenor care dă sfaturi la un meci dificil.
- Deci nicio grijă. Cred că trebuie să ții minte numai să fii atentă cum vorbești despre Ben. Ăștia-s ușor de întărâtat când vine vorba de el.
- Ce-nseamnă ușor de întărâtat?
- Te duci vreodată, gen, la biserică?
- Când eram copil, da.
- Ar fi, cum ar veni, ca și cum cineva ar intra în biserica ta și ar spune că-l urăște pe Dumnezeu.
Și chiar aducea a biserică. Sau, poate, a priveghi.
Multă cafea, zeci de oameni murmurând, îmbrăcați în haine închise de lână, zâmbete pline de regret. Aerul era albastru de la atâta fum de țigară și m-am gândit cât de rar mai vedeam asta în ziua de azi, după ce crescusem în rulota pâcloasă a lui Diane. Am tras fumul adânc în piept.
După câteva bătăi în ușa deschisă, la care nu răspunsese nimeni, intraserăm. Am rămas acolo cu Lyle,
încremeniți, ca în tabloul American Gothic, vreo 5 secunde bune până să se oprească discuțiile și lumea să-nceapă să se holbeze la noi. O femeie mai în vârstă, cu șuvițe de păr lânos, a clipit spre mine cu forța cuiva care transmite un cod secret, cu un zâmbet înghețat lățit pe figură. O brunetă de vreo 20 și ceva de ani, surprinzător de drăguță, a ridicat ochii de la bucățile de piersică pe care le vâra în gura unui bebeluș și m-a onorat și ea cu un zâmbet încrezător. O tanti cu o constituție ca a unui om de zăpadă şi o privire chiorâş a strâns din buze și a dus mâna la crucifixul de la gât, dar restul lumii respecta, evident, ordinele: Fiţi cuminţi.
Numai femei erau, mai bine de o duzină, și toate albe.
Majoritatea arătau muncite, însă erau și vreo câteva cu aspectul ăla strălucitor, o-oră-în-fața-oglinzii, de tipe cu bani. Așa poți să-ți dai seama, nu după mașini ori haine, ci după amănunte: o broșă veche (bogătanele au mereu broșe vechi) sau contur de buze pus exact cât trebuie. Probabil venite cu mașina din Mission Hills și simțindu-se generoase fiindcă puseseră piciorul la nord de râu.
Nici picior de bărbat, era ceea ce Diane ar fi numit o petrecere de muieri (și-ar fi scos apoi smârcâitul ăla dezaprobator). M-am întrebat cum dăduseră toate peste Ben, închis cum era, și ce fel de atracție reprezenta pentru ele.
Stăteau oare în pat, noaptea, cu soții lor moi ca gelatina sforăind alături, și visau cu ochii deschiși la o viață cu Ben, odată ce l-ar fi eliberat? Sau îl vedeau ca pe un băiat amărât ce avea nevoie de altruismul lor, o cauză de urmat între meciuri de tenis?
Magda a ieșit cu pași grei din bucătărie, la 1 metru 80, cu părul ăla umflat, aproape la fel de lățit.
N-aș fi fost în stare s-o recunosc doar după întâlnirea de la Clubul Omor, unde fețele tuturor îmi rămăseseră neclare în memorie, ca o poză instant prea puțin expusă.
Magda purta un sarafan de bumbac fără mâneci peste o bluză pe gât și tot soiul de bijuterii care nu se potriveau: verigi mari de aur în urechi, un lanț gros de aur și inele pe aproape toate degetele, în afară de inelar. Inelele alea mă nelinișteau, ca niște crustacee-parazit agățate pe unde n-ar fi trebuit să fie. Am strâns, oricum, mâna întinsă a Magdei.
Caldă și uscată. A scos un fel de mmmmaaaahhh! și m-a tras spre ea într-o îmbrățișare, cu sânii desfăcându-se și închizându-se peste mine ca un val. Am înțepenit și am dat să mă retrag, dar Magda mă apucase de mâini.
- Cele rele să se spele. Bun venit în casa mea, a zis.
- Bun venit, au zis și femeile din spatele ei, aproape la unison.
- Ești binevenită aici, a întărit Magda.
Păi normal, dacă m-ați invitat, mi-a venit să spun.
- Ea, oameni buni, este Libby Day, sora mai mică a lui Ben.
- Singura soră a lui Ben, am adăugat.
Femeile au încuviințat solemn.
- Și prezența ei are de-a face cu motivul pentru care suntem astăzi aici, s-a adresat Magda adunării. Ca să adu-em pace. Și ajutor. Să-l. Aducem. Pe Ben. Acasă!
I-am aruncat o privire lui Lyle, care a strâmbat, abia sesizabil, din nas. Dincolo de hol a apărut, coborând pe treptele mochetate, un băiat de vreo 15 ani, corpolent într-un fel mai puțin autoritar decât maică-sa.
Se îmbrăcase în pantaloni de pânză și cămașă pentru ocazie și privea prin încăpere fără să se uite în ochii nimănui, râcâind cu degetul mare partea de sus a curelei.
Magda l-a ochit, dar nu l-a prezentat. I-a zis:
- Ned, du-te la bucătărie și mai fă niște cafea.
Băiatul a străbătut cercul de femei fără să miște din umeri, holbându-se la o pată din tavan pe care n-o mai vedea nimeni în afară de el.
Magda m-a tras în cameră, iar eu m-am prefăcut că tușesc ca să-mi eliberez mâna. M-a așezat pe mijlocul canapelei, cu câte o femeie de fiecare parte. Nu-mi place să stau la mijloc, unde se freacă de mine brațe și mă ating genunchi. M-am lăsat pe o fesă, apoi pe cealaltă, încercând să nu mă cufund în perne, dar sunt așa de micuță că am ajuns să arăt ca un copil din desene animate pus pe un scaun supradimensionat.
- Libby, mă numesc Katryn. Îmi pare rău pentru pierderea suferită, a zis una dintre bogătanele de lângă mine, privindu-mă de sus, în vreme ce-i adulmecam parfumul.
- Bună, Katherine.
Când expiră, oare, termenul până la care îți poți exprima condoleanţe pentru doliul unui străin? Niciodată, cred.
- Kate-ryn, a zis cu o voce numai lapte și miere, făcându-și broșa de aur în formă de floare să se clatine în piept.
Încă o cale să te prinzi că o femeie-i bogată: te corectează imediat la pronunția numelui. A-lii-sii-a, nu
A-lii-șaa, De-bo-ra, nu Debra. N-am răspuns. Lyle discuta animat, în cealaltă parte a camerei, cu o femeie mai în vârstă, oferindu-se privirii din profil. Mi-am închipuit cum răsuflarea ei fierbinte se strecura în urechiușa lui ca o cochilie. Toți vorbeau și se uitau la mine, șopteau și se uitau la mine.
- Bun, dăm drumul la treabă? am zis și am bătut o dată din palme.
Era un gest nepoliticos, dar nu aveam nevoie de suspans.
- Păi, Libby... Ned, unde-i cafeaua aia? a început Magda. Suntem aici ca să vorbim despre tatăl tău, în calitate de suspect principal pentru comiterea omorurilor de care a fost învinovățit, pe nedrept, fratele tău.
- Așa. Uciderea familiei mele.
Magda a pufnit nerăbdătoare, sâcâită că-mi declaram apartenența la familie.
- Dar înainte de asta, a continuat Magda, vrem să-ți împărtășim câteva lucruri despre fratele tău, pe care îl iubim toate.
O femeie zveltă, de vreo 50 și ceva de ani, cu coafură de director administrativ, s-a ridicat în picioare.
- Numele meu este Gladys, l-am cunoscut pe Ben acum 3 ani, datorită activităților mele caritabile. Mi-a schimbat viața. Scriu multor prizonieri - aici am pufnit, efectiv, şi femeia a observat - le scriu pentru că asta înseamnă, pentru mine, gestul creștinesc suprem, să-i iubești pe cei care, de obicei, sunt de neiubit. Sunt sigură că toată lumea a văzut Culoarul morții. Dar am început să-i scriu lui Ben și puritatea lui emana din scrisori. E de-o blândețe extraordinară în ciuda încercărilor și-mi place tare mult cum mă face să râd - mă face să râd pe mine, când eu, de fapt, ar trebui să-l ajut pe el - când scrie despre condițiile groaznice pe care trebuie să le îndure zi de zi.
Toată lumea, atunci, a început cu completări: e așa de haios... e așa de adevărat... e nemaipomenit. Ned a apărut cu un vas de cafea și a început să umple iarăși duzina de căni de plastic, cu doamnele făcându-i semn să se oprească din turnat fără să-l privească măcar.
S-a ridicat o femeie tânără, de vârsta lui Lyle, tremurând de emoție:
- Mă numesc Alison. L-am cunoscut pe Ben prin intermediul mamei mele, care n-a putut ajunge astăzi...
- Tratament, cancer ovarian, a șoptit Katryn.
- ...dar simțim amândouă la fel, că lucrarea ei pe Pământ nu e terminată până ce Ben nu este eliberat.
Au urmat câteva bătăi răzlețe din palme, după care Alison a continuat:
- Și e, pur și simplu, a zis și tremuratul i s-a transformat în lacrimi, e un om așa de bun! Și totu-i greșit. Nu pot să cred că trăim într-o lume în care cineva așa de bun cum e Ben stă... într-o cușcă, fără niciun motiv!
Am strâns din fălci. Simțeam că totul începe s-o ia razna.
- Cred că e nevoie să îndrepți asta, s-a stropșit femeia om-de-zăpadă cu crucifix, cea care părea cel mai puțin amabilă.
Nu se obosise să se ridice, ci doar se aplecase un pic, printre alte câteva.
- Trebuie să-ți îndrepți greșelile, ca toată lumea. Și-mi pare tare rău pentru pierderea familiei tale, și-mi pare foarte rău că ai trecut prin atâtea, dar trebuie să fii om mare de-acum și să-ţi repari greşelile.
N-am ochit pe nimeni care să dea aprobator din cap la micul discurs, dar încăperea era plină de vibrații de încuviințare, atât de puternice că parcă le şi auzeai, ca un îhâm venit de niciunde. Cum zumzăie căile ferate când trenul e la kilometri distanță dar se îndreaptă spre tine.
M-am uitat spre Lyle, care și-a dat, discret, ochii peste cap.
Magda s-a mutat spre centrul holului de la intrare, înfoindu-se ca un orator cu nas roșu la o întrunire politică locală.
- Libby, te-am iertat pentru contribuția ta la acest fiasco. Credem că tatăl tău a comis crimele acelea oribile. Avem mobilul, avem momentul prielnic, avem... multe elemente importante, a zis, nefiind în stare să mai scoată din ea jargon juridic. Mobil: Cu două săptămâni înainte de uciderea ei, mama ta, Patricia Day, a făcut o plângere împotriva tatălui tău, privitoare la alocația copiilor. Pentru prima oară, Ronald „Runner“ Day urma să fie tras la răspundere legal în privinţa familiei sale. Mai și datora câteva mii de dolari, de la pariuri. Dacă și-ar fi eliminat familia, asta l-ar fi ajutat extrem de mult financiar - presupunea că încă era trecut în testamentul mamei tale când a venit acolo, în noaptea aceea. După cum s-a dovedit, Ben, de fapt, nu era acasă când a apărut, iar tu ai reușit să fugi. Pe ceilalți i-a omorât.
Mi l-am imaginat pe Runner gâfâind, înaintând cu pași mari spre casă, cu pușca în mână, cu pălăria Stetson soioasă dată pe ceafă, ochind-o pe maică-mea cu arma.
Am auzit răcnetul acela furios în minte, cum auzeam mereu când îmi aminteam cele întâmplate în acea noapte, și-am încercat să-l fac să iasă din gura lui Runner.
- Fibre din casa ta au fost găsite în cabana lui Runner, deși faptul a fost dat deoparte deoarece, în vara aceea, tot intrase și ieșise din casa voastră, cu toate că e un element viabil. Pe Ben nu s-a găsit niciun pic de sânge sau țesuturi de-ale victimelor, cu toate că acuzarea a făcut mult caz de faptul că sângele lui Ben a fost totuși găsit în casă.
- Seri-oos? De parcă n-ai avea voie să te tai cu lama când te bărbierești, a zis femeia furioasă cu crucifix.
Femeile celelalte au râs ca la comandă, bine dresate.
- În cele din urmă, partea de care sunt cel mai încântată, Libby, e momentul prielnic. Cum știi, tatăl tău a fost acoperit de o iubită de-a lui din vremea aceea, o doamnă pe nume Peggy Bannion. Doar ca să știi că nu-i nicio rușine să îndrepți ceva rău, acum Peggy e pe cale, să revină asupra declarației. Chiar dacă ar putea primi o condamnare de până la 5 ani pentru asta.
- Dar n-o să primească, a exclamat Katryn. N-o să lăsăm noi să se întâmple așa ceva.
În aplauzele celorlalte femei, s-a ridicat în picioare o lungană deşirată, în blugi elastici. Era tunsă scurt, cu părul încrețit și dat cu fixativ în partea din față, și avea niște ochi mici și opaci, ca niște bănuți care-au stat prea mult în buzunarul cuiva. S-a uitat la mine, apoi și-a ferit privirea. Și-a făcut de lucru cu pietroiul albastru pe care-l purta la gât, asortat cu dunga albastră de pe bluză.
Mi-am imaginat-o acasă, în fața unei oglinzi pătate, bucurându-se de norocul de a-și putea asorta medalionul cu îmbrăcămintea.
M-am holbat la iubita lui taică-meu - invitata specială a Magdei - străduindu-mă să nu clipesc.
- Vreau să vă mulțumesc pentru sprijinul vostru din ultimele luni, a început să zică cu voce pițigăiată. Runner Day m-a folosit, cum a folosit pe toată lumea. Sunt sigură că știi.
Au trecut câteva secunde până să-mi dau seama că mi se adresa mie. Am dat din cap aprobator, apoi mi-am dorit să n-o fi făcut.
- Peggy, fii bună și spune-ne și nouă povestea ta, a zis Magda.
Se uita la Oprah, se vedea. Avea cadența, dar nu și căldura ei.
- S-a întâmplat în felul următor. În seara de 2 ianuarie i-am făcut de mâncare lui Runner, la cabana lui. Am gătit pui cu fasole și orez la tigaie, asezonat, normal pentru Runner, cu multă bere. Bea niște beri numite Mickey’s Big Mouth, trebuia să le desfaci capacul, dar capacele erau ascuțite, arătau ca niște gheare de crab, și mereu se tăia în ele. Mai ții minte, Libby? Mereu îi dădea sângele de la alea.
- Ce s-a întâmplat după masă? a întrerupt-o Lyle.
Am așteptat să mă privească, în căutarea unui zâmbet de admiraţie, dar n-a făcut-o.
- Am avut... hmm... relații. Apoi Runner a rămas fără bere și a plecat să mai cumpere. Cred că era cam ora 8, fiindcă mă uitam la The Fall Guy, chiar dacă era în reluare și nu prea aveam chef.
- Se uita la Fall Guy, s-a băgat Magda. Nu că-i ironic?
Peggy a privit-o cu ochi goi.
- În fine, Runner a plecat și nu s-a mai întors și na, era iarnă, așa că am adormit devreme. M-am trezit când a ajuns iarăși acasă, dar n-avea ceas acolo, așa că nu știu cât era ora. Dar era clar miez de noapte, târziu, fiindcă mă tot trezeam, și în cele din urmă m-am ridicat să fac pipi și-am văzut că se ridică soarele, iar asta nu putea să fie decât vreo câteva ore mai încolo.
Când femeia asta făcea pipi, căutând hârtie igienică prin jur, probabil fără să găsească, apoi împleticindu-se iarăși spre pat printre motoarele, paletele metalice și măruntaiele de televizor la care Runner se făcea mereu că lucrează, poate lovindu-se la vreun deget și enervându-se, eu mă târam prin zăpadă către casa mea scăldată în sânge, spre familia moartă. Îi purtam pică.
- Dumnezeu mi-e martor, poliția a venit de dimineață, l-au întrebat pe Runner unde a fost între 12 și 5, m-au întrebat pe mine unde-a fost. Și el, tot timpul, a insistat: Am venit acasă devreme, eram aici înainte de miezul nopții. Și nu credeam că-i așa, dar i-am cântat în strună. I-am cântat în strună.
- Păi gata, s-a terminat cu asta, fată! a zis bruneta cu copil.
- N-am mai auzit nimic de el de vreun an.
- Eu de ceva mai puțin, am zis și am regretat pe loc.
Oare și-ar fi ținut gura femeia asta, m-am întrebat, dacă s-ar fi văzut mai des cu Runner? S-o fi sunat la 3 luni măcar, nu la 8.
- Și, cum am zis, a continuat Peggy, avea zgaibele astea, zgârieturi pe mâini, dar nu știu dacă nu erau de la capacele alea de bere. Nu mai țin minte dacă s-a zgâriat înainte să plece, în noaptea aia, sau dacă l-o fi zgâriat cineva.
- O singură victimă, Michelle Day, a fost găsită cu fragmente de piele sub unghii, lucru care are sens de vreme ce a fost sugrumată, fiind așadar cel mai aproape, fizic, de ucigaș, a zis Lyle.
Am tăcut cu toții un moment. Gângurelile bebelușului se auzeau mai tare, erau aproape scâncete.
- Din păcate, mostra aceea de piele a fost rătăcită pe undeva, înainte să ajungă la laborator.
Mi l-am imaginat pe Runner, cu mutra aceea numai rânjet, cu ochi mari, aplecându-se peste Michelle, greutatea lui împingând-o în saltea, Michelle zbătându-se să respire, încercând să-i îndepărteze mâinile, zgâriindul bine, o linie peste mâinile lui mici și pline de ulei, o strângeau și mai tare de gât...
- Și asta-i povestea mea, a zis Peggy ridicând din umeri, cu brațele desfăcute, un gest de comediant, acu-ce-să-i-faci?
- Ned, suntem gata pentru desert! a răcnit Magda spre bucătărie, iar Ned a intrat în fugă, cu umerii ridicați până aproape de urechi și firimituri pe buza de jos, ducând un platou cu fursecuri, în mijlocul cărora se vedeau bobițe tari de jeleu.
- Isuse, Ned, nu-mi mai mânca din chestii! s-a răstit Magda, țintuindu-l cu privirea peste tavă.
- Două am luat, atâta.
- Pe naiba două, a zis Magda și și-a aprins o țigară scoasă dintr-un pachet mototolit. Du-te la magazin, îmi trebuie țigări. Și mai ia niște fursecuri.
- Mașina e la Jenna.
- Atunci du-te pe jos, că o să-ți facă bine.
Femeile plănuiau, era limpede, s-o lungească până noaptea târziu, dar eu n-aveam de gând să stau. M-am tras mai lângă ușă, cu ochii pe o bombonieră smălțuită care părea prea drăguță pentru Magda. Am strecurat-o în buzunar în vreme ce-l urmăream pe Lyle cum se punea de acord cu ea, în timp ce Magda îi zicea O s-o facă? A fost la el? Și chiar crede? desfăcând carnetul de cecuri.
De fiecare dată când clipeam, Peggy se dădea mai aproape de mine, ca într-un joc de șah grotesc. Până să apuc să mă retrag spre baie, ajunsese deja lângă mine.
- N-arăți deloc ca Runner, a zis privindu-mă cu ochii mijiți. Poate la nas.
- Semăn cu mama.
Peggy a părut şocată.
- Ai fost mult timp cu el? am decis s-o ajut.
- Cu intermitenţe, cam așa. Mda. Am mai avut și alți prieteni între timp. Dar avea el un fel de-a se întoarce, te făcea să crezi că-i parte din plan. Ca și cum, adică, ați fi discutat ca el să dispară un timp și după aia să se întoarcă și să fie la fel ca înainte. Nu știu. Aș vrea să cunosc și eu un contabil sau aşa ceva. Niciodată nu știu cum să găsesc bărbați de treabă. Toată viața mea. Unde să te duci, adică?
Părea să întrebe de un loc geografic, de un oraș special unde se puteau găsi toți contabilii și funcționarii din lume.
- Tot în Kinnakee stai?
A dat din cap că da.
- Eu una, pentru început, aș pleca de-acolo.
Patty Day
2 ianuarie 1985, 3:10 p.m.
Patty dădu buzna pe locul șoferului, în mașina lui Diane - cu ochii pe cheile ce atârnau în contact, şterge-o de-aici, şterge-o.
Diane sui pe locul din dreapta, iar Patty porni motorul. Scoase chiar un scrâșnet de cauciucuri îndepărtându-se de casa familiei Muehler, făcând să se bâțâie spatele mașinii. Toate rahaturile din portbagajul lui Diane - mingi de baseball, unelte de grădinărit și păpușile fetelor - se răsturnară și se izbiră precum pasagerii dintr-o maşină care se dă peste cap. O porniră săltând pe aleea cu pietriș, cu praf după ele, patinând spre copacii din stânga, apoi către un șanț din dreapta.
În cele din urmă, mâna puternică a lui Diane se înființă și se așeză cu blândețe pe volan.
- Ușurel.
Patty continuă să gonească până ce ieșiră de pe pământul familiei Muehler, coti la stânga, trase mașina pe margine și se tângui, cu degetele încleștate pe volan și capul, pe mijloc, atingând claxonul cu un sunet slab.
- Ce dracu’ se-ntâmplă! se văită ascuțit.
Era un plânset ca de copil, înlăcrimat, înfuriat și nedumerit.
- Niște chestii ciudate, zise Diane bătând-o cu blândețe pe spate. Hai să te ducem acasă.
- Nu vreau acasă. Trebuie să-mi găsesc băiatul.
Cuvântul băiat o făcu iar să plângă: suspine înecate și gânduri care-o înțepau ca acele. O să-i trebuiască avocat. N-aveau bani pentru avocat. Or să-i dea unul din oficiu, vreun avocat de ţară plictisit. O să piardă. O să ajungă la închisoare. Și ea ce-o să le spună fetelor? Cât dura pedeapsa pentru așa ceva? Cinci ani? Zece? Parcă și vedea o parcare mare de închisoare, porțile deschizându-se și Ben pășind afară temător, ajuns la 25 de ani, speriat de spațiul deschis, cu ochii mijiți în lumină. Se apropia de ea, care stătea cu brațele deschise, și o scuipa în față pentru că nu-l salvase. Și cum să mai trăiești când știi că nu ți-ai putut salva fiul? Să-l trimită de-acasă, să-l facă fugit? Dar câți bani i-ar fi putut da?
În decembrie, amorțită de extenuare, îi vânduse arma lui taică-său, un 45 Auto, Lindei Boyler. Și-l putea închipui pe David Boyler, pe care nu-l plăcuse niciodată, găsind-o împachetată sub pomul de Crăciun, arma aia pe care n-o merita. Așa că Patty, în momentul acela, avea aproape trei sute de dolari puși bine în casă. Dar erau toți pentru datorii, plănuise să facă astăzi, mai încolo, un tur să mai achite din ele, ceea ce n-avea să se mai întâmple - și, în afară de asta, 300 i-ar fi ajuns doar vreo câteva luni lui Ben.
- Ben o să vină acasă după ce își revarsă nervii, reflectă Diane. Cât de departe poate ajunge cu o bicicletă, în ianuarie?
- Dar dacă-l găsesc ei mai înainte?
- Scumpo, nu-i nicio gloată pe urmele lui. Ai auzit, băieții Muehler nici nu știau despre... acuzații. Vorbeau de alte zvonuri prostești. Trebuie să discutăm cu Ben, să lămurim asta, dar se prea poate să fi ajuns acasă deja.
- Cărei familii se zice că i-ar fi făcut asta?
- N-a zis nimeni.
- Dar poți să afli. Nu pot să zică astfel de lucruri și să se aștepte să le primim în bot, nu? Poți să afli. Avem dreptul să știm cine zice toate astea. Ben are dreptul să-și confrunte acuzatorul. Eu am dreptul.
- Bun, să ne întoarcem acasă, vedem ce mai fac fetele și-o să dau niște telefoane. Acum vrei să mă lași pe mine să conduc?
Nimeriră într-o hărmălaie de zile mari.
Michelle încerca să prăjească felii de salam într-o tigăiță cu coadă lungă, țipând la Debby să-i dea pace. Libby avea o spuzeală roz pe un braț și pe obraz, pe unde săriseră stropii de grăsime încinsă, și se așezase pe jos, cu gura deschisă larg, jeluindu-se precum Patty în mașină: de parcă n-ar mai fi fost niciun pic de speranță pe lume ori, dacă mai era, nu putea face faţă provocării.
Patty și Diane se mișcară ca și cum ar fi făcut un număr de coregrafie, ca în orologiile acelea nemțești cu bărbați și femei dichisite, care ies și intră dansând. Diane ajunse din trei pași la bucătărie și-o alungă pe Michelle de la aragaz, trăgând-o de o mână ca pe o păpușă, către camera de zi, și lăsând-o pe canapea cu o pălmuță peste fund. Patty se încrucișă cu ele și o înșfăcă pe Libby, care se lipi ca o maimuțică de maică-sa și, agățată de gâtul ei, continuă să plângă.
Patty se întoarse spre Michelle, care bocea în tăcere, cu lacrimi mari.
- Ți-am spus: poți folosi aragazul numai ca să încălzești supă. Puteai să dai foc la casă.
Michelle își aruncă privirea prin bucătăria dezordonată și prin camera de zi, ca și cum s-ar fi întrebat dacă asta era sau nu o pierdere.
- Ne era foame, mormăi Michelle. Și sunteţi plecate de nu ştiu când.
- Și asta însemnă că ți-a trebuit sendviș cu salam prăjit, dacă mama ți-a spus să nu faci? se răsti și Diane terminând cu prăjitul și răsturnând carnea pe o farfurie. Are nevoie să fiți fete cuminți acum.
- Ea întotdeauna are nevoie să fim cuminți, bolborosi Debby.
Ținea în brațe o jucărie, un panda mare și roz, pe care-l câștigase Ben, cu ani în urmă, la bâlciul din Cloud County. Doborâse niște sticle de lapte, în perioada aia când începuseră să-i apară mușchii de adolescent. Fetele îl sărbătoriseră de parcă ar fi câștigat Medalia de Onoare.
Cei din familia Day nu câștigau nimic niciodată. Mereu ziceau asta, minunându-se, ori de câte ori aveau un pic de baftă: Nu câștigăm nimic niciodată! Era deviza familiei.
- Și chiar e așa de greu să fii cuminte? zise Diane și-o ciupi de pielea de sub bărbie, iar Debby își coborî privirea și mai mult și începu să zâmbească.
- Cred că nu.
Diane zise că se apucă de sunat, înhăță telefonul din bucătărie și-l trase pe hol, cât mai departe cu putință. În timp ce-o făcea, îi spuse lui Patty să-și hrănească copiii, fir-ar să fie - iar cuvintele o întărâtară pe Patty, de parcă ar fi fost ea neglijentă și-ar fi uitat de mese. Supă de roșii din ketchup și lapte din praf, da. Pâine veche prăjită, cu un pic de muștar și numită sendviș, da. În zilele cele mai proaste, da. Dar nu uita niciodată. Copiii erau băgați în programul de prânz gratuit de la școală, așa că, cel puțin, căpătau acolo ceva. Dar, spunându-și toate acestea, se simți și mai rău. Fiindcă și ea se ducea la aceeași școală când era mică și nu trebuise să aibă de-a face cu Semi-Prânzul sau Prânzul Gratuit, iar stomacul i se strânse când își aminti de copiii care erau în program pe vremea ei și de zâmbetele ei condescendente le adresa lor când își arătau legitimațiile ponosite, iar femeile de la cantină strigau: Prânz Gratuit! Și băiatul de lângă ea, tuns chilug și plin de sine, șoptindu-i prostește: Nu există niciun fel de prânz pe gratis. Și îi păruse rău de copiii ăia, dar nu într-un fel care s-o facă să vrea să-i ajute, ci doar în felul ăla, când nu vrei să-i mai vezi acolo, așa.
Libby încă plângea cu sughițuri în brațele ei; gâtul lui Patty se încinsese de la răsuflarea fierbinte a fetiței. După ce-o rugă pe Libby, de două ori, să se uite la ea, fata clipi în cele din urmă și își ridică fața spre a maică-sii.
- M-am, hîî, aaars, zise și începu iarăși să plângă.
- Puiule, sunt doar niște bubițe mici. Nu rămâi cu ele, de asta te temi? Sunt niște bubulițe roz, atâta, săptămâna viitoare nici n-o să le mai ții minte.
- O să se întâmple ceva rău!
Libby era, în familie, cea care-și făcea griji; venise pe lume îngrijorată și așa rămăsese. Era fata cu coșmaruri, cea care se agita și-n somn. Rămăsese însărcinată cu ea ca din senin. Nu se bucurară nici Patty, nici Runner. Nici nu se obosiseră cu petrecerea de botez; familiile lor erau așa de sătule de progenitura lor, că întreaga sarcină fusese o jenă totală.
Probabil că Libby se îmbibase cu anxietate vreme de 9 luni, de ieșise așa, mustind de îngrijorare. S-o învețe la oliță fusese ceva ireal - țipa când vedea ce iese din ea, o lua la goană, goală și disperată. S-o lase la școală fusese, dintotdeauna, un act de abandon deplin: fata cu ochi mari, umezi, cu fața lipită de geam, ținută bine de o educatoare.
Vara trecută refuzase să mănânce timp de-o săptămână întreagă, se făcuse palidă și temătoare, apoi, într-un târziu (târziu, târziu) îi arătase lui Patty vreo câțiva negi, care-i apăruseră pe un genunchi. Cu ochii în jos, și în propoziții poticnite, pe care Patty i le trăsese cu cleştele din gură pe parcursul unei ore, Libby explicase că ea crezuse că negii ar putea să fie ca iedera otrăvitoare, că în cele din urmă aveau s-o acopere și (suspin) nimeni n-avea să-i mai poată vedea fața. Și, când Patty întrebase de ce, în numele cerului, nu-i spusese mai demult ce griji o macină, Libby o privise lung, de parcă ar fi fost nebună.
Ori de câte ori avea ocazia, Libby profețea toate relele de pe lume. Patty știa asta, dar cuvintele o făcură totuși să se încordeze. Ceva rău se întâmplase deja. Numai că avea să fie și mai rău.
O luă pe Libby cu ea pe canapea, îi netezi părul, o bătu încurajator pe spate. Debby și Michelle veniră mai aproape, aducând șervețele pentru Libby și dându-i atenție, așa cum ar fi trebuit să facă cu mai bine de un ceas în urmă. Debby bățâi ursul panda, vorbind cu voce îngroșată, încercând s-o convingă că totul era bine, însă Libby îl azvârli cât colo și întoarse capul. Michelle întrebă dacă putea să pună supă la încălzit pentru toată lumea.
Mâncau supă cât era iarna de lungă, Patty ținea recipiente uriașe cu așa ceva în congelatorul mare din garaj.
De obicei se termina cam pe la sfârșitul lui februarie.
Februarie era cea mai proastă lună.
Michelle tocmai arunca într-o oală o halcă mare și înghețată de carne și legume, spărgând gheața, ignorând farfuria cu salam, când Diane reveni, cu gura schimonosită într-o grimasă. Își aprinse o țigară - am nevoie, crede-mă - și se așeză greoaie pe sofa, săltându-le pe Patty și pe Libby ca și cum s-ar fi așezat într-un balansoar. Le trimise pe fete în bucătărie, cu Michelle, iar copiii nu ziseră nimic, ascultători fiindcă se simțeau cu musca pe căciulă.
- OK. A pornit de la o anume familie Cates - locuiesc pe la jumătatea drumului spre Salina și și-au trimis fata la Kinnakee fiindcă școala publică din suburbia lor nu-i încă gata. A început de la niște voluntariat pe care l-a făcut după școală Ben, cu fata asta. Știai că face voluntariat?
Patty clătină din cap.
- Voluntariat?
Diana își țuguie buzele: nici ei nu-i suna tocmai bine.
- În fine, dintr-un motiv sau altul, făcea voluntariat cu copiii ăștia de la școala primară, iar părinții fetei zic că între ei s-a întâmplat ceva aiurea. Și mai zic asta și alții. Familiile Hinkel, alde Putch și Cahill.
- Ce?
- Își compară notițele acum, au și vorbit deja cu cei de la școală. Din câte aud, s-a implicat și poliția acum, și-ar trebui să te aștepți să vină cineva azi, vreun polițai, să vorbească cu tine și Ben. Deja s-a ajuns la stadiul ăla. Nu toată lumea de la școală știe - avem noroc că a fost vacanță - dar cred că, după ziua de azi, n-o să mai fie așa. Cred că acuma direcţia şcolii stă de vorbă cu toți copiii pe care i-a ajutat Ben. Ar fi deci vreo 10 familii.
- Și ce mă fac? zise Patty, lăsându-și capul între genunchi.
Îi venea și să râdă, așa de ridicol era. Oare am o cădere nervoasă? își zise. Poate fac o cădere nervoasă și n-o să mai trebuiască să vorbesc cu nimeni. O cameră albă, sigură, Patty mânată ca un copil la micul dejun, prânz și cină, manevrată de oameni cu șoapte blânde, Patty împleticindu-se precum cineva pe moarte.
- Cred că toată lumea e la familia Cates, stau de vorbă chiar acum, zise Diane. Am adresa.
Patty se holba în gol.
- Cred că ar trebui să mergem pe-acolo, zise Diane.
- Să mergem pe-acolo? Parcă ziceai că o să vină cineva aici.
- Telefonul sună de rupe, spuse Michelle, Michelle care se aflase în bucătărie, şi n-ar fi trebuit să audă toate astea.
Patty și Diane se întoarseră deodată spre telefon, așteptându-se să sune.
- Păi, de ce n-ai răspuns, cum te-am rugat, Michelle? zise Diane.
Michelle ridică din umeri.
- Am uitat dacă trebuia sau nu.
- Poate ar trebui să așteptăm aici, spuse Patty.
- Patty, familiile alea stau acolo și discută... rahaturi despre fiul tău. Acum cine știe dacă-i vreun sâmbure de adevăr sau nu în toate alea, dar n-ai vrea să te duci și să-i iei apărarea? Nu vrei să auzi ce zic, să-i faci să ți-o spună în față?
Nu, nu voia. Voia ca totul să se ducă, ușor-ușurel, să se retragă înapoi în uitare. Nu voia să audă ce ziceau despre Ben oamenii din orașul ei - Maggie Hinkel, care fusese la școală cu ea, la naiba. Și-i era teamă să nu cedeze, cu toate fețele acelea furioase îndreptate spre ea. Ar fi plâns, ar fi implorat iertare. Deja nu mai voia altceva decât iertare, și asta fără să fi făcut nimic rău.
- Stai să iau pe mine niște haine mai bune.
Găsi un pulover care nu era destrămat pe la subsuori și o pereche de pantaloni kaki. Își dădu cu pieptănul prin păr și-și schimbă bumbii de aur din urechi cu o pereche de cercei cu perle false și un şirag asortat. Nici nu-ți dădeai seama că-s false, chiar și atârnau greu.
În timp ce-o lua spre ușă, cu Diane - emițând alte admonestări în privința aprinderii aragazului și rugându-le să închidă televizorul şi să facă ceva treabă, la un moment dat - Libby porni să se vaite din nou și alergă spre ele fluturând din brațe. Michelle îşi încrucişă braţele la piept peste bluza udă de transpiraţie, şi bătu din picior.
- Nu-i fac faţă când face aşa, zise, leit Patty. E prea din cale-afară. Nu-i fac faţă.
Patty trase aer în piept, se gândi să încerce s-o convingă pe Michelle, dar Libby urla şi mai tare, ca un animal chinuit, zbierând vreausămergșieuvreausămergșieu, în vreme ce Michelle ridica din sprânceană. Patty își imagină un polițist apărând acolo cât era plecată și dând peste un copil cu fața arsă care bocește de mama focului, trântit pe jos. Să le ia atunci pe toate trei? Dar cineva trebuia să rămână, să răspundă la telefon, să fie acolo, și era probabil mai bine să rămână acolo Michelle și Debby decât...
- Libby, du-te și pune-ți ghetuțele, ordonă Diane. Michelle, rămâi șefă. Răspunzi la telefon, la ușă nu. Dacă e Ben, are cheie, dacă e altcineva, nu vrem să vă faceți vreo grijă. Michelle?
- Ce se-ntâmplă?
- Michelle, vorbesc serios. Michelle?
- OK.
- OK, zise Diane și avu, literalmente, ultimul cuvânt.
Patty zăbovi pe hol, neputincioasă, uitându-se cum Libby se încalță și cum își pune o pereche mânjită de mănuși cu un deget. Patty înșfăcă o mânuță înfășurată în lână și o duse pe Libby la mașină. Poate era mai bine, de fapt, ca oamenii să-și amintească de surorile mai mici ale lui Ben, care-l iubeau.
Libby nu prea deschidea gura să vorbească - de parcă Michelle și Debby i-ar fi consumat toate cuvintele.
Făcea afirmații: îmi plac poneii. Nu suport spaghetele. Te urăsc. Ca și maică-sii, i se citea totul pe față. Totul la vedere. Când nu era furioasă sau tristă stătea, pur și simplu, tăcută. Acum, cu centura pusă, în spate, luată la drum, era liniștită, cu fețișoara spuzită de bășicuțe roz îndreptată spre geam, cu un deget lipit de sticlă, conturând coroanele copacilor de afară.
Nici Patty și Diane nu vorbeau, iar radioul rămase închis. Patty încercă să-și imagineze vizita (vizită? Puteai să zici așa despre o chestie atât de respingătoare?), dar nu se văzu decât pe ea răcnind „lăsați-mi băiatul în pace!“.
Ea și cu Maggie Hinkel nu fuseseră niciodată prietene, dar mai schimbaseră câte-o vorbă la băcănie, iar pe cei din familia Putch îi știa de la biserică. Nu erau oameni răi, n-ar fi fost răi cu ea. Cât despre părinții primei fete, Krissi Cates, Patty nu știa de unde să-i ia. Și-i imagină foarte blonzi și înstăriți, cu totul potrivindu-se de minune în casă, imaculat și mirosind a petale de trandafir. Se întrebă dacă doamna Cates avea să-și dea seama că perlele sunt false.
Diane o îndrumă cum să iasă de pe autostradă, apoi în zona cu pricina, după un panou mare și albastru care se lăuda cu locuinţa model din Elkwood Park. Deocamdată nu erau decât schelete de lemn, contururi de case, fiecare permițându-ți să vezi conturul casei următoare și al celei de după. O adolescentă stătea și fuma la etajul unei case-schelet, arăta ca Femeia Minune în avionul ei invizibil, stând în conturul unui dormitor. Când stinse țigara, scrumul căzu până jos, în sufragerie.
Casele astea incomplete o nelinișteau pe Patty. Erau recognoscibile, dar cu totul străine, ca un cuvânt banal pe care dintr-odată nu ți-l puteai aminti nici ca să-ți salvezi viața.
- Drăguț, ha? zise Diane agitând un deget în direcția noului cartier.
Încă două viraje și gata, ajunseră, un pâlc de case curățele, case adevărate, și o puzderie de mașini în fața uneia.
- Parcă-i o petrecere, își trase nasul Diane, apoi coborî geamul și scuipă afară.
În mașină se lăsă liniștea, cu excepția zgomotelor din gâtlej scoase de Diane.
- Solidaritate, făcu Diane. Nicio grijă, mai rău decât să țipe n-au ce face.
- Poate ar trebui să stai aici, cu Libby, zise Patty. Nu vreau să audă țipete.
- Noo, spuse Diane. Nu rămâne nimeni în mașină. Putem s-o facem. Da, Libby? Ești o dură, așa-i?
Diana își întoarse trupul masiv în spate spre Libby, fâșâind din geaca groasă, apoi iarăși spre Patty.
- Ar fi bine ca ei s-o vadă, să știe că Ben are o surioară care-l iubește.
Patty simți un val de speranță, fiindcă se gândiseră la același lucru.
Apoi Diane coborî, o dădu jos pe Libby și-i deschise larg portiera lui Patty. Porniră toate trei pe alee, iar Patty simți, pe loc, că i se face rău. Ulcerul o mai lăsase un timp, însă acum simțea că o arde stomacul. Trebuia să-și descleșteze fălcile și să facă ceva cu încordarea asta. Se opriră în prag, Patty și Diane în față, Libby un pic în spatele mamei ei, uitându-se înapoi. Patty își imagină un străin care ar fi trecut cu mașina pe-acolo și s-ar fi gândit că-s prieteni veniți să se alăture petrecerii. Ușa încă avea pe ea o ghirlandă de Crăciun. Au avut un Crăciun drăguț și fericit, gândi Patty, și acum sunt speriați și mânioși și pun pariu că se tot gândesc „dar am avut un Crăciun așa de drăguț și de fericit“.
Casa era parcă desprinsă dintr-un catalog, și pe calea de acces erau două BMW-uri. Ăștia nu erau oameni obișnuiți să li se întâmple lucruri rele.
- Nu vreau să fac asta, nu cred c-ar trebui, bolborosi Patty.
Diane sună la ușă și-i aruncă o privire întocmai ca taică-său, uitătura aceea calmă și neclintită pe care o arunca plângăreților. Și zise exact ce zicea taică-său când se uita așa:
- N-ai ce face decât s-o faci.
Doamna Cates răspunse la ușă, blondă, cu dâre pe față. Avea ochii roșii de plâns și încă ținea un șervețel în mână.
- Bună, pot să v-ajut cu ceva?
- Eu... Sunteți... mama lui Krissi Cates? începu Patty și o buși plânsul.
- Da, eu sunt, zise femeia ducându-și mâna la propriile perle, în vreme ce ochii i se plimbau între Patty și Diane, apoi către Libby. Aa, fetița voastră a fost... i-a făcut rău și ei?
- Nu, zise Patty. Sunt mama lui Ben, sunt mama lui Ben Day.
Își șterse lacrimile cu dosul palmei, apoi cu mâneca de la pulover.
- Doamne, o, Doamne. O, Louuu, vino încoace. Mai repede.
Vocea doamnei Cates se făcuse tare, țiuitoare, sunetul unui avion în picaj. Câteva chipuri, pe care Patty nu le recunoscu, se ițiră pe după colțul camerei de zi. Un bărbat trecu dinspre bucătărie, cu o tavă pe care erau pahare cu sifon. O fată stătea în hol, o fată drăguță, cu blugi înflorați.
- Cine-i acolo? ciripi fata.
- Du-te și cheamă-l pe taică-tău, zise doamna Cates și înaintă, ocupând cadrul ușii, împingându-le, aproape fizic, din prag.
În spatele ei apăru un bărbat, lat în spate, de aproape doi metri înălțime, solid, cu un fel de a-și ține bărbia ce-i amintea lui Patty de genul de oameni care căpătau tot ce doreau.
- Ea e, mama lui Ben Day, zise femeia, cu un asemenea dezgust că Patty simți o gheară în pântece.
- Ați face mai bine să intrați, zise bărbatul, iar când Diane și Patty își aruncară o privire, se răsti: Haideți, haideți, ca și cum ar fi fost niște animăluțe domestice neascultătoare.
Pășiră în casă, intrară într-un salon retras și zăriră o scenă ce aducea cu o petrecere pentru copii. Patru fetițe se aflau în plină joacă. Aveau steluțe de staniol pe fețe și pe mâini, genul pe care obișnuiau să-l ofere învățătorii pentru calificative bune. Câteva stăteau pe lângă părinți și mâncau prăjitură; fetele păreau lacome, în vreme ce părinții încercau să-și ascundă panica sub expresii curajoase.
Krissi Cates se trântise în mijlocul încăperii și se juca cu păpușile, întovărășită de un tânăr solid, brunet care stătea în fața ei, cu picioarele puse cruciș, numai lapte și miere. Erau pe-acolo niște păpuși buretoase și urâțele, cum văzuse Patty la Filmele Săptămânii - cu Meredith Baxter Birney sau Patty Duke Astin în roluri de mămici hotărâte sau de avocați. Erau păpușile pe care le foloseau copiii pentru a arăta în ce fel fuseseră abuzați. Krissi dezbrăcase amândouă păpușile de haine și așeza păpușa-băiat peste păpușa-fată. Începu s-o hâțâne în sus și-n jos, îngânând vorbe fără șir. O fată brunetă se uita la spectacol din brațele mamei, mâncându-și resturi de glazură de sub unghii. Părea prea mare ca să mai stea în brațe.
- Uite așa, concluzionă Krissi, plictisită ori supărată, și azvârli cât colo păpușa.
Tânărul - vreun terapeut, asistent social, cineva cu pulover de lână și cămașă ecosez pe dedesubt, cineva care făcuse facultate - culese păpușa și încercă să-i atragă atenția lui Krissi.
- Krissi, hai să..., zise apucând cu grijă păpușa-băiat de un genunchi, iar penisul acesteia căzu spre dușumele.
- Cine e ea? zise Krissi arătând către Patty.
Patty străbătu cu pași mari încăperea, ignorându-i pe ceilalți părinți, care începură să se ridice, tensionați ca niște corzi bine întinse.
- Krissi? zise ghemuindu-se pe jos. Mă cheamă Patty, sunt mama lui Ben Day.
Ochii lui Krissi se făcură mari, buzele îi tremurară și o zbughi de lângă Patty. Urmă o secundă de tăcere, ca într-o tamponare filmată cu încetinitorul, în care Patty și Krissi se priviră în ochi. Apoi Krissi puse capul în piept și țipă:
- N-o vreau aici!
Vocea îi reverberă în luminatorul de sticlă din tavan.
- N-o vreau aici! Ai zis! Ai zis că n-o să mă obligi!
Se aruncă pe dușumea și începu să-și smulgă părul. Fata brunetă țâșni și ea și se ghemui lângă Krissi, văicărindu-se:
- Nu mă simt în siguranță!
Patty se ridică, se învârti pe loc, văzu părinți cu fețe înspăimântate, revoltate, o văzu pe Diane împingând-o pe Libby în spate, spre ușă.
- Am auzit noi de tine, zise mama lui Krissi cu fața aceea drăgălașă schimonosită tare.
Făcu un gest spre Maggie Hinkel, fosta colegă de școală a lui Patty, care se făcu roșie la față.
- Ai patru copii acasă, continuă cu voce sugrumată și ochi umezi. Nu-ţi permiți să creşti nici măcar unul. Tatăl lor e-un bețiv. Trăiți din ajutoare. Îți lași fetele singure cu... șacalul ăla. Îți lași fiul să atace fetițe. Isuse Cristoase, ți-ai lăsat fiul să facă asta! Dumnezeu știe ce se-ntâmplă acolo, la voi!
Fata familiei Putch se ridică atunci și țipă, cu lacrimi prelingându-i-se peste stelele lucitoare din obraji. Se alătură celor din mijloc, unde tânărul murmura cuvinte liniștitoare, încercând să păstreze contactul vizual cu ele.
- Nu le vreau aici! țipă iarăși Krissi.
- Unde-i Ben, Patty? zise Maggie Hinkel, a cărei fată cu figură boccie stătea așezată lângă ea, fără vreo expresie pe chip. Poliția trebuie să vorbească neapărat cu Ben. Sper că nu-l ascunzi.
- Eu? Am tot încercat să dau de el. Încerc să lămuresc toate astea. Vă rog. Vă rog să mă ajutați, vă rog să mă iertați, vă rog să nu mai țipați.
Fata lui Maggie Hinkel rămase tăcută, apoi își trase mama de mânecă:
- Mami, vreau să plecăm.
Fetele celelalte răcneau mai departe, privindu-se unele pe altele. Patty rămase așa, uitându-se de sus la Krissi și la terapeut, care încă ținea păpușa-băiat dezbrăcată care-ar fi trebuit să fie Ben. Stomacul i se crispă și simți în gâtlej acreala acidului gastric.
- Cred c-ar trebui să pleci, se răsti doamna Cates și-și ridică fata de pe jos ca pe-un copil de țâță, dezechilibrată de greutate, iar picioarele fetei se bălăngăniră deasupra podelei.
Tânărul terapeut se ridică și el, punându-se între Patty și doamna Cates. Fu cât pe ce să pună o mână pe Patty, dar până la urmă şi-o lăsă pe doamna Cates. Diane striga de la ușă, o striga pe Patty. Nu s-ar fi urnit altfel. Se aștepta să fie înconjurată, să i se scoată ochii cu unghiile.
- Îmi pare rău, îmi pare rău, țipă Patty, agitată și simțind că amețește. E o greșeală, îmi pare rău.
Apoi în fața ei apăru Lou Cates, care-o înhăță de braț, ca și cum nu el ar fi invitat-o, și-o conduse la ușă, urmat de răcnetele fetelor. Peste tot numai mămici și tătici, adulți care purtau grija copiilor, iar Patty se simți ca o proastă. Nu ridicolă, nu stingherită. Proastă de-a binelea.
Auzea cum părinții își alintă fetele: hai, copilaș, e în regulă, a plecat, ești cu noi, rezolvăm totul, șș, șș, copilaș.
Chiar înainte ca Lou Cates să-i facă vânt din cameră, Patty se răsuci și apucă s-o vadă pe Krissi în brațele mamei, cu părul blond căzut pe un ochi. Fata se uită la ea și zise, pur și simplu:
- Ben o să ajungă în iad.
Libby Day
Acum
Fusesem tocmită să-l găsesc pe Runner, dar toate acțiunile mele febrile și ambițioase din ultima săptămână zăceau acum lepădate pe dușumea, lângă pat, ca o cămașă de noapte murdară.
Nu m-am putut ridica nici măcar când am auzit copiii lipăind somnoroși pe lângă casă. Mi i-am închipuit în galoși mari, clămpănind, lăsând urme rotunjite în noroiul de martie, și tot n-am putut să mă urnesc.
Mă trezisem dintr-un coșmar oribil, genul despre care-ți tot spui că nu înseamnă nimic, că n-ar trebui să te tulbure, fiindcă-i un vis, doar un vis.
Începea la fermă, dar nu era chiar ferma, prea luminoasă, prea curată ca să fie ferma, dar era totuși și, în depărtare, profilat în zarea portocalie, Runner galopa spre fermă, chiuind ca un văcar din Vestul Sălbatic. Pe măsură ce se apropia - coborând dealul, intrând pe poartă - vedeam că galopul îi e de fapt o bâțâială săltată, deoarece calul lui avea roți.
Partea de sus era din carne, însă crupa îi era de metal, alungită, ca un pat pliant de spital. Calul a nechezat spre mine înfricoșat, cu gâtul musculos încercând să se separe de trupul metalic. Runner a sărit din șa, iar creatura și-a văzut de drum mai departe, din inerție, cu o roată strâmbă, arătând ca un căruț-animal de cumpărături. S-a oprit lângă o buturugă, cu ochii albiți, tot încercând să se desfacă în bucăți.
- Nu-ți face griji, a rânjit Runner înspre cal. Am plătit pentru el.
- Proastă afacere, am zis.
Runner și-a încleștat maxilarul. S-a apropiat de mine, prea mult.
- Maică-ta zice că-i în regulă, a bolborosit printre dinți.
Așa-i! m-am gândit, Mama e vie. Ideea părea solidă, ca o pietricică în buzunar. Mama era în viață, și tare neghioabă fusesem, atâția ani, să cred altceva.
- Mai întâi ai face bine să-ți dregi mâna, a zis Runner arătând spre ciotul meu de deget. Ți-am adus astea. Sper că or să-ți placă mai mult decât calul.
Mi-a întins un săculeț ponosit de catifea, în genul celor folosite pentru piesele de scrabble, și l-a zgâlțâit.
- O, îmi place calul, am zis alungându-mi reaua-voință.
Calul își smulsese crupa din metal și sângera acum, o scurgere de ulei roșu, păstos.
Din săculeț, Runner a răsturnat opt sau nouă degete.
De fiecare dată când alegeam unul care arăta ca ale mele, îmi dădeam seama că-i un deget mic, un deget de bărbat, un deget de culoare și mărime nepotrivite.
Runner strângea din buze, nerăbdător:
- Ia odată unul, OK? Nu-i mare chestie.
Am ales unul ce aducea vag cu acela pe care-l pierdusem, iar Runner mi l-a cusut de mână, în vreme ce calul sfârşit țipa acum în spate, un țipăt de femeie, îngrozit și mânios. Runner a aruncat în el cu o lopată și creatura s-a despicat în două, zvâcnind în praf, neputând să mai miște.
- Gata, a zis Runner și-a plescăit din buze. E ca nou.
Între cele două degete micuțe ale mele se ițea un deget mare de la picior, umflat, prins în copci grosolane.
Deodată a apărut și iubita lui Runner, Peggy, și-a zis:
- Scumpule, mămica ei nu-i aici, ții minte? Am omorât-o noi.
Și Runner și-a dat o scatoalcă peste cap, ca un tip ce uitase să cumpere lapte în drum spre casă, și-a spus:
- Așa-i. Așa este. Am lichidat toate fetele, în afară de Libby.
Am rămas apoi tustrei holbându-ne unii la alții, iar atmosfera a început să se încordeze. Apoi Runner s-a dus până la cal și-a ridicat lopata, care se transformase în topor.
Am sărit din somn, dărâmând cu brațul veioza de pe noptieră. Abia se crăpase de ziuă; m-am răsucit și m-am uitat la veioza căzută pe-o parte, întrebându-mă dacă becul avea să ardă vreo gaură în covor. Se făcuse dimineață de-a binelea și tot nu mă puteam mișca.
Dar în camera lui Ben fusese aprinsă lumina. Primul meu gând închegat: că în noaptea aceea, în cameră la Ben era aprinsă lumina și cineva vorbea. Voiam să nu mă mai gândesc la asta, dar îmi tot venea în cap. De ce ar fi intrat un criminal dement în camera lui Ben, ar fi închis ușa, ar fi aprins lumina și s-ar fi pus pe pălăvrăgit?
În camera lui Ben era aprinsă lumina. Fac abstracţie de chestiile celelalte: Lou Cates răzbunătorul, Runner cel înnebunit de datorii, o gașcă de recuperatori care au vrut să-l învețe minte pe Runner ucigându-i familia. Fac abstracţie de vocea tunătoare pe care-o auzisem, care - bun, în regulă - era posibil să nu fi fost a lui Ben. Dar Ben nu ajunsese acasă când ne dusesem noi la culcare, apoi, când m-am trezit, am văzut lumina aprinsă.
Țin minte că mă simțisem ușurată, fiindcă dacă lumina era aprinsă, asta însemna că Ben venise acasă și că se terminase, pe ziua aceea cel puțin, cu cearta dintre el și mama, fiindcă lumina era aprinsă și el vorbea dincolo de ușă, poate la telefon, sau singur, dar lumina era aprinsă.
Și cine mai era și Diondra?
M-am pregătit să mă scol, azvârlind deoparte cuvertura, cearșafurile mirosind a stătut, devenite cenușii.
M-am întrebat când le schimbasem ultima oară. Și apoi m-am întrebat cam cât de des ar fi trebuit să le schimb.
Astea erau genul de chestii pe care nu le înveți. Acum schimbam, de pildă, cearșafurile după ce făceam sex, dar învățasem asta abia cu câțiva ani în urmă, dintr-un film: Glenn Close, un thriller, ceva, tocmai făcuse sex și a schimbat cearșaful, nu-mi mai amintesc restul, fiindcă nu mă gândeam decât: O, se pare că oamenii își schimbă așternuturile după ce fac sex. Părea să aibă o logică, dar nu mă gândisem eu până atunci. Am fost crescută ca o sălbăticiune, și în mare parte așa am și rămas.
M-am dat jos din pat, reașezând în cele din urmă veioza pe noptieră, și-am dat un tur prin sufragerie, amușinând pe lângă robotul telefonic, prefăcându-mă că nu-mi pasă dacă aveam sau nu vreun mesaj. Aș fi putut, la fel de bine, să și fluier, cu picioarele mișcându-se unul după celălalt - nimic neobișnuit, am ieșit doar la plimbare. Niciun semn de la Diane. Patru zile și niciun semn.
Prea bine, nicio problemă, mai aveam și alte rude.
De data asta, când am ajuns, Ben mă aștepta; mi-a sărit în ochi dintr-odată. Stătea ţeapăn în scaunul din spatele geamului, privind fără țintă, ca un manechin îmbrăcat în salopetă.
Mi-a venit să-i zic să nu-mi facă asta, că mă băga în sperieți, dar n-am zis nimic, fiindcă de ce să mă bage în sperieți, decât dacă, nu cumva, încă nu eram cu totul convinsă de nevinovăția lui.
Și nu eram, cred.
Am luat loc pe scaunul încă umed după altcineva, simțind căldura plasticului, în locul ăla, ca pe ceva de o intimitate obscenă. Mi-am sucit fundul încoace și-ncolo, luând scaunul în posesie, încercând să nu-mi arăt repulsia, însă când am apucat receptorul era încă asudat de la vorbitorul de dinainte. M-am strâmbat într-un fel care l-a făcut pe Ben să se încrunte.
- Ești bine? a întrebat și am dat o dată din cap.
Da, sigur, de milioane.
- Deci te-ai întors, a zis și a schițat un zâmbet.
Precaut, cum fusese întotdeauna Ben. La o petrecere de familie, în ultima zi de școală, arăta la fel, ca un puști care trăia permanent în bibliotecă - așteptând să fie îndemnat să păstreze liniștea.
- M-am întors.
Avea o față plăcută, nu arătoasă dar plăcută, fața unui tip de treabă. Băgând de seamă că-l cântăresc din priviri, ochii i-au căzut asupra palmelor. Erau mari acum, prea mari pentru cât era el de mărunt, mâini de pianist, deși nu cântase niciodată la pian. Avea cicatrice, nimic impresionant, zgaibe și tăieturi roz-închis, răspândite ca niște confetti.
A văzut că mă uit, a ridicat o mână și mi-a arătat cu degetul o adâncitură mare:
- Accident la polo.
Am râs, fiindcă îmi dădeam seama că regreta deja că făcuse gluma.
- Nu, dar știi de unde-i, de fapt? a zis Ben. E de la taurul ăla, Galben 5, îl mai ții minte pe ticălos?
Aveam o fermă mică, dar cu toate astea nu dădeam nume vitelor, nu era o idee bună, și n-avusesem, de copil, niciun interes în a mă atașa de Șefu, Hank sau Frumușica, fiindcă îi aștepta abatorul de îndată ce se făceau destul de mari. Șaisprezece luni, asta-mi răsuna în cap.
Cum împlineau 1 an, începeai să le dai târcoale, începeai să-i măsori cu priviri piezișe, dezgustate, stânjenite, cum te uiți la un musafir care tocmai a scăpat o bășină. Așa că, în loc de nume, îi marcam cu o culoare în funcție de anul când erau fătați, potrivind vacile cu vițeii lor: Verde 1, Roșu 3, Albastru 2, desprinși din mamele lor și picând pe pământul din grajd, dând imediat să se ridice în picioare, încercând mereu să-și bage botul în troaca cu apă. Lumea crede că vacile-s docile, prostovane, dar vițeii? Sunt curioși ca niște pisoi, jucăuși, și de aceea nu mi se dădea voie în țarcul lor, puteam doar să-i privesc de după stinghii, dar mi-l amintesc pe Ben, cu cizme de cauciuc, încercând să se furișeze, mișcându-se lent și precaut, ca un astronaut, dându-se aproape, dar era ca și cum încerca să prindă un pește cu mâna.
Îl țin minte pe Galben 5, după nume cel puțin, faimosul vițel care refuzase să se lase castrat - și bietul Ben, cu mama, încercând să pună mâna pe el ca să-i taie odată boașele, și seară de seară așezându-se la masă fără succes, fiindcă Galben 5 le scăpase și de data asta. Se glumise cu asta în prima seară, când toată lumea vorbise cu friptura, pretinzând că era Galben 5: O să-ți pară rău, Galben 5. În a doua seară se făcuse haz de necaz, iar prin a cincea subiectul era deja întâmpinat cu fețe posace și tăcere; mama și Ben simțeau că li se reamintește că nu erau îndeajuns de buni, ci slabi, mărunței, lenți, nepricepuți.
Nu m-aș mai fi gândit la Galben 5 dacă nu mi-ar fi adus aminte Ben. Voiam să-i spun să facă o listă cu lucruri bune de reținut, cu amintiri pe care nu mi le puteam extrage singură din creier.
- Ce s-a întâmplat? Te-a mușcat?
- Noo, nimic așa de dramatic, m-a împins în gard chiar când credeam că l-am prins, m-a bușit într-o parte și-am dat cu mâna fix într-un cui. Era pe un stâlp și mama mă rugase deja de vreo cinci ori să scap de el. Așa că, na, eu am fost de vină.
Am încercat să mă gândesc la ceva de spus - ceva isteț, compătimitor, încă nu-mi dădeam seama ce-ar fi vrut Ben - dar m-a întrerupt.
- Nu, dă-o încolo, afurisitul de Galben 5 a fost de vină.
A zâmbit scurt, apoi și-a lăsat iarăși umerii în jos.
- O țin minte pe Debby, cum m-a pansat, mi-a pus leucoplast și pe deasupra mi-a lipit un abțibild de-al ei, din cele lucioase, cu inimoare sau așa ceva.
- Îi plăceau abțibildurile, am zis.
- Le lipea peste tot, asta-i clar.
Am tras aer în piept, neștiind dacă s-o mai lungesc pe vreo temă nevinovată, starea vremii sau ceva, hotărându-mă, apoi, că nu.
- Hei, Ben, pot să te-ntreb ceva?
Ochii i-au lucit, ageri și alerți, ca de rechin, și-am văzut iarăși pușcăriașul din el, un tip obișnuit să fie la receptor, să primească întrebare după întrebare și să fie sfidat când întreba la rându-i. Mi-am dat seama ce lux deșănțat era posibilitatea de a refuza să răspunzi. Nu, mersi, nu vreau să vorbesc despre asta, când cel mai rău lucru pe care-l poți păți este să fii considerat necioplit.
- Știi atunci, în noaptea aia?
A făcut ochii mari. Sigur că știa noaptea aia.
- Da, s-ar putea să nu mai rețin exact ce s-a întâmplat..., am zis.
Se aplecase spre mine acum, cu brațele țepene, cuprinzând receptorul ca și cum ar fi apelat la urgențe, noaptea târziu.
- Dar ceva tot îmi amintesc, o chestie pe care mi-aș pune viața în joc... lumina de la tine era aprinsă. În dormitorul tău. Am văzut pe sub ușă. Și cineva vorbea. În cameră.
Am lăsat-o în suspensie, sperând c-o să mă salveze.
M-a lăsat în aer, ca atunci când îți alunecă piciorul pe gheață și, în fracțiunea aia de secundă, ai timp să gândești doar ah, o să cad.
- Asta-i una nouă, a zis într-un târziu.
- Ce anume?
- O întrebare nouă. N-aș fi crezut să mai apară întrebări noi. Felicitări.
Mi-am dat seama că aveam aceeași postură amândoi, cu o palmă pe muchia mesei, ca și cum am fi vrut să ne ridicăm de la o masă plină cu resturi de mâncare. Postura lui Runner, mi-o amintesc de ultima dată când l-am văzut, când aveam vreo 25 sau 26 de ani, și voia parale, cerând, la început, numai lapte și miere - crezi c-ai putea să-l ajuți pe bătrânu’ tău, Libby scumpo? - și, de îndată ce i-am zis că nu, din start, dur ca o lovitură de măciucă, șocant, umilitor. Păi de ce dracu’ nu? izbucnise atunci și zvâcnise din umeri, înălțase brațele, pusese palmele pe masă, în timp ce mă gândeam de ce l-oi fi lăsat oare să se așeze?, calculând deja timpul pe care l-aș fi pierdut ca să-l ridic de-acolo.
- M-am furișat în casă mai târziu, a zis Ben. Am ajuns, m-am mai certat o tură cu mama.
- Din cauza lui Krissi Cates?
A tresărit, apoi a luat-o cum venise.
- Din cauza lui Krissi Cates. Dar m-a crezut, era cu totul de partea mea, asta era fain cu mama, până și atunci când era supărată ca naiba pe tine era de partea ta și știai asta. O simțeai în tine. M-a crezut. Dar era furioasă și... speriată. O ținusem așa, în tensiune, vreo 16 ore, fără o vorbă - nici nu știam ce se-ntâmplă, că nu erau telefoane mobile pe-atunci, puteai să pleci o zi întreagă și să nu vorbești, nu ca azi. Așa am înțeles.
- Bine, dar...
- Așa, ne-am luat la ceartă, nici nu mai știu dacă exact pe tema Krissi Cates sau dac-a pornit de acolo și a continuat pe alte subiecte, tare-aș vrea să-mi amintesc, dar în fine, mă pedepsește, mă trimite la mine în cameră, dar după vreun ceas mi s-a făcut așa de lehamite că am plecat din nou și-am lăsat radioul pornit și lumina aprinsă, în caz că, dacă vine să arunce vreun ochi, să creadă că-s încă acolo. Știi, adică, în ce fel dormea, erau șanse mici să vină tocmai până la mine în cameră să vadă ce fac. Odată ce adormea, adormită rămânea.
Ben vorbea ca și cum drumul acela, de vreo treizeci și ceva de pași, ar fi fost o călătorie extraordinară, dar era adevărat, mama, când dormea, cădea lată. Abia dacă mai mișca. Țin minte cum o vegheam, încordată, aplecată peste ea, convingându-mă că a murit, holbându-mă până mi se umezeau ochii, încercând să-mi dau seama dacă respiră, să deslușesc măcar un geamăt. Dac-o împingeam, cădea moale la loc.
Aveam cu toții povești despre întâlniri accidentale la baie, în toiul nopții - dădeai colțul și-o vedeai făcând pipi pe toaletă, cu halatul între genunchi, uitându-se prin tine de parcă erai de sticlă. Nu știu ce să zic despre sorg, spunea, sau Au venit semințele alea? Apoi se întorcea, împleticindu-se, înapoi în camera ei.
- Ai spus asta la poliție?
- Au, Libby, haide. Haide. Nu așa vreau să meargă.
- Ai spus?
- Nu, n-am spus. Dar ce-ar fi contat? Știau deja că ne-am certat. Să le spun că ne-am certat de două ori? E... n-are niciun sens. Am fost vreo oră acolo, nu s-a întâmplat nimic în afară de asta, era irelevant. Complet.
Ne-am măsurat din priviri unul pe celălalt.
- Cine-i Diondra? am întrebat.
L-am văzut cum încearcă să stea și mai țeapăn. L-am văzut cugetând. Poate că faza cu furișatul să fi fost adevărată, dar acum îmi dădeam seama că-i pe cale să mintă.
Numele Diondra îl făcuse să tresalte, îmi și închipuiam un zumzet prin oasele lui. A înclinat capul spre dreapta, un pic doar, o înclinare gen ciudat că-ntrebi asta, apoi și-a dat seama și s-a corectat.
- Diondra?
O lungea, încerca să-și dea seama exact ce știu. L-am privit cu o figură ca săpată în stâncă.
- Ăă, Diondra era o fată de la școală. Ce ți-a venit cu Diondra?
- Am găsit un bilet pe care ți l-a scris, pare să fie mai mult decât o fată oarecare de la școală.
- Ha. Păi era o fată nebună, asta îmi amintesc. Mereu scria bilete din astea, știi, era o fată care voia ca lumea s-o creadă, hm, sălbatică.
- Eu credeam că n-aveai prietenă.
- N-aveam. Hai, mă, Libby, cum ajungi de la un bilet la prietenă, acuma?
- Din bilet.
..........................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu