Locuri întunecate, Gillian Flynn

 .............................................

4-9

         Lyle a clătinat din cap.

   - Când ai spus că lumea nu vorbește chestii cu tine, n-ai glumit.
   - N-a depus mărturie împotriva lui Ben..., am început.
   - Nu, nu. E singura chestie deșteaptă pe care a făcut-o apărarea lui Ben, să le prezinte, molestarea și crimele, ca și cum n-ar fi fost nicio legătură legală între ele. Dar juriul era cu siguranță pornit pe el. Toată lumea din împrejurimi auzise că Ben o agresase pe fetița aceea drăguță, dintr-o familie de treabă, și asta a dus probabil, ziceau ei, la „crimele satanice“. Știi cum e cu bârfele astea.
   - Bun, și chestia cu Krissi Cates a ajuns la judecată? am întrebat. Au dovedit că Ben i-a făcut ceva?
   - N-a mai continuat - nu l-au pus sub acuzare, a zis Lyle. Familia Cates a făcut o înțelegere rapidă cu școala, apoi s-au mutat. Dar știi ce cred eu? Cred că Lou Cates a venit la voi acasă, în noaptea aia, ca să-l ia la întrebări pe Ben. Cred că Lou Cates, un tip solid, gen, a vrut niște răspunsuri, și-apoi...
   - A dat într-o așa turbare, că s-a hotărât să ucidă întreaga familie? Nu are niciun sens.
   - Gagiul a făcut 3 ani pentru ucidere din culpă când era mai tânăr, asta am aflat, cică ar fi aruncat cu o bilă de biliard, a zburat-o din fundul grădinii în capul unui tip și l-a omorât. Avea o fire violentă. Dacă Lou Cates ar fi crezut că fata i-a fost agresată, pot să văd furie turbată. Și după aia a lăsat, gen, pentagramele și celelalte chestii ca să nu fie bănuit.
   - Mm, nu se leagă deloc.
   Dar tare aș fi vrut să se lege.
   - Nu se leagă nici ideea că fratele tău e făptaşul. E o crimă dementă, mare parte din cele petrecute n-o să se lege. De-asta sunt oamenii atât de obsedaţi de crimele astea. Dacă s-ar lega, n-ar mai fi mistere, este?
   N-am zis nimic. Avea dreptate. Am început să-mi fac de lucru cu sarea şi piperul, puse în recipiente surprinzător de finuţe pentru o speluncă.
   - Dar nu crezi că ar trebui măcar, gen, să vezi ce și cum? m-a presat Lyle. Acuzațiile astea grave, oribile, să explodeze în aceeași zi în care ți-a fost omorâtă familia?
   - Presupun. Tu ești șeful.
   - Zic deci că, până îl găsești pe Runner, să vezi dacă nu găsești pe cineva din familia Cates dispus să vorbească cu tine. Cinci sute de dolari dacă e Krissi sau Lou. Vreau să văd doar dacă mai spun și acum aceeași poveste despre Ben. Dacă nu-i mustră conștiința, gen. Adică sunt sigur c-au minţit. Așa-i?
   Mă simțeam iarăși nesigură. Credința mea n-ar fi trebuit încercată chiar acum. Dar m-am agățat totuși, de o stranie certitudine: pe mine Ben nu mă molestase niciodată. Dacă era pedofil, n-ar fi început cu o fetiță aflată acasă, la îndemână?
   - Așa-i.
   - Așa-i, a repetat Lyle.
   - Dar nu-s sigură că o să am mai mult noroc decât tine. Sunt, adică, sora tipului care se zice că ar fi molestat-o.
   - Ei bine, am încercat și n-am ajuns nicăieri, a dat din umeri Lyle. Nu-s bun la chestii din astea.
   - Ce chestii?
   - De finețe.
   - A, păi eu sunt bună, clar.
   - Excelent. Și, dacă o să poți stabili o întâlnire, mi-ar plăcea să vin și eu.
   Am dat în tăcere din umeri, m-am ridicat, plănuind să-l las pe el să plătească, dar mi-a strigat numele înainte să fac trei pași.
   - Libby, știi că ai în buzunar solnița și râșniţa de piper?
   M-am oprit o secundă, m-am gândit inițial să mă prefac uimită - mamă, ce gură-cască sunt. Dar în loc de asta am înclinat doar din cap și am dat buzna pe ușă afară. Îmi trebuiau.
   Lyle o găsise pe mama lui Krissi în Emporia, Kansas, unde locuia cu al doilea soț al său, cu care făcuse și-o fată, la aproape 20 de ani după prima. Lyle lăsase niște mesaje mai demult, la care femeia nu răspunsese. Până aici izbutise să ajungă.
   Niciodată să nu lași un mesaj pentru cineva de care chiar vrei să dai. Nu, tot suni și suni până răspunde - de nervi, de curiozitate sau de teamă - apoi dai pe gură ce trebuie ca să ții omul pe fir.
   Am sunat-o de 12 ori pe mama lui Krissi până să răspundă și-atunci, la repezeală, am zis:
   - Sunt Libby Day, sora mai mică a lui Ben Day, îl mai țineți minte pe Ben Day?
   Am auzit cum niște buze moi se desfac cu un plescăit, apoi o voce slabă a murmurat:
   - Da, îl mai țin minte pe Ben Day. Ce doriți, vă rog?
   Ca și cum aș fi fost un vânzător prin telefon.
   - Aș vrea să vorbesc cu dumneavoastră sau cu cineva din familie despre acuzațiile pe care i le-a adus fiica dumneavoastră, Krissi, lui Ben.
   - Nu vorbim despre asta... cum te numești, ăă, Lizzy? M-am recăsătorit și am foarte puține legături cu fosta familie.
   - Știți cum pot să dau de Krissi sau de Lou Cates?
   A slobozit un oftat, ca și cum ar fi suflat o gură de fum.
   - Lou e prin vreun bar, undeva prin Kansas, bănuiesc. Krissi? Ia-o pe I-70 spre vest, ceva mai încolo de Columbia. Fă la stânga, pe la cluburile alea de striptease. Și să nu mai suni.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 12:51 p.m.

   Luă o bucată de hârtie colorată din coșul lui Krissi, o împături în două, scrise pe ea „E vacanța de Crăciun și mă gândesc la tine - Ghici cine?“ Cu un B la final.
   Avea să-i placă la nebunie. Se gândi să ia ceva din coșul lui Krissi și să pună într-al lui Libby, dar hotărî să n-o facă totuși. Dacă Libby apărea cu ceva drăguț, ar fi dat de bănuit. Se întrebă câtă bășcălie se făcea, la școală, pe seama lui și a surorilor lui. Cele trei fete își împărțeau o garderobă și jumătate. Michelle cu puloverele lui vechi, Debby îmbrăcată cu ce pica de la Michelle, iar Libby cu ce mai rămânea: blugi peticiți de băiat, bluze de baseball pătate, rochii ieftine, împletite, pe care burta lui Debby le deforma.
   Cu Krissi era altfel. Toate hainele ei stăteau ca turnate. Și Diondra la fel, cu blugii ei perfecți. Dacă blugii Diondrei păreau roși, asta era fiindcă așa era la modă, dacă aveau pete decolorate era fiindcă-i cumpărase cu pete decolorate. Diondra avea ditai alocația, îl luase și pe el la cumpărături de câteva ori, îi ținuse hainele să le probeze ca unui copilaș, îi zisese să zâmbească. Îi zisese, făcându-i cu ochiul, că îi rămâne dator. Nu era sigur că tipii ar trebui să lase fete să le cumpere țoalele, nu era sigur dacă asta era sau nu mișto. Domnul O’Malley, dirigintele lui, glumea mereu despre cămăşile pe care îl obliga soţia să le poarte, însă domnul O’Malley era însurat. În fine.
   Diondrei îi plăcea de el în negru şi bani n-avea să-şi cumpere altceva. Afurisita de Diondra își făcea damblaua, ca întotdeauna.
   Ăsta era un alt motiv pentru care era fain să umble cu Krissi: ea presupunea că el e mișto fiindcă avea 15 ani, și pentru 15 ani părea nespus de matur. Nu ca Diondra, care râdea de el în cele mai aiurea momente. O întreba: „Ce-i așa de distractiv?“, iar ea nu făcea decât să se hlizească cu gura închisă și să mormăie. „Nimic. Ești drăguț“. Când încercaseră prima oară să facă sex, fusese așa de împiedicat cu prezervativul, că o făcuse să râdă și-și pierduse erecția. A doua oară îi înhățase prezervativul, îl azvârlise prin cameră, zisese că-și bagă picioarele și-l împinsese în ea.
   Acum i se sculase numai gândindu-se la asta. Tocmai lăsa bilețelul în coșul lui Krissi, cu pula tare ca naiba, când o văzu pe doamna Darksilver, învățătoarea de la clasa a doua.
   - Hei, Ben, ce faci pe-aici? zâmbi ea.
   Era în blugi și pulover, cu mocasini în picioare; păși legănat către el, încărcată cu un panou de afișaj și o panglică ecosez.
   Își întoarse fața de la ea și dădu să se întoarcă pe coridor, spre liceu.
   - A, nimic, voiam doar să las ceva în coșul surorii mele.
   - Păi nu fugi așa, vino să mă îmbrățișezi măcar. Nu te mai văd deloc de când te-ai făcut băiat mare, de liceu.
   Înainta spre el, mocasinii lipăiau pe ciment, avea pe față zâmbetul ăla larg, roz, și bretonul tăiat drept deasupra sprâncenelor. Copil fiind, făcuse o pasiune pentru ea, pentru părul acela negru, lucios. Se îndepărtă acum de-a binelea și dădu s-o apuce șontâc-șontâc spre ușă, cu pula încă împungând în cracul pantalonilor. Dar chiar când se întoarse cu spatele, își dădu seama că ea observase. Își alungă zâmbetul de pe față și făcu o grimasă dezgustată, stânjenită. Nici nu mai spuse nimic și așa își dădu seama că i-o văzuse. Se uita la coșul lângă care se aflase el - al lui Krissi Cates, nu al soră-sii.
   Se simțea ca un animal pășind așa, împiedicat, ca un căprior rănit căruia trebuia să-i pună cineva capăt zilelor.
   Un glonț și gata. Uneori îl străfulgerau imagini cu puști, o țeavă lipită de tâmplă. Într-un caiet scrisese un citat din Nietzsche, pe care-l găsise răsfoind o carte cu citate, cât aștepta ca echipa de fotbal să iasă din clădire, ca să poată face curat:
   „E întotdeauna o alinare să te gândești la sinucidere; te ajută să treci peste multe nopți proaste.“
   El, unul, n-avea totuși să se sinucidă în veci. Nu voia să fie ciudatul tragic pe care să-l căineze fetele văzându-l la știri, deși nu vorbiseră niciodată cu el în realitate.
   Asta, cumva, părea și mai jalnic decât viața lui de-acum.
   Totuși, nopțile, când lucrurile stăteau rău de-a binelea și se simțea mai prins în capcană și fără pic de coaie, îi plăcea să-şi imagineze cum ar fi. Să deschidă dulăpiorul cu arme al maică-sii (cifrul 5-12-69, aniversarea căsătoriei părinților, ajunsă acum o glumă), să ia în mâini greutatea aceea plăcută de metal, să vâre câteva cartușe în magazie, la fel de ușor cum ai apăsa tubul cu pastă de dinți, să își apese țeava de tâmplă și să tragă. Trebuia să tragă imediat, cu arma la tâmplă și degetul pe trăgaci, sau ar fi putut să se convingă să n-o mai facă. O singură mișcare - și te duci la pământ ca o haină căzută de pe umeraș. Pleosc... pe podea, după care devii problema altora.
   Nu plănuia să facă așa ceva, dar, când voia să se ușureze și nu putea să și-o frece, sau și-o frecase deja și nu fusese de-ajuns, la asta se gândea. Lungit pe podea, pieziș, un trup ca un maldăr de rufe murdare așteptând să fie strânse. Se năpusti printre uși și pula i se înmuie, ca și cum simpla intrare în școală i-ar fi tăiat bărbăția. Înșfăcă găleata și-o duse în debara, apoi se spălă pe mâini cu săpun.
   O apucă spre casa scării, către intrarea din spate; un pâlc de elevi mai mari trecură pe lângă el, îndreptându-se spre parcare; își simțea capul încins pe sub părul negru, își imagina ce credeau - că-i un ciudat, cum credea și antrenorul - dar nu spuseră nimic, nici măcar nu-l priviră, de fapt. La 30 de secunde după ieșirea lor dădu ușile de perete și văzu soarele strălucind deasupra zăpezii de un alb tulburător. Dacă ar fi fost un videoclip, acum venea chitara, soloul cel dur... uiiiimm!
   Afară, gagiii ceilalți se îndesau într-o camionetă și-o luau din loc trasând bucle leneșe prin parcare. Desfăcu lanțul de la bicicletă, simțind că-i zvâcnește capul; o picătură de sânge îi căzu pe ghidon. O șterse cu degetul, pe care și-l trecu apoi peste pârâiașul de pe frunte și, fără să se gândească, și-l băgă în gură, ca și cum ar fi fost uns cu dulceață.
   Avea nevoie să se descarce. Bere și poate un joint, să se mai liniștească un pic. Singurul loc unde putea să-ncerce era la Trey. Nu era de fapt casa lui Trey, Trey nu spunea niciodată unde locuia, dar dacă nu era la Diondra, atunci cel mai probabil îl puteai găsi la Adăpost, pe un drum lung și neasfaltat de după autostrada 41, mărginit de șiruri de arbuști de mărul-calului, apoi urma un luminiș mare, cu o magazie făcută din tablă groasă.
   Chestia zuruia în vânt. Pe timp de iarnă, înăuntru bâzâia un generator, suficient cât să pună la treabă niște calorifere și un televizor cu recepție proastă. Zeci de mostre de mochetă se vedeau zăcând pe podeaua de pământ, pătrățele stridente și puturoase; mai erau și niște cana- pele vechi și urâte, de căpătat. Lumea se aduna pe lângă caloriferele electrice, fumând, ca și cum ar fi fost focuri de tabără. Era bere peste tot - țineau cutiile la rece, în fața ușii - și toată lumea avea jointuri. De obicei, la un moment dat se întâmpla și câte un drum la supermarket, și ăla pe care pica corvoada se întorcea cu zeci de porții de burrito, unele făcute la microunde, altele tot înghețate.
   Dacă le rămâneau în plus, înghesuiau porțiile de burrito pe lângă cutiile cu bere.
   Ben nu mai fusese acolo fără Diondra, era gașca ei, dar unde altundeva să se ducă? Dacă apărea cu fruntea paradită era sigur că avea să capete înclinări morocănoase din cap și-o cutie de Beast. N-aveau să fie, poate, prietenoși - Trey nu era niciodată tocmai prietenos - dar contravenea codului lor să facă vânt cuiva. Ben era sigur că avea să fie cel mai tânăr de pe-acolo, deși fuseseră unii și mai tineri încă: odată apăruse un cuplu cu un băiețel, îmbrăcat doar cu o pereche de blugi.
   Cât se făcuse muci lumea, puștiul stătuse liniștit și-și supsese degetul pe sofa, holbându-se la Ben. Cei mai mulți totuși aveau 20-21, vârsta la care ar fi trebuit să se ducă la facultate, asta dacă n-ar fi lăsat baltă liceul.
   Aşadar avea să treacă pe acolo și poate, cine știe, o să le placă de el, iar Diondra n-avea să-i mai spună Bobi (de la Bobiță) de fiecare dată când îl ducea acolo. Aveau să-l lase, măcar, să bea și el o bere și să stea câteva ore într-un colțișor.
   Ar fi fost poate mai isteț să se ducă acasă, dar mai dă-o naibii.
   Magazia vuia când ajunse Ben, pedalând, și tăblăria vibra de la solourile de chitară de dinăuntru. Tipii ăștia, uneori, aduceau și boxe cu ei și dădeau la instrument până le spărgeau tuturor urechile. Ăsta, care cânta acum, era bunicel - un cântec de la Venom, perfect pentru dispoziția lui. ZamDAMdabam! Zgomot de călăreți care sosesc în trombă, jefuitori și incendiatori. Zgomotul haosului.
   Lăsă bicicleta să cadă în zăpadă și își lăsă mâinile să cadă, își pocni vertebrele gâtului. Capul îl durea acum, și-l simțea dogit, nu era așa de ușor de ignorat ca o durere de cap normală. Și crăpa de foame. Se fâțâise pe autostradă, în sus și-n jos, încercând să se convingă să cotească spre magazie. Îi trebuia o poveste bună pentru tăietura de pe față, ceva care să nu-i aducă mizerii gen aoleu, copilașul a picat în bot de pe bicicletă. Visa acum că Diondra sau Trey aveau să apară exact la timp, să-l escorteze înăuntru, fără fasoane, toți să zâmbească și să-i dea ceva de băut când intra.
   Dar trebuia să se ducă singur. Vedea numai zăpadă, kilometri întregi în jur, și nicio mașină. Împinse cu bocancul ușa batantă și se strecură înăuntru, în vreme ce chitara scheuna ca un animal încolţit. Ben îl mai văzuse pe tipul care cânta. La un moment dat pretinsese că făcuse parte din echipa de turnee a trupei Van Halen, dar nu prea dădea detalii despre cum decurseseră turneele.
   Aruncă o privire pe lângă Ben, fără să-l bage în seamă, cu ochii înălțați spre o mulțime imaginară. Patru gagii și o tipă, toți cu părul oxigenat, șmecher, toți mai în vârstă ca el, își treceau un joint, lățiți pe peticele de mochetă. Abia dacă-l învredniciră cu o privire. Cel mai urât dintre tipi avea mâinile pe șoldurile fetei, care stătea întinsă peste el ca o pisică. Avea un nas ca un ciot, fața îi era roșie de acnee și părea luată bine.
   Ben păși prin încăpere - era un spațiu uriaș între ușă și pătratele de mochetă - și se așeză pe un petic verde, cam la un metru și ceva de grup, având grijă să-și mențină oblică privirea, ca să-i poată saluta din cap. Nu mânca nimeni, nici vorbă să capete așa ceva.
   Dacă ar fi fost Trey, ar fi clătinat din cap și-ar fi zis „dă și mie niște chestie din aia, bine?“, și măcar ar fi fumat ceva cu ei.
   Chitaristul, Alex, era de fapt ca lumea. O chitară era încă un lucru pe care-l voia Ben, un Floyd Rose Tremolo.
   Se prostise cu una în Kansas City, după ce intrase cu Diondra într-un magazin de chitare, și i se păruse fain, ceva ce-ar fi putut să prindă. Să învețe, măcar, niște piese beton, să se-ntoarcă aici și să zgâlțâie magazia. Toți pe care-i știa aveau câte ceva la care erau buni, fie și la cheltuit de bani, ca Diondra. Ori de câte ori îi spunea ce-ar vrea să învețe, lucruri pe care voia să le facă, ea râdea și-i spunea că ar fi trebuit, de fapt, să-și facă rost de-un serviciu bine plătit.
   „Mâncarea-i pe bani, curentul costă, tu nu pricepi“, zicea. Diondra plătea o groază de facturi acasă, fiindcă părinții îi erau atât de mult timp plecați, asta era drept, dar nu tot cu banii împuțiți ai părinților plătea facturile?
   Ben nu era tocmai sigur că era așa un lucru uimitor să poți scrie un cec. Se întrebă cât era ceasul, dorindu-și să se fi dus la ea acasă, s-o aștepte acolo. Acum trebuia să mai atârne pe-aici vreo oră sau două, ca să nu creadă ceilalți că pleca fiindcă nu vorbea nimeni cu el. Încă avea pantalonii umezi de la apa vărsată din găleată, și simțea, ridicându-se de pe piepții cămășii, un iz de ton învechit.
   - Hei, zise fata. Hei, puștiu’.
   Ridică privirea spre ea, cu părul căzut pe un ochi.
   - N-ar trebui să fii la școală și din astea? zise fata, împiedicat. Ce cauți aici?
   - E vacanță.
   - Zice că-i vacanță, îi transmise ea prietenului său.
   Tipul, un slinos cu obrajii supți, cu o dâră de mustață, îi aruncă o privire.
   - Știi pe cineva pe-aici? întrebă prietenul.
   Ben făcu un gest spre Alex.
   - Îl știu pe el.
   - Hei, Alex, îl știi pe puștiul ăsta?
   Alex se opri din cântat, încremeni cu picioarele crăcănate, într-o poză de rocker, apoi se uită la Ben, ghemuit pe podea. Clătină din cap.
   - Noo, omule. Nu umblu cu puști de gimnaziu.
   Era genul de mizerii pe care i le făceau tot timpul.
   Ben crezuse că părul lui proaspăt vopsit avea să-l ajute, să-l facă să arate mai puțin tânăr. Dar tipii ăștia se tot luau de el ori îl ignorau. Era ceva în felul cum arăta, sau cum pășea, ori avea ceva în sânge. Era mereu ales aproape printre ultimii la orice joc de echipă - băiatul pe care-l luai înainte să trebuiască să alegi dintre nătărăii cei mari.
   Băieții păreau să-și dea seama instantaneu; flirtau cu Diondra, în fața lui, tot timpul. Ca și cum ar fi știut că pula i se zgârcea un pic atunci când intra într-o cameră. Ei, dă-i în mă-sa, se săturase de povestea asta.
   - Să-mi sugi pula, mormăi Ben.
   - Uaaa! Puștiulică s-a enervat!
   - Arată ca și cum s-ar fi bătut, zise fata.
   - Gagiule, gagiule, te-ai bătut cu cineva?
   Acum muzica se oprise complet. Alex își sprijinise chitara de un perete înghețat și fuma cu ceilalți, rânjind și bâțâind din cap. Vocile bubuiau și răsunau în pereții de tablă, ca niște artificii.
   Ben încuviință.
   - Mda, cu cine?
   - Nu-l știi tu.
   - A, îi știu cam pe toți. Încearcă-mă. Cine-a fost, fratele tău mai mic? Te-a caftit frățiorul?
   - Trey Teepano.
   - Minți, zise Alex. Ăsta ți-ar face curu’ arșice.
   - Te-ai bătut cu ticălosul ăla indian? Trey nu-i pe jumate indian? făcu prietenul fetei, ignorându-l acum pe Alex.
   - Da’ ce-are a face asta, Mike? întrebă unul dintre prietenii lui.
   Trăgea dintr-o țigară cu iarbă ținută într-o agrafă de păr, a cărei pană roz flutura în frig. Fata termină jointul și își băgă agrafa la loc în păr. Un cârlionț cenușiu îi căzu, strâmb, pe frunte.
   - Am auzit că face niște chestii de groază, zise Mike. Chestii pe bune, invocări ale lui Satan.
   Trey era o făcătură, din câte își dădea seama Ben.
   Vorbea despre întâlniri speciale la miez de noapte în Wichita, unde se vărsa sânge în tot soiul de ritualuri.
   Apăruse și la Diondra într-o noapte de octombrie, drogat, fără cămașă și mânjit de sânge. Se jurase că el și prietenii lui omorâseră niște vite, pe lângă Lawrence. Zisese că se gândiseră să meargă și în campus, să răpească pe vreunul ca să-l sacrifice, dar că se rupsese zdravăn și n-o mai făcuse. Poate că era și ceva adevăr acolo - apăruse la știri peste tot în ziua următoare, patru vaci omorâte cu macetele, rămase fără măruntaie. Ben văzuse poze: toate zăceau pe-o parte, ca niște ditamai movilele, cu picioarele alea jalnice, cu monturi. Era al dracului de greu să omori o vacă, exista un motiv pentru care se făceau chestii trainice din pielea lor. Sigur, Trey trăgea de fiare câteva ore pe zi, pe ritm de metal, împingea, pufnea, înjura, Ben văzuse cum merge. Trey era un pachet de mușchi arogant și bronzat și probabil că ar fi putut să omoare o vacă cu maceta, și probabil că era și destul de dus ca să facă asta pentru distracție. Dar partea cu Satan? Ben se gândea că Diavolul ar fi vrut ceva mai folositor decât măruntaie de vacă. Aur.
   Poate un copil. Ca să-ți arăți loialitatea, ca atunci când bandele îl pun pe noul-venit să împuște pe cineva.
   - Face, zise Ben. Facem amândoi. Suntem băgați în chestii foarte întunecate.
   - Credeam c-ai zis că v-ați bătut, spuse Mike și, într-un târziu, căută cu mâna la spate, într-un răcitor de polistiren și-i întinse lui Ben o bere Olympia Gold, rece ca gheața.
   Ben o dădu pe gât, întinse mâna după încă una, și fu surprins că, în loc să fie luat la trei păzește, chiar mai căpătă una.
   - Ne batem. Când faci chestiile pe care le facem noi, ajungi la bătaie.
   Suna la fel de vag ca și poveștile cu turnee ale lui Alex.
   - Ai fost printre ăia care au omorât vacile? întrebă fata.
   Ben încuviință.
   - A trebuit. Așa a fost comanda.
   - Ciudată comandă, omule, zise tipul tăcut din colţ. Ăla era hamburgherul meu.
   Râseră cu toții, iar Ben încercă să arate calm, dar dur.
   Două beri pe stomacul gol și se simțea amețit deja, dar nu voia să pară un prăpădit.
   - De ce omorâţi vaci? întrebă fata.
   - Te simți bine, îți satisface niște cerințe. Nu poți să fii în club doar așa, chiar trebuie să faci chestii.
   Ben vânase o grămadă, taică-său îl luase o dată, apoi maică-sa insistase să meargă cu ea. Să devină mai apropiaţi, gen. Ea nu-și dădea seama cât de jenant era să mergi la vânătoare cu maică-ta. Dar maică-sa îl învățase să tragă ca lumea, cum să se descurce cu reculul, când să apese pe trăgaci, cum să aștepte și să aibă răbdare cu orele. Ben împușcase și omorâse zeci de animale, de la iepuri până la căprioare.
   Se gândea, acum, la șoareci, la pisica ce dăduse iama într-un cuib și, după ce înghițise vreo 2-3 nou-născuți, mai adusese vreo 6 pe treptele din spate. Runner tocmai o ștersese - a doua oară - așa că Ben trebuise să-i scurteze de zile. Se foiseră tăcuți, zbătându-se ca niște țipari rozalii, cu ochii lipiți și, până să alerge el de vreo două ori între hambar și casă, încercând să-și dea seama ce-i de făcut, îi năpădiseră furnicile. Luase, în cele din urmă, o lopată și-i făcuse una cu pământul, cu bucățele de carne aterizându-i pe brațe, se înfuriase și mai mult, cu fiecare izbitură a lopeții se înfuriase și mai mult.
   Mă crezi un pămpălău, Runner, așa mă crezi! Când terminase, pe pământ nu se mai vedea decât o pată lipicioasă.
   Transpirase; când ridicase privirea o văzuse pe maică-sa privindu-l de după ușa de plasă. În seara aceea, la cină, fusese tăcută, cu expresie îngrijorată și ochi triști. Îi venea să se întoarcă spre ea și să-i zică Uneori te simți bine să te iei de ceva. În loc să fii mereu tu ăla, de care se iau alții.
   - Cum ar fi? îl îmboldi fata.
   - Ăă... păi, uneori trebuie să moară câte ceva. Trebuie să le omorâm. Cum și Isus are nevoie de sacrificii, la fel și Satan.
   Satan, o spuse de parcă ar fi fost un nume oarecare.
   Nu părea fals și nu părea înfricoșător. Părea normal, ca și cum chiar ar fi știut despre ce vorbește. Mai că și-l închipuia, un gagiu cu față alungită și cu coarne, cu ochi din ăia mari, de țap.
   - Chiar crezi în rahatul ăsta... ăă, cum ziceai că te cheamă?
   - Ben. Day.
   - Ben-Gay?
   - Mda, pe asta n-am mai auzit-o.
   Ben mai luă o bere din răcitor, fără să ceară voie, dăduse peste picioarele câtorva de când începuse discuția, și, cum băutura îl calma, tot ce spunea, toate rahaturile care-i ieșeau din gură, păreau de necontestat. Putea să devină un tip de necontestat, vedea asta, chiar și cu chestia de la urmă, tâmpitul ăla, cu gluma lui cu tot.
   Aprinseră încă un joint, fata își scoase iarăși agrafa și șuvița aceea ridicolă și prietenoasă căzu iar pe frunte, fără agrafă nu mai arăta așa de drăguță.
   Ben trase, absorbi o cantitate rezonabilă, dar - să nu tușești, să nu tușești - nu destul cât să-i zgârie gâtul. Era chestie de pe câmp, din aia care te rupea murdar. Te făcea paranoic și trăncănitor în loc să te relaxeze. Ben avea o teorie, că toate zoaiele chimice de la toate fermele intrau în pământ și erau absorbite de plantele astea rele, lacome. Le infectau: insecticidul și fertilizantul verde-intens se vârau acum prin toate cavernele plămânilor, îi intrau în creier.
   Fata se uita, acum, la el, cu privirea aceea toropită pe care o avea Debby când se uita prea mult la TV, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar îi era prea lene să miște buzele. Voia ceva de mâncare.
   Diavolului nu-i e niciodată foame. Asta îi venise, din senin, vorbele îi apăruseră în minte ca o rugăciune.
   Alex se apucase iar de chitară, cântă niște Van Halen, AC/DC, o melodie Beatles și începu, deodată, să ciupească „O Little Town of Bethlehem“, iar zdrăngăneala aia îl făcu pe Ben să simtă și mai tare durerea de cap.
   - Ei, fără colinde, lui Ben nu-i place așa ceva, strigă Mike.
   - Să-mi trag palme, îi curge sânge! zise fata.
   Tăietura din frunte se deschisese, iar acum sângele îi picura pe față lui, și i se scurgea pe pantaloni. Fata încercă să-i întindă un șervețel de hârtie, dar îi făcu din mână că nu vrea și-și întinse sângele pe față, ca și cum s-ar fi pictat pentru război.
   Alex se oprise din cântat și acum stăteau toți și se holbau la Ben, cu zâmbete stinghere și umeri țepeni, încercând să se depărteze ușurel de el. Mike îi întinse jointul ca pe o ofrandă, din vârful degetelor, ca să evite contactul. Ben n-avea chef, dar trase iarăși puternic, simțind cum fumul acru îi arde încă o dată plămânii.
   Atunci ușa batantă scânci și Trey intră în magazie.
   Se opri, cu brațele încrucișate și picioarele înfipte în pământ, și-și învârti ochii prin cameră, aruncându-și apoi capul pe spate, de parcă Ben ar fi fost un pește stricat.
   - Ce cauți aici? Unde-i Diondra?
   - E-n Salina. M-am gândit să trec pe aici, să-mi mai omor timpul. M-am distrat cu lumea pe-aici.
   - Am auzit de bătaia voastră, zise fata, cu un zâmbet șiret, cu colțurile gurii înălțate. Și de alte chestii rele.
   Trey, cu părul lung, neted și negru și cu fața sculptată, avea o expresie impenetrabilă. Se uită spre grupul de pe jos și la Ben, ghemuit acolo cu ei, părând, pentru prima dată, că nu știe exact cum să reacționeze.
   - Mda, și ce-a spus?
   Cu ochii pe Ben, înhăță o bere de la fată, fără să-și mute privirea. Ben se întrebă dacă se culcase cu ea, fiindcă Trey afișa același dispreț cu care-l văzuse, odată, că se purtase cu o fostă iubită: Nu-s supărat, trist sau bucuros că te văd. Mă doare-n cur. Nu miști nimic în mine.
   - Chestii despre Diavol și ce faceți voi... ca să-l ajutați, zise fata.
   Trey se apucă, atunci, să rânjească și se așeză în fața lui Ben - care evita contactul vizual.
   - Hey, Trey, zise Alex. Tu ești indian, nu?
   - Mda, vrei să te scalpez?
   - Dar nu sută la sută, parcă?
   - Mama e albă. Nu umblu cu gagici indiene.
   - De ce nu? întrebă fata trăgându-se de pana de la agrafă, încurcând metalul prin bucle.
   - Fiindcă lui Satan îi place păsărica albă.
   Trey zâmbi și-și înclină capul, privind-o, iar ea începu să chicotească, apoi însă, fiindcă își păstra aceeași expresie, închise gura; prietenul ei cel urât îi trecu din nou mâna pe după șold.
   Le plăcuse ce înșirase Ben, însă cu Trey te lua tremuriciul. Stătea cu picioarele aproape încrucișate, cercetându-i cu o privire care, la suprafață, părea prietenoasă, însă cu totul lipsită de căldură. Și, în vreme ce corpul îi era așezat într-o poziție relaxată, membrele, toate, le ținea în poziții incomode, încordate. Părea cu totul lipsit de îngăduință, răutăcios. Nimeni nu se oferi să mai dea drumul la joint.
   Rămaseră așa, tăcuți, câteva minute, iar purtarea lui Trey îi făcea pe toți să se simtă stingheriţi. De obicei, era gălăgios, o făcea pe deșteptul, dădea pe gât bere după bere, însă la supărare era ca și cum ar fi întins sute de degete invizibile ca să-i apese pe toți pe umeri. Să-i tragă la pământ.
   - Vrei să mergem? îl întrebă, brusc, pe Ben. Sunt cu mașina. Am și cheile de la Diondra. Putem merge la ea până se-ntoarce, are și cablu. Mai bine decât în cotețul ăsta înghețat.
   Ben dădu din cap că da, făcu grăbit din mână celorlalți și-l urmă pe Trey, care era deja afară, aruncându-și cutia de bere în zăpadă. Ben clar nu era în apele lui. I se încurcau vorbele-n gură și, urcând în GMC, încercă să bâlbâie niște scuze înspre Trey, care tocmai îi salvase pielea, din motive incerte. De ce avea cheile Diondrei? Probabil fiindcă le ceruse. Ben nu se gândea să ceară îndeajuns.
   - Sper că ești gata să susții chestiile pe care le ziceai acolo, spuse Trey trăgând de schimbătorul de viteze.
   GMC-ul era ca un tanc și Trey îl conduse drept peste câmpuri, prin miriști de porumb și canale de irigații, obligându-l pe Ben să se țină bine de brațul banchetei ca să nu-și muște limba. Trey aruncă o privire plină de înțelesuri spre Ben.
   - Da, sigur.
   - Poate-n seara asta devii bărbat. Poate.
   Trey dădu drumul la casetofon. Iron Maiden, în mijlocul cântecului, da, la naiba, și cuvintele sâsâind spre Ben: 666... Satan... Sacrificiu.
   Ben primi muzica în minte, simțind că-i sfârâie creierul, simțindu-se furios și întărâtat, cum se simțea întotdeauna pe metal, chitara nu-i dădea drumul, îl făcea tot mai încordat, îl făcea să-și zgâlțâie capul în sus și-n jos, tobele îi izbeau șira spinării, era plin de demența asta care nu-l mai lăsa să judece limpede, nu-l mai slăbea din zguduială. Își simțea trupul întreg ca pe un pumn strâns, gata să izbească.

   Libby Day
   Acum

   Bucata de autostradă I-70 dintre Kansas City și St.Louis însemna ore întregi de condus absolut odios.
   Drum plat, de-un galben tern, înțesat cu reclame: un fetus încovrigat ca un pisoi (Avortul oprește o inimă ce bate); o sufragerie înroșită de girofarul ambulanței (Specialiști în curățarea locului infracțiunii); o femeie cu înfățișare comună făcând ochi dulci unor motocicliști în trecere (Hot Jimmy, Club pentru Domni). Panourile care solicitau să-l iubești pe Isus alternau cu cele ce promiteau lichidări de stoc la pornoşaguri, iar reclamele la restaurante foloseau fără milă ghilimelele prin locuri nepotrivite: Herb’s Highway Diner - Cea mai „bună“ mâncare din oraș; Jolene’s Rib House - Veniți să gustați din „delicioasele“ noastre coaste picante.
   Mă însoțea Lyle. Dezbătuse ce avantaje și dezavantaje avea dacă venea cu mine (poate că m-aș fi înțeles mai bine cu Krissi, că tot eram femei amândouă; pe de altă parte, el știa mai bine partea asta a cazului; dar totuși putea să devină prea surescitat, s-o întrebe prea multe și s-o dea în bară, uneori îl lua valul, dacă avea vreun defect ăsta era, că-l lua uneori valul; apoi, iarăși, 500 de dolari însemna o groază de bani și se simțea cumva îndreptățit, fără supărare, să vină și el). În cele din urmă îi aruncasem, la telefon, că o să trec pe la Sarah’s Pub în 30 de minute și că, dacă îl găseam în față, putea să meargă. Și zbang, trântisem receptorul.
   Acum se tot foia lângă mine, sucind la închizătoarea portierei, făcându-și de lucru cu radioul, citind toate panourile cu voce tare, de parcă ar fi încercat să se convingă singur că-i pe drumul cel bun.
   Am trecut pe lângă un depozit de artificii mare cât o catedrală și pe lângă cel puțin trei locuri unde murise cineva, marcate cu cruci albe, mici, și flori de plastic ce adunau praful de pe marginea străzii. Benzinăriile erau anunțate de indicatoare mai înguste și mai înalte decât giruetele strâmbe de pe clădirile fermelor învecinate.
   Am văzut, în treacăt, un afiș cu o față familiară: Lisette Stephens, cu zâmbetul ăla voios întins pe mutră și-un număr de telefon mai jos, pentru informații privindu-i dispariția. M-am întrebat cât avea să mai treacă până-l dădeau jos, secătuiți de speranță sau de bani.
   - Doamne, iarăși ea, a zis Lyle când am trecut pe acolo.
   M-am dat țepoasă, dar cam așa simțeam și eu. Era, după un timp, aproape o nesimțire să ți se ceară să te îngrijorezi în privința cuiva mort cu siguranță. Asta dacă nu era, cumva, vorba despre familia mea.
   - Așadar... Lyle, pot să te-ntreb... ce te face așa de obsedat de... cazul ăsta?
   Cerul se întunecase destul cât să aprind farurile; lu-ini albe, șiruri, clipeau acum spre orizont, ca și cum întrebarea mea le-ar fi pus pe gânduri.
   Lyle se holba la piciorul lui, ascultând fără să te privească, cum îi era felul. Întindea urechea spre cel care vorbea, apoi aștepta câteva secunde, ca și cum ar fi tradus ce i se spunea într-o altă limbă.
   - E o enigmă de roman poliţist clasic. Sunt multe teorii viabile, deci e ceva interesant, a zis, tot fără să mă privească. Și mai ești și tu. Și Krissi. Copii care au... declanşat ceva. Mă interesează asta.
   - Copii care au declanşat ceva?
   - Au făcut să se întâmple ceva, ceva care i-a depășit, ceva care, fără voia lor, a avut consecințe majore. Au făcut valuri. Asta mă interesează.
   - De ce?
   S-a poticnit.
   - Așa, pur și simplu.
   Nici eu, nici el nu eram deloc genul care să stoarcă informații de la alții pe bază de farmec personal. Eram niște ființe umane împiedicate, ne pocnea jena când încercam să ne exprimăm. Nu-mi păsa totuși dacă scoteam mare lucru de la Krissi, fiindcă, cu cât mă gândeam mai mult la teoria lui Lyle, cu atât mai de rahat mi se părea.
   După încă 40 de minute de condus, cluburile erotice au început să apară: blocuri gheboșate și mohorâte de ciment, majoritatea fără vreun nume adevărat, doar cu semne luminoase ce țipau Fete! Fete! Cu mai mult succes de vânzări, presupun, decât dac-ar fi scris, de pildă, Fete pe Moarte. Mi-o imaginam pe Krissi Cates intrând pe pietrișul din parcare, pregătindu-se să-și dea jos hainele la un club de striptease complet depersonalizat. Era ceva supărător în faptul că nu se obosiseră să le dea nume. Ori de câte ori văd povești cu copii omorâți de părinții lor, îmi zic: cum s-a putut așa ceva? Le-a păsat destul cât să-i dea puștiului un nume, au avut un moment - cel puțin un moment - de analizat variantele și de ales un nume oarecare pentru copil, au decis cum să-i spună. Cum să omori un lucru de care ți-a păsat îndeajuns cât să-l numești?
   - O să fie primul meu bar de strip, a zis Lyle, cu zâmbetul lui de băiat deștept.
   Am tras pe dreapta, cum ne sfătuise mama lui Krissi - când sunasem la singurul club din cartea de telefoane, un tip cu voce unsuroasă îmi spusese că Krissi era „pe-acolo“ - și-am intrat, în zuruit de pietriș, într-o parcare cât un islaz, ținând de trei cluburi, toate în șir.
   În capătul cel mai îndepărtat se vedeau o benzinărie și o parcare pentru camioane; în lumina puternică, albă, am văzut siluete de femei furișându-se precum pisicile printre cabine, uși deschise și închise, picioare goale fluturând, gata de acțiune. Am presupus că majoritatea dansatoarelor ajungeau în parcarea de tiruri după ce cluburile terminau cu ele.
   Am coborât în mașină și-am răsfirat foile cu notițe date de Lyle, o listă ordonată, cu întrebări numerotate pentru Krissi, dacă dădeam de ea. (Numărul Unu: Încă mai susții că Ben te-ar fi abuzat când erai copil? Dacă da, te rog să explici.) M-am apucat să trec peste restul întrebărilor, însă o mișcare în dreapta mi-a atras atenția.
   Departe, în capătul celălalt al parcării pentru camioane, o umbră mică s-a desprins din latura unei cabine și-a pornit spre mine glonț, cu pași mari, genul de mers pe care-l ai când ești prăjit bine și încerci să nu arăți. Vedeam umerii împinși înainte, împungând înaintea corpului, de parcă fata, odată lansată, n-ar fi avut de ales decât să se îndrepte spre mine. Și chiar era o fată, am văzut-o când a ajuns de partea cealaltă a mașinii mele. Avea o față rotundă, ca de păpușă, ce lucea în lumină, și păr șaten legat în coadă de cal, lăsând la iveală o frunte boltită.
   - Hei, ai și tu o țigară? a zis bâțâind din cap ca un bolnav de Parkinson.
   - Te simți bine? am întrebat încercând să mă uit mai bine la ea, să-i ghicesc vârsta. Cincisprezece, șaisprezece ani. Tremura într-o bluză subţire de trening, fustă mini și botine care-ar fi trebuit să arate sexy, însă pe ea arătau copilărești, ca pe o puștoaică de grădiniță care s-a îmbrăcat în haine country.
   - Ai o țigară? a repetat vioaie, cu ochii umezi.
   A țopăit iute pe călcâie, s-a uitat de la mine către Lyle, care stătea cu ochii în pământ.
   Aveam un pachet prin mașină, așa că m-am aplecat și-am răscolit prin ambalaje vechi de fast-food, tot soiul de pliculețe de ceai șparlite de la un restaurant (un alt lucru pe care n-ar trebui să-l cumpere nimeni: pliculețe de ceai) și-o grămadă de linguri ieftine de metal (idem). În pachet mai erau trei țigări. Le-am pescuit pe celelalte două, am scăpărat o brichetă, fata s-a aplecat strâmb, a ajuns în cele din urmă la flacără, scuze, nu văd nimic fără ochelari... Mi-am aprins o țigară și eu, m-am lăsat cuprinsă de valul acela de căldură care te ia după ce te lovește prima dată nicotina.
   - Mă cheamă Colleen, a zis trăgând din țigară.
   Temperatura scăzuse iute după apus, stăteam acum și săltam pe loc ca să ne încălzim.
   Colleen. Nume prea dulce pentru o târfă. Cineva, cândva, avusese alte planuri cu fata asta.
   - Câți ani ai, Colleen?
   A aruncat o privire iute în spate, în parcare, și a zâmbit, strângându-și umerii.
   - A, nicio grijă, nu lucrez aici. Lucrez acolo.
  A arătat cu degetul mijlociu către clubul din mijloc.
   - Lucrez legal. Nu trebuie să..., a zis și-a făcut din cap către șirul de camioane din spate, nemișcate toate, în ciuda a ce se petrecea înăuntru. Încercăm numai să fim atenți la fetele care o fac. Chestie ca-ntre surori. Ești nouă?
   Mă îmbrăcasem cu o bluză decoltată, socotind că așa Krissi s-ar simți mai în largul ei când o găseam, un semnal că nu eram vreo pudibondă. Colleen se uita acum în despicătura sânilor mei cu ochi de bijutier, încercând să-mi potrivească țâțele cu clubul corect.
   - A, nu. Căutăm o prietenă. Krissi Cates? O știi?
   - S-ar putea să aibă alt nume acum, a zis Lyle și s-a uitat înspre autostradă.
   - Știu o Krissi. Mai în vârstă?
   - Vreo 35 de ani, cam așa.
   Lui Colleen îi vibra tot corpul. Am presupus că luase vreun stimulent. Ori, poate, îi era pur și simplu frig.
   - Da, a zis și și-a terminat țigara cu un pufăit agresiv. Mai vine în schimbul de zi, la Mike.
   A indicat spre clubul cel mai îndepărtat, unde neoanele arătau doar G-R-S.
   - Nu sună prea bine.
   - Nici nu e. Dar cândva mai trebuie să și ieși la pensie, nu? Și-i nașpa pentru ea, totuși, fiindcă a dat, am impresia, o avere ca să-și mărească sânii, dar Mike tot n-a crezut că mai era cazul s-o bage pe audiență maximă. Măcar operația a fost deductibilă din taxe.
   Colleen zisese toate astea cu nepăsarea nemiloasă a unei adolescente care știa că mai avea decenii până s-o atingă și pe ea o asemenea umilință.
   - Ar trebui deci să ne-ntoarcem pe zi? a întrebat Lyle.
   - Mm, puteți să așteptați aici, a zis cu voce alintată, ca de copil, o să termine îndată.
   A făcut un gest spre șirul de camioane.
   - Trebuie să mă pregătesc de muncă, mersi pentru țigară.
   A pornit-o iarăși grăbită, împingând din umeri, spre clubul din mijloc, a deschis larg ușa și a dispărut înăuntru.
   - Cred c-ar trebui să mergem, pare o fundătură, a zis Lyle.
   Eram pe cale să mă rățoiesc la el că vrea să dea bir cu fugiții, să-i spun să aștepte în mașină, când o altă umbră a coborât dintr-un camion aflat mai departe în șir. A început să înainteze spre parcare. Toate femeile, pe aici, mergeau de parcă ar fi pășit contra unui vânt monstruos.
   Mi s-a strâns stomacul închipuindu-mă prinsă aici sau într-un loc ca ăsta. Nu era așa de rar întâlnită situația pentru o femeie fără familie, fără bani și fără vreun talent anume. O femeie cu o anumită doză de pragmatism. Îmi mai desfăcusem picioarele pentru bărbați de treabă, care știam c-or să mă scoată la masă gratis luni întregi. O făcusem și nu mă simțisem vinovată, așadar ce mi-ar fi trebuit ca să ajung aici? Am simțit, o clipă, un nod în gât, apoi m-am scuturat ca să alung gândul. Acum aveam de unde să fac rost de bani.
   Silueta era o umbră. Deslușeam părul umflat, marginile zdrențuite ale pantalonilor scurți de blugi, o poșetă supradimensionată și picioare groase, musculoase. Ieși din întuneric și lăsă la vedere o față bronzată, cu ochi un pic cam apropiați. Drăguță, dar cu o figură canină.
   Lyle m-a înghiontit, mi-a aruncat o privire cercetătoare, să vadă dacă o recunosc. N-o recunoșteam, dar am făcut din mână scurt, poate-poate, și s-a oprit brusc. Am întrebat-o dacă e Krissi Cates.
   - Eu sunt, a zis, și fața ca de vulpe părea surprinzător de vioaie, dornică, de parcă ar fi crezut că o aștepta ceva de bine.
   O expresie stranie, dacă țineai seama de unde venea.
   - Speram să vorbesc cu tine.
   - OK, a ridicat ea din umeri. Despre ce?
   Nu știa ce-i cu mine: polițistă nu, asistentă socială nici atât, stripteuză nu eram, și nici învățătoarea copilului, dacă avea un copil. Abia dacă i-a aruncat o privire lui Lyle, care, pe rând, ori căsca gura la ea, ori ne întorcea, aproape cu totul, spatele.
   - Despre lucratul aici? Ești reporter?
   - Păi, sinceră să fiu, despre Ben Day.
   - A, OK. Putem intra la Mike, îmi iei ceva de băut?
   - Ești măritată? Încă te cheamă Cates? a bolborosit Lyle.
   Krissi s-a încruntat spre el, apoi s-a uitat la mine, așteptând o explicație. Am făcut ochii mari, m-am strâmbat: privirea pe care o schimbă femeile când sunt jenate de bărbatul care le însoțește.
   - Am fost măritată, o dată, a zis. Acum mă cheamă Quanto. Doar fiindcă mi-a fost prea lene să-l schimb la loc. Știi câtă bătaie de cap îți dă?
   Am zâmbit ca și cum aș fi știut, apoi, deodată, mă și țineam după ea prin parcare, încercând să mă feresc de poșeta gigantică din piele care-i ricoșa din șold, aruncându-i lui Lyle o privire prin care-l invitam să se adune.
   Chiar înainte să ajungem la ușă, s-a dat într-o parte, lângă perete, murmurând mă scuzaţi și a tras pe nas ceva dintr-o folie pe care o scosese din buzunarul de la spate.
   Apoi mi-a întors spatele cu totul și-a emis un sunet ca un gâlgâit, care trebuie să fi durut.
   S-a întors iarăși spre mine, zâmbind cu toată fața.
   „Ce te trece peste noapte“, a fredonat zgâlțâind plasticul foliei, dar, la jumătatea versului, a părut că nu-și mai amintește melodia.
   A smârcâit din nas, pe care-l avea atât de compact că-mi amintea de un buric ieșit în relief, cum au femeile însărcinate.
   - Mike e nerăbdător la faza asta, a zis și a deschis larg ușa.
   Mai fusesem prin cluburi de striptease - prin anii 1990, când asta se socotea ceva îndrăzneț, când femeile erau suficient de proaste să creadă că era ceva sexy să o arzi pe-acolo și să te faci că-ți lasă gura apă după femei, fiindcă bărbaților li se părea tare să-ți lase gura apă după femei. Dar într-unul atât de amărât ca ăsta nu fusesem încă, așa cred.
   Era mic și opac, pereții și dușumelele lăsau impresia că au un strat suplimentar de ceară pe ele. Pe o scenă joasă dansa, fără grație, o fetişcană. De fapt bătea pasul pe loc, dând din șolduri, cu niște bikini cu două numere mai mici și sutien abia vizibil peste sfârcurile întărite, ițite. La vreo câteva minute se întorcea cu spatele la bărbați, apoi se apleca și se uita la ei printre picioarele desfăcute, cu fața înroșită de sângele ce i se urca iute la cap. Ca reacție, bărbații - doar trei erau, toți cu pulovere de lână, aplecați peste beri la mese separate - mormăiau ceva și dădeau aprobator din cap. Un tip de la pază, masiv, se studia, plictisit, în oglinzile de pe perete.
   Ne-am așezat la bar, în șir, cu mine în mijloc. Lyle și-a încrucișat brațele, și-a băgat palmele la subsuori, încercând să nu atingă nimic, încercând să pară că se uită la dansatoare fără ca, de fapt, să se uite. M-am întors cu spatele la scenă, strâmbând din nas.
   - Știu, nu-i aşa? a zis Krissi. Un jeg de local. Faci cinste, da? Fiindcă n-am niciun chior de bani.
   Nici n-am apucat să dau din cap că da, că și comandase o vodcă, combinată cu suc de merișoare; am cerut și eu la fel. Lui Lyle i s-a cerut un act de identitate, și, cât i l-a arătat barmanului, s-a apucat să ofere o imitație stânjenitoare, cu voce ca de rață și un zâmbet bizar pe figură. Fără contact vizual și fără să lase să se înțeleagă că ar imita pe cineva. Barmanul s-a holbat la el, iar Lyle a zis Absolventul. L-ai văzut? Iar tipul, pur și simplu, i-a întors spatele.
   La fel și eu.
   - Deci, ce vrei să știi? a zâmbit Krissi și s-a aplecat spre mine.
   M-am gândit dacă era cazul să-i spun cine sunt, dar părea atât de sictirită că am decis să nu mă deranjez.
   Aveam în față o femeie care-și dorea un pic de tovărășie.
   Mă tot chioram la sânii ei, care erau chiar mai mari decât ai mei, bine susținuți, părând pe cale să izbucnească drept în sus. Mi i-am imaginat strălucitori și sferici, ca puii înveliți în celofan.
   - Îți plac? a ciripit Krissi, bălăngănindu-i spre mine. Sunt semi-noi. Hm, au aproape un an de-acum. Ar trebui să le fac o petrecere de aniversare. Nu că m-au ajutat cine știe ce. Al dracu’ Mike, mă tot fraierește cu turele. Da-i OK totuși, am vrut mereu balcoane mai mari. Și-acum le am. De asta aș vrea să scap, tare mi-ar prinde bine.
   S-a apucat de un colăcel minuscul de grăsime, prefăcându-se că-i mult mai rău decât era. Un pic mai în jos șerpuia umbra albicioasă a unei operații cezariene.
   - Ben Day, așadar, a continuat. Ticălosul ăla roșcovan. Mi-a distrus viața, pe bune.
   - Susții în continuare că ai fost molestată de el? a zis Lyle ițindu-se din spatele meu ca o veveriță.
   M-am răsucit ca să-i arunc o privire grăitoare, dar lui Krissi nu părea să-i pese. Avea lipsa de curiozitate a drogaților. Continuă să-mi vorbească doar mie.
   - Da, da. Totul a fost parte din chestia lui satanică. Cred că m-ar fi sacrificat, cred că ăsta era planul. M-ar fi omorât dacă nu-l prindeau pentru, știi tu, pentru ce-a făcut cu familia lui.
   Lumea voia întotdeauna o părticică din crime. Așa cum toți de prin Kinnakee știau pe cineva care s-a culcat cu mama, la fel aveau și ceva de-mpărțit cu Ben.
   Amenințase că-i omoară, îi dăduse un șut câinelui, se uitase cu o mutră groaznică la ei, într-o zi. Sângerase când auzise o colindă. Le arătase pecetea lui Satan, în spatele urechii, și le ceruse să se alăture cultului. Krissi voia și ea partea ei, de-abia aștepta, se vedea pe ea. Trăgea aer în piept, precipitată, înainte să vorbească.
   - Ce s-a întâmplat, mai exact? am întrebat.
   - Vrei versiunea pentru audiență generală sau aia interzisă minorilor? a zis, comandând încă un rând de votcă și merișoare, cerând apoi trei shot-uri de Sfârc Alunecos.
   Barmanul le-a turnat, făcute deja, dintr-un recipient de plastic, a ridicat o sprânceană spre mine, ne-a întrebat dacă vrem să luăm pe datorie.
   - E-n regulă, Kevin, se ocupă prietena mea, a zis Krissi și-a râs. Apropo, cum te cheamă?
   Am evitat să răspund întrebându-l pe tipul de la bar cât aveam de plătit și am achitat scoțând banii dintr-un vraf de bancnote de 20, astfel încât Krissi să știe că nu duceam lipsă. Hoațele se miros între ele.
   - O să-ți placă, e ca și cum ai bea miere, a zis. Noroc! și a ridicat paharul cu un gest de „să ți-o trag“ către un geam întunecat din fundul clubului, unde, presupun, era bârlogul lui Mike.
   Am băut și am simțit că lichidul ăla mi se lipește, gros, de gâtlej. Lyle a scos un pfff!, de parcă ar fi fost whisky.
   După încă un pic, Krissi și-a aranjat un sân, apoi a tras din nou aer adânc în piept.
   - Deci, da. Aveam 11 ani. Ben avea 15. A început să se dea pe lângă mine după orele de școală, mă urmărea tot timpul. N-am dus lipsă de asta niciodată, vreau să zic, mereu mi se întâmpla, eram o puștoaică drăguță, nu mă laud, așa eram. Și aveam o groază de bani. Tata - aici am surprins o umbră de durere, un zvâcnet iute al buzei care a scos la iveală un singur dinte - reușise prin forțe proprii. Intrase în industria casetelor chiar de la început, era cel mai mare vânzător angro de casete video din Vestul Mijlociu.
   - Filme, adică?
   - Nu, casete goale, pe care să înregistrezi chestii. Mai ții minte? Erai, probabil, prea mică.
   Nu eram.
   - În fine, poate că eram vulnerabilă. Nu lăsată la voia întâmplării sau ceva, dar mama nu mă ținea întotdeauna sub supraveghere, așa cred.
   De data asta o expresie acră, ceva mai ușor de sesizat.
   - Ia stai, de ce spuneai c-ai venit? a întrebat.
   - Cercetez cazul.
   Colțurile gurii i-au căzut.
   - O, m-am gândit, un moment, că v-a trimis mama. Știu că știe că-s aici.
   A bătut în tejghea cu unghiile lungi, rozalii, iar eu mi-am ascuns mâna stângă, cu ciotul, pe după pahar.
   Știam că ar fi trebuit să-mi pese cât de cât de viața lui Krissi, dar nu-mi păsa. Ba, de fapt, îmi păsa suficient cât să nu-i spun că mămica ei n-avea de gând să aibă de-a face în veci cu ea.
   Unul dintre clienții de la una din mesele de plastic ne tot arunca ocheade, uitându-se peste umăr cu insistență de bețiv. Voiam să ies de-acolo, s-o las pe Krissi și problemele ei.
   - Deci, a început iarăși Krissi, Ben a fost foarte șmecher cu mine. Făcea... vrei niște chipsuri? Sunt foarte bune pe-aici.
   Cipsurile se aflau în pachețele ieftine, în spatele barului. Chipsurile sunt foarte bune pe-aici. Trebuia să recunosc, îmi plăcea femeia asta, felul în care mă lucra. Am dat din cap că da și imediat Krissi s-a și apucat să rupă o pungă.
   De la duhoarea de smântână și ceapă îmi lăsa gura apă, nu mă puteam abține. Un rest de condiment galben îi stăruia lui Krissi pe buzele date cu ruj de culoarea gumei de mestecat.
   - Așa, și Ben a reușit să mă facă să am încredere în el și-a început să mă molesteze.
   - Cum ți-a câștigat încrederea?
   - Ei, cu gumă, bomboane, mi-a zis lucruri drăguțe.
   - Și în ce fel te-a molestat?
   - Mă ducea într-o debara, unde-și ținea la școală chestiile de om de serviciu, țin minte că puțea groaznic a soluție de curățat. Mă ducea acolo după școală și mă punea să-i fac sex oral, apoi îmi făcea el mie și mă punea să-i jur credință lui Satan. Eram tare speriată. Îmi zicea, știi tu, că dacă spun ceva părinții mei o s-o pățească.
   - Cum te-a convins să intri în debara, a întrebat Lyle, dacă se întâmpla la școală?
   Krissi şi-a tras capul între umeri auzind asta, același gest mânios pe care-l făceam și eu când cineva îmi punea la îndoială mărturia despre Ben.
   - Ei, știi tu, mă amenința. Avea un altar acolo, îl înjghebase, cu o cruce întoarsă. Cred că și niște animale moarte avea pe-acolo, omorâte de el. Sacrificii. De aceea cred că plănuia să mă omoare. Dar s-a ocupat de familia lui în loc de mine. Toată familia era băgată în asta, din ce-am auzit. Toată familia îl adora pe Diavol și chestii din astea.
   Și-a lins bucățelele de chipsuri de pe unghiile groase de plastic.
   - Mă cam îndoiesc, am mârâit.
   - Păi, ce ştii tu? s-a răstit Krissi. Eu am trecut prin toată treaba asta, bine?
   Tot așteptam să se prindă cine eram, așteptam ca fața mea - nu foarte diferită de-a lui Ben - să-i apară în memorie, să observe rădăcinile roșii ale părului meu.
   - De câte ori zici că te-a molestat Ben?
   - De nenumărate ori. Nenumărate, a zis clătinând din cap cu un aer posac.
   - Cum a reacționat tatăl tău când i-ai spus ce-ți făcuse Ben?
   - Aoleu, era așa de protector cu mine, și-a ieșit din fire, a luat-o razna cu totul. A început să se învârtă cu mașina prin oraș în ziua aia, ziua cu crimele, căutându-l pe Ben. M-am gândit mereu că, dacă-l găsea cumva, l-ar fi omorât și atunci familia lui ar fi rămas în viață. Nu-i trist?
   Am simțit că mi se strânge stomacul, apoi furia mi s-a domolit.
   - Familia lui Ben... oribilii adoratori ai lui Satan?
   - Ei, poate am exagerat cu asta, a zis Krissi înclinându-și capul într-o parte, cum fac adulții când încearcă să îmbuneze un copil. Sunt sigură că erau creștini și oameni buni. Dar gândește-te numai, dacă tata ar fi dat totuși de Ben...
   Dar gândește-te numai, dacă tăticul tău nu l-a găsit pe Ben și a dat în schimb peste familia mea. A dat peste o pușcă, peste un topor, ne-a scurtat de zile pe toți.
   Aproape pe toți.
   - Tatăl tău s-a întors acasă în seara aia? a întrebat Lyle. L-ai văzut după miezul nopții?
   Krissi și-a coborât iarăși bărbia, a ridicat din sprâncene spre mine, făcându-mă să adaug o îmbărbătare:
   - Cum știi că n-a luat contact cu nimeni, adică, din familia Day?
   - Fiindcă, serios, ar fi făcut-o lată. Mă iubea ca pe lumina ochilor. L-a terminat ce mi s-a întâmplat. L-a terminat.
   - Stă prin zonă?
   Lyle o băga în sperieți, intensitatea lui era ca un laser.
   - Ăă, am pierdut legătura, a zis uitându-se deja, prin bar, după următorul client. Cred că a fost prea de tot pentru el.
   - Familia ta a dat în judecată inspectoratul școlar, nu? a zis Lyle apropiindu-se cu lăcomie.
   Am mișcat din scaun ca să-l blochez un pic, sperând că se prinde.
   - La naiba, da. Trebuia să-i dea, fiindcă au lăsat un asemenea individ să lucreze acolo, au lăsat ca o fetiță să fie agresată chiar sub nasul lor. Eu sunt dintr-o familie foarte bună și...
   Lyle i-a tăiat-o.
   - Te superi dacă te-ntreb, cu înțelegerea... cam cu câți bani v-ați ales, eh?
   Clientul de la masă era acum întors spre noi cu totul, în scaun, și ne privea arțăgos.
   - Familia mea a avut niște probleme cu afacerile. Banii s-au dus de mult. Dar nu-i așa rău să lucrezi aici. Lumea așa crede. Nu e, nu e apăsător, e distractiv, îi distrează pe oameni. Câți pot spune asta despre slujbele lor? Doar nu-s curvă.
   M-am încruntat, înainte să mă pot abține, și-am aruncat o privire în direcția parcării.
   - A, aia? a zis Krissi prefăcându-se că șoptește. Făceam și eu rost de ceva bun pentru seara asta. Eu nu... o, Doamne. Unele fete o fac, eu nu. E o fată acolo, săraca, are șaișpe ani și lucrează cot la cot cu maică-sa. Încerc să am grijă de ea. Colleen. Mă tot gândesc dacă n-ar fi bine să sun la serviciile sociale sau așa ceva? Pe cine trebuie să suni la faze din astea?
   Krissi pusese întrebarea cu aerul preocupat cu care întrebi de-un ginecolog nou.
   - Ne dai și nouă adresa tatălui tău? a cerut Lyle.
   Krissi s-a ridicat, cam la 20 de minute mai târziu decât aș fi făcut-o eu.
   - V-am spus, nu ținem legătura.
   Lyle a dat să mai zică ceva, dar m-am întors spre el, l-am împuns cu un deget în piept și-am îngânat „Taci“. A deschis gura, a închis-o, s-a uitat la fata de pe scenă, care se prefăcea acum că se regulează cu podeaua, și-a ieșit pe ușă afară.
   Dar era prea târziu, Krissi spunea deja că se duce să se vadă cu cineva. În vreme ce plăteam consumația, m-a întrebat dacă n-aș avea să-i împrumut 20 de dolari.
   - O să-i cumpăr ceva de mâncare lui Colleen, a mințit.
   După care, pe loc, a cerut 50.
   - Încă nu mi-am încasat cecul cu salariul. Ți-i dau înapoi, pe cuvânt.
   A scos, sclifosindu-se, un pix și-o bucată de hârtie.
   Mi-a zis să-mi trec adresa, îmi trimite garantat banii prin poștă.
   I-am pus, mental, în contul lui Lyle și i-am întins lui Krissi, care s-a apucat să-i numere în fața mea, de parcă m-aș fi gândit s-o trag în piept. A deschis fălcile încăpătoare ale poșetei, de unde a căzut o ceșcuță pentru copii, rostogolindu-se pe podea.
   - Las-o, mi-a făcut semn din mână când m-am aplecat s-o culeg, așa că am lăsat-o.
   Apoi am luat peticul unsuros de hârtie și mi-am trecut adresa și numele. Libby Day. Mă numesc Libby Day, târfă mincinoasă.

   Patty Day
   2 ianuarie 1985, 1:50 p.m.

   Patty se întreba câte ore petrecuseră, ea și Diane, umblând de colo-colo cu mașinile: o mie? două mii? Poate, dacă le puneai cap la cap, ieșeau vreo doi ani, în felul în care calculau vânzătorii de saltele: îți petreci o treime din viață dormind, de ce să n-o faci pe o saltea Comfort Cush?
   Opt ani de stat la cozi, ziceau. Șase ani petrecuţi făcând pipi. Dac-o luai în felul ăsta, viața era oribilă. Doi ani de așteptat prin cabinetele doctorilor, dar un total de trei urmărind-o pe Debby la micul dejun, cum râdea până ce începea să-i curgă laptele pe bărbie. Două săptămâni de mâncat clătitele cleioase pe care i le făceau fetele, cu aluatul necopt la mijloc. O singură oră de privit cu uimire la gestul inconștient al lui Ben de a-și îndesa șapca pe cap, un gest identic cu cel pe care-l făcea bunicul lui, mort când Ben nu era decât un copilaș. Șase ani de cărat bălegar, trei ani de fereală de telefoanele recuperatorilor. Poate o lună de sex, poate o zi de sex ca lumea.
   În viața ei se culcase cu trei bărbați. Iubitul cel blând din liceu; Runner, șmecherul care-o furase de lângă iubitul cel blând din liceu și-o lăsase cu patru copii (minunați); și un tip cu care se întâlnise vreo câteva luni, cândva în anii de după ce plecase Runner. Se culcaseră de trei ori împreună, cu copiii în casă. Întotdeauna se terminase stânjenitor. Ben, posac și posesiv la 11 ani, se proțăpea în bucătărie ca să-i poată urmări cu priviri posomorâte când ieșeau din dormitorul ei de dimineață, iar Patty își făcea griji în privința spermei tipului pe ea, mirosul acela acru și jenant, cu copiii încă în pijamale. De la bun început fusese clar că n-avea cum să meargă, iar după aceea nu mai avusese curaj să încerce iarăși. Libby avea să termine liceul în 11 ani, așa că poate atunci. Ea ar fi avut 43, exact momentul de apogeu sexual al femeilor. Sau cam așa. Poate era vorba despre menopauză.
   - O luăm spre școală? întrebă Diane, iar Patty ieși din scurta ei transă și-și aminti groaznica lor corvoadă, misiunea lor: să-l găsească pe fiul ei, și-apoi ce?
   Să-l ascundă până trecea totul? Să-l ducă la casa fetiței și să lămurească lucrurile? În filmele de familie, mama își surprindea întotdeauna fiul furând și-l obliga să se întoarcă la băcănie, să dea înapoi acadeaua, în palma întinsă și tremurătoare, și să-și ceară iertare. Știa că și Ben mai fură de prin prăvălii...
   Înainte să-și pună zăvorul la cameră, dăduse când și când peste niște obiecte ciudate, numai bune să încapă într-un buzunar. O lumânare, baterii, un pachet de plastic cu soldați de jucărie. Nu scosese o vorbă, și asta era oribil. O parte din ea nu voia să aibă de-a face cu asta - să meargă tocmai până la oraș și să vorbească cu vreun puști care oricum era plătit cu salariul minim și căruia nu-i păsa defel. Iar cealaltă parte (și mai rău) zicea: Ei, la naiba, și până la urmă de ce nu? Băiatul n-avea de niciunele, de ce să nu se prefacă și mai departe că erau lucruri pe care i le dăduse un prieten? Să aibă și el partea lui, bobul lui de păcat în marele plan al lumii.
   - Nu, la școală nu s-ar fi dus. Lucrează numai duminicile.
   - Atunci unde?
   Ajunseră la un semafor, atârnat de un fir orizontal, ca o rufă. Șoseaua se înfunda pe islazul unei familii bogate care trăia în Colorado. Dacă făceau la dreapta, se îndreptau spre Kinnakee propriu-zis: orașul, școala. Dacă făceau la stânga, se băgau și mai adânc în Kansas, în fermele alea, unde locuiau cei doi prieteni ai lui Ben, acei Viitori Fermieri ai Americii care nu îndrăzneau să întrebe de Ben când ridica ea receptorul.
   - Fă la stânga, mergem la familia Muehler.
   - Încă mai pierde vremea cu ei? E bine. Nimeni nu s-ar gândi că băieții ăia ar face ceva... aiurea.
   - De ce, Ben ar face?
   Diane oftă și o apucă spre stânga.
   - Sunt de partea ta, P.
   Frații Muehler se costumaseră în fermieri, an de an, la fiecare Halloween, încă de micuți. Părinții îi duceau la Kinnakee în aceeași camionetă lată și-i lăsau pe Bulhardt Avenue, să umble cu „ne dați sau nu ne dați?“ purtându-și șepcuțele de baseball minuscule și salopetele, în vreme ce ei beau câte-o cafea la birt. Frații Muehler, ca și părinții lor, nu vorbeau decât despre lucernă, cereale și vreme, și se duceau la biserică duminicile, rugându-se, probabil, pentru chestii ce-aveau de-a face cu recoltele.
   Alde Muehler erau oameni de treabă, fără imaginație, cu personalități atât de priponite de pământ că până și pielea lor părea să fi împrumutat din pantele și văioagele Kansasului.
   - Știu, zise Patty și întinse mâna ca s-o pună pe a lui Diane exact când aceasta schimba viteza, așa că palma doar îi rămase suspendată peste cea a surorii sale.
   Și-o lăsă la loc în poală.
   - O, fir-ai să fii de dobitoc! zise Diane către o mașină care o depășise și care acum o ținea cu 30 la oră și încetinea intenționat ori de câte ori se apropia Diane din spate.
   Făcu un viraj brusc, ca să treacă, iar Patty rămase cu privirea ațintită în față, deși simțea că șoferul se uită la ea, îi întrezărea conturul neclar al feței cu coada ochiului.
   Cine era? Aflaseră veștile? De asta se holbau, sau poate chiar arătau cu degetul? Uite-o pe femeia care l-a crescut pe băiatul ăla. Băiatul Day. O sută de telefoane sunau de zor, probabil. Acasă, cele trei fete ale ei stăteau probabil la televizor, întorcând fețele de la desene animate la telefonul care urla. Li se spusese să răspundă, în caz că suna Ben. Părea prea puțin probabil ca fetele să urmeze instrucțiunile: le extenuase frica pe care-o trăseseră de dimineață. Dacă trecea pe-acolo cineva, avea să găsească trei fete neglijate, plânse, de 10 ani și mai puțin, strânse unele în altele pe podeaua din sufragerie, crispate de atâta zgomot.
   - Era bine să fi rămas acasă una din noi... în caz de ceva, zise Patty.
   - Nu te duci singură nicăieri cât ține chestia asta, iar eu nu știu încotro să mă duc. Așa e mai bine. Michelle e mare. Aveam grijă de tine când eram mai mică de-atâta.
   Da, dar pe-atunci oamenii încă făceau asta, își spuse Patty. Pe-atunci lumea ieșea în oraș câte o seară întreagă și lăsa copiii singuri și nimeni nu-și bătea atâta capul. În anii ’50-’60, în preeria aia liniștită, unde nu se-ntâmpla niciodată nimic. Acum fetițele nu mai aveau voie să meargă singure cu bicicleta și nici să meargă undeva în grupuri mai mici de trei.
   Patty fusese la o petrecere dată de o colegă de serviciu de-a lui Diane, ca un soi de petrecere cu vânzare de recipiente de plastic Tupperware, doar că în loc de recipiente avea fluiere anti-viol și spray-uri lacrimogene. Făcuse o glumă, despre ce fel de nebun ar bate atâta drum până-n Kinnakee ca să atace pe cineva.
   O blondă pe care abia o cunoscuse ridicase ochii de pe noul ei spray lacrimogen de pus la chei și zisese: „O prietenă de-a mea a fost violată.“ Simțindu-se vinovată, Patty cumpărase câteva spray-uri.
   - Lumea crede că-s o mamă rea, de asta se-ntâmplă așa ceva.
   - Nu crede nimeni. Mie mi se pare că ești o super-femeie: ai grijă de fermă, pregătești pentru școală, în fiecare zi, patru copii și nu bei o găleată de rachiu ca să faci asta.
   Patty se gândi imediat la dimineața geroasă de acum două săptămâni, când aproape-i venise să plângă de extenuare. Să îmbrace fetele și să le ducă la școală cu mașina i se păruse o posibilitate de-a dreptul îndepărtată. Așa că le lăsase să stea acasă și să se uite la zece ore de telenovele și concursuri cu ea. Dar pe bietul Ben îl făcuse s-o pornească pe bicicletă, îi făcuse vânt pe ușă cu promisiunea că o să facă iar cerere ca autobuzul școlii să treacă și pe la ei anul viitor.
   - Nu sunt o mamă bună.
   - Șș.
   Casa familiei Muehler se găsea pe o bucată de pământ ca lumea, cel puțin două sute de hectare. Casa era mititică și arăta ca o ciupercă, o țâră de galben pe mile întregi de grâu verde de iarnă și zăpadă. Viscolea și mai tare acum; prognoza spunea că avea să mai ningă peste noapte, apoi avea să vină un val brusc de căldură, ca de primăvară. Își întipărise în creier promisiunea: val brusc de căldură.
   Merseră pe fâșia îngustă și neprimitoare de drum ce ducea către casă, trecând pe lângă un plug așezat chiar în pragul hambarului, ca un animal. Lamele încârligate lăsau, pe pământ, umbre ca niște gheare. Diane smârcâi din nas, cum făcea când nu se simțea în largul ei, o falsă dregere a glasului menită să umple liniștea. Coborâră din mașină fără să se uite una la alta. Niște coțofene atente, din copaci, croncăneau continuu, păsări răutăcioase, gălăgioase. Una trecu pe lângă ele în zbor, cu un fir de beteală de Crăciun în cioc. Locul, altminteri, era nemișcat, nu se vedea niciun vehicul, nu se auzea scrâșnet de porți închise, nici zgomot de televizor de dinăuntru, doar tăcerea pământului acoperit de zăpadă.
   - Nu văd bicicleta lui Ben, zise Diane în timp ce izbeau cu ciocănelul de la ușă.
   - Poate a dus-o în spate.
   La ușă răspunse Ed. Jim, Ed și Ben erau în aceeași clasă, însă frații nu erau gemeni, unul dintre ei rămăsese cel puțin o dată, dacă nu de două ori, repetent. Parcă Ed.
   O privi uimit preț de-o clipă, un puști scund, cam de 1 metru 60, dar cu constituție atletică, de bărbat. Își înfipse mâinile în buzunare și aruncă o privire în spate.
   - Ăă, bună ziua, doamnă Day.
   - Bună, Ed. Scuze că te deranjez în vacanța de Crăciun.
   - Nu, nicio problemă.
   - Îl caut pe Ben... e aici? L-ați văzut cumva?
   - Be-en?
   Rostise numele din două silabe, ca și cum ideea l-ar fi amuzat.
   - A, noo, nu l-am mai văzut pe Ben de vreo... păi, nu cred că l-am văzut de-un an întreg. În afară de școală. Acuma umblă cu un grup complet diferit.
   - Ce grup? întrebă Diane și pentru prima dată Ed o privi și pe ea.
   - Ăă... păi...
   Văzu silueta lui Jim apropiindu-se, luminată din spate de fereastra largă a bucătăriei. Păși greoi spre ele, mai înalt și mai lat în spate decât frate-său.
   - Vă putem ajuta cu ceva, doamnă Day? zise băgându-și fața, apoi trupul în cadrul ușii, trăgându-și încetișor fratele într-o parte.
   Blocau, amândoi, holul. Lui Patty îi veni să întindă gâtul și să se uite înăuntru pe lângă ei.
   - Îl întrebam pe Ed dacă l-ați văzut astăzi pe Ben și a zis că nu prea v-ați văzut cu el în anul ăsta școlar.
   - Mmm, nu. Mai bine sunați, vă scuteați de-un drum.
   - Vrem să-l găsim repede, aveți idee pe unde-ar fi, e o urgență de familie, îl întrerupse Diane.
   - Mmm, nu, zise iarăși Jim. Aș fi vrut să vă pot ajuta.
   - Nici măcar un nume de-al ălora cu care-și trece timpul? Trebuie să știți măcar atât.
   Ed se retrăsese în spate acum și vorbea din umbra camerei de zi.
   - Spune-i să sune la 1-800-Diavol! se hlizi.
   - Ce?
   - Nimic.
   Jim privea clanța din mâna lui, nedecis dacă să înceapă sau nu să închidă ușa.
   - Jim, ne ajuți, te rog? murmură Patty. Te rog frumos.
   Băiatul se încruntă, înfipse vârful ciubotei de văcar în dușumea, ca o balerină, refuzând să ridice privirea.
   - Umblă cu ăia, gașca diavolului.
   - Ce-nseamnă asta?
   - E-un tip mai în vârstă șeful, nu știu cum îi zice. Iau o groază de droguri, peyote și din astea, omoară vaci și che... chestii. Am auzit și io. Nu sunt de la școala noastră ăia din gașcă. În afară de Ben, adică.
   - Ei, trebuie să știi numele vreunuia, îl îmboldi Patty.
   - Chiar nu știu, doamnă Day. Ne ținem departe de chestiile alea. Scuze, am încercat să rămânem prieteni cu Ben, dar... Mergem la biserica de-aici, părinții mei ne țin din scurt. Ăă... chiar îmi pare rău.
   Își aținti privirea în pământ și tăcu. Lui Patty nu-i mai veni să-l întrebe nimic.
   - OK, Jim, mersi.
   Închise ușa și, până să se întoarcă spre mașină, dinăuntrul casei se auzi un răcnet: Boule, ce te-a apucat să zici chestia aia?, urmat de un bufnet puternic într-un perete.

   Libby Day
   Acum

   Când ne-am întors în mașină, Lyle n-a zis decât trei cuvinte: „Ce vis urât!“ La care i-am răspuns cu un mmm.
   Krissi îmi amintea de mine. Apucătoare și nerăbdătoare, întotdeauna punând lucruri deoparte pentru zile negre.
   Pachetul ăla de chipsuri. Nouă, milogilor, ne plac chestiile în ambalaje mici, fiindcă lumea le cedează fără mare tam-tam.
   Am mers cu Lyle vreo 20 de minute fără să spunem cine știe ce, apoi, într-un târziu, a spus, cu vocea lui de moderator de emisiune TV, care face rezumatul:
   - E clar, așadar, că minte când susține că Ben ar fi molestat-o. Cred că și pe taică-său l-a mințit. Cred că Lou Cates a luat-o razna, ți-a omorât familia, apoi, mai târziu, a aflat că l-a mințit. A omorât, pentru nimic, o familie nevinovată. Prin urmare, propria familie i s-a dezintegrat. Lou Cates dispare, se apucă de băut.
   - Prin urmare? l-am zgândărit.
   - E o teorie solidă. Nu crezi?
   - Cred că n-ar trebui să mai vii la interviurile astea. E stânjenitor.
   - Libby, eu dau banii pentru toată chestia.
   - Păi nu prea ești de ajutor.
   - A, pardon, a zis și am încetat să mai vorbim.
   Și, în vreme ce luminile din Kansas City începeau, în depărtare, să coloreze cerul într-o nuanță de portocaliu bolnăvicios, Lyle a zis, fără să se uite la mine:
   - E totuși o teorie solidă, nu?
   - Totu-i teorie, de asta-i zice enigmă! l-am maimuțărit. Un mare mister - Cine a omorât familia Day? - am proclamat radioasă.
   La câteva minute după aceea, am zis înciudată:
   - Cred că-i o teorie OK, dar cred că ar trebui să vedem și cu Runner.
   - Foarte bine. Dar tot am de gând să-i dau de urmă lui Lou Cates.
   - N-ai decât.
   L-am lăsat în față la Sarah’s, nu m-am oferit să-l duc acasă. L-am lăsat pe trotuar, ca pe un puști uimit că părinții suportă să-l lase, cu adevărat, în tabără. Am ajuns acasă târziu și cu capsa pusă, abia așteptând să-mi număr banii. De la Clubul Omor, până acum, făcusem 1000, cu alți 500 pe care mi-i datora Lyle pentru Krissi, deși, era clar, Krissi ar fi vorbit cu oricine. Dar, chiar când am gândit asta, am știut că nu-i adevărat. Niciunul dintre neisprăviții de la Club Omor n-ar fi izbutit să facă asta cu Krissi. Cu mine vorbise fiindcă aveam aceleași chimicale în sânge: rușine, mânie, lăcomie. Nostalgie nejustificată.
   Îmi meritam banii, mi-am zis, simțindu-mă, fără motiv, plină de resentimente. Lyle nu păruse să aibă vreo problemă să mă plătească. Dar asta făceam de obicei - aveam, în cap, replici defensive, mă enervam pentru lucruri care nu se întâmplaseră încă. Încă.
   Îmi meritasem banii (mă simțeam mai calmă acum), și, dacă primeam veşti de la Runner, dacă vorbeam cu el, aveam să câștig și mai mulți încă și să fiu asigurată pe 4 luni. Dacă nu făceam excese. Sau, şi mai bine, 5: până să ajung acasă, Lyle îmi și lăsase un mesaj în care spunea că vreo câțiva ciudați de la Club Omor voiau să organizeze o întâlnire cu licitaţie, să cumpere câteva din „suvenirurile“ familiei mele.
   Magda avea să fie gazda, asta dacă mă interesa. Magda, Muma-Pădurii, care desenase coarne de drac pe poza mea. Da, Magda, mi-ar plăcea să vin la tine, unde ziceai că ții argintăria?
   Am închis robotul telefonic, pe care-l furasem, cu două locuințe în urmă, de la o colegă de casă. M-am gândit la Krissi și am fost sigură că și casa ei era plină cu mizeriile altora. Aveam un robot telefonic furat, un set aproape complet de tacâmuri de restaurant și vreo jumătate de duzină de solnițe, la care adăugam și perechea cea nouă, de la Tim Clark, pe care nu izbuteam s-o transfer de pe masa din hol în bucătărie. Într-un ungher al camerei de zi, lângă vechiul meu televizor, e o cutie cu mai bine de 100 de sticluțe de loțiune pe care le-am șterpelit.
   Le țin fiindcă îmi place să le văd pe toate împreună, roz și mov și verzi. Știu că ar părea ceva nebunesc oricui mi-ar intra în casă, dar nu-mi intră nimeni și-mi plac prea mult ca să scap de ele. Mâinile mamei erau mereu aspre și uscate, le dădea tot timpul cu ulei, dar fără rezultat.
   Era unul din felurile noastre preferate de a o necăji: „Nu ne atinge, mami, ești ca un aligator!“ Biserica pe care-o frecventam avea în toaleta femeilor loţiune despre care zicea că miroase a trandafiri: ne dădeam toate pe mâini, cu rândul, și ni le miroseam, complimentându-ne pentru parfumul de doamne adevărate.
   Niciun apel de la Diane. Probabil că-mi primise mesajul de-acum, și totuşi nu sunase. Părea cam straniu. Diane îmi ușura mereu corvoada de a-mi cere iertare. Chiar și după ultima tură de pedeapsă prin tăcere - de 6 ani. Cred că ar fi trebuit să-i dau un exemplar din carte cu autograf.
   M-am apucat de celelalte cutii, cele de sub scări, care se făceau tot mai rău-prevestitoare în mintea mea cu cât mă gândeam mai mult la crime. Sunt doar lucruri, mi-am zis. Nu-ți fac niciun rău.
   Pe la 14 ani mă tot gândeam la sinucidere - acum e ca un hobby, însă la 14 ani era o vocație.

   Într-o dimineață de septembrie, chiar după ce începuse școala, luasem Magnumul 44 al lui Diane și-l ținusem, ca pe-un bebeluș, ore întregi în poală.
   Ce ușurare ar fi fost să-mi zbor creierii și gata, toată amărăciunea să dispară cu un poc, ca atunci când sufli puful unei păpădii. Dar mă gândisem la Diane, la cum ar fi venit ea și mi-ar fi găsit trupul micuț și peretele înroșit, și nu putusem s-o fac. De aceea, probabil, am și fost așa de răutăcioasă cu ea: nu mă lăsa să fac ce-mi doream cel mai mult. Nu îi puteam face una ca asta, așa că începusem să mă târguiesc cu mine însămi: dacă mă simt așa de rău și pe 1 februarie, o să mă omor. Și pe 1 februarie fusese la fel de rău, dar făcusem iarăși târgul: dacă și pe 1 mai e la fel, gata, o fac. Și tot așa. Și tot aici sunt.
   M-am uitat la toate cutiile și am încheiat un târg ceva mai calm: dacă nu pot îndura să mai fac asta în 20 de minute, o să dau foc la tot.
   Prima cutie s-a desfăcut ușor, un perete s-a rupt imediat ce-am tras de banda adezivă. Înăuntru, pe vârful teancului, era un tricou cu The Police care fusese al mamei, cu pete de mâncare și extrem de moale.
   Optsprezece minute.
   Dedesubt era un vraf de caiete legate cu elastic, toate de-ale lui Debby. Am răsfoit la întâmplare: Harry S Truman a fost al 33-lea președinte american și provenea din Missouri. Inima este pompa corpului face sângele să circule în tot corpul.
   Sub astea era un teanc de bilețele, de la Michelle pentru mine, de la mine pentru Debby, de la Debby pentru Michelle. Scormonind prin ele, am scos la iveală o felicitare aniversară cu o înghețată pe ea, având deasupra o cireașă făcută cu sclipici roșu.
   Dragă Debby, scrisese mama în felul ei înghesuit. Ne bucurăm să avem o fată așa de dulce, bună și de ajutor în familia noastră. Ești cireșica mea! Mama
   Niciodată nu scria „mămica“, m-am gândit, nici nu-i spuseserăm vreodată așa. Vreau la mămica, mi-am zis.
   Nu spuneam așa. Vreau la mama. Am simțit că se desface ceva în mine, ceva ce n-ar fi trebuit să se desfacă. Ca și cum s-ar fi desprins o copcă.
   Paisprezece minute.
   Am mai răscolit prin bilețele, punându-le pe cele mai plicticoase și idioate deoparte pentru Clubul Omor, simțind că mi-e dor de surorile mele, râzând la unele, la grijile noastre ciudate de-atunci, la mesajele codate, desenele primitive, listele de oameni care ne plăceau și care nu ne plăceau. Uitasem cât de apropiate am fost noi, fetele Day. N-aș fi zis asta, dar acum, cercetând ca o antropoloagă rămasă fată bătrână scrierile noastre, îmi dădeam seama că așa era.
   Unsprezece minute.
   Iată și jurnalele lui Michelle, legate cu elastic cauciucat, laolaltă, într-o bucată de imitație de piele. În fiecare an primea două, de Crăciun - îi trebuiau de două ori mai multe decât unei fete normale. Îl începea întotdeauna pe cel nou chiar atunci, sub pom, trecând toate darurile primite, ținând scorul.
   Am deschis unul de prin 1983 și mi-am amintit ce bârfitoare mică fusese Michelle, chiar și la 9 ani.
   Notița din ziua aceea era despre cum o auzise pe profesoara ei preferată, domnișoara Berdall, zicându-i chestii deocheate unui bărbat, la telefonul din camera profesorilor - și nici măcar nu era măritată, domnișoara Berdall.
   Michelle se întreba dacă nu cumva, dacă i-ar fi cerut socoteală în privința asta, domnișoara Berdall nu i-ar fi adus ceva bun la prânz. (Se pare că, odată, domnișoara Berdall îi dăduse lui Michelle jumătate din gogoașa ei cu jeleu, lucru care-o făcuse pe Michelle să rămână pentru totdeauna obsedată de domnișoara Berdall și de pungile ei de hârtie maro. De obicei profesorii puteau fi convinși să-ți cedeze jumătate de sendviș sau vreun fruct dacă te holbai la ei îndeajuns. Doar că nu puteai face asta prea des, fiindcă altfel trimiteau o înștiințare acasă și asta o făcea pe mama să plângă.) Jurnalele lui Michelle erau pline cu drame și insinuări cât se poate de copilăreşti: în pauză, domnul McNanny fumase chiar lângă ușa vestiarului băieților, apoi folosise spray de gură („spray de gură“ apărea subliniat de mai multe ori) ca să nu știe nimeni.
   Doamna Joekep de la biserică bea la ea în mașină... și când Michelle o întrebase dacă are cumva gripă, dacă de-aia bea din sticlă, doamna Joekep râsese și-i dăduse 20 de dolari pentru Fondul Cercetașilor, chiar dacă Michelle nu făcea parte dintre Cercetași.
   Drăcie, și despre mine scrisese chestii: știa, de pildă, că o mințisem pe mama că n-o lovisem cu pumnul pe Jessica O’Donnell. Era adevărat, îi învinețisem ochiul bietei fetițe, dar pe mama o mințisem, zicând că ar fi căzut dintr-un leagăn. Libby mi-a zis că Diavolul a pus-o, scria Michelle. Oare ar trebui să-i zic mamei?
   Am închis jurnalul din 1983, apoi le-am răsfoit pe cele din 1982 și 1984. Pe cel care acoperea a doua parte din 1984 l-am citit cu atenție, în caz că Michelle ar fi zis ceva notabil despre Ben. Nu prea mare lucru, în afară de faptul că era un mare ticălos și că nu-l plăcea nimeni. M-am întrebat dacă nu cumva și polițiștii avuseseră aceeași idee. Mi-am imaginat un biet poliţist începător, mâncând specialităţi chinezești la cutie, în miez de noapte, și citind despre cum i-a venit ciclul celei mai bune prietene a lui Michelle.
   Nouă minute.
   Alte felicitări și scrisori, apoi am dezgropat un bilet împăturit mai elaborat decât celelalte, făcut să arate aproape falic, ceea ce, cred, era și intenția, fiindcă sus era trecut cuvântul ARMĂSAR. Am desfăcut biletul și am citit scrisul acela rotunjit, de fată:

   5/11/84
   Dragă Armăsarule,
   Sunt la ora de bio și mă frec pe sub bancă, așa de tare mă trece când mă gândesc la tine. Îți imaginezi păsărica mea? E drăguță și roșie de dorul tău. Hai pe la mine după școală, azi, bine? Vreau să ți-o super-trag!!! Sunt așa de excitată, chiar și acum. Aș vrea să stai cu mine ori de câte ori sunt plecați ai mei. Maică-ta n-o să știe, e așa de aeriană! De ce să stai acasă la tine când poți sta la mine?! Fii bărbat și zi-i maică-tii să se ducă naibii. N-aș vrea ca într-o zi să treci pe la mine și să descoperi că mă rezolv cu altcineva. O, ce-mi vine să-mi dau drumul! Hai să ne-ntâlnim la mașina mea, după școală, o să parchez pe str. Passel.
   Ne vedem,
   Diondra

   Ben nu avusese prietenă, nici vorbă. Nu spusese nimeni una ca asta, nici măcar Ben. Numele nu suna familiar, oricum. La fundul cutiei era un teanc de albume cu promoții școlare, din 1975, când începuse Ben școala, până în 1990, când mă alungase prima oară Diane.
   Am deschis albumul pe 1984–1985 și m-am uitat la promoţia lui Ben. Nicio Diondra, dar o poză cu Ben care-ți frângea inima: umeri lăsați, părul lung pe ceafă și o cămașă pe care o purta mereu la ocazii speciale. Mi l-am imaginat, acasă, îmbrăcându-se pentru Ziua de Poză, repetându-și zâmbetul în oglindă. În septembrie 1984 încă purta cămăși cumpărate de mama, iar prin ianuarie ajunsese deja puștiul furios, cu părul tăciune, acuzat de omor. Am trecut în revistă colegii lui Ben din anul mai mare ca el, tresărind câte un pic la vreo Diane sau Dina, dar n-am găsit nicio Diondra. Apoi m-am uitat la cei cu două clase mai mari, gata să renunț, și am găsit-o.
   Diondra Wertzner. Cel mai aiurea nume posibil. Mi-am trecut degetul pe șirul de poze, așteptându-mă să dau peste vreo bucătăreasă în devenire, vreo tipă necioplită și mustăcioasă, dar în loc de asta am dat peste o fată drăguță, cu obrăjori rotunzi și cu o cascadă de cârlionți închiși la culoare. Avea trăsături fine, pe care le îngroșase cu machiaj abundent, dar sărea în ochi chiar și în poză.
   Avea ceva în privire, ceva îndrăzneț, iar buzele îi erau desfăcute, lăsând la iveală dinți ascuțiți, ca de cățeluș.
   Am luat albumul din anul de dinainte și n-am mai găsit-o. L-am luat pe cel din anul de după și n-am mai găsit-o nici acolo.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 3:10 p.m.

   Camioneta lui Trey mirosea a iarbă, a șosete transpirate și a băutură alcoolică dulce, vărsată probabil de Diondra.
   Diondra avea tendința să cadă lată ținând câte o sticlă în mână, era felul ei preferat de-a bea, să bage până o dobora, cu o ultimă dușcă la îndemână, ca să fie.
   Camioneta era plină ochi cu hârtii vechi în care fusese învelită mâncare de la fast-food, cârlige de pescuit, un Penthouse și, pe mocheta păroasă de la picioarele lui Ben, o cutie de ambalaje de carton cu eticheta Fasole Săltăreață Mexicană, fiecare cutie cu câte o boabă purtând sombrero și cu picioare care arătau ca și cum ar fi țopăit.
   - Încearcă una, zise Trey arătându-i cutia cu un gest.
   - Noo, n-ar trebui să fie gândaci sau așa ceva?
   - Mda, sunt un soi de larve de cărăbuș, zise Trey și slobozi râsul acela al lui, care te zgâria pe creier.
   - Super, mersi, e mișto.
   - Haide, omule, pe bune, te luam în balon, ce naiba, revino-ți.
   Intrară pe aleea unui supermarket, cu Trey arătându-i-l pe mexicanul de după tejghea, uite colea fasolarul - și-i pusese lui Ben în brațe o cutie de Beast, niște nacho de făcut la microunde, din cele după care se smiorcăia mereu Diondra, și niște fâșii de pastramă de vită, pe care Trey le luă în palmă ca pe un buchet.
   Tipul îi zâmbi lui Trey și scoase un chiuit, un răcnet indian de luptă. Trey își încrucișă brațele pe piept și se făcu că dansează în jurul unui sombrero imaginar.
   - Hai, fă-mi totalul, Jose.
  Tipul nu mai zise nimic și Trey îi lăsă restul, trei dolari mari și lați. Ben se tot gândi la asta tot drumul până la Diondra. Lumea era plină de oameni ca Trey, care lăsau trei dolari fără să clipească. Ca Diondra. Cu câteva luni în urmă, la sfârșitul lui septembrie, care fusese foarte călduros, Diondra trebuise să aibă grijă de doi verișori, sau verișori de-al doilea sau așa ceva, și, cu Ben, merseseră până la parcul acvatic de lângă granița cu Nebraska.
   Condusese atunci, timp de o lună, Mustangul maică-sii (se săturase de mașina proprie), iar bancheta din spate era încărcată cu lucruri, chestii pe care Ben nu s-ar fi gândit în veci să le cumpere: 3 feluri de loțiune de protecţie solară, prosoape de plajă, unguente, colaci de baie, mingi, găletușe.
   Copiii erau mici, cam de 6 sau 7 ani, și stăteau înghesuiți prin toate mizeriile alea, cu salteluțe gonflabile care scârțâiau ori de câte ori se mișcau și, pe undeva pe lângă Lebanon, copiii deschiseseră geamul, hlizindu-se, în vreme ce saltelele făceau tot mai mult zgomot, ca și cum ar fi atins apogeul într-un ritual sexual al saltelelor de plajă, și Ben își dăduse seama ce-i făcea să chicotească.
   Adunaseră tot mărunțișul lăsat de Diondra pe banchetă, pe jos, prin tot soiul de colțișoare - pur și simplu azvârlea mărunțișul acolo - și acum îl aruncau cu pumnul pe geam, ca să-l vadă cum se împrăștie, scânteietor. Și nu doar bănuți, erau acolo și sferturi de dolar.

............................................