Omul șoaptă, Alex North

 ........................................................

4-5

      Pe de-o parte, ezitam să-l las în casă, dar mi-am dat seama că e o copilărie şi, în orice caz, era poliţist. Când se va termina, nu voi mai fi nevoit să-l mai văd vreodată. L-a ajutat şi alura, arăta atât de abătut, aproape umil. Acum mă simţeam mai puternic decât el. Am deschis larg uşa.

   - Bine.
   M-a urmat la etaj, în sufragerie.
   - Terminăm percheziţia, spuse. Te vei putea întoarce acasă cu Jake mâine dimineaţă.
   - Bine. Şi Norman Collins?
   - L-am acuzat de uciderea lui Dominic Barnett. Ne-a confirmat că rămăşiţele din casă, pe care nu le găseam, aparţin lui Tony Smith, victima lui Carter. Collins ştiuse asta în tot acest timp.
   - Cum?
   - E o poveste mai lungă. Detaliile nu sunt importante acum.
   - Nu? Şi ce se mai ştie de Neil Spencer? Şi de tentativa de răpire a lui Jake?
   - Ne ocupăm şi de asta.
   - Ce uşurare!
   Mi-am luat paharul de vin şi am tras o înghiţitură.
   - A, scuze, am uitat de bunele maniere! Vrei să bei un pahar de vin?
   - Nu beau.
   - Cândva beai.
   - De asta nu mai beau acum. Unii pot să ţină băutura sub control, alţii nu. Mi-a luat ceva timp până am înţeles asta. Presupun că tu eşti unul din cei care pot.
   - Da.
   Oftă.
   - Presupun că ai avut o viaţă grea, cu toate câte ţi s-au întâmplat. Dar pari un om care face faţă cu bine dificultăţilor. Asta c bine. Mă bucur pentru tine.
   Am vrut să ripostez. Nu doar pentru că nu avea niciun drept să aibă judecăţi de valoare cu privire la persoana mea, ci şi pentru că nu eram de acord cu aceste cuvinte. Se înşela, nu făceam nimic cum trebuie şi nu mă descurcam în viaţă. Dar, bineînţeles, nu doream să mă arăt slab în faţa tatălui meu, deci nu am mai spus nimic.
   - În fine, spuse el. Da. Am băut într-o vreme. Aveam o mulţime de motive - motive, nu scuze. Mă confruntam cu multe dificultăţi atunci.
   - De exemplu, să fii un soţ bun?
   - Da.
   - De exemplu, să fii un tată bun?
   - Şi asta. Responsabilitatea de a fi tată. Nu am ştiut niciodată să fiu tată. Şi tu ai fost un copil dificil - te-ai schimbat în bine când ai mai crescut. Mereu ai fost creativ. Inventai poveşti încă de atunci.
   Asta nu-mi aminteam.
   - Serios?
   - Da. Erai sensibil. Jake seamănă mult cu tine.
   - Jake e prea sensibil, cred.
   Tata clătină din cap.
   - Nu există aşa ceva.
   - Ba da, dacă îţi face viaţa grea. M-am gândit la toţi prietenii pe care i-aş fi putut avea şi nu i-am avut. Iar tu n-ai ştiut. Nu ai fost acolo.
   - Nu, n-am fost. Şi, exact cum am spus, a fost mai bine.
   - Aici putem fi de acord.
   Acestea fiind zise, se părea că nu mai aveam nimic de discutat. Se întoarse ca şi cum se pregătea să plece, dar după o clipă veni înapoi.
   - M-am gândit aseară la ceea ce ai spus, zise el. Despre cum m-ai văzut aruncând un pahar spre mama ta, înainte de a pleca.
   - Şi.
   - Nu m-ai văzut, spus el. Nu s-a întâmplat niciodată. Nu erai acasă în acea noapte. Dormeai la un prieten de-al tău, de la şcoală.
   Doream să spun ceva, dar m-am oprit. Ezitam. Primul meu instinct îmi spunea că tata minte - că nu e adevărat, deoarece îmi aminteam clar noaptea aia. Şi că nu aveam niciun prieten. Dar ce era adevărat atunci? Şi indiferent ce ar fi făcut tata atunci, acum nu părea a fi un mincinos. De fapt, chiar dacă nu voiam să recunosc, părea să fi devenit scrupulos de onest cu toţi şi cu greşelile tuturor. Sau poate aşa trebuia, odată cu vârsta.
   Am încercat să-mi amintesc.
   Sticlă spartă.
   Tata strigă
   Mama ţipă.
   Vedeam clar imaginea în minte, dar poate greşeam? Imaginea era mai vie decât orice amintire din copilărie la care mă puteam gândi. Era oare prea vie? Putea fi mai mult o emoţie decât o amintire reală? O sumă de sentimente mai degrabă decât un eveniment care chiar s-a petrecut.
   - Dar, de fapt, cam aşa s-a întâmplat, mai mult sau mai puţin, spuse tata încet. Spre ruşinea mea eternă, aşa am făcut. Dar nu am aruncat paharul spre ea, deoarece chestia stupidă e că eram furios pe pahar. Dar a fost pe-aproape.
   - Îmi amintesc că am văzut.
   - Nu ştiu, poate ţi-a spus Sally.
   - Niciodată nu te-a vorbit de rău.
   Am clătinat din cap.
   - Ştii asta, nu? Chiar şi după tot ce s-a întâmplat.
   Zâmbi trist. Era evident că şi el credea asta şi îşi dădea seama ce pierduse.
   - Atunci nu ştiu, spuse. Dar am vrut să-ţi mai spun ceva, indiferent dacă mai contează sau nu. Nu prea cred, dar oricum. Spuneai că a fost ultima dată când te-am văzut. Dar nici asta nu e adevărat.
   Am gesticulat.
   - Evident!
   - Adică atunci mama ta m-a dat afară şi aşa a fost cel mai bine. M-am simţit aproape uşurat, ca să fiu sincer sau, cel puţin, am simţit că meritam. Dar după asta, înainte de a vă muta voi, am fost pe la voi pe-acasă de mai multe ori, iar dacă nu eram băut, Sally mă lăsa să intru. Nu voia să te deranjez sau să te bulversez cumva şi nu doream nici eu. Aşa că veneam după ce mergeai la culcare. Intram în dormitor să te văd când dormeai şi să te îmbrăţişez. Nu te-ai trezit niciodată. N-ai ştiut niciodată. Dar aşa s-a întâmplat.
   Am rămas acolo în picioare fără să spun nimic.
   Deoarece, din nou, nu credeam că tata minte, iar cuvintele sale m-au tulburat. Mi-l aminteam pe Domnul Noapte, prietenul meu imaginar din copilărie. Omul invizibil care intra în dormitor şi mă îmbrăţişa când dormeam. Ba, mai mult, îmi amintesc cât de reconfortant era. Nu era ceva de care să mă tem. Şi când Domnul Noapte a dispărut din viaţa mea, am fost o vreme atât de îndurerat de parcă pierdusem o parte importantă din mine.
   - Nu încerc să mă scuz, spuse tata. Voiam doar să ştii că lucrurile au fost mai complicate. Că eu eram... Îmi pare rău.
   - OK.
   Apoi nu am mai avut ce să ne spunem. Începu să coboare scările, dar eu eram prea bulversat să mai fac ceva, aşa că l-am lăsat să plece.

Patruzeci şi unu

      A doua zi dimineaţă l-am trezit pe Jake mai devreme, ca să avem timp să trecem pe acasă înainte de a merge la şcoală. Tata ne aştepta deja afară, în maşină. A dat geamul jos când ne-am îndreptat spre el.
   - Bună! ne-a salutat tata.
   - Bună dimineaţa, Pete! îl salută Jake pe un ton serios. Cum te simţi azi?
   Chipul tatălui meu se lumină puţin, amuzat de tonul oficial pe care îl adopta câteodată fiul meu. Răspunse pe acelaşi ton.
   - Foarte bine, mulţumesc! Tu ce faci, Jake?
   - Bine. A fost interesant să stăm aici, dar acum abia aştept să ajung acasă.
   - Îmi imaginez.
   - Totuşi, nu sunt chiar aşa nerăbdător să merg şi la şcoală, după asta.
   - Te cred. Dar şcoala e foarte importantă.
   - Da, spuse Jake. Aşa se pare.
   Tata începu să râdă când auzi asta, dar când se uită la mine, se opri.
   Poate se gândea că m-ar supăra faptul că discuta cu fiul meu. Chestia era că asta mă enervase atunci, când eram în secţia de poliţie, dar acum nu mă mai afecta atât de mult. Mă flata faptul că oamenii erau impresionaţi de fiul meu; mă simţeam mândru de el. Era o prostie să gândesc aşa - Jake era o persoană în adevăratul sens al cuvântului, nu o realizare de-a mea - dar sentimentul rămânea, iar în faţa tatălui meu, era mai puternic decât de obicei. Nu ştiam de ce. Oare voiam să-i arunc în faţă faptul că el nu a putut să mă crească sau era doar o dorinţă subconştientă de a-l impresiona? Nu-mi plăcea ce sugera despre mine niciuna dintre opţiuni.
   - Ne vedem acolo. M-am întors. Hai să mergem, Jake.
   Călătoria nu a fost lungă, dar a durat ceva timp din cauza traficului aglomerat de dimineaţă. Jake a stat în spate, lovind cu picioarele în scaunul din dreapta la întâmplare şi fluierând un cântec. Mă uitam la el din când în când în oglinda retrovizoare şi îl vedeam cum întorcea capul într-o parte pe geam, ca de obicei, şi cum privea, cumva mirat, lumea din jur, o lume care îl interesa chiar foarte puţin.
   - Tati, de ce nu-ţi place de Pete?
   - Adică de comisarul Willis.
   Am virat şi am intrat pe strada noastră.
   - Nu e vorba că-mi place sau nu. E un poliţist, nu un prieten.
   - Totuşi, e prietenos. Mie îmi place de el.
   - Nu-l cunoşti prea bine.
   - Dar nici tu nu-l cunoşti şi nu-ţi place, deci şi eu, în schimb, pot să-l plac chiar dacă nu-l cunosc.
   Eram prea obosit ca să mă contrazic cu el.
   - Nu e vorba că nu-l plac.
   Jake n-a răspuns şi nu voiam să mă cert. Copiii simt tensiunea din jur, iar fiul meu era mai sensibil decât majoritatea copiilor. Probabil îşi dăduse seama că mint.
   Şi totuşi, era într-adevăr o minciună? Mi-a rămas în minte conversaţia de noaptea trecută şi poate din această cauză îmi era mai uşor să mă identific cu el acum - să-l văd ca pe un om obişnuit, ca mine, căruia i-a venit greu să fie părinte. Cu toate acestea, el nu mai era acel om pe care mi-l aminteam, iar eu nu mai eram acel copil. Cât timp trebuie să treacă şi cât de mult trebuie să se schimbe o persoană ca acel om pe care l-ai urât să dispară, fiind înlocuit de o persoană complet diferită? Pete era altcineva acum. Nu îmi plăcea de el. Adevărul era că nu-l cunoşteam deloc.
   Am ajuns acasă. Nu mai era niciun semn de activitate poliţienească - chiar şi banda galbenă fusese luată - iar reporterii, a căror prezenţă mă îngrijora, dispăruseră: era doar un grup mic de oameni care stăteau de vorbă. Nu păreau interesaţi de noi când am parcat pe alee. Dar Jake era totuşi interesat.
   - O să apărem la televizor? întrebă entuziasmat.
   - Sub nicio formă.
   - Oh!
   Pete ne urmase şi a parcat lateral, în spatele nostru. Ieşi repede din maşină. Reporterii l-au abordat şi m-am uitat atent în timp ce vorbea cu ei.
   - Ce se întâmplă, tati?
   - Aşteaptă!
   Jake se iţea să vadă mai bine.
   - Este...? întrebă el.
   - La naiba!
   După asta, s-a lăsat liniştea în maşină. M-am uitat la grupul mic care se adunase în jurul tatălui meu. Ştiam că le zâmbeşte din politeţe şi le răspunde pe un ton conciliant.
   Câţiva reporteri îl încuviinţau. Unul dintre ei mi-a atras atenţia în mod special.
   - Ai înjurat, tati!
   Jake părea surprins.
   - Da, am înjurat. Mi-am întors privirea de la Karen, care era printre reporteri, cu un carneţel în mână. Uite-o pe mama lui Adam acolo, în spate.
   - O să apărem la televizor, Pete? întrebă Jake.
   Am închis uşa de la intrare în urma noastră şi am pus lanţul.
   - Ţi-am spus deja, Jake. Nu, nu apărem.
   - Îl întrebam şi eu pe Pete.
   - Nu, spuse Pete. Nu apăreţi. Aşa cum a zis şi tati. Asta vorbeam cu oamenii de afară. Sunt reporteri, deci vor să ştie ce s-a întâmplat aici, dar le-am amintit că voi doi nu aveţi niciun amestec.
   - Într-un fel avem, spuse Jake.
   - Bine, într-un fel. Dar nu chiar. Dacă aţi fi ştiut mai multe sau dacă eraţi implicaţi, era altceva.
   Atunci, i-am aruncat o privire sugestivă lui Jake, sperând că înţelege din expresia de pe faţa mea că nu era momentul să spună ceva despre băiatul din podea. Se uită la mine şi încuviinţă, dar nu dorea să o lase baltă aşa uşor.
   - Chiar tati l-a găsit.
   - Da, răspunse Pete. Dar această informaţie nu a fost transmisă presei. Pentru reporteri, voi doi nu sunteţi implicaţi în poveste. După părerea mea, e cel mai bine aşa.
   - OK.
   Jake păru dezamăgit.
   - Pot să verific, să văd ce au făcut?
   - Sigur.
   Dispăru la etaj. Eu şi Pete am aşteptat lângă uşa de la intrare.
  - Am vorbit serios, îmi spuse după un moment. Nu aveţi nicio grijă. Presa nu va dori să prejudicieze procesul în instanţă. Evident, dacă doriţi să vorbiţi cu reporterii, eu nu vă pot opri, dar tot ce se ştie este că s-au găsit nişte rămăşiţe umane aici, deci nu cred că se interesează de voi. Şi vor fi atenţi cu Jake.
   Am încuviinţat, dar îmi era greaţă. Poate atât ştia presa în mod oficial, dar i-am spus atât de multe lui Karen ieri încât îmi era greu să îmi mai amintesc tot ce vorbisem. Ştia despre vizitatorul nocturn care încercase să-l răpească pe Jake. Faptul că eu am fost cel care am găsit cadavrul. Că Pete era tatăl meu - tatăl meu abuziv. Şi sunt sigur că am mai spus diverse lucruri pe care nici nu mi le amintesc acum.
   Mă pricep să aflu lucruri.
   Atunci mi s-a părut o conversaţie degajată cu o prietenă; nu-mi imaginasem că dau pe goarnă totul unui nenorocit de reporter. Şi m-a durut. Trebuia să-mi fi spus. Părea cu adevărat interesată de persoana mea, dar acum nu mai sunt aşa de sigur. Pe de o parte, nu putea şti că aveam vreo legătură cu cazul. Dar pe de altă parte, sugerase la un moment dat că nu e persoana potrivită căreia să-i dezvălui tot.
   Tata se încruntă.
   - Eşti bine?
   - Da.
   Va trebui să-mi amintesc conversaţia mai târziu, să văd dimensiunea dezastrului. În acelaşi timp, sub nicio formă nu-i voi spune nimic lui tata.
   - Suntem în siguranţă aici? am întrebat.
   - Da. Norman Collins nu va fi eliberat curând şi, chiar dacă ar fi, ceea ce îl interesa nu mai este aici. Nici pentru el, nici pentru ceilalţi.
   - Ceilalţi?
   Ezită.
   - Casa aceasta a trezit interesul oamenilor. Collins mi-a spus că era casa groazei din cartier. Copiii îşi aruncau diverse provocări ca să vadă dacă au curajul să se apropie de casă. Să facă fotografii şi alte chestii.
   - Casa groazei. M-am săturat să tot aud asta.
   - Sunt doar copilării, oricum, spuse Pete. Oasele lui Tony Smith au fost ridicate. Doar asta îl interesa pe Collins. Nu îl interesai tu sau Jake.
   Nu-l interesam eu sau Jake. Dar îmi tot aminteam cum Jake stătea la baza scărilor în acea noapte, vorbind cu bărbatul acela prin fanta de la cutia de scrisori. Nu-mi amintesc exact cuvintele prin care încerca să-l convingă pe Jake să deschidă uşa şi nu ştiu dacă îl interesau doar cheile de la garaj.
   - Dar ce s-a întâmplat cu cazul Neil Spencer? am întrebat. A fost acuzat şi de uciderea lui?
   - Nu. Dar avem un număr de suspecţi acum. Închidem şi acest caz. Şi, crede-mă, nu v-aş fi lăsat să veniţi înapoi dacă nu consideram că sunteţi în siguranţă.
   - Nu mă puteai opri.
   - Nu.
  Se uită în altă parte.
   - Îţi spun şi nişte argumente, totuşi, pentru că Jake locuieşte aici, cu tine. Răpirea lui Neil Spencer a fost o oportunitate; mergea singur pe stradă. Răpitorul nu doreşte atenţie. Trebuie să îl supraveghezi pe Jake, evident, dar nu este cazul să te gândeşti că este în pericol.
   Părea convingător. Nu eram sigur, dar îmi venea greu să-l descifrez azi. Era epuizat. Când l-am văzut prima dată era în formă, se vedea, dar astăzi chiar îşi arăta vârsta.
   - Pari obosit, am spus.
   Încuviinţă.
   - Sunt obosit. Am ceva neplăcut de făcut.
   - Ce?
   - N-are importanţă, spuse simplu. Ceea ce contează este că trebuie să o fac.
   Mi-am dat seama că tot acest caz îl sleise de puteri şi asta se vedea acum din felul în care arăta. Ceea ce contează este că trebuie să o fac. Aveam acum în faţa mea un om copleşit de prea multe greutăţi, luptându-se să facă faţă poverii. Arăta cum mă simţeam adesea şi eu.
   - Mama, am zis brusc.
   Mă privi şi aşteptă, dar nu puse nicio întrebare.
   - A murit, am zis.
   - Mi-ai spus asta.
   - Ai spus că vrei să ştii ce s-a întâmplat. A avut o viaţă grea, dar a fost o persoană bună. Nu mi-aş fi putut dori o mamă mai bună. A avut cancer. Nu a meritat ce i s-a întâmplat, dar nu a suferit. S-a întâmplat foarte repede.
   Era o minciună - moartea mamei fusese o agonie prelungită şi dureroasă. Nu era de datoria mea să-l fac pe Pete să se simtă mai bine sau să-i uşurez vina sau durerea pe care o simţea. Şi totuşi, o parte din mine s-a bucurat să-i mai ridice puţin moralul.
   - Când s-a întâmplat?
   - Acum 5 ani.
   - Deci a apucat să-l cunoască pe Jake?
   - Da. Nu-şi aminteşte de ea. Dar, da.
   - Ei, bine. Măcar mă bucur pentru asta.
   S-a lăsat tăcerea pentru un moment. Apoi Jake a coborât de la etaj şi ne-am îndepărtat uşor unul de celălalt, ca şi cum tensiunea dintre noi dispăruse.
   - E exact la fel, tati.
   Jake părea aproape suspicios.
   - Am făcut o treabă bună, am căutat cu atenţie, spuse Pete. Apoi am făcut curat.
   - Admirabil.
   Jake se întoarse şi se duse spre uşa de la intrare.
   Pete dădu din cap.
   - Mare figură, ăsta micu’.
   - Da. Aşa e.
   - Ne auzim la un telefon; te ţin la curent cu noutăţile. Dar, între timp, dacă ai nevoie ce ceva - orice - uite cartea mea de vizită.
   - Mulţumesc!
   L-am privit pe tata cum se îndepărta pe alee cu capul uşor aplecat şi am întors pe o parte şi pe alta cartea de vizită. Când intră în maşină, m-am uitat dincolo de maşina lui, spre reporterii adunaţi. Majoritatea plecase acum.
   Am căutat-o din priviri pe Karen, în grupul celor rămaşi.
   Plecase.

Patruzeci şi doi

      Asta e ultima dată, îşi spuse Pete. Ţine minte asta!
   Se agăţa de acest gând în timp ce stătea în camera de interogatoriu din închisoare, aşteptând să vină monstrul. Fusese acolo de multe ori în aceşti ani, dar de fiecare dată pleca tulburat. Dar după întâlnirea de astăzi, nu va mai avea niciun motiv să se întoarcă. Tony Smith - punctul central al vizitelor sale din trecut - fusese găsit. Chiar dacă Frank Carter refuza să vorbească despre bărbatul pe care îl căutau acum, Pete se hotărâse să iasă de aici şi să nu se mai uite în urmă. Şi nu va mai trebui să suporte neplăcerile create de prezenţa lui Carter niciodată.
   Asta e ultima dată.
   Gândul îl ajuta, dar foarte puţin. În sală era o linişte deplină, dar atmosfera era ameninţătoare. Aşteptarea devenea apăsătoare. Uşa încuiată din capătul celălalt al sălii parcă vibra de primejdii. Carter ştia şi el, cu siguranţă, că era ultima lor întâlnire, iar Pete era sigur că se hotărâse să fie una memorabilă. Până acum, teama generată de aceste întâlniri fusese de ordin mintal şi emoţional. Niciodată nu-i fusese frică de o agresiune fizică.
   Dar acum se bucura de dimensiunea mesei care-i separa şi de cătuşele pe care le purta Carter. Se întreba dacă, în mod subconştient, nu se pregătise atâta timp la sala de forţă prevăzând că ar putea surveni un moment ca acesta.
   Îi sări inima din piept când se deschise uşa.
   Fii calm!
  Se desfăşură rutina familiară: au intrat mai întâi gardienii; Carter nu se grăbea. Pete se stăpâni concentrându-se pe plicul pe care îl adusese, pus acum pe masă în faţa lui. Se uita fix la plic şi aştepta, ignorând muntele de om care se apropie, în sfârşit, şi care se trânti greoi pe scaun. Hai să inversăm rolurile o dată! Carter putea să mai aştepte. Pete tăcu până ce gardienii se retraseră şi auzi uşa închizându-se. Abia atunci ridică privirea.
   Carter se uita şi el la plic, cu o expresie curioasă pe faţă.
   - Mi-ai scris o scrisoare, Peter?
   Pete nu răspunse.
   - De multe ori m-am gândit că ţi-aş putea scrie o scrisoare.
   Carter ridică privirea şi zâmbi.
   - Ai vrea?
   Pete îşi reţinu fiorul pe care îl simţi. Carter avea puţine şanse să-i afle adresa în mod direct, dar ideea de a primi scrisori chiar transmise prin cineva, era de neacceptat.
   Din nou, nu spuse nimic.
   Carter dădu din cap, dezaprobând.
   - Ţi-am spus data trecută, Peter. Ăsta e cusurul tău, ştii? Eu fac un efort enorm să vorbesc cu tine. Parcurg asemenea distanţe să-ţi spun diverse chestii şi să te ajut. Şi câteodată mi se pare că nu mă asculţi deloc.
   Se termină unde începe, spuse Pete. Înţeleg acum.
   - Totuşi, puţin prea târziu pentru Neil Spencer.
   - Mă interesează cum de ştiai asta, Frank.
   - Şi, după cum am spus, asta e problema ta.
   Carter se lăsa pe spate. Scaunul trosni sub greutatea sa.
   - Nu asculţi. Sincer, de ce naiba să mă intereseze un nenorocit de copil? Nu m-am referit deloc la asta.
   - Nu?
   - Deloc.
   Se aplecă în faţă din nou, brusc mai captivat, iar Pete se abţinu să nu tresară.
   - Hei, uite încă o chestie! Îţi aminteşti ce ai spus despre faptul că lumea a început să mă uite acolo, afară?
   Pete se gândi, apoi încuviinţă.
   - Mi-ai spus că nu e adevărat.
   - Corect. Haha! Şi acum înţelegi, presupun? Îţi dai seama cât de mult greşeai? Deoarece nu ştiai că o mulţime de oameni continuau să se intereseze cu adevărat de mine.
   Lui Carter îi luciră ochii spunând asta. Pete putea doar să-şi imagineze plăcerea pe care o simţise de-a lungul anilor, ştiind că avea fani, ca Norman Collins, care vizitau casa unde fuseseră abandonate rămăşiţele lui Tony Smith, considerând acel loc drept un fel de altar. Mai mult, îi plăcuse să păstreze acest secret şi să nu-i spună nimic lui Pete în tot acest timp, ştiind că în timp ce Pete îl căutase încontinuu pe copilul dispărut, ceilalţi îl găsiseră atât de uşor.
   - Da, Frank. Am greşit. Ştiu asta acum. Şi sunt sigur că întreaga experienţă a fost foarte măgulitoare pentru tine. Omul Şoaptă.
   Făcu o grimasă.
   - Legenda ta e vie.
   Carter zâmbi forţat.
   - De atât de mulţi ani.
   - Deci, hai să vorbim de ceilalţi.
   Carter nu spuse nimic, dar aruncă o privire în jos, spre plic şi zâmbi larg.
   Nu se va lăsa păcălit ca să vorbească despre ucigaşul lui Neil Spencer. Pete ştia că dacă va afla ceva de la el, va trebui să citească printre rânduri şi asta însemna să îl ţină de vorbă. Şi în timp ce Carter poate nu va dori să vorbească clar despre unele subiecte, Pete era sigur că ar fi mai mult decât bucuros să vorbească despre vizitatorii casei de-a lungul anilor, acum că nu mai era un secret.
   - Bine, spuse Pete. De ce Victor Tyler?
   - Ah, Vic e un tip de treabă.
   - E un mod interesant de a o spune. Dar ce am vrut să te întreb... de ce ai folosit un intermediar ca să organizezi toată treaba asta?
   - Nu prea era bine să par accesibil, nu, Peter?
   Carter clătină din cap.
   - Dacă toată lumea l-ar putea vedea pe Dumnezeu, câţi şi-ar mai bate capul să meargă la biserică? E mai bine să păstrezi distanţa. Mai bine şi pentru ei, desigur. Mai sigur. Îmi imaginez că ai verificat cine m-a vizitat de-a lungul anilor?
   - Numai eu te-am vizitat.
   - Şi ce onoare, nu-i aşa?
   Râse.
   - Şi banii?
   - Ce bani?
   - Tyler a primit bani - sau cel puţin nevastă-sa. Şi Simpson, şi apoi, după el, Barnett. Dar tu nu.
   - Ce-mi pasă mie de bani?
   Carter păru indignat.
   - Tot ce-mi doresc eu în viaţă este gratis acum. Vic, aşa cum am zis, este un tip de treabă, un om decent. Iar Julian s-a comportat frumos cu mine. Era corect să primească şi ei ceva în schimb pentru asta. Nu l-am cunoscut niciodată pe Barnett şi nici nu mi-a păsat de el. Dar e bine că au plătit ca să viziteze locul. Trebuie să plătească, ce naiba! Merit, nu?
   - Nu.
   Carter râse din nou.
   - Poate după ce îi arestezi pe toţi, vor ajunge aici, cu mine. Va fi o adevărată încântare pentru ei, nu? Pariez că se vor distra.
   Nu la fel de mult ca tine, se gândi Pete.
   Luă de pe masă plicul şi scoase fotografiile pe care le adusese cu el: un teanc de capturi din înregistrările de pe camerele de supraveghere, capturi cu persoanele care l-au vizitat pe Victor Tyler de-a lungul anilor. Deasupra era o poză cu Norman Collins, pe care o strecură cu atenţie printre altele şi le întinse pe masă în faţa lui Carter.
   - Îl recunoşti pe acest om?
   Carter abia aruncă o privire.
   - Nu.
   A doua fotografie:
   - Dar pe ăsta?
   - Nu cunosc niciunul dintre ticăloşii ăştia, Peter.
   Carter îşi dădu ochii peste cap.
   - De câte ori trebuie să-ţi spun? Nu asculţi. Vrei să ştii cine sunt ăştia? Du-te şi întreabă-l pe Vic.
   - Îl vom întreba.
   De fapt, îl interogase pe Tyler împreună cu Amanda, acum o oră, iar lui Tyler nu-i prea plăcuse situaţia, spre deosebire de prietenul său Carter. Era nervos şi a refuzat să coopereze. Pete presupuse că este de înţeles, luând în considerare că soţia sa era şi ea implicată; dar tăcerea nu-i va salva pe niciunul dintre ei. De asemenea, persoanele care îl vizitaseră şi pe care le identificase - printre care Pete era sigur că se afla şi ucigaşul lui Neil Spencer - erau acum vânate şi interogate.
   Toate, cu excepţia uneia.
   Pete îi arătă o altă fotografie de pe masă. Era a unui bărbat mai tânăr, poate de douăzeci, treizeci şi ceva de ani. Avea o înălţime şi o constituţie medie. Ochelari negri. Păr şaten, până la umeri. Îl vizitase pe Tyler de mai multe ori, cel mai recent, cu o săptămână înainte de a fi ucis Neil Spencer.
   - Dar ăsta?
   Carter nu se uită la poză. Îl fixă cu privirea pe Pete şi zâmbi.
   - Ăsta te interesează, nu-i aşa?
   Pete nu răspunse.
   - Eşti atât de predictibil, Peter. Atât de evident. Ai vrut să mă frăgezeşti cu cei doi de dinainte şi apoi să mă loveşti cu ăsta care contează, ca să vezi reacţia mea. Acesta e tipul tău pe care îl bănuieşti, nu? Sau cel puţin aşa crezi, nu-i aşa?
   - Eşti foarte deştept, Frank. Îl recunoşti pe acest bărbat?
   Carter se mai uită puţin la fotografie. Dar în timp ce se uita, îşi mişcă mâinile încătuşate şi atinse fotografia, trăgând-o mai aproape. Mişcarea era stranie, ca şi cum mâinile îi erau manipulate de o maşinărie separată de restul corpului. Capul nu i se mişcă. Expresia de pe faţa lui nu se schimbă. Apoi se uită în jos, studiind fotografia.
   - Ah! exclamă încet.
  Pete se uita la pieptul lui enorm ridicând-se şi coborând în timp ce respira rar, privind atent detaliile din fotografie.
   - Spune-mi ceva despre acest bărbat, Peter, zise Carter.
   - Mă interesează mai mult ce ştii tu despre el.
   Pete aşteptă puţin. În cele din urmă, Carter ridică privirea, apoi bătu uşor cu un deget uriaş pe fotografie.
   - Acest bărbat este puţin mai deştept decât ceilalţi, nu-i aşa? A folosit un nume fals ca să-l viziteze pe Tyler în puşcărie, dar avea şi documente false care să-l susţină. L-ai căutat la evidenţa populaţiei şi ai descoperit că e fals.
   Aşa era. Omul prezentase cartea de identitate când a venit ca vizitator: se numea Liam Adams, avea 29 de ani, locuia cu părinţii la 30 de mile de Featherbank. Poliţiştii s-au dus la el acasă a doua zi dis-de-dimineaţă, dar au fost întâmpinaţi de nişte „părinţi” nedumeriţi şi terifiaţi.
   Fiul lor murise de mai bine de un deceniu.
   - Continuă, îi spuse Pete lui Carter.
   - Ştii ce uşor e să-ţi cumperi o identitate nouă, Peter? Mult mai simplu decât îţi imaginezi. Şi, după cum am zis, băiatul e deştept. Dacă vrei să trimiţi un mesaj cuiva zilele astea, trebuie să fii inteligent, nu-i aşa? Ăsta...
   Carter vorbi pe un ton scăzut.
   - Ăsta e un tip care are grijă.
   - Mai spune-mi despre el, Frank.
   Dar, în loc să răspundă, Carter coborî din nou privirea spre fotografie, pentru câteva secunde, studiind-o. Se simţea ca şi cum se uita la cineva despre care auzise multe şi era curios să îl vadă, în sfârşit. Apoi, brusc, pufni tare, dezinteresat de ceea ce vedea şi împinse fotografie înapoi pe masă.
   - Ţi-am spus tot ce ştiu.
   - Nu te cred.
   - Ţi-am mai spus, asta e problema ta.
   Carter îi zâmbi, dar privirea îi era goală.
   - Nu asculţi, Peter.
   Dezamăgit, Pete ajunse la maşină, unde îl aştepta Amanda. Se aşeză pe scaunul din dreapta, trânti uşa, iar fotografiile din mână se împrăştiată la picioarele sale.
   - La naiba!
   Se aplecă şi le strânse pe toate, chiar dacă doar una era importantă. După ce le îndesă pe celelalte în plic, păstră fotografia care-l interesa, punând-o pe genunchi. Un bărbat care purta numele unui adolescent mort, cu ochelari negri şi păr şaten, care putea să fie o deghizare. Omul putea avea orice vârstă. Putea fi aproape oricine.
   - Presupun că, spuse Amanda, Carter nu a fost prea cooperant?
   - A fost şarmant, ca de obicei.
   Pete îşi trecu mâna prin păr, supărat pe el însuşi. Ultima dată şi, da, supravieţuise. Dar, ca de obicei, nu aflase nimic, deşi Carter ştia ceva.
   - Ticălosul dracului! spuse el.
   - Zi-mi, îl îndemnă Amanda.
   Îi luă un moment să-şi revină, apoi relată detaliat conversaţia. Ideea că nu-l asculta pe Carter era o prostie; bineînţeles că îl asculta. Fiecare conversaţie cu Carter i se întipărise în minte.
   Când termină, Amanda zise:
   - Crezi că el ştie cine e acest bărbat?
   - Nu sunt sigur.
   Pete se uită la fotografie.
   - Poate. Cu siguranţă ştie ceva despre el. Sau poate nu şi doar îi place să se joace cu mine, încercând să dea sens fiecărui cuvânt mizerabil pe care îl rosteşte.
   - Înjuri mai mult decât de obicei, Pete.
   - Sunt nervos.
   Nu asculţi.
   - Mai gândeşte-te la discuţie, spuse Amanda răbdătoare. Nu la vizita de azi. Cea de dinainte. La aia unde îţi spunea că nu asculţi, nu?
   Pete ezită, apoi se gândi din nou.
   - Întotdeauna se termină unde începe, spuse el. A început pe terenul viran, deci acolo a fost adus din nou Neil Spencer. Dar Carter a precizat că nu asta dorise să spună.
   - Deci ce a vrut să spună?
   - Cine ştie?
   Pete ridică din umeri.
   - Apoi mai era şi visul cu Tony Smith. Dar nici ăsta nu era adevărat. L-a inventat ca să-şi bată joc de mine.
   Amanda tăcu câteva clipe.
   - Dar dacă e aşa, spuse ea, a inventat totul într-un anumit fel. Şi, cum spuneai, de asta îl vizitezi. Sperai să se scape cu ceva fără să vrea.
   Pete era gata să protesteze, dar Amanda avea dreptate. Dacă visul nu fusese real, atunci Carter îl inventase ca să-l povestească într-un anumit fel. Şi era posibil să-i fi scăpat ceva printre rânduri.
   Îl rememoră acum.
   - Nu ştia sigur dacă era Tony.
   - În vis?
   - Da.
   Pete dădu din cap afirmativ.
   - Tricoul băiatului era tras peste faţă şi nu-l putea vedea bine. A spus că aşa îi plăcea.
   - Ca în cazul lui Neil Spencer.
   - Da.
   - Asta nu s-a spus niciodată publicului.
   Nemulţumită, Amanda clătină din cap.
   - Şi Carter a fost un sadic. De ce nu dorea să vadă chipurile victimelor?
   Pete nu avea niciun răspuns la această întrebare. Carter refuzase întotdeauna să vorbească despre motivele sale. Dar cu toate că aparent nu exista niciun element sexual în crime, Amanda avea dreptate: îi rănise foarte rău pe acei copii şi, evident, era un sadic. Cât despre motivul pentru care le acoperise feţele, puteau fi multe explicaţii. Dacă întrebai diverşi profileri - şi avuseseră timp s-o facă - aflai 5 răspunsuri diferite. Poate ca să controleze fizic mai bine victimele. Sau poate ca să înăbuşe sunetul. Sau ca să-i dezorienteze. Să-i sperie. Să nu-l vadă. Sau să nu-i vadă el. Unul dintre motivele pentru care psihologia criminalistică era o porcărie este că existau motive diferite pentru fiecare criminal care prezenta acelaşi comportament şi...
   Pete ezită.
   - Nenorociţii ăştia sunt toţi la fel, spuse încet.
   - Ce?
   - Asta mi-a zis Carter.
   Se încruntă.
   - Oricum, ceva de genul ăsta. Când vorbea despre unul dintre copiii din visul lui. Nenorocirii ăştia sunt toţi la fel. Oricare e bun de ucis.
   - Continuă.
   Dar tăcu din nou, încercând să se gândească la implicaţii şi simţind brusc că înţelege ceva. Nu conta pe cine rănea Carter. Mai mult, nu dorise să vadă deloc chipurile victimelor.
   Dar de ce?
   Ca să nu-i vadă.
   Oare dorea să-şi imagineze pe altcineva în locul lor? Pete se uită din nou la fotografie - la omul care putea fi oricine - şi-şi aminti de privirea ciudată de pe faţa lui Carter. Era interesat şi de altcineva în afară de propria persoană; era interesat de bărbatul din poză. Încă o dată, era ca şi cum, în sfârşit, avea ocazia să vadă o persoană de care se interesase mult timp. Asta îl făcu pe Pete să se gândească la altceva. Cum se luptase să nu se gândească la Tom atâţia ani şi totuşi nu putuse să nu-l studieze când îl întâlnise. Cum îşi păstrase trăsăturile de copil chiar dacă acum era un bărbat în toată firea şi arata diferit faţă de băieţelul pe care şi-l amintea el.
  Deoarece copiii se schimbă mult.
   Ţi-am spus tot ce ştiu.
   Iar acum, Pete îşi aminti de un alt copil. Un alt băieţel - mic şi speriat şi malnutrit, ascunzându-se după fustele mamei sale când Pete descuie uşa de la dependinţa casei lui Frank Carter.
   Un băieţel care ar avea acum vreo 20 şi ceva de ani.
   - Adu-mi familia, îşi aminti Pete. Pe ticăloasa aia şi pe nenorocitul ăla mic.
   Se uită la Amanda, înţelegând în sfârşit.
   - Asta nu am ascultat.

Patruzeci şi trei

      Chiar înainte de prânz, am auzit o bătaie în uşă.
   Am ridicat privirea din laptop. Primul lucru pe care îl făcusem după ce îl lăsasem pe Jake la şcoală a fost să o caut pe Karen pe Google. Am găsit-o destul de uşor: Karen Shaw avea zeci de articole semnate în ziarul local, incluzând reportaje despre răpirea şi uciderea lui Neil Spencer. Le-am citit pe fiecare în parte, dar îmi era din ce în ce mai rău: nu era vorba doar de frica gândului la ce ar fi putut scrie în următorul articol - despre toate acele detalii intime pe care i le destăinuisem ieri în cafenea - ci şi de un sentiment de trădare. Mă lăsasem dus de val şi mi-am imaginat că o interesam cu adevărat, iar acum mă simţeam jenat, ca şi cum fusesem tras pe sfoară într-un fel.
   Bătaia în uşă se repetă: o tentativă de ciocănit uşor în uşă, ca şi cum persoana de afară nu se hotărâse dacă dorea sau nu ca eu să aud. Şi m-am gândit că ştiu pe cine voi vedea în faţa uşii. Am dat laptopul deoparte şi m-am dus la uşă.
   Karen stătea pe prima treaptă.
   M-am sprijinit de perete şi mi-am încrucişat braţele.
   - Ai microfoane pe sub halipa aia?
   Am schiţat un gest spre haina ei enormă. Avu o grimasă.
   - Pot să intru un minut?
   - De ce?
   - Vreau doar... să-ţi explic. Nu stau mult.
   - Nu e nevoie.
   - Ba cred că este.
   Avea remuşcări - părea chiar ruşinată - dar mi-am amintit că mama spunea că explicaţiile şi scuzele erau pentru cei care le inventau. Am simţit nevoia să-i spun lui Karen că dacă o mustra cugetul, se poate consola în timpul liber. Dar aparenta sa vulnerabilitate de acum era diferită faţă de comportamentul ei normal, de la întâlnirile anterioare şi nu am putut să-i spun nimic. Mi s-a părut că vrea să îşi ceară scuze deoarece, pentru ea, chiar conta acest lucru.
   M-am îndepărtat de uşă.
   - Bine.
   Am trecut prin sufragerie. Eram puţin jenat de dezordinea din casă: farfuria murdară de la micul-dejun era pe canapea, lângă laptop, iar creioanele şi pixurile lui Jake erau împrăştiate pe podea. Dar nu mă voi
scuza în faţa lui Karen pentru dezordine. Nu avea importanţă ce gândea, nu?
   Înainte să aflu, ar fi contat - nu avea rost să neg acum. Era o prostie, dar era adevărat.
   S-a oprit în celălalt capăt al camerei, înfăşurată încă în haina aia enormă, ca şi cum nu era sigură dacă fusese invitată să intre sau nu.
   - Vrei să bei ceva?
   Clătină din cap.
   - Voiam doar să-ţi explic ce s-a întâmplat azi dimineaţă. Ştiu cum ţi s-a părut.
   - Nu ştiu cum mi s-a părut. Sau ce să cred.
   - Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun.
   - Da.
   - Şi aproape ţi-am spus. Poate nu mă crezi, dar aproape că-mi venea să-mi dau palme ieri. Adică ieri, în cafenea, când îmi povesteai tot timpul despre diverse chestii.
   - M-ai lăsat să continui, nu m-ai oprit.
   - Păi, mi-ai cam oferit o oportunitate.
   A încercat să zâmbească: o imagine luminoasă cu care mă obişnuisem.
   - Sincer, mi s-a părut că aveai multe pe suflet şi m-am bucurat că ţi-am fost de ajutor în această privinţă. Totuşi, ca jurnalistă, a fost un chin să ascult tot.
   - Serios?
   - Da. Fiindcă ştiam că nu aş putea să folosesc nimic din ce mi-ai spus.
   - Sunt sigur că ai putea.
   - Bine, adică, având în vedere că, oficial, nu era confidenţial, presupun că aş putea. Dar nu ar fi corect faţă de tine şi Jake. Nu ţi-aş face aşa ceva. Din motive de etică personală, nu profesională.
   - Bine.
   - Ceea ce este al naibii de greu, sincer.
   Zâmbi amar.
   - Cel mai important eveniment din zonă de când m-am mutat aici şi găsesc pe cineva care mi-l povesteşte dintr-o perspectivă la care nu pot avea acces nici cei mai mari ziarişti. Şi nu pot folosi nimic.
   Nu am răspuns. Era adevărat că nu scrisese nimic despre ceea ce îi spusesem - sau, cel puţin, nu încă. Cel mai recent articol fusese postat în această dimineaţă şi includea aceleaşi detalii de bază ca şi celelalte ziare.
   Ceea ce îi spusesem depăşea cu mult ce scrisese ea acolo şi era evident o dovadă a bătăliei sale lăuntrice. Dar oricât de tentant trebuie să fi fost pentru ea, nu a dezvăluit nimic până acum. Oare aş putea s-o cred când spune că nu va scrie nimic despre discuţia noastră? Cred că da.
   - Ai vorbit şi cu ceilalţi? întrebă.
   - Nu.
   Îmi venea să spun fraza pe care o repeta tata, că nimeni nu poate şti totul, dar ar fi fost fără rost în aceste circumstanţe.
   - Mulţi reporteri au plecat devreme. A sunat de câteva ori telefonul fix, dar l-am ignorat.
   - Enervant.
   - Oricum, nu răspund niciodată la telefon.
   - Nici mie nu-mi plac telefoanele.
   - De fapt, nu prea mă sună nimeni.
  Nu era chiar o glumă, dar ea zâmbi. Şi era bine, m-am gândit.
   Conversaţia lâncezea în timp ce ne spuneam nimicuri, iar o parte din tensiunea din cameră dispăruse. Eram aproape surprins de cât de uşurat mă simţeam.
   - Oare vor mai încerca? am întrebat.
   - Depinde de ce se va mai întâmpla. Din experienţă, dacă nu te vor lăsa în pace, atunci poate ar fi mai bine să vorbeşti cu unul dintre ei.
   Ridică mâna.
   - Nu neapărat cu mine. De fapt, oricât m-ar durea, mi-aş dori pe de o parte să nu fiu eu cea cu care vei vorbi.
   - De ce?
   - Pentru că suntem prieteni, Tom şi îmi vine greu să fiu obiectivă. Cum am zis, îmi venea să-mi dau palme ieri. Cred că-ţi dai seama că nu am vrut să bem o cafea pentru că mirosisem o poveste, nu? M-a surprins foarte mult ceea ce mi-ai spus. Cum aş fi putut să ştiu? Dar ideea este că dacă jurnaliştii au primit un raport detaliat, nu îi vei mai interesa. Să vedem totuşi ce se mai întâmplă!
   M-am gândit o clipă.
   - Dar aş putea să vorbesc cu tine?
   - Da, ai putea. Şi ştii ce? Lăsând la o parte toate astea, m-aş bucura să mai mergem la o cafea din nou, la un moment dat, nu?
   - Poate aş afla ceva scandalos despre tine.
   Zâmbi.
   - Da, poate ai afla.
   M-am gândit puţin.
   - Sigur nu poţi să mai stai să bem ceva?
   - Din nefericire nu pot - nu mă prefac. Chiar trebuie să mă întorc repede acasă.
   Tocmai voia să iasă din cameră când îi veni o idee.
   - Ce faci diseară? Aş putea să o rog pe mama să stea cu Adam. Putem ieşi să bem ceva?
   O roagă pe mama să stea cu copilul. Mama, nu soţul sau partenerul. Presupun că e singură, dar nu eram sigur acum dacă acest indiciu era deliberat sau accidental. Oricum, am vrut foarte mult să spun da. Doamne, nu-mi puteam imagina că voi ieşi seara cu o femeie! Nu-mi amintesc când am ieşit ultima oară. Dar chiar îmi doream să ies la un pahar cu ea. Că îmi petrecusem toată dimineaţa zbuciumându-mă în chinuri prosteşti, evident, fără motiv.
   Dar, desigur, era imposibil.
   - Probabil că ar trebui să găsesc o bonă, am spus.
   - Corect. Am înţeles. Aşteaptă puţin.
   Băgă mâna în buzunar şi scoase o carte de vizită.
   - Mi-am dat seama că nu ţi-am dat o carte de vizită. Ai totul aici. Dacă vrei, desigur.
   Da, doream.
   - Mulţumesc.
   M-am uitat la cartea de vizită.
   - Eu nu am niciuna.
   - Pfff! Dă-mi un mesaj, ca să am numărul tău de telefon.
   - Evident.
   Se opri lângă uşa de la intrare.
   - Cum se mai simte Jake?
   - Miraculos de bine, am spus. Nu ştiu cum face.
   - Eu ştiu. După cum ţi-am spus, eşti prea aspru cu tine.
   Şi o luă la vale pe cărare. Am privit-o pentru un moment, apoi m-am uitat din nou la cartea de vizită din mână. Mă gândeam. Era a doua carte de vizită pe care o primeam azi şi amândouă ascundeau substraturi complicate în felul lor. Dar, o, Doamne, ar fi extraordinar să ies cu Karen. Părea ceva obişnuit pentru oamenii banali şi ar fi trebuit să pot face şi eu acelaşi lucru.
   Reîntors în sufragerie, mi-am scos din buzunar mobilul şi m-am gândit la întreaga situaţie. Ezitant. Nesigur.
   Dă-mi un mesaj, ca să am numărul tău de telefon.
   La urma urmei, nu era primul mesaj pe care îl trimiteam în viaţa mea.

Patruzeci şi patru

      La secţia de poliţie, sala de operaţiuni prinsese viaţă. Activitatea era în toi.
   Unii ofiţeri îşi continuau acţiunile începute, în timp ce o echipă de poliţişti se concentra acum pe o misiune-cheie: identificarea fiului lui Frank Carter, Francis. Această veste i-a dinamizat pe toţi. În sală plutea o energie nouă, aproape tangibilă. După două luni de bătut pasul pe loc şi de umblat după cai verzi pe pereţi şi piste false, li se părea că acum se deschisese o nouă cale.
   Nu că această pistă ar duce neapărat spre un rezultat, îşi spuse Amanda. Cel mai bine era să nu-şi facă iluzii prea mari.
   Dar întotdeauna îi venea greu să nu spere.
  - Nu, spuse Pete.
   Adăugă o altă hârtie în teancul de pe biroul care îi separa.
   - Nu, replică ea adăugând o alta în teancul ei.
   După procesul şi condamnarea lui Frank Carter, Francis şi mama sa se mutaseră şi din cauza notorietăţii cazului, le fuseseră oferite identităţi noi - o oportunitate ca să înceapă o viaţă nouă, fără umbra monstrului care îi pândea la orice pas. Jane Carter devenise Jane Parker; Francis devenise David. După asta, cei doi au dispărut efectiv. Erau nişte nume banale, anonime şi probabil de aceea le şi aleseseră.
   Sarcina lui Pete şi a Amandei era să verifice toate persoanele cu numele de David Parker şi s-o găsească pe cea căutată printre cele câteva mii care trăiau în ţară.
   Următoarea foaie. Acest David Parker avea 45 de ani. Cel pe care îl căutau ar avea 27.
   - Nu, spuse ea.
   Şi aşa mai departe.
   Lucrau în linişte, cercetând fişele de identitate. Pete era atent la foile din faţa lui, iar Amanda avea impresia că era un mod de a-şi distrage atenţia de la altceva. Conversaţia cu Frank Carter îl bulversase probabil, ca întotdeauna, dar acum simţea o tensiune intensă. Pete îl întâlnise pe fiul lui Carter, Francis, când acesta era un copil. Îl salvase efectiv. Cunoscându-l pe Pete, aşa cum îl cunoştea ea, era uşor să-ţi imaginezi ce gândea acum. Îşi punea întrebări dificile despre sine. Dacă acţiunile de atunci ale lui Pete puseseră sămânţa din care crescuse această buruiană? Dar dacă, în ciuda intenţiilor sale bune, era cumva vina sa?
   - Nu putem fi siguri că Francis este implicat, spuse ea.
   - Nu.
   Pete adaugă o altă foaie la teanc.
   Amanda oftă în sinea sa, frustrată, ştiind că orice i-ar fi spus lui Pete nu i-ar fi alungat gândurile. Dar ceea ce spusese era adevărat. Oricât de teribilă ar fi fost copilăria lui Francis Carter şi oricât ar fi suferit, a văzut o mulţime de oameni care s-au salvat din familii oribile, dintr-o copilărie abuzivă şi s-au transformat în adulţi decenţi. Existau multe cărări care te scoteau din Iad şi pe care călcaseră mulţi, iar marea majoritate a oamenilor se ridicau.
   Cunoştea foarte bine şi ancheta de la acea vreme ca să ştie că Pete nu greşise cu nimic - lucrase la caz la fel de bine ca oricine, chiar mergând mai departe cu urmărirea perseverentă a lui Jane Carter. Îşi urmase instinctul, se concentrase pe Frank Carter şi până la urmă îl doborâse. Nu putuse să-l salveze la timp pe Tony Smith, era imposibil să-i salvezi pe toţi.
   Întotdeauna vor exista greşeli pe care nu le-ai observat la timp.
   Şi gândindu-se la Neil Spencer, ştiu că trebuie să se agate şi ea de asta.
   Nu dorea să creadă că lucrurile pe care le-ai ratat - lucrurile la care nu ai avut niciodată ocazia să ajungi – puteau cântări atât de greu încât te puteau scufunda.
   Se concentră din nou pe hârţogărie, parcurgând lista de persoane cu numele David Parker.
   - Nu.
   Hârtiile se adunau în vrafuri.
   - Nu.
   Cuvintele formau un tipar predictibil. Nu. Nu. Nu. Doar după ce parcurse trei fişe la rând fără a auzi niciun răspuns, îşi dădu seama că Pete nu spunea nimic de ceva timp. Ridică privirea spre el, sperând că a găsit ceva, dar îşi dădu seama că Pete abandonase hârtiile. În schimb, ţinea telefonul mobil în mână şi se uita la el.
   - Ce-i? îl întrebă.
   - Nimic.
   Şi totuşi nu era aşa. De fapt, nu-i venea să creadă. Deoarece i se părea că Pete zâmbeşte. Putea fi, într-adevăr, ceva legat de caz? Era un zâmbet vag, dar îşi dădu seama că nu-l mai văzuse niciodată zâmbind. Fusese întotdeauna rigid şi serios - întunecat, ca o casă în care proprietarul refuza cu obstinaţie să aprindă lumina. Acum, totuşi, o cameră se luminase. Un mesaj, ghici ea. Poate era de la o femeie? Sau de la un bărbat; la urma urmei nu ştia aproape nimic despre viaţa lui privată. În orice caz, îi plăcea să-i vadă această nouă expresie pe faţă. Era o pauză bine-venită de la tensiunea obişnuită şi care o făcuse să se îngrijoreze pentru el.
   Voia să-i rămână această lumină pe faţă.
   -Ce-i? îl întrebă, mai mult tachinându-l de astă dată.
   - Cineva m-a întrebat dacă sunt liber diseară.
   Îşi puse telefonul pe masă, iar zâmbetul dispăru.
   - Desigur, nu sunt liber.
   - Nu fi ridicol.
   Pete o privi.
   - Serios, îi spuse. Tehnic vorbind, e cazul meu, nu al tău. Stau eu cât trebuie, dar, ascultă, te duci acasă când termini programul.
   - Nu.
   - Ba da. Şi îţi petreci cum vrei timpul liber. Te ţin la curent cu noutăţile.
   - Ar trebui să fiu aici.
   - N-ar trebui absolut deloc. Chiar dacă îl găsim pe acel David Parker pe care îl căutăm, nu ştim dacă este implicat sau cum este implicat. Este doar o discuţie. Şi cred că ar fi mai bine pentru el şi pentru tine dacă se ocupă altcineva. Ştiu cât de mult înseamnă pentru tine acest caz, dar nu poţi trăi mereu în trecut, Pete. Şi alte lucruri sunt importante.
   Arată spre telefonul lui.
   - Câteodată, trebuie să laşi totul la uşă la sfârşitul programului. Înţelegi ce vreau să spun?
   Tăcu un moment şi se gândi că Pete va protesta. Dar el încuviinţă.
   - Nu poţi trăi în trecut, repetă el. Ai dreptate. Mult mai multă dreptate decât crezi.
   - Oh, ştiu că am dreptate. Crede-mă.
   Pete zâmbi.
   - Atunci, bine.
   Apoi îşi luă din nou telefonul şi începu să tasteze ca răspundă la mesaj, puţin stângaci, ca şi cum nu ar primi şi nu ar scrie multe mesaje. Sau poate era emoţionat în mod special de acest mesaj. În orice caz, se bucura pentru el. Îi apăru din nou acel zâmbet pe faţă şi se bucura să-l vadă zâmbind. Să ştie că se poate.
   Era viu, îşi dădu ea seama privindu-l. Asta era.
   După tot ce îndurase atâta timp, i se părea că în sfârşit aşteaptă cu nerăbdare ceva plăcut.

Patruzeci şi cinci

      M-am înţeles cu tata să vină la mine la ora 7 în acea seară şi a fost atât de prompt şi punctual încât m-am întrebat dacă nu ajunsese înainte şi stătuse afară până la ora şapte.
   Poate din respect pentru mine - în ideea că dacă îl lăsam să intre în viaţa mea şi a lui Jake, trebuia să respecte condiţiile mele - dar cred că se comporta de fapt la fel cu toţi. Era un om pentru care disciplina era importantă.
   Era îmbrăcat bine, îngrijit, cu pantaloni de costum şi cămaşă, ca şi cum ar fi venit direct de la birou, dar arăta odihnit, cu părul umed, deci era clar că se dusese acasă să facă un duş şi să se schimbe mai întâi. Mirosea frumos, pe deasupra. Pe când mă urma înăuntru, mi-am dat seama că am verificat subconştient cum miroase. Dacă mai bea, ar fi băut până la ora asta şi nu ar fi fost prea târziu să anulez totul.
   Jake stătea în genunchi pe podea, cocoşat peste un desen.
   - A venit Pete, i-am zis.
   - Salut, Pete!
   - Poţi măcar să ridici privirea, să te prefaci interesat?
   Jake oftă în sinea sa, dar puse capacul la carioca pe care o folosea. Avea degetele murdare de cerneală.
   - Salut, Pete! îl salută din nou.
   Tata zâmbi.
   - Bună seara, Jake. Mulţumesc că m-ai lăsat să am grijă puţin de tine în seara asta.
   - Cu plăcere.
   - Suntem amândoi foarte recunoscători, am spus. Nu stau decât cel mult două ore.
   - Stai cât vrei. Mi-am adus o carte.
   Am aruncat o privire la cartea cu coperţi cartonate, groase pe care o ţinea în mâini. Nu am putut să citesc titlul, nu vedeam bine coperta, dar am observat o fotografie alb-negru a lui Winston Churchill. Era genul de volum impozant, greu, cu care te luptai să-l parcurgi şi mă intimidă. Tatăl meu se transformase, fizic şi psihic, într-un om impresionant. Nu puteam decât să mă simt puţin jenat în comparaţie cu el.
   O prostie, totuşi.
   Eşti prea aspru cu tine însuţi.
   Tata îşi puse cartea pe canapea.
   - Poţi să-mi arăţi puţin casa?
   - Ai mai fost aici.
   - Dar în altă funcţie, spuse. E casa ta, prefer să mi-o descrii tu.
   - OK. Urcăm puţin la etaj, Jake.
   - Da, ştiu.
   Desena din nou. L-am condus pe tata la etaj, arătându-i baia şi dormitorul lui Jake.
   - În mod normal, face baie seara, dar sărim peste baie în seara asta, am spus. Într-o jumătate de oră sau cam aşa, se duce la culcare. Pijamalele sunt aici, pe plapumă. Cărţile lui sunt aici, jos. De obicei, citim un capitol împreună înainte de a stinge lumina şi am ajuns la jumătate cu cartea asta.
   Tata privi cartea puţin surprins.
   - Puterea celor trei?
   - Da, de Diana Wynne Jones. Probabil e puţin cam veche pentru el, dar îi place.
   - E bine.
   - Şi, cum am zis, nu stau mult.
   - Te duci să te distrezi?
   Am ezitat.
   - Mă duc să beau un pahar cu cineva.
   Nu doream să intru în mai multe detalii. În primul rând, pentru că mă simţeam, în mod curios, ca un adolescent şi eram jenat să recunosc că mă duc la o întâlnire. Bineînţeles, tata nu mă prinsese în acea perioadă ciudată a adolescenţei, deci poate era firesc să îi simtă gustul acum. Nu am avut ocazia să vorbim sau să nu vorbim despre asta.
   - Sunt sigur că va fi frumos, spuse.
   - Da.
   Şi eu credeam asta şi mi-am amintit de o altă senzaţie din adolescenţă: fluturi în stomac. Nu era vorba că ar fi o întâlnire, în adevăratul sens al cuvântului, desigur. Ar fi o prostie să ies cu Karen crezând asta. Amândoi, şi eu, şi Karen, aveam copii acasă, deci nu s-ar putea întâmpla nimic. Cum naiba se descurca lumea totuşi? Nu aveam idee. Nu mersesem de mult timp la o întâlnire, deci puteam să mă simt ca un adolescent.
   Fluturi.
   Ceea ce îmi aminti că nu încuiasem uşa de la intrare după ce venise tata.
   Era ridicol, dar entuziasmul fusese imediat înlocuit de o senzaţie scurtă de frică.
   - Haide, am spus. Să mergem jos.

Patruzeci şi şase

    Se auzeau scârţâituri prin tavan în timp ce tati şi Pete se plimbau pe la etaj.
  Jake auzea că vorbeau, dar nu putea distinge ce-şi spuneau. Totuşi, vorbeau despre el. Evident, tati îi dădea instrucţiuni despre cum să-l culce şi chestii de-astea. Era în regulă. Voia doar să meargă la culcare cât de curând posibil.
   Deoarece îşi dorea mult să se termine cu ziua asta.
   Mersul la culcare purifica lucrurile. Certurile, grijile, orice. Puteai să te temi de ceva sau să fii supărat şi să te gândeşti că e imposibil să adormi, dar adormeai la un moment dat şi, când te trezeai dimineaţa, sentimentul dispărea pentru un timp, cum trece o furtună noaptea. Sau poate era ca şi cum te anestezia înainte de o operaţie. Cum se făcea de obicei, îi spusese tati. Doctorii te anesteziau şi nu vedeai lucrurile oribile pe care trebuiau să ţi le facă. După asta, te trezeai sănătos din nou.
   Acum îşi dorea doar să-i dispară frica.
   Numai că frica nu era cuvântul potrivit. Când erai speriat, îţi era frică de ceva anume, cum ar fi frica de a fi mustrat, dar el se simţea ca o pasăre care nu avea unde să se aşeze. De dimineaţă, avea senzaţia că se va întâmpla ceva rău, dar nu ştia ce. Dacă era sigur de ceva, atunci Jake era sigur că nu voia ca tati să iasă în seara asta.
   Dar sentimentul nu era real, deci cu cât mergea la culcare mai repede, cu atât mai bine. Poate era speriat - sau cum s-o numi sentimentul - dar când se va trezi dimineaţă, tati se va fi întors acasă şi totul va fi din nou bine.
   - Nu, eşti speriat pe bună dreptate!
   Jake sări în sus. Fetiţa stătea lângă el, în picioare. Nu o mai văzuse din prima zi de şcoală şi totuşi julitura nu i se vindecase; era roşie de la sânge, iar părul îi stătea zburlit într-o parte. Îşi dădea seama că, din nou, nu avea chef să se joace - şi ştia că se va întâmpla ceva rău. Părea mai speriată decât el.
   - Nu ar trebui să iasă în oraş, spuse ea.
   Jake se uită din nou pe desen. Ştia că nu este reală, la fel ca şi senzaţia sa. Chiar dacă părea reală. Chiar dacă el îşi dorea cu disperare ca ea să fie reală.
   - Nu se va întâmpla nimic rău, şopti el.
   - Ba da. Şi o ştii şi tu.
   Dădu din cap. Era important să fie rezonabil, să se comporte ca un adult, deoarece tati se baza acum pe el să fie cuminte. Continuă să deseneze, ca şi cum ea nu ar fi fost acolo. Ceea ce era adevărat, nu era fizic acolo. Chiar şi aşa, simţi exasperarea sa.
   - Nu vrei să se întâlnească cu ea, spuse fetiţa.
   Jake desena în continuare.
   - Nu vrei să o înlocuiască pe mami, nu?
   Jake se opri din desenat.
   Nu, bineînţeles, nu voia asta. Şi nu se va întâmpla asta, nu-i aşa? Dar nu putea nega că tati se comporta puţin ciudat când vorbea despre ce se va întâmpla diseară. Şi, în plus, senzaţia nu era ceva concret, nu o putea numi. Totul părea puţin ciudat şi greşit, ca şi cum i se ascundea ceva. Dar nimeni nu o va înlocui pe mami. Nici tati nu dorea asta.
   Apoi, îşi aminti însă ce scrisese atunci tati despre mami.
   Cu toate acestea, vorbiseră despre acest subiect, nu? Cuvintele nu erau reale, erau precum cuvintele din cărţi. În plus, tati fusese atât de trist zilele astea şi poate ar fi bine să iasă puţin. Era important. Jake trebuia să-l lase pe tati să fie el însuşi, ca să fie din nou alături de el, să-l susţină.
   Trebuia să fie curajos.
   După un moment, fetiţa îşi sprijini capul de umărul lui. Părul ei lung, aspru şi ţeapăn îi atinse gâtul.
   - Mi-e tare frică, spuse ea încet. Nu-l lăsa să plece, Jake.
   Tocmai voia să spună ceva, dar auzi paşi grei pe scări, iar fetiţa dispăru.

Patruzeci şi şapte

      Când s-au întors la parter, Jake stătea jos, pe podea, lângă desen, cu creionul în mână.
   Dar acum nu mai desena şi stătea aşa, privind în gol. De fapt, arăta ca şi cum urma să izbucnească în plâns. M-am dus lângă el şi am îngenuncheat.
   - Eşti bine, amice?
   Dădu din cap afirmativ, dar nu l-am crezut.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic.
   - Hmmm.
   M-am încruntat.
   - Nu sunt sigur dacă să te cred. Eşti îngrijorat pentru seara asta?
   Ezită.
   - Poate, un pic.
   - Păi, e de înţeles. Dar vei fi bine. Sincer, chiar mă gândeam că vei fi nerăbdător să mai stai şi tu cu altcineva, ca să mai faci o schimbare.
   Mă privi şi, în timp ce părea tot mic şi fragil, îmi dădeam seama că nu-mi aminteam să fi văzut niciodată până acum o expresie de om bătrân pe chipul lui.
   - Crezi că nu vreau să stau cu tine? întrebă el.
   - Oh, Jake. Hai, nu vorbi aşa.
   M-am aşezat mai bine pe podea, ca să-l iau pe genunchi şi să-l strâng în braţe. S-a cocoţat pe mine şi şi-a lipit trupul mic de pieptul meu.
   - Nu cred deloc asta. N-am vrut să spun asta.
   Dar o spusese. Într-un fel, în orice caz. Una din cele mai mari temeri ale mele de când Rebecca murise era că nu voi putea avea o legătură strânsă cu el. Că vom fi doi străini. Şi pe de o parte chiar simţeam că i-ar fi mai bine fără mine şi fără încercările mele stângace de a fi un tată bun - că atunci când intra în şcoală fără să-mi arunce o privire în urmă, îşi arăta sentimentele faţă de mine.
   Mă întrebam dacă mai credea acelaşi lucru. Poate credea că nu vreau să stau cu el din cauză că doream să ies în oraş în seara asta. Că îl lăsasem la Clubul 567 deoarece voiam să scap de el. Nu era adevărat, cu toate că aveam nevoie de spaţiul şi de timpul meu.
   Ce trist era, mă gândeam. Amândoi simţeam acelaşi lucru. Încercam să ne întâlnim la jumătatea drumului, dar cumva nu reuşeam să ne găsim.
   - Şi eu vreau să petrecem mai mult timp împreună, am zis. Nu stau mult în oraş, promit.
   Mă strânse mai tare în braţe.
   - Chiar trebuie să pleci?
   Am tras aer adânc în piept.
   Presupun că răspunsul era „nu”, nu trebuia şi nu prea aveam chef să plec dacă se supăra tare.
   - Nu, nu trebuie, am zis. Dar va fi bine, îţi promit. În curând te duci la culcare, adormi şi, când te trezeşti, eu voi fi din nou acasă.
   Tăcea şi se gândea la ceea ce spusesem. Totuşi, în acest timp, teama lui mă cuprinse şi pe mine. Frica. Aproape o spaimă la gândul că se va întâmpla ceva rău. Era o prostie şi nu exista niciun motiv să cred asta. Chiar şi aşa, aş putea să stau acasă, dar tocmai când voiam să-i spun asta, el dădu din cap afirmativ şi nu am mai avut ocazia să-i zic nimic.
   - OK.
   - În regulă, am zis. Bine. Te iubesc, Jake!
   - Şi eu te iubesc, tati!
   Se desprinse de mine şi m-am ridicat în picioare. Tata aştepta în acest timp lângă uşă şi m-am dus spre el.
   - Jake e bine?
   - Da. Va fi bine. Dar dacă se întâmplă ceva sau îţi face probleme, ai numărul meu de mobil.
   - Îl am. Dar totul va fi bine. E puţin ciudat pentru el, cred.
   Ridică puţin vocea.
   - Dar ne vom înţelege de minune, Jake! Ai să fii cuminte, aşa-i?
   Jake, care desena din nou, dădu din cap afirmativ.
   L-am privit câteva secunde, cum stătea chircit şi se concentra pe desen, şi am simţit cuprinzându-mă un val indescriptibil de iubire. Asta îmi întărea hotărârea. Vom intra amândoi pe făgaşul normal. Totul va fi bine, voiam amândoi să petrecem mai mult timp împreună şi vom găsi o modalitate ca relaţia noastră să funcţioneze.
   - Vreo două ore, i-am spus lui tata. Atât, nu mai mult.

Patruzeci şi opt

      - Aproape am ajuns, spuse sergentul, Dyson.
   - Ştiu, îi răspunse Amanda.
   Îl lăsase pe Dyson să conducă numai să nu-l mai vadă, măcar o oră, cu ochii în telefon. Acum, se aflau la 80 de kilometri de Featherbank, îndreptându-se spre marginea campusului imens al universităţii. După colţ era centrul orăşelului studenţesc, cu case din cărămidă roşie înghesuite pe străduţe înguste. Toate aveau cel puţin trei sau patru etaje: clădiri în care puteau locui cinci sau şase oameni; proprietarii puteau închiria fiecare cameră la diverse persoane, creând astfel o adunătură de străini care rămâneau străini unii faţă de alţii. Aproape 3 kilometri pătraţi de oameni diferiţi. Un loc ieftin, unde era uşor să ţi se piardă urma.
   Aici alesese David Parker, cunoscut anterior sub numele de Francis Carter, să locuiască.
   Fişa de identitate era corectă - vârsta era potrivită, iar fotografia luată de aproape de pe camera de supraveghere a închisorii se potrivea cu statura şi constituţia bărbatului care îl vizitase pe Victor Tyler în închisoare. Îl găsiseră cu o oră înainte de încheierea programului lui Pete, ceea ce o îngrijorase la început, gândindu-se că ar putea anula ce îşi planificase anterior pentru acea seară şi să insiste să participe şi el la acţiune. Şi ştia că îşi dorea. În schimb, o privise tăcut pe Amanda, care organizase cu poliţia locală descinderea la adresă, iar când se termină programul, plecă fără comentarii – îi ură succes şi o rugă să îl ţină la curent cu noutăţile. Luând deja decizia, Amanda se gândi că poate Pete se simţea uşurat acum.
   Dacă ar putea să se simtă şi ea împăcată! Pe de-o parte, ar fi dorit să fie şi Pete cu ea. Tot ce discutaseră la secţie rămânea neschimbat - nu exista nicio dovadă concretă că Francis Carter era implicat cu ceva în acest caz şi, în primă instanţă, vor face o verificare de rutină - aşa îi spunea instinctul ei. Simţi un fior în stomac, ceva între frică şi nerăbdare. O avertiza că era aproape. Că ceva se va întâmpla şi că trebuia să fie pregătită, numai ochi şi urechi, când va fi momentul.
   Maşina coborî un deal abrupt. Fiecare casă era mai joasă decât precedenta, astfel încât acoperişurile formau un model de lamă de ferăstrău neagră pe cerul întunecat. Francis Carter - sau David Parker - închiriase un apartament cu două camere la subsolul unei case mari. Asta se potrivea, oare? După părerea ei, da, după a altora, nu. Dacă Parker era într-adevăr omul pe care îl căutau, atunci cu siguranţă ar fi dorit să aibă un apartament separat, pentru intimitate. Dar, pe de altă parte, ar fi putut ţine un copil în apartament timp de două luni fără să observe nimeni? Sau oare l-a ţinut pe Neil în altă parte?
   Maşina încetini.
   Aflăm imediat.
   Dyson a parcat lângă un stâlp de iluminat care împrăştia o lumină lăptoasă şi ieşiră amândoi din maşină. Casa avea patru etaje şi părea strânsă între cele două proprietăţi învecinate. În faţă, nu erau lumini aprinse. Casa avea un zid mic de cărămidă, cu o poartă ruginită din metal, pe care Amanda o deschise încet înainte de a păşi pe cărare. În stânga, era o grădină neîngrijită, mică şi ponosită, de care nu se ocupa nimeni, iar scările care duceau la uşa de la intrare erau abrupte. După grădină, un al doilea şir de trepte coborau spre subsol, pe un culoar îngust, cu tavanul atât de jos încât de-abia puteai sta în picioare. De sus, Amanda văzu o fereastră. Uşa de la apartamentul lui Parker era probabil sub uşa de la intrare, care nu se mai vedea.
   Ea era în fruntea echipajului, coborând spre subsol; la stânga, vedea grădina la nivelul ochilor, iar pe măsură ce cobora, priveliştea se schimba, apărând zidul de cărămidă în stânga sa.
   Aerul era mai rece aici. I se păru că a coborât într-un mormânt. Geamul de la uşă era ca un pătrat negru, murdar, plin de pânze de păianjeni la colţuri. Uşa de la intrarea în apartamentul lui Parker de-abia se vedea în întuneric.
   Bătu cu pumnul în uşă şi strigă tare:
   - Domnul Parker? David Parker?
   Niciun răspuns.
   Aşteptă câteva secunde şi bătu din nou.
   - David, strigă tare. Eşti acolo?
   Din nou, linişte. Lângă ea, Dyson îşi duse mâinile pâlnie la ochi şi se uita pe geam, încercând să zărească ceva.
   - Nu văd nimic.
   Se depărtă.
   - Ce facem acum?
   Amanda încercă mânerul şi rămase surprinsă când se învârti cu un scârţâit. Uşa se deschise. Imediat, se simţi un miros greu de mucegai venind din apartament.
   - Mirosul ăsta e periculos pentru locatari, spuse Dyson.
   Deoarece stătea mai departe, Dyson nu putea simţi mirosul cum îl simţea ea. Periculos, se gândi ea, dar poate nu în sensul în care credea el că este. În cameră era întuneric beznă, iar ea avea o senzaţie ciudată, simţea un nod în stomac. O avertiza că aici o pândea un pericol.
   - Fii pe fază, îi spuse lui Dyson.
   Scoase o lanternă şi păşi cu atenţie înăuntru, ţinând mâneca hainei la nas şi gură ca să se protejeze, iar cu cealaltă luminând atent camera. Totul era plin de un praf gros, care se ridica în aer ca şi cum în cameră era nisip.
   Îndreptă lumina lanternei în jurul ei şi văzu crâmpeie de vechituri şi resturi: mobilă cenuşie ponosită, haine vechi mototolite şi amestecate, aruncate pe jos, pe un covor aspru, hârtii împrăştiate pe o masă şubredă din lemn. Tavanul şi pereţii aveau pete mari de umezeală. Pe peretele din dreapta era mobila de bucătărie, iar Amanda lumină cu lanterna farfuriile şi castroanele murdare; la un moment dat, i se păru că se mişcă ceva, aruncând în fugă o umbră mare pe perete.
   - Francis! strigă ea.
   Dar era clar că apartamentul nu mai era locuit. Locul fusese abandonat. Cineva plecase de acolo fără să mai încuie uşa de la intrare şi nu se mai revenise niciodată. Nimic. Chiria fusese plătită pe un an în avans, dar aparent nu se plătiseră şi utilităţile.
   Dyson se opri lângă ea.
   - Doamne!
   - Stai aici, îi spuse.
   Apoi păşi prudent printre vechiturile împrăştiate în cameră. În spate erau două uşi. Deschise una şi văzu o baie; mişcă lanterna în jur, abia abţinând-se să nu vomite. Puţea mai tare decât în cameră. Chiuveta din colţ era pe jumătate plină de apă stătută, iar pe jos erau prosoape îmbibate cu apă, găurite din cauza putrezirii şi înnodate la capete.
   Închise uşa de la baie şi deschise altă uşă. Aceasta ducea spre dormitor. Pregătindu-se pentru ceea ce putea găsi, învârti mânerul, deschise uşa şi lumină camera cu lanterna.
   - Ai găsit ceva?
   Nu băgă în seamă întrebare şi păşi atent peste prag.
   Şi aici plutea praful în aer, dar era clar că această cameră nu fusese la fel de neglijată ca restul casei. Covorul era moale, părea mai nou decât celelalte. Camera nu era mobilată, dar pe covor se vedeau locurile unde odată fusese aşezată mobila: acolo fusese probabil o comodă cu sertare, lângă perete, patru pătrăţele mici destul de distanţate puteau indica picioarele de la o masă lungă. Amanda putea doar să facă presupuneri. Una dintre urme era destul de adâncă, probabil că pe masă fusese pus ceva greu.
   Urmele nu sugerau prezenţa unui pat.
   Apoi, privirea îi fu atrasă de altceva şi îndreptă lanterna spre peretele opus. Putea jura că fusese văruit mai recent decât restul apartamentului.
   Erau acolo şi nişte desene. Fire de iarbă care păreau că ies din podea, cu flori simple, cu albine şi fluturi în zbor deasupra lor.
   Îşi aminti de fotografiile pe care le văzuse la dosar, fotografii din interiorul dependinţei din casa lui Frank Carter.
   O, Doamne!
   Mişcă uşor raza lanternei în sus.
   Aproape de tavan era desenat un soare furios, care se holba la ea cu ochi negri.

Patruzeci şi nouă

      Lui tati îi plăceau cărţile astea când era copil.
   Pete aproape că rosti cu voce tare aceste cuvinte când se lăsă în genunchi, lângă patul lui Jake, să ia o carte. În dormitor era o lumină difuză, iar Jake părea atât de mic, întins în pat sub pătură, încât, pentru un moment, Pete se simţi transportat într-o altă perioadă de timp. Îşi aminti cum îi citea lui Tom când era copil. Cărţile autoarei Diana Wynne Jones erau preferatele fiului său.
   Puterea celor trei. Nu-şi amintea conţinutul, dar coperta o recunoscuse imediat. Degetele îi tremurau în timp ce răsfoia cartea. Era o ediţie foarte veche. Coperţile erau roase la capete, iar cotorul era atât de uzat încât titlul se ştersese, pierdut printre şirul de cute. Oare era acelaşi exemplar pe care îl citise şi el acum mulţi ani? Credea că e acelaşi. Tom îl păstrase, iar acum îi citea fiului său. Nu era doar o poveste citită din generaţie în generaţie, din tată în fiu, ci erau exact aceleaşi pagini.
   Pete era surprins.
   Lui tati îi plăceau cărţile astea când era copil.
   Dar se abţinu înainte de a rosti fraza cu voce tare. Jake nu ştia de relaţia de rudenie dintre ei, dar nu era de datoria lui Pete să i-o dezvăluie. Nu va fi niciodată datoria sa. Aşa era mai bine. Chiar dacă dorea să demonstreze că se schimbase în aceşti ani şi că nu mai era tatăl îngrozitor din amintirile cele mai negre ale lui Tom, nu putea nici să-şi aroge acum meritele unor relaţii mai bune.
   Dacă acel om dispăruse, trebuia să dispară şi vanitatea sa. Să fie un om nou în locul lui.
   - Ia să vedem...
   Lumina din cameră făcea ca vocea lui să răsune calm şi blând.
   - Până unde ai citit?
   După aceea, coborî la parter şi se aşeză în linişte pe canapea, în sufragerie, lângă cartea de care nu se atingea deocamdată. Rememora atmosfera plină de căldură din camera lui Jake, pe care acum o adusese cu sine; dorea să o savureze câteva momente.
   Pentru o lungă perioadă de timp, se luase cu alte lucruri care îi făceau plăcere - cărţi vechi, mâncare, programe la televizor - ritualuri care îl ajutau să-şi ţină mintea ocupată şi să nu se mai gândească la lucruri periculoase. Acum nu se mai simţea la fel. Vocile tăcuseră. Dorinţa de a bea era moartă în seara asta. Mai era încă acolo, ca o lumânare stinsă care mai fumegă puţin, dar flacăra şi strălucirea îi pieriseră.
   Fusese atât de plăcut să-i citească lui Jake! Băiatul fusese cuminte şi atent, iar după o pagină sau două, dorise să continue el lectura. Cu toate că se mai poticnea, observase că avea o fluenţă impresionantă pentru vârsta lui. Şi era imposibil să nu simţi o pace interioară. Chiar dacă Pete îi distrusese copilăria lui Tom, fiul său nu făcuse la fel.
   După un sfert de oră, Pete urcă la etaj să vadă ce face Jake şi văzu că adormise rapid. Rămase acolo câteva momente şi se minună de cât de liniştit dormea băieţelul.
   Uite ce pierzi dacă bei!
   Îşi spuse asta de multe ori privind fotografia lui Sally, iar mintea îi fugea spre amintirile din viaţa pe care o pierduse. De cele mai multe ori, era de-ajuns, dar uneori nu, iar ultimele luni fuseseră îngrozitor de grele. Rezistase cumva. Uitându-se la Jake acum, era de-a dreptul bucuros că se ţinuse tare. Cu toate că viitorul era incert, totuşi, exista un viitor.
   Uite ce câştigi dacă nu bei!
   Acest gând era mai revigorant. Era diferenţa dintre regret şi alinare, dintre focul stins din căminul său, plin de cenuşa morţii, şi un foc care arde vioi. Nu pierduse asta. Poate nu o regăsise încă pe deplin. Dar nu o pierduse.
   Jos, în sufragerie, citise puţin, dar se gândea la anchetă şi îşi verifica mereu telefonul ca să vadă dacă nu are vreun mesaj nou. Nimic. Amanda trebuia să fi ajuns acolo până acum, iar Francis Carter era fie reţinut, fie interogat în acest moment. Cel puţin aşa spera. Erau prea ocupaţi să-i mai dea mesaj şi asta însemna pentru el că se îndreptau în direcţia cea bună.
   Francis Carter.
   Şi-l amintea pe băiat foarte bine, chiar dacă Francis Carter era o cu totul altă persoană acum: acel băieţel se transformase într-un bărbat în toată firea. Acum 20 de ani, Pete vorbise cu el de câteva ori, dar audierile trebuiau conduse de echipe de ofiţeri antrenate special în discuţiile cu copii.
   Francis era mic, palid şi bântuit de ororile la care asistase. Stătea mereu cu capul plecat şi cel mai adesea dădea răspunsuri monosilabice. Era evident că suferise o traumă enormă stând în casă cu tatăl său. Era un copil vulnerabil, care trecuse prin Iad.
   Îi reveniră în minte cuvintele lui Carter.
   Tricoul este tras peste faţă, aşa cum îmi place mie, ca să nu-l văd bine.
   Copiii erau toţi la fel pentru el; oricare era bun de ucis, însă nu dorea să le vadă chipurile. De ce? Carter îşi imagina oare că victima este propriul său fiu? Un băiat de care nu se putea atinge fără să fie prins, iar astfel ura pe care o simţea faţă de el să se îndrepte spre alţi copii? Era posibil aşa ceva?
   Pete rămase nemişcat un moment.
   Dacă era aşa, cum ar reacţiona un copil? Ce ar simţi el? Că trăia degeaba şi merita să moară, poate? Se simţea vinovat din cauza vieţilor pierdute în locul vieţii sale? I se înfiripase o dorinţă sinceră de a face schimbări. O dorinţă de a ajuta copiii ca el, deoarece făcând asta, putea să se vindece cumva.
   Ăsta e un tip care are grijă.
   Carter vorbise despre bărbatul din fotografia pe care i-o arătase.
   Zâmbea uitându-se la el.
   Nu asculţi, Peter.
   Neil Spencer fusese ţinut captiv două luni şi în tot acest timp fusese bine îngrijit. Cineva avusese grijă de el. Până când s-a întâmplat ceva, iar Neil a fost ucis. Îi aruncase trupul în acelaşi loc de unde fusese răpit. Pete îşi aminti ce i-a trecut prin cap atunci când s-a descoperit cadavrul băiatului pe terenul viran. Parcă cineva returnase un cadou pe care nu-l mai dorea.
   Acum nu mai gândea la fel.
   Poate era doar un experiment nereuşit.
   Deodată, îl auzi pe Jake ţipând din dormitor.

Cincizeci

      Am stabilit o întâlnire cu Karen într-un pub la câteva străzi de casa mea, nu departe de şcoală.
   Era crâşma satului, numită pur şi simplu Featherbank şi mă simţeam cam stânjenit când am ajuns. Era o seară caldă, iar terasa din grădina de lângă stradă era plină de oameni. Prin ferestrele mari se vedea şi forfota din interior. Aşa cum am mers la locul de joacă în prima zi a lui Jake, mi se părea că intru undeva unde toată lumea se cunoştea, iar eu nu aparţineam locului şi n-o voi face niciodată.
   Am văzut-o pe Karen la bar şi mi-am croit drum prin mulţime, trecând pe lângă trupuri înfierbântate şi râsete. În seara asta, nu purta haina ei enormă, distinctivă. Era îmbrăcată în blugi şi o bluză albă. Mă cuprindeau emoţiile cu cât mă apropiam mai tare de ea.
   - Hei! am spus tare să acopăr zgomotele.
   - Bună.
   Mi-a zâmbit, apoi mi-a vorbit la ureche.
   - Ai ajuns la fix. Ce bei?
   Am aruncat o privire spre cele mai apropiate dozatoare şi am ales ceva la întâmplare. Ea plăti, îmi dădu halba, apoi se îndepărtă de bar şi îmi făcu semn din cap să o urmez prin mulţime, în fundul pubului. În timp ce mă ţineam după ea, mă întrebam dacă îmi făcusem greşit socoteala pentru seara asta, iar ea mă ducea să întâlnesc un grup de prieteni.
   Dar mai era o uşă chiar lângă bar, iar ea a împins-o şi am dat într-o altă terasă în grădina din spatele cârciumii, mai retrasă şi înconjurată de copaci.
   Erau mese rotunde, din lemn, aşezate la distanţă între ele; pe iarbă era şi o mică zonă de joacă, unde câţiva copii îşi croiau drum peste poduri cu frânghii joase, cât părinţii lor stăteau de vorbă şi serveau băutura în apropiere. Aici era mai puţin aglomerat şi Karen m-a condus spre o masă liberă din capăt.
   - Am fi putut lua şi copiii, am spus.
   - Dacă eram nebuni, da.
   Ea se aşeză.
   - Îmi închipui că ai reuşit să găseşti o bonă, doar nu eşti complet iresponsabil.
   M-am aşezat lângă ea.
   - Da. Pe tatăl meu.
   - Uau.
   Clipi.
   - După tot ce mi-ai spus înainte, trebuie să fie ciudat.
   - Este ciudat, da. Nu l-aş fi rugat în mod normal, dar... ce să-i faci. Am vrut să ies, să beau ceva şi nu puteam lăsa un cerşetor în locul lui.
   A ridicat din sprâncene, iar eu am roşit.
   - Vorbeam de el, nu de tine.
   - Ha! Apropo, tot ce discutăm acum e neoficial.
   Şi-a pus mâna pe braţul meu şi a zăbovit câteva secunde mai mult decât trebuia.
   - Oricum, mă bucur că ai venit, spuse ea.
   - Şi eu.
   - Hai noroc!
   Am ciocnit paharele.
   - Şi nu eşti deloc îngrijorat în privinţa tatălui tău?
   - Tatăl meu?
   Am dat din cap.
   - Sincer, nu. Nu la nivelul ăsta. Nu ştiu cum mă simt în legătură cu asta, sincer. Nu este ceva permanent. Nu este nici măcar ceva, drept să-ţi spun.
   - Da. E un mod rezonabil de a privi lucrurile. Oamenii îşi fac prea multe griji de natura lucrurilor. Uneori, este mai bine să te laşi purtat de vânt. Şi Jake?
   - O, probabil că îl place mai mult decât pe mine.
   - Sunt sigură că nu-i adevărat.
   Mi-am amintit cum era Jake chiar înainte de a pleca şi alungam din gând vinovăţia cu pricina.
   - Poate, am spus.
   - Aşa cum ţi-am zis, eşti prea aspru cu tine însuţi.
   - Poate, am spus din nou.
   Mi-am sorbit băutura. O parte din mine rămase cu nervii întinşi la maxim, însă mi-am dat seama acum că nu are nicio legătură cu petrecerea timpului cu Karen. De fapt, m-a surprins cât de relaxat mă simţeam acum, că eram aici, şi cât de firesc stăteam atât de aproape de ea, puţin mai aproape decât ar şedea prietenii de obicei. Nu îmi făceam nervi fiindcă încă eram îngrijorat din cauza lui Jake. Cu greu îmi luam gândul de la el şi nu puteam să scap de senzaţia că era infinit mai important pentru mine să fiu în alt loc, deşi îmi doream foarte mult să fiu aici.
   Mi-am luat o băutură şi mi-am zis în sinea mea să las prostiile.
   - Ziceai că mama ta are grijă de Adam?
   - Da.
   Karen dădu ochii peste cap şi începu să-mi explice întreaga situaţie. Se mutase în Featherbank anul trecut, alegând oraşul doar pentru că mama ei locuia aici. Ţineau una la alta, femeia se purta frumos cu Adam, iar Karen şi-a dat seama că sprijinul ei îi va fi de ajutor până se va pune din nou pe picioare.
   - Tatăl lui Adam a ieşit din peisaj?
   - Crezi că aş fi ieşit cu tine dacă era?
   Karen zâmbi. Am ridicat din umeri uşor, neputincios, iar ea şi-a vărsat furia.
   - Nu, nu mai face parte din viaţa noastră. Şi poate că vine ca o lovitură pentru Adam, dar uneori copiilor le e mai bine aşa, chiar dacă nu îşi dau seama întotdeauna pe moment. Brian - ăsta-i fostul meu - să spunem doar că a fost ca tatăl tău în anumite privinţe. Multe privinţe.
   A luat o gură din propria băutură şi simţeam că era cazul să ne îndepărtăm de la subiect, deşi tăcerea nu era una apăsătoare. Unele conversaţii ar trebui să aibă loc mai târziu sau chiar niciodată. Între timp, îi urmăream pe copii urcându-se pe echipamentele de joacă din colţul îndepărtat al grădinii. Se lăsa seara. Cerul devenea mai întunecat şi musculiţele zburau printre copacii din jurul nostru.
   Dar tot era cald şi plăcut. Cu o singură excepţie...
   M-am uitat în altă direcţie acum. Gândul mă purta deja la locul casei mele faţă de aici; nici măcar nu eram chiar atât de departe de Jake: probabil doar la câteva sute de metri de zborul unui cârd de ciori. Dar părea prea departe. Şi privindu-i din nou pe copii, nu mă gândeam doar la lăsarea întunericului, ci şi la lumina cumva stranie. Găseam totul neplăcut şi ciudat.
   - O, spuse Karen, căutând prin geantă. Tocmai mi-am amintit. Am adus ceva. E un pic jenant, dar îmi dai un autograf?
   Cea mai recentă carte a mea. Simpla ei vedere mi-a amintit de cât de greu ţineam pasul, de unde şi uşoara panică. Evident, se dorea a fi un gest frumos, unul destul de prostesc, pe deasupra, aşa că m-am forţat să zâmbesc.
   - Sigur.
   Mi-a dat un pix. Am deschis cartea la pagina de gardă şi am început să scriu.
   Lui Karen.
   M-am oprit. Nu îmi venea în minte ce să aştern pe hârtie.
   Chiar mă bucur că te-am întâlnit! Sper să nu crezi că asta e o prostie.
   Când oamenii primesc cărţi cu dedicaţie de la autor, unii aşteaptă să citească ce e acolo. Karen nu era una dintre aceste persoane. Râse când a văzut ce-am scris.
   - Sunt sigură că nu. Oricum, ce te face să crezi că o voi citi? O voi pune direct pe eBay, amice.
   - Un lucru foarte bun, deşi nu m-aş gândi încă la pensie în locul tău.
   - Nu-ţi fă griji!
   Se lăsa tot mai întuneric în jurul nostru. Am aruncat din nou o privire la zona de joacă şi am văzut o fetiţă într-o rochie albastră cu alb stând acolo; se uita şi ea la mine. Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă şi tot ce era terasa din grădină a rămas neobservat în fundal. Apoi rânji şi alergă spre unul dintre podurile de frânghii şi o altă fetiţă alerga după ea, râzând.
   Am scuturat din cap.
   - Eşti bine? întrebă Karen.
   - Da.
   - Hmmm. Nu ştiu dacă să te cred. E vorba de Jake?
   - Cred că da.
   - Îţi faci griji pentru el?
   - Nu ştiu. Poate. Probabil nu-i nimic, doar că e prima dată când ies fără el seara. Şi mi-e bine, sincer. Dar mă simt...
   - Chiar al naibii de ciudat?
   - Un pic, da.
   - Ştiu ce simţi.
   Zâmbi înţelegător.
   - A fost la fel pentru mine când am început să-l las singur pe Adam. Este ca şi cum te priponeşte ceva de casă şi se slăbeşte legătura. În adâncul tău, te încearcă nevoia să te întorci.
   Am dat din cap, deşi părea că încuviinţez mult mai mult decât atât. Simţeam lăuntric că lucrurile nu stau deloc cum ar trebui. Probabil că dramatizam prea mult ce descria ea.
   - E-n regulă, spuse Karen. Sincer. Aşa-i la început. Să terminăm băuturile şi poţi să te întorci acasă; cine ştie, poate mai ieşim peste ceva timp. Doar dacă vrei şi tu, bineînţeles.
   - Sigur că vreau.
   - Bun.
   Se uita la mine, amândoi priveam unul în ochii celuilalt, iar spaţiul dintre noi ne deschidea multe posibilităţi. Mi-am dat seama că acesta este un moment în care aş putea să mă aplec s-o sărut şi că, dacă aş face-o, ea mi-ar răspunde. Că am închide amândoi ochii în timp ce buzele ni s-ar întâlni şi că sărutul va fi la fel de blând ca respiraţia. Ştiam, de asemenea, că, dacă nu o fac, unul din noi va trebui să se întoarcă cu spatele. Dar momentul va rămâne acolo, vom şti amândoi de el şi în viitor va reapărea.
   Aşa că putem să îl trăim acum.
   Şi eram pe cale să trec la acţiune când telefonul meu a început să sune.

Cincizeci şi unu

      Se făcuse după-amiază şi Jake şi tăticul său se întorceau de la şcoală. De obicei, mami era cea care îl lua în acea zi, pentru că era una dintre zilele de muncă ale lui tati, dar lucrurile au stat altfel.
   Tati scria poveşti să-şi câştige existenţa, iar oamenii îl plăteau să le citească, ceea ce lui Jake i se părea ceva foarte tare. Şi tati era uneori de acord cu treaba asta. În primul rând, nu trebuia să poarte costum, să meargă la birou în fiecare zi şi să i se spună ce să facă, aşa cum păţeau mulţi alţi părinţi. Dar îi venea şi greu, căci nu părea un loc de muncă pentru alţii.
   Jake nu ştia toate dedesubturile, dar era oarecum conştient de faptul că asta provocase probleme între părinţii lui la un moment dat, în sensul că tati îl ducea şi îl lua de la şcoală de cele mai multe ori, ceea ce însemna că nu scria destul de multe poveşti. Au găsit soluţia, iar mami a început să-l ia mai des. Aceasta trebuia să fie una dintre zilele ei. Însă a apărut tati şi i-a explicat că mami nu se simţea bine, aşa că a trebuit să vină în locul ei.
   Asta a spus. A trebuit să vină în locul ei.
   - Se simte bine? întrebă Jake.
   - E bine, spuse tati. A fost un pic ameţită când s-a întors de la serviciu şi s-a întins în pat.
   Jake l-a crezut, pentru că mama era bine, desigur. Dar tati părea mai încordat decât de obicei, iar Jake se întreba dacă povestea la care lucra mergea mai prost decât se aştepta şi că, dacă a venit să-l ia pe Jake, asta însemna că... ei, bine... Care-i opusul cireşei de pe tort?
   Jake se simţea adesea ca o povară pentru tati. Intuia că lucrurile ar sta mai bine dacă el n-ar fi prin preajmă.
   În maşină, tati l-a întrebat, ca de obicei, cum i-a fost ziua, ce s-a mai întâmplat şi ce-a mai făcut. Ca întotdeauna, Jake s-a străduit să nu-i răspundă la întrebări. Nu era nimic interesant de spus şi, oricum, el nu credea că pe tati îl interesează prea tare subiectul.
   Au oprit maşina în faţa casei.
   - Pot intra să o văd pe mami?
   Într-un fel, se aştepta ca tati să refuze, deşi nu era sigur de ce - poate pentru că era ceva ce Jake voia cu adevărat să facă, aşa că tati va spune nu doar să-i strice lui cheful. Dar nu era drept, iar tati pur şi simplu zâmbi şi-i ciufuli părul.
   - Desigur, amice. Fii drăguţ cu ea, bine?
   - Voi fi.
   Uşa era descuiată şi fugi în casă fără să-şi scoată pantofii. Din cauza asta, de obicei, mami îl certa, pentru că îi plăcea să fie curăţenie şi ordine în casă, dar papucii nu erau murdari de nimic, iar el voia să o vadă şi să încerce să o facă să se simtă mai bine. O zbughi prin bucătărie spre camera din faţă.
   Apoi se opri.
   Fiindcă era ceva în neregulă. Perdelele din fundul camerei erau trase, iar soarele după-amiezii pătrundea într-un unghi, scăldând în lumină jumătate din cameră. Părea o atmosferă paşnică, unde domnea liniştea şi nemişcarea. Dar asta era problema. Chiar şi când cineva se ascunde de tine, de obicei poţi spune că e acolo, pe undeva, căci oamenii ocupă spaţiu şi asta schimbă cumva presiunea. Dar casa nu lăsa deloc impresia asta acum.
   Părea goală.
   Tati era încă afară, probabil umbla la maşină. Jake trecu încet prin camera din faţă, iar încăperea parcă îl urma din spate. Se lăsase o linişte atât de adâncă încât simţea că i-ar putea face rău dacă nu ar fi atent.
   Lângă fereastră, uşa era deschisă. Ducea spre o mică zonă din josul scărilor. Pe măsură ce Jake se apropia, o putea vedea din ce în ce mai mult. Geamul pătat al uşii din spate.
   Nu-şi mai auzea decât bătăile inimii.
   Tapetul alb.
   Se apropia foarte încet, abia se mişca.
   Balustrada din lemn noduroasă.
   Se uită în jos la podea.
   Mami...
   - Tati!
   Jake urlă chiar înainte să se trezească. Apoi se vârî sub plapumă şi îl strigă din nou, cu inima bătând nebuneşte. Nu mai avusese coşmarul de când locuiau în fosta casă, iar şocul se accentuă de când dispăruse.
   Aştepta.
   Nu putea spune cât era ceasul sau cât dormise, dar sigur tati ajunsese acasă de ceva timp. O clipă mai târziu, auzi paşi hotărâţi urcând scările.
   Jake riscă să dea cu capul de ceva. Lumina de pe hol încă era aprinsă şi o umbră se prelinse în cameră când intră cineva.
   - Hei, spuse bărbatul încet. Ce s-a întâmplat?
   Pete, îşi aminti Jake. Îi plăcea mult de Pete, dar nu era tăticul lui, iar el pe tati îl aştepta şi de el avea nevoie să vină acum. Pete era foarte bătrân, însă se aşeză picior peste picior lângă pat rapid, dintr-o mişcare.
   - Ce s-a întâmplat?
   - Am avut un vis urât. Unde-i tati?
   - Încă nu s-a întors. Coşmarurile sunt groaznice, nu-i aşa? Ce-ai visat?
   Jake scutură din cap. Nu i-a spus niciodată nici lui tati despre ce era coşmarul şi nici nu era sigur că o va face vreodată.
   - E-n regulă.
   Pete dădu din cap afirmativ pentru sine.
   - Am şi eu vise urâte, ştii? Chiar destul de des. Dar cred că e un lucru bun să le avem.
   - Cum poate fi ăsta un lucru bun?
   - Pentru că uneori ni se întâmplă lucruri foarte rele şi nu ne place să ne gândim la ele, astfel încât ele ajung undeva, înăuntrul capului nostru.
   - Ca viermii de ureche?
   - Presupun că da. Dar trebuie să iasă afară până la urmă. Şi, prin vise urâte, creierul nostru le face faţă. Le sparge în bucăţi mai mici, până când, în cele din urmă, nu mai rămâne nimic.
   Jake înţelegea asta. Coşmarul fusese mai înspăimântător ca niciodată, aşa că se simţea de parcă mintea lui construia ceva în loc să demoleze. Dar se sfârşea întotdeauna în acelaşi punct, înainte să şi-o poată aminti cum trebuie pe mami întinsă pe podea. Poate că Pete avea dreptate. Poate că era atât de speriat în mintea lui încât trebuia să se adune pentru acea privelişte pentru ca apoi ea să înceapă să se destrame.
   - Ştiu că nu schimbă situaţia, spuse Pete. Dar ştii ce? Un coşmar nu te poate răni niciodată. N-are de ce să-ţi fie frică.
   - Ştiu asta, răspunse Jake. Dar tot îl vreau pe tati.
   - Sigur se va întoarce curând.
   - Am nevoie de el acum.
   Odată cu revenirea coşmarului şi avertismentul fetiţei de mai devreme, Jake simţea mai mult ca niciodată că ceva nu era în regulă.
   - Îl poţi suna şi convinge să vină acasă?
   Pete a tăcut o clipă.
   - Te rog! îl imploră Jake. N-o să se supere.
   - Ştiu.
   Pete îşi scoase telefonul mobil, iar Jake se uita neliniştit în timp ce căută numărul, apăsă pe ecran, apoi îl puse la ureche.
   Jos, se deschise uşa din faţă.
   - Ah!
   Pete anulă apelul.
   - E-n regulă atunci! Te descurci singur un minut în timp ce cobor şi urc înapoi?
   Nu, îşi zise Jake, nu e ok. Nu voia să mai rămână nicio secundă aici, singur în întuneric. Măcar tati ajunsese acasă şi se simţea foarte uşurat din cauza asta.
   - Bine.
   Pete se ridică şi ieşi din cameră, iar Jake îl auzea cum cobora pe scări, strigându-l apoi pe tati pe nume.
   Jake privi înspre partea luminată a holului, dincolo de uşa dormitorului, ascultând cu atenţie. Preţ de câteva secunde, s-a lăsat liniştea. Apoi a auzit ceva ce nu putea desluşi. Un fel de mişcare, de parcă se muta mobila. Şi oameni vorbind, doar că erau sunete în loc de cuvinte, ca atunci când te străduieşti din greu să-ţi iasă ceva şi efortul produce zgomot.
   Un alt zgomot puternic. Ceva greu căzând.
   Şi apoi, din nou, linişte.
   Jake s-a gândit să-l cheme pe tati, dar, din cine ştie ce motiv, inima îi bătea din nou să-i spargă pieptul, la fel de puternic ca atunci când s-a trezit pentru prima dată din coşmar, iar liniştea îi răsuna atât de tare în cap încât simţea că e din nou în coşmar, înapoi în fosta lor cameră din faţă.
   Se holbă la holul gol, aşteptând.
   Câteva secunde mai târziu, se auzi un nou sunet. Din nou, paşi pe scări. Venea cineva, dar se mişca încet şi atent, de parcă s-ar fi speriat de linişte şi el.
   Şi atunci cineva i-a şoptit numele.

Cincizeci şi doi

      - Sunt sigură că totul e-n regulă.
   Grăbindu-se în urma mea, Karen a încercat să pară degajată. Şi fără îndoială că avea dreptate; cu siguranţă, exageram - mergeam atât de repede încât ea se străduia să ţină pasul. Venise cu mine fără să discutăm despre asta, dar dacă nu ar fi făcut-o, aş fi alergat acum. Pentru că, deşi avea dreptate şi probabil nu era cazul să-mi fac griji, inima îmi spunea altceva.
   Simţeam că ceva rău se întâmplase.
   Mi-am scos mobilul şi am încercat să-i telefonez din nou tatei. M-a sunat înapoi la cârciumă, dar s-a întrerupt înainte să apuc să-i răspund. Ceea ce însemna că trebuie să se fi întâmplat ceva. Dar când am încercat să-l apelez, nu a mai răspuns.
   Telefonul tot suna. El însă nu răspundea.
   - La dracu’!
   Am închis telefonul când am ajuns în capătul străzii mele. Poate că a apelat din greşeală sau s-a răzgândit şi nu mai voia să-mi vorbească. Dar mi-am amintit cât de respectuos fusese mai devreme şi cât de mult s-a bucurat când l-am lăsat să aibă grijă de Jake şi să facă parte măcar puţin, din vieţile noastre. Nu m-ar fi sunat dacă se putea descurca singur. Dacă nu era ceva important.
   Peste terenul viran din dreapta se lăsase seara. Părea să nu fie nimeni acolo acum, dar era deja prea întuneric şi nu se vedea nimic în depărtare. Am grăbit pasul, conştient că probabil Karen mă considera nebun. Dar mă cuprinse panica, oricât de iraţional ar părea şi asta conta mai mult.
   Jake...
   Am ajuns pe alee.
   Uşa din faţă era deschisă şi o rază de lumină ne arăta calea.
   De laşi uşa întredeschisă...
   Şi atunci am început să alerg.
   - Tom!
   Am ajuns la uşă şi m-am oprit în prag. Erau pete de sânge şi urme de paşi pe lemnul de la baza scărilor.
   - Jake? am strigat în casă.
   Era linişte. Am păşit cu grijă înăuntru, auzindu-mi inima care bătea să-mi spargă pieptul.
   Karen ajunse şi ea.
   - Ce? O, Doamne!
   M-am uitat în dreapta, în camera din faţă, şi ce-am văzut era lipsit de sens. Tatăl meu sta întins pe partea lui, cu spatele la mine, ghemuit pe podea, lângă fereastră, de parcă s-ar fi culcat dinadins acolo. Dar era sânge de jur împrejur. Am scuturat din cap. Corpul lui se scălda în sânge. Capul lui era într-o baltă de sânge. Nu se mişca deloc. Am rămas şi eu neclintit pentru o clipă, nevenindu-mi să cred ce-mi vedeau ochii.
   Karen, care era lângă mine, trase puternic aer în piept să-şi stăpânească groaza. M-am întors uşor şi am văzut că era lividă. Căscă ochii şi îşi puse mâna la gură.
   Jake, mi-am zis.
   - Tom!
   Dar n-am mai auzit nimic după aceea, căci gândul la fiul meu m-a readus la viaţă, împingându-mă la acţiune. Am trecut pe lângă ea, am înconjurat-o, apoi m-am îndreptat direct spre scări şi le-am urcat cât de repede am putut. Mă rugam. Spuneam în gând: dă Doamne!
   - Jake!
   Era sânge şi sus, la etaj, pe palier: covorul era înţesat de urmele de pantofi ale celui care săvârşise atrocitatea de jos. Cineva îl atacase pe tatăl meu, apoi a venit aici, aici, să...
   Camera fiului meu.
   Am intrat. Cuvertura era întinsă frumos pe pat. Jake nu era acolo. Nu era nimeni acolo. Am stat înmărmurit preţ de câteva secunde, groaza intrase în mine.
   La parter, Karen vorbea la telefon cu frenezie. Ambulanţa. Poliţia. Urgent. Cuvinte fără sens pentru mine în acel moment. Se părea că mintea mea refuza totul - ca şi cum craniul meu s-ar fi deschis brusc şi ar fi fost expus unui caleidoscop de neînţeles al ororilor.
   M-am dus spre pat.
   Jake dispăruse, dar acest lucru nu era posibil, Jake nu putea să fi dispărut.
   Nu se putea întâmpla aşa ceva.
   Pachetul său cu Lucruri Speciale era întins pe podea, lângă pat. Când l-am ridicat, ştiind că el nu ar fi plecat nicăieri de bună voie fără el, realitatea crudă m-a lovit în moalele capului. Pachetul era aici, dar nu şi Jake. Nu trăiam un coşmar. Se întâmpla în realitate.
   Fiul meu dispăruse.
   Atunci am încercat să ţip.

Partea a cincea

Cincizeci şi trei

      Primele 48 de ore de la dispariţia unui copil sunt cruciale.
   Când Neil Spencer a fost răpit, primele două ore fuseseră pierdute, pentru că nimeni nu şi-a dat seama că dispăruse. În cazul lui Jake Kennedy, ancheta începuse la câteva minute după ce tatăl său şi prietena lui au ajuns acasă. În acel moment, Amanda era cu Dyson în departamentul de poliţie, la optzeci de kilometri distanţă. Au ajuns cu maşina cât de repede au putut.
   Afară, la casa lui Tom Kennedy, ea s-a uitat la ceas. Trecuse de 10 noaptea. Se pusese în mişcare tot mecanismul pentru găsirea unui copil dispărut. Casa de lângă ea arăta ciudat, strălucea şi era plină de viaţă, cu siluete din umbră mişcându-se după perdele, iar în susul şi în josul străzii, ofiţerii stăteau pe verande, punând vecinilor întrebări. Lanternele cercetau câmpul de peste drum. Erau luate declaraţii, se adunau informaţiile de pe camerele de supraveghere ale poliţiei; oamenii plecaseră în căutări.
   În alte circumstanţe, Pete ar fi fost el însuşi alături de echipajele aflate în urmărire. Dar nu în seara asta, desigur.
   Încercând să îşi păstreze calmul, ea îşi scoase telefonul şi sună la spital să afle veşti noi, apoi ascultă ştirile cu lehamite. Pete nu îşi revenise din leşin şi era în aceeaşi stare critică. Hristoase! Îşi aminti cât de bine se ţinea pentru un bărbat de vârsta lui, dar se pare că a contat prea puţin în această seară. Poate că i-a fost greu să se concentreze, din anumite motive, şi a fost luat prin surprindere; fusese rănit de puţine ori când se apăra, dar era înjunghiat de mai multe ori în lateral, la gât şi la cap. Fusese un atac frenetic şi inutil - o tentativă de omor clară, iar orele următoare aveau să decidă dacă această tentativă a avut succes. I s-a spus că sunt slabe şanse să treacă de noaptea asta. Nu putea decât să spere că starea lui fizică bună îl va ajuta de acum încolo, aşa cum nu se întâmplase până acum.
   Vei reuşi, Pete, îşi spuse ea.
   Va trece cu bine de această încercare. Trebuia s-o facă.
   Puse telefonul jos şi verifică rapid dosarul cazului online pentru actualizări. Nimic nou deocamdată. Ofiţerii le luaseră deja declaraţii lui Tom Kennedy şi femeii cu care ieşise, Karen Shaw. Amanda recunoscu numele; Shaw era un reporter local care relata crime. Potrivit declaraţiilor lor, ei s-au întâlnit pur şi simplu pentru a bea ceva ca prieteni. Copiii lor erau colegi de clasă la şcoală, aşa că poate asta era tot, însă Amanda spera, de dragul tuturor, că Shaw prezenta mai multă încredere decât cea mai mare parte a colegilor ei de branşă. Mai ales acum.
   Pentru că încă nu ştia de ce fusese Pete aici.
   Îşi aminti cât de plin de viaţă părea în această după-amiază citind mesajul pe care îl primise şi apoi pregătindu-se pentru ce avea să urmeze.
   Ea bănuise atunci o întâlnire de alt fel. În realitate, trebuie să fi fost asta - şi orice s-a dovedit a fi asta, rămâne faptul că Pete era implicat în caz şi nu avea ce să caute aici în afara serviciului. Arăta a lipsă de profesionalism. Ceea ce o deranja mai mult era că ea îl împinsese efectiv în acest punct.
   Ar fi vrut ca el să fie fericit. Dacă nu ar fi făcut presiuni, el ar fi rămas în viaţă.
   Este încă în viaţă.
   Trebuia să îşi păstreze speranţa. Mai mult decât orice, acum trebuia să facă dovadă de profesionalism şi să se concentreze. Nu-şi putea permite să se lase copleşită de emoţii. Vinovăţie. Frică. Furie. Odată eliberate, oricare dintre ele s-ar dezlănţui şi le-ar antrena şi pe celelalte ca o haită de câini în lanţuri. Şi asta nu ajuta cu nimic.
   Pete era încă în viaţă.
   Jake Kennedy era încă în viaţă.
   Nu avea de gând să piardă pe niciunul din ei. Era însă cineva, de care se putea ocupa în acest moment, aşa că, în cele din urmă, închise dosarul cazului şi coborî din maşină.
   În casă, păşi cu grijă peste petele uscate de sânge din josul scărilor, apoi intră cu precauţie în camera din faţă, pregătindu-se pentru ce ştia că o să vadă.
   Mai mulţi criminalişti lucrau aici făcând măsurători, analize şi fotografii, însă ea îi ignoră, concentrându-se pe măsuţa de cafea răsturnată şi, inevitabil, pe sângele închegat de pe podea. Era destul de mult şi îi simţea mirosul în aer. În cariera ei, se confruntase cu situaţii mai grave decât cea de faţă, dar faptul că Pete fusese cel atacat făcea lucrurile pe care le vedea imposibil de acceptat.
   Urmări pentru o clipă echipele de investigatori. Munca de criminalist era atât de sumbră, de minuţioasă, încât simţi cum camera primea deja tratamentul unei scene a crimei. Ca şi cum toată lumea de aici ştia un adevăr, iar ea nu fusese pusă la curent.
   Trecu prin camera de oaspeţi. Pereţii erau înţesaţi cu rafturi de bibliotecă şi câteva cutii pe podea rămase nedespachetate. Tom Kennedy păşea înainte şi înapoi printre ele, urmând un traseu elaborat. Karen Shaw era pe un scaun, lângă o masă de calculator, sprijinindu-se de-un cot, cu cealaltă mână la gură, privind fix în podea.
   Tom o văzu pe Amanda şi se opri. Ea îi recunoscu expresia feţei.
   Oamenii reacţionau diferit în astfel de situaţii - unii rămâneau neobişnuit de calmi, alţii se ţineau ocupaţi prin mişcare şi activitate - dar, în orice caz, comportamentul era unul de deplasare a încărcăturii afective spre altceva. În momentul de faţă, Tom Kennedy se panica şi se străduia să nu-şi piardă cumpătul. Dacă nu se putea îndrepta în direcţia fiului său, trebuia să fie în altă parte. După ce s-a oprit din mers, a început să tremure din toate încheieturile.
   - Tom, îi spuse ea. Ştiu cât de greu îţi vine. Ştiu că pentru tine e un lucru îngrozitor. Dar trebuie să mă asculţi şi să crezi în mine. O să-l găsim pe Jake. Îţi promit.
   Se uită şi el în ochii ei. Nu o credea, evident, şi poate că era o promisiune pe care să nu o poată respecta. Dar era serios cu privire la ce spunea. Se vedea în ea hotărârea. Nu se va opri, nu-şi va găsi odihna până când nu-l va afla pe Jake şi-l va prinde pe bărbatul care l-a răpit. Şi care îl răpise pe Neil Spencer înaintea lui. Şi îl rănise atât de grav pe Pete.
   Nu se va pierde niciun alt copil cât sunt eu la datorie.
   - Credem că ştim cine l-a luat şi-l vom găsi. Aşa cum am spus, îţi dau cuvântul meu. Fiecare ofiţer disponibil s-a mobilizat să vâneze acest bărbat şi să-ţi găsească fiul. Îl vom aduce în siguranţă acasă.
   - Cine e?
   - Nu pot spune acum.
   - Fiul meu este singur cu el.
   I se vedea pe faţă, în acest moment, că lua în calcul tot ce poate fi mai îngrozitor - că îi vâjâia capul de cele mai groaznice orori imaginabile.
   - Ştiu că e greu, Tom, îl consolă ea. Dar vreau să ţii minte un lucru, presupunând că acesta este acelaşi om care l-a luat pe Neil Spencer, Neil a fost bine îngrijit la început.
   - Şi apoi ucis. 
   O lăsase fără replică. În schimb, se gândi la apartamentul abandonat pe care l-a vizitat cu câteva ore mai devreme şi la modul în care Francis Carter recrease decoraţiunile din anexa locuinţei tatălui său. Probabil că a văzut ororile de acolo în copilărie şi se pare că nu scăpase niciodată cu adevărat de acea cameră - că o parte din el a rămas prinsă acolo, neputând să depăşească momentul. Da, avusese grijă de Neil Spencer o vreme. Dar s-a lăsat pradă unui alt impuls mai întunecat şi nu exista niciun motiv să creadă că se va stăpâni mai bine în cazul lui Jake decât o făcuse cu Neil.
   Dimpotrivă, de fapt, odată ce barajul se rupe, ucigaşii de teapa ăstuia aveau tendinţa să apese pe acceleraţie.
   Însă, pe moment, nu era pregătită să zăbovească asupra acestei idei. Tom, desigur, nu îşi permitea luxul ăsta.
   - De ce Jake?
  - Nu ştim sigur.
   Disperarea din întrebarea lui îi era familiară. În faţa tragediei şi a groazei, era firesc să caute explicaţii: motive pentru care lucrurile nu au putut fi împiedicate şi uşurată durerea; motive care ar da naştere sentimentelor de vinovăţie.
   - Credem că suspectul ar fi putut avea un interes în legătură cu această casă, la fel ca Norman Collins. S-ar putea să fi descoperit că fiul dumneavoastră locuia aici şi, probabil, s-a decis în privinţa lui ca urmare a acestui fapt.
   - Vreţi să spuneţi că l-a fixat drept ţintă.
   - Da.
   Au urmat câteva momente de tăcere.
   - Cum se simte? întrebă Tom.
   Amanda îşi închipui că era vorba de Jake, dar şi-a dat seama că privirea îi aluneca pe lângă ea spre camera din faţă şi înţelese că întreabă de Pete.
   - E la terapie intensivă, spuse ea. Altceva nu mai ştiu. Starea lui este critică, dar... cine ştie. Pete este un luptător. Dacă e cineva care să supravieţuiască, atunci este el.
   Tom dădu din cap pentru sine, având în minte acelaşi gând. Ceea ce nu avea sens, pentru că abia îl cunoştea pe Pete. Ea îşi aminti din nou cât de mulţumit fusese Pete în acea după-amiază. Cât de plin de viaţă arăta deodată.
   - De ce a fost aici? vru să ştie ea. Nu trebuia să fie aici.
   - Avea grijă de Jake.
   - De ce-ar face Pete asta?
   Tom nu mai zise nimic. Ea îl urmărea. Era clar că se gândea la ce urma să-i spună, alegându-şi cuvintele cu atenţie. Şi, deodată, ea îşi dădu seama că văzuse această expresie înainte. Capul aplecat al lui Tom Kennedy. Unghiul maxilarului. Mina serioasă. Stând în faţa ei acum, tras la chip în lumina becului de deasupra, Tom Kennedy îi semăna mult lui Pete.
   Hristoase, îşi zise ea în gând.
   Apoi clătină din cap şi se mişcă uşor, iar asemănarea dispăru.
   - Mi-a lăsat cartea de vizită. Mi-a spus că dacă avem nevoie de ceva, să luăm legătura cu el. Iar el şi Jake... ei bine. Jake îl plăcea. Se plăceau reciproc.
   Se poticni la sfârşit cu explicaţiile şi Amanda continuă să-l fixeze cu privirea. Deşi nu mai putea vedea direct asemănarea. Putea să insiste, însă decise că nu e important - nu chiar acum. Dacă avea dreptate, repercusiunile în cauză ar putea fi rezolvate mai târziu. De fapt, trebuia să se întoarcă în departament chiar acum şi să respecte promisiunea făcută atât cât îi stătea în puteri.
   - Bine, spuse ea. Iată ce voi face în continuare: voi pleca de aici, îl voi găsi pe fiul dumneavoastră şi-l voi aduce acasă.
   - Eu ce trebuie să fac?
   Amanda aruncă o privire spre camera din faţă. Nici nu încăpea vorbă, Tom nu putea rămâne aici peste noapte.
   - Familia nu locuieşte în zonă, nu-i aşa?
   - Nu.
   - Poţi sta la mine, spuse Karen. Nu-i nicio problemă.
   Nu vorbise până acum. Amanda se uită la ea.
   - Sunteţi sigură în legătură cu asta? întrebă ea.
   - Da.
   Amanda văzu pe faţa lui Karen că a înţeles gravitatea situaţiei. Tom nu zise nimic pe moment, cântărind oferta. În ciuda rezervelor Amandei cu privire la jurnalistă, se ruga la Dumnezeu ca el să accepte. Ar scăpa-o de bătaia de cap prilejuită de găsirea unui loc în care să stea acum. Şi era evident că voia să spună da - era un bărbat pe punctul de a se prăbuşi - aşa că Amanda se hotărî să-l încurajeze.
   - Bine atunci.
   Îi oferi cartea de vizită.
   - Aveţi aici numărul meu de telefon. Linie directă. Veţi primi un ofiţer care să ţină legătura cu familia dimineaţă la prima oră, dar mă puteţi suna dacă aveţi nevoie de ceva. Am şi eu numărul dumneavoastră. Dacă apar noutăţi, inclusiv despre Pete, vă sun imediat.
   A ezitat, apoi a continuat cu o voce gravă.
   - Imediat, Tom. Promit.

Cincizeci şi patru

      Ziua se sfârşise şi veni noaptea răcoroasă.
   Bărbatul stătea pe alee, încălzindu-şi mâinile cu o cană de cafea. Uşa din faţa casei sale era deschisă în spatele lui, iar în interior domneau întunericul şi tăcerea. Lumea era atât de liniştită încât îşi imagina că poate auzi aburul ridicându-se din ceaşcă.
   Îşi construise casa pe o stradă care să nu bată la ochi, într-o zonă rău famată, la câţiva kilometri de Featherbank. S-a ghidat parţial după raţiuni financiare, dar, în principal, a ales zona din motive de intimitate. Una dintre casele învecinate era nelocuită, în timp ce locatarii celorlalte preferau singurătatea, chiar şi atunci când se ţineau departe de băutură. Gardurile de o parte şi de alta ale micuţei alei crescuseră prea mult, ferind plecările sale de priviri nedorite şi nu i-a stat niciodată nimic în calea traficului. Nu era o stradă circulată şi nicio cale de trecere spre alt drum ci, pur şi simplu, un loc de evitat.
   Lui Francis îi plăcea să creadă că prezenţa lui aici contribuise la asta. Că, dacă te-ai afla în trecere cu maşina din anumite motive, ai înţelege imediat că nu e un loc în care să zăboveşti.
   La fel ca vechea casă a lui Jake Kennedy, desigur. Casa groazei.
   Bărbatul şi-a amintit de monstruozitatea din propria sa copilărie. Se ştia printre copii că locul era periculos, deşi niciunul dintre ei n-avea habar de ce. Unii au spus că era bântuit; alţii insistau că acolo trăise un fost criminal. Totul fără motiv, desigur, priveliştea era de vină. Dacă nu l-ar fi abordat pe Francis cu aceleaşi prejudecăţi în minte, ar fi putut să le spună adevăratul motiv pentru care găseau casa înspăimântătoare. Dar nu era nimeni să vrea să afle adevărul.
   Parcă trecuse o veşnicie de-atunci. Se întreba dacă poliţia aflase de reminiscenţele vieţii sale din trecut. Dacă da, nu conta; doar praful s-a ales de ce-a rămas în urma lui. Îşi amintea cât de uşor îi fusese - cât de simplu era, la un anumit nivel, să devii altcineva, dacă voiai. Îl costase mai puţin de 1000 de lire să capete noua identitate a unui bărbat aflat la mai puţin de o sută de kilometri la sud de aici. De atunci, îşi construia o carapace care să-i permită transformarea, precum o omidă care iese din coconul său vibrantă, puternică şi de nerecunoscut.
   Şi totuşi, rămăseseră urme ale băiatului înspăimântat şi plin de ură de altădată. Îşi schimbase numele din Francis de ani de zile, dar se gândea la el de parcă încă îl chema aşa. Îşi amintea de tatăl său, cum îl obliga să se uite la ce păţeau băieţii aceia intraţi pe mâna lui. Din privirea de pe chipul tatălui său, Francis înţelesese prea bine că bărbatul îl urâse şi că i-ar fi făcut acelaşi lucru şi lui dacă ar fi putut. Băieţii pe care i-a ucis doar înlocuiseră copilul pe care îl dispreţuia cel mai mult. Francis conştientizase dintotdeauna foarte bine cât de inutil şi de dezgustător era.
   Fusese incapabil să salveze băieţii ucişi acum mulţi ani sub ochii lui, la fel cum nu putuse să ofere ajutor sau consolare copilului care-a fost odată. Dar putea îndrepta lucrurile. Căci erau atât de mulţi copii ca el pe lume şi nu era prea târziu să-i salveze şi să-i protejeze.
   El şi Jake s-ar potrivi de minune.
   Francis îşi sorbi cafeaua, apoi admiră cerul nopţii şi modelele constelaţiilor sale fără sens. Gândurile îi zburară spre violenţa din casă.
   Pielea încă îi era străbătută de fiorul a ceea ce se întâmplase şi îşi dădea seama că trebuia să evite senzaţia din mintea lui. Pentru că, deşi ştia dinainte că seara va implica o confruntare fizică, rămase surprins de cât de firesc i-a venit când s-a ajuns la asta. Ucisese o dată şi fusese uşor să omoare din nou. Era ca şi cum ceea ce a fost forţat să-i facă lui Neil ar fi întors o cheie în el, deschizând dorinţe de care nu fusese conştient până atunci.
   Şi a fost tare bine, nu-i aşa?
   A vărsat cafea peste mână şi se uită în jos să-şi vadă mâna tremurând uşor.
   Se forţă să-şi păstreze calmul.
   Dar o parte din el nu dorea asta. Acum era mult mai uşor să-şi amintească de ce-i făcuse lui Neil Spencer şi nu putea să nege că s-a bucurat când a ucis. Pur şi simplu îi fusese frică să recunoască până acum. Privind retrospectiv, şi-l putea imagina pe tatăl său acolo, cu el.
   Urmărindu-l.
   Încuviinţându-i faptele.
   Acum înţelegi, nu-i aşa, Francis?
   Da. Acum înţelegea de ce tatăl său îl ura aşa de mult. Pentru că era un om de nimic. Dar se schimbase şi se întreba cum ar fi fost să-şi privească tatăl în ochi acum. Şi dacă se puteau ierta reciproc pentru ceea ce fuseseră, în lumina a ceea ce deveniseră.
   Sunt ca tine, vezi? Nu mai e nevoie să mă urăşti.
   Francis scutură din cap. Iisuse Hristoase - la ce se gândea el? Ceea ce se întâmplase cu Neil fusese o greşeală. Acum trebuia să se concentreze, pentru că îl avea pe Jake în grijă. Trebuia să-l ţină în siguranţă. Să-l iubească. Pentru că de asta aveau nevoie toţi copiii şi asta îşi doreau, nu-i aşa? Să fie iubiţi şi preţuiţi de părinţi. Îl durea inima la gândul ăsta.
   Doreau asta mai mult decât orice.
   Îşi termină de sorbit cafeaua şi rânji. Se lăsase rece, aşa că turnă zaţul în buruienile de lângă pragul uşii, apoi intră în casă, lăsând lumea liniştită de afară pentru cea tăcută de dinăuntru.
   E timpul să îi spui noapte bună băiatului.
   Fără greşeli.
   Şi totuşi, în timp ce urca la etaj, spre Jake, se gândea în continuare la uciderea lui Neil Spencer şi la cum îl făcuse să se simtă.
   Sunt ca tine, vezi?
   Şi se întrebă că poate, până la urmă, nu săvârşise o greşeală chiar atât de groaznică.

Cincizeci şi cinci

      Când te trezeai dintr-un coşmar, lucrurile erau în regulă. Nu ca acum.
   Când Jake deschise ochii pentru prima dată, fusese confuz. Era prea multă lumină în camera aceea. Becul era aprins, şi ăsta nu era un lucru bun.
   Şi atunci şi-a dat seama că acesta nu era dormitorul lui, ci al unui alt copil şi nici ăsta nu era un lucru bun. Dar era aşa de ameţit de cap, încât nu putea să înţeleagă nimic, doar simţea o strângere de inimă la gândul că ce se întâmpla era o mare greşeală. Se învârti camera cu el când se aşeză. Şi apoi îi reveni o amintire, iar inima i se strânse şi mai tare, corpul lăsându-se cuprins de panică.
  Trebuia să fie acasă. Şi el fusese. Apoi, apăruse bărbatul care urca pe scări, intră în camera lui şi îi puse ceva pe faţă. Şi apoi...

........................................................