Omul șoaptă, Alex North

 1-5

      Jake.

   Am atâtea să îţi spun, dar dintotdeauna ne-a venit greu să stăm de vorbă, nu-i aşa?
   Deci va trebui să îţi scriu.
   Îmi amintesc cum te-am adus cu Rebecca pentru prima dată acasă de la spital. Era întuneric şi ningea şi niciodată în viaţa mea nu am condus atât de atent. Aveai două zile şi stăteai fixat într-un port-bebe pe bancheta din spate, Rebecca moţăia lângă tine şi din când în când mă uitam în oglinda retrovizoare să văd dacă eşti bine.
   Pentru că ştii ce, Jake? Eram absolut îngrozit. Am fost singur la părinţi, nu eram obişnuit cu bebeluşi şi iată-mă, responsabil pentru copilul meu. Erai atât de mic şi vulnerabil, iar eu atât de nepregătit, încât mi se părea ridicol că te-au lăsat să ieşi din spital cu mine. Nu ne-am potrivit de la bun început. Rebecca te ţinea în braţe firesc şi natural, de parcă tu i-ai fi dat viaţă, nu invers. În schimb, eu mă simţeam ciudat, speriat de această greutate fragilă din braţele mele şi nu ştiam ce voiai când plângeai. Nu te-am înţeles deloc. Şi acest lucru nu s-a schimbat niciodată.
   Când ai mai crescut un pic, Rebecca mi-a spus că asta se întâmpla deoarece noi ne asemănăm atât de mult, dar nu ştiu dacă e adevărat. Sper că nu. Mi-am dorit întotdeauna mai mult de-atât pentru tine.
   Oricum nu putem sta de vorbă, ceea ce înseamnă că va trebui să încerc să scriu toate astea. Adevărul despre tot ce s-a întâmplat în Featherbank.
   Domnul Noapte. Băiatul din podea. Fluturii. Fetiţa cu rochia stranie.
   Şi Omul Şoaptă, desigur.
   Nu va fi uşor şi trebuie să încep prin a-mi cere scuze. Pentru că, de-a lungul anilor, ţi-am spus de multe ori că nu există monştri.
   Îmi pare rău că am minţit.

Partea întâi

Unu

      Gândul că un străin îţi poate răpi copilul este cel mai cumplit coşmar al oricărui părinte.
   Statistic vorbind, evenimentul este extrem de rar. În realitate, în spatele uşilor închise, copiii pot deveni adesea victime ale abuzurilor din partea unui membru al familiei şi, în timp ce lumea exterioară ar putea părea ameninţătoare, adevărul este că majoritatea străinilor sunt oameni decenţi, în vreme ce, de multe ori, căminul este locul cel mai periculos.
   Bărbatul care-l urmărea pe terenul viran pe Neil Spencer, un băiat în vârstă de 6 ani, înţelesese asta foarte bine.
   Deplasându-se liniştit, paralel cu Neil, în spatele unui şir de tufişuri, l-a urmărit constant. Neil păşea încet, fără să bănuiască pericolul care-l pândea. Din când în când, lovea cu piciorul pământul, ridicând praful ca o ceaţă albă, calcaroasă ce-i acoperea adidaşii. Omul păşea cu mai multă atenţie şi putea auzi târşâitul picioarelor. Nu scotea niciun sunet.
   Era o seară caldă de iulie. Soarele dogorise tare şi necruţător mai toată ziua, dar acum, la ora şase, cerul era alburiu. Temperatura scăzuse şi aerul era ca de miere. Era o seară în care puteai să stai pe terasă, sorbind un vin alb, rece şi să urmăreşti apusul soarelui, fără să-ţi vină în minte să pui o haină pe tine, asta până când se lăsa întunericul şi se făcea prea târziu ca să te mai deranjezi.
   Chiar şi terenul viran era frumos, scăldat în lumina de chihlimbar. Un petic de pământ cu arbuşti, ce despărţea satul Featherbank de o veche carieră de piatră abandonată. Terenul accidentat era, în cea mai mare parte, uscat şi fără viaţă. Totuşi, ici şi colo rămăseseră nişte tufe care, cu vremea, crescuseră şi se transformaseră în desişuri groase, oferind zonei un aspect de labirint. Copiii din sat se jucau uneori pe-aici, deşi nu era un loc chiar sigur. De-a lungul anilor, mulţi au fost tentaţi să coboare în cariera de piatră, dar pereţii abrupţi se puteau prăbuşi oricând. Consiliul Local a montat garduri şi semne de interzis, însă oamenii spuneau că ar trebui să se facă mai mult. La urma urmei, copiii găseau întotdeauna găuri prin garduri pe unde să se strecoare.
   Aveau obiceiul să ignore semnele de avertizare.
   Bărbatul ştia multe despre Neil Spencer. Studiase cu atenţie atât pe băiat cât şi pe familia lui, ca pe un proiect. Băiatul nu se descurca la şcoală, era slab la învăţătură, nu avea prieteni şi era mult în urma colegilor săi la citire, scriere şi aritmetică. Cele mai multe haine erau de căpătat. În felul său, părea chiar prea matur pentru vârsta lui - arătând deja furie şi repulsie faţă de oameni. În câţiva ani, va deveni un bătăuş şi un scandalagiu, dar deocamdată era încă destul de mic pentru ca oamenii să-i ierte comportamentul mai rebel. N-a făcut-o dinadins, spuneau ei. Nu-i vina lui.
   Neil nu era destul de mare încât să fie considerat singurul responsabil pentru faptele sale şi astfel lumea nu-l băga în seamă.
   Bărbatul îl observase. Nu i-a fost greu să ghicească toate acestea.
   Neil îşi petrecuse ziua la casa tatălui său. Părinţii erau despărţiţi, ceea ce bărbatul considera un lucru bun. Atât tatăl cât şi mama erau alcoolici şi reuşeau să se apuce de treabă doar după câteva pahare. Şi unul şi celălalt gândeau că viaţa le este mult mai uşoară atunci când băiatul se afla în casa celuilalt şi se străduiau să-i facă pe plac când era cu el. În general, Neil era lăsat să-şi poarte singur de grijă şi să-şi asigure cele necesare traiului, ceea ce, evident, explică într-un fel încrâncenarea pe care bărbatul o văzuse la băiat. Neil era o anexă în viaţa părinţilor săi. Cu siguranţă, nu era iubit.
   Nu era prima dată în seara aceea când tatăl lui Neil era prea beat ca să-l conducă înapoi la mama sa; nu prea putea să se ţină pe picioare ca să meargă cu el. Băiatul are aproape şapte ani, se gândi tatăl, şi a stat singur, bine mersi, toată ziua. Neil se întorcea acum singur acasă. Nici nu-i trecea prin minte că va ajunge într-o altă casă. Bărbatul se gândea la camera pe care i-o pregătise şi încerca să-şi stăpânească emoţiile.
   Traversând terenul viran, Neil se opri la jumătatea drumului.
   Bărbatul s-a oprit şi el în apropiere, apoi s-a uitat printre mărăcini ca să vadă ce îi atrăsese atenţia copilului.
   Era un televizor vechi, aruncat într-una dintre tufe, cu ecranul gri bombat, dar intact. Bărbatul privi cum Neil îi dă un picior, dar era prea greu ca să-l mişte. Obiectul trebuie să-i fi părut băiatului ceva din alte vremuri, cu grilaje pentru difuzoare, butoane în partea laterală a ecranului şi cu carcasa din spate de dimensiunea unui coş de gunoi cu pedală. Pe marginea cărării erau câteva pietre. Bărbatul privea cu interes cum Neil se apropie, alege una şi o azvârli cu toată puterea în ecranul de sticlă.
   Poc.
   Un zgomot asurzitor în acest loc, de obicei liniştit. Sticla nu s-a spart, dar piatra a trecut prin ea, lăsând o gaură cu margini zimţate, ca după o împuşcătură. Neil luă de jos o altă piatră şi repetă gestul, dar acum nu nimeri, apoi încercă din nou. O altă gaură apăru în ecran.
   Părea că îi place acest joc.
   Şi bărbatul înţelegea de ce. Această distrugere întâmplătoare semăna cu agresivitatea de nestăpânit arătată de copil la şcoală. Încerca să atragă atenţia unei lumi indiferente asupra existenţei sale. Voia să fie privit.
   Remarcat. Iubit.
   Pentru că asta îşi dorea fiecare copil în sinea lui.
   Bărbatul ştia acest lucru şi-l durea sufletul; inima îi bătea din ce în ce mai repede. Ieşi tiptil din tufişuri şi, ajuns în spatele băiatului îi rosti numele în şoaptă.

Doi

      - Neil! Neil! Neil!

   Comisarul Pete Willis păşea cu atenţie pe terenul pustiu, cu urechea ciulită la zgomotele din jur, în timp ce ofiţerii strigau, din când în când, numele băiatului dispărut; liniştea era apăsătoare. Pete ridică privirea ascultând strigătele care se înălţau spre cer, înghiţite de bezna nopţii, la fel cum Neil Spencer dispăruse fără urmă de pe faţa pământului.
   Comisarul cercetă la lumina lanternei urmele de paşi lăsate pe drumul prăfuit. Pantaloni albaştri de jogging sau pantaloni scurţi, tricou cu imprimeu minecraft, adidaşi negri, rucsac de tip armată, sticlă de apă.
   Primise mesajul de alertă tocmai când se aşezase să ia cina pe care şi-o pregătise, iar gândul la farfuria neatinsă, lăsată pe masă, care între timp se răcise, îi stârni foamea.
   Însă un băieţel dispăruse şi trebuia să-l găsească.
   Ceilalţi ofiţeri nu se zăreau; doar lumina lanternelor mătura zona. Altfel, terenul părăsit ar fi fost în beznă. Pete se uită la ceas. Arăta 20.53. Ziua se terminase şi, deşi fusese cald în această după-amiază, temperatura scăzuse în ultimele două ore, iar aerul rece îl făcea să tremure. Plecând în grabă de acasă, şi-a uitat haina, iar prin cămaşa subţire pătrundea frigul. Oasele îi erau bătrâne - avea, în fond, 56 de ani - şi nu era o noapte de stat afară nici măcar pentru tineri. Darămite pentru cineva care s-a rătăcit şi a rămas singur. Şi probabil a fost rănit.
   - Neil! Neil! Neil!
   Începu să strige şi el: „Neil!”
   Nimic.
   Primele 48 de ore după dispariţie sunt cele mai importante.
   Băiatul fusese dat dispărut la ora 19.39 în acea seară, la aproximativ o oră şi jumătate după ce părăsise casa tatălui său. Ar fi trebuit să fie acasă până la ora 18.20, dar părinţii nu au căzut de acord cu privire la ora la care ar fi trebuit să se întoarcă. Mama lui Neil şi-a sunat fostul ei soţ şi astfel s-a descoperit dispariţia fiului lor. În momentul în care poliţia a ajuns la faţa locului, la ora 19.51, soarele apusese şi două din cele 48 de ore se scurseseră deja. Acum trecuseră aproape 3 ore.
   Pete ştia că, în marea majoritate a cazurilor, un copil dispărut este găsit repede şi adus acasă. Cazurile de dispariţie au fost împărţite în 5 categorii distincte: alungat de acasă; fugit de acasă; accident sau alt eveniment tragic; răpit de un membru al familiei; răpit de un străin. Pete se gândea că, după legea probabilităţii, dispariţia lui Neil Spencer se va dovedi a fi o întâmplare nefericită şi că băiatul va fi găsit în curând. Şi totuşi, pe măsură ce trecea timpul, instinctul îi spunea altceva. Avea o strângere de inimă. Dispariţia unui copil îi stârnea mereu aceleaşi sentimente. Poate întâmplarea din seara asta nu însemna nimic. Poate erau doar amintirile urâte, din trecut, de acum 20 de ani, care l-au răscolit.
   La lumina lanternei văzu ceva cenuşiu.
   Pete se opri imediat şi se întoarse pe unde trecuse. Lângă un tufiş, era un televizor vechi, cu ecranul spart în mai multe locuri, ca şi cum cineva l-ar fi folosit drept ţintă. L-a privit o clipă.
   - Aţi găsit ceva? strigă o voce necunoscută venind dintr-o parte.
   - Nu, răspunse răstit comisarul.
   Ajunse în celălalt capăt al terenului viran în acelaşi timp cu ofiţerii; căutările se dovediră zadarnice. După bezna de pe terenul viran, strălucirea alb-spălăcită a felinarelor din stradă i se părea comisarului năucitoare. Se simţea în aer o vibraţie de viaţă care-i lipsea terenului viran cufundat în linişte.
   Deocamdată nu avea nimic mai bun de făcut; aşadar se întoarse pe drumul pe care venise.
   Nu era foarte sigur încotro se îndrepta, dar se trezi că o ia către fosta carieră de piatră care se întindea de-a lungul unei coaste. Era un teren periculos pe întuneric, aşa că se îndreptă spre mulţimea de lanterne, unde echipa de căutare se pregătea să se apuce de lucru. În timp ce unii ofiţeri mergeau de-a lungul coastei, luminând pereţii cu lanternele şi strigând numele lui Neil, alţii consultau hărţi şi se pregăteau să coboare pe cărarea anevoioasă care ducea în carieră. Câţiva au ridicat privirea când Pete a ajuns la ei.
   - Domnule?
   Unul dintre ei l-a recunoscut.
   - Nu ştiam că sunteţi de serviciu în această seară.
   - Nu sunt.
   Comisarul ridică sârma gardului şi se ghemui să treacă pentru a li se alătura, păşind şi mai atent ca înainte.
   - Locuiesc în zonă.
   - Da, domnule.
   Ofiţerul părea bănuitor. Era ceva neobişnuit ca un comisar de poliţie să se deplaseze la faţa locului pentru o acţiune atât de neînsemnată. Doamna comisar Amanda Beck coordona de la departament investigaţia în desfăşurare, iar membrii echipei de căutare fuseseră aleşi în funcţie de grad şi de experienţă. Pete îşi dădu seama că avea la activ mai mulţi ani decât oricare dintre ei, dar în această seară era o persoană oarecare. Un copil a dispărut şi trebuia găsit. Poate că ofiţerul era prea tânăr ca să mai aducă aminte ce s-a întâmplat cu Frank Carter acum două decenii şi ca să înţeleagă de ce nu era o surpriză să-l întâlnească acolo pe comisar.
   - Aveţi grijă, domnule! Fuge pământul de sub picioare pe-aici.
   - Bine!
   Ofiţerul era destul de tânăr şi asta îl făcea să se simtă bătrân. Probabil că nu l-a văzut niciodată pe Pete în sala de sport a departamentului unde se antrena în fiecare dimineaţă, înainte de a merge la muncă. În ciuda diferenţei de vârstă dintre ei, Pete ar fi pariat că l-ar întrece pe tânăr la orice aparat. Era bun la investigaţiile pe teren. Supraveghea totul - se supraveghea inclusiv pe el însuşi - asta îi intrase în sânge.
   - Domnule, ne pregătim să coborâm. Haideţi să ne organizăm.
   - Nu coordonez eu operaţiunea.
   Pete îşi îndreptă lanterna spre potecă, luminând terenul accidentat.
   Fasciculul bătea la o distanţă mică. Fundul carierei de piatră era doar o enormă gaură neagră.
   - Îi raportaţi inspectorului Beck, nu mie.
   - Da, domnule.
   Pete continuă să se holbeze în jos, gândindu-se la Neil Spencer. S-au identificat posibilele trasee pe care le-ar fi putut străbate băiatul. Terminaseră de cercetat străzile. Majoritatea prietenilor lui au fost deja contactaţi, fără niciun rezultat. Iar pe terenul părăsit nu găsiseră nicio probă.
   Dacă dispariţia băiatului a fost într-adevăr rezultatul unui accident sau al unui eveniment tragic, atunci cariera era singurul loc unde mai putea fi găsit.
   Şi totuşi, hăul negru de dedesubt părea complet lipsit de viaţă.
   Nu putea şti cu siguranţă. Dar instinctul îi spunea că Neil Spencer nu va fi găsit aici. Poate că nu avea să fie găsit deloc.

Trei

      - Îţi aminteşti ce ţi-am spus? a întrebat fetiţa.
   Îşi amintea, însă în acest moment Jake făcea tot posibilul să o ignore.
   Ceilalţi copii din clubul 567 erau afară, la soare, şi jucau fotbal. Le auzea strigătele şi zgomotele paşilor pe asfalt când alergau şi când mingea care se izbea sec de clădire. În tot acest timp, Jake stătea la masă şi desena. Mai degrabă l-ar fi lăsat în pace ca să-şi termine desenul.
   Nu că nu-i plăcea să se joace cu fetiţa. Bineînţeles că-i plăcea. Ea era singurul copil care voia să se joace cu el şi, în mod normal, era foarte bucuros să o vadă. Dar, în această după-amiază, fetiţa nu prea avea chef să se joace. De fapt, era serioasă şi asta nu i-a plăcut deloc.
   - Îţi aminteşti?
   - Cred că da.
   - Atunci zi!
   A oftat, a lăsat creionul jos şi s-a uitat la ea. Ca întotdeauna, fata purta o rochie albă cu carouri albastre, iar el putea vedea o julitură pe genunchiul drept care nu se va vindeca vreodată. În timp ce celelalte fete de aici aveau părul îngrijit, tuns la nivelul umerilor sau legat la spate strâns în coadă de cal, părul fetiţei era zburlit într-o parte şi părea nepieptănat.
   Din expresia de pe chipul ei îşi dădu seama că va insista, aşa că a repetat ceea ce îi spusese.
   - De laşi uşa întredeschisă...
   Era surprins că şi-a adus aminte, pentru că nu făcuse niciun efort special să ţină minte versurile. Dar din anumite motive, le reţinuse. Era ceva legat de rimă. Uneori, asculta o melodie pe CBBC şi îi rămânea în minte ore întregi. Tati îi spunea că are un vierme în ureche, iar Jake îşi imagina că sunetele îşi săpau tuneluri în capul lui ca să se adăpostească.
   Când a terminat, fetiţa a încuviinţat, mulţumită. Jake luă din nou creionul în mână.
   - Ce înseamnă asta, în fond? întrebă el.
   - E un avertisment. Ea strâmbă din nas. Ei bine, într-un fel. Asta recitau copiii când eram mică.
   - Da, dar ce înseamnă!
   - E doar un sfat bun, spuse ea. Sunt mulţi oameni răi pe lume. Şi multe lucruri rele. Şi e bine să ţinem minte asta.
   Jake se încruntă şi apoi începu să deseneze din nou. Oameni răi. A fost aici, la Clubul 567, un băiat ceva mai mare, pe nume Carl, despre care Jake credea că este rău. Săptămâna trecută, Carl l-a pus la colţ în timp ce construia o fortăreaţă cu un set Lego. Apoi, ca o umbră mare, s-a apropiat de el ameninţător.
   - De ce te aşteaptă întotdeauna tatăl tău? îl întrebase Carl, deşi ştia deja răspunsul. Din cauză că mama ta a murit?
   Jake n-a răspuns.
   - Cum arăta când ai găsit-o?
   Tăcu din nou. În afară de coşmaruri, nu se gândise niciodată la felul în care o găsise pe mami în acea zi. Gândul l-a făcut să respire neregulat şi sacadat. Dar nu putea scăpa de gândul că ea nu mai era.
   Îi amintea de o vreme de mult apusă când arunca o privire prin uşa deschisă de la bucătărie şi o vedea tăind în jumătate un ardei roşu, mare ca să-i îndepărteze cotorul. Hei, băiatul meu minunat. Asta spunea când îl vedea. Întotdeauna îi vorbea aşa. Sentimentul pe care îl avea când îşi amintea că mama sa este moartă îi sfâşia inima lăsând în urmă un gol.
   - Îmi place foarte mult să te văd plângând ca un bebeluş, declarase Carl, îndepărtându-se, de parcă Jake nici nu ar fi existat.
   Nu era plăcut să-ţi imaginezi că lumea era plină de astfel de oameni şi Jake nu voia să creadă asta. Acum desena cercuri pe foaia de hârtie. Câmpuri de forţă în jurul figurilor schiţate care se luptau acolo.
   - Te simţi bine, Jake?
   Ridică privirea. Era Sharon, o fostă angajată a Clubului 567. Se spălase pe faţă şi pe mâini într-un colţ îndepărtat din cameră, iar acum venise lângă băiat şi stătea aplecată cu mâinile între genunchi.
   - Da, a spus el.
   - E un desen frumos.
   - Încă nu e gata.
   - Ce va reprezenta?
   S-a gândit cum să explice bătălia pe care o desena - cu toate părţile implicate în luptă, cu liniile dintre ele şi mâzgăliturile deasupra celor înfrânţi - dar era prea dificil.
   - E doar o luptă.
   - Sigur nu vrei să ieşi şi să te joci cu ceilalţi copii? E aşa frumos afară.
   - Nu, mulţumesc.
   - Avem nişte loţiune de protecţie solară, de rezervă.
   Se uită în jur.
   - Probabil am şi o pălărie pe undeva.
   - Trebuie să-mi termin desenul.
   Sharon se ridică din nou, oftând liniştit pentru sine, afişând o figură amabilă. Îşi făcea griji pentru el, deşi nu trebuia, iar el considera că e un gest drăguţ. Jake simţea întotdeauna când oamenii se îngrijorau pentru el.
   Tati a fost adesea aşa, mai puţin când îşi ieşea din fire. Uneori ţipa şi spunea lucruri de genul o fac doar pentru că vreau să vorbeşti cu mine, vreau să ştiu ce gândeşti şi ce simţi şi îi era teamă când se întâmpla asta, pentru că Jake simţea că îl dezamăgeşte şi îl întristează. Dar el nu ştia să fie altfel.
   Desena cercuri - un alt câmp de forţă cu linii suprapuse. Sau poate era un portal de data asta? Pentru ca mica făptură din interior să dispară din luptă şi să ajungă într-un loc unde să-i fie mai bine. Jake întoarse creionul şi începu să şteargă cu atenţie personajul de pe pagină.
   Acolo.
   Eşti în siguranţă acum, oriunde te-ai afla.
   Odată, când tati şi-a pierdut cumpătul, Jake a găsit un bilet pe pat. Într-adevăr, şi-a zis, era o imagine foarte bună cu ei doi zâmbind şi dedesubt tati scrisese: Îmi pare rău. Vreau să ţii minte că şi atunci când ne certăm ne iubim foarte mult. Pupici. Jake pusese biletul în Pachetul său cu Lucruri Speciale, împreună cu toate celelalte obiecte importante pe care ţinea să le păstreze. Acum a verificat. Pachetul era pe masă, în faţa lui, chiar lângă desen.
   - Te vei muta în curând într-o casă nouă, a spus fetiţa.
   - Serios?
   - Tatăl tău a mers astăzi la bancă.
   - Ştiu. Dar el spune că nu este sigur că se va întâmpla. S-ar putea să nu-i dea ceea ce are nevoie.
   - Ipoteca, spuse fetiţa, cu răbdare. Dar o vor face.
   - De unde ştii?
   - E un scriitor celebru, nu-i aşa? Se pricepe la inventat lucruri.
   S-a uitat la ce desena şi a zâmbit pentru sine.
   - Exact ca şi tine.
   Jake i-a observat zâmbetul. A fost unul ciudat, de parcă se simţea fericită, dar şi tristă în acelaşi timp. Dacă stai să te gândeşti la asta, aşa se simţea cu privire la mutare. Nu-i mai plăcea în casă şi ştia că şi tati se simte nefericit, dar mutatul părea totuşi ceva ce n-ar trebui să se întâmple, chiar dacă el a fost cel care a ochit noua casă pe iPad-ul lui tati când se uitau împreună.
   - Ne vedem după ce mă mut, nu-i aşa? a întrebat el.
   - Sigur că da. Doar ştii că ne vom vedea.
   Dar apoi fetiţa se aplecă înainte, vorbind mai imperativ.
   - Orice s-ar întâmpla, aminteşte-ţi ce ţi-am spus. E important. Trebuie să-mi promiţi, Jake.
   - Îţi promit. Dar ce înseamnă totuşi?
   Pentru o clipă, el crezu că fetiţa ar vrea să-i explice mai mult, dar se auzi soneria din celălalt colţ al camerei.
   - Prea târziu, şopti ea. Tăticul tău e aici.

Patru

      Când am ajuns, mi se păru că aproape toţi copiii se jucau în faţa Clubului 567. Auzeam râsetele lor în timp ce parcam. Toţi păreau atât de fericiţi - atât de normali - şi, pentru o clipă, i-am urmărit cu privirea, căutându-l pe Jake, sperând să-l văd printre ei.
   Dar, desigur, fiul meu nu era acolo.
   L-am găsit, în schimb, înăuntru, stând cu spatele la mine, aplecat peste un desen. Am simţit că mi se rupe inima când l-am văzut. Jake era mic pentru vârsta lui, iar postura sa îl făcea să pară minuscul şi mai vulnerabil ca niciodată. Ca şi cum ar fi încercat să dispară în decorul din faţa lui.
   Cine putea să-l învinovăţească? Ştiam că nu-i plăcea aici chiar dacă nu s-a opus niciodată să vină şi nici nu s-a plâns după aceea. Dar am simţit că n-am de ales. Au fost atâtea situaţii dramatice de la moartea Rebeccăi: când a trebuit să meargă prima dată la tuns cu mine; când i-am dat comandă de uniformă pentru şcoală; când de-abia am reuşit să împachetez cadourile sale de Crăciun căci îmi dădeau ochii în lacrimi şi nu mai vedeam nimic. O listă interminabilă. Dar din anumite motive, sărbătorile fuseseră cele mai grele.
   Oricât de mult îl iubeam pe Jake, mi-a fost imposibil să petrec toată ziua, zi de zi cu el. Nu-mi rămânea destul timp pentru mine ca să-mi umplu cu ceva acele ore şi, în vreme ce mă dispreţuiam că nu am fost tatăl de care avea nevoie, adevărul era că uneori aveam nevoie de timp pentru mine. Să uit de prăpastia dintre noi. Să ignor incapacitatea mea tot mai mare de a face faţă. Să mă pot prăbuşi şi să plâng o vreme, ştiind că nu va intra peste mine şi nu mă va găsi.
   - Hei, amice!
   I-am pus mâna pe umăr. N-a ridicat privirea.
   - Bună, tati!
   - Ce-ai mai făcut de când nu ne-am văzut?
   - Nimic deosebit.
   A ridicat din umeri aproape imperceptibil, sub mâna mea. Abia îi simţeai corpul, mai uşor într-un fel şi mai moale decât ţesătura tricoului pe care îl purta.
   - Mă joc un pic cu cineva.
   - Cu cineva? am întrebat.
   - Cu o fată.
   - Drăguţ.
   M-am aplecat şi m-am uitat la foaia de hârtie.
   - Văd că şi desenezi.
   - Îţi place?
   - Desigur. E minunat.
   De fapt, nu aveam idee despre ce era vorba - o bătălie de vreun fel, deşi era imposibil să descopăr cine cu cine se bătea sau ce se întâmpla. Jake rareori desena ceva static. Imaginile sale au prins viaţă, o animaţie se desfăşura pe pagină, iar rezultatul final a fost ca un film în care se pot vedea toate scenele dintr-odată, suprapuse una peste alta.
   A fost însă creativ şi mi-a plăcut asta. În acest fel ne asemănăm: aveam o conexiune - deşi adevărul era că abia scrisesem un cuvânt în cele 10 luni care trecuseră de la moartea Rebeccăi.
   - Ne vom muta într-o casă nouă, tăticule?
   - Da.
   - Deci persoana de la bancă te-a ascultat?
   - Să spunem doar că am fost creativ, în mod convingător, cu privire la starea precară a finanţelor mele.
   - Ce înseamnă precar?
   Aproape că m-a luat prin surprindere că nu ştia. Cu mult timp în urmă, Rebecca şi cu mine am convenit să-i vorbim lui Jake ca unui adult, iar când nu înţelegea un cuvânt, i-l explicam. A reţinut totul şi, prin urmare, au apărut lucruri ciudate. Dar acesta nu era un cuvânt pe care voiam să i-l explic chiar acum.
   - Înseamnă că este un motiv de îngrijorare pentru mine şi persoana de la bancă, am spus. Nu pentru tine.
   - Când mergem?
   - Cât de repede posibil.
   - Cum vom căra totul?
   - Vom închiria o dubă.
   Gândul la bani mi-a creat o uşoară panică.
   - Sau poate vom folosi maşina - o ticsim cu lucruri şi facem câteva drumuri. S-ar putea să nu putem lua totul cu noi, dar putem să sortăm jucăriile tale şi să alegem ce vrei să păstrezi.
   - Vreau să le păstrez pe toate.
   - Vom vedea, da? Nu te voi obliga să scapi de nimic din ceea ce nu vrei, dar eşti prea mare ca să te joci cu multe dintre ele. Poate că ar fi potrivite pentru un alt băieţel mai mic.
   Jake nu a răspuns. O fi fost el prea mare pentru unele jucării, dar de fiecare îl lega o amintire. Rebecca se pricepuse dintotdeauna mai bine la orice când era vorba de Jake, inclusiv la jocurile cu el şi încă o revedeam în minte, în genunchi pe podea, mutând cifre de ici colo. O făcea la nesfârşit, răbdătoare cu el, spre deosebire de mine. Jucăriile lui erau lucruri pe care ea le atinsese. Cu cât erau mai vechi, cu atât mai mult ele purtau amprenta ei. O acumulare invizibilă a prezenţei ei în viaţa lui.
   - Nu te voi obliga să scapi de nimic din ceea ce nu vrei.
   Asta mi-a amintit de Pachetul său de Lucruri Speciale. Era acolo, pe masă lângă desen, un săculeţ uzat din piele, cam de dimensiunea unei cărţi cartonate, închis cu fermoar pe trei laturi. Habar n-aveam la ce folosise cândva. Arăta ca o agendă mare fără pagini, deşi numai Dumnezeu ştie de ce i-ar fi trebuit Rebeccăi aşa ceva.
   La câteva luni după moartea ei, m-am uitat prin nişte lucruri care i-au aparţinut. Soţia mea fusese o colecţionară maniacă de-a lungul vieţii, însă era şi o persoană practică, iar multe dintre obiectele sale mai vechi erau depozitate în cutii şi puse grămadă în garaj. Într-o zi, am adus o parte dintre ele şi am început să le cercetez. Erau lucruri din copilăria ei, fără nicio legătură cu viaţa noastră împreună. Asta ar fi trebuit să-mi uşureze experienţa, dar nu a fost aşa. Copilăria este - sau ar trebui să fie - o perioadă fericită şi, totuşi, ştiam că aceste artefacte pline de speranţă au avut un final nefericit. Am început să plâng. A venit Jake, şi-a pus mâna pe umăr şi, cum n-am schiţat niciun gest pe moment, m-a luat în braţele lui mici.
   După aceea, ne-am uitat prin câteva lucruri împreună, iar el a descoperit ce urma să devină Pachetul şi m-a întrebat dacă îl poate păstra. Sigur că da, am spus. Putea păstra orice dorea.
   Pachetul era gol în acel moment, dar a început să-l umple. Unele dintre lucrurile dinăuntru fuseseră alese din obiectele care aparţinuseră Rebeccăi.
   Erau scrisori, fotografii şi mici bibelouri. Desene pe care le făcuse sau elemente importante pentru el. Se despărţea rar de Pachet ca o vrăjitoare de obiectele ei magice şi, cu excepţia câtorva lucruri, nu ştiam ce era acolo. Nu m-aş fi uitat nici dacă aş fi putut. Erau Lucrurile lui Speciale, până la urmă, şi avea dreptul să le păstreze.
   - Hai, amice, am zis. Hai să-ţi luăm catrafusele şi să plecăm de aici.
   A împăturit desenul şi mi l-a înmânat. Orice ar fi reprezentat imaginea, nu era un motiv destul de important ca să mă uit în Pachet. El l-a luat singur şi l-a cărat prin cameră până la uşă, până la sticla lui de apă atârnată de un cârlig. Am apăsat butonul verde pentru a deschide uşa, apoi am aruncat o privire înapoi. Sharon era ocupată cu spălatul.
   - Vrei să-ţi iei rămas-bun? l-am întrebat pe Jake.
   Se întoarse în pragul uşii şi păru trist pentru o clipă. Mă aşteptam să-şi ia rămas-bun de la Sharon, în schimb, a făcut cu mână spre masa goală la care stătea când am ajuns...
   - Pa, i-a spus. Promit că nu te voi uita.
   Şi înainte să pot spune ceva, a zbughit-o afară pe sub braţul meu.

Cinci

      În ziua în care Rebecca a murit, eu l-am luat pe Jake de la şcoală.
   Acea după-amiază trebuia să fie dedicată scrisului şi, când Rebecca a întrebat dacă aş putea să-l iau pe Jake în locul ei, prima mea reacţie a fost una de iritare. Termenul limită pentru următoarea mea carte era peste câteva luni şi mi-am petrecut cea mai mare parte a zilei încercând şi nereuşind să scriu, mizând, în acel moment, pe o minune, în ultima jumătate de oră de muncă. Dar Rebecca era palidă şi abia se ţinea pe picioare, aşa că m-am dus eu.
   La întoarcere, am făcut tot posibilul să-l descos pe Jake, să-mi spună cum i-a fost ziua, fără niciun rezultat. Era ceva obişnuit. Fie nu-şi amintea, fie n-avea chef să vorbească. I-ar fi răspuns Rebeccăi, ca de obicei, însă atitudinea lui şi lipsa mea de inspiraţie la scris mă făceau mai îngrijorat şi mai nesigur ca niciodată. Ajuns acasă, o tuli din maşină într-o clipită. Putea să meargă să o vadă pe mami? I-am spus că da. Eram sigur că-i va face plăcere. Dar nu se simte bine, aşa că fii drăguţ cu ea - şi nu uita să-ţi scoţi
pantofii, pentru că ştii că lui mami nu-i place murdăria.
   Mi-am pierdut vremea în tihnă pe lângă maşină, simţindu-mă ca un ratat nenorocit. Am intrat în casă încet, lăsând lucrurile jos, în bucătărie, observând că fiul meu nu-şi scosese pantofii şi nu-i lăsase la locul lor, aşa cum îl rugasem. Asta pentru că, desigur, nu mă asculta niciodată. Peste casă se aşternuse liniştea. Am presupus că Rebecca stătea întinsă în pat, în dormitorul de la etaj, că Jake s-a dus să o vadă şi că toată lumea era bine.
   Toţi, în afară de mine.
   Când, în sfârşit, am intrat în sufragerie, am văzut că Jake stătea la celălalt capăt al camerei, lângă uşa care ducea spre scări, cu privirea ţintuită spre podea, către ceva ce eu nu puteam vedea. Era complet nemişcat, hipnotizat de ceea ce era în faţa lui. Cum mă îndreptam încet spre el, am observat că nu era deloc nemişcat, ci tremura. Şi atunci am văzut-o pe Rebecca, întinsă pe jos la capătul scărilor.
   Totul mi-a dispărut din minte în acele momente. Ştiu că l-am scos pe Jake de acolo. Ştiu că am chemat ambulanţa. Ştiu că am făcut tot ce trebuia. Dar nu-mi amintesc nimic din toate astea.
   Mai rău a fost că eram sigur că Jake a ţinut minte totul, deşi n-ar vorbi niciodată despre asta.
   Zece luni mai târziu, am intrat împreună într-o bucătărie plină ochi de farfurii şi ceşti, iar blatul, mic şi abia vizibil, era murdar de pete şi firimituri. În camera din faţă, jucăriile lăsate pe pardoseala goală păreau uitate de lume. Mi se părea că am trecut în revistă toate bunurile noastre în discuţia despre sortarea lor, înainte de a ne muta şi că am luat tot ce ne trebuia, lăsând restul ca pe nişte gunoaie împrăştiate. De luni de zile plana constant o umbră asupra locului, devenind din ce în ce mai întunecată, ca o zi care îşi aştepta sfârşitul. Casa noastră începuse să moară odată cu Rebecca şi simţeam asta. Ea fusese dintotdeauna inima căminului.
   - Poţi să-mi dai poza mea, tată?
   Jake era deja în genunchi pe podea, adunându-şi creioanele colorate de pe unde se rostogoliseră în dimineaţa asta.
   - Cuvântul magic?
   - Te rog.
   - Da, sigur că pot.
   Am lăsat-o lângă el.
   - Sandvici cu şuncă?
   - Poţi să-mi dai ceva dulce în loc de asta?
   - După masă.
   - În regulă.
   Am eliberat un pic de spaţiu în bucătărie şi am uns două felii de pâine cu unt, apoi am pus trei felii de şuncă deasupra şi am tăiat sandviciul în sferturi. Încercam să lupt cu depresia. Mă străduiam să merg înainte.
   Continuam să mă mişc.
   Mă tot gândeam la ce s-a întâmplat la Clubul 567: Jake luându-şi rămas-bun de la o masă goală. De când îl ştiam, fiul meu avusese tot felul de prieteni imaginari. Dintotdeauna a fost un copil singuratic; era atât de închis şi introspectiv, încât îi alunga din preajma lui pe ceilalţi copii. În zilele bune, puteam să mă prefac că asta se întâmpla din cauza propriei sale autosuficienţe, că era fericit în mintea lui şi îmi spuneam că este bine. De cele mai multe ori, îmi făceam, pur şi simplu, griji.
   De ce nu putea Jake să semene mai mult cu ceilalţi copii? Să fie mai normal?
   Ştiam că era un gând urât, dar simţeam nevoia să-l protejez. Lumea poate fi brutală pentru cineva liniştit şi singuratic ca el şi nu voiam să treacă prin ce-am trecut eu la vârsta lui.
   Cu toate astea, până acum, prietenii imaginari şi-au făcut simţită prezenţa în mod subtil - mai mult ca nişte mici conversaţii pe care le avea uneori cu el însuşi - şi nu eram sigur că-mi plăcea noua direcţie în care se îndreptau lucrurile. Nu aveam nicio îndoială că fetiţa cu care mi-a spus că a vorbit toată ziua nu exista decât în capul lui. Atunci a fost prima dată când a recunoscut aşa ceva cu voce tare, vorbind cu cineva imaginar în faţa altora, lucru care m-a speriat un pic.
   Rebecca nu fusese niciodată îngrijorată de aşa ceva, desigur. E bine - lasă-l să fie el însuşi. Şi din moment ce se pricepea mai bine decât mine la mai toate lucrurile, întotdeauna am făcut tot posibilul să mă conformez. Dar acum? Acum mă întrebam dacă nu cumva avea nevoie de ajutor real.
   Sau poate că era doar el însuşi.
  Încă un lucru copleşitor cu care ar fi trebuit să mă descurc, dar nu ştiam cum. Nu ştiam ce trebuia făcut şi cum să fiu un tată bun pentru el. Doamne, îmi doream ca Rebecca să mai fie aici, printre noi.
   Mi-e dor de tine...
   Îmi dădeau lacrimile când mă gândeam la ea, aşa că am alungat acest gând şi am ridicat farfuria. Atunci l-am auzit pe Jake vorbind încet în camera din faţă.
   - Da.
   Şi apoi, a dat un răspuns la ceva ce nu puteam auzi.
   - Da, ştiu.
   M-a străbătut un fior.
   M-am îndreptat uşor spre uşă, dar n-am intrat - am rămas acolo, în prag, să ascult. Nu-l puteam vedea pe Jake, iar lumina soarelui ce trecea prin fereastra din colţul îndepărtat al camerei îi proiecta umbra pe partea canapelei: o formă amorfă, inumană, de nerecunoscut, care se mişca încet, ca şi cum se legăna înainte şi înapoi pe genunchi.
   - Îmi amintesc.
   Au urmat câteva secunde de linişte în care îmi auzeam doar bătăile inimii mele. Mi-am dat seama că îmi ţineam respiraţia. Când a vorbit din nou, i s-a auzit glasul mai tare şi părea supărat.
   - Nu vreau să le spun!
   Atunci am intrat pe uşă.
   Pentru o clipă, nu am fost sigur de ce urma să văd. Însă Jake era ghemuit pe podea exact acolo unde l-am lăsat, doar că privea într-o parte acum şi-şi lăsase desenul de izbelişte. I-am urmărit privirea. Desigur, nu era nimeni acolo, dar el se concentra atât de tare pe spaţiul gol, încât era uşor să-ţi imaginezi o prezenţă în aer.
   - Jake? am întrebat încet.
   Nu m-a privit.
   - Cu cine vorbeai?
   - Cu nimeni.
   - Te-am auzit vorbind.
   - Nu era nimeni.
   Şi apoi s-a întors uşor, a ridicat pixul şi a început să deseneze din nou.
   Am mai făcut un pas înainte.
   - Poţi să laşi pixul jos şi să-mi răspunzi, te rog?
   - De ce?
   - Pentru că-i important.
   - Nu vorbeam cu nimeni.
   - Atunci ce-ar fi să laşi pixul jos pentru că aşa zic eu?
   Dar a continuat să deseneze, mişcându-şi mâna mai frenetic acum - trasând disperat cercuri cu pixul în jurul micilor forme de hârtie.
   Frustrarea mea s-a transformat în furie. Jake părea adesea o problemă de nerezolvat pentru mine şi mă detestam pentru că eram atât de inutil şi ineficient. În acelaşi timp, îi purtam pică pentru că nu mi-a dat niciun indiciu niciodată. N-a lăsat niciodată de la el. Am vrut să-l ajut; am vrut să mă asigur că este bine. Şi nu mi s-a părut că aş putea face asta de unul singur...
   Mi-am dat seama că ţineam prea strâns farfuria.
   - Sandviciul tău este gata.
   L-am pus pe canapea fără să aştept să văd dacă s-a oprit din desenat sau nu. În schimb, m-am dus înapoi în bucătărie, m-am sprijinit de blat şi am închis ochii. Nu ştiu din ce motiv, mi-a sărit inima din loc.
   Mi-e atât de dor de tine. Şi m-am gândit la Rebecca. Mi-aş dori să fii aici. Din multe motive, dar acum pentru că nu cred că pot face asta.
   Am început să plâng. Nu conta. Jake fie desena, fie îşi bea ceaiul un timp şi nu avea să treacă pe aici. De ce-ar face asta, când doar pe mine m-ar fi găsit aici? Aşa că era bine. Fiul meu putea vorbi în linişte cu oameni care nu existau de ceva vreme. Atât timp cât eram la fel de liniştit, aş putea şi eu.
   Mi-e dor de tine.
   În noaptea aceea l-am dus în braţe pe Jake la culcare, ca întotdeauna. Aşa îl duceam de la moartea Rebeccăi. El refuza să se uite la locul unde îi văzuse cadavrul, agăţându-se de mine, în schimb, ţinându-şi respiraţia şi îngropându-şi faţa în umărul meu. În fiecare dimineaţă; în fiecare noapte; de fiecare dată când avea nevoie la baie. Am înţeles de ce, dar începea să devină prea greu pentru mine, în multe feluri.
   Speram să se schimbe ceva curând.
   După ce a adormit, m-am întors jos şi m-am aşezat pe canapea cu un pahar de vin şi iPad-ul meu, încărcând detaliile noii noastre case. Privind fotografia pe site-ul web, nu m-am simţit deloc în largul meu.
   Pot să spun că Jake era cel care alesese această casă. Mie nu-mi făcuse cu ochiul de la început. Era o proprietate mică, izolată - veche, cu două etaje, care-ţi dădea senzaţia de cabană dărăpănată. Şi era ceva puţin ciudat în privinţa ei. Ferestrele păreau amplasate bizar, astfel încât era greu de imaginat dispunerea în interior, unghiul acoperişului era puţin deplasat, iar faţa clădirii părea înclinată iscoditor, poate chiar furios. Dar îţi dădea şi o senzaţie de indispoziţie generală - un fior pe şira spinării. La prima vedere, casa mă speriase.
   Şi totuşi, din momentul în care Jake a văzut-o, s-a hotărât. Ceva la ea l-a fermecat cu totul şi n-a mai vrut să vadă altele.
   Când m-a însoţit la prima vizionare, părea aproape hipnotizat. Pe mine nu m-a convins. Interiorul avea dimensiunile bune, dar era sumbru, cu dulapuri şi scaune prăfuite, pachete de ziare vechi, cutii de carton, o saltea în camera de oaspeţi de la parter. Proprietara, o femeie în vârstă, doamna Shearing, îşi tot cerea scuze; tot ce vedeam aparţinuse unui chiriaş care a stat acolo, a explicat ea, şi va dispărea până la vânzare.
   Însă Jake fusese de neclintit, aşa că am organizat şi o a doua vizionare, de data asta de unul singur. Atunci am început să văd locul cu alţi ochi. Da, arăta ciudat, dar asta îi dădea farmecul unei corcituri. Şi dacă la început l-am privit furios, acum mă uitam doar neîncrezător, de parcă proprietatea ar fi fost rănită în trecut şi trebuia să faci ceva ca să-i recâştigi încrederea. Personalitate, am presupus.
   Chiar şi aşa, gândul la mutare mă îngrozea. De fapt, în acea după-amiază o parte din mine sperase că administratorul băncii va vedea printre jumătăţile de adevăr pe care i le spusesem despre situaţia mea financiară şi că va respinge cererea pentru împrumutul ipotecar. Dar acum eram uşurat.
   Aruncând o privire în camera din faţă, spre vechiturile aruncate cât colo şi prăfuite, rămăşiţe ale vieţii duse odată, era evident că noi doi nu mai puteam continua ca până atunci. Oricât de mari ne-ar fi fost greutăţile, trebuia să ieşim din acest loc. Şi oricât de grele vor fi următoarele luni pentru mine, fiul meu avea nevoie de asta. Amândoi aveam nevoie de asta.
   Trebuia s-o luăm de la capăt. Undeva unde să nu fie nevoie să fie dus în braţe sus şi înapoi jos, pe scări. Într-un loc unde să poată să-şi facă prieteni în afara celor din mintea lui. Unde să nu vadă fantome la fiecare colţ.
   Privind din nou casa acum, am crezut că ni se potriveşte într-un mod ciudat mie şi lui Jake. Ca şi noi, era un străin greu adaptabil. Ne vom potrivi bine împreună. Chiar şi numele satului era cald şi reconfortant.
   Featherbank.
   Părea un loc unde vom fi în siguranţă.

Şase

      Ca şi Pete Willis, comisarul Amanda Beck cunoştea foarte bine importanţa primelor 48 de ore de la dispariţie.
   Ea i-a ordonat echipei să-şi petreacă următoarele 12 ore continuând să cerceteze diversele rute pe care le-ar fi putut străbate Neil Spencer, să pună întrebări membrilor familiei şi să înceapă să alcătuiască un profil al băiatului dispărut. S-au obţinut fotografii. S-au verificat relatările martorilor. Apoi, a doua zi la 9.00 dimineaţa, a fost organizată o conferinţă de presă, iar mass-media a primit o descriere a lui Neil şi a hainelor pe care le purta.
   Tăcuţi, părinţii lui Neil şedeau lângă Amanda, în timp ce ea adresa apeluri insistente şi încuraja martorii să meargă la poliţie. Bliţurile aparatelor de fotografiat clipeau intermitent aţintite pe toţi trei. Amanda a făcut tot posibilul să le ignore, dar i-a simţit pe părinţii lui Neil că-i observă pe fiecare în parte şi tresar imperceptibil când fotografii se îngrămădeau în faţa lor.
   - Încurajăm oamenii să verifice garajele şi şoproanele de pe proprietatea lor, s-a adresat ea celor din sală.
   Totul s-a desfăşurat cât se poate de calm şi discret. În afară de localizarea lui Neil Spencer, acum, obiectivul ei principal era acela de a calma temerile oamenilor şi, în timp ce comisarul nu putea susţine clar că Neil nu fusese sub nicio formă răpit, acum putea măcar să lămurească scopul investigaţiei pentru moment.
   - Cea mai plauzibilă explicaţie este că Neil a avut un accident de vreun fel, a spus ea. Lipseşte de mai bine de 15 ore şi, în acest timp, sperăm din tot sufletul să-l găsim cu bine, în siguranţă şi cât de repede posibil.
   În sinea sa nu era atât de încrezătoare. Una dintre primele sale acţiuni întreprinse în sala de investigaţii a fost să organizeze în secret audierea discretă, la secţia de poliţie, a câtorva infractori sexuali cunoscuţi din zonă, care au fost interogaţi; ulterior Amanda va face o declaraţie de presă.
   În timpul zilei au extins zona de căutare. Au început să dragheze secţiuni ale canalului - o propunere nerealistă - şi au efectuat anchete extinse din uşă în uşă. Au analizat filmările de pe camerele de supraveghere. Amanda le-a studiat; camerele au surprins începutul deplasării lui Neil, dar l-au pierdut înainte să ajungă la terenul viran şi nu au reuşit să-l repereze din nou după aceea. Undeva între cele două puncte, băieţelul dispăruse.
   Epuizată, începu să-şi maseze faţa ca să se revigoreze.
   Ofiţerii au cercetat din nou terenul viran, de data aceasta la lumina zilei şi au continuat explorarea carierei de piatră.
   Nici urmă de Neil Spencer până acum.
   Băiatul era prezent într-un fel, tot mai insistent, pe parcursul zilei: s-au difuzat la ştiri fotografii cu el, mai ales cea în care Neil zâmbea timid într-un tricou de fotbal - una dintre puţinele poze pe care părinţii lui o aveau şi în care părea fericit. Rapoartele arătau hărţi simple, cu locaţii-cheie marcate cu cercuri roşii şi posibile rute punctate cu galben.
   De asemenea, a fost difuzată filmarea conferinţei de presă. Amanda a urmărit-o pe tabletă, în pat, acasă, în acea seară şi s-a gândit că părinţii lui Neil păreau chiar mai bătuţi de soartă în filmare decât se simţiseră în realitate. Păreau vinovaţi. Şi dacă încă nu se simţeau vinovaţi, atunci se vor simţi în curând; li se va induce sentimentul. În cadrul şedinţei din acea după-amiază, i-a avertizat pe ofiţerii săi, mulţi dintre ei fiind ei înşişi părinţi la rândul lor, că, în ciuda circumstanţelor controversate din jurul dispariţiei lui Neil Spencer, mama şi tatăl său trebuiau trataţi cu blândeţe. Erau departe de a fi părinţi model, însă Amanda nu-i bănuia de implicare directă. Tatăl avea câteva fapte minore în cazier - beţii şi tulburarea liniştii publice, bătăi - dar nimic care să atragă atenţia poliţiei. Cazierul mamei era curat. Mai mult decât atât, ambii păreau cu adevărat devastaţi de evenimente. Nu a existat nici măcar un reproş între ei doi, oricât de greu de imaginat ar putea părea. Amândoi îşi doreau doar să se întoarcă băiatul acasă.
  Amanda a dormit prost şi s-a întors la departament devreme. Trecuseră peste 30 de ore şi dormise puţin, aşa că s-a aşezat la birou, gândindu-se la cele 5 categorii de dispariţie a copiilor, forţată tot mai mult spre o concluzie deloc reconfortantă. Nu credea că Neil a fost abandonat de părinţii lui sau că aceştia îi făcuseră felul. Dacă ar fi avut un accident pe unde a umblat, atunci ar fi fost găsit până acum. Puţin probabil să fi fost răpit de un alt membru al familiei. Şi, deşi nu lua în calcul ipoteza ca băiatul să fi fugit de-acasă, refuza să accepte că un băiat de şase ani fără bani sau provizii putea fi mai deştept decât ea.
   Se uită la fotografia lui Neil Spencer de pe panou, imaginându-şi scenariul de coşmar.
   Răpire cu autor necunoscut.
   În general, publicul s-ar fi putut gândi la o astfel de răpire cu autor necunoscut, dar trebuia ea să fie sigură. Copiii din această categorie erau rareori răpiţi de persoane complet necunoscute lor. Adesea, se împrieteneau şi deveneau cunoştinţe din cercul familiei. Aşadar, ancheta se concentra pe altceva în acea zi, cu elementele mai subtile descoperite cu o zi înainte şi aduse acum în prim-plan. Prietenii familiei. Familii de prieteni. O atenţie sporită asupra infractorilor cunoscuţi. Activitatea online de acasă. Amanda a încărcat din nou înregistrările disponibile de pe camerele de supraveghere şi a început să le examineze cu ochii minţii din unghiuri diferite, concentrându-se acum mai puţin pe victimă şi mai mult pe potenţialii prădători din fundal.
   Au fost audiaţi din nou părinţii lui Neil.
   - Fiul dumneavoastră era îngrijorat cu privire la adulţii care i-au acordat atenţie fără să vrea? întrebă Amanda. V-a spus cumva că a fost abordat de cineva?
   - Nu.
   Tatăl lui Neil părea jignit de o asemenea idee.
   - Aş fi făcut ceva în privinţa asta, nu-i aşa? Şi, ce naiba, nu credeţi că aţi fi aflat de la mine una ca asta până acum?
   Amanda zâmbi politicos.
   - Nu, zise mama lui Neil.
   Dar mai puţin ferm.
   Amanda forţă nota, iar femeia spuse că, de fapt, îşi amintea ceva. Nu îi trecuse prin cap să menţioneze acest lucru nici măcar când Neil dispăruse, pentru că fusese atât de ciudat, atât de banal şi, oricum, ea era pe jumătate adormită în acel moment, aşa că abia îşi amintea despre ce era vorba.
   Amanda zâmbi din nou politicos, deşi simţea nevoia să-i zboare femeii capul de pe umeri.
   Zece minute mai târziu, se prezentă în biroul de la etaj al superiorului ei, comisarul-şef Colin Lyons. De oboseală sau de nervi, trebuia să se abţină să-şi bâţâie uşor piciorul. Şi Lyons părea îndurerat. Se implicase mult în anchetă şi înţelegea la fel de bine ca Amanda situaţia cu care se confruntau acum. Chiar şi aşa, nu dorea să afle cum evolua ancheta acum.
   - Presa nu trebuie să afle nimic, spuse Lyons încet.
   - Nu, domnule.
   - Şi mama?
   O privi brusc, alarmat.
   - I-ai spus să nu spună nimic în public? Deloc, da?
   - Da, domnule.
   Desigur, ce dracu’, domnule. Deşi Amanda se îndoia că fusese necesar.
   Tonul unora din presă era deja moralizator şi acuzator, iar părinţii lui Neil se culpabilizau destul şi fără să mai primească alte lovituri din afară.
   - Bine, spuse Lyons. Iisuse Hristoase!
   - Ştiu, domnule.
   Se sprijini de spătarul scaunului şi închise ochii câteva secunde, respirând adânc.
   - Ştii cazul?
   Amanda ridică din umeri. Toată lumea ştia cazul. A-l cunoaşte era cu totul altceva.
   - Nu tot, spuse ea.
   Lyons deschise ochii şi rămase aşezat acolo holbându-se în tavan.
   - Atunci vom avea nevoie de ajutor, spuse el.
   Inima Amandei se strânse puţin la gândul ăsta. În primul rând, lucrase singură în ultimele două zile şi nu îi surâdea ideea de a fi nevoită să împărtăşească cu cineva informaţii despre caz. În al doilea rând, exista şi spectrul despre care se vorbise aici. Frank Carter. Omul Şoaptă. Va fi greu să stăpânească frica în rândul populaţiei. Chiar imposibil, dacă acest nou detaliu ieşea la lumină. Într-adevăr, ar trebui să fie foarte atenţi.
   - Da, domnule.
   Lyons ridică receptorul telefonului de pe biroul său.
   Iată cum, din momentul dispariţiei lui Neil Spencer se scurseră aproape 48 de ore cruciale, iar comisarul Pete Willis era din nou implicat în anchetă.

Şapte

      Nu că ar fi vrut.
   Filosofia de viaţă a lui Pete era una relativ simplă, înrădăcinată în el de atâţia ani, încât acum era asimilată mai profund decât îşi dădea el seama în mod conştient: un plan după care îşi trăia viaţa. Diavolul îi ispiteşte pe cei leneşi.
   Gândurile negre îi cuprind pe cei slabi de minte.
   Aşa că se străduia să fie ocupat atât fizic cât şi mental. Disciplina şi organizarea erau importante pentru el, iar după ce n-a obţinut niciun rezultat pe terenul viran, şi-a petrecut cea mai mare parte din ultimele patruzeci de ore neobişnuite făcând exact ceea ce făcea întotdeauna.
   În dimineaţa aceea, şi-a făcut de lucru în sala de gimnastică a departamentului: a ridicat greutăţi, haltere şi a făcut exerciţii pentru deltoizi.
   În fiecare zi îşi lucra o parte diferită a corpului. Nu era o chestiune de orgoliu sau de sănătate, ci pur şi simplu solitudinea şi concentrarea asupra exerciţiului fizic îi distrăgeau atenţia în mod reconfortant. După trei sferturi de oră, era adesea surprins să descopere cum mintea i se golea de gânduri.
   În acea dimineaţă, reuşise să îşi ia gândul de la Neil Spencer.
   Şi-a petrecut cea mai mare parte a zilei la etaj, în biroul său, unde pe masa de lucru erau îngrămădite multe dosare cu cazuri minore, care îi ocupau mai tot timpul. În tinereţe, când era dornic de afirmare, ar fi tânjit probabil după senzaţii mai tari decât cele produse de infracţiunile banale cu care se confrunta acum, dar în ziua de azi aprecia calmul proceselor-verbale plictisitoare. Entuziasmul nu era doar ceva rar în munca poliţiei, ci şi un lucru rău; de obicei, însemna distrugere în viaţa cuiva. Dorinţa de a simţi emoţia însemna şi dorinţa de a face rău, iar Pete avusese parte din plin de amândouă. Cazurile de furturi de maşini, cele din magazine, înfăţişările în instanţă pentru infracţiuni banale nesfârşite prezentau un grad de confort. Se vorbea despre un oraş care îşi ducea existenţa liniştit, poate imperfect, însă niciodată pe cale de a fi zguduit din temelii.
   Deşi a fost implicat indirect în ancheta referitoare la Neil Spencer, i-a fost imposibil s-o evite pe deplin. Dispariţia unui băieţel punea totul într-o lumină nefavorabilă şi devenise cazul cel mai de seamă din departament.
   Auzise ofiţeri vorbind despre asta pe coridoare: pe unde ar putea fi Neil; ce i s-o fi întâmplat; şi mai erau şi părinţii, desigur. Se făceau speculaţii discrete în privinţa lor, oficial descurajate, însă afla de ele - de iresponsabilitatea care a permis ca un băieţel să fie lăsat să meargă singur acasă. Îşi aminti de discuţii asemănătoare care avuseseră loc în urmă cu 20 de ani şi trecu pe lângă ele la fel de puţin dispus să le întreţină ca în trecut.
   Nu era încă de ora 5 şi el stătea liniştit la birou, gândindu-se la ce va face în acea seară. Trăia singur, socializa rar şi avea obiceiul să studieze cărţi de bucate, să gătească adesea feluri de mâncare elaborate şi să servească singur cina. Apoi se uita la un film sau citea o carte.
   Şi mai era şi ritualul, desigur.
   Sticla şi fotografia.
   Totuşi, în timp ce îşi strângea lucrurile, fiind aproape gata să plece, îşi dădu seama că i se accelera pulsul. Noaptea trecută, avusese acelaşi coşmar pentru prima dată de câteva luni: se făcea că Jane Carter îi şoptea să pună cât mai repede mâna pe telefon. Deşi încercase, îi fu imposibil să-şi ia gândul cu totul de la Neil Spencer, ceea ce însemna că amintirile şi gândurile negre îi reveneau în minte mai mult decât îşi dorea. Aşadar, în timp ce îşi trase jacheta, nu fu chiar surprins să audă telefonul de pe birou sunând. Nu exista nicio modalitate de a şti sigur şi totuşi simţea cum stau lucrurile.
   Îi tremură puţin mâna când ridică telefonul.
   - Pete, îl strigă comisarul şef Colin Lyons de celălalt capăt al liniei. Mă bucur că te-am prins. Sper să putem discuta ceva repede la mine în birou.
   Suspiciunile i-au fost confirmate de îndată ce intră la Lyons. Comisarul-şef nu dezvăluise nimic la telefon, dar era şi Amanda Beck acolo, cu spatele la el, la biroul de lângă uşă. Lucra acum la o singură anchetă, ceea ce însemna că exista doar un motiv care să-i solicite prezenţa.
   Încercă să-şi păstreze calmul în timp de închidea uşa. Chiar încercase să nu se gândească la scena care o văzuse când reuşise, în sfârşit, să obţină accesul în dependinţa casei lui Frank Carter în urmă cu 20 de ani.
   Lyons zâmbi larg, iar zâmbetul comisarului-şef putea lumina o încăpere.
   - Mă bucur că aţi venit! Luaţi loc!
   - Mulţumesc!
   Pete se aşeză lângă Beck.
   - Amanda!
   Beck schiţă un salut şi îi zâmbi stângaci - abia de i se lumină chipul, spre deosebire de întâmpinarea făcută de Lyons. Pete nu o cunoştea bine. Era cu 20 de ani mai tânără decât el, dar acum părea mult mai bătrână pentru vârsta ei. Vădit epuizată - şi emoţionată, gândi în sinea lui. Poate că era îngrijorată că autoritatea îi era subminată şi că urma să i se ia cazul; auzise că era ambiţioasă. Putea să se liniştească în privinţa asta. Dacă Lyons era probabil aşa de nemilos să-i ia ancheta după cum îi convenea, nu avea să i-o dea niciodată lui Pete.
   Erau oarecum de aceeaşi generaţie, el şi Lyons, dar, în ciuda diferenţei de rang, Pete venise, de fapt, în departament cu un an mai devreme şi, în multe privinţe, a avut mai mult succes în carieră. În altă lume, cei doi ar fi avut acelaşi grad şi ar fi lucrat în acelaşi birou într-un astfel de moment şi poate aşa ar fi trebuit să fie şi acum. Dar Lyons fusese dintotdeauna ambiţios, în timp ce Pete, conştient de faptul că promovarea venea la pachet cu propriile conflicte şi drame, nu era prea doritor să avanseze pe scara ierarhică mai mult decât o făcuse deja. Pete ştia că asta îl enervase întotdeauna pe Lyons.
   Când urmăreşti un scop aşa de greu de atins precum cel pe care şi-l fixase el, puţine lucruri sunt la fel de agasante ca şi cum cineva care ar fi putut avea totul mai uşor, dar niciodată nu părea să-şi dorească asta.
   - Ştiţi de ancheta privind dispariţia lui Neil Spencer? întrebă Lyons.
   - Da. Am fost implicat în căutarea de pe terenul viran din prima seară.
   Lyons îl privi o clipă, cântărind replica de parcă era o critică.
   - Locuiesc în zonă, adăugă Pete.
   Dar Lyons locuia şi el tot acolo şi nu participase la cercetări, pe străzi, în noaptea aceea. O clipă mai târziu însă, comisarul-şef dădu din cap afirmativ. Ştia că Pete avea propriile sale motive să fie interesat de copii dispăruţi.
   - Cunoaşteţi noutăţile?
   Nu-i nimic nou, asta ştiu. Însă replica ar fi venit ca o mustrare faţă de Beck şi nu merita asta. Văzuse puţină acţiune, însă ea gestionase bine ancheta şi făcuse tot ce i-a stat în puteri. Mai mult decât atât, ea a fost cea care a îndrumat ofiţerii să nu-i critice pe părinţii, iar lui i-a plăcut asta.
   - Sunt conştient că Neil nu a fost găsit, spuse el. În ciuda căutărilor şi a anchetelor ample.
   - Ai vreo teorie?
   - Nu am urmărit investigaţia suficient de îndeaproape pentru a avea una.
   - Cum aşa? se arătă Lyons surprins. Nu spuneai că ai participat la căutări din prima noapte?
   - Atunci am crezut că va fi găsit.
   - Şi acum nu mai crezi asta?
   - Nu ştiu. Sper să fie găsit.
   - Mi-am închipuit că ai urmărit cazul, dat fiind trecutul tău.
   Iată prima menţiune. Prima aluzie.
   - Poate că propriul trecut îmi oferă un motiv să nu o fac.
   - Da, pot înţelege asta. A fost o perioadă dificilă pentru noi toţi.
   Lyons se arăta înţelegător, dar Pete ştia că aceasta era un alt motiv de ranchiună între ei. Datorită lui Pete s-a închis cel mai mare caz din zonă din ultimii 50 de ani şi, totuşi, Lyons a fost cel care a cules laurii.
   Ancheta în jurul căreia se învârteau era incomodă pentru amândoi din diverse motive.
   Lyons a fost cel care a pus punctul pe i.
   - De asemenea, am înţeles că eşti singurul cu care Frank Carter doreşte să vorbească?
   Asta era.
   Trecuse ceva timp de când Pete auzise numele pronunţat cu voce tare, aşa că, probabil, ar fi trebuit să tresară. Însă auzind numele un fior lăuntric, i-a străbătut corpul. Frank Carter. Bărbatul care răpise şi ucisese 5 băieţei în Featherbank în urmă cu 20 de ani. Omul pe care Pete îl prinsese în cele din urmă. Doar numele îi provoca o asemenea groază, încât simţea că nu ar trebui rostit niciodată cu voce tare - de parcă ar fi fost un fel de blestem menit să invoce un monstru care să te urmărească. Şi mai rău era numele pe care i-l dăduseră ziarele. Omul Şoaptă. Conform lor, Carter se împrietenise cu victimele - copii neglijaţi şi vulnerabili - înainte de a le răpi. Le vorbea încet noaptea la fereastră. Era o poreclă pe care Pete nu şi-a îngăduit niciodată s-o folosească.
   Se lupta cu nevoia de a părăsi camera.
   Tu eşti singurul cu care va vorbi.
   - Da.
   - De ce oare? întrebă Lyons.
   - Îi place să-şi bată joc de mine.
   - În legătură cu ce?
   - Cu lucrurile pe care le-a făcut atunci. Şi de care n-am aflat niciodată.
   - Şi nu-ţi spune niciodată?
   - Nu.
   - Şi atunci de ce să te deranjezi să vorbeşti cu el?
   Pete ezită. Era o întrebare pe care şi-o pusese de nenumărate ori de-a lungul anilor. S-a temut de întâlnirile cu el şi a fost mereu nevoit să îşi stăpânească tremurul pe care îl simţea când stătea de vorbă cu el faţă în faţă în închisoare, anticipând abordarea lui Carter. Se simţea epuizat după aceea, uneori săptămâni întregi. Erau zile în care tremura necontrolat şi seri în care abia rezista băuturii. Noaptea, Carter îi bântuia visele - o umbră malefică, masivă şi se trezea din somn urlând. Fiecare întrevedere cu bărbatul îl măcina pe Pete puţin câte puţin.
   Şi totuşi continua.
   - Cred că speram că într-o zi îi va scăpa ceva, răspunse el atent. Că poate va dezvălui întâmplător ceva important.
   - Ceva despre locul în care l-a aruncat pe acel băiat, Smith?
   - Da.
   - Şi despre complicele lui?
   Pete nu răspunse.
   Asta era, din nou.
   În urmă cu 20 de ani, rămăşiţele a 4 dintre băieţii dispăruţi au fost găsite în casa lui Frank Carter, dar trupul ultimei sale victime, Tony Smith, nu a fost niciodată recuperat. Nu exista niciun dubiu în mintea nimănui: Carter era răspunzător pentru toate cele 5 crime, el însuşi nu a negat-o niciodată. Dar, de asemenea, era adevărat că au existat anumite inconsecvenţe la nivelul cazului. Nimic care să îl exonereze pe bărbat: doar mici elemente care au provocat tensiuni şi eşecuri în investigaţie. S-a estimat că una dintre răpiri a avut loc într-o anumită perioadă, dar Carter avea un alibi pentru cea mai mare parte din timp, ceea ce nu făcea imposibilă răpirea băiatului, ci doar mărea cumva probabilitatea. Au existat relatări ale martorilor, care, deşi nu erau definitive, descriau un individ diferit în anumite locuri. Probele medico-legale din casa lui Carter erau copleşitoare şi aveau declaraţii ale martorilor mult mai concrete şi de încredere, dar toţi se îndoiau de existenţa unui complice a lui Carter.
   Pete nu credea, în general, în existenţa unui complice şi, se străduia din toate puterile să ignore această posibilitate. Dar ăsta a fost clar motivul pentru care se afla aici. Şi ca orice oroare cu care trebuia să se confrunte, era de preferat să fie scoasă la lumină şi să o îndepărteze. Aşa că decise să ignore întrebarea lui Lyons şi să treacă la subiect.
   - Pot să întreb despre ce este vorba, domnule? Comisarul-şef ezită.
   - Ceea ce vom discuta trebuie să rămână acum între cei patru pereţi ai acestui birou. E clar?
   - Desigur.
   - Camerele de supraveghere ale noastre arată că Neil Spencer a mers în direcţia terenului viran, dar undeva în apropiere, a dispărut. Ne-am împotmolit în căutarea lui. Toate locurile în care s-ar fi putut aventura din întâmplare au fost cercetate. Nu este împreună cu prietenii sau alţi membri ai familiei. Aşadar, suntem obligaţi să luăm în considerare alte posibilităţi. Doamna comisar Beck?
   Alături de Pete, Amanda Beck prinse viaţă. Când vorbi, păru puţin în defensivă.
   - Evident, am avut în vedere şi alte posibilităţi de la început. Am mers din uşă în uşă. Am audiat toţi suspecţii obişnuiţi. Încă n-avem nicio pistă.
   Trebuie să fie mai mult decât atât, se gândi Pete. Dar?
   Beck trase adânc aer în piept. Dar i-am audiat din nou pe părinţii lui acum o oră. Căutam o informaţie pe care mă gândeam că am omis-o. Orice fel de pistă. Iar mama lui mi-a spus ceva. Nu mai pomenise nimic de asta până atunci, deoarece credea că-i o prostie.
   - Ce anume?
   Cum puse întrebarea, aşa îi veni şi răspunsul. Poate nu exact aşa cum a fost formulat, dar suficient de aproape. Pe parcursul întâlnirii, piesele unui nou coşmar se reuneau constant într-o singură imagine.
   Un băieţel dispărut.
   Frank Carter.
   Un complice.
   Beck adăuga acum piesa finală.
   - Cu câteva săptămâni în urmă, Neil îşi trezise mama în miez de noapte. I-a spus că văzuse un monstru afară, la fereastră. Draperiile nu erau trase, aşa că se uitase într-adevăr pe geam, dar nu era nimeni.
   Făcu o pauză.
   - Băiatul a spus că i-au fost şoptite lucruri.

Partea a doua
Opt

      Două luni mai târziu, Jake primi cu bucurie cheile de la agentul imobiliar din Featherbank, deşi eu conduceam neliniştit spre noua noastră casă.
   Dacă nu era aşa cum mi-o aminteam din vizionări? Dacă intram şi nu-mi mai plăcea acum sau, mai rău, dacă nu-i mai plăcea lui Jake?
   Totul ar fi fost în zadar.
   - Nu mai da cu piciorul în scaunul din dreapta, Jake!
   Tropăitul din spatele meu se opri, dar reîncepu aproape imediat. Am oftat în sinea mea luând curba. Jake era entuziasmat, ceea ce era destul de rar, dar am decis să ignor faptul în sine. Măcar unul dintre noi era fericit.
   Era o zi frumoasă, totuşi. Lăsând deoparte tensiunile, nu puteai spune că Featherbank nu este un orăşel frumos, scăldat în lumina soarelui de vară târzie. Eram într-o suburbie, la doar 8 kilometri de centrul zgomotos al oraşului, dar te simţeai mai degrabă ca la ţară. De-a lungul râului, pe coasta sudică a satului, vedeai drumuri pietruite şi căsuţe. Mai sus, spre nord, departe de singurul rând de magazine, erau străzi în pantă, case drăguţe ornate cu gresie şi copaci cu frunze verzi şi groase, aliniaţi de-a lungul trotuarelor. Conducând cu geamurile deschise, simţeam în nări aerul de afară cu miros de iarbă proaspăt cosită, auzeam muzică şi copiii jucându-se.
   Era un loc liniştit, ca o dimineaţă liniştită, caldă şi adormită.
   Am ajuns pe noua noastră stradă, un drum rezidenţial liniştit, la marginea unui câmp întins. Pe marginea drumului erau copaci înalţi, iar razele de soare răzbăteau printre frunze aruncând pete de lumină în iarbă; am încercat să mi-l imaginez pe Jake acolo, fugind pe lângă casă, cu tricoul său minunat în soare, fericit ca acum.
   Casa noastră.
   Ajunsesem.
   Am intrat cu maşina pe alee. Casa arăta la fel, desigur, dar părea să privească altfel spre lume. Prima dată când am văzut-o, părea ostilă şi înfricoşătoare - aproape ameninţătoare - iar a doua oară mi se păru că are personalitate. Acum, pe moment, aranjarea bizară a ferestrelor mi-a amintit de o faţă rănită, cu un ochi înfundat în obrazul vânăt, cu craniul zdrobit şi deformat. Am clătinat din cap, iar imaginea a dispărut. A rămas totuşi un sentiment rău-prevestitor.
   - Hai odată, spusei încet.
   Ieşirăm din maşină. Era o zi senină şi liniştită. Nu adia nici măcar o briză uşoară care să mişte aerul, eram închişi ca într-o capsulă a liniştii. Dar lumea vibra în surdină în timp ce ne apropiam de casă şi mi se păru că ferestrele ne priveau sau poate ne privea ceva ce nu puteam vedea, din spatele geamurilor. Întoarsei cheia în broască, deschisei uşa şi aerul stătut ne izbi în faţă. Pentru o secundă simţii un miros închis, ca şi cum casa fusese sigilată mai demult, ca şi cum ceva putrezise la soare, apoi simţii doar un miros de clor şi de produse de curăţenie.
   Păşii în casă împreună cu Jake; am deschis uşile şi dulapurile, am aprins şi am stins luminile, am tras draperiile. Se auzeau doar ecourile paşilor noştri; altfel, era o linişte desăvârşită. Dar, pe măsură ce intram în fiecare cameră, nu puteam scăpa de senzaţia că nu eram singuri, că altcineva era acolo, ascunzându-se de noi şi, dacă m-aş fi întors la momentul potrivit, aş fi zărit un chip examinându-ne din cadrul unei uşi. Era o senzaţie stupidă, iraţională, dar ea persista. Prezenţa lui Jake nu înlătura această senzaţie persistentă. El era entuziasmat, se mişca repede dintr-o cameră în alta, iar câteodată surprindeam câte o privire uşor mirată pe chipul său, ca şi cum se aşteptase să găsească ceva ce nu era acolo.
   - Asta e camera mea, tati?
   Camera care urma să fie dormitorul său era la etajul întâi, ridicată pe platforma din faţa casei, astfel încât fereastra era mai mică decât celelalte; era ochiul care se holba spre câmp de deasupra obrazului umflat.
   - Da, îi răspunsei, ciufulindu-i părul. Îţi place?
   Nu răspunse şi m-am uitat în jos la el, aşteptând cu nerăbdare să-mi răspundă. Privea în jur, căzut pe gânduri.
   - Jake? l-am strigat.
   Ridică privirea spre mine.
   - Chiar e a noastră?
   - Da, am răspuns. E a noastră.
   Apoi mi-a cuprins picioarele - atât de brusc încât aproape că mi-am pierdut echilibrul. A fost ca şi cum i-aş fi arătat cel mai frumos cadou văzut vreodată şi s-ar fi îngrijorat că nu putea să-l păstreze. M-am aplecat, ghemuit, ca să ne putem îmbrăţişa mai bine. Sentimentul de uşurare resimţit era palpabil şi deodată nimic nu mai conta. Fiul meu era fericit că ajunsesem aici, că făcusem ceva bun pentru el şi nimic nu mai era important. Priveam peste umărul său, spre uşa deschisă şi spre hol. Prezenţa pe care o simţeam prin preajmă, ştiam că e imaginaţia mea care îmi joacă feste.
   Vom fi în siguranţă aici.
   Vom fi fericiţi.
   Şi, în prima săptămână, chiar am fost.
   Contemplam biblioteca asamblată recent şi mă surprindeau ingeniozitatea şi priceperea mea. Bricolajul nu fusese niciodată punctul meu forte, dar ştiam că Rebeccăi i-ar fi plăcut să am acest hobby şi mi-o imaginam aplecată acum deasupra mea, cu obrazul sprijinit de spatele meu şi cu mâinile în jurul pieptului meu. Îşi zâmbea sieşi. Vezi? Poţi să faci. Şi, cu toate că făcusem un pas mic spre succes, era un sentiment neobişnuit în ultima vreme, care m-a bucurat.
   Cu excepţia faptului că, desigur, eram tot singur.
   Am început să aşez cărţile pe rafturi.
   Cu toate că era una dintre treburile pe care le făcea Rebecca, iar acum eu şi Jake ne mutam singuri în această casă nouă, mă ocupam eu de acest lucru, în amintirea ei. Mereu publici cărţi, îmi spusese ea o dată. E ca o dependenţă. Nicicând nu era mai fericită ca atunci când citea. Petreceam amândoi multe seri calde, liniştite, ghemuiţi fiecare în câte un colţ de canapea, eu scriind de zor pe laptop, ea absorbită în lectură, citind roman după roman. În timp, se adunaseră zeci de cărţi, iar acum mă apucam să le despachetez aşezându-le pe rafturi.
   Ajunsei la cărţile scrise de mine. Rafturile de lângă computer erau rezervate exemplarelor din cele patru cărţi publicate de mine, lângă diverse traduceri în limbi străine. Mi se părea ostentativ să le expun, dar Rebecca era mândră de mine şi insistase mereu să le aşez la vedere. Era un alt gest în memoria ei - cum era şi spaţiul gol lăsat anume pe rafturi, pregătit pentru cărţile pe care nu le scrisesem încă, dar pe care urma să le scriu.
   Am aruncat o privire circumspectă spre calculator. În afară de a-l deschide ca să verifice rapiditatea conexiunii wireless, nu lucrasem nimic în ultima săptămână. Nu scrisesem nimic de un an şi aveam de gând să mă schimb. Un nou început, un nou...
   Scârţ.
   Se auzi un zgomot de deasupra, sunetul unui singur pas. M-am uitat în sus. Era camera lui Jake, care se afla exact deasupra; îl lăsasem în camera din faţă, jucându-se, în timp ce eu căram cutiile şi le despachetam.
   M-am ridicat, m-am îndreptat spre cadrul uşii şi m-am uitat în sus spre scări. Nu era nimeni pe holul de la etaj. De fapt, toată casa părea brusc cufundată în linişte, în tăcere, ca şi cum nu se auzise niciun scârţâit. Îmi ţiuiau urechile de linişte.
   - Jake? am strigat de pe hol.
   Linişte.
   - Jake?
   - Tati?
   Aproape am tresărit. Vocea sa se auzise din camera din faţă, exact lângă mine. Privind spre palier, m-am aplecat. Fiul meu stătea ghemuit pe podea cu spatele la mine, desenând ceva.
   - Eşti bine? am întrebat.
   - Da. De ce?
   - Întrebam doar.
   M-am întors, am ieşit din cameră şi m-am uitat din nou pe hol pentru câteva secunde. Era tot linişte sus, dar etajul îmi inspira acum un sentiment de nelinişte, ca şi cum, din nou, era cineva care se ascundea în casă. Era o senzaţie ridicolă, cu siguranţă, pentru că nimeni nu ar fi putut intra pe uşa din faţă fără să observ. Casele scârţâie. Îţi ia timp până te obişnuieşti, asta e tot.
   Dar chiar şi aşa...
   Am urcat la etaj încet, circumspect, păşind uşor, cu mâna stângă ridicată, gata de a para o lovitură care ar fi venit din acea parte. Am ajuns sus şi, desigur, nu era nimeni pe hol. Am intrat în camera lui Jake şi nici aici nu era nimeni. O rază din soarele după-amiezii intra pe fereastră, iar particulele fine de praf pluteau liniştite în aer.
   Doar case care scârţâie.
   Am coborât la parter mai încrezător, simţindu-mă ridicol, dar mai uşurat decât aş vrea să recunosc. Jos, a trebuit să ocolesc maldărele de scrisori lăsate pe ultimele două trepte. Era multă corespondenţă: documente obişnuite care se trimit odată cu mutarea într-o casă nouă împreună cu numeroase pliante publicitare ale restaurantelor care livrau mâncare acasă şi altă corespondenţă nesolicitată. Totuşi, mai erau şi trei scrisori adresate unui anume Dominic Barnett. Toate cele trei scrisori purtau ştampila Confidenţial sau Adresată doar destinatarului.
  Mi-am adus aminte că fosta proprietară, dna Shearing, închiriase casa ani de zile şi, dintr-un capriciu de moment, am deschis una dintre scrisori. Am găsit un document cu un cont detaliat de la o companie de recuperare a datoriilor. Brusc, m-am întristat. Oricine era acest Dominic Barnett, el datora companiei arierate de peste o mie de lire sterline pentru un contract de telefonie mobilă. Am deschis şi celelalte scrisori şi am găsit aceleaşi documente: notificări asupra unor datorii. Am examinat detaliile, încruntându-mă. Sumele nu erau mari, dar tonul scrisorilor era ameninţător.
   Nu era o problemă gravă, dar această mutare trebuia să fie pentru Jake şi pentru mine un nou început şi nu o nouă serie de obstacole pe care trebuia să le depăşesc.
   - Tati?
   Jake apăruse lângă mine, în cadrul uşii de la camera de vizavi, ţinând într-o mână Pachetul cu Lucruri Speciale, iar în cealaltă, o foaie de hârtie.
   - Pot să mă joc la etaj?
   M-am gândit la scârţâitul pe care îl auzisem şi, pentru o secundă, am vrut să spun nu. Dar era absurd. Nu era nimeni sus şi dorea să meargă în dormitorul lui; avea tot dreptul să se joace în camera sa. Pe de altă parte, nu petrecuserăm mult timp împreună toată ziua şi mi s-ar fi părut că ne izolam dacă s-ar fi dus la etaj.
   - Cred că da, am spus. Pot să-ţi văd desenul mai întâi?
   A ezitat.
   - De ce?
   - Pentru că mă interesează. Pentru că mi-ar face plăcere. Pentru că mă străduiesc, Jake.
   - E secret.
   Era corect, iar o parte din mine dorea să-i respecte decizia, dar nu mi-a plăcut ideea de a avea secrete faţă de mine. Pachetul era una, dar simţeam că distanţa dintre noi se mărea, dacă acum nu dorea nici măcar să-mi arate desenele sale.
   - Jake! l-am strigat.
   - Bine.
   Mi-a întins hârtia. Acum, că mi-o oferea, ezitam s-o iau.
   Dar am luat-o.
   Jake nu desenase niciodată scene realiste, simple, preferând în schimb să deseneze bătălii complicate, în desfăşurare; cu toate acestea, încercase să facă acum un desen mai simplu care reprezenta, evident, în linii mari, casa noastră văzută de dinafară, o schiţă a fotografiei originale care i-a atras atenţia pe Internet. Redase bine aspectul ciudat al casei. Liniile curbate, copilăreşti, lungeau casa într-un contur bizar, prelungind ferestrele şi transformând-o, mai mult ca oricând, într-un chip. Uşa din faţă parcă gemea.
   Totuşi, etajul îmi atrase atenţia. La fereastra din dreapta, mă desenase pe mine, stând în picioare singur în dormitorul meu. În stânga era el în camera lui, reflectat pe de-a întregul în fereastra destul de mare; zâmbea; schiţase în creion tricoul şi blugii pe care îi purta acum. Lângă el desenase o altă persoană în dormitor. O fetiţă cu părul negru, revărsat în dezordine într-o parte. Purta o rochie albă, cu pete albastre. Avea o julitură roşie pe un genunchi.
   Pe faţa ei schiţase un zâmbet vag.

Nouă

      După ce i-am făcut baie lui Jake, m-am aşezat lângă patul lui ca să ne citim povestea de seară.
   Era un bun cititor şi acum ajunsesem la Puterea celor trei de Diana Wynne Jones. În copilărie, era una dintre cărţile mele preferate şi o alesesem fără să mă gândesc prea mult. Ironia oribilă din titlu o sesizasem ulterior.
   Când vom termina capitolul din această seară, voi pune cartea laolaltă cu cărţile lui.
   - Ne îmbrăţişăm? am întrebat.
   A ieşit de sub pătură şi, fără a rosti un cuvânt, s-a aşezat lângă mine cuprinzându-mi genunchii cu braţele. Am savurat îndelung îmbrăţişarea, după care s-a suit în pat.
   - Te iubesc, Jake.
   - Chiar şi când ne certăm?
   - Sigur. În special când ne certăm. Atunci contează cel mai mult.
   Asta mi-a amintit de un desen pe care îl făcusem pentru el şi pe care ştiu că l-a păstrat. Am aruncat o privire la Pachetul cu Lucruri Speciale, care era sub pat acum, aşezat astfel încât dacă şi-ar fi întins mânuţa peste noapte, l-ar fi putut atinge. În acel moment, mi-a zburat gândul la desenul pe care îl făcuse după-amiaza. Nu fusese încântat să mi-l arate şi nu l-am mai întrebat nimic atunci. Dar în lumina caldă, blândă a dormitorului său, am simţit că poate ar fi momentul să-l întreb acum.
   - Astăzi ai desenat foarte bine casa noastră, am spus.
   - Mulţumesc, tati!
   - Totuşi, am o curiozitate. Cine era fetiţa de la fereastră, de lângă tine?
   Îşi muşcă buza, dar nu răspunse.
   - E în regulă, am spus cu blândeţe. Poţi să-mi zici.
   Nu răspunse. Oricine ar fi fost fetiţa, ea era motivul pentru care nu a vrut să-mi arate desenul astăzi şi nici nu dorea să vorbească despre ea acum. Dar de ce?
   Răspunsul îmi trecu prin minte după o secundă.
   - E fetiţa din Clubul 567?
   Ezită, apoi dădu din cap afirmativ.
   Făcui un pas înapoi ascunzându-mi, cum puteam mai bine, frustrarea esimţită. Chiar eram dezamăgit. În ultima săptămână, toate păreau că merg ca pe roate. Eram fericiţi aici. Jake părea că se acomodează bine, iar eu afişam un optimism rezervat. Şi totuşi, prietenul său imaginar ne însoţise mereu. Gândul îmi dădu fiori - mă îngrozeam la ideea că o lăsasem în fosta noastră casă şi că de atunci ea a parcurs încet o asemenea distanţă ca să ne găsească.
   - Mai vorbeşti cu ea? întrebai.
   Jake clătină din cap.
   - Nu e aici.
   Din dezamăgirea lui înţelesei că îşi dorea ca ea să fie aici şi mă cuprinse îngrijorarea. Nu era bine pentru el să depindă de un personaj imaginar. Cu toate acestea, părea atât de deprimat şi de singur acum încât m-am simţit vinovat că i-am interzis această relaţie de prietenie. Era dureros să aflu că mai are nevoie de un alt prieten, în afară de mine.
   - Bine, am zis prudent. Mâine vei începe şcoala. Sunt sigur că-ţi vei face mulţi prieteni la şcoală. Între timp, eu sunt aici. Noi suntem aici. O casă nouă, un nou început.
   - Suntem în siguranţă aici?
   - În siguranţă?
   De ce întreba asta?
   - Da, suntem în siguranţă.
   - Ai încuiat uşa?
   - Da.
   Minciuna - o minciună nevinovată - îmi veni în minte automat. Uşa nu era încuiată; nu mă gândisem nici măcar să pun lanţul. Dar Featherbank era un sătuc liniştit. Şi, oricum, era seara devreme, iar luminile erau toate aprinse. Nimeni nu era atât de inconştient.
   Însă Jake părea atât de speriat încât mi-am dat seama deodată de distanţa dintre noi şi uşa din faţă. Zgomotul apei care curgea când făcea baie. Dacă cineva s-ar fi furişat în casă în timp ce noi doi eram la etaj, am fi auzit?
   - Stai liniştit.
   Făceam eforturi să par încrezător.
   - Nu ţi se va întâmpla nimic, îţi promit. De ce eşti aşa de îngrijorat?
   - Trebuie să închizi uşile, îmi spuse.
   - Ce vrei să spui?
   - Trebuie să încui uşile.
   - Jake...
   - Dacă vei lăsa vreo uşă întredeschisă, vei auzi în curând voci rostind şoapte.
   Mă cuprinse un fior rece. Jake părea speriat, iar fraza nu era inventată de el.
   - Ce înseamnă asta? l-am întrebat.
   - Nu ştiu.
   - Atunci, unde ai auzit asta?
   Nu a răspuns. Dar mi-am dat seama că nici nu era nevoie să răspundă..
   - Ţi-a spus fetiţa?
   A încuviinţat, iar eu am plecat capul confuz. Jake nu avea cum să se gândească la aşa ceva, dar nici nu avea cum să audă asta de la cineva care nu exista. Poate mă înşelasem eu la Clubul 567 şi fetiţa era reală? Poate Jake îi strigase „Rămas-bun!” fără să-şi dea seama că ea ieşise afară?
   Numai că era singur când am ajuns eu. Cu siguranţă a fost un copil de pe acolo, care a încercat să-l sperie. Şi reuşise, la cât de îngrozit părea acum.
   - Eşti în siguranţă, Jake. Îţi promit eu.
   - Dar nu încui eu uşile!
   - Nu, am răspuns. Le încui eu. Şi nu trebuie să-ţi faci griji. Nu mă interesează ce ţi-au spus alţii. Trebuie să asculţi de mine acum. Îţi promit că nu ţi se va întâmpla nimic. Niciodată.
   Cel puţin mă asculta, cu toate că nu eram sigur că îl convinsesem.
   - Îţi promit. Şi ştii de ce nu voi lăsa să ţi se întâmple ceva? Pentru că te iubesc. Foarte mult. Chiar şi când ne certăm.
   Schiţă un zâmbet vag.
   - Mă crezi? l-am întrebat.
   Dădu din cap, părând mai încrezător acum.
   - Bine.
   M-am ridicat şi i-am trecut mâna prin păr, ciufulindu-l.
   - Pentru că ăsta e adevărul. Noapte bună, puiule!
   - Noapte bună, tati!
   - Mă întorc în cinci minute să văd ce faci.
   Am stins lumina când am ieşit din cameră şi am coborât la parter în vârful degetelor ca să nu fac zgomot. Dar în loc să mă trântesc pe canapea, cum doream, m-am oprit la uşa din faţă.
   „Dacă vei lăsa vreo uşă întredeschisă, vei auzi în curând voci rostind şoapte.”
   Cu siguranţă nişte prostii, oricine i-ar fi spus. Dar aceste cuvinte totuşi mă tulburau. Şi cum mă deranja ideea că acea fetiţă ne-a urmărit de-a lungul ţării, acum nu-mi puteam scoate din cap imaginea ei stând lângă el, cu părul adunat într-o parte şi cu acel zâmbet ciudat pe chip, şoptindu-i la ureche lucruri înfricoşătoare.
   Am pus lanţul la uşă în noaptea aceea.

Zece

      Comisarul Pete Willis îşi petrecuse weekendul departe de Featherbank, plimbându-se prin sat şi verificând cu un băţ boschetele la întâmplare.
   Verifica şi gardurile vii pe lângă care trecea. Uneori, când vedea câmpuri goale, sărea peste pârleazuri şi verifica iarba de-acolo.
   Cine îl vedea îl putea confunda cu un hoinar şi, judecând după scopurile acţiunilor sale, nu ar fi greşit. De fapt, el intenţionase să-şi transforme aceste expediţii în ieşiri şi plimbări de plăcere - ca un mod de petrecere a timpului liber pentru un bătrân din aceste vremuri. În fond, trecuseră 20 de ani. Şi totuşi, o parte din el rămăsese fixată pe acel caz. În loc să fie atent la frumuseţea lumii din jurul său, căuta mereu prin iarbă fragmente de oase şi bucăţi de material vechi.
   Pantaloni albaştri de jogging. Tricou polo negru, scurt.
   Dintr-un motiv anume, purta aceleaşi haine.
   Oricât de mult ar fi încercat să nu se mai gândească, Pete nu putea uita niciodată ziua în care văzuse ororile descrise în detaliu în declaraţia lui Frank Carter. Se întoarse apoi la departament, profund zdruncinat de această experienţă şi doar când a trecut de uşile glisante, a avut un sentiment de uşurare. Patru băieţei fuseseră ucişi. Chiar dacă deocamdată se numea Carter, în sfârşit monstrul avea un nume - un nume real, nu cel atribuit de ziare - şi cele patru victime fuseseră revendicate de criminal.
   În acel moment, crezuse că ancheta era aproape finalizată.
   Dar apoi îi văzu pe Miranda şi Alan Smith aşteptând în hol. Chiar şi-acum şi-i amintea clar. Alan purta un costum şi stătea drept pe scaun, privind în jur, cu mâinile împreunate în formă de inimă între genunchi.
   Miranda îşi ţinea mâinile lipite de coapse şi se aplecase spre soţul ei, punând-şi capul pe umărul lui; părul lung, şaten i se revărsa pe piept. Era după-amiaza târziu şi amândoi păreau obosiţi, ca nişte călători veniţi de la mare distanţă, străduindu-se cu greu să nu aţipească pe scaune.
   Fiul lor, Tony, dispăruse.
   Şi, după 20 de ani de la acea după-amiază, era tot dispărut.
   Frank Carter reuşise să scape şi să fugă cu o zi şi jumătate înainte de a fi, în sfârşit, arestat. Duba acestuia fusese oprită pe un drum, la aproape o sută şaptezeci de kilometri de Featherbank. S-au găsit probe medico-legale că Tony Smith fusese ţinut în dubă, în spate, dar nu i s-a găsit corpul. Carter recunoscuse că l-a ucis pe Tony, dar refuza să spună unde l-a aruncat.
   În săptămânile următoare s-au făcut cercetări şi verificări extinse pe o grămadă de rute pe care ar fi fost posibil s-o ia Carter, dar totul a fost în zadar, nu s-a ajuns la niciun rezultat. Pete a participat la câteva. În timp, amploarea cercetărilor s-a diminuat, până când, după două decenii, el era singurul care încă mai căuta indicii. Chiar şi cei doi soţi, Miranda şi Alan Smith, se mutaseră şi locuiau acum departe de Featherbank. Dacă Tony trăia, avea acum 27 de ani. Pete ştia că fiica Mirandei şi a lui Alan, Claire, născută în anii zbuciumaţi care au urmat, tocmai împlinise 16 ani. Nu-i învinuia pe părinţi că şi-au refăcut viaţa după moartea băiatului, dar nu se putea ierta pe el însuşi.
   Un băieţel dispăruse.
   Un băieţel avea nevoie să fie găsit şi adus acasă.
   Acum, conducând înapoi spre Featherbank, trecea pe lângă case frumoase cu ferestrele luminate în întuneric şi îşi putea imagina râsetele în surdină şi crâmpeiele de conversaţii care răzbăteau până afară.
   Oameni strânşi laolaltă, aşa cum e firesc.
   Se simţi puţin singur privind casele, dar se gândi că orice stil de viaţă poate fi plăcut, chiar şi cu o viaţă solitară ca a lui. Şoseaua era străjuită de copaci înalţi, cu frunzele pierdute în întuneric, cu excepţia punctelor luminoase ale felinarelor care împrăştiau pe stradă explozii de raze galben-verzui complicate, ce se ondulau în briza uşoară. Totul era atât de liniştit şi de calm încât era aproape imposibil să crezi că acest loc a fost, odinioară, martor la atrocităţile comise de Frank Carter.
   Observă un afiş lipit de un felinar la capătul străzii pe care locuia - unul dintre multele afişe cu menţiunea DISPĂRUT lipit săptămânile trecute de familia lui Neil Spencer. Era o fotografie a unui băiat, descrierea hainelor pe care le purta şi un apel adresat martorilor de a furniza orice informaţie. Atât imaginea cât şi textul păliseră în bătaia continuă a razelor soarelui de vară, astfel încât trecând acum pe lângă afiş, i-a amintit de florile ofilite lăsate la locul unui accident vechi. Un băiat care dispăruse începea să dispară, a doua oară, de pe un afiş.
   Trecuseră aproape două luni de când Neil Spencer era de negăsit şi, în ciuda resurselor, a inteligenţei şi a sufletului puse în anchetă, poliţia nu aflase nimic mai mult ca în seara dispariţiei. Din câte ştia Pete, Amanda Beck făcuse totul ca la carte. De fapt, ea era un exemplu de profesionalism şi de aceea comisarul-şef Lyons, chiar preocupat constant de propria reputaţie, a susţinut-o şi a desemnat-o responsabilă de acest caz.
   Pete o întâlnise pe Amanda ultima dată pe hol şi arăta atât de obosită încât comisarul se întrebase dacă acest caz nu este totuşi o pedeapsă pentru ea.
   Dorea să-i spună că, pe măsură ce timpul trece, va fi mai uşor.
   După ce a fost convocat în biroul lui Lyons, Pete a vorbit cu Amanda despre ancheta iniţială, dar implicarea lui în acest caz se dovedi a fi una superficială. Era acelaşi sentiment familiar de teamă ca atunci când ceruse să-l viziteze pe Frank Carter. Se imaginase stând faţă în faţă cu monstrul, tratat ca o jucărie şi, ca întotdeauna, se întrebase dacă va putea merge, dacă nu cumva această întâlnire va fi mult prea dificilă pentru el. Şi iată că temerea sa fusese inutilă. Pentru prima dată, din câte îşi amintea, cererea sa de a vorbi cu Carter fusese refuzată. Se pare că aşa-numitul Om Şoaptă s-a hotărât să păstreze tăcerea.
   Deşi Pete îl vizitase de câteva ori şi se pregătise să o facă din nou, totuşi, acum se simţea uşurat. Îi era ruşine şi se simţea vinovat pentru asta, de aceea încerca să nu se mai gândească la acest subiect. Se convingea singur că era un chin să stea faţă în faţă cu Frank Carter. Că nu era bine pentru sănătatea lui. Şi, fiindcă singurul element ce avea legătură cu cazul era ceea ce Neil declarase că văzuse şi auzise sub fereastra dormitorului său, îşi spuse că nu există vreun motiv să creadă că această întâlnire ar putea contribui la anchetă.
   Sentimentul de uşurare era răspunsul corect.
   Ajuns acasă, îşi aruncă cheile pe masa din sufragerie, gândindu-se ce va face de mâncare şi la programele pe care le va urmări la televizor ca să-şi ocupe timpul cu ceva înainte de culcare. Mâine va merge la sală, se va ocupa de hârtii, acte administrative. De obicei, aşa e viaţa.
   Dar înainte de toate, îndeplini ritualul.
   Deschise dulapul din bucătărie, scoase sticla de votcă, o întoarse pe o parte şi pe alta, o cântări, acolo, în palmă. Era un strat gros, de protecţie între el şi lichidul fin. Nu a mai deschis de mult timp o asemenea sticlă, dar putea să-şi amintească acel clic reconfortant care s-ar fi auzit dacă ar fi învârtit capacul şi ar fi rupt sigiliul.
   Scoase fotografia dintr-un sertar.
   Se aşeză la masa din sufragerie cu sticla şi cu fotografia în faţa lui şi-şi puse o întrebare.
   Oare chiar asta vreau?
   De-a lungul anilor, dorinţa apărea şi dispărea, dar într-o anumită măsură era mereu prezentă. Erau mulţi factori care o trezeau, dar, de multe ori, dorinţa putea să apară din senin, după un ritual propriu. De multe ori, băutura nu prezenta niciun interes pentru el, era moartă ca un telefon mobil descărcat, dar câteodată dorinţa de a bea îi licărea în minte. Acum era mai intensă ca niciodată. În ultimele luni, de fapt, sticla îi vorbea tot mai tare.
   Amâni inevitabilul, îi spunea acum.
   De ce te chinui aşa?
   O sticlă plină - asta era important. Să torni din una pe jumătate goală era mai puţin interesant decât să rupi sigiliul unei sticle pline. Satisfacţia venea din gândul că ai destulă băutură.
   Atinse uşor sigiliul, ispitindu-se. Dacă mai învârtea puţin capacul, se va rupe şi o va deschide.
   Ai putea ceda.
   Te vei simţi neînsemnat, dar ştim amândoi că eşti.
   Vocea putea fi nemiloasă sau prietenoasă. Tonalitatea joasă sau înaltă.
   Eşti neînsemnat. Eşti inutil.
   Deci, deschide sticla.
   Adesea, era vocea tatălui său. Bătrânul murise demult, dar chiar şi după 40 de ani, Pete îl vedea în mintea sa: gras, tolănit într-un fotoliu jerpelit, în camera prăfuită din faţă, privindu-l cu dispreţ. Nimic din ce făcuse Pete în copilărie nu era destul de bine pentru el. Neînsemnat şi inutil erau cuvintele pe care le învăţase de timpuriu şi pe care le auzea des.
   Cu vârsta, înţelesese că tatăl său era un om meschin, dezamăgit de viaţa pe care o ducea, iar fiul său era o ţintă convenabilă pentru a-şi defula frustrările. Dar a înţeles prea târziu. Până atunci, mesajul fusese asimilat şi devenise o parte din el. Obiectiv, ştia că nu este un ratat oarecare. Dar se simţise aşa. Problema explicată convinge.
   Luă fotografia lui Sally. Era veche şi culorile păliseră în timp ca şi cum hârtia încerca să şteargă imaginea imprimată pe ea şi să redevină albă. Cei doi păreau atât de fericiţi în poză, cu capetele lipite unul de altul. Fusese făcută într-o zi de vară. Sally radia de fericire, râzând în soare, în timp ce Pete privea chiorâş în lumina soarelui, zâmbind.
   Asta pierzi când bei.
   De aceea nu merită.
   Stătu aşa câteva minute respirând rar, apoi puse sticla şi fotografia deoparte şi începu să-şi pregătească cina. E uşor de înţeles de ce dorinţa se intensificase în ultimele săptămâni şi de aceea era bine că relaţia se terminase. Lasă dorinţa să iasă la lumină. Las-o să aibă momentul ei de glorie.
   Şi apoi las-o să moară.

Unsprezece

      În acea noapte, ca de obicei, nu puteam să adorm.
   Mai demult, când publicam o carte nouă, mă duceam la evenimente, iar ocazional, chiar şi în turnee organizate pentru sesiuni de autografe. În general, mergeam singur şi stăteam în diverse camere de hotel nefamiliare, iar noaptea mă întindeam în pat şi nu puteam adormi de dorul familiei. Nu puteam adormi când Rebecca nu era lângă mine.
   Acum era şi mai greu, ştiind că nu va mai fi niciodată, înainte, dacă îmi întindeam braţul pe marginea rece a unui pat de hotel, îmi puteam imagina măcar că face şi ea acelaşi lucru acasă - că spiritele noastre puteau comunica. După ce a murit, când îmi întindeam braţul pe marginea patului, nu simţeam decât aşternutul rece şi gol. Crezusem că poate o casă nouă şi un pat nou ar putea fi o schimbare, dar nu a fost. Când îmi întindeam braţul pe marginea patului în casa din care plecasem, ştiam măcar că Rebecca dormise cândva acolo.
   Am stat treaz mult timp, gândindu-mă la ea. Chiar dacă mutarea fusese o decizie bună, eram conştient că distanţa dintre mine şi Rebecca se mărise mai mult ca niciodată. A fost îngrozitor să o abandonez acolo. Îmi imaginam că sufletul ei sălăşluia tot în fosta noastră casă, privind pe geam şi întrebându-se unde a plecat familia ei.
   Asta îmi aminti de prietena imaginară a lui Jake. Fetiţa pe care o desenase. M-am străduit să mi-o scot din minte, concentrându-mă în schimb pe atmosfera liniştită din Featherbank. Lumea de dincolo de draperii era calmă şi nepăsătoare. Casa era cufundată în linişte acum.
   Puteam să mă gândesc la ale mele, desigur, după o vreme.
   Sticla spartă.
   Mama ţipă.
   Un om strigă.
   - Tati!
   M-am trezit buimac din coşmar, dezorientat, conştient doar că Jake mă striga şi că trebuie să fac ceva.
   - Aşteaptă! am strigat.
   La capătul patului se mişca o umbră şi mi-a sărit inima din piept. M-am ridicat repede.
   Doamne!
   - Jake, tu eşti?
   Umbra firavă veni de la capătul patului lângă mine. Pentru moment, nu eram convins că era el, dar când ajunse destul de aproape, l-am recunoscut.
   Totuşi, nu am putut să-i văd faţa. Nu puteam vedea nimic în întunericul.
   - Ce faci aici, amice?
   Inima încă îmi bătea cu putere şi din cauza coşmarului.
   - Nu e momentul să te trezeşti acum. E chiar foarte devreme.
   - Pot să dorm cu tine în noaptea asta?
   - Ce?
   Niciodată nu mai dormise cu noi. De fapt, amândoi, Rebecca şi cu mine, fuseserăm fermi ori de câte ori ne cerea asta, gândindu-ne că dacă cedăm o dată, va deveni ceva obişnuit.
   - Nu se poate, Jake. Doar ştii.
   - Te rog!
   Mi-am dat seama că vorbea încet în mod intenţionat, ca şi cum era cineva în camera de alături şi nu dorea să-l audă.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat.
   - Am auzit un zgomot.
   - Un zgomot?
   - E un monstru la fereastră.
   Am tăcut, amintindu-mi ce mi-a spus înainte de culcare. Dar era vorba despre uşi. Şi oricum, nu putea fi nimeni sub fereastra lui. Eram la etaj.
   - Ai visat, amice.
   A clătinat din cap în întuneric.
   - M-a trezit. M-am dus la fereastră şi se auzea mai tare. Am vrut să trag perdelele, dar eram prea speriat.
   Ai fi văzut câmpul întunecat de peste drum, m-am gândit. Doar atât.
   Dar părea atât de serios, încât nu am putut să mai spun nimic.
   - Bine.
   M-am dat jos din pat.
   - Hai să mergem, să vedem.
   - Nu, tati!
   - Nu mă tem de monştri, Jake!
   Se ţinu de mine până în hol, unde am aprins lumina în capătul scărilor.
   Intrând în camera lui, am lăsat lumina stinsă şi m-am apropiat de fereastră.
   - Dacă e ceva acolo?
   - Nu e, am spus.
   - Dar dacă ar fi?
   - Mă descurc eu.
   - Îi tragi un pumn în faţă?
   - Sigur. Dar nu e nimic aici.
   Şi totuşi, nu mă simţeam atât de încrezător pe cât arătam. Draperiile închise păreau rău-prevestitoare. Am ascultat un moment, dar nu am auzit nimic. Şi era imposibil ca o persoană să se ascundă sub fereastră.
   Am tras draperiile.
   Nimic. Se vedea doar un unghi oblic al aleii şi al grădinii, şoseaua pustie, în depărtare şi câmpul imens, întunecat, care se întindea până în zare.
   Reflexia vagă a chipului meu se regăsea în cameră. Dar nu era nimic altceva acolo. Mi se părea că toată lumea doarme liniştită, cu excepţia mea.
   - Vezi?
   Făceam tot posibilul să par calm.
   - Nu e nimeni acolo.
   - Dar a fost!
   Am tras draperiile la loc şi am îngenuncheat.
   - Jake, uneori visele pot părea foarte reale. Dar nu sunt. Cum poate fi cineva sub fereastra ta când suntem la etaj?
   - Puteau să urce pe burlan.
   Am vrut să răspund, dar m-am gândit la exteriorul casei. Burlanul era chiar pe lângă fereastra sa. Îmi veni în minte o idee ridicolă. Chiar dacă încui uşa şi pui lanţul ca să ţii un monstru la distanţă, ar găsi oare afară pe unde să se urce ca să pătrundă în casă?
   Ce prostie.
   - Nu a fost nimeni, Jake.
   - Pot să dorm cu tine, tati, în noaptea asta? Te rog!
   Am oftat. Evident, nu putea dormi singur aici, acum şi era fie prea târziu, fie prea devreme să ne certăm. Nu mă puteam decide care din ele. Era mai uşor acum să cedez.
   - Bine. Dar doar în noaptea asta. Şi să nu te foieşti!
   - Mulţumesc, tati!
   Îşi luă Pachetul cu Lucruri Speciale şi veni după mine.
   - Promit că nu mă foiesc.
   - Bine. Cum rămâne cu plapuma, o tragi pe toată spre tine?
   - Nu fac aşa.
   Am stins lumina de pe hol şi ne-am băgat în pat. Jake s-a aşezat pe partea unde ar fi trebuit să stea Rebecca.
   - Tati, spuse. Ai avut vreodată un coşmar?
   Sticlă spartă.
   Mama ţipă.
   Un om strigă.
   - Da, am spus. Cred că da.
   - Şi despre ce era?
   Visul în sine pălise, dar rămăsese amintirea coşmarului. Eu, copil, intrând pe uşa bucătăriei mici din casa în care crescusem. În vis, era târziu, dar mă trezise un zgomot venit de la parter. Stăteam în pat, învelit, cu plapuma trasă peste cap şi inima mi se zbătea de frică, dar încercam să mă prefac că totul e în regulă, cu toate că ştiam că nu e aşa. În cele din urmă, m-am furişat pe scări în vârful degetelor; nu doream să văd ce se întâmplă, dar eram în acelaşi timp atras de ceea ce se întâmplă, simţindu-mă mic, îngrozit şi neputincios.
   Îmi aminteam cum mă îndreptam spre bucătărie, unde lumina era aprinsă, trecând prin holul întunecos şi ascultând zgomotele care veneau de acolo. Vocea mamei era furioasă, dar se auzea în surdină ca şi cum mama credea că dorm şi încerca să mă protejeze, dar vocea bărbatului răsuna tare, nepăsătoare. Cuvintele lor se amestecau. Nu înţelegeam ce voiau să spună, decât că îşi adresau cuvinte jignitoare într-un crescendo, care culminase cu ceva îngrozitor.
   Pragul uşii de la bucătărie.
   Am ajuns la timp să văd faţa roşie, contorsionată de furie şi de ură a bărbatului, care a aruncat cu mânie un pahar spre mama. S-a ferit prea târziu şi a ţipat.
   A fost ultima dată când l-am văzut pe tata.
   A fost demult, totuşi amintirea revenea din când în când, îşi croia drum din mocirlă spre suprafaţă.
   - Chestii de om mare, i-am răspuns lui Jake. Poate o să-ţi povestesc într-o zi, dar sunt doar vise. Şi nu se întâmplă nimic. Se termină cu bine.
   - Ce s-a întâmplat la sfârşit?
   - Ei bine, s-a întâmplat că, la sfârşit, ai venit tu.
   - Eu?
   - Da.
   I-am trecut mâna prin păr.
   - Şi apoi, ai adormit.
   Am închis ochii şi stăteam amândoi întinşi în pat, într-o linişte prelungă, încât am crezut că a adormit. La un moment dat, mi-am întins mâna uşor peste el, să fie sigur că sunt tot acolo. Suntem împreună. Mica mea familie rănită.
   - Şoptea, spuse Jake încet.
   - Ce?
   - Şoptea.
   Vocea lui părea atât de îndepărtată, încât credeam că visează deja.
   - Şoptea la fereastra mea.

Doisprezece

      - Grăbeşte-te!
   În vis, Jane Carter îi şoptea lui Pete la telefon. Cu o voce în surdină, dar grăbită, ca şi cum ceea ce spunea era ceva înspăimântător.
   Dar vorbea. În sfârşit.
   Pete stătea la biroul lui, cu inima bătându-i puternic în piept din cauza emoţiei. Vorbise cu soţia lui Frank Carter de multe ori în timpul anchetei. O căutase adesea la serviciu sau o întâlnise întâmplător pe stradă, printre trecători, atent mereu să nu fie văzut cu ea într-un loc cunoscut de soţul ei.
   Se comporta ca şi cum s-ar fi transformat într-un spion sub acoperire, ceea ce, credea el, nu era departe de realitate.
   Jane furniza alibiuri pentru soţul ei. Îl apăra. Dar Pete observase de la prima întâlnire că era terorizată de Frank - pe bună dreptate, gândise el - şi depusese eforturi să o convingă că era mai bine să vorbească cu poliţia. Era mai bine să retragă declaraţia şi să spună adevărul despre soţul ei. Vorbeşte cu mine, Jane. Îţi garantez că Frank nu mai poate să-ţi facă rău - ţie sau copilului.
   Şi se părea ca acum va vorbi. Frica îi intrase în oase, astfel încât, de-a lungul timpului, dacă suna telefonul, Jane Carter vorbea în şoaptă, chiar dacă nenorocitul nu era acasă. Pete ştia că absenţa fricii nu reprezintă curaj.
   Curajul se clădeşte pe frică. Şi astfel, când simţi că acest caz se apropie de sfârşit, când adrenalina îşi făcea efectul, a recunoscut şi el că Jane avusese un curaj nebun când i-a telefonat.
   - Îţi deschid eu uşa, şopti ea, dar trebuie să te grăbeşti! Nu ştiu cât timp va fi plecat.
   În realitate, Frank Carter nu s-a mai întors niciodată acasă. Într-o oră, urma să fie dus de poliţie şi de investigatori la locul crimei, va fugi de sub escortă şi se va emite o alertă de localizare a dubei pe care o conducea. Dar în acel moment, Pete se grăbea. Deplasarea spre casa ei dura doar 10 minute, dar acele minute au fost cele mai lungi din viaţa lui. Chiar şi cu întăriri din efectivele poliţiei în spate, se simţea singur, ca un personaj dintr-un basm intrând în bârlogul unui monstru absent, dar care se putea întoarce în orice moment.
   Înăuntru, văzu cum îi tremurau mâinile lui Jane Carter în timp ce deschidea uşa unei dependinţe a casei cu cheia furată de la soţul ei. Casa era cufundată în tăcere şi simţi o umbră materializându-se deasupra lor.
   Lacătul cedă.
   Acum faceţi un pas în spate, vă rog, amândoi.
   Jane Carter stătea în mijlocul bucătăriei, cu copilul ascuns în spatele ei, în timp ce Pete deschise uşa. Purta mănuşi.
   Nu.
   Deodată se simţi mirosul de cadavru în putrefacţie. Lumină încăperea cu lanterna şi apărură deodată imaginile, una câte una, într-o succesiune rapidă, senzaţii şi imagini luminate ca de blitzurile camerelor.
   Nu.
   Nu încă.
   Pentru moment, ridică mâna, luminând cu lanterna pereţii. Erau văruiţi în alb, dar Carter îi decorase, desenând copilăreşte fire de iarbă şi fluturaşi în zbor deasupra. Aproape de tavan, oblic, era ceva ce semăna cu un soare galben. Schiţase şi un chip, cu ochii negri, lipsiţi de viaţă, privind în jos spre podea.
   Pete îi urmări privirea, coborând fascicolul de lumină al lanternei.
   Aerul devenea irespirabil.
   Îi căutase pe aceşti copilaşi timp de 3 luni şi, deşi anticipase acest final, nu renunţase să spere. Dar erau aici, aliniaţi în întunericul cald. Cele patru trupuri arătau reale şi ireale în acelaşi timp. Păreau nişte păpuşi naturale care fuseseră stricate şi care zăceau nemişcate, cu hainele intacte, cu excepţia tricourilor care fuseseră trase pe cap ca să le acopere feţele.
   Poate cel mai rău lucru în privinţa unui anumit coşmar este că a devenit atât de familiar încât nu îi mai deranja somnul. Era ca o alarmă care îl trezea dimineaţa.
   Rămase întins câteva secunde, încercând să-şi păstreze calmul. Dorea să ignore amintirea, dar îşi dădea seama că aceste coşmaruri se născuseră din evenimentele recente şi că vor dispărea cu timpul. Închise alarma.
   Sala de forţă, se gândi.
   Hârtii. Acte administrative.
   Rutină.
   Făcu un duş, se îmbrăcă, îşi pregăti rucsacul pentru sală şi până când coborî la bucătărie să-şi facă o cafea şi să-şi pregătească un mic dejun uşor, coşmarul dispăruse, iar gândurile deveniră mai clare. Fusese doar o mică întrerupere în viaţa sa - atâta tot. Era de înţeles că răscolirea unor evenimente eliberase fantomele trecutului, dar ele vor dispărea curând.
   Dorinţa de a bea va păli din nou. Viaţa va reveni la normal.
   Abia când se aşeză în sufragerie să ia micul dejun văzu lumina roşie de la telefonul mobil clipind. Avea un apel pierdut; un mesaj în mesageria vocală. Formă numărul şi ascultă mesajul, mestecând încet mâncarea.
   Se forţă să înghită. Avea un nod în gât.
   După două luni, Frank Carter fusese de acord să-l primească.

Treisprezece

      - Stai drept, cu spatele la perete, îi spun. Mai la dreapta. Nu, dreapta mea. Încă puţin. Asta e. Acum zâmbeşte!
   Era prima zi când Jake mergea la noua lui şcoală şi eram mai emoţionat decât el gândindu-mă la ce va fi. De câte ori poţi să tragi un sertar ca să fii sigur că ai pregătit hainele? Oare am pus toate bileţelele? Unde i-am lăsat ghiozdanul şi sticla de apă? Aveam de pus la punct multe lucruri şi voiam ca totul să iasă perfect.
   - Mai stau, tati?
   - O secundă!
   Ţineam telefonul sus, cu mâinile întinse, în timp ce Jake stătea în faţa singurului perete alb din dormitorul său, îmbrăcat în uniforma noii şcoli: pantaloni gri, cămaşa albă şi pulover albastru - toate curate, spălate, desigur, cu etichete cu nume. Avea un zâmbet timid şi dulce. Părea mai înalt în uniformă, totuşi firav şi vulnerabil.
  Apăs pe ecranul telefonului de mai multe ori.
   - Gata!
   - Pot să văd?
   - Sigur!
   Am îngenuncheat şi el se sprijini de umărul meu în timp ce îi arătam fotografiile pe care le făcusem.
   - Arăt bine.
   Păru surprins.
   - Arăţi ca un profesionist, i-am spus.
   Şi chiar aşa era. Am încercat să savurez momentul, cu toate că era plin de tristeţe, fiindcă ar fi trebuit să fie şi Rebecca aici. La fel ca majoritatea părinţilor, îi făceam poze amândoi lui Jake în fiecare an, în prima zi de şcoală, dar mi-am schimbat recent telefonul şi abia zilele trecute mi-am dat seama ce făcusem. Pierdusem, pentru totdeauna, toate fotografiile. Culmea ironiei, aveam telefonul Rebeccăi, cu toate pozele, dar nu puteam să le accesez. Preţ de câteva minute, am privit aparatul frustrat şi atunci am acceptat adevărul. Rebecca nu mai era, ceea ce însemna că acele amintiri s-au dus pentru totdeauna.
   Încercasem să mă conving că nu avea importanţă, că era doar o altă glumă amară a sorţii - un lucru minor în planul de ansamblu al vieţii. Dar mă durea. Îl resimţeam ca pe un eşec.
   Vom mai face multe poze.
   - Hai, amice!
   Înainte de a pleca, am încărcat copii ale fotografiilor în cloud.
   Şcoala primară Rose Terrace era o clădire joasă, întinsă, înconjurată de garduri de oţel. Clădirea principală era veche, frumoasă: un singur etaj, cu numeroase acoperişuri ascuţite. Inscripţiile BĂIEŢI şi FETE erau sculptate într-un bloc de piatră neagră deasupra intrărilor, cu toate că semnele noi indicau că intrările separate din perioada victoriană erau folosite acum pentru a delimita clasele pe niveluri de învăţământ. Mi se prezentase şcoala înainte de a-l înscrie pe Jake. Înăuntru, era un hol cu parchet lucios, care servea drept rotondă centrală pentru clasele din jur. Între uşi, pereţii erau acoperiţi de urme de mâini înmuiate în vopsea de diverse culori, într-o ordine aleatorie, selectată de foştii elevi, cu anii de promoţie trecuţi dedesubt.
   Stăteam cu Jake la poartă.
   - Ce zici?
   - Nu ştiu, spuse.
   Nu-l puteam învinui că era reticent. Terenul de joacă era plin de copii, cu părinţii adunaţi în grupuri. Era prima zi de şcoală, dar toţi copiii şi părinţii se cunoşteau din anii trecuţi, iar noi eram doi străini stingheri. Fosta lui şcoală era mai mare şi lipsită de personalitate. Asta părea o comunitate strâns legată şi probabil ne vom simţi mereu străini aici. Doamne, sper ca el să se integreze!
   L-am strâns uşor de mână.
   - Haide, am spus. Să fim curajoşi!
   - E în regulă, tati!
  - Mă refeream la mine.
   O glumă, dar doar pe jumătate. În 5 minute, uşile urmau să se deschidă şi ştiam că trebuie să mă străduiesc să mă apropii de ceilalţi părinţi, să vorbesc cu ei, să încerc să mă integrez în cercul lor. În schimb, m-am sprijinit de perete şi am aşteptat.
   Jake stătea lângă mine, muşcându-şi uşor buzele. Îi priveam pe ceilalţi copii alergând de jur împrejur şi îmi doream să se ducă şi el pe teren şi să încerce să se joace cu ei.
   Lasă-l să fie el însuşi, mi-am spus.
   Ar trebui să fie suficient, nu-i aşa?
   În cele din urmă, se deschise uşa de la clasa întâi, iar noua învăţătoare a lui Jake stătea în prag zâmbind. Copiii au început să se alinieze, iar ghiozdanele să se legene. Fiind prima zi a semestrului, majoritatea ghiozdanelor ar fi trebuit să fie goale, dar al lui Jake nu era. Ca de obicei, insistase să-şi ia cu el Pachetul cu Lucruri Speciale.
   I-am dat ghiozdanul şi sticla de apă.
   - Ai grijă de el, da?
   - Da.
   Doamne, aşa speram. Gândul de a-l pierde era de netolerat atât pentru mine cât şi pentru el probabil. Pentru fiul meu, Pachetul era ca o păturică moale, care îl alina şi nu ar fi putut pleca de acasă fără el.
   Porni spre rândul de copii aliniaţi.
   - Te iubesc, Jake! spusei în şoaptă.
   - Şi eu te iubesc, tati!
   Am rămas acolo până când a intrat, sperând să se întoarcă să-mi facă cu mâna, dar nu s-a întors. Această detaşare era un semn bun, credeam. Arăta că nu este intimidat de ziua care urma şi că nu avea nevoie de încurajări.
   Aş fi vrut să spun acelaşi lucru şi despre mine.
   Te rog, te rog, te rog să fie bine.
   - E nou, nu?
   - Poftim?
   Mă întorc şi văd o femeie lângă mine. Chiar dacă era cald, purta o haină lungă, închisă la culoare şi avea mâinile adânc înfipte în buzunare, ca şi cum s-ar fi pregătit de o zi friguroasă de iarnă. Avea părul lung până la umeri, vopsit negru şi o expresie a feţei puţin amuzată.
   E nou.
   - A, Jake? Da, e fiul meu.
   - De fapt, mă refeream la amândoi. Pari îngrijorat. Serios, sunt sigură că va fi bine.
   - Da, sunt sigur că va fi bine. Nici măcar nu a aruncat o privire înapoi.
   - Al meu nu mai face aşa demult. De fapt, din momentul în care ajungem în parc dimineaţa, aş putea să dispar. Ţi se rupe inima la început, dar te obişnuieşti. E mai bine aşa.
   Dădu din umeri.
   - Apropo, eu sunt Karen. Pe fiul meu îl cheamă Adam.
   - Tom, m-am prezentat. Mă bucur să te cunosc. Karen şi Adam?
   Trebuie să încep să învăţ aceste nume noi.
   Zâmbi.
   - Îţi va lua ceva timp. Dar sunt sigură că Jake nu va avea probleme. Îţi vine greu când te muţi într-un loc nou, dar sunt copii buni. Adam s-a mutat la şcoala asta la mijlocul anului trecut. E o şcoală bună.
   Îndreptându-ne spre poartă, am repetat în minte numele. Karen. Adam.
   Părea drăguţă; trebuia să fac eforturi ca să mă apropii de ceilalţi părinţi. Poate în ciuda aparenţelor, aş putea fi unul dintre acei adulţi normali care se adunau în grupuri şi stăteau de vorbă în parc.
   Mi-am scos telefonul, mi-am pus căştile şi am pornit pe jos spre casă într-o plimbare scurtă, gândindu-mă la ale mele. Începusem să scriu un alt roman când a murit Rebecca şi ajunsesem cam pe la o treime. Chiar dacă unii scriitori, ca să uite, s-ar fi cufundat în muncă, eu nu mai lucrasem nimic de atunci. Nu-mi surâdea ideea de a scrie şi credeam că voi abandona romanul, lăsându-l să se descompună pe hard disk, ca pe o bazaconie neterminată.
   Totuşi, ce aş scrie?
   Ajuns acasă, am deschis calculatorul, am deschis un document nou în Word şi l-am salvat cu numele idei proaste. Întotdeauna făceam aşa la început. Dându-mi seama că e încă devreme, m-am mai liniştit. Nu am considerat niciodată că dacă îţi pregăteşti o cafea înseamnă că, de fapt, amâni o treabă importantă, aşa că m-am dus la bucătărie şi am pus la apa la fiert în ibric, rezemându-mă de blat ca să mă uit pe geam în grădina din spate.
   Am văzut un om stând acolo.
   Era cu spatele la mine şi mi s-a părut că trage de lacătul de la uşa garajului.
   Ce naiba?
   I-am bătut în geam.
   Omul tresări şi se întoarse repede spre mine. Avea cam 50 de ani, scund şi corpolent, cu o tunsoare ca a unui călugăr, chel în mijlocul capului, însă chelia era înconjurată de un cerc de păr grizonant. Era îmbrăcat îngrijit, într-un costum, pardesiu gri şi fular şi nu părea a fi un hoţ.
   Am schiţat un gest cu mâinile şi cu faţa gen ce naiba vrei? Se uită la mine pentru o clipă, cu o expresie şocată pe chip, apoi se întoarse şi dispăru în direcţia aleii.
   Am ezitat un moment, bulversat de ceea ce văzusem, apoi m-am dus în casă, hotărât să-l confrunt şi să aflu ce dorea.
   Când am ajuns la uşă, se auzi soneria.

Paisprezece

      Am deschis uşa în grabă şi l-am văzut pe om stând în prag, cu o privire spăşită. De aproape, era mai scund decât părea văzut de pe geam.
   - Îmi pare foarte rău că vă deranjez.
   Vorbea politicos, potrivit cu hainele cu care era îmbrăcat - un costum demodat.
   - Nu eram sigur dacă locuieşte cineva aici.
   Evident, dar ca să afli ar fi trebuit să suni naibii la uşă, m-am gândit.
   - Înţeleg, am spus încrucişându-mi braţele. Cu ce vă pot ajuta?
   Bărbatul se fâstâci, vizibil incomodat.
   - Am o dorinţă mai neobişnuită, recunosc. Dar, vedeţi, e vorba despre casa asta. Am crescut aici, înţelegeţi? Acum mulţi ani, desigur, dar am amintiri frumoase din această casă...
   Deviase de la subiect.
   - OK, am spus.
   Şi am aşteptat să continue. Dar stătea acolo aşteptând, ca şi cum mi-ar fi spus destule şi ar fi fost ciudat sau nepoliticos să-l las să continue el dialogul.
   După o clipă, mi-a căzut fisa.
   - Adică vrei să spui că doreşti să intri şi să vizitezi casa sau ceva de genul asta?
   Încuviinţă recunoscător.
   - Ştiu că este o mare îndrăzneală din partea mea, dar aş fi foarte bucuros dacă aş putea să văd casa. E un loc plin de amintiri extraordinare pentru mine.
   Tonul lui era, din nou, formal, în mod ostentativ, încât mi-a venit să râd.
   Dar nu am râs, deoarece ideea că acest om îmi va intra în casă mă călca pe nervi. Era îmbrăcat atât de potrivit, manierele sale erau atât de ostentativ politicoase încât am avut impresia că joacă un rol. Deşi aparent nu mă temeam de o ameninţare fizică, omul îmi părea periculos. Mi-l puteam imagina înjunghiind pe cineva cu un cuţit de argint, uitându-se în ochii victimei şi lingându-şi buzele în timp ce comitea o crimă.
   - Mă tem că nu se poate.
   Manierele excesiv de politicoase dispărură imediat şi se putea citi pe faţa lui o urmă de nervozitate. Oricine era, se vedea că se obişnuise să i se facă pe plac.
   - Ce păcat, spuse. Pot să întreb de ce?
   - În primul rând, de-abia ne-am mutat. Cutiile sunt împrăştiate peste tot.
   - Înţeleg, spuse zâmbind vag. Poate altă dată, atunci?
   - Nu cred. Nu am obiceiul să invit străini în casă.
   - Sunt dezamăgit...
   - De ce aţi încercat să intraţi în garaj?
   - Nu am făcut aşa ceva.
   Făcu un pas în spate, părând jignit.
   - Încercam să găsesc pe cineva.
   - Cum? Încuiat într-un garaj?
   - Nu ştiu ce aţi crezut că vedeţi, dar nu.
   Clătină din cap întristat.
   - A fost o neînţelegere regretabilă. Într-adevăr, ce păcat. Poate vă răzgândiţi.
   - Nu.
   - Atunci, îmi pare rău că v-am deranjat.
   Se întoarse şi porni pe alee.
   Am ieşit după el, amintindu-mi de scrisorile primite.
   - Domnul Barnett?
   Ezită auzind numele, se întoarse şi mă privi. M-am oprit. Figura îi era diferită acum. Ochii îi deveniseră indescifrabili şi, în ciuda diferenţei de talie dintre noi, m-am gândit că dacă vine spre mine, mă dau în spate.
   - Mă tem că nu, spuse. La revedere!
   Apoi plecă, îndreptându-se spre stradă, fără a spune nimic. L-am urmărit din nou şi m-am oprit pe trotuar, nefiind sigur dacă să mă duc după el sau nu. În ciuda căldurii de afară, tremuram uşor.
   Fusesem atât de preocupat cu mutarea în casă încât uitasem să inspectez garajul. Cu siguranţă, nu era cel mai atractiv loc de pe proprietate: avea două uşi albastre, ruginite, care abia se uneau la mijloc; pereţii albi erau scorojiţi, iar pe o latură era un geam spart. Era năpădit de iarbă înaltă.
   Agentul imobiliar îmi spusese că pe acoperiş era un strat de azbest şi, dacă mă hotărăsc să demolez garajul, aş avea nevoie de un specialist, dar se părea că la un moment dat va cădea singur. Aveam impresia că se sprijină de partea din spate a casei ca un beţiv nesigur pe picioare, încercând să nu se clatine.
   Pe uşi era un lacăt, dar agentul imobiliar îmi dăduse cheia. Metalul zgâria şi scrijelea asfaltul în timp ce deschideam uşile; m-am strecurat şi am păşit uşor înăuntru.

......................................