Locuri întunecate, Gillian Flynn

 .......................................................

3-9

          S-a încordat un pic, s-a așezat mai drept în scaun.

   - Sunt trezorierul Clubului Omor și am anumite fonduri la dispoziție. Ăsta e proiectul pe care aleg să le folosesc.
   Urechile minuscule ale lui Lyle se făcuseră roșii, ca niște embrioni înfuriați.
   - Le deturnezi în favoarea mea.
   Îl plăceam, dintr-odată, mai mult.

Ben Day
2 ianuarie 1985, 10:18 a.m.

      Dura cam o oră să ajungi cu bicicleta de la fermă până în Kinnakee. O oră cel puțin, dacă pedalai zdravăn și frigul nu-ți înroșea plămânii ca metalul și nu-ți picura sânge în jos pe bărbie.
   Ben își plănuia treaba la școală în perioade când era mai mult goală - de pildă nu se ducea niciodată duminica, fiindcă echipa de lupte se antrena în sală atunci. Era prea jale să apară cu mopul când toți tipii ăia pătrățoși, musculoși și gălăgioși se fâțâiau pe-acolo, scuipând pe podeaua pe care tocmai o curățaseși și apoi uitându-se la tine, pe jumătate vinovați și pe jumătate provocându-te să zici ceva.
   Azi era miercuri, numai că nu se terminase încă vacanța de Crăciun, așa că locul ar fi trebuit să fie destul de liniștit - bine, sala de forță era mereu plină, întotdeauna se auzea sunetul ăla, ca și cum ar fi bătut o inimă de fier în ea. Dar era devreme încă. Devreme era cel mai bine.
   De obicei se ducea de la 8 până la prânz, dădea cu mopul, strângea și făcea totul să lucească, ca o maimuță nenorocită ce era, și se căra dracului de-acolo înainte să-l vadă cineva. Uneori, Ben se simțea ca un spiriduş din basme, care se furișa și lăsa totul fără pată fără ca nimeni să bage de seamă. Puștimea de-aici nu dădea doi bani pe păstratul curățeniei: aruncau o cutie de lapte la coș și laptele se prelingea pe toată podeaua, iar ăștia nu făceau decât să dea din umeri. Scuipau bucăți de carne mestecată pe scaunul de la cantină și lăsau acolo chestia, să se întărească, să se ocupe altcineva. Ben o făcea și el, fiindcă așa făceau toți. Scăpa ceva din sendvișul cu ton pe podea și dădea ochii peste cap ca și cum nu merita să-ți bați capul cu așa ceva, deși tot el, peste câteva zile, avea să se ocupe de curățat. Era un lucru tare prostesc, să se chinuie singur așa.
   Deci o mizerie să se ocupe de rahatul ăsta oricând, dar cel mai rău era să se ocupe când mișunau și alții prin zonă, încercând să nu-l vadă. Azi totuși avea de gând să-și încerce norocul și să-și facă treaba. Diondra se ducea cu mașina în Salina, la cumpărături. Fata asta avea cel puțin 20 de perechi de blugi, care i se păreau toate la fel lui Ben, dar tot îi mai trebuiau, și încă o marcă anume. Îi purta largi, suflecați la gleznă, și cu șosete din alea umflate ițindu-se. Avea mereu grijă să-i laude blugii, la care Diondra replica imediat dar ce zici de șosete? Era o glumă, dar nu tocmai.
   Diondra purta numai șosete Ralph Laurent - costau, gen, 20 de dolari perechea, un fapt care-i strângea stomacul lui Ben. Avea un sertar întreg numai cu șosete - cu romburi și picățele și dungate, toate cu călărețul ăla deasupra, pregătit să lovească cu crosa. Ben calculase: în sertar erau șosete de 400 de dolari, stând acolo ca un coș cu fructe de Florida - făceau mai mult, probabil, decât câștiga maică-sa într-o lună. Diondra era ciudată, nu chiar o tipă de fițe - era prea sălbatică și extravagantă ca să se potrivească în grupul ăla - dar nici tocmai metalistă, deși asculta Iron Maiden la maximum, îi plăceau țoalele din piele și fuma tone de iarbă. Diondra nu era în nicio gașcă, era doar Fata cea Nouă. Toți o știau și în același timp n-o știau. Locuise peste tot, mai mult prin Texas, iar replica ei standard, când făcea o chestie care nu-ți pica tocmai bine, era „Așa se face în Texas“. Nu conta ce, era în regulă fiindcă așa se făcea în Texas.
   Înainte de Diondra, Ben se ținuse la suprafață cum putuse: era un băiat de la fermă, tăcut, sărac, care își făcea și el veacul cu alți băieți de la ferme, într-un ungher nebăgat în seamă al școlii. Nu erau atât de nătărăi ca să stârnească ostilitate; nu se lua nimeni de ei. Erau zgomotul de fundal al liceului. Lucru, pentru el, mai rău decât umilința. Eh, poate că nu, îl aveau pe tipul ăla cu lentile mari și groase, un gagiu pe care Ben îl știa din grădiniță, care fusese întotdeauna un ciudat. Se răhățise pe el în prima săptămână de școală - poveștile variau: unii ziceau că îl văzuseră căcându-se când urca pe frânghie, la ora de sport, alții că se scăpase în pantaloni chiar în clasă, și mai erau o a treia, a patra și a cincea variantă. Lucrul de căpătâi era că fusese poreclit, pentru veșnicie, Chiloțel.
   În pauze stătea cu capul în jos, cu ochelarii ăia gigantici îndreptați spre podea, și mereu câte unul din șmecherii școlii venea să-i ardă câte-o scatoalcă, Hei, Chiloțel! Și tipul își vedea mai departe de drum, rânjind, ca și cum s-ar fi prefăcut că gusta și el gluma. Deci da, erau și lucruri mai rele decât să nu fii băgat în seamă, dar nu-i plăcea, nu voia să fie același Roșcat tăcut și de treabă cum tot fusese din clasa întâi. Fără zvâc și plictisitor.
   Atunci, în mă-sa, mii de mulțumiri Diondrei fiindcă-l alesese, cel puțin în secret. De fapt, dăduse cu mașina peste el, așa se cunoscuseră. Era vară - perioada turului pentru boboci și elevi noi. Trei ore de îmbâcseală, apoi, cum trecea drumul spre parcarea școlii, se înfipsese în el.
   Îl luase pe capotă. Se dăduse jos, țipând la el Ce pula mea ai în capul ăla? cu răsuflarea mirosindu-i a băutură fructată, sticlele se auzeau clincănind în torpedoul CRX-ului.
   Când Ben se scuzase - el își ceruse scuze de la ea - și Diondra își dăduse seama că n-o să se înfurie, devenise tare dulce, se oferise să-l ducă acasă cu mașina, dar în loc de asta ieșiseră din oraș, parcaseră undeva și mai băgaseră niște băutură cu suc. Diondra îi zisese c-o cheamă Alexis, apoi că-l mințise. O chema Diondra de fapt. Ben îi zisese că nu trebuia să mintă niciodată când venea vorba de un nume așa de mișto, ea se bucurase și, după încă un pic, zisese: „Știi, ai o față foarte drăguță“, apoi, după câteva secunde, „ne pupăm sau cum?“ și începuseră să-și bage limbile-n gură, nu era prima dată pentru el, dar era a doua.
   După o oră Diondra trebuise să plece, dar îi zisese că se pricepe bine să asculte, că era marfă cât de bine se pricepea să asculte. Nu mai apucase, până la urmă, să-l ducă acasă cu mașina. Îl lăsase fix unde-l lovise.
   Și începuseră să-și dea întâlniri. Ben nu-i cunoștea de fapt prietenii și nu umbla cu ea la școală. Diondra trecea prin zilele de şcoală ca o ciocârlie în zbor, uneori apărea, alteori nu. Era destul c-o vedea la sfârșitul săptămânii, în spațiul lor propriu, unde școala nu conta. Prezenţa ei îl molipsise, se simțea mai viu.
   Până să ajungă Ben în Kinnaukee, pedalând de zor, i-o luaseră înainte vreo câteva camionete și mașini sport, trase acum în parcarea școlii. Jucătorii de baschet deci, plus cei de la lupte. Știa a cui e fiecare mașină. Se gândi să o șteargă, dar Diondra avea să mai întârzie vreo câteva ore și n-avea destui bani să atârne pe la localul cu hamburgheri - proprietarul avea boală pe puștii care vegetau pe-acolo fără să cumpere nimic. Plus că să stai singur la un local în vacanța de Crăciun era de fapt mai rău decât să lucrezi. La naiba cu maică-sa, tare-l mai seca. Părinților Diondrei nu le păsa ce făcea ea - cam jumătate din timp erau plecați la casa lor din Texas. Chiar și când Diondra fusese exmatriculată fiindcă lipsise două săptămâni întregi de la școală, luna trecută, maică-sa nu făcuse decât să râdă. Când pisica nu-i acasă..., așa-i, scumpo? Măcar fă-ți și tu temele uneori.
   Intrarea din spate a școlii era închisă, cu lanțul pus, așa că trebuia să treacă prin vestiar. Izul de carne și de spray pentru picioare îl izbi de cum intră. Bufnetele de pe terenul de baschet și clănțănelile din sala de forță îl asigurară că vestiarul, cel puțin, era gol. Auzi, pe hol, un singur răcnet prelung - Cooooper! Ține-așa! - răsunând prin culoarul cu marmură ca un strigăt de luptă. Teniși lipăind pe hol, o ușă metalică dată de perete, apoi totul se liniști. Doar sunete venind de pe teren și din sala de forță: buf-poc, zang-buf.
   Sportivii școlii aveau chestia asta cu încrederea, o dovadă a spiritului de echipă, și nu-și încuiau niciodată dulapurile la vestiar. În loc de asta legau cu toții câte un șiret pe unde ar fi trebuit să treacă lacătul. Cel puțin 12 șireturi albe atârnau de vestiare, iar Ben șovăi, ca de obicei, la gândul că s-ar fi putut uita într-unul. Și, oricum, ce naiba le mai trebuia tipilor ăstora? Dacă aveai dulapuri pentru cărți la școală, ce puteai băga în tomberoanele astea de la sală? Oare aveau acolo deodorante, loțiuni ori ceva lenjerie de corp de care n-avea el? Purtau oare același fel de suspensori toți? Buf-buf, zang, buf.
   Un șiret atârna, neînnodat, ajungea să tragă iute de el și dulăpiorul s-ar fi deschis. Înainte să se convingă să n-o facă, trase de șiret și ridică, ușurel, zăvorul metalic. Nu găsi nimic interesant: un şort de sport mototolit, o revistă sportivă făcută sul, un sac pentru echipament atârnând de un cârlig. Sacul părea să conțină câteva obiecte, așa că Ben se aplecă și-i trase fermoarul.
   - Alo!
   Se răsuci, iar sacul se bâțâi sălbatic în cârligul lui și căzu pe fundul dulapului. Dl Gruger, antrenorul de lupte, stătea cu ziarul în mână și cu fața lui urâtă și aspră schimonosită.
   - Ce naiba cauți în dulap?
   - Ăă... eu... era deschis.
   - Ce?
   - Era, l-am văzut că-i deschis, zise Ben și-l închise cât de încet putu.
   O, căcatcăcatcăcat, să nu se-ntoarcă vreunul din echipă, gândi Ben. Își imagina mutrele furioase fulgerându-l cu privirea, poreclele care aveau să urmeze.
   - Era deschis? Da’ ce căutai aici?
   Gruger lăsă întrebarea să plutească în aer, fără să miște, fără să indice în vreun fel ce avea de gând să facă, cam cât de tare intrase în rahat. Ben încercă să-și proptească privirea în pământ și așteptă să fie certat.
   - Am întrebat ce căutai acolo? zise Gruber și-și dădu cu ziarul peste ditamai palma.
   - Nu știu.
   Bărbatul rămase acolo, nemișcat, în vreme ce Ben gândea țipă odată la mine și să terminăm.
   - Aveai de gând să pui mâna pe ceva?
   - Nu.
   - Atunci de ce l-ai deschis?
   - Voiam numai..., se poticni Ben. Mi s-a părut că văd ceva.
   - Ți s-a părut că vezi ceva? Ce?
   Mintea lui Ben zbură spre lucrurile interzise: animale, droguri, reviste porcoase. Se gândi la pocnitori și, o clipă, îi veni să spună că dulapul luase foc, să fie erou.
   - Ăă... chibrituri.
   - Ţi s-a părut că vezi chibrituri?
   Sângele i se mutase lui Gruger din obraji pe frunte, chiar sub tunsoarea scurtă și zbârlită.
   - Voiam o țigară.
   - Tu ești băiatul care face curat, nu? Day nu-știu-cum?
   Gruger îi făcu numele să sune ridicol, ca de fată.
   Privirea antrenorului examină tăietura de pe fruntea lui Ben, apoi, mai sus, rămase ațintită asupra părului său.
   - Ți-ai vopsit părul.
   Ben, sub claia lui neagră, se simți judecat și lepădat deoparte, băgat într-unul din grupurile de fraieri, drogați, nătărăi, poponari. Era sigur că auzise vorba asta, rostită printre dinți de Gruger - buza acestuia zvâcnea.
   - Cară-te de-aici. Du-te și fă curat în altă parte. Să nu te mai întorci decât după ce-am plecat noi. Nu ești bine-venit aici. Pricepi?
   Ben dădu din cap că pricepe.
   - Ce-ar fi să zici asta cu voce tare, ca să ne lămurim.
   - Nu-s bine-venit aici, bolborosi Ben.
   - Acuma du-te.
   O zisese ca și cum Ben ar fi fost un băiețel, un băiețel de 5 ani trimis plocon maică-sii. Ben ieși.
   Urcă treptele până la debaraua infectă a omului de serviciu, cu o picătură de sudoare prelingându-i-se pe spate. Nu mai respira. Când era atât e furios uita să mai respire. Puse mâna pe găleata de dimensiuni industriale și-o lovi cu zgomot de chiuvetă, lăsă apă fierbinte să curgă în ea, turnă amestecul de curățat de culoarea pișatului, simțind cum vaporii de amoniac îi ard ochii.
   Apoi o aburcă pe suportul cu roți. O umpluse prea mult; găleata plescăi și curse când încercă s-o ridice și vreo 2 litri de apă se vărsară pe el. Acum era fleașcă pe picior și între picioare. Parcă s-ar fi pișat pe el, Day Omul de Serviciu. Blugii i se lipeau de coapsă, se făcură țepeni. Îl așteptau 3 ore de muncă de tot căcatul, ud și cu pantalonii ca de carton.
   - Să te fut, jegule, mormăi ca pentru sine.
   Izbi în perete cu bocancul, făcând să se ridice un norișor de ipsos, apoi îl lovi cu palma.
   - Să-mi bag pulaaa! mugi, cu vocea pițigăindu-i-se spre sfârșit.
   Așteptă în debara ca un laș, temător că Gruger avea să descopere sursa strigătului şi o să-l mai terorizeze o bucată.
   Nu se întâmplă nimic. Nimeni nu era interesat să vadă ce se petrecea în debaraua omului de serviciu.

   Ar fi trebuit să facă curat de-o săptămână, dar Diondra se smiorcăise că-i vacanța de Crăciun, s-o lase baltă. Așa că coșul de gunoi de la cantină era plin de cutii vechi din care picura sirop, cu ambalaje de sendvișuri acoperite cu salată de pui și cu resturi mucegăite ale prânzului special din 1984, chiftele cu sos dulce de roșii. Toate împuțite. Se alesese cu câte-un pic din fiecare pe pulover și blugi, așa că, pe lângă amoniac, duhnea a mâncare stricată.
   Nu se putea duce în halul ăsta la Diondra, ce idiot era că plănuise asta. Trebuia să se ducă acasă cu bicicleta, să se descurce cu maică-sa - îl aștepta o cicăleală de 30 de minute - să se spele, apoi să meargă, tot cu bicicleta, până acasă la ea. Asta dacă maică-sa nu-l pedepsea. La dracu’, tot avea să se ducă. Era corpul lui, părul lui. Părul lui nenorocit, negru ca tăciunele, de poponar.
   Dădu cu mopul pe dușumele, apoi strânse în saci gunoiul din cabinetele profesorilor - treaba lui preferată, fiindcă suna a mare chestie, dar nu era decât adunat de ghemotoace de hârtie, ușoare ca frunzele. Îndatorirea sa ultimă era să curețe holul care făcea legătura dintre liceu și școala gimnazială (care avea și ea propriul elev-măturător stingherit). Holul era presărat cu anunțuri stridente despre fotbal, atletism și clubul de teatru pe partea cu liceul, apoi se dezintegra treptat devenind teritoriul copiilor, cu pereții plini de literele alfabetului și de lucrări despre George Washington. Uși de un albastru-intens marcau intrarea în școală, însă erau doar de formă; nici măcar încuietori n-aveau. Își deschise calea cu mopul, din Tărâmul Liceului până în Țara Copiilor, apoi lepădă mopul în găleată și-i dădu un picior, să nu-l mai vadă. Găleata alunecă lin pe podeaua de ciment și lovi peretele cu un plescăit ușor.
   De la grădiniță și până în clasa a opta mersese la școala din Kinnakee; avea mai multe de-a face cu partea aceea de clădire decât cu partea de liceu în care se afla acum, cu gunoaie pe haine.
   Se gândi să deschidă ușa, să umble prin tăcerea de la capătul celălalt. Zis și făcut. Să-și salute vechea școală.
   Ben auzi cum ușa se închide în spatele lui și se simți ceva mai relaxat. Zugrăveala era galben-lămâie pe-aici, cu mai multe ornamente la intrarea fiecărei clase. Kinnakee era îndeajuns de mic pentru ca fiecărui an școlar să-i corespundă o singură clasă. Liceul era altfel, de două ori mai mare, fiindcă și alte orășele își băgau adolescenții acolo.
   Însă școala era mereu plăcută și tihnită. Văzu, pe perete, un soare zâmbitor, cu Michelle D, vârsta 10, scris pe o latură. Și uite și un desen cu un motan în vestă și pantofi potcoviți - sau poate cu tocuri înalte - care, oricum, zâmbea și-i întindea un cadou unui șoricel ce avea în mână un tort. Libby D., clasa întâi. Se uită, dar nu văzu nimic făcut de Debby, nici nu știa dacă desenează sau nu, dacă stătea să se gândească. Odată încercase s-o ajute pe mama să coacă prăjituri, respirând precipitat și dând peste cap rețeta, apoi mâncând din aluat mai mult decât copsese. Debby nu era genul căreia să i se pună lucrări pe perete.
   De-a lungul holului erau șiruri de recipiente galbene, unde elevii aveau voie să-și țină obiectele personale, cu fiecare nume de copil scris pe câte o bucată de bandă lipită pe coș. Se uită într-al lui Libby și descoperi o acadea mentolată, parțial suptă, și o agrafă de birou. În al lui Debby era o cutie pentru prânz care duhnea a cârnați; în al lui Michelle nu găsi decât niște carioci uscate. Mai căută și prin altele, de distracție, și-și dădu seama câte chestii aveau alți copii. Seturi de 64 de creioane colorate, mașini și păpuși cu baterii, hârtie groasă, creponată, lanțuri de chei, albume pentru lipit surprize și pungi cu bomboane. Trist. Asta capeți când ai mai mulți copii decât poți duce, își spuse.
   Asta-i spunea și Diondra când aducea vorba de greutățile de-acasă: Păi, maică-ta n-ar fi trebuit să aibă atâția bebeluși. Diondra era singură la părinți.
   Ben porni înapoi spre partea cu liceul și se surprinse cercetând din priviri coșurile celor din clasa a cincea.
   Aici era fetița aceea, Krissi, căreia îi plăcea de el. Își scrisese numele cu litere verzi, lucitoare, și desenase alături o margaretă. Drăgălaș. Fata era definiția drăgălășeniei, de parcă ar fi fost pe ambalajul unei cutii cu fulgi de cereale - păr blond, ochi albaștri, îngrijită bine. Spre deosebire de surorile lui, blugii i se potriveau întotdeauna și erau curați, neteziți cu fierul; cămășile i se asortau cu șosetele sau bentiţele sau din astea. Nu-i duhnea răsuflarea a mâncare ca lui Debby și nici n-avea zgaibe pe mâini precum Libby. Precum toate. Avea mereu ojă de un roz vesel pe unghii, se vedea că i le face mama ei. Punea rămășag că în coș erau păpuși Strawberry Shortcake și alte jucării care miroseau frumos.
   Până și numele i se potrivea - Krissi Cates suna mișto, firesc. Și, în liceu, avea să fie sigur majoretă, cu părul ăla blond lăsat pe umeri, și-avea să uite probabil că avusese cândva o slăbiciune pentru băiatul ăla mai mare pe nume Ben. El cât o să aibă atunci, 20 de ani? Poate c-o să vină cu Diondra de la Wichita, să vadă vreun meci, și ea o să se uite spre peluză și o să-l vadă, îi va zâmbi nevinovat, făcându-i încântată cu mâna, iar Diondra va scoate hăhăiala aia a ei, zicând: „Nu-i destul că jumate din femeile din Wichita sunt îndrăgostite de tine, acuma trebuie să mai agăți și fetișcane de liceu?“
   Poate că Ben n-ar fi cunoscut-o nicicând pe Krissi - era cu un an mai mare decât Michelle - dar fusese recrutat într-o zi, la începutul anului școlar. Dna Nagel, care-l plăcuse întotdeauna, îl luase pe Ben să o ajute să supravegheze ora de arte plastice de după cursuri. Pentru o singură zi. Asistentul ei obișnuit nu apăruse. Avea treabă pe-acasă, dar știa că maică-sa nu s-ar fi supărat pe el dacă ajuta cu ăștia mici - mereu îl toca s-o ajute cu ăia mici de acasă - și amestecatul de acuarele era cu mult mai tentant decât scormonitul prin bălegar. Krissi era unul dintre copiii aceia, dar nu părea foarte interesată să picteze. Nu făcea decât să sucească pensula fără rost, până ce toată foaia i se umpluse de căcăniu.
   - Îți dai seama a ce arată asta? zisese el.
   - A caca, spusese ea și începuse să râdă.
   Cochetă, chiar și copilă fiind, îți dădeai seama că știa că se născuse drăguță și presupunea că oamenii or s-o placă. Ei bine, lui îi plăcuse. Vorbiseră, printre intervale lungi de tăcere.
   Unde stai?
   Pleosc, hâș, fâș. Pensula în apă și repetați.
   Lângă Salina.
   Și vii tocmai aici la școală?
   Încă n-au terminat de făcut școala de la noi. Anul viitor o să mă duc mai aproape de casă.
   E mult de mers.
   Scârțâit de scaun, un umăr căzut.
   Mda. Nu-mi place deloc. Trebuie să stau ore întregi, după școală, până vine tati să mă ia.
   Ei, pictatul e fain.
   Mda, poate. Baletul îmi place mai mult, asta fac la sfârșit de săptămână.
   Baletul din weekend zicea multe. Era, probabil, una dintre puștoaicele alea cu piscină în spatele casei sau măcar cu o saltea pentru sărituri. Îi venise să-i spună că ei, la fermă, aveau vaci - să vadă dacă-i plac animalele - dar i se păruse că deja prea o bagă în seamă. Ea era puștoaica, ea ar fi trebuit să încerce să-l impresioneze.
   Se oferise voluntar pentru ora de arte plastice pentru restul acelei luni, tachinând-o pe Krissi pentru desenele nereușite (asta ce-ar fi, o țestoasă?) și lăsând-o să-i tragă cu baletul (nu, prostănacule, e BMW-ul tatii!).
   Într-o zi fata, îndrăzneață, se strecurase în partea cu liceul a clădirii și-l așteptase la dulapul lui, în blugi cu fluturași brodați la buzunar și o cămașă roz care se umfla în movilițe cât aluna cam pe unde ar fi avut sânii. Nu se luase nimeni de ea, cu excepția unei fete mai mămoase, care încercase s-o mâne la loc în partea corectă a clădirii.
   - Sunt bine, îi spusese scuturându-și părul și întorcându-se spre Ben. Voiam să-ți dau asta.
   Îi întinsese un bilet, împăturit ca un triunghi, cu numele lui scris cu litere rotunjite pe față. O tulise apoi de-acolo, pe jumătate cât puștii din jurul ei, dar fără să pară că-i păsa de asta.
   Odată, la pictură, pe Ben l-am cunoscut
   Și atuncea, dintr-odată, inima lui am vrut.
   Părul lui e roșu, pielea e de catifea.
   Vrei să fiu prietena ta?
   Și mai jos un S mare, cu -criu, -igur, -crisoare trecute alături.
   Văzuse amici de-ai amicilor cu asemenea bilete, dar el, unul, nu prea avusese parte de așa ceva. În februarie trecut primise trei felicitări de Ziua Îndrăgostiților, una de la profă, fiindcă așa se făcea, una de la o tipă de treabă care le scria tuturor, și alta de la o fată grasă și zurlie care părea mereu pe cale să izbucnească în plâns.
   Acum îi mai scria uneori Diondra, dar nu bilete drăgălașe, ci chestii murdare și furioase, chestii pe care le mâzgălea cât stătea consemnată la școală. Nicio fată nu-i mai scrisese o poezie, și era și mai drăguț că părea să nu-și dea seama că era mult prea mare pentru ea. Era un poem de dragoste de la o fată care habar n-avea despre sex și giugiuleală. (Sau avea? Când începeau să se pupăcească copiii normali?)
   În următoarea zi îl așteptase după ora de pictură și-l întrebase dacă nu vrea să stea cu ea pe casa scării și el zisese bine, dar un pic, atât, și vorbiseră și glumiseră o oră întreagă pe treptele acelea umbroase. La un moment dat ea îi luase mâna și se lipise de el, iar el știuse că ar fi trebuit să-i spună nu, dar totul era atât de dulce, deloc aiurea, doar plăcut, nu ca țipetele și zgârieturile Diondrei când făcea sex sau felul gălăgios în care se înghionteau hlizindu-se prin casă surorile lui, ci dulce în felul acela în care ar fi trebuit să fie o fată. Avea pe buze strugurel cu miros de gumă de mestecat și de vreme ce Ben n-avea niciodată bani de gumă - ce chestie de căcat! - îi lăsase gura apă.
   Şi-o ţinuseră tot așa în ultimele luni, stând pe casa scării, așteptându-l pe tatăl ei. Nu vorbeau niciodată la sfârșit de săptămână, ba chiar, uneori, ea uita să-l aștepte și-l lăsa ca fraierul, cu un pachet de bombonele călduțe în mână, găsite când făcuse curat la cantină. Lui Krissi îi plăceau mult dulciurile. Așa și surorile lui, trăgeau la zahăr ca muștele; odată, când venise acasă, dăduse peste Libby mâncând jeleu direct din borcan.
   Diondra nu aflase de chestia cu Krissi. Când mai dădea pe la școală, o ștergea drept acasă la 3 și-un sfert, să-și urmărească serialele și Donahue. (De obicei făcea asta mâncând aluat de prăjituri direct din castron, oare ce era cu fetele astea și cu zahărul?) Și chiar dac-ar fi știut Diondra, doar nu se întâmpla nimic în neregulă. Era, într-un fel, ca un consilier școlar. Un tip mai mare sfătuind o fată în privința temelor. Poate ar fi trebuit să se apuce de psihologie ori să se facă profesor. Tatăl lui era cu 5 ani mai în vârstă decât maică-sa.
   Singurul lucru dubios care se întâmplase între el și Krissi se petrecuse chiar înainte de Crăciun și n-avea să se mai petreacă.
   Stăteau ca de obicei pe casa scării, cu acadele de măr în gură, înghiontindu-se în joacă, și deodată ea se apropiase mai mult ca de obicei, simțise în treacăt, pe braț, atingerea unui sfârc micuț. Pe gât mirosul de măr, fierbinte; se cuibărise acolo, lipită de el, fără să spună nimic, respirând doar, și-i simțise bătăile inimii, ca ale unui pisoi, pe biceps, degetele ei i se adânciseră în braț, pe lângă subsuoară, și deodată buzele ei ajunseseră exact pe urechea lui, răsuflarea aceea i-o umezea, îi zvâcneau gingiile de la acadeaua tare, apoi buzele coborâseră ușurel pe obrazul lui, trimițându-i fiori în brațe, și amândoi se făcuseră că nu-și dau seama ce se întâmplă, apoi fața ei ajunsese lângă a lui și buzele mici se apăsaseră de-ale lui, fără să se miște mai deloc, și rămăseseră așa, nemișcaţi, cu inimile bătându-le identic, cu trupul ei întreg cuibărit între picioarele lui și mâinile lui rămase înțepenite pe laturi, asudate, apoi buzele lui se mișcaseră un pic, se desfăcuseră doar nițel și îndată limba ei intrase, lipicioasă, învârtindu-se; amândoi aveau gust de măr și pula i se făcuse atât de tare de crezuse c-o să explodeze în pantaloni și-și lăsase mâinile pe șoldurile ei și le ținuse așa o secundă, apoi o dăduse deoparte și alergase pe scări în jos spre buda băieților - țipând în spate scuze, scuze - reușind să ajungă într-o cabină exact la timp ca să facă două mișcări și să termine, să-și dea drumul pe palme, șuvoi.

Libby Day
Acum

      Aveam deci să-mi întâlnesc fratele, om în toată firea acum.
   După berea cu Lyle m-am dus acasă și m-am uitat, pe bune, la exemplarul trimis de Barb Eichel din Familia din închisoare: Treci dincolo de gratii! După ce-am citit vreo câteva capitole încâlcite despre administrația penitenciarelor în statul Florida, am răsfoit înapoi la data apariției: 1985. Nici pe departe folositor. Îmi făcem griji, de-acum, să nu mai primesc și alte cărticele fără rost de la Barb: pamflete despre parcuri acvatice defuncte din Alabama, despre hoteluri devastate din Las Vegas, avertizări despre Virusul Mileniului.
   Am sfârșit prin a-l face pe Lyle să se ocupe de aranjamente. I-am spus că nu puteam ajunge la persoana potrivită, că eram copleșită de toate astea, dar adevărul era că, de fapt, n-aveam chef. Îmi pierd de îndată energia: apasă taste la telefon, stai pe așteptare, vorbește, stai pe așteptare, apoi fii foarte drăguță cu vreo femeie scârbită cu 3 copii, care-și propune la fiecare An Nou să se apuce iarăși de facultate, vreo femeie care abia așteaptă să-i dai un motiv să ți-o taie scurt. E-o cățea, drept, dar nu-i poți spune așa, altfel uite, ești trimisă cu șuturi în fund s-o iei de la început. Și asta ar trebui să te facă mai amabilă când suni iarăși. Se ocupase deci Lyle.
   Închisoarea lui Ben e chiar lângă Kinnakee și a fost construită în 1997, după încă o serie de restructurări de terenuri agricole. Kinnakee e aproape în mijlocul Kansas-ului, nu prea departe de granița cu Nebraska, și se lăuda cândva că ar fi centrul geografic al celor 48 de state ce alcătuiesc partea compactă a teritoriului Uniunii. Inima Americii. A fost o mare chestie în anii ’80, când eram cu toții mari patrioți. Alte orașe din Kansas au reclamat și ele titlul, dar cei din Kinnakee le-au ignorat, cu mândrie și încăpățânare. Era singurul punct de interes al orașului. Camera de Comerț vindea postere și tricouri cu numele orașului scris cu litere cursive, înăuntrul unei inimi.
   În fiecare an, Diane ne cumpăra nouă, fetelor, câte un tricou nou, în parte fiindcă ne plăceau chestiile
în formă de inimă, în parte fiindcă Kinnakee e un vechi cuvânt indian care înseamnă Mica Femeie Magică. Diane încercase mereu să scoată feministe din noi. Mama glumea zicând că nu se prea rade și ăsta-i un început. Nu mi-o amintesc să zică așa ceva, dar mi-o amintesc pe Diane, lată în spate și furioasă cum avea să fie mereu după crime, fumând o țigară în rulota ei, bând ceai cu gheață dintr-o ceașcă cu numele ei pe-o parte, scris cu litere ce imitau niște bușteni de lemn, povestindu-mi despre asta.
   Greșeam, se pare, cu toții. Lebanon, Kansas, este centrul geografic oficial al Statelor Unite. Kinnakee se baza pe informații greșite.
   Crezusem că o să treacă luni până să obțin permisiunea de a-l vedea pe Ben, dar se părea că Penitenciarul de Stat din Kinnakee acorda rapid permise de vizitator. („Considerăm că interacțiunea cu familia și prietenii este o activitate benefică pentru deținuți, ajutându-i să rămână integraţi și conectați.“) Hârțogăraie și rahaturi, apoi mi-am petrecut puținele zile rămase răsfoind dosarele lui Lyle, citind transcrierile stenogramelor de la procesul lui Ben, lucru pentru care nu-mi găsisem, până atunci, suficient curaj.
   Mă treceau sudorile. Mărturia mea era un zigzag de amintiri încurcate, copilărești (Cred că Ben a adus în casă la noi o vrăjitoare și ea ne-a omorât, ziceam acolo, la care procurorul replica doar Hmm, să vorbim acum despre ce s-a întâmplat cu adevărat) și dialoguri repetate de dinainte (L-am văzut pe Ben când stăteam în pragul camerei mamei şi o amenința pe mama cu pușca). Cât despre apărătorul lui Ben, ar fi putut la fel de bine să mă înfășoare în hârtie lucioasă și să mă așeze pe-o pernă de puf, atât de delicat fusese cu mine (Poate te încurci un pic cu ce-ai văzut, nu, Libby? Ești sigură, absolut sigură că era fratele tău acolo, Libby? Sau ne spui, poate, ce am vrea noi să auzim? La care răspunsesem Nu. Da. Nu.) Până la sfârşitul acelei zile răspundeam, deja, parcă la toate întrebările, felul meu de-a zice că nu mai puteam.
   Avocatul lui Ben se luase de pata aceea de sânge de pe așternutul lui Michelle și de pantoful misterios care lăsase o urmă în sângele familiei mele, dar nu putuse născoci o teorie alternativă credibilă. Poate mai fusese cineva, dar alte urme de pași, alte urme de cauciucuri pe-afară nu existaseră ca să poată dovedi asta.
   În dimineața de 3 ianuarie se produsese o creștere cu 10 grade a temperaturii, topind zăpada și transformând toate celelalte urme într-un terci primăvăratic de noroi.
   În afara mărturiei mele, împotriva lui Ben mai fuseseră: urmele de unghii de pe față, pe care nu le putuse explica, o poveste despre un bărbat cu părul vâlvoi despre care susținuse, inițial, că-i omorâse pe toți - povestea asta o schimbase, iute, cu „am fost plecat toată noaptea, nu știu nimic“ - o șuviță mare din părul lui Michelle descoperită pe podeaua camerei lui, ca și comportamentul său nebunesc din ziua aceea. Își vopsise părul în negru, lucru socotit, de toată lumea, dubios. Fusese zărit „dând târcoale“ pe lângă școală, câțiva profesori declaraseră asta.
   Se întrebaseră dacă nu încerca să recupereze rămășițele animale pe care le ținea în dulapul lui (rămășițe animale?) sau dacă nu voise să adune obiecte personale de-ale altor elevi pentru a săvârși o liturghie satanică. În aceeași zi, mai târziu se părea că ajunsese în bârlogul unui drogat și se lăudase cu sacrificiile făcute Diavolului.
   Ben nu-și fusese sieși de ajutor. N-avea alibi pentru crime, avea cheie de la casă, unde nu se intrase prin efracție; se certase cu mama de dimineață. Și mai era și un ticălos fără pereche, se părea. Acuzarea îl declarase un ucigaș satanist. Ben replicase discutând cu entuziasm despre ritualurile adorării demonice, mai ales cântece care-i plăceau, fiindcă îi aduceau în minte lumea infernală, și despre puterea imensă a satanismului (Te încurajează să faci lucruri care te fac să te simți bine, fiindcă suntem, în fond, animale.) Procurorul îi ceruse lui Ben, la un moment dat, „nu te mai juca atâta cu părul și fii serios, înțelegi că e ceva serios?“
   „Înțeleg că așa credeți dumneavoastră, că-i serios“, răspunsese Ben.
   Nici măcar nu suna a ceva ce-ar fi spus Ben pe care mi-l aminteam, fratele meu tăcut, închis în el. Lyle inclusese și câteva fotografii de la proces: Ben cu părul negru prins în coadă (de ce nu-l puseseră avocații lui să și-l taie?), într-un costum care-i stătea şui, rânjind disprețuitor sau cu expresie absolut imperturbabilă.
   Ben nu se ajutase, deci, singur, însă transcrierile mă făceau să roșesc. Pe de altă parte, m-am simțit un pic mai bine. Nu doar din vina mea intrase Ben la închisoare (asta dacă era nevinovat, dacă într-adevăr era). Nu, fusese câte-un pic vina tuturor.
   La o săptămână după ce mă arătasem de acord să-l văd pe Ben, aveam să-l văd pe Ben. Conduceam înapoi spre orășelul meu natal, unde nu mai fusesem de cel puțin doisprezece ani, care între timp se transformase, fără voia mea, într-o închisoare. Prea se întâmpla iute toată chestia; mă făcea să oscilez emoțional.
  Izbutisem să mă sui în mașină doar după ce mă încredințasem singură că n-aveam să intru, propriu-zis, în orășelul Kinnakee, și că n-aveam s-o apuc pe drumul lung și neasfaltat care m-ar fi dus acasă, nu, sub nicio formă. Nici măcar nu mai era casa mea: proprietatea fusese vândută cu ani în urmă, demolaseră imediat casa, zdrobind pereții pe care maică-mea îi împodobise cu poze ieftine, cu flori, spărseseră ferestrele pe care le abuream cândva cu răsuflarea așteptând să se ivească cineva pe alee, făcuseră bucățele tocul ușii în care mama însemnase cu creionul cât crescuseră Ben și surorile mele de la un an la altul, dar fusese prea ostenită ca să mai facă asta și cu mine (o singură însemnare: Libby, 90 de centimetri).
   Am condus 3 ore prin Kansas, în sus și-n jos pe Dealurile Flint, apoi pe câmpie, cu indicatoare care mă invitau să vizitez Muzeul Ogarului, Muzeul Telefoniei și Cel Mai Mare Ghem de Sfoară. Și din nou un impuls de loialitate; ar fi trebuit să mă duc să le văd pe toate, fie și doar ca să-i plesnesc pe excursioniștii ironici.
   În cele din urmă m-am depărtat de autostradă, am apucat-o spre nord-vest, pe șosele mărginașe, în zigzag, cu câmpuri făcute din puncte verzi, galbene și cafenii, ca într-un tablou poantilist pastoral. Am stat ghemuită în spatele volanului, schimbând posturi plângăcioase de country, rock creștin și chitări electrice tânguitoare. Soarele șovăielnic de martie izbutea să încălzească mașina, îmi făcea să ardă părul într-un halou roșu, grotesc. Căldura și culoarea mă duceau cu gândul, iarăși, la sânge. Pe bancheta din dreapta se afla o singură sticluță de votcă, pe care plănuiam s-o dau pe gât când ajungeam la închisoare, o doză autoprescrisă de anestezic.
   Mi-a trebuit un efort considerabil ca să n-o dau pe gât din mers, cu o mână pe volan, cu capul dat pe spate.
   Ca și cum ar fi făcut cineva o scamatorie, imediat ce m-am gândit Mă apropii de-acum, un indicator mititel a apărut la orizontul larg și plat. Știam exact ce avea să scrie pe el: Bun venit în Kinnakee, Inima Americii! cu litere cursive din anii ’50. Așa a și fost, ba mi s-a părut că deslușesc și găurile de glonț din stânga jos, trase de Runner din camionetă, cu decenii în urmă. Apoi m-am apropiat și-am văzut că-mi imaginasem găurile de glonț.
   Indicatorul era nou-nouț, dar cu aceeași inscripție, Bun venit în Kinnakee, Inima Americii! Se țineau de minciuna asta, îmi plăcea. Îndată ce-am trecut de indicator, s-a ivit unul nou: Penitenciarul de Stat Kinnakee, următoarea la stânga. Am urmat indicațiile, înaintând spre vest pe pământuri care odinioară fuseseră ale fermei Evelee. Ha, așa-ți trebuie, Evelee, mi-am zis, dar nu mai știam de ce alde Evelee erau răi. Țineam, doar, minte că erau.
   Am încetinit aproape la pas când am intrat pe șoseaua nouă, aflată departe, către marginea orașului.
   Kinnakee nu fusese nicicând un loc prosper - mai degrabă ferme care se zbăteau în nevoi și conace optimiste, rămase de pe urma unor exploatări petroliere care înfloriseră și decăzuseră într-un interval penibil de scurt.
   Era mai rău acum. Afacerea cu închisoarea nu salvase orașul. Strada era înțesată cu prăvălii de amanet și case prăpădite, vechi de nici zece ani și deja lăsate într-o rână. Copii încremeniți în mijlocul unor curți jegoase. Gunoaie peste tot: ambalaje, paie de sorbit, chiștoace de țigară. Un meniu fast-food întreg - cutie de polistiren, furculiță de plastic, pahar de polistiren - se vedea pe marginea drumului, abandonat de cine-l cumpărase. Câțiva cartofi pai, stropiți cu ketchup, zăceau în șanțul alăturat.
   Până și copacii erau ca vai de capul lor: sfrijiți, pricăjiți și refuzând cu încăpățânare să înmugurească. La capătul cvartalului, un cuplu tânăr și pleoștit stătea în frig pe o bancă, uitându-se la traficul de pe şosea ca și cum ar fi privit la televizor.
   Pe un stâlp telefonic alăturat se zbătea, bătută de vânt, o copie neclară a unei poze cu o adolescentă nezâmbitoare, dispărută din octombrie 2007. Alte două cvartale și ceea ce credeam că-i un exemplar din aceeași poză s-a dovedit a fi o altă fată care lipsea, dispărută în iunie 2008. Amândouă păreau ponosite, mohorâte, ceea ce explica de ce n-avuseseră parte de tratamentul lui Lisette Stephens. Mi-am notat mental să-mi fac o poză cu mine zâmbind, în caz că o să dispar vreodată.
   Încă vreo câteva minute și s-a ivit închisoarea, pe un platou mare și ars de soare.
   Era mai puțin impunătoare decât mi-o imaginasem în cele câteva dăți când mă gândisem la asta. Avea un aspect împrăștiat, suburban, putea fi confundată cu niște birouri regionale ale unei companii producătoare de frigidere ori poate un sediu al unei firme de comunicații, dacă nu puneai la socoteală sârma ghimpată ce se îmbârliga pe ziduri. Sârma îmi amintea de firul telefonic pe seama căruia se certaseră atâta mama și Ben, spre sfârșit, cel în care te-mpiedicai tot timpul.
   Debby fusese incinerată cu o cicatrice mică pe încheietură, datorată afurisitului de fir. Am tușit tare, doar ca să aud un pic de zgomot.
   Am tras în parcare, simțind asfaltul neted ca pe un balsam, după o oră de hârtoape. Am parcat și am rămas așa, holbându-mă, cu mașina scârțâind după călătorie.
   De după ziduri se auzeau rumoarea și strigătele bărbaților aflați în curte la recreere. Votca mi-a alunecat pe gât, cu o înțepătură medicinală. Am plimbat prin gură o bucată întărită de gumă mentolată, apoi am scuipat-o într-un ambalaj de sendviș, simțind cum lobii urechilor mi se încălzesc de la băutură. Am băgat mâna pe sub pulover și mi-am desfăcut sutienul, simțind cum mi se preling sânii, mari și răsfrânți, pe fundalul sonor al criminalilor ce aruncau mingea la coș.
   Era singura chestie pe care mă sfătuise Lyle s-o fac, împiedicându-se grijuliu în cuvinte: N-ai decât o șansă să treci prin detectorul de metale. Nu-i ca la aeroport, să vină cu aparatul în mână. Așa că ai face bine să-ți lași, gen, chestiile de metal în mașină. Inclusiv... ăăă...la femei... cred că are niște fire metalice? Sutienul. Asta ar fi, ar putea să fie o problemă.
   Eh, foarte bine. Am îndesat sutienul în torpedou și mi-am lăsat sânii să hălăduiască în voie.
   Gardienii, înăuntru, erau manierați, de parcă ar fi urmărit multe filmulețe educative despre cum să fie politicoși: da, doamnă, pe aici, doamnă. Contactul vizual n-avea profunzime, imaginea se reflecta iarăși către mine din ochii lor goi, îi stingheream. Percheziție, întrebări, da doamnă, și mult de așteptat. Uși deschise și închise, deschise și închise dinaintea mea, fiecare cu alte dimensiuni, ca în Țara Minunilor. Dușumelele duhneau a înălbitor, iar aerul se simțea greoi și umed. Pe undeva prin zonă trebuia să fie sala de mese. M-a cuprins un val grețos de nostalgie gândindu-mă la bieții copilași Day și la mesele noastre de prânz primite ca ajutor social: femei țâțoase, aburite, strigând Prânz gratuit! spre încasatoare în timp ce veneam cu carne de vită cu sos și ceva lapte la temperatura camerei.
   Ben prinsese o perioadă bună, mi-am zis: pedeapsa cu moartea, care tot apărea și dispărea în Kansas, fusese într-o etapă de suspendare când se petrecuseră crimele (m-am oprit, neliniștită de felul cum îmi formulasem în minte, „când se petrecuseră crimele“ și nu „când a ucis Ben pe toată lumea“). Fusese condamnat la închisoare pe viață. Dar măcar nu-l omorâsem. Stăteam acum înaintea ușii ca o trapă de submarin a camerei de vizite, și tot stăteam de ceva timp. „N-ai ce face decât s-o faci, n-ai ce face decât s-o faci“, mantra lui Diane. Trebuia să mă opresc din gânditul la familie. Gardianul care mă însoțea, un blond țeapăn care mă scutise de pălăvrăgeală, a făcut un gest însemnând după dumneavoastră.
   Am împins ușa și m-am strecurat înăuntru. Erau 4 despărțituri într-un șir, una ocupată de o amerindiană nativă solidă, care vorbea cu fiul ei deținut. Părul negru al femeii îi cădea drept pe umeri, arătând violent. Mormăia spre gagiul tânăr, care încuviința întruna din cap, cu receptorul lipit de ureche și ochii lăsați în jos.
   M-am așezat la două despărțituri mai încolo și tocmai mă făceam mai comodă, tocmai răsuflam un pic, când pe ușă a năvălit Ben, ca o pisică dând buzna de-afară.
   Era scund, cam un metru șaizeci și ceva, iar părul i se făcuse de-un ruginiu întunecat. Îl purta lung, până la umeri, trecut, ca la fete, pe după urechi. Cu salopeta aia portocalie și ochelarii cu ramă subțire arăta ca un mecanic studios. Încăperea era mică, așa că a ajuns la mine din trei pași, zâmbind potolit în tot acest timp. Radios. S-a așezat, a pus o palmă pe geam, mi-a indicat din cap să fac la fel și eu. N-am putut, n-am putut să-mi lipesc palma de a lui, umedă, ca o bucată de slănină. În loc de asta i-am zâmbit timidă și am pus mâna pe receptor.
   De cealaltă parte, Ben a apucat și el receptorul, și-a dres vocea, s-a uitat în jos, a dat să spună ceva, apoi s-a oprit.
   Am rămas așa, uitându-mă vreme de-un minut la creștetul lui. Când a ridicat din nou privirea plângea, câte o lacrimă i se prelingea din fiecare ochi la vale, pe obraji. Le-a șters cu dosul palmei și a zâmbit, cu buze tremurătoare.
   - Doamne, arăți exact ca mama, a zis iute și-a tușit, apoi și-a șters alte lacrimi. Nu știam.
   Ochii i se plimbau între fața mea și mâinile lui.
   - O, Doamne, Libby, ce mai faci?
   Mi-am dres glasul și eu, apoi am zis:
   - Cred că-s bine. M-am gândit că s-a făcut, în sfârșit, vremea să vin să te văd.
   Cam arăt ca mama, mi-am zis. Chiar așa. Apoi, în gând, fratele meu mai mare, și-am simțit în piept aceeași mândrie ca atunci când eram copil. El aducea mult cu Ben de altădată, cu fața palidă și nasul cârn al familiei. Nici nu prea se înălțase, de când cu crimele. Ca și cum am fi rămas amândoi blocați din noaptea aceea. Fratele meu mai mare, care se bucura că mă vede. Știe să te joace pe degete, m-am avertizat singură. Apoi am alungat gândul ăsta.
   - Ce mă bucur, ce mă bucur, a zis Ben încă privindu-și palmele. M-am gândit mult la tine anii ăștia, m-am întrebat cum îți e. Asta faci aici... te gândești și te-ntrebi. Când și când îmi mai scrie cineva despre tine. Dar nu-i tot aia.
   - Nu, am încuviințat. Se poartă bine cu tine? am întrebat ca proasta, cu ochii umezi, și cât ai clipi m-a și luat plânsul și nu mai voiam decât să zic îmiparerău-îmiparerău-îmiparerău.
   Dar n-am zis nimic și mi-am concentrat privirea la câteva bubițe răspândite la colțul gurii lui Ben.
   - Sunt în regulă, Libby, uită-te la mine.
   L-am privit în ochi.
   - Sunt bine, chiar sunt. Mi-am dat bacalaureatul aici, probabil mai mult decât aș fi făcut afară, ba chiar sunt pe cale să-mi iau și licența. Pe engleză. L-am studiat pe Shakespeare, ce mama naibii.
   A scos sunetul acela gutural pe care îl oferise mereu drept râs.
   - Pe legea mea, pitic murdărici.
   Nu știam ce vrea să spună cu ultima chestie, dar am zâmbit, fiindcă se aștepta s-o fac.
   - Măi, Libby, te sorb din priviri. Nici nu știi ce bine-mi pare că te văd. Drace, pardon. Semeni leit cu mama, nu-ți spun oamenii mereu asta?
   - Cine să-mi spună? Nu mai are cine. Runner e dus pe coclauri, nu știu pe unde, Diane și cu mine nu vorbim.
   Voiam să-i pară rău de mine, să se cufunde în bazinul meu mare și gol de autocompătimire. Aici eram, ultimii dintre Day. Dacă-i părea rău de mine, atunci i-ar fi venit mai greu să mă învinovățească. Lacrimile tot veneau și le-am lăsat. La două scaune mai încolo, indianca își lua rămas-bun, cu suspine la fel de adânci ca și vocea.
   - Ești singurică, ha? Nu-i bine. Ar fi trebuit să aibă mai multă grijă de tine.
   - Ce-i cu tine, te-ai făcut pocăit? am bolborosit, cu fața udă de lacrimi.
   Ben s-a încruntat, nu înțelegea.
   - Asta-i tot? Mă ierți? N-ar trebui să fii drăguț cu mine.
   Dar tânjeam după asta, simțeam nevoia de ușurare, ca atunci când îți vine să lași jos o farfurie fierbinte.
   - Nț, nu-s așa de drăguț, a zis. Am în mine multă ură, pentru multă lume, dar tu nu ești pe lista aia.
   - Dar, am zis și mi-am înghițit un sughiţ de plâns, ca un copilaș, dar mărturia mea... Cred că se poate să fi... nu știu... nu știu...
   El trebuie să fi fost, m-am avertizat iarăși.
   - A, asta, a zis ca și cum ar fi fost un inconvenient minor, o săcâială măruntă de vacanță pe care-am fi făcut mai bine s-o uităm. Nu-mi citești scrisorile, așa-i?
   Am încercat să mă explic ridicând stângaci din umeri.
   - Păi, mărturia ta... m-a surprins, numai că te-a crezut lumea. Ce-ai zis nu m-a mirat. Erai într-o situație de demență totală. Și mereu ai fost o mincinoasă mică.
   A râs iarăși, și eu la fel, gâlgâit, ca și cum am fi suferit de același acces de tuse.
   - Nu, pe bune, faptul că te-au crezut? Mă voiau băgat aici, și na, au avut dovada. O mucoasă de șapte ani. Măi, ce mică erai...
   Ochii i s-au întors spre dreapta, cufundat într-o reverie. Apoi s-a scuturat din ea.
   - Știi la ce m-am gândit zilele trecute, fără să știu de ce? La afurisitul ăla de iepuraș de porțelan, pe care ne obliga mama să-l punem pe toaletă.
   Am clătinat din cap, habar n-aveam despre ce vorbește.
   - Nu-l mai știi, iepurașul? Fiindcă nu mergea bine toaleta, dacă o foloseam de două ori pe oră nu se mai trăgea apa. Așa că, dacă unul dintre noi își făcea nevoile când nu mergea, trebuia să lăsăm capacul și să punem iepurașul pe capac, ca să nu-l ridice nimeni și să vadă rahatul. Fiindcă voi, fetele, vă puneați pe țipat. Nu pot să cred că nu mai ții minte. Era o prostie, mă enervam așa de tare. Turbam că trebuia să împart baia cu voi, turbam că trebuia să locuiesc într-o casă unde nici măcar buda nu mergea, mă scotea din pepeni iepurașul. Iepurașul, a zis și a râs în felul său înfundat, mi se părea, nu știu cum, umilitor. Mă demasculiniza. O luam foarte personal. Ca și cum mama ar fi trebuit să găsească un bibelou-mașină sau pușcă, să-l folosesc eu. Măi, ce mă mai agitam pe chestia asta. Stăteam acolo, lângă toaletă, și-mi ziceam „N-o să pun iepurașul“, apoi, când eram gata să plec, gândeam „Al naibii, tre’ să-l pun sau o să intre și-o să se pună pe răcnit - pfai, ce mai țipați, tare, uaaaaaa - și nu vreau să am de-a face cu asta, așa că na, pun nenorocitul de iepure pe nenorocita de budă“.
   A râs iar, dar amintirea îl afectase, avea fața îmbujorată și nasul asudat.
   - La faze din astea te gândești aici. La ciudățenii.
   Am încercat să-mi descopăr în amintiri iepurașul, să inventariez baia și cele din ea, dar nu m-am ales cu nimic.
   - Scuză-mă, Libby, e-o amintire cam aiurea pe care să ţi-o bag pe gât.
   Mi-am lipit buricul degetului în josul geamului și-am zis:
   - Ei, nu-i nimic.
   Am stat un timp tăcuți, prefăcându-ne că ascultăm zgomote care nu se auzeau de fapt. Nici nu începusem bine, dar vizita era aproape pe sfârşite.
   - Ben, pot să te-ntreb ceva?
   - Așa cred, a zis cu fața împietrită, pregătindu-se.
   - Nu vrei să scapi de-aici?
   - Cum să nu?
   - Atunci de ce nu dai poliției alibiul tău pentru noaptea aceea? Nu se poate să fi dormit în hambar.
   - Pur și simplu n-am un alibi bun, Libby. Asta e. Se mai întâmplă.
   - Fiindcă erau, afară, cam zero grade. Țin minte asta, am zis și mi-am frecat degetul înjumătățit pe dedesubtul mesei, în timp ce-mi mișcam cele două degete rămase la piciorul drept.
   - Știu, știu. Nici nu-ți imaginezi.
   Și-a întors fața într-o parte.
   - Nici nu-ți imaginezi câte săptămâni, câți ani am stat dorindu-mi să fi făcut totul... altfel. Mama și Michelle și Debby poate că n-ar fi murit dacă... dacă aș fi fost bărbat. Nu un puștan tâmpit. Care s-a ascuns în hambar, furios pe maică-sa.
   O lacrimă a căzut pe receptor, mi s-a părut că aud un bing!
   - E bine că-s pedepsit pentru noaptea aceea... mă simt... bine.
   - Dar nu-nțeleg. De ce ai fost așa de... necooperant cu poliția?
   Ben a ridicat din umeri și din nou fața i s-a împietrit ca o mască mortuară.
   - Doamne... Eram un puștan nesigur pe el. Aveam cinșpe ani, Libby, cinșpe. Nu știam cum e să fii bărbat. Adică na, Runner nu prea m-a ajutat la faza asta. Eram un puști căruia nu-i dădea nimeni cine știe ce atenție, și deodată oamenii se purtau cu mine ca și cum s-ar fi temut. Și, țac-pac, ajunsesem ditamai bărbatul.
   - Un ditamai bărbatul, acuzat că și-a omorât familia.
   - Dacă vrei să-mi spui că-s prostul proștilor, Libby, te rog, dă-i înainte. Pentru mine era simplu: am zis doar că n-am făcut-o și - mecanism de apărare, nu știu - pur și simplu n-am luat-o așa de în serios cum ar fi trebuit. Dacă mă purtam cum se aștepta toată lumea, probabil că n-aș fi fost aici. Noaptea boceam în pernă, dar o făceam pe durul când mă vedea cineva. E-o demență, crede-mă că știu. Dar n-ar trebui să pui pe unul de cinșpe ani în boxă, într-o sală plină cu oameni care-l cunosc și să te aștepţi la o groază de lacrimi. Eu mă gândeam că, normal, o să fiu achitat și după aia o să mă admire la școală pentru cât de dur eram. Visam, adică, la rahatul ăsta. Nu m-am gândit o clipă că eram în pericol să... ajung așa.
   Plângea acum; și-a șters fața din nou.
   - Se vede treaba că acum nu-mi mai pasă dacă mă vede cineva plângând.
   - Trebuie să rezolvăm asta, am zis într-un târziu.
   - N-o să se rezolve, Libby, decât dacă descoperă cine-a fost.
   - Ei, îți trebuie niște avocați noi care să lucreze la caz, am zis. La câte pot face cu ADN-ul acum...
   Pentru mine, ADN-ul era un soi de element magic, un soi de gelatină lucitoare care-i scotea mereu din pușcărie pe oameni.
   Ben a râs cu buzele strânse, cum făcea când era puști, nelăsându-te să te bucuri de asta.
   - Parcă ești Runner, a zis. Cam o dată la doi ani primesc câte o scrisoare de la el: ADN! Trebuie să facem rost de niște ADN. Parcă aș avea eu o găleată și n-aș vrea să dau și la alții. A-D-N, a zis iar, imitând scuturatul din cap cu ochi de nebun al lui Runner.
   - Știi pe unde-i acuma?
   - Ultima scrisoare era de la adresa Căminului Bert Nolan pentru Bărbați, pe undeva prin Oklahoma. Îmi cerea să-i trimit 500 de biștari, ca să-și continue cercetările în favoarea mea. Oricine-o fi Bert Nolan, probabil că blestemă ziua când l-a primit pe Runner în adăpostul ăla.
   S-a scărpinat pe braț, ridicând mâneca suficient cât să văd un tatuaj cu un nume de femeie. Se termina în -olly sau în -ally. M-am asigurat că observă că am băgat de seamă.
   - A, asta? O iubire veche. Am pornit-o ca prieteni prin corespondență. Credeam c-o iubesc, că o să mă-nsor cu ea, dar a reieșit că nu prea voia să rămână pe cap cu un tip care face pușcărie pe viață. Dar putea să-mi spună înainte să-mi fac tatuajul.
   - Cred c-a durut.
   - A durut ceva.
   - Ziceam de despărțire.
   - A, și aia a fost nașpa.
   Gardianul ne-a făcut semn că mai aveam 3 minute, iar Ben a dat ochii peste cap.
   - Greu de decis ce să spui în 3 minute. Două minute trec cu planuri pentru altă vizită. În 5 minute poți termina ce-ai de vorbit. Dar în 3?
   A țuguiat buzele, a scos un țocăit.
   - Chiar sper c-o să mai vii, Libby. Uitasem ce dor mi-e de casă. Arăți exact ca ea.

Patty Day
2 ianuarie 1985, 11:31 a.m.

      Se refugiase în baie după plecarea lui Len, al cărui zâmbet continuase să propună ceva dezagreabil, un soi de ajutor pe care știa prea bine că nu-l voia.
   Fetele se năpustiseră afară din dormitor imediat ce auziseră ușa închizându-se și, după o consfătuire purtată iute și în șoaptă lângă ușa băii, hotărâseră să-i dea pace și să se întoarcă la televizor.
   Patty își apăsă palma pe burta unsuroasă; sudoarea i se răcea pe piele. Gata, se ducea ferma părinților ei. Simți în stomac zvâcnetul de vinovăție care-o făcuse să fie, întotdeauna, o fată așa de cuminte, frica neîncetată de a nu-i dezamăgi pe ai ei, te rog, te rog, Doamne, nu-i lăsa să afle. Îi încredințaseră locul ăsta, iar ea nu se ridicase la înălțimea așteptărilor. Și-i închipui printre norișorii din Rai, tata cuprinzând-o pe mama cu un braț și uitându-se la ea, amândoi clătinând din cap, ce te-a mâncat să faci una ca asta? Dojana preferată a maică-sii.
   Va trebui să se mute, de-acum, într-un alt orășel.
   Kinnakee n-avea apartamente și urmau să se înghesuie într-un apartament după ce ea își găsea de lucru pe la vreun birou, dacă găsea ceva. Simțise mereu că-i pare rău de aceia care locuiau în apartamente, obligați să asculte râgâielile și certurile vecinilor. Simți c-o lasă picioarele; se trezi deodată că s-a așezat pe jos. N-avea destulă energie ca să plece de la fermă. Ultimul strop îl folosise ca să treacă peste ultimii ani.
   În unele dimineți nici nu se putea ridica din pat măcar, nu-și putea face, fizic, picioarele să iasă de sub așternuturi, fetele trebuiau să tragă de ea, s-o îmbrâncească cu de-a sila, și, cât le făcea micul dejun și le
pregătea, cumva, pentru școală, visa cu ochii deschiși la cum ar fi fost să moară. Ceva rapid, un atac de cord peste noapte, ori s-o izbească vreo mașină. Mamă a patru copii călcată de autobuz. Și copiii să fie adoptați de Diane, care n-avea să-i lase să umble în pijamale toată ziua și avea să se asigure că-i vede un doctor când se îmbolnăveau și ar fi știut să-i țină din scurt până-și terminau treburile. Patty era o femeie firavă, șovăielnică și slabă, care se umplea repede de optimism, dar se desumfla și mai repede încă. Diane ar fi trebuit să moștenească ferma. Dar nu vrusese să aibă de-a face cu asta, plecase la optsprezece ani, se lansase într-o traiectorie voioasă care-o propulsase în postul de recepționeră la cabinetul unui doctor, la doar 50 de kilometri mai încolo, în Schieberton o distanţă mică, dar crucială.
   Părinții ei înduraseră cu stoicism plecarea lui Diane, de parcă ăsta ar fi fost planul încă de la bun început.
   Patty își amintea că, prin liceu, veniseră cu toții s-o vadă făcându-și programul de majoretă, într-o seară umedă de octombrie. Fusese, pentru ei, un drum de 3 ore cu mașina prin străfundurile Kansas-ului, aproape până în Colorado, și pe tot parcursul meciului plouase potolit, însă fără oprire. Când se terminase (Kinnakee pierduse), își zărise acolo, pe teren, cei doi părinți cu păr cărunt și pe sora ei, trei ovaluri solide înfofolite în haine aspre de lână, care apoi o înconjuraseră, zâmbind cu atâta mândrie și recunoștință de ai fi zis că găsise leacul la cancer, cu încrețituri bucuroase pe la ochii adăpostiți sub trei perechi de ochelari picurați de ploaie.
   Ed și Ann Krause erau morți, răposaseră prematur, dar nu pe neașteptate, Diane era acum administrator la cabinetul aceluiaşi doctor și locuia într-o casă mobilă, într-un parc de rulote curățel, cu straturi de flori.
   - E-o viață suficient de bună pentru mine, zicea mereu. Nu-mi imaginez cum ar fi să vreau altceva.
   Așa era Diane. Capabilă. Își amintea ce dulciuri le plăceau fetelor, nu uita niciodată să le aducă, an de an, tricourile cu Kinnakee: Kinnakee, Inima Americii! Diane le păcălise pe fete că numele însemna, în indiană, Mica Femeie Magică, și asta le bucurase așa de tare că Patty nu se putuse, apoi, hotărî să le spună că de fapt însemna piatră, corb sau așa ceva.
   Claxonul mașinii lui Diane îi invadă gândurile cu obișnuitul său țipăt vesel.
   - Diane! exclamă pițigăiat Debby.
   Patty își auzi fetele gonind spre ușă, își imagină codițele și fundulețele lor rotunjoare, și le imagină alergând mai departe, spre mașină, apoi își închipui că Diane le ia cu ea și pleacă, lăsând-o în urmă în casa asta, unde va face să domnească tăcerea.
   Se ridică de pe dușumea, își șterse fața cu o cârpă mucegăită. Mereu avea fața roșie, ochii roz, era deci imposibil să-ți dai seama dacă plânsese ori nu: singurul avantaj al faptului că arăta ca un șobolan jupuit.
   Când deschise ușa, soră-sa deja desfăcea trei pungi de băcănie pline cu conserve, trimițându-le pe fete la mașină ca să aducă și restul. Patty ajunsese să asocieze mirosul de sacoșă de hârtie cafenie cu Diane; le aducea mâncare de o groază de vreme. Era exemplul perfect pentru viața mizerabilă pe care o ducea Patty: trăia la o fermă, dar n-avea niciodată suficient de mâncare.
   - Le-am luat și un album din alea, de lipit abțibilduri, zise Diane aruncându-l pe masă.
   - A, le răsfeți, D.
   - Ei, numai unul le-am luat, așa că să facă bine să-l împartă. Deci e bine așa, da? spuse și se apucă de făcut cafea. Te superi?
   - Sigur că nu, trebuia să fac eu.
   Patty căută, în dulăpior, cana lui Diane - îi plăcea una grea, mare cât capul ei, care fusese a tatălui lor. Patty auzi, cum se așteptase, zgomotul stropșit al mașinăriei, și se răsuci, lovind aparatul de cafea cu pumnul; se bloca întotdeauna după ce storcea din el câțiva stropi.
   Fetele intrară iarăși, aburcând pungile pe masa din bucătărie și, îndemnate de Diane, se apucară să le desfacă.
   - Unde-i Ben? întrebă Diane.
   - Mmm, făcu Patty amestecând 3 lingurițe de zahăr în cana lui Diane.
   Făcu un gest spre fete, care încetiniseră deja cu aranjatul proviziilor și se uitau spre ele, din diferite unghiuri, cu nonșalanță prefăcută.
   - A dat de bucluc, explodă încântată Michelle. Din nou.
   - Spune-i despre ce și-a făcut la... știi tu ce, își îmboldi Debby sora.
   Diane se întoarse spre Patty cu o grimasă, așteptându-se, era limpede, la vreo mutilare genitală sau altele asemenea.
   - Fetelor, mătușa D. v-a luat un album...
   - Mergeți și jucați-vă cu el la voi în cameră, vreau să vorbesc cu mama voastră.
   Diane le vorbea mereu fetelor mai aspru decât Patty, juca rolul fals-morocănos al lui Ed Krause, care obișnuise, în copilăria lor, să le boscorodească cu un aer atât de exagerat de trudit că până și copiii știuseră de la bun început că mai mult le tachina. Patty adăugă o privire rugătoare către Michelle.
   - Uau, un album cu abțibilduri! anunță Michelle, exagerându-și doar un pic entuziasmul.
   Michelle era mereu dornică să fie complice la planurile ascunse ale adulților. Și, odată ce Michelle se prefăcea că vrea ceva, Libby începea pe loc să rânjească și să întindă mânuțele. Libby era născută de Crăciun, ceea ce însemna că nu căpăta niciodată cantitatea corectă de cadouri. Patty avea obiceiul să pună deoparte un cadou suplimentar - cu un „La mulți ani, Libby!“ - dar știau cu toții adevărul, Libby ieșea în pagubă. Și arareori Libby se simțea altfel decât păgubită.
   Știa lucrurile astea despre fetele ei, dar le uita mereu.
   Ce avea oare, de o surprindeau așa de tare trăsăturile de personalitate ale copiilor?
   - Vrei să mergem în garaj? întrebă Diane, cu mâna pe țigările din buzunarul de la piept.
   - O, răspunse Patty fără să comenteze mai mult.
   Diane se lăsa și se reapuca de fumat de cel puțin două ori pe an, de când împlinise 30 de ani. Avea acum 37 (și arăta mult mai rău decât Patty, avea pielea de pe față numai romburi boțite, ca a unui șarpe), iar Patty învățase de mult că cel mai bine era să-și țină gura și s-o trimită în garaj. Exact așa procedase mama cu tatăl lor. Care, da, murise de cancer pulmonar nu cu mult după ce împlinise 50 de ani.
   Patty își urmă sora, trăgând aer în piept, pregătindu-se să-i spună lui Diane că ferma era dusă, așteptând să vadă dacă sora ei avea să se apuce să-l boscorodească pe Runner, cu cheltuielile acelea nebunești ale lui, şi pe ea, care le îngăduise, sau doar să rămână tăcută, înclinând o singură dată din cap.
   - Care-i deci treaba cu chestia aia a lui Ben? zise Diane așezându-se confortabil în șezlongul scrâșnitor, cu două benzi rupte și atârnând către podea.
   Își aprinse o țigară și alungă îndată fumul dinspre Patty.
   - A, nu-i așa de ciudat. Adică e, dar... și-a vopsit părul în negru. Ce-nseamnă asta?
   Așteptă ca Diane să-și slobozească hohotele ascuțite, dar soră-sa tăcea.
   - Ce mai face Ben, Patty? În general, cum ți se pare?
   - Mm, nu știu. Cam cu toane.
   - Tot timpul a fost cu toane. Și când era mic, parcă era o pisică. Odată se alinta, și-n momentul următor se uita la tine de parcă habar n-avea cine ești.
   Era adevărat, Ben fusese, la 2 ani, ceva uimitor. Se cerea iubit degrabă, apuca un sân sau un braț, dar, de îndată ce-și căpăta porția de afecțiune, și asta se întâmpla iute, se pleoștea total, o făcea pe mortul până ce-i dădeai drumul. Îl dusese la doctor, iar Ben rămăsese ţeapăn, rigid, cu buzele strânse, un băiețel stoic cu bluză pe gât și cu o capacitate deranjantă de a se arăta neprietenos. Până și pe doctor îl descumpănise; îi dăduse o acadea ieftină, iar ei îi zisese să mai vină peste 6 luni dacă situația rămânea la fel. Dar situația rămăsese pentru totdeauna la fel.
   - Eh, să ai toane nu-i o crimă, zise Patty. Și Runner avea toane.
   - Runner e un ticălos, nu-i la fel. Ben a avut întotdeauna felul ăsta distant de-a fi.
   - Păi are cinșpe ani, dădu Patty să înceapă, însă se poticni.
   Sub ochi îi căzu un borcan cu cuie vechi de pe policioară, care se îndoia că mai fusese mutat de pe vremea lui taică-său. Avea lipit un crâmpei de bandă adezivă pe care scria Cuie, cu scrisul lui alungit și drept.
   Garajul avea o podea uleioasă de ciment, mai rece chiar decât aerul. Într-un colț, un bidon vechi, plin cu apă, înghețase și crăpase. Aburii respiraţiei lor se împleteau cu fumul țigării lui Diane. Dar era bizar de mulțumită aici, printre sculele astea vechi, pe care și le putea imagina în mâinile tatălui ei: greble cu dinți strâmbați, topoare de toate mărimile, rafturi cu borcane umplute cu șuruburi, cuie și șaibe. Până și o ladă frigorifică veche, cu dâre de rugină pe fund, unde tatăl lor își ținea la rece berea când asculta meciurile la radio.
   O neliniștea că Diane vorbea atât de puțin, de vreme ce lui Diane îi plăcea să-și exprime opiniile, chiar și când nu le avea. O neliniștea și mai mult nemișcarea lui Diane, faptul că nu-și găsise ceva de îndreptat, de aranjat, fiindcă lui Diane îi plăcea să facă lucruri, nu se mulțumea niciodată să stea și să vorbească.
   - Patty, trebuie să-ți zic ce-am auzit și eu. Prima dată m-am gândit să nu-ți spun nimic, fiindcă evident că nu-i adevărat. Dar ești mamă, ar trebui să știi, și... la naiba, habar n-am, ar trebui, pur și simplu, să știi.
   - OK.
   - S-a jucat Ben vreodată cu fetele într-un fel care-ar putea să inducă pe cineva în eroare?
   Patty nu făcu decât să se holbeze la ea.
   - Într-un fel care i-ar face pe unii să-și facă idei greșite... sexual?
   Patty aproape simți că se sufocă.
   - Ben le urăște pe fete! zise, surprinsă de cât de ușurată se simțea. Are de-a face cu ele cât mai puțin cu putință.
   Diane își aprinse încă o țigară, încuviințând încordată din cap.
   - Ei, bine atunci, în regulă. Dar mai e ceva. Mi-a spus o prietenă că s-a făcut o plângere legată de Ben în școală, că vreo câteva fetițe, cam de vârsta lui Michelle, au zis ceva că le-ar fi sărutat, ori că le-ar fi pipăit sau ceva. Poate și mai rău. Ce-am auzit eu era mai rău.
   - Ben? Dar nu-ți dai seama că asta-i nebunie curată?
   Patty se ridică, nu mai știa ce să facă cu brațele și picioarele. Se întoarse spre dreapta, apoi spre stânga, prea repede, ca un câine nedumerit, apoi se așeză la loc. O bandă de susținere a scaunului se rupse.
   - Știu că-i nebunie. Sau vreo neînțelegere.
   Era cel mai rău cuvânt pe care l-ar fi putut rosti Diane. Îndată ce-l rosti, Patty știu că exact de asta se temuse. Marja aia de posibilitate - neînțelegere - care putea transforma ceva în altceva. O atingere pe creștet putea fi o mângâiere pe spate, putea fi un sărut pe buze, putea fi un acoperiș care se prăbușea.
   - Neînțelegere? Ben n-ar avea cum să nu înțeleagă un sărut. Sau o atingere. Nu cu o fetiță. Nu-i pervers. E un puști mai ciudățel, dar nu-i bolnav la cap. Nu-i nebun.
   Patty își petrecuse viața jurându-se că Ben nu era ciudat, ci doar un copil ca atâția alții. Acum însă, se hotărâse că-i ciudat. Își dădu seama de asta cu o iuțeală brutală, ca atunci când vântul îți aruncă brusc, când conduci, tot părul în față.
   - Și nu vrei să le spui tu că n-ar face așa ceva? întrebă Patty, lacrimile îi apărură pe loc în ochi și îndată își simți obrajii uzi.
   - Pot să zic la toată lumea din Kinnakee, din statul Kansas, că n-ar face una ca asta, și tot s-ar putea să nu opresc zvonurile. Nu știu. Am auzit și eu ieri după-amiază, dar pare să se... tot umfle. Am fost cât pe ce să dau fuga aici. După aia mi-am petrecut restul nopții convingându-mă că nu-i nimic. Dar m-am trezit de dimineață și mi-am dat seama că ceva este totuși.
   Patty știa senzația, o mahmureală de după vis, ca atunci când sărea îngrozită din somn, la două noaptea, și încerca să-și spună că ferma era bine, că aveau s-o scoată la capăt în anul acela, apoi se simţea și mai rău când o trezea ceasul, în câteva ore, plină de vinovăție și simţindu-se înșelată. Era uimitor cum puteai să stai ore întregi, în miez de noapte, prefăcându-te că totul era bine, apoi, în 30 de secunde, dimineața, să știi sigur că nici vorbă de așa ceva.
   - Ai venit deci cu cumpărături și album cu poze și-ai știut tot timpul de povestea asta cu Ben pe care voiai să mi-o spui.
   - Cum ziceam...
   Diane ridică înțelegătoare din umeri, răsfirându-și degetele, cu excepția celor în care ținea țigara.
   - Bun, și-acum ce se-ntâmplă? Știi numele fetelor ăstora? O să mă sune cineva, o să vorbească cu mine, cu Ben? Trebuie să dau de Ben.
   - Unde-i?
   - Nu știu. Ne-am certat. Din cauza părului. Și-a luat bicicleta și s-a dus.
   - Și care-i povestea cu părul lui?
   - Nu știu, Diane! Ce mai contează acum, pentru numele lui Dumnezeu?
   Dar conta, cum să nu conteze, Patty știa asta. Acum totul avea să fie prefirat, să i se caute nod în papură.
   - Ei, nu cred că-i o urgență, zise cu voce scăzută Diane. Nu cred că trebuie să-l aducem acasă chiar acum, decât dacă vrei tu neapărat.
   - Îl vreau acasă chiar acum.
   - Bun, atunci să sunăm lumea. Dă-mi o listă cu prietenii lui și încep să dau telefoane.
   - Nici nu mai știu ce prieteni are, zise Patty. Vorbea cu cineva de dimineață, dar n-a spus cu cine.
   - Să repetăm apelul.
   Sora ei mormăi ceva, strivi chiștocul sub talpă, o trase pe Patty din scaun, o conduse înăuntru. Diane se răsti la fete, cerându-le, când ușa se întredeschise, să stea în cameră, și se îndreptă spre telefon, apăsând cu hotărâre tasta de repetare apel. Tonurile numerice se auziră ciripitoare în receptor - bipbipBIPbipbipbopBIP - dar, până să sune, Diane închise.
   - Era numărul meu.
   - A, da. Am sunat eu, după ce-am mâncat, să văd dacă treci pe-aici.
   Cele două surori se așezară la masă, iar Diane turnă în căni alte porții de cafea. Zăpada trimitea în bucătărie licăriri iuți de lumină stroboscopică.
   - Trebuie să-l aducem pe Ben acasă, zise Patty.

   Libby Day
   Acum

   Zăpăcită ca o școlăriță, am făcut drumul spre casă gândindu-mă la Ben.
   Mi-l imaginasem, de la 7 ani, în aceleași cadre de casă bântuită: Ben, cu părul negru, cu fața netedă, cu mâinile încleștate pe mânerul toporului, dând năvală pe hol către Debby, cu un fel de zumzet ieșindu-i printre buzele strânse. Fața palidă a lui Ben, stropită cu sânge, urlete, pușca de vânătoare dusă la umăr.
   Uitasem că, odată, fusese doar Ben și atât, timid și serios, cu izbucniri glumețe de-un soi bizar. Ben, fratele meu, care nu făcuse, nu putuse să facă ce ziceau ei. Ce ziceam eu.
   La un semafor, simțind că-mi fierbe sângele, am întins mâna în spatele scaunului și am apucat un plic de la o factură veche. Dedesubtul pătrățelului de plastic transparent am scris Suspecți. Apoi am continuat cu Runner. M-am oprit. Cineva care-i purta pică lui Runner? am scris. Cineva care avea de luat bani de la Runner? Runner-Runnerrunner. Totul revenea la Runner. Vocea de bărbat care răcnise în casa noastră, în noaptea aceea, ar fi putut fi a lui Runner ori a vreunui dușman de-al lui Runner la fel de ușor ca și a lui Ben.
   Aveam nevoie ca asta să fie adevărat, să poată fi dovedit. M-a lovit un val de panică: nu pot trăi așa, cu Ben la închisoare, cu vinovăția asta persistentă. Trebuia să termin cu ea. Trebuia să știu. Eu, eu. Eram, încă, de un egoism previzibil.
   Când am trecut pe la răscrucea cu drumul ce ducea spre ferma noastră, am refuzat să mă uit.
   Am oprit la o benzinărie, pe la periferia Kansas City-ului, am făcut plinul, mi-am cumpărat un baton de brânză topită, niște cola, pâine albă și mâncare uscată pentru pisica mea cea bătrână și flămândă. Am condus apoi până acasă, Acolo, În Direcția Aia, am tras mașina pe panta delușorului meu, am coborât și m-am holbat la cele două babe de peste drum, care nu se uitau niciodată la mine. Stăteau pe verandă, în balansoar, ca de obicei, cu tot frigul, cu capetele ținute drept, rigid, ocolindu-mă cu privirea ca pe un obstacol în calea peisajului. M-am proțăpit cu mâinile în șolduri, în vârful dealului, și-am așteptat până ce una dintre ele, în fine, a cedat și m-a privit.
   Atunci am făcut din mână, un ditamai gestul grandios, ca în filmele western. Cotoroanța bătrână a înclinat din cap în direcția mea. Am intrat în casă și m-am apucat să-l hrănesc pe bietul Buck, simțind o sclipire de triumf.
   Cât mai aveam încă energie, am întins cu lama cuțitului muștar galben pe pâinea albă, am mai adăugat niște movilițe moi de brânză topită pe deasupra și am înghițit sendvișul în vreme ce negociam cu trei operatori telefonici diferiți, însă la fel de plictisiți, ca să dau de Căminul Bert Nolan pentru Bărbați.
   Încă o chestie de adăugat pe lista potențialelor ocupații viitoare: telefonistă. Când eram copil, toate fetițele voiau să se facă asta, telefoniste, dar nu mai țineam minte de ce.
   Cu o bucățică de pâine lipită de cerul gurii, am reușit într-un sfârșit să vorbesc cu cineva de la Căminul Bert Nolan și-am descoperit, cu surprindere, că era însuși Bert Nolan. Eu crezusem că, dacă numele tău e folosit pentru a denumi o instituție, atunci clar ești mort. I-am spus că încercam să dau de Runner Day, iar el a tăcut un pic, la celălalt capăt.
   - Ei, vine și pleacă, luna trecută a fost mai mult plecat, dar n-ar fi o problemă să-i transmit un mesaj, a zis Bert Nolan cu o voce precum claxonul unei mașini vechi.
   I-am dat numele meu - nu l-a recunoscut - și eram pe cale să-i dau și numărul, când Nolan m-a întrerupt.
   - A, n-o să poată suna interurban, vă zic de pe-acum. Pe-aici bărbații noștri tind să scrie multe scrisori. Cu poșta, știți? Mai puțin de 50 de cenți timbrul și nu trebuie să stai la coadă la telefon. Îmi lăsați și adresa?
   Nu i-am lăsat-o. Mă cutremuram la ideea de a-l vedea pe Runner tropăind pe treptele mele de la intrare, cu ciubotele alea cu vârfuri ascuțite, cu mâinile jegoase în șolduri, rânjind de parcă m-ar fi bătut la vreun joc.
   - Dacă vreți, preiau eu mesajul și-mi dați mie personal adresa, a zis cu bun-simț Bert Nolan. Și, odată ce-a terminat cu scrisoarea, v-o pot trimite eu în locul lui, și nici n-o să știe ce cod poștal aveți. Multe rude procedează-n felul ăsta.
   Pe fundal, un automat de băuturi scotea, cu un huruit, o doză de suc, cineva l-a întrebat pe Nolan dacă nu vrea, iar el a răspuns Nu, mersi, încerc s-o las mai moale, cu vocea blândă a unui doctor de provincie.
   - Vreți așa, domnișoară? Altfel o să fie greu să dați de el. Cum ziceam, nu-i el genul să stea pe lângă telefon și să aștepte să-l sunați.
   - Și e-mail nu aveţi?
   Bert Nolan a mormăit.
   - Nu, mă tem că n-avem e-mail.
   Nu știam ca Runner să fie un mare pasionat de corespondență, dar întotdeauna scrisese mai mult decât telefonase, așa că probabil asta era cea mai bună metodă, asta dacă nu voiam să merg până-n Oklahoma cu mașina și să aștept pe unul din paturile lui Bert Nolan.
   - Ați fi amabil să-i spuneți că aș vrea să vorbesc cu el despre Ben și noaptea aceea? Pot veni și să-l văd, numai să-mi spună o zi.
   - OK... ați spus Ben și noaptea aceea?
   - Așa am spus.

   Știam că Lyle avea să se împăuneze cu convertirea mea - convertirea mea semi-posibilă, potențială - în privința lui Ben. Mi-l imaginam adresându-se pasionaților din Clubul Omor, îmbrăcat cu una dintre gecile lui strâmte și aiurea, explicându-le cum mă convinsese să-l văd pe Ben.
   „La început chiar a refuzat, gen, cred că se temea de ce-o să descopere despre Ben... și despre ea însăși.“ Și mutrele alea ridicate spre el, bucurându-se tare de ce făcuse. Mă irita.
   Voiam, de fapt, să vorbesc cu mătușa Diane. Diane, care avusese grijă de mine vreme de șapte din cei 11 ani ai mei de orfană minoră. Ea mă luase prima la ea, mă băgase în rulotă cu valiza mea de lucruri. Haine, o carte care-mi plăcea, dar jucării nu.
   Michelle avusese obiceiul să adune toate păpușile noaptea, să doarmă cu ele, zicea că-i petrecerea ei în pijamale, și făcuse pipi pe ele când fusese strangulată. Încă mai țineam minte albumul de lipit abțibilduri pe care ni-l adusese Diane în ziua crimelor - cu flori, unicorni și pisoi - și mă întrebasem mereu dacă se aflase în grămada aceea de jucării distruse.
   Diane nu-și putea permite o locuință nouă. Toți banii din asigurarea de viață a mamei se duseseră ca să-i angajeze lui Ben un avocat decent. Diane zicea că maică-mea ar fi vrut asta, dar o zicea cu jumătate de gură, de parcă, dacă ar fi putut, ar fi muștruluit-o bine pe mama. Deci, pentru noi, niciun ban. Fiindcă eram mititică, încăpeam să dorm într-un spațiu gen debara, unde ar fi trebuit să fie mașina de spălat. Diane chiar zugrăvise ungherul acela pentru mine. Lucra peste program, mă trimitea cu autobuzul la Topeka pentru terapie, încerca să fie afectuoasă cu mine, chiar dacă-mi dădeam seama că o durea să mă îmbrățișeze, fiindcă eram amintirea veșnic vie, plângăcioasă, a uciderii surorii ei. Brațele ei mă cuprindeau ca un cerc de învârtit, ca și cum jocul ar fi fost să mă înconjoare cu ele, dar să mă atingă cât mai puțin cu putință. Însă, în fiecare dimineață, îmi spunea că mă iubește.
   În următorii 10 ani îi făcusem mașina zob de două ori, îi spărsesem de două ori nasul, îi furasem și îi vândusem cardurile de credit și-i omorâsem câinele. Asta cu câinele o făcuse, în fine, să-și iasă din răbdări. O luase pe Gracie, o cățelușă lățoasă, la scurt timp după crime.
   Lătra ascuțit și era cât antebrațul lui Diane de mare, iar Diane ţinea mai mult la ea decât la mine, sau cel puțin așa simțeam. Ani întregi am fost geloasă pe câinele ăla; mă uitam cum Diane o piaptănă pe Gracie, cu mâinile ei mari de bărbat încleștate pe-un pieptene de plastic roz, cum îi netezește blana încâlcită, cum scoate din portofel o poză cu Gracie, și nu cu mine. Cățeaua era obsedată de piciorul meu, cel paradit, cu doar două degete, al doilea și cel mic, nişte chestii mici și crâmpoțite. Gracie le tot adulmeca, de parcă ar fi știut că ceva nu era în regulă cu ele. Asta nu prea mă făcea s-o îndrăgesc.
   Fusesem pedepsită pentru ceva, în vara de după cel de-al doilea an de liceu, și, cât era Diane la lucru, zăceam în rulota înfierbântată și mă înfuriam tot mai tare și mai tare pe câinele ăla, care se agita din ce în ce mai mult.
   Refuzam să o scot la plimbare, așa că începuse, la un moment dat, să dea ture disperate între sofa, bucătărie și budă, scâncind necontenit, amușinându-mi piciorul. Și, cum mă ghemuiam retrăgându-mă, adunându-mi furia, prefăcându-mă că mă uit la un serial, dar lăsându-mi de fapt creierul să se înfierbânte, Gracie s-a oprit dintr-un tur de alergat frenetic și m-a mușcat de degetul mic de la piciorul beteag, l-a apucat între canini și a început să-l zgâlțâie. Țin minte că m-am gândit Poate-mi smulge și ultimele degete și m-am înfuriat crunt pe ridicolul situației: la mâna dreaptă un ciot, pe care niciun bărbat n-avea să pună un inel de logodnă, iar piciorul drept, dezechilibrat, mă făcea să pășesc legănându-mă, ca un marinar ajuns pe țărm. Fetele de la școală îi ziceau „muguraș“ degetului.
   Era și mai rău, suna caraghios și grotesc în același timp, ceva care te făcea să chicotești și să-ți ferești repede privirea. Un doctor îmi spusese, nu demult, că amputările nu fuseseră, probabil, necesare. „Doar un doctor de la țară excesiv de ambițios.“
   Am apucat-o pe Gracie de la jumătate, i-am simțit coșul pieptului, tremuratul ușor al trupului micuț. Tremuratul n-a făcut decât să mă înfurie și mai tare. Nici una, nici două, mi-am tras degetul din colții ei - și carnea de pe deget totodată - și-am azvârlit-o, cât de tare am putut, înspre bucătărie. S-a lovit de muchia ascuțită a blatului și s-a prăbușit, o moviliță zvârcolitoare, umplând linoleumul de sânge.
   Nu vrusesem s-o omor, dar a murit, și nu atât de rapid cât mi-aș fi dorit, ci în vreo 10 minute, timp în care m-am sucit și m-am învârtit prin jurul rulotei, încercând să-mi dau seama ce-i de făcut. Când a venit Diane acasă, în mâini ținând o ofrandă de pui la rotisor, Gracie încă zăcea pe podea, iar eu n-am putut să zic decât „M-a mușcat“.
   Aș fi vrut să zic mai multe, să explic de ce nu eram vinovată, însă Diane ridicase un deget tremurător: Lasă. Își sunase apoi prietena cea mai bună. Valerie, o femeie la fel de delicată și de mămoasă pe cât era Diane de mătăhăloasă și de fără fasoane. Diane a stat apoi ghemuită lângă chiuvetă, privind pe geam cât Valerie a învelit-o pe Gracie într-o pătură specială. S-au înghesuit, după aceea, în spatele ușii închise a dormitorului, de unde au ieșit apoi, Valerie tăcută lângă Diane, înlăcrimată și frământându-se cât mi-a spus Diane să-mi fac bagajul.
   Acuma, dacă stau să mă gândesc, Valerie trebuie să fi fost iubita lui Diane - noapte de noapte, Diane se băga în pat și vorbea cu ea la telefon până ce adormea. Se sfătuiau în toate, ba aveau chiar și aceeași tunsoare cu șuvițe, nepretențioasă. La vremea aceea nu-mi păsa ce relație aveau.
   Am locuit, apoi, în ultimii doi ani de liceu, cu un cuplu politicos din Alabama, niște rude mai de departe, pe care nu i-am terorizat decât un pic. De atunci, la câteva luni, Diane mă suna. Stăteam cu ea pe fir, ascultând mai ales părâieli parazite și răsuflarea plină de fum a lui Diane. Îmi imaginam cum atârnă partea de jos a gurii ei în dreptul receptorului, cu puful de pe bărbie și alunița de lângă buză, un disc de culoarea cărnii care, îmi spusese odată chicotind, îți îndeplinea dorințe dacă-l frecai.
   Auzeam apoi ceva scârțâind pe fundal și știam că Diane deschide dulăpiorul din mijloc, din bucătărie. Știam locul ăla mai bine decât casa de la fermă. Diane și cu mine scoteam zgomote fără rost, ne făceam că tușim ori strănutăm, apoi Diane zicea „O secundă, Libby“, fără rost, de vreme ce niciuna nu vorbise. Valerie era și ea acolo de obicei și-și vorbeau în surdină, apoi Diane îmi mai oferea cam douăzeci de secunde de conversație și găsea un motiv să închidă.
   Încetase să mai vorbească cu mine după ce scosesem pe piață cartea aia. Atâta mi-a zis: Ce te-a mâncat să faci una ca asta? adică, pentru Diane, ceva relativ moderat, însă care duruse mai mult decât dacă mi-ar fi spus de treizeci de ori să mă duc dracului.
   Știam că Diane avea să aibă același număr, nu s-ar fi mutat în veci - rulota aceea era lipită de ea ca o carapace.

   Am stat 20 de minute să scormonesc prin mormanele de-acasă după vechea agendă telefonică, pe care-o aveam din clasele primare, cu o fetiță roșcovană cu codițe pe copertă, care trebuie să i se fi părut cuiva că aduce cu mine. Mai puțin la zâmbet. Numărul lui Diane apărea la M, de la Mătușa Diane, și numele era scris, violet, cu cursivele mele umflate.
   Ce ton să abordez, cum să explic apelul? Pe de o parte aș fi vrut să-i aud în telefon respirația grea, vocea aceea de antrenor de fotbal răsunându-mi în ureche, Ehei, da’ ce ți-a luat așa de mult să dai un telefon? Pe de altă parte, voiam să aflu ce credea cu adevărat despre Ben.
   Nu-l făcuse niciodată pe Ben cu ou și cu oțet în fața mea, mereu fusese atentă cum vorbește despre el, încă un lucru pentru care, retroactiv, îi datoram mulțumiri.
   Am format numărul, cu umerii strânși mai să-mi atingă lobii urechilor, cu noduri în gât, ținându-mi respirația fără să-mi dau seama de asta decât când  a intrat robotul telefonic și, brusc, am dat aerul afară.
   Era vocea lui Valerie, care-mi cerea să las un mesaj pentru ea sau pentru Diane.
   - Ăă, bună... aici Libby. Voiam să vă salut și să vă zic că mai trăiesc.
   Am închis. Am sunat iarăși.
   - Nu-mi băgați în seamă mesajul de dinainte, vă rog. Sunt Libby, am sunat ca să-mi cer iertare pentru... Of, pentru o groază de lucruri. Și-aș vrea să vorbesc..., am lungit-o în caz că totuși asculta cineva, apoi mi-am lăsat numărul, am închis și m-am pus pe marginea patului, gata să mă ridic, dar fără vreun motiv s-o fac.
   M-am ridicat. Făcusem, în ziua asta, mai multe decât tot anul trecut. Dacă tot eram la telefon, m-am mobilizat să-l sun și pe Lyle, sperând să dau peste mesagerie, dar, ca de obicei, a răspuns. Până să mă agaseze prea tare, am apucat să-i spun că întâlnirea cu Ben mersese bine și că eram gata să aflu cine credea el că ar fi ucigașul. Am rostit totul pe un ton foarte precis, ca și cum aș fi împărțit informația cu lingurița.
   - Am știut c-o să-ți placă de el, am știut c-o să-ți schimbi părerea, s-a umflat el în pene și, încă o dată, am izbutit să nu închid.
   - N-am zis asta, Lyle, am zis că-s gata pentru altă însărcinare, dacă vrei.
   Ne-am întâlnit iarăși, tot la restaurantul cu grătare, împâclit de grăsime. Altă chelneriță bătrână, sau poate aceeași, cu perucă roșie, se zbătea pe-acolo în teniși fleșcăiți, cu fusta mini fâlfâind, aducând cu o străveche antrenoare de tenis. În loc de umflatul care-și admira vaza am dat peste o masă plină cu hipsteri, care-și treceau unii altora cărți de joc erotice din anii ’70 și se hlizeau la tufele de păr ale femeilor.
   Lyle stătea bățos la o masă de alături, cu scaunul sucit ciudat, într-o parte. M-am șezat lângă el și mi-am turnat niște bere din halba lui.
   - Deci a fost cum te-ai așteptat? Ce-a zis? a pornit Lyle, bâțâind din picior.
   I-am spus tot, mai puțin partea cu iepurașul de porțelan.
   - Dar înțelegi ce zicea Magda totuși despre lipsa lui de speranță?
   Înțelegeam.
   - Cred că s-a împăcat cu sentința, am zis, informație împărtășită doar fiindcă tipul îmi dăduse 300 de dolari și voiam mai mult. El crede că-i o penitență fiindcă n-a fost acolo să ne apere sau așa ceva. Nu știu. Aș fi zis că spunându-i de mărturia mea, despre cum am... exagerat, o să vrea imediat să folosească asta, dar... nimic.
   - Legal vorbind, s-ar putea să nu mai însemne mare lucru după atâta timp, a zis Lyle. Magda zice că, dacă vrei să-l ajuți pe Ben, ar trebui să punem laolaltă mai multe probe, și-ți poți retrage mărturia, gen, când depunem dosarul pentru habeas corpus - o să facă un pic de vâlvă. În mometul ăsta e mai mult ceva politic decât o acţiune judiciară. O mulțime de oameni au făcut carieră pe seama cazului ăstuia.
   - Magda pare să știe multe.
   - Conduce grupul ăsta, Societatea Eliberați-l pe Day - totul ca să-l scoată pe Ben din pușcărie. Mă duc și eu pe-acolo uneori, dar pare să fie mai degrabă pentru... fani. Pentru femei.
   - Ai auzit vreodată ca Ben să fi avut vreo relație mai serioasă cu vreo fată? Una dintre femeile alea cu nume gen Molly, Sally sau Polly? Avea un tatuaj.
   - Sally, nu. Polly parcă-i nume de animal de casă - avea văru-meu o cățea cu numele ăsta. E o Molly, dar are, vreo 70 de ani sau pe-acolo.
   În față i-a apărut o farfurie cu cartofi prăjiți. Chelnerița, clar, era alta, la fel de bătrână, dar mult mai prietenoasă.
   Îmi plac chelnerițele care-mi spun scumpi sau dragă, și ea mi-a spus.
   Lyle a mâncat cartofi prăjiți un timp, făcându-și băltoace de ketchup pe marginea farfuriei, apoi sărându-și și piperându-și ketchupul. Lua câte o singură bucată de cartof, o înmuia în sos și și-o băga în gură, grijuliu ca o fată simandicoasă.
   - Bun, acuma spune-mi cine crezi tu că-i făptașul, l-am îndemnat într-un târziu.
   - Cine ce?
   Am dat ochii peste cap și mi-am lăsat capul în palme, de parcă gata, era prea mult pentru mine, și aproape că era.
   - A, da. Cred că Lou Cates, tată lui Krissi Cates, e făptaşul, a spus și s-a lăsat pe spătar satisfăcut, de parcă ar fi câștigat la un joc cu enigme polițiste.
   Krissi Cates, numele îmi părea vag cunoscut. Am încercat să mă dau știutoare în fața lui Lyle, dar n-a mers.
   - Nu știi cine-i Krissi Cates, așa-i?
   Văzând că tac, a căpătat un ton șmecher, condescendent.
   - Krissi Cates era în clasa a cincea la școala ta, la școala lui Ben. În ziua când a fost omorâtă familia ta, poliția îl căuta pe Ben să-l interogheze - fata îl acuzase că ar fi molestat-o.
   - Ce?
   - Mda.
   Ne-am holbat unul la altul, cu priviri identice, gen „eşti dus“.

.......................................................