Locuri întunecate, Gillian Flynn

 1-9
Libby Day
Acum

      Am în mine o răutate palpabilă, ca un organ.

   Spintecă-mi burta și s-ar putea să alunece afară, cărnoasă și întunecată, să cadă pe dușumea și s-o calci în picioare. E sângele familiei Day. Ceva nu-i cum trebuie cu el. N-am fost niciodată o fetiță cuminte, iar după crime treaba s-a stricat și mai mult. Libby, Micuța Orfelină, a crescut posacă și molatică, dată în grijă de la o rudă la alta - rude mai îndepărtate, veri de-al doilea, surori ale bunicilor și prieteni de-ai prietenilor - înțepenită prin tot soiul de rulote sau ferme împuțite din lungul și latul Kansasului.
   Eu, ducându-mă la școală cu hainele purtate ale surorilor mele moarte. Cămăși cu subsuori gălbejite. Nădragi cu tururile lăsate, largi de te apuca râsul, atârnați pe mine cu o curea răpănoasă, strânsă până la ultima gaură. În pozele cu clasa, părul mi-era mereu în dezordine - bentițe alandala, rătăcite printre șuvițele de păr ca niște obiecte aruncate de vânt în hățișuri - și aveam mereu pungi umflate sub ochi, pungi de bețivancă. Poate și niște buze lăsate în jos, ciudoase, pe unde-ar fi trebuit să fie zâmbetul. Poate.
   N-am fost un copil adorabil și, când m-am făcut mare, m-am transformat într-un adult absolut nesuferit.
   Dacă ai face un desen cu sufletul meu, ar ieși o mâzgăleală cu colți.
   Era un martie nasol, plin de umezeală, și atârnam în pat gândindu-mă să mă omor, un obicei drag mie. Reverie de după-amiază: o pușcă de vânătoare, gura mea, un pocnet și capul zvâcnindu-mi o dată, de două ori, sânge pe pereți.Trosc, pleosc. „Voia să fie îngropată ori incinerată?“, avea să întrebe lumea. „Pe cine să chemăm la înmormântare?“ Și n-avea să știe nimeni. Oamenii, care-or fi fost, urmau să se uite la pantofii sau la umerii altora până se lăsa tăcerea, după care cineva avea să scoată la iveală un vas cu cafea, în grabă și cu suficientă zdrăngăneală. Cafeaua se potrivește de minune cu morțile subite.
   Am scos un picior de sub așternuturi, dar nu mă puteam hotărî să-l pun pe podea. Sunt în depresie, presupun. Am tot fost deprimată, presupun, de vreo 24 de ani. Simt pe undeva, pe dinăuntru, o versiune mai bună a mea - ascunsă pe după ficat sau lipită pe splina trupului meu pricăjit, ca de copil - o Libby care-mi spune să mă ridic odată din pat, să fac ceva, să mă maturizez, să merg mai departe. Însă, de obicei, răutatea învinge.
   Fratele meu mi-a măcelărit familia când aveam șapte ani.
   Mami, două surori, duse într-o clipită: poc-poc, țac-țac, hâc-hâc. După asta n-a mai trebuit să fac mare lucru, nu se aștepta nimeni la nimic.
   Am moștenit 321 374 de dolari când am făcut 18 ani, ca urmare a acelor binevoitori care citiseră despre trista mea poveste, oameni de bine ale căror inimi zburaseră către mine. Ori de câte ori aud expresia asta, și-o aud des, îmi imaginez niște inimi zemoase, cu aripi ca de pasăre, planând către unul dintre domiciliile mele mizere din copilărie, cu mine însămi, fetiță, la geam, făcând din mână și apucând inimile acelea lucioase, ce varsă peste mine bancnote verzi, mulțam, mulțam fain! Când eram încă o copilă, donațiile erau puse într-un cont bancar, care, pe atunci, se tot umfla la 3-4 ani, când vreo revistă sau post de radio scotea de la naftalină cazul meu. „O zi nou-nouță pentru Libby cea micuță: Unica supraviețuitoare a masacrului din prerie a împlinit 10 ani.“ (Cu mine, purtând codițe subțiri, pe iarba pișată de oposumi din fața rulotei mătușă-mii Diane. Gambele umflate ale mătușii, date în vileag de fusta destrămată, înfipte în iarba galbenă din spatele meu.) Micuţa Day cea vitează a împlinit 16 ani! (Cu mine, rămasă tot mititică, cu fața luminată de licăritul lumânărilor de pe tort, cu cămașa prea strâmtă pe sâni, ajunși ditai țâțele în anul acela, lăbărțați ca-n benzile desenate pe silueta mea minusculă, ridicoli, obsceni.)
   Trăiam din banii ăia de mai bine de 13ani, dar erau pe sfârșite. Aveam o întâlnire, în după-amiaza aceea, ca să aflu cum anume, mai exact, se evaporaseră. O dată pe an, omul care se ocupa de banii mei, un bancher cu obraji rozalii și uitătură fixă, pe nume Jim Jeffreys, insista să mă scoată la cină, la o „verificare“, cum îi spunea. Mâncam amândoi de maximum 20 de dolari și vorbeam despre viața mea - mă știa, până la urmă, de când eram de-o șchioapă, hehe.
   În ceea ce mă privea, nu știam mai nimic despre Jim Jeffreys, și nu-l întrebam niciodată, fiindcă vedeam întâlnirea, întotdeauna, cu aceiași ochi de copil: Fii politicoasă, dar nu prea, și isprăvește odată cu asta. Răspunsuri monosilabice, oftaturi ostenite. (Îl suspectam totuși pe Jim Jeffreys că ar fi creștin, bisericos - avea răbdarea și optimismul cuiva care credea că Isus veghează.) Următoarea „verificare“ ar fi trebuit să fie peste vreo opt sau nouă luni, însă Jim Jeffreys o ținuse pe-a lui, lăsând mesaje telefonice cu voce potolită și gravă, unde zicea că făcuse tot ce-i stătuse în puteri ca să prelungească „viața fondului“, dar că se făcuse vremea să ne gândim la „următorul pas“.
   Și, din nou, răutatea: m-am gândit imediat la cealaltă fetiță de prin tabloide, Jamie Nu-știu-cum, care-și pierduse familia în același an - 1985. O parte din față îi arsese într-un incendiu provocat de tăticul ei, care-i omorâse pe toți ceilalți din familie. Ori de câte ori mergeam la bancomat mă gândeam la fata aia, Jamie, și la cum, dacă nu mi-ar fi luat faţa, aș fi avut de două ori mai mulți bani. Jamie Cum-o-cheamă aia se fâțâia prin vreun mall cu bănișorii mei, își cumpăra genți fițoase, bijuterii și creme untoase ca să-și netezească mutra aia plină de cicatrice. Și era, normal, groaznic că gândeam așa. Dar știam, măcar, asta.
   Într-un târziu, târziu, târziu m-am smuls de pe pat cu un geamăt teatral și-am apucat-o spre partea din față a casei. Stau cu chirie într-o căbănuță, într-o buclă formată din alte căbănuțe de cărămidă, cocoțate toate pe un povârniș lat și abrupt ce dă către fostul obor de vite din Kansas City. Kansas City din Missouri, nu Kansas City din Kansas. E o diferență.
   Cartierul meu n-are nici măcar nume, atât de uitat de lume este. I se spune Acolo, În Direcția Aia. O zonă ciudată, de mâna a doua, plină de fundături și de rahat de câine. Celelalte căsuțe sunt pline de bătrâni care locuiesc acolo de când au fost construite. Bătrânii ăștia stau, cărunți și tremurători ca piftia, pe după plasele de la geamuri, și se uită, la orice oră, pe geam. Uneori mai merg spre mașini, pășind grijuliu cu picioarele lor vârstnice. Mă fac să mă simt vinovată, ca și cum aș face bine să mă duc și să-i ajut. Dar nu le-ar plăcea asta. Nu-s vârstnici dintre cei prietenoși - sunt din ăia cu buze strânse, arțăgoși, deloc entuziaşti că mă au vecină, n-o au la inimă pe individa asta nouă. Întreaga zonă zumzăie de dezaprobarea lor. Se simte zgomotul nemulțumirii lor și mai e și câinele slăbănog și roșcovan de la două uși mai încolo, care latră toată ziua și urlă cât e noaptea de lungă, vuietul constant de fundal despre care nu-ți dai seama că te înnebunește decât atunci când încetează, pentru câteva momente binecuvântate doar, înainte de a începe iar. Singurul sunet vesel din vecinătate e cel pe care, de obicei, dorm: gânguritul de dimineață al copiilor mici. O gașcă întreagă, cu fețe rotunde și înfofoliți, merge la vreo grădiniţă, ascunsă și mai departe încă, prin vizuinile întortocheate ale străzilor din spatele casei mele, ținându-se fiecare, strâns, de bucata lungă de funie pe care o târăște în urma lui un adult.
   Mărșăluiesc precum pinguinii și trec pe lângă casa mea în fiecare dimineață, însă nu i-am văzut nici măcar o dată să se și întoarcă. Ar putea la fel de bine să tropăie așa până ce dau ocol lumii și revin la timp ca să treacă iar pe sub fereastra mea, de dimineață. Oricum ar fi, m-am atașat de ei. Sunt trei fete și un băiat, toți cu o înclinație spre geci de un roșu-aprins - iar când nu-i văd, când dorm prea mult, chiar devin melancolică. Și mai melancolică decât de obicei. Așa s-ar exprima mama, n-ar folosi vreun cuvânt mai dramatic, gen deprimată. Sunt melancolică de 25 de ani.
   Pun pe mine o fustă și-o bluză, simțindu-mă o piticanie, fiindcă hainele mele de om mare, de adult, nu mi se potrivesc niciodată pe deplin. De-abia dacă am 1 metru 55, ba, de fapt, am 1 metru 52, dar rotunjesc cifrele. N-ai decât să mă dai în judecată. Am treizeci și unu de ani, însă oamenii au tendința să mi se adreseze cu voci cântate, ca și cum ar vrea să-mi ofere acuarele de pictat cu degetele.
   O apuc pe panta plină de buruieni, în timp ce câinele roșcovan al vecinilor se lansează în lătratul lui obișnuit. Pe pavaj, lângă mașina mea, se află stârvurile sfărâmate ale unor pui de pasăre, cu ciocuri și aripi aplatizate care-i fac să aducă a reptile. Sunt aici de aproape 1 an. Nu pot să mă abțin să nu le privesc de fiecare dată când urc în mașină. Trebuie o ploaie bună, să le spele de-acolo.
   Două femei mai în vârstă stau de vorbă pe treptele de la intrarea unei case de peste drum; le-am simțit cum refuză să mă vadă. Nu știu pe nimeni pe nume. Dacă ar muri una dintre femeile astea, n-aș putea nici măcar să zic „a murit biata doamnă Zalinski“. Aș fi nevoită să spun „scorpia aia bătrână de vizavi a mierlit-o“.
   Simțindu-mă ca un copil-fantomă, m-am suit în mașina anonimă, de mărime mijlocie, ce pare să fie făcută în principal din plastic. Tot aștept să vină cineva de la reprezentanță și să-mi zică ce e evident: „E-o glumă. Nu puteți conduce așa ceva. Am făcut o poantă“. Îmi conduc mașina de jucărie, ca în transă, cale de 10 minute către centru ca să-l întâlnesc pe Jim Jeffreys, și intru în parcarea restaurantului cu 20 de minute întârziere, știind că o să zâmbească plin de bunătate și n-o să aducă vorba de lipsa mea de punctualitate.
   Ar fi trebuit să-l sun de pe mobil când ajung, ca să iasă și să mă conducă înăuntru. Restaurantul - un local mare, de modă veche, unde se mănâncă fripturi - e înconjurat de clădiri pustiite care-l îngrijorează, de parcă niște bande de violatori ar sta mereu la pândă, în bârlogurile lor goale, așteptându-mi sosirea. Jim Jeffreys n-o să fie, tocmai el, „Tipul-Care-A-Lăsat-Să-I-Se-Întâmple-Ceva-Rău-Lui-Libby-Day“. Nimic rău nu i se poate întâmpla CURAJOASEI FETIȚE DAY, MICUȚA PIERDUTĂ, amărâta, roșcovana de șapte ani cu ochi mari și albaștri, singura supraviețuitoare a MASACRULUI DIN PRERIE, a NEBUNIEI UCIGAȘE DIN KANSAS, a SACRIFICIULUI SATANIC DE LA FERMĂ. Mama, două surori mai mari, măcelărite de Ben. Singura supravieţuitoare, pe el îl arătasem cu degetul: el e criminalul. Eram drăgălașa care-și trimisese la judecată fratele slujitor al diavolului. Enquirer pusese pe prima pagină o poză cu fotografia mea înlăcrimată, cu titlul CHIP DE ÎNGER.
   M-am uitat în oglinda retrovizoare; îmi vedeam și acum fețișoara de copil. Pistruii erau mai spălăciți, dinții îndreptați, însă tot aveam nasul cârn și ochi rotunzi, ca de pisoi. Acum îmi vopseam părul într-un blond oxigenat, însă pe dedesubt creșteau rădăcinile roșcate. Era ca și cum mi-ar fi sângerat pielea capului, asta mai ales în lumina după-amiezii. Arăta sângeros. Mi-am aprins o țigară. Treceau luni fără să fumez, după care îmi aminteam: am nevoie de o țigară. Așa-s eu, nimic nu se prinde de mine.
   - Să mergem, Copilă Day, am zis cu voce tare.
   Așa îmi zic când mă simt plină de ură.
   Am coborât din mașină și am fumat pe drumul spre restaurant, cu țigara în mâna dreaptă, ca să nu mă uit la cea stângă, cea zdrobită. Era aproape seară. Nori trecători goneau în șiruri pe cer, ca o turmă de bizoni, iar soarele era îndeajuns de jos cât să dea o tentă roz tuturor lucrurilor. Către râu, dincolo de rampele arcuite ale autostrăzii, se aflau niște silozuri vechi, ce se proțăpeau golașe, înnegurate de amurg și fără rost.
   Am străbătut parcarea de una singură, călcând pe o constelație de sticlă spartă. N-am fost atacată. Abia trecuse totuși de cinci după-amiaza. Jim Jeffreys lua cina devreme și era mândru de asta.
   Stătea la bar când am intrat, sorbind dintr-un pahar cu suc, și primul lucru pe care l-a făcut, cum mă și așteptam, a fost să-și înșface telefonul mobil din buzunarul sacoului și să se holbeze la el ca și cum l-ar fi trădat.
   - Ai sunat cumva? s-a încruntat.
   - Nu, am uitat, am mințit eu.
   Asta l-a făcut să zâmbească.
   - Bun, în fine. În fine, mă bucur că ai venit, drăguță. Ești gata să dăm cărțile pe față?
   A aruncat doi dolari pe tejghea, apoi m-a condus către un separeu cu banchetă din piele roșie, cu niște crăpături prin care se ițea umplutura galbenă. Am simțit cum muchiile aspre îmi zgârie picioarele când m-am strecurat pe după masă. Din pernuțe se ridica un miros stătut de fum stătut de țigară.
   Jim Jeffreys nu bea niciodată alcool de față cu mine și nu mă întreba niciodată dacă vreau să beau ceva, însă când a venit ospătarul am cerut un pahar de vin roșu și l-am privit cum încearcă să nu pară surprins sau dezamăgit, sau orice chestie care-i stătea în fire. Ce fel de vin roșu? a întrebat ospătarul și, de fapt, habar nu aveam - nu ținusem niciodată minte numele de vinuri roșii ori albe sau care parte din nume trebuia rostită cu voce tare, așa că am zis, simplu, vinul casei.
   El a comandat o friptură, eu cartofi copți umpluți, apoi ospătarul s-a dus, Jim Jeffreys a slobozit un oftat lung, ca pe scaunul dentistului, și a zis:
   - Ei, Libby, o să intrăm împreună într-o fază nouă și diferită.
   - Cât a mai rămas, deci? am întrebat, gândind zicăzecemiizicăzecemii.
   - Tu citești rapoartele pe care ți le trimit?
   - Uneori, am mințit din nou.
   Îmi plăcea să primesc corespondență, dar nu s-o și citesc; rapoartele erau probabil vârâte într-un teanc de plicuri de prin casă.
   - Dar mesajele le-ai ascultat?
   - Cred că telefonul tău are ceva. Te tot întrerupi.
   Ascultasem destul cât să știu că am dat de belea. De obicei opream după prima propoziție a lui Jim Jeffreys, care începea mereu cu Aici prietenul tău Jim Jeffreys, Libby...
   Jim Jeffreys și-a împreunat degetele și a scos în afară buza de jos.
   - Au mai rămas 982 de dolari și 12 cenți. Cum am mai menționat, dacă ai fi reușit să completezi cu venituri din vreo slujbă regulată, puteam să mai ținem contul pe linia de plutire, dar..., a zis azvârlind palmele în sus cu o grimasă, lucrurile n-au mers în felul ăsta.
   - Dar cu cartea, oare cartea...
   - Îmi pare rău, Libby, cartea nu. Îți zic asta în fiecare an. Nu-i vina ta, însă cartea... nu. Nimic.
   Cu ani în urmă, pentru a-mi exploata a 25 aniversare, un editor de cărți de dezvoltare personală mi-a cerut să scriu despre felul în care izbândisem în lupta cu „fantomele trecutului“. Nu prea izbândisem eu, dar am fost totuși de acord cu cartea, și-am început să stau de vorbă telefonic cu o femeie din New Jersey care se ocupa de scrisul propriu-zis. Cartea ieșise de Crăciun, în 2002, cu o copertă înfățișându-mă cu o tunsoare nefericit de neîngrijită. Se numea O nouă zi pentru Day!
   Nu te mulțumi să supraviețuiești traumei din copilărie - Depășește-o! și includea câteva instantanee cu mine și cu familia mea moartă, înghesuite între 200 de pagini pline cu terci cleios de gândire pozitivă. Căpătasem 8 000 de dolari pe ea și niște invitații de a vorbi în cadrul unor grupuri de supraviețuitori. Am zburat la Toledo la o întrunire cu niște bărbați rămași orfani de mici; la Tulsa, ca să particip la o adunare specială a adolescenților ale căror mămici fuseseră ucise de tăticii lor. Am dat autografe pentru copii ce respirau pe gură și-mi puneau întrebări agasante, gen dacă mami a mea cocea plăcinte. Am dat autografe pentru bătrânei cărunți și nevoiași care se chiorau la mine pe după ochelarii groși, cu răsuflarea trăsnind a cafea și acid gastric. „Începe o nouă Zi!“, scriam, sau „Te aşteaptă o nouă zi!“. Ce noroc că puteam face glumițe cu numele de familie! Cei care veneau să mă vadă arătau întotdeauna extenuați și deznădăjduiți și se adunau nesiguri lângă mine, în grupuri răzlețe.
   Grupurile erau întotdeauna mici. Odată ce m-am prins că nu eram plătită pentru nimic din toate astea, am refuzat să mă mai mișc undeva. Cartea, oricum, fusese un fiasco total.
   - Mi se pare că trebuia să scoată mai mulți bani, am bolborosit.
   Chiar voiam să scoată bani, într-un fel obsesiv, copilăresc - senzația aceea că, dacă îmi doream destul, trebuia să se întâmple. Ar fi trebuit să se întâmple.
   - Știu, a zis Jim Jeffreys, care nu mai avea ce comenta, după 6 ani, pe marginea subiectului.
   M-a urmărit, în tăcere, cum beau vinul.
   - Dar, într-un fel, Libby, asta te pune în fața unei etape noi, interesante, a vieții tale. Ce vrei, cum ar veni, să te faci când crești mare?
   Îmi dădeam seama că ar fi trebuit să consider vorbele lui ca pe ceva simpatic, dar am simțit că mă cuprinde un val de furie dementă. Nu voiam să mă fac nimic, asta era și ideea, în pizda mă-sii.
   - Nu mai sunt bani deloc?
   Jim Jeffreys a clătinat cu tristețe din cap și s-a apucat să-și toarne sare pe friptura nou-sosită, ce băltea într-un sânge de culoarea sucului zmeuriu.
   - Dar donații noi? - vine curând a 25 aniversare.
   Am simțit iarăși cum mă iau toți dracii, fiindcă mă făcuse să spun asta cu voce tare. Ben începuse măcelăritul pe la 2:00 dimineața, pe 3 ianuarie 1985. Data de înregistrare pe masacrul familiei mele, și eu, aici, așteptând nerăbdătoare să se facă vremea. Cine zicea lucruri din astea? De ce nu mai puteau să fie măcar 5 000 de dolari în cont?
   A scuturat iarăși din cap.
   - Nu mai sunt, Libby. Cât ai... 30 de ani? Ești femeie. Oamenii își văd de altele. Vor să ajute alte fetițe, nu...
   - Nu pe mine.
   - Mă tem că nu.
   - Oamenii își văd de altele? Serios?
   M-am simțit brusc abandonată, aşa cum mă simțeam întotdeauna când eram mică și vreo mătușă ori verișoară mă lepăda la ușa altei mătuși sau verișoare. Mie mi-a ajuns, mai ține-o și tu câtva. Și noua mătușă ori verișoară era foarte de treabă cam vreo săptămână, încerca din răsputeri cu micuța scârnăvie care eram, apoi... e drept, de obicei eu eram de vină. Chiar eram, nu vorbesc ca o victimă acum. Unei verișoare i-am îmbibat sufrageria cu fixativ și i-am dat foc. Mătușă-mea Diane, tutorele meu, sora mamei, draga de ea, m-a luat la ea în casă - apoi m-a trimis de acolo - de vreo 6 ori până să-mi închidă definitiv ușa. I-am făcut lucruri foarte urâte femeii ăleia.
   - Apare întotdeauna câte o crimă nouă, mă tem că așa stau lucrurile, Libby, mormăia Jim Jeffreys. Atenția publicului e scurtă. Gândește-te, numai, cum a înnebunit lumea după Lisette Stephens.
   Lisette Stephens era o fetiță drăguță, brunetă, de 5 ani care dispăruse în drum spre casă, chiar înainte de cina de Ziua Recunoștinței. Întregul Kansas City se implicase în găsirea ei - nu mai puteai da pe știri fără să-i vezi poza cu chipul zâmbitor. Povestea intrase pe posturile naționale la începutul lui februarie. Nu se întâmplase nimic cu cazul vreme de o lună. Lisette Stephens era moartă și toată lumea știa asta, dar nu voia nimeni să fie primul care o lasă baltă.
   - Însă, a continuat Jim Jeffreys, cred că tuturor le-ar plăcea să audă că o duci bine.
   - Nemaipomenit.
   - Ce-ai zice să faci o facultate? a zis înghițind un cocoloș de carne.
   - Nu.
   - Dar dacă ți-am aranja o slujbă, ceva la un birou, cu formulare și din astea?
   - Nu.
   M-am închis în mine, ignorând mâncarea din față, emanând mohoreală. Era încă un cuvânt de-al mamei, ăsta: mohoreală. Însemna să fii melancolic într-un fel care-i agasa pe alții. Să fii trist la modul agresiv.
   - Bun, păi ce-ar fi să-ți iei o săptămână și să te gândești la toate astea?
   Își devora friptura, furculița i se mișca iute în sus și-n jos. Jim Jeffreys voia să plece. Jim Jeffreys îşi terminase treaba aici.
   M-a lăsat cu trei plicuri și un rânjet ce-ar fi trebuit să arate optimism. Trei plicuri nenorocite, arătând ca niște gunoaie. Jim Jeffreys îmi înmâna, cândva, cutii de carton ce dădeau pe dinafară de corespondență, plicuri ce conțineau, cel mai adesea, cecuri. Îi trimiteam cecul lui Jeffreys să-l încaseze, contrasemnat, apoi donatorul primea o scrisoare tipizată, cu scrisul meu butucănos: „Mulțumesc pentru donație. Oamenii ca dumneavoastră mă fac să sper într-un viitor mai bun. Mulțam din inimă, Libby Day“. Chiar scria „mulțam“, cuvânt pe care Jim Jeffreys considera că oamenii aveau să-l găsească mai autentic.
   Însă, acum, duse erau cutiile de pantofi gemând de donații; nu mai aveam decât trei scrisori prăpădite și o noapte întreagă de omorât. M-am dus înapoi acasă și abia după ce mai multe mașini m-au atenționat cu farurile mi-am dat seama că ale mele nu erau aprinse. Linia orizontului din Kansas City licărea către est, clădirile se ițeau modeste, ca într-un joc mediocru de Monopoly, câte un turn de radiodifuziune se înălța ici și colo. Am încercat să-mi închipui ce-aș fi putut face pentru bani. Lucruri pe care le făceau adulții. M-am imaginat infirmieră, cu bonetă, cu un termometru în mână; apoi într-o uniformă albastră de polițistă, strânsă pe corp, ajutând un copil să treacă strada; apoi, cu perle la gât și șorț cu flori, pregătind cina pentru soțior. Așa de dusă ești, mi-am zis. Încă-ți iei ideile despre maturitate din cărți cu poze. Și, chiar când gândeam asta, m-am văzut scriind literele alfabetului pe o tablă, în fața unor copilași cu ochi strălucitori din clasa întâi.
   Am încercat să-mi închipui ocupații realiste - ceva cu computere, de pildă. Introducere de date, nu era și ăsta un fel de serviciu? Asistență clienți, poate? Văzusem un film unde o femeie plimba câini ca să-și câștige traiul, îmbrăcată în salopete și pulovere, mereu cu flori în mână, cu cățeluși iubitori și băloși. Doar că nu-mi plac câinii, mă tem de ei. M-am gândit în cele din urmă, cum altfel, la agricultură. Familia noastră se ocupase cu agricultura vreme de un veac, până la mama, asta până ce Ben îi făcuse felul. Apoi ferma a fost vândută.
   N-aş fi știut, oricum, să cultiv pământul. Țin minte cum era: Ben plescăind prin noroiul rece al primăverii, gonind vițeii din cale; mâinile aspre ale mamei scormonind prin bobițele de culoarea cireșelor din care avea să se ivească sorgul; chițăielile lui Michelle și Debby când săreau pe stogurile de paie din magazie. „Mă mănâncă!“, se plângea mereu Debby, apoi sărea iar. Nu pot să mă cufund în asemenea gânduri. Am etichetat amintirile astea de parcă ar fi o regiune deosebit de periculoasă: Loculîntunecat. Dacă zăbovesc prea mult asupra imaginii mamei încercând să dreagă din nou afurisitul de filtru de cafea ori dacă o văd pe Michelle țopăind în cămașa ei de noapte din jerseu, cu șosete lungi trase până la genunchi, mintea mi se afundă în Loculîntunecat. Dâre maniacale, roșu-aprins, răsunând în noapte. Toporul implacabil, coborând ritmic, mișcându-se mecanic, de parcă ar despica lemne. Detunături de armă în holul cel mic. Țipetele panicate, ca de coțofană, ale maică-mii, încercând încă să-și salveze copiii cu jumătate din cap zburat.
   Oare ce face un asistent administrativ? m-am întrebat.
   Am parcat lângă casă, am pășit pe o bucată de trotuar unde cineva zgâriase în ciment, cu decenii în urmă, „Jimmy o iubește pe Tina“. Uneori îmi imaginez și ce s-a ales de cei doi: El e jucător de baseball în liga inferioară/ea, casnică în Pittsburg, luptând cu cancerul. El e pompier divorțat/ea a fost avocată și s-a înecat pe coasta Golfului anul trecut. Ea e profesoară/el a crăpat de anevrism cerebral la douăzeci de ani. Un joc mental bun, chiar dacă morbid. Am obiceiul să-l omor cel puțin pe unul dintre ei.
   M-am uitat la casa mea închiriată, m-am întrebat dacă acoperișul se lăsase. Dacă se prăbușea toată șandramaua, n-aș fi avut mult de pierdut. N-aveam nimic de valoare în afara unui motan bătrân pe nume Buck, care mă tolera. Când am dat să urc pe treptele vechi și slinoase m-au întâmpinat, din casă, mieunăturile lui ţâfnoase și mi-am dat seama că uitasem să-l hrănesc astăzi. Am deschis ușa și motanul matusalemic a înaintat către mine, încet și împiedicat, ca o rablă cu roata dezumflată. Nu mai aveam mâncare de pisici în casă - de o săptămână era pe lista de cumpărături - așa că m-am dus la frigider, am scos niște felioare de șvaițer întărit și i le-am dat pe alea. M-am așezat apoi și m-am apucat să desfac cele trei plicuri, cu degetele mirosindu-mi a lapte acrit.
   Dar n-am izbutit să trec de primul.

   Sper ca această scrisoare să ajungă la dumneavoastră, fiindcă se pare că nu aveți un website. Am citit despre dumneavoastră și v-am urmărit îndeaproape povestea pe parcursul anilor. Sunt foarte interesat să aflu ce mai faceți și cu ce vă mai ocupați acum. Acceptați vreodată invitații să apăreți undeva? Aparțin unui grup care ar fi dispus să plătească 500 de dolari doar ca să vă vadă. Vă rog să mă contactați și vă voi oferi bucuros mai multe informații.
   Cu căldură,
   Lyle Wirth
   P.S. Este vorba de o ofertă de afaceri serioasă.

   Striptease? Pornografie? Când ieșise cartea, cu secțiunea „Copila Day a crescut“, cea mai băgată în seamă fusese poza mea de la 17 ani, cu sâni bălăngănitori, de femeie în toată firea, abia ținuți locului de bustiera albă, de pițipoancă. Primisem câteva propuneri de la reviste erotice de duzină, niciuna suficient de generoasă ca să mă facă să stau pe gânduri. Chiar și acum, 500 nu erau tocmai de ajuns dacă tipii ăștia voiau să mă vadă goală. Dar poate - gândește pozitiv, Copilă Day! - poate chiar era o ofertă pe bune, poate tot de la un grup de îndoliaţi, care aveau nevoie să apar ca să aibă un pretext să vorbească despre ei înșiși. Cinci sute pentru câteva ore de compătimire era un schimb rezonabil.
   Scrisoarea era scrisă la calculator, cu excepția unui număr de telefon, trecut cu cerneală în josul foii de o mână hotărâtă. Am format numărul, sperând să intre mesageria. În loc de asta, pe fir s-a lăsat o tăcere mormântală: un receptor ridicat, dar la care nu vorbea nimeni. M-am simțit stingherită, ca și cum aș fi sunat pe cineva în mijlocul unei petreceri despre care nu trebuia să știu.
   Trei secunde, apoi o voce de bărbat:
   - Alo?
   - Bună. Vorbesc cu Lyle Wirth?
   Buck adulmeca pe la picioarele mele, dornic să mai capete ceva de mâncare.
   - Cine-i?
   Și, pe fundal, același nimic asurzitor. Ca și cum ar fi fost pe fundul unui puț.
   - Sunt Libby Day. Mi-ați scris.
   - Ohhh, măi să fie. Pe bune? Libby Day. Ăă, unde ești? În oraș?
   - Ce oraș?
   Bărbatul - ori băiatul, avea o voce tânără - a țipat ceva către altcineva din spate, (s-a deslușit un „le-am făcut deja“), apoi mi-a icnit în ureche.
   - Ești în Kansas City? Locuiești în Kansas City, așa-i? Libby?
   Era cât pe ce să închid, dar tipul a început să răcnească alooo? alooo?, ca și cum aș fi fost o puștoaică năucă, neatentă la ore, așa că i-am spus că da, locuiam în Kansas City și-am întrebat ce poftea de fapt. A dat drumul unui hăhăit, un hohot din cele de genul n-o-să-crezi-da-stai-să vezi.
   - Păi, cum spuneam, voiam să vorbesc cu tine despre o apariție. Poate.
   - Ca să fac ce?
   - Păi, sunt într-un club special... avem o întâlnire a clubului săptămâna viitoare, și...
   - Ce fel de club?
   - Păi, unul mai altfel, așa. O chestie oarecum clandestină, gen...
   N-am zis nimic, l-am lăsat să se agite. După bravada inițială, simțeam că e cam stingherit acum. Bun așa.
   - Rahat, e imposibil de explicat la telefon. Pot să... ăăă... te invit la o cafea?
   - E prea târziu pentru cafele, am zis, după care mi-am dat seama că nu se referea totuși la seara asta, că vorbea probabil de săptămâna viitoare cândva, și m-am întrebat apoi, iarăși, cum să-mi petrec următoarele 4 sau 5 ore.
   - O bere? Vin? a întrebat.
   - Când?
   Pauză.
   - În seara asta?
   Pauză.
   - Bine.

   Lyle Wirth arăta ca un criminal în serie. Ceea ce însemna că, probabil, nu era așa ceva. Dacă ai hăcui târfe sau ai mânca oameni ai străzii, ai încerca să arăți normal. Stătea la o măsuţă slinoasă, în mijloc la Tim-Clark’s Grille, o speluncă plină de igrasie lângă un talcioc.
   Localul devenise faimos pentru grătarele sale şi începea să fie frecventat de lume bună de-acum, un amestec de vârstnici cărunți și gagii lățoși în blugi elastici. Lyle nu era nici una, nici alta: avea cam 20 și ceva de ani și păr ondulat, cânepiu, pe care încerca să-l îmblânzească cu prea mult gel prin locuri nepotrivite, așa că-i era pe jumătate încrețit și pe jumătate lucios de unsoare. Purta ochelari fără ramă, o geacă strâmtă Members Only și blugi elastici, dar nu la modul mișto, ci doar la modul strâmt. Trăsăturile îi erau prea delicate ca să fie arătoase la un bărbat. Bărbații n-ar trebui să aibă buzele ca bobocii de trandafir.
   Mi-a surprins privirea în timp ce înaintam spre el.
   La început nu m-a recunoscut și a pornit să mă măsoare din ochi, tipa asta necunoscută. Dar, când eram aproape lângă masă, s-a prins deodată: pistruii, oasele slăbănoage, nasul cârn care se făcea și mai cârn cu cât te uitai mai mult.
   - Libby! s-a apucat să strige, și-a dat seama că-i prea familiar și a completat, Day!
   S-a ridicat, a tras unul dintre scaunele pliante, a făcut o moacă de parcă și-ar fi regretat gestul cavaleresc și s-a așezat la loc.
   - Ai părul blond.
   - Mda, am zis.
   Nu-i suport pe ăia care încep o conversație cu chestii evidente - ce să faci cu astea? Da’ ştiu că-i arșiță astăzi.
   Da, este. Mi-am rotit privirea, cu gândul să cer ceva de băut. O chelneriță, cu fustă mini și o claie de păr negru, voluptuos, stătea cu poponețul ei drăguț la mine.
   Am bătut cu degetele în masă până s-a întors, cu o față care trebuie să fi avut cel puțin șaptezeci de ani, machiaj gros ca foaia de clătită pe obraji și vase vineții de sânge șerpuindu-i pe mâini. S-a aplecat scârțâind spre mine și a pufnit când i-am comandat doar o bere ieftină.
   - Mușchiul de vită e foarte bun aici, a zis Lyle.
   Dar nu mânca nimic nici el, ci doar sorbea dintr-un pahar cu ceva lăptos.
   De fapt nu prea bag carne, de când mi-am văzut familia făcută bucăți - încă încercam să-mi scot din minte friptura ațoasă a lui Jim Jeffreys. Am făcut semn că nu, și mi-am așteptat berea, uitându-mă peste tot curioasă, ca un turist. Lyle avea unghii murdare, asta am observat mai întâi. Peruca bătrânei chelnerițe era strâmbă și pe gât îi cădeau șuvițe de păr alb, asudat. Și-a băgat vreo câteva la loc cât a apucat o porție de cartofi prăjiți ce se vedeau sfârâind sub becul cu lumină infraroșie. Un grăsan stătea singur la masa de alături, ospătându-se cu coaste de porc și cercetând ce-și luase de la talcioc: o vază veche și de prost-gust cu o sirenă pe ea. Degetele lui lăsaseră urme unsuroase pe sânii sirenei.
   Chelnerița mi-a pus berea în față fără o vorbă, apoi a început să se gudure pe lângă umflat, zicându-i Drăguță.
   - Deci care-i treaba cu clubul? am zis fără să mai pierd vremea.
   Lyle s-a făcut rozaliu la față, iar genunchiul a început să i se zbânțuie sub masă.
   - Păi, știi că sunt tipi care joacă fotbal pe net sau colecționează poze cu jucători de baseball?
   Am dat din cap că da. A slobozit un hohot bizar și a continuat:
   - Ori femei care citesc reviste mondene și știu totul despre vreun actor, adică știu, gen, cum îl cheamă pe copilul lui nou-născut și orășelul în care a crescut?
   Am înclinat ușurel capul, a încuviințare precaută.
   - Păi, și cu noi e așa, dar, în fine, îi zicem Clubul Omor.
   Am luat un gât de bere, simțind că îmi apar broboane de sudoare pe nas.
   - Nu-i așa de aiurea cum sună.
   - Sună al dracului de aiurea.
   - Știi cum unora le plac romanele poliţiste? Sau sunt prinși cu totul în bloguri cu cazuri adevărate de omucidere? Păi, membrii clubului nostru sunt genul ăsta. Fiecare are crima lui, de care-i obsedat: Laci Peterson, Jeffrey MacDonald, Lizzie Borden... tu și familia ta. Tu și familia ta, gen, sunteți la mare preț în club. Tari de tot. Mai babani decât Jon Benet.
   Mi-a observat strâmbătura și a completat:
   - O tragedie ce s-a întâmplat. Și fratele tău e la închisoare, cum ar fi, de vreo douășcinci de ani?
   - Nu-i plânge de milă lui Ben. Mi-a omorât familia.
   - Hah. Așa-i, a zis și s-a apucat să sugă o bucățică de gheață lăptoasă. Așa, și ai vorbit vreodată cu el despre asta?
   Am simțit cum mi se activează scuturile de apărare.
   Mai sunt și unii care se jură că Ben e nevinovat. Îmi trimit tăieturi de prin ziare cu Ben, dar nu le citesc, le arunc imediat ce-i văd poza - cu părul roșu și revărsat pe umeri, ca Isus, ca să meargă cu figura lui radioasă, plină de pace. Are aproape 40 de ani. N-am fost niciodată să-mi văd fratele în pârnaie, în toți anii ăștia.
   Închisoarea în care-i ținut actualmente este, foarte convenabil, la periferia orașului nostru de baștină - Kinnakee, Kansas - unde a comis crimele. Dar nu-s nostalgică.
   Majoritatea fanilor lui Ben sunt femei. Cu urechi clăpăuge și dinți de cal, cu păr făcut permanent, pantaloni şi sacouri, buze pungite și crucifixe la gât. Mai apar când și când la ușa mea, cu prea mult sclipici la ochi. Îmi spun că mărturia mea a fost greșită. Am fost năucă, am fost silită, am minţit când am jurat, la șapte ani, că fratele meu fusese ucigașul. Adesea țipă la mine, întotdeauna cu salivă din belșug. Vreo câteva m-au și plesnit. Asta le face încă și mai puțin convingătoare: o muiere isterică, roșie la faţă, e foarte ușor de ignorat, iar eu caut mereu motive să ignor lumea.
   Dacă ar fi mai drăguțe cu mine, poate m-ar face să le bag în seamă.
   - Nu, nu vorbesc cu Ben. Dacă asta ai în minte, nu mă interesează.
   - Nu, nu, nu, nu-i asta. Tu doar vii, e ca la o întrunire aproape, și ne lași, gen, să te întrebăm una, alta. Nu te gândești chiar deloc la noaptea aia?
   - Nu, deloc.
   - S-ar putea să afli chestii interesante. Sunt niște fani... experți, care știu mai multe decât detectivii despre caz. Nu că ar fi așa de greu.
   - Deci sunt unii care vor să mă convingă că Ben ar fi nevinovat.
   - Păi... poate. Ori poate-i convingi tu că nu-i așa.
   Simțeam un iz de condescendență. Se apleca spre mine, cu umerii încordați, surescitat.
   - Vreau 1000 de dolari.
   - Pot să-ți dau 700.
   Mi-am rotit iarăși privirea prin încăpere, fără să promit nimic. Aveam de gând să accept oricât mi-ar fi oferit Lyle Wirth, fiindcă altfel mă păștea o slujbă adevărată, cât de curând, și nu eram gata pentru așa ceva. Nu-s eu persoana pe care să te poți baza 5 zile pe săptămână.
   Luni marți miercuri joi vineri? Uneori nici nu mă dau jos din pat 5 zile la rând - câteodată uit să și mănânc 5 zile la rând. Să ajung la locul de muncă, unde să stau 8 ore - 8 ditai orele departe de bârlogul meu - asta era ceva nefezabil.
   - Șapte sute e-n regulă, am zis.
   - Perfect. Și-or să fie o groază de colecționari pe-acolo, așa că să iei suvenire, ăă, obiecte din copilărie pe care-ai vrea să le vinzi. Poți să te-alegi ușor cu 2 000 de dolari, gen. Mai ales scrisori. Cu cât mai personale, cu atât mai bine, normal. Orice are data apropiată de a crimelor.
3 ianuarie 1985.
   A recitat totul ca și cum ar fi zis asta adesea.
   - Orice de la mama ta. Oamenii sunt... de-a dreptul fascinați de mama ta.
   Întotdeauna erau. Voiau mereu să știe: ce fel de femeie ajunge să fie măcelărită de propriul ei fiu?

2 ianuarie 1985, 8:02 a.m.

      Vorbea la telefon iarăși, îi auzea vocea hârâită ca de desene animate, muahaha, strecurându-se prin ușă.
   Vrusese o derivație doar pentru el - jumătate dintre colegii de la școală, se jurase, aveau propriul nume trecut în cartea de telefon. Li se spunea Liniile Copiilor. Râsese, apoi se supărase fiindcă se supărase el pe râsul ei. (Serios, o linie telefonică pentru copii? Cât de răzgâiați erau copiii ăștia?) Nu mai adusese niciunul vorba despre asta - una-două se simțeau stânjeniți, amândoi - apoi, după vreo câteva săptămâni, venise acasă, cu capul în pământ, și-i arătase conținutul unei pungi de cumpărături: un separator de conexiune, care ar fi permis ca două receptoare să folosească aceeași linie, și un telefon de plastic, foarte ușor, care nu părea foarte diferit de cele roz de jucărie cu care se jucau fetițele de-a secretarele. „Biroul dlui Benjamin Day“ răspundeau, încercând să-și atragă fratele în joc. Ben zâmbea și le spunea să preia mesajul; dar în ultima vreme se mulțumise să le ignore.
   De când venise acasă cu cumpărăturile acelea, expresia „fir de telefon spurcat“ pătrunsese în casa familiei Day. Firul se întindea din priza de la bucătărie peste tăblia de gătit, prin hol, strecurându-se pe sub ușa lui, care era întotdeauna închisă. Cel puțin o dată pe zi cineva se împiedica de fir, lucru urmat fie de un țipăt (dacă era vorba despre una din fete) fie de o înjurătură (dacă era vorba de Patty sau de Ben). Îl rugase de mai multe ori să prindă firul de perete și tot de atâtea ori el n-ajunsese s-o facă.
   Încerca să-și spună că era vorba despre încăpățânarea normală de adolescent, însă la Ben căpoșenia era agresivă, făcând-o să creadă că era furios, leneș, ba chiar ceva mai rău, un lucru la care nu se gândise măcar. Și, mă rog, cu cine vorbea? Înainte de misterioasa adăugare a celui de-al doilea telefon, pe Ben abia dacă-l sunase câte cineva. Avea doi prieteni buni, pe frații Muehler, viitori Fermieri ai Americii în salopete, atât de timizi încât uneori, când răspundea ea, închideau - după care Patty îl anunța pe Ben că fusese sunat de Jim sau de Ed. Însă, până acum, nu existaseră conversații îndelungate în spatele ușilor închise.
   Patty bănuia că fiul ei își făcuse, în cele din urmă, o prietenă, însă când bătuse câteva apropouri în direcția aceea, Ben fusese atât de stingherit încât pielea deschisă la culoare i se făcuse de un alb albăstrui, iar pistruii începuseră să-i lucească, ca un avertisment. O lăsase baltă cu totul. Nu era genul de mamă care să intre cu bocancii în viața copiilor ei - și așa era destul de greu pentru un băiat de 15 ani să aibă parte de intimitate într-o casă plină de fete. Își pusese un zăvor la ușă după ce, într-o zi, când se întorsese de la școală, dăduse peste Michelle cotrobăindu-i prin sertare. Şi cu instalarea zăvorului o pusese în faţa faptului împlinit: un ciocan, câteva bătăi și gata. Cuibușorul lui băiețesc era asigurat. Și, din nou, nu-l putea învinui. Ferma devenise prea feminină în anii de după plecarea lui Runner. Draperiile, canapelele, ba chiar și lumânările erau toate numai dantelărie și galben-caisă. Pantofiori roz, chiloței cu floricele și rochițe cu bretele umpleau până la refuz șifonierele și sertarele.
   Puținele intervenții ale lui Ben - firul îmbârligat al telefonului și încuietoarea metalică, bărbătească - păreau, până la urmă, de înțeles.
   Auzea un zvon de râsete de după ușa lui și asta o tulbură. Ben nu râdea mult de fel, n-o făcuse nici când era copil. La 8 ani își privise una dintre surori, cu răceală, și decretase: „Michelle suferă de hlizeală“, de parcă ar fi fost o afecțiune vindecabilă. Patty îl socotea stoic, însă felul său reținut era mai mult de-atât.
   Taică-său nu prea știuse cum să se poarte cu el, alternând între trânte (Ben rămânea țeapăn, fără reacție, în vreme ce Runner, pe post de crocodil, îl rostogolea pe dușumele) și reproșuri (Runner plângându-se că băiatul ăsta era prea sobru, prea ciudat, prea ca o fată).
   Nici Patty nu se descurcase mult mai bine. Își luase de curând o carte despre cum să fie mamă de adolescent, pe care o ținea ascunsă sub pat, de parcă ar fi fost pornografie. Autorul spunea că trebuia să fie curajoasă, să pună întrebări, să ceară răspunsuri de la copil, numai că Patty nu putea. Orice tentativă de întrebat, în perioada asta, îl scotea din sărite pe Ben și-i declanșa tăcerea aceea insuportabilă, asurzitoare. Cu cât încerca mai mult să-și dea seama ce-i cu el, cu atât mai mult se ascundea băiatul. La el în cameră. Vorbind cu persoane pe care ea nu le cunoștea.
   Cele trei fete ale ei erau și ele treze de-acum, erau treze de câteva ore. La o fermă, până și la una ca a lor, amărâtă, ipotecată, subevaluată, era nevoie să te trezești devreme, iar obiceiul stăruia și-n vreme de iarnă. Ieșiseră și țopăiau prin zăpadă acum. Le uşuise, ca pe niște cățeluși, ca să nu-l trezească pe Ben, apoi se enervase când îi auzise vocea la telefon și-și dăduse seama că se ridicase deja din pat. Știa că de-asta se apucase de făcut clătite, preferatele fetelor. Ca să echilibreze scorul. Ben și fetele o acuzau mereu că e părtinitoare - lui Ben i se cerea să aibă răbdare cu ființele acelea micuțe, cu fundițe, fetițele erau rugate întruna să nu mai facă gălăgie, să-și lase fratele în pace. Michelle, în vârstă de zece ani, era cea mai mare, Debby avea 9 ani, iar Libby 7. („Doamne, mamă, parcă le-ai fătat la grămadă“, îl auzea pe Ben admonestând-o.)
   Trase de draperia subțire, ca să-și vadă fiicele în starea lor naturală, de animăluţe: Michelle și Debby, șefa și adjuncta, construind o fortăreață de zăpadă după planuri pe care nu se obosiseră să i le comunice și lui Libby; Libby încercând să-și bage nasul, oferindu-le bulgări de zăpadă, pietre și un băț lung, elastic, toate respinse după câte o privire fugară. Libby, în cele din urmă, se aplecă și scoase un urlet pe cinste, apoi se apucă să dea cu piciorul în tot edificiul. Patty se retrase de la fereastră - urmau pumnișori și lacrimi, iar de astea n-avea chef.
   Ușa lui Ben se crăpă, iar tropăielile greoaie de la capătul holului o anunțară că purta ciubotele acelea mari și grele pe care nu le suporta. Nu te uita la ele, își spuse. Zicea același lucru ori de câte ori purta pantalonii de camuflaj. („Tata purta pantaloni de camuflaj“, îi replica morocănos, atunci când se plângea. „La vânătoare, îi purta la vânătoare“, îl corecta ea.)
   Îi lipsea puștiul de altădată, care cerea haine nebătătoare la ochi, care nu purta decât blugi și bluze de lână cu nasturi. Băiatul cu păr roșu, obsedat de avioane. Și-acuma uite-l, în geacă neagră, blugi negri și căciulă de ski trasă pe ochi. Ben mormăi ceva și dădu s-o apuce spre ușă.
   - Nu-nainte de micul dejun, strigă ea.
   Băiatul se opri, apoi întoarse către ea doar profilul feței.
   - Am niște chestii de făcut.
   - Nicio problemă, hai să mănânci ceva cu noi.
   - Nu suport clătitele, doar știi.
   La naiba.
   - Îți fac altceva. Stai la masă.
   N-ar fi sfidat un ordin direct, nu? Se țintuiră unul pe altul cu privirea, Patty pe cale să cedeze, apoi Ben oftă dramatic și se lăsă greoi într-un scaun. Începu să-și facă de lucru cu solnița, presărând granulele pe masă și adunându-le într-o grămăjoară. Mai că-i venea să-i spună să nu facă asta, dar se opri. Era, deocamdată, suficient că stătea la masă.
   - Cu cine vorbeai? întrebă turnându-i niște suc de portocale, deși știa că avea să-l lase neatins ca să-i facă în ciudă.
   - Niște lume.
   - Lume, mai mulți adică?
   Băiatul nu făcu decât să ridice din sprâncene.
   Ușa de plasă fu dată deoparte, apoi ușa de la intrare se izbi de perete, și auzi cum niște cizmulițe sunt aruncate pe covoraș - fete învățate bine, să nu lase urme de noroi. Confruntarea fusese, probabil, rezolvată rapid.
   Michelle și Debby se ciorovăiau deja în legătură cu un desen animat de la televizor. Libby păși înainte și se aruncă pe un scaun de lângă Ben, scuturându-și niște gheață din păr. Dintre cele trei fetițe ale lui Patty, doar Libby știa cum să-l dezarmeze pe Ben: îi zâmbi, îi făcu iute din mânuță și apoi își mută privirea drept în față.
   - Hei, Libby, zise el, încă jucându-se cu sarea.
   - Hei, Ben. Îmi place muntele tău de sare.
   - Mersi.
   Patty îl văzu pe Ben închizându-se vădit din nou în el la apariția celorlalte două fete, cu voci gălăgioase și pițigăiate care reverberau în toate ungherele bucătăriei.
   - Mami, Ben face mizerie, țipă Michelle.
   - Lasă, dragă, uite, clătitele-s aproape gata. Ben, vrei ouă?
   - De ce-i faci ouă lui Ben? scânci Michelle.
   - Ben, ouă?
   - Mda.
   - Vreau și eu ouă, zise Debby.
   - Nici măcar nu-ți plac, se răsti Libby.
   Întotdeauna îi lua partea fratelui ei.
   - Ben are nevoie de ouă fiindcă e băiat. Bărbat.
   Asta îl făcu pe Ben să surâdă un pic, iar pe Patty să aleagă pentru Libby cea mai rotundă dintre clătite. Le așeză clătitele în farfurii, în vreme ce ouăle sfârâiau în spate, iar operaţiunea delicată de pregătire a micului dejun pentru toți cinci merse surprinzător de bine. Era ce mai rămăsese din mâncarea mai de doamne-ajută, resturi de la Crăciun, dar n-avea de gând să-și facă acum griji pentru asta. Avea să-și facă griji după masă.
   - Mami, Debby stă cu coatele pe masă, făcu Michelle, pe tonul ei de șefă.
   - Mami, Libby nu s-a spălat pe mâini, continuă Michelle.
   - Nici tu.
   Debby.
   - Nimeni nu s-a spălat.
   Libby, râzând.
   - Pitic murdărici, zise Ben înghiontind-o.
   Era o glumă veche de-a lor expresia aceea. Patty nu știa de unde apăruse. Libby își lăsă capul pe umăr și râse mai tare, un râs teatral, menit să-i facă pe plac lui Ben.
   - Mama dă pupici, chicoti cu buze umede Libby, ca un fel de replică.
   Patty dădu cu săpun pe o cârpă și-o trecu tuturor, ca să se poată așeza la masă toată lumea. Arareori se mai obosea Ben să-și tachineze surorile și avea impresia că ar fi putut prelungi buna dispoziție dacă stăteau cu toții la locul lor. Îi trebuia buna dispoziție, în felul în care-ți trebuie somn după ce-ai pierdut o noapte, în felul în care visezi să te arunci în pat. Se trezea, zi după zi, și se jura că n-avea să lase ferma s-o încovoaie, n-avea să permită ruinării acesteia (era de 3 ani în urmă cu ratele, 3 ani și nicio scăpare) s-o transforme în soiul acela de femeie pe care-l ura: acră, arțăgoasă, genul care nu e în stare să se mai bucure de nimic. Dimineață de dimineață se ghemuia pe covorașul destrămat de lângă pat și se ruga, dar era, de fapt, o promisiune. Azi n-o să țip, n-o să plâng, n-o să mă strâng toată ghem de parcă aș aștepta să fiu făcută una cu pământul. O să mă bucur de ziua de azi. Cine știe, poate că avea să reziste până la prânz fără să se posomorască.
   Erau toți gata acum, cu mâinile curate, o rugăciune scurtă și totul bine, însă Michelle nu-și putu ține gura.
   - Ben trebuie să-și dea jos căciula.
   Familia Day avusese întotdeauna regula că nu se stă cu capul acoperit la masă; o regulă atât de ne-negociabilă, încât Patty se simți surprinsă că avea de-a face cu așa ceva.
   - Ben chiar trebuie să-și dea jos căciula, zise Patty, cu o împunsătură blândă în voce.
   Ben înclină capul către ea, făcând-o să simtă un fior de îngrijorare. Ceva nu era cum trebuie. Sprâncenele lui, ce arătau de obicei ca niște linii subțiri de culoarea ruginei, erau negre, iar pielea de dedesubt pătată cu violet-închis.
   - Ben?
   Își scoase căciula și pe capul lui se iţea o coamă neagră-tăciune de păr, țepoasă ca blana unui labrador bătrân.
   Simți un șoc, ca și cum ar fi băut prea iute o înghițitură de apă rece ca gheața: părul roșcat, semnul distinctiv al lui Ben, băiatul ei, dispăruse. Părea mai în vârstă acum. Arăta mai răutăcios. De parcă puștiul care i se afla în față îl împinsese în neant pe Ben al ei.
   Michelle țipă, Debby izbucni în lacrimi.
   - Ben, dragule, dar de ce? zise Patty.
   Își tot spunea să nu reacționeze exagerat, dar exact asta făcea acum. Porcăria asta de comportament adolescentin - doar asta era - făcea ca toată relația cu fiul ei să pară deodată lipsită de speranță. În vreme ce Ben se holba la tăblia mesei, cu un rânjet disprețuitor, adăpostindu-se de agitația femeiască din jur, Patty se strădui să-i înjghebe o scuză. Își urâse părul roșu de copil, fusese hărţuit din cauza asta. Poate încă era. Poate era un act de afirmare a sinelui. Un lucru pozitiv. Totuși, Ben moștenise părul roșcat de la Patty și acum îl eliminase. Era, cum altfel, o respingere. Libby, cealaltă roșcată din familie, gândea la fel. Își luă o șuviță din propriul păr între degete și începu să o cerceteze, posacă.
   - În regulă, zise Ben înghițind hulpav un ou și ridicându-se de la masă. Gata cu drama. E doar păr, atâta tot.
   - Totuși aveai păr așa de frumos!
   Asta îl făcu să se poticnească, de parcă ar fi stat pe gânduri. Apoi scutură din cap - la comentariul ei, la întreaga dimineață, nu știa - și porni bocănind către ușă.
   - Calmați-vă, strigă fără să se mai uite spre ele. Mă întorc mai încolo.
   Era aproape sigură că avea să trântească ușa, însă o închise încetișor, și asta păru și mai rău încă. Patty își suflă bretonul din ochi și se uită împrejurul mesei la perechile de ochi albaștri, măriți, care așteptau să vadă care avea să-i fie reacția. Zâmbi și râse fără putere.
   - Ei, a fost cam aiurea, recunoscu.
   Fetele se săltară un pic, înălțându-se vizibil în scaune.
   - El e tare aiurea, adăugă Michelle.
  - Acuma părul i se potrivește cu hainele, făcu Debby ștergându-și lacrimile cu dosul palmei și băgându-și cu furculița o bucată de clătită în gură.
   Libby nu făcu decât să se uite în farfurie, cu umerii gheboșați către masă. Era o imagine a supărării cum numai un copil putea înfățișa.
   - E-n regulă, Lib, haide, zise Patty și încercă s-o mângâie în treacăt, fără să le stârnească din nou pe celelalte.
   - Nu, nu e, răspunse ea. Ne urăște.

Libby Day

Acum

      La 5 zile după berea cu Lyle, am coborât pe povârnișul de lângă casă, apoi am coborât și mai mult, în canalul zonei West Bottoms din Kansas City.
   Cartierul prosperase în perioada de aur a târgurilor de vite, apoi își petrecuse multe decenii parcurgând inversul prosperității. Mai rămâneau, acum, clădiri înalte și tăcute de cărămidă, purtând numele unor companii dispărute: Raftery Cold Storage, London Beef, Dannhauser Cattle Trust. Câteva clădiri, ocupate din nou, fuseseră convertite în case bântuite, deschise publicului, numai bune pentru Halloween: tobogane de câte cinci etaje, castele vampirești și adolescenți beți ascunzând sticle de băutură în geci de piele.
   Pe la început de martie, locul arăta singuratic de-a binelea. Parcurgând cu maşina străzile încremenite, se mai întâmpla să văd când și când pe cineva intrând sau ieșind din vreo clădire, dar habar nu aveam pentru ce. Pe lângă râul Missouri, zona se transforma din semipustie într-o paragină de rău augur, într-o ruină de-a dreptul.
   Am simțit că mă împunge neliniștea când am parcat în fața unei clădiri cu patru niveluri, ce purta pe frontispiciu numele Tallman Corporation. Era unul dintre momentele alea în care mi-aș fi dorit să am mai mulți prieteni. Sau niște prieteni, acolo. Ar fi trebuit să iau pe cineva cu mine. Însă, fiindcă lucrurile stăteau cum stăteau, lăsasem un bilet pe treptele din interiorul casei, explicând unde eram, cu scrisoarea lui Lyle atașată. Dacă dispăream, polițaii ar fi avut de unde să înceapă. Sigur, dacă aș fi avut o prietenă, poate că prietena mi-ar fi zis
   Nu te las sub nicio formă să faci una ca asta, scumpo, cum zic întotdeauna femeile chestii, pe tonul ăla protector.
   Sau poate că nu. Crimele acelea îmi afectaseră permanent capacitatea de evaluare. Îmi închipuiam că se pot întâmpla toate răutățile de pe lume, fiindcă deja se întâmplaseră toate răutățile de pe lume. Dar nu erau totuși șanse mici, mici de tot, ca eu, Libby Day, s-o mai pățesc iarăși? Nu eram în siguranță, automat? O statistică strălucitoare, indestructibilă. Nu pot decide, așa că pendulez între precauțiile cele mai drastice (dormitul, tot timpul, cu luminile aprinse, cu bătrânul Colt Peacemaker al mamei pe noptieră) şi imprudențele cele mai ridicole (aventuratul, singură, într-un Club Omor aflat într-o clădire abandonată).
   Purtam cizme cu tocuri înalte, ca să mă înalţ cu vreo câțiva centimetri, iar cea dreaptă îmi venea mult mai largă decât stânga, din pricina piciorului paradit. Îmi venea să-mi pocnesc fiece oscior din trup, să mă relaxez cumva. Eram încordată. Agasată, cu dinții încleştaţi.
   Nimeni n-ar trebui să aibă atâta nevoie de bani. Încercasem să pun ce făceam într-o lumină inofensivă și, în episoade scurte, de-a lungul ultimei zile, mă transformasem într-o persoană plină de noblețe. Oamenii ăștia erau interesați de familia mea, eu eram mândră de familia mea și le permiteam străinilor ăstora să tragă cu ochiul la lucruri pe care nu le-ar fi putut afla altminteri. Și, dacă voiau să-mi ofere bani, aveam de gând să-i iau, nu eram chiar atât de sfântă.
   Însă, drept să spun, nu eram mândră de familia mea.
   Nimeni nu-i plăcuse pe alde Day vreodată. Tata, Runner Day, era nebun, bețiv și violent într-un fel deloc impresionant - un omuleț cu pumni pieziși. Mami făcuse patru copii de care nu izbutea să aibă grijă ca lumea. Copii amărâți, de la fermă, puturoși și manipulativi, venind mereu la școală ca niște nevoiași: fără să fi luat masa de dimineață, cu cămăși rupte, mucoși și roșii în gât. Eu și surorile mele am fost cauza a cel puțin 4 epidemii de păduchi pe parcursul scurtei noastre experiențe cu școala primară. Jegoşii de Day.
   Și uite-mă acum, după mai bine de 20 de ani, încă umblând prin diverse locuri, având încă nevoie de lucruri. De bani, mai precis. În buzunarul din spate al blugilor aveam un bilet pe care mi-l scrisese Michelle cu o lună înainte de crime. Rupsese foaia dintr-o agendă cu arc, tăiase frumos marginea zdrențuită și-o împăturise, cu grijă, în formă de săgeată.
   În bilet era vorba despre lucrurile obișnuite care umblau prin mintea de clasa a patra a lui Michelle: un băiat din clasă, învățătoarea cea dobitoacă, niște blugi fițoși și urâți pe care-i primise de ziua ei o colegă răsfățată. Era plictisitor, deloc memorabil - aveam cutii întregi cu chestii din astea, pe care le cărasem din casă în casă fără să le fi deschis până acum.
   Voiam să-l dau pe 200 de dolari. M-a lovit un acces scurt și vinovat de voioșie când m-am gândit la celelalte mizerii pe care le puteam vinde, notițe și fotografii și porcării pe care n-avusesem niciodată curajul să le arunc. M-am dat jos din mașină, am respirat adânc, mi-am îndreptat gâtul.
   Noaptea era rece, cu atingeri molatice de primăvară ici și colo. O lună enormă, galbenă atârna pe cer ca un lampion chinezesc.
   Am suit treptele de marmură mânjite cu frunze murdare crănțănind sub cizme, un sunet bolnăvicios, de oase vechi. Ușile erau din metal masiv, greu. Am bătut, am așteptat, am mai ciocănit de trei ori, expusă luminii lunii ca un comediant huiduit de public. Eram pe cale să-l sun pe Lyle de pe mobil când ușa s-a deschis într-o parte; un tip înalt, cu față lungă, m-a măsurat din cap până-n picioare.
   - Ce-i?
   - Ăă, Lyle Wirth e pe-aici?
   - De ce-ar fi Lyle Wirth pe-aici? a zis fără să zâmbească.
   Mă lua de sus, fiindcă putea s-o facă.
   - A, du-te dracului, am bolborosit și m-am răsucit pe călcâie, simțindu-mă o idioată fără pereche.
   După trei pași, tipul a strigat după mine.
   - Aolică, stai așa, nu te da cu curu-n sus.
   Dar mă născusem cu curu-n sus. Îmi și închipuiam cum ieșisem din pântece, gheboșată și-n poziția greșită. Nu-mi ia mult să-mi pierd răbdarea. Du-te dracului poate că nu-mi stă mereu pe vârful limbii, dar e aproape. Pe mijlocul limbii.
   M-am oprit între două trepte, gata s-o pornesc în jos.
   - Uite, îl știu pe Lyle Wirth, clar, a zis tipul. Ești pe lista de oaspeți sau ceva?
   - Nu știu. Mă cheamă Libby Day.
   I-a căzut falca, și-a săltat-o la loc cu un zgomot umed, ca de scuipat, și mi-a aruncat aceeași privire de verificare pe care mi-o aruncase și Lyle.
   - Ai părul blond.
   Am ridicat din sprâncene.
   - Haide, te conduc jos, a zis deschizând larg ușa. Vino încoace, că nu te mușc.
   Puține expresii mă calcă mai tare pe nervi ca asta, nu mușc. Singura replică ce mă scoate din sărite mai tare e când vreun gagiu beat și cu mutră șuncoasă din vreun bar mă vede cum încerc să trec pe lângă el și latră: Zâmbește, că n-o fi așa de rău! Ba chiar este de fapt, bălegosule.
   Am urcat iar treptele, aruncându-i priviri ucigașe tipului de la ușă, cu mers ultra-încet, ca să se apese în ușă s-o țină deschisă. Nemernic.
   Am intrat într-un foaier ca o grotă, pe laturile căruia se vedeau corpuri de iluminat din alamă, stricate, făcute să arate ca niște tulpini de grâu. Încăperea avea mai bine de doișpe metri înălțime. Tavanul avusese pe el, cândva, o pictură murală - se mai deslușeau, vag, imagini cojite de băieți și fete de la țară, care dădeau cu sapa sau cu lopata. O fată, cu mutra dispărută acum, arăta de parcă ar fi ținut în mână o coardă. Ori un șarpe?
   Întreaga parte vestică a încăperii se prăbușise într-un loc: unde stejarul mural ar fi trebuit să-și desfășoare explozia de frunze verzi, văratice, se vedea un petic din cerul albastru al nopții. Vedeam lucirea lunii, însă nu și luna însăși. Foaierul rămânea întunecat, lipsit de electricitate, însă deslușeam, prin unghere, maldăre de resturi adunate acolo cu mătura. Petrecăreții îi alungaseră pe locuitorii clandestini, făcuseră un pic de curat, încercaseră s-o mai dreagă. Mirosea, oricum, a pișat. Un prezervativ străvechi zăcea lipit, ca o macaroană, pe un perete.
   - N-ați găsit și voi să închiriați o sală de banchete? am mormăit.
   Podeaua de marmură a vibrat sub mine. Era clar că toată acțiunea se petrecea jos.
   - Nu suntem tocmai bine priviți, a zis tipul.
   Avea o față tânără, cărnoasă, cu alunițe. Purta o bobiță turcoaz în ureche, de felul celor pe care le asociasem mereu cu indivizii care joacă Temnițe și Dragoni. Bărbați care țin dihori de casă și li se pare că scamatoriile sunt mișto.
   - Plus că în clădirea asta e o anumită... ambianță. Unul din familia Tallman și-a zburat aici creierii, în 1953.
   - Drăguț.
   Stăteam și ne uitam unul la altul, iar fața lui își schimba forma în semiîntuneric. Nu vedeam nicio cale ca să ajungem jos. Ascensoarele din stânga nu funcționau, era clar, indicatoarele murdare le arătau blocate între etaje. Miam imaginat o echipă de bărbați-fantomă, în costume, așteptând răbdători s-o ia iarăși din loc.
   - Deci... ne ducem undeva?
   - Aa, da. Uite, voiam doar să zic... îmi pare rău pentru ce ți s-a întâmplat. Sunt sigur că, și după atâta timp... Nu-mi pot imagina, și gata. Parcă-i scos din Edgar Allan Poe. Ce s-a întâmplat.
   - Încerc să nu mă gândesc prea mult la asta, am zis, răspunsul standard.
   Tipul a râs.
   - Ehei, atunci nu ești în locul potrivit.
   M-a condus pe după un colț și apoi pe-un hol cu foste birouri. Am călcat scrâșnit pe sticlă spartă, uitându-mă, în treacăt, prin toate încăperile: goală, goală, un căruț de cumpărături, o grămadă de fecale adunate cu grijă la un loc, resturile unui foc de tabără, apoi un vagabond care ne-a aruncat un Salutare voios, de deasupra unei sticloanțe.
   - Îl cheamă Jimmy, a zis puștiul. Părea în regulă, așa că l-am lăsat să stea.
   Câtă mărinimie, mi-am zis, dar m-am mulțumit să-i fac lui Jimmy un semn din cap. Am ajuns la o ditamai baricada de ușă, am deschis-o și am fost asaltată de zgomot.
   Din pivniță se auzeau, în competiție, sunete de orgă, de heavy metal şi vacarmul produs de oameni care încearcă să comunice răcnind unii la alții, acoperindu-se.
   - După tine, a zis.
   N-am mișcat. Nu-mi place să am pe cineva în spate.
   - Sau aș putea... ăă... pe aici.
   M-am gândit s-o șterg în momentul ăla, apoi însă ticăloșia s-a repliat în mine când mi l-am închipuit pe gagiul ăsta, nenorocitul ăsta de jongler de festival medieval, ajungând acolo și zicându-le tovarășilor: S-a speriat și-a luat-o la goană! Și toți să râdă și să se simtă niște duri. Iar el să adauge: E cu totul altfel decât am crezut c-o să fie.
   Cu palma coborâtă la o șchioapă de pământ, ca să arate cât de mititică eram. Sătefutsătefutsătefut, am îngânat și m-am ținut după el.
   Am coborât etajul până la o ușă de subsol plină de fluturași de hârtie:
   Toneta 22: Comorile lui Lizzie Borden! Obiecte de colecționat pentru vânzare sau schimb!
   Toneta 28: Karla Brown - Discuție despre urmele de mușcături.
   Toneta 14: Joc de rol - Anchetează cazul Casey Anthony!
   15: Gustările Oribile ale lui Tom - Servim Punch Jonestown și Cocktail Fanny Adams!
   Am văzut, după aceea, într-un colţ, un flyer de un albastru granulat, cu o poză de-a mea trasă la copiator într-un colț: Cea mai Groaznică Zi! Masacrul de la Ferma Kinnakee din Kansas - Disecție de Caz și o INVITATĂ Foarte Specială!
   M-am gândit iarăși dacă nu făceam mai bine să plec, însă ușa s-a dat în lături și am fost absorbită într-o pivniță umedă, fără geamuri, plină cu vreo două sute de persoane, toți aplecați unii spre alții, răcnindu-și în urechi, cu mâini lăsate pe umeri. Odată, la școală, puseseră un film cu o invazie de lăcuste care lovise Vestul Mijlociu, și asta mi-era acum senzația - toți ochii ăia bulbucându-se, gurile mestecând acolo, brațele și coatele ridicate pe lângă corp. Camera era aranjată cu tarabe ca la talcioc, împărțită în șiruri de îngrădituri construite din sârmă împletită, pentru garduri. Fiecare îngrăditură era câte o crimă. Mi s-a părut, la prima vedere, că ar fi vreo 40.
   Un generator abia dacă izbutea să aprindă un mănunchi de becuri ce atârnau de cabluri prin încăpere, legănându-se alandala, luminând fețe în unghiuri grotești, ca la o petrecere de măști ale morții.
   Lyle, aflat în cealaltă parte a încăperii, m-a ochit și a început să-și croiască drum prin mulțime, cu umărul înainte, înaintând pieziș. Amabil cu lumea. Era, se părea, un tip important în gloata asta - toți voiau să-l atingă, să-i zică ceva. S-a aplecat, un gagiu i-a șoptit ceva în urechea delicată și, când a ridicat capul din nou, a dat peste un bec, făcându-i pe cei din jur să râdă, cu fețele luminate de becul ce se învârtea ca un girofar. Fețe de bărbați.
   Mutre de tipi. În toată pivnița aceea erau doar vreo câteva femei - patru, din câte vedeam, toate ochelariste și urâțele. Nici bărbații nu erau mai atractivi. Se vedeau niște flăcăi cu favoriți și aere de profesorași; exemplare de tătici de suburbie; mai erau o puzderie de indivizi trecuți de douăzeci de ani, cu tunsori ieftine și ochelari de tocilari, bărbați care-mi aminteau de Lyle și de tipul care mă condusese până aici. Comuni, dar duhnind a mintoșenie arogantă, ca și cum s-ar fi dat cu parfum de deșteptăciune.
   Lyle a ajuns la mine, în vreme ce tipii din spatele lui rânjeau, cercetându-mă de parcă aș fi fost noua lui gagică. A clătinat din cap.
   - Scuze, Libby. Kenny trebuia să mă sune când ajungeai, ca să te conduc personal aici.
   L-a fulgerat cu privirea pe Kenny, peste capul meu, iar Kenny a scos un soi de murmur nedumerit și a plecat.
   Lyle mă conducea acum prin mulțime, împungându-mă cu un deget în umăr. Unii dintre cei prezenți purtau costume. Un bărbat cu redingotă neagră și joben negru s-a strecurat lângă mine, mi-a oferit dulciuri și a râs. Lyle și-a dat ochii peste cap și-a zis:
   - Ăsta-i obsedat de Frederick Baker. În ultimii ani am încercat să-i mai domolim pe ăștia care se costumează, dar... prea mulți au obsesia asta.
   - Nu știu ce înseamnă asta, am zis, îngrijorată că-mi pierd cumpătul.
   Simțeam coate și genunchi și eram împinsă înapoi ori de câte ori făceam câte un pas în față.
   - Chiar nu pricep, pe bune, ce mama dracului se întâmplă aici.
   Lyle a oftat nerăbdător, s-a uitat la ceas.
   - Uite, nouă nu ne vine rândul până după miezul nopții. Vrei să-ți fac un tur, să-ți explic mai multe?
   - Vreau banii.
   Și-a mușcat buza de jos, a scos un plic din buzunarul de la spate și mi l-a îndesat în palmă, totodată zicându-mi, la ureche, că-i pot număra mai târziu. Plicul părea gros, așa că m-am mai liniștit.
   - Hai să-ți fac turul.
   Am parcurs perimetrul încăperii, cu tarabe înguste în stânga și-n dreapta, cu gardurile acelea amintindu-mi de țarcurile pentru câini. Lyle și-a înfipt iarăși degetul în brațul meu, împingându-mă înainte.
   - Clubul Omor - și, te rog, nu-mi ține predici, știu că-i un nume prost, doar că a prins așa. Însă Clubul Omor, noi îi spunem KC, și de aia avem întrunirea cea mare aici, în fiecare an, în Kansas City, KC, înțelegi tu... ăă, cum spuneam este, gen, pentru cei pasionați de rezolvarea cazurilor. Și cei pasionaţi. De crime faimoase. De tot soiul, de la Fanny Adams până la...
   - Cine-i Fanny Adams? am izbucnit, dându-mi seama că sunt pe cale să devin geloasă.
   Eu ar fi trebuit să fiu aia specială aici.
   - Avea 8 ani, a fost făcută bucățele în Anglia, în 1876. Tipul de care tocmai am trecut, ăla cu joben și chestii, se juca de-a ucigașul ei, Frederick Baker.
   - E scârbos de-a binelea.
   Deci era moartă de-o groază de vreme. Bun așa. Nu concuram cu ea.
   - Păi a fost un omor destul de cunoscut, a zis și m-a surprins că mă strâmb. Mda, ziceam că ăștia-s dintr-o zonă mai puțin plăcută. Adică, cea mai mare parte din cazurile astea au fost rezolvate, nu-i mare mister. Eu, unul, vreau să rezolv cazuri. Avem foști polițiști, avocați...
   - Sunt și unii care-o fac pe... ai mei? Familia mea, se joacă vreunii de-a asta?
   Un tip mătăhălos, cu șuvițe blonde și ţinând în mână o păpușă gonflabilă îmbrăcată într-o rochie roșie, s-a oprit în mulțime, aproape călare pe mine, fără să mă bage de seamă măcar. Degetele de plastic ale păpușii mă gâdilau pe obraz. Cineva din spatele meu a țipat Scott și Amber! L-am împins pe individ de pe mine și-am încercat să deslușesc prin mulțime pe cineva care să fie îmbrăcat ca mama, ori ca Ben, vreun nenorocit cu perucă roșie și topor în mână. Am simțit că strâng pumnul.
   - Nu, nu, sigur că nu, a zis Lyle. Nicidecum, Libby, n-aș permite așa ceva, costumarea... faza asta. Nu.
   - De ce-s numai bărbați?
   Într-una dintre îngrăditurile de lângă noi, doi tipi îndesați, în tricouri de polo, se rățoiau unul la altul pe tema uciderii unor copii de prin sudul statului Missouri.
   - Nu-s numai bărbați, a zis, defensiv, Lyle. Cei mai mulți sunt bărbați, dar du-te, gen, la o adunare a ălora cu integrame și-o să vezi același lucru. Femeile apar, cum ar veni, ca să socializeze. Vorbesc despre motivul pentru care se identifică cu victimele - cum au avut şi ele soți agresivi și din alea - beau niște cafea, cumpără câte-o poză veche. Dar a mai trebuit să fim și atenți, fiindcă uneori devin... ăă, prea implicate.
   - Mda, mai bine să nu fii foarte uman în privința asta, am zis, ca o ipocrită infectă ce eram.
   Lyle, din fericire, m-a ignorat.
   - Chiar acum, gen, sunt obsedați de chestia cu Lisette Stephens.
   A făcut un gest către în spate, unde un grupuleț de femei se îmbulzea împrejurul unui computer, cu gâturile întinse ca niște găini. Am trecut pe lângă Lyle și-am dat să mă apropii de îngrăditura aceea. Se uitau toate la un montaj video cu Lisette. Lisette și fetele din asociația studențească. Lisette și câinele ei. Lisette și sora ei care semăna cu ea.
   - Vezi ce zic? a spus Lyle. Nu rezolvă niciun caz, doar se uită la chestii pe care le-ar putea vedea și acasă, pe net. Problema cu Lisette Stephens era că n-aveai nimic de rezolvat: nu avea iubit, nici soț, nici vreun coleg de serviciu supărat, nici vreun recidivist dubios care să-i fi reparat prin casă. Dispăruse doar, fără vreun motiv în afară de faptul că era drăguță. Genul de fată de dispariția căreia presa se obosește să se ocupe.
   Am poposit într-un ungher, lângă un vraf de tricouri serigrafiate cu inscripția Aduceți-o Acasă pe Lisette. Douăzeci și cinci de dolari. Grupul însă era mai interesat de laptop. Femeile clicăiau pe forumul site-ului. Lumea adăuga adesea și poze proprii la comentarii, dar pozele erau total aiurea. „Te iubim Lisette, știm că o să te întorci acasă“ apărea alături de o fotografie cu o femeie de vârstă mijlocie, lungită pe plajă. „Pace și dragoste familiei tale, în perioada asta zbuciumată“, scria lângă o poză cu o corcitură de labrador. Femeile au revenit pe pagina principală și îndată s-a ivit fotografia cea mai agreată de presă: Lisette și maică-sa, îmbrățișate, obraz lângă obraz, radioase.
   Am dat din umeri, încercând să nu bag în seamă îngrijorarea legată de Lisette, pe care n-o cunoşteam. Și din nou mă luptam cu gelozia. Dintre toate standurile astea cu crime, voiam ca al familiei Day să fie cel mai cel. Era o izbucnire de dragoste: morții mei dragi erau cei mai buni.
   Mi-am amintit-o fulgerător pe mama, cu părul roșu prins în coadă la spate, ajutându-mă să-mi trag din picioare ghetuțele de iarnă flendurite și frecându-mi apoi degetele, unul câte unul. Îl încălzim pe degețel, îl încălzim pe mititel. Simțeam miros de pâine prăjită cu unt odată cu amintirea asta, dar nu știu dacă avusesem așa ceva. În amintirea asta aveam, încă, toate degetele de la picioare.
   M-a străbătut un tremur, ca pe-o pisică.
   - Oau, te-a vorbit careva pe la spate? a zis Lyle, apoi și-a dat seama de ironie.
   - Ce mai e pe-aici?
   Oamenii se îngrămădeau în fața unei tarabe pe care era arborat numele Bazarul Bizar al lui Bob, în spatele căreia se afla un tip cu o ditamai mustața neagră, care sorbea dintr-un castron cu supă. În spatele lui, pe o scândură, erau patru cranii și un afiș pe care scria Ultimii Patru. Tipul s-a pornit să țipe la Lyle să i-o prezinte pe micuța lui prietenă. Lyle a dat să facă un gest de respingere, a încercat să mă tragă prin mulțimea viermuitoare, apoi a ridicat din umeri și mi-a șoptit costumat.
   - Bob Berdella, i-a zis Lyle omului, cu o strâmbătură glumeață, ea este Libby Day, a cărei familie a fost... cu Masacrul de la Ferma Kinnakee din Kansas. Familia Day.
   Individul s-a aplecat peste tejghea, cu o bucățică de hamburgher îmbibată în salivă atârnându-i printre dinți.
   - Dacă aveai pulă, erai bucățele în gunoiul meu acuma, a zis și a slobozit un râs tunător. Bucăți mici, mititele.
   A dat să mă înhațe. M-am tras înapoi fără să vreau, apoi am pășit iarăși spre Bob, cu pumnul ridicat, furioasă, cum fac întotdeauna când mă sperii. Dă-i la nas, fă-l să sângereze, plesnește-l peste față cu carnea aia ardeiată, apoi pocnește-l iar. Dar, până să ajung la el, Bob s-a dat în spate cu scaunul și și-a ridicat mâinile bolborosind, nu spre mine, ci spre Lyle, coaie, mă jucam și eu, n-am făcut nimica, moșule. Nici nu s-a uitat la mine cât și-a cerut scuze, de parcă aș fi fost un copil. Cât i-a trăncănit el lui Lyle, m-am dat la el. Primul pumn nu l-a nimerit tocmai bine, așa că s-a ales cu o scatoalcă peste bărbie, cam în felul în care ai pedepsi un cățeluș.
   - Muie, tâmpitule.
   Apoi s-a repezit Lyle, mormăind scuze și trăgându-mă deoparte, dar tot aveam pumnii strânși și falca încleștată.
   Până să mă ia de-acolo am apucat să-i trag un picior în tarabă lui Bob, suficient cât s-o facă să se clatine o dată, tare, și să se verse supa pe jos. Deja regretam că nu mă aruncasem peste masă, la gâtul lui. Nimic nu-i mai stânjenitor decât o femeie mărunțică ce nu reușește să dea un pumn ca lumea. Putea, la fel de bine, să mă și salte de-acolo pe sus, dând din piciorușele mele de bebeluș. Am ridicat privirea. Gagiul stătea înlemnit, cu brațele moi și bărbia împurpurată, încercând să-și dea seama dacă să fie spăşit sau să se înfurie.
   - OK, n-ar fi prima bătaie la Clubul Omor, dar cred că s-ar putea să fie cea mai ciudată, a zis Lyle.
   - Nu-mi place să fiu amenințată.
   - Dar nu te... știu, știu, a bolborosit Lyle. Cum am zis, la un moment dat aiuriții ăștia cu costume se tirează și-i lasă în pace pe pasionații serioși de mistere. O să-ți placă ai noștri, din grupul Day.
   - Îi zice grupul Day sau grupul Masacrul de la Ferma din Kansas? am mârâit.
   - Aa, mda, așa-i spunem.
   A încercat să se strecoare prin alt ambuteiaj și-a sfârșit aruncat într-o parte, lângă mine. Aveam fața la doar câțiva centimetri de spinarea unuia. Cămașă albastră, apretată. Am urmărit cu privirea cuta perfectă din mijloc. Cineva cu burtoi mare, de clovn ambulant, mă tot împingea pe la spate.
   - Majoritatea îl bagă aici şi pe Satana, am zis. Masacrul Satanic de la Fermă. Omorurile Satanice din Kansas.
   - Mda, nu prea credem în d-astea, așa că-ncercăm să nu folosim trimiteri la Diavol. Pardon! a zis și s-a sucit încercând să avanseze.
   - Deci e o chestie de etichetă, m-am oțărât, cu ochii lipiți de cămașa albastră.
   Am dat colțul și-am ajuns în răcoarea unui spațiu deschis.
   - Vrei să mai vezi și alte grupuri?
   A arătat spre stânga lui, unde, la toneta 31, erau adunați niște bărbați: tunsori banale, câțiva mustăcioși, multă lume la cămaşă.
   - Tipii ăștia-s destul de mișto, de fapt, a zis Lyle. Își creează, gen, propria enigmă. Cred că au identificat un criminal în serie. E unul care a trecut prin mai multe state - Missouri, Kansas, Oklahoma - și a ajutat la uciderea mai multor oameni. Familiști, sau vârstnici câteodată, rămași cu prea multe datorii, cu linii de credit depășite, cu ipoteci fără ieșire.
   - Omoară oameni care nu știu să aibă grijă de banii lor? am zis, dând ochii peste cap.
   - Noo, îl cred un fel de Kevorkian al ălora cu datorii mari și asigurări de viață bunicele. Îi zic Îngerul Datornicilor.
   Unul dintre membrii de la toneta 31, un tânăr cu mandibulă proeminentă și buze care nu-i acopereau tocmai bine dinții, trăgea cu urechea, așa că s-a întors spre Lyle, dornic să dea lămuriri.
   - Credem că Îngerul a acţionat în Iowa luna trecută: un tip cu căsoaie și patru copii pățește un accident ca la carte cu snowmobilul, într-un moment foarte convenabil. E cam una pe lună în ultimul an. Economia, omule.
   Puștiul voia s-o țină așa, gata să ne tragă în îngrăditură, unde se vedeau hărți, tăieturi din ziare și un talmeș-balmeș de crănțănele răspândit pe toată masa, din care bărbații apucau câte-o mână plină, cu alune și covrigei ce le scăpau și cădeau ricoșându-le pe teniși. Am clătinat din cap către Lyle, l-am mânat de-acolo, de data asta eu pe el. Ajunsă la adăpost, am tras o gură de aer fără sare și m-am uitat la ceas.
   - E drept, a zis Lyle, că-i greu să procesezi tot ce-i aici. Hai să mergem. O să-ți placă mult grupul nostru, cred. E mult mai serios, gen. Uite, au și apărut câțiva.
   A arătat cu mâna spre o tonetă curățică dintr-un colț, unde se vedea o tanti grasă, cu păr făcut permanent, care sorbea cafea dintr-o cană de unică folosință, cât o ulcea de mare, și doi bărbați de vârstă mijlocie, îngrijiți, care cercetau din priviri încăperea, cu mâinile în șolduri, ignorând-o pe femeie. Arătau ca niște polițai. În spatele lor se vedea un tip mai bătrâior, cu păr rar, gheboșat peste o masă pliantă, mâzgălind ceva pe-o foaie galbenă, în vreme ce un puști încordat, de facultate, îi citea peste umăr. Încă o mână de bărbați cu un aer comun se îmbulzea mai în spate, răsfoind dosare cafenii sau preumblându-se, pur și simplu, fără țintă.
   - Uite, mai sunt și femei, a făcut triumfător Lyle, arătând spre muntele ăla de femeie cu permanent. Vrei să mergem acum ori să aștepți și să-ți faci o intrare de zile mari?
   - E bine acum.
   - E un grup isteț, pasionați serioși. O să-ți placă de ei. Ba chiar aș paria c-o să ai și ce învăța de la ei.
   Am pufnit și m-am luat după Lyle. Femeia a ridicat prima privirea, a mijit ochii spre mine, apoi i-a făcut mari.
   Avea în mână un dosar artizanal, pe care lipise o poză de-a mea de prin liceu, cu un lănțișor cu medalion în formă de inimă pe care mi-l trimisese cineva prin poștă.
   Femeia părea că vrea să-mi înmâneze dosarul - îl ținea ca pe un program de la teatru. N-am întins mâna. Am observat că pe cap erau desenate coarne de drac.
   Lyle mi-a pus un braț peste umăr, apoi l-a ridicat.
   - Bună tuturor. Invitata noastră specială a sosit și este vedeta Conferințelor Omor din acest an - e vorba despre Libby Day.
   S-au ridicat câteva sprâncene, câteva capete s-au înclinat a apreciere, unul dintre gagiii care arăta a polițai a zis măiculiță, nu pot să cred. A dat să bată palma cu Lyle, dar s-a răzgândit: mâna i-a înghețat într-un salut nazist accidental.
   Tipul mai bătrâior și-a luat ochii de la mine și a continuat să mâzgălească cu spor. Mi-am făcut griji, o clipă, ca nu cumva să trebuiască să ţin vreun discurs - în loc de asta am mormăit un bună sec și m-am așezat la masă.
   Au urmat obișnuitele salutări, întrebări. Da, locuiam în Kansas City, nu, nu aveam slujbă deocamdată, nu, nu ţinusem legătura cu Ben. Da, îmi scria de câteva ori pe an, dar aruncam plicurile direct la coș. Nu, nu eram curioasă ce scrie. Da, eram dispusă să o vând pe următoarea pe care-o trimitea.
   - Ei binee, s-a băgat în cele din urmă Lyle, intonând pompos cuvintele, aveți înainte o figură de căpătâi a cazului Day, un așa-numit martor ocular, așa că de ce nu trecem la adevăratele întrebări?
   - Am eu o întrebare adevărată, a zis unul dintre cei doi cu fețe de polițai, surâzând și foindu-se în scaun. Dacă nu te deranjează să trec la subiect.
   Și chiar a așteptat să spun că nu mă deranjează.
   - De ce ai declarat că Ben ți-a omorât familia?
   - Fiindcă asta a făcut, am zis. Eram acolo.
   - Te ascundeai, scumpo. N-aveai cum să vezi ce spui c-ai văzut, altfel ai fi fost și tu moartă.
   - Am văzut ce-am văzut, am început să zic, cum fac întotdeauna.
   - Rahat. Ai văzut ce ți s-a spus să vezi, fiindcă erai o fetiță cuminte și speriată care voia să ajute. Procuratura te-a făcut în sânge. Te-au folosit ca să doboare cea mai ușoară țintă. Cea mai de mântuială anchetă de poliție pe care-am văzut-o.
   - Eram în casă...
   - Da, și atunci cum explici focurile de armă care-au omorât-o pe mama ta? m-a pistonat tipul, aplecându-se înainte. Ben n-avea urme pe mâini...
   - Băieți, băieți, s-a băgat bărbatul mai în vârstă, fluturându-și degetele groase și zbârcite. Și doamnelor, a adăugat onctuos, înclinând capul spre mine și Madam Permanent. Nici n-am prezentat măcar datele cazului. Trebuie protocol, ori suntem fix ca pe un forum de pe internet. Când avem așa un oaspete ar trebui să fim şi mai atenţi că suntem pe aceeași lungime de undă.
   Nimeni nu și-a arătat dezacordul mai mult decât cu un bombănit, așa că bătrâiorul și-a umezit buzele, s-a uitat prin lentilele bifocale și și-a mai stârnit un pic flegma din gât. Era un tip autoritar, însă cumva nelalocul lui. Mi l-am imaginat acasă la el, singur, mâncând piersici la conservă pe blatul din bucătărie, cu gura plină de sirop. A început să recite din notițe.
   - Ce ştim: Cam pe la ora 2:00 dimineața, pe 3 ianuarie 1985, o persoană, sau mai multe, a ucis trei membri ai familiei Day în ferma lor din Kinnakee, Kansas. Printre decedați se numără Michelle Day, de 10 ani, și Debby Day, de 9, și capul familiei, Patty Day, mama lor, în vârstă de 32 de ani. Michelle Day a fost sugrumată; Debby Day a fost omorâtă cu lovituri de topor, Patty Day a murit după două focuri de armă şi după ce a suferit lovituri de topor și tăieturi adânci provocate de un cuțit de vânătoare.
   Am simțit cum îmi urcă sângele în urechi și mi-am spus că n-auzeam, oricum, nimic nou. Nimic care să mă panicheze. Nu prea eram atentă, niciodată, la detaliile crimei. Lăsam vorbele să-mi intre pe-o ureche și să-mi iasă pe cealaltă, ca un pacient cu cancer, înfricoșat, care aude jargonul acela codat și nu pricepe o iotă, cu excepția faptului că veștile sunt foarte, foarte proaste.
   - Ce mai ştim, a continuat omul. Mezina, Libby Day, 7 ani, era în casă și a scăpat de ucigaș sau de ucigași printr-o fereastră din camera mamei sale. Ce altceva ştim: Copilul cel mare, Benjamin Day, 15 ani, susține că în noaptea aceea nu a fost acasă și că a dormit în hambarul unui vecin, după ce se certase cu maică-sa. Nu a avut un alt alibi și a fost extrem de necooperant cu poliția. A fost, după aceea, arestat și condamnat, pe baza, îndeosebi, a zvonurilor din comunitate, potrivit cărora ar fi intrat într-un cult satanist - pereții din casă erau plini cu simboluri și cuvinte asociate cu adorarea Diavolului. Scrise cu sângele mamei lui.
   Bătrânelul s-a oprit pentru efect dramatic, a aruncat o privire spre grup și a revenit la notițe.
   - Mai incriminator a fost faptul că sora supraviețuitoare, Libby, a depus mărturie că l-a văzut comițând crimele. În ciuda mărturisirii neclare a lui Libby și a vârstei sale fragede, Ben Day a fost condamnat. În ciuda unei surprinzătoare lipse de probe materiale. Ne-am adunat aici pentru a explora alte posibilități și pentru a dezbate particularitățile acestui caz. Cred că ne putem pune de acord asupra faptului că omorurile au legătură cu evenimentele petrecute pe 2 ianuarie 1985. O singură zi și totul s-a dus de râpă - n-am vrut să iasă niciun joc de cuvinte.
   Râsete potolite, priviri vinovate aruncate înspre mine.
   - Când familia s-a trezit, în dimineața aceea, nu era condamnată la moarte. Ceva a mers foarte rău, pe parcursul zilei.
   Din dosarul celui ce vorbea se ițise, parțial, o fotografie cu locul crimei: un picior dolofan, însângerat, și o bucată dintr-o cămaşă de noapte de culoarea lavandei.
   Debby. Bărbatul a observat că mă holbez și a îndesat poza la loc, de parcă n-ar fi fost treaba mea.
   - Cred că suntem în consens că vinovatul este Runner Day, a zis grasa scormonind prin poșetă, pe a cărei margine, cât pe ce să cadă, se vedeau niște șervețele boțite.
   Când am auzit numele tatii, Runner Day, am tresărit. Amărâtul de el!
   - Păi așa-i, nu? a continuat. Se duce la Patty, încearcă s-o facă să-i dea bani cu de-a sila, ca de obicei, nu capătă, se enervează, o ia razna. Tipul ăsta era nebun, nu?
   Femeia a scos o sticluță și-a înghițit două aspirine din ea, cum fac oamenii prin filme, aruncându-și violent capul pe spate. Apoi s-a uitat la mine în așteptarea unei confirmări.
   - Mda, așa cred. Nu-l țin minte așa de bine. Au divorțat când aveam vreo 2 ani. Și după aceea n-am mai avut prea mult de-a face cu el. S-a întors într-o vară și a stat cu noi, în vara de dinainte de omoruri, dar...
   - Acuma unde-i?
   - Nu știu.
   A dat ochii peste cap.
   - Și cu urma aia mare de talpă cum e? a zis un bărbat din spate. Poliția n-a explicat de ce apare o urmă de pantof bărbătesc, cu pete de sânge, într-o casă în care nimeni nu purta asemenea pantofi...
   - Poliția n-a explicat multe..., a dat să spună tipul mai în vârstă.
   - Cum ar fi pata de sânge alandala, a completat Lyle, întorcându-se spre mine. Pe așternuturile lui Michelle era o pată de sânge - cu o grupă de sânge cum nu mai avea nimeni în familie. Așternuturile, din păcate, erau primite de la ajutoare, așa că procuratura a susținut că sângele putea să fie de oriunde.
   Cearșafuri „puțin folosite“. Da. Familia Day era mare amatoare de chestii primite din donații, aveam de acolo canapea, televizor, veioze, blugi, ba chiar și draperii am luat de acolo.
   - Știi cum să dai de Runner? a întrebat puștiul. Poți să-i pui niște întrebări din partea noastră?
   - Și încă mai cred că ar merita luați la întrebări niște prieteni de-ai lui Ben din vremea aceea. Mai ai legături în Kinnakee? a zis vârstnicul.
   Mai mulţi dintre ei începură să se certe în legătură cu patima lui Runner pentru jocurile de noroc şi prietenii lui Ben şi treaba de mântuială făcută de poliţiști.
   - Hei, am izbucnit, păi și Ben? Pe Ben l-ați scos din poveste?
   - Zău așa, că asta-i cea mai mare eroare judiciară din toate timpurile, a zis grasa. Și să nu-mi spui că ai crede altceva. Asta dacă nu-l aperi pe tăticu’. Sau dacă nu ţi-e prea rușine de ce-ai făcut.

.......................................