Locuri întunecate, Gillian Flynn

 .......................................

6-9

          M-am încordat, știind că-s pe cale să fiu dezamăgită.

   - Păi, nu știu ce să-ți zic. Aș vrea să-ți zic că era prietena mea. Doar că nu era deloc, deloc de nasul meu. Nici nu mai țin minte să-mi fi trimis vreun bilet. Ești sigură că apărea numele meu? Și de unde, mă rog, ai făcut rost de biletul ăsta?
   - Las-o baltă, am zis și am luat telefonul de la ureche, ca să știe că plecam.
   - Libby, stai, stai așa.
   - Nu, dacă vrei să mă duci cu preșul ca un... deținut, gen, nu văd ce rost are.
   - Libby, stai naibii locului. Îmi pare rău că nu pot să-ți dau răspunsul pe care presupun că-l vrei.
   - Vreau să-mi spui adevărul.
   - Și eu vreau să-ți spun adevărul, dar tu pari să vrei... o poveste. Eu doar... of, Isuse, vine soră-mea cea mică, după atâția ani, și-mi zic: ia uite, s-ar putea să fie un lucru bun. Un lucru bun. La naiba, nu mi-a prea fost de ajutor acum 25 de ani, dar na, am trecut peste asta, am trecut așa de complet că, prima dată când o văd, nu simt decât bucurie. Că deh, am stat în țarcul ăsta nenorocit și-am tot așteptat să te văd, eram așa de agitat de parcă aveam întâlnire sau ceva, și te-am văzut și-am zis uite, poate o să iasă bine. Poate o să am și eu pe cineva din familie care încă trăiește și n-o să mai fiu așa de singur, în pizda mă-sii, fiindcă - și știu c-ai vorbit cu Magda, crede-mă c-am auzit de toată chestia aia, și da, am oameni care mă vizitează și cărora le pasă de mine, dar nu-s tu, nu mai e nimeni care să mă știe și altfel decât ca tipul care... și mă gândeam că ar fi așa de mișto să pot vorbi cu soră-mea, care mă știe, care îi știe pe-ai mei, care știe că eram niște oameni, adică, normali, și să putem râde pe seama drăciilor ălora de vaci. Asta-i, să știi, atâta vreau și eu în momentul ăsta. Ceva mititel, atâtica. Și-așa aș vrea să-ți spun ceva, să nu mă mai... urăști din nou.
   Și-a lăsat ochii în jos, privindu-și pieptul reflectat în geam.
   - Dar nu pot.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 5:58 p.m.

   Diondra avea burtică, asta-l băga în sperieți pe Ben, și erau săptămâni, de-acum, de când vorbea despre „înviorare“.
   Copilul se înviorase, începuse să mişte, era un moment foarte special și important, așa că Ben trebuia să pună mâna pe burta ei tot timpul și să simtă cum dă din picioare bebele. Se simțea mândru că burta umflată i se datora, mândru că avea un copil, ideea cel puțin îi plăcea, dar nu-i prea plăcea să atingă zona aia, ori să se uite la ea.
   Carnea arăta aiurea, tare și în același timp lăsată cumva, ca șunca atunci când se strică, și îl stânjenea s-o atingă.
   De săptămâni întregi își făcuse ea obiceiul ăsta, să-i înșface mâna și să și-o apese acolo, așteptând o reacție pe chipul lui, ţipând când el nu simțea nimic. Un timp se gândise, de fapt, că poate chestia cu sarcina era o glumă de-a Diondrei, ca să-l facă să se simtă tâmpit - stătea acolo, cu mâinile asudându-i pe movila aia grețoasă de piele, și se gândea la bolboroseala de dinăuntru, oare era copilul sau doar o indigestie? Își făcea griji. Se temea că, dacă nu simte nimic - și, în acele prime săptămâni după ce începuse să mişte nu simțise - Diondra o să țipe la el, e chiar acolo, e ca un tun care-mi pocnește în pântece, cum să nu-l simți? Și își făcea griji că, atunci când avea să-l simtă, Diondra avea să-i râdă în nas, să râdă cu râsul ăla care-o făcea să se aplece de șale ca și cum ar fi fost împușcată, să râdă de se prăpădea, scuturându-și părul dat cu gel ca pe un copac după furtună, fiindcă normal că nu era de fapt însărcinată, i-o făcuse, fraierul, chiar nu-și dădea seama de nimic?
   Căutase, de fapt, semne că Diondra mințea: tampoanele acelea mari și însângerate pe care maică-sa le vâra întotdeauna la gunoi răsucite și care sfârșeau prin a se desface la loc în mai puțin de-o zi. Alte semne nu știuse să caute și nici nu știa dacă era cazul să întrebe dacă copilul era al lui. Ea vorbea ca și cum așa ar fi fost și mai sigur de-atât probabil că n-avea cum să fie.
   Oricum, în ultima lună devenise clar că era însărcinată pe bune, cel puțin dac-o vedeai goală. Încă se ducea la școală, purtând puloverele acelea imense, lălâi, și nu-și mai încheia nasturii la blugi, și nici fermoarul, decât pe jumătate, iar umflătura crescuse, Diondra o ținea în palme și-o freca de parcă ar fi fost vreun glob de cristal în care vedea viitorul lor distrus și, într-o zi, îi luase mâna și simțise și el, atunci, fără îndoială - chestia aia lovea și, dintr-odată, văzuse forma unui picioruș mişcându-se pe sub pielea Diondrei, iute și agil.
   Ce naiba ai? Vă fată vacile la fermă, nu? E doar un copil, asta fusese reacția Diondrei când își trăsese mâna. I-o apucase iar și i-o ținuse acolo, îi lipise palma de chestia aia care zvâcnea, iar el se gândise fătatul vacilor e-al naibii de diferit de propriul tău copil, apoi gândise dă-mi drumul dă-mi drumul dă-mi drumul, de parcă lucrul acela ar fi dat să-l înhațe, ca într-un film de groază, și să-l tragă înăuntrul ei. Așa și-l închipuia, un lucru. Nu un copil.
   Poate ar fi fost bine să vorbească mai mult despre asta. După ce începuse să mişte copilul, nu vorbise cu el, deloc, vreo câteva zile, și ieșise la iveală că el ar fi trebuit să-i dea un cadou pentru această ocazie, că doamnelor li se aduceau daruri când le mișca bebelușul în pântece, că părinții ei îi dăruiseră o brățară de aur când avusese prima dată ciclu și că așa stătea chestia. Așa că, pe post de cadou, îl pusese s-o lingă acolo jos, de zece ori, asta era înțelegerea, și Ben se gândise că o făcuse fiindcă lui nu-i prea plăcea de fapt asta, mirosul îl îngrețoșa, mai ales acum, când toată zona arăta așa de uzată. Nici ei nu păruse să-i placă, de aceea arătase ca o pedeapsă, dar țipase la el să bage degetele și să apese și să vină mai sus, e mai sus, mai sus, am zis, apoi, oftând, îl prinsese de urechi și-l împinsese spre locul dorit, iar el gândise cățea nenorocită și se ștersese de gustul ei după aceea, când terminase. Încă de opt ori, cățea nenorocită, vrei un pahar cu apă, scumpo? Și ea zisese nu, dar tu vrei, că miroși a păsărică și râsese.
   Femeile gravide aveau toane. Știa asta. Însă, altminteri, Diondra nu se purta ca o femeie însărcinată. Bea și fuma în continuare, chestii pe care n-ar trebui să le faci când ești însărcinată, dar ea zicea că numai femeile obsedate de sănătate renunțau la alea. Un alt lucru nu făcea: planuri. Diondra nu prea vorbea despre ce-o să facă atunci când se năștea copilul - când se năștea fetița.
   Diondra nu călcase pe la doctor, dar era sigură că era fată, fiindcă fetele te făceau să-ți fie mai rău, iar ei, în prima lună, îi fusese rău tare. Dar nu prea zicea nimic așa, practic, nu făcea decât să vorbească despre fetiță, despre cum avea să iasă din ea o fetiță.
   La început, Ben se întrebase dacă o să facă avort. Zisese dacă o să faci copilul în loc de când şi ea se crizase, și Diondra crizându-se complet era o priveliște pe care nu-și dorea s-o mai vadă vreodată. Și când era calmă era greu de îndurat, dar fusese ca și cum ai privi o calamitate naturală, unghiile, plânsul, loviturile, țipetele alea, că ăla era cel mai urât lucru pe care i l-a spus cineva, că e și al tău, ce naiba e-n neregulă cu tine, jeg împuțit?
   Însă altfel nu făceau planuri sau nu puteau face, de vreme ce tatăl Diondrei ar fi ucis-o, literalmente, dacă ar fi aflat că rămăsese însărcinată fără să se căsătorească, sigur ar fi omorât-o. Dacă afla măcar că și-o trăsese fără să se căsătorească, ar fi omorât-o.
   Părinții Diondrei aveau o singură regulă, una, și asta era că nu trebuia să lase niciodată, sub nicio formă, vreun băiat s-o atingă acolo dacă nu era soțul ei. Când împlinise 16 ani, tatăl Diondrei îi dăruise un inel al promisiunii, un inel de aur cu o piatră mare, roșie, ce aducea cu o verighetă - și-l și purta pe inelar - care însemna promisiunea făcută lui, și ei înseși, că avea să rămână virgină până la căsătorie. Chestia îl îngrețoșase pe Ben - nu-i ca și cum te-ai măritat cu taică-tău? Diondra zicea că-i doar o chestie de control, în mare parte. Era singura chestie pe care decisese taică-său să insiste, singurul lucru pe care i-l cerea și na, la naiba, mai bine făcea chestia. Zicea că în felul ăsta se simțea mai bine când o lăsa singură, nesupravegheată, neprotejată, în afară de câini, câteodată cu lunile. Era chestia lui parentală: fata mea poate să bea, să ia droguri, dar e virgină și ca atare nu-s un ratat așa de mare pe cât par.
   Diondra zisese toate astea cu lacrimi în ochi. Le zisese fiind pe cale să cadă în nesimţire de la băutură.
   Zisese că taică-său o avertizase că, dacă afla că-și încălcase promisiunea, avea s-o scoată din casă și s-o împuște în cap. Taică-său fusese în Vietnam și vorbea în felul ăsta, iar Diondra îl lua în serios, așa că nu avea niciun plan în privința copilului. Ben făcuse o listă cu lucruri care le-ar fi trebuit și cumpărase niște hăinuțe de bebeluș la mâna a doua de la un talcioc, înainte de Crăciun. Se simțise stânjenit, așa că luase tot vraful de la femeia aceea, cu 8 dolari. Găsise acolo cămășuțe și chiloței pentru vârste diferite, și pantalonași de corp aspriți de purtare - femeia le tot zicea izmenuțe - și era bine, copilașii au cu siguranță nevoie de lenjerie. Ben depozitase hainele sub patul lui, ceea ce-l făcea și mai bucuros că are zăvorul, își și imagina cum le-ar fi găsit fetele și-ar fi șterpelit ce le-ar fi căzut în mână. Era drept, nu se gândea îndeajuns la copil și la ce avea să urmeze, dar Diondra părea să se gândească și mai puțin încă.
   - Cred c-ar trebui să plecăm din oraș, zise Diondra acum, o surpriză, cu părul acoperindu-i încă jumătate de față, cu palma lui Ben lipită de burtă și copilul zvârcolindu-se înăuntrul ei de parcă ar fi săpat un tunel.
   Diondra se întoarse un pic spre el, și un sân leneș căzu pe brațul lui Ben.
   - Nu mai pot să ascund mult timp asta. Mama și tata o să ajungă acasă cât de curând. Ești sigur că Michelle nu știe?
   Ben păstrase un bilet de la Diondra, în care spunea cât de excitată e și cât de mult voia să i-o tragă chiar și acum, iar băgăcioasa de Michelle îl găsise umblându-i prin buzunarele gecii. Ticăloasa aia mică îl șantajase - 10 dolari ca să nu-i spună maică-sii - și, când Ben i se plânsese Diondrei, aceasta făcuse ca toți dracii. Să-mi bag picioarele, surioara ta ne poate pârî în orice moment, crezi că-i bine? E numai vina ta, Ben. Ai dat-o-n bară. Diondra era înnebunită de ideea că, într-un fel, Michelle avea să-și dea seama că-i însărcinată din cuvintele acelea trei, „până și acum“, că aveau să fie dați în vileag de o mucoasă de 10 ani, perfect, nu?
   - Nu ştie, n-a mai adus vorba despre asta.
   Era o minciună, chiar ieri Michelle i se uitase în ochi, bâțâise din șolduri și-i zisese, cu voce răutăcioasă: „Hei, Be-een, cum îți mai e viața sexuală?“ Tare parşivă mai era puștoaica. Și cu alte chestii îl șantajase - treburi lăsate nefăcute, mâncare pe care o șterpelise din frigider.
   Chestii mărunte. Mereu erau chestii de doi bani, ca și cum Michelle ar fi fost acolo ca să-i amintească lui Ben ce rahat de viață ducea. Banii și-i cheltuise pe gogoși cu jeleu.
   Trey își trase nasul cu zgomot, în camera de alături, apoi scuipă, cu un ptuuu! răsunător. Ben văzu cu ochii minții flegma galbenă, picurând pe ușa de sticlă glisantă, văzu câinii lipăind-o. Era o chestie pe care-o făceau Trey și Diondra; scuipau flegme pe chestii. Trey, uneori, slobozea câte una drept în sus, iar câinii o prindeau din zbor în boturile lor băloase. („E doar o chestie din corp care se duce în alt corp“, zicea Diondra. „Și tu ai băgat în mine niște chestie din corpul tău și asta nu prea pare să te deranjeze.“)
   În vreme ce televizorul fu dat mai tare în salon - haideți, mă, odată, că mor de plictiseală - Ben încercă să se gândească la ce-ar fi fost bine să zică. Își spunea, uneori, că nu prea îi zicea Diondrei mai nimic care să fie doar vorbe și atât, ci folosea numai baricade verbale, încerca să se ferească de iritarea ei continuă zicându-i ce voia să audă. Dar o iubea, chiar o iubea, și asta făceau bărbații pentru femeile lor, le ziceau ce voiau să audă și-și țineau gura.
   O lăsase borţoasă pe Diondra și-acum era al ei, iar el trebuia să-i facă pe plac. Trebuia să se lase de școală și să-și găsească o slujbă cu normă întreagă, nicio problemă, un puști pe care-l știa se lăsase anul trecut și acum lucra la Abilene, la fabrica de cărămizi, și scotea 12 000 de dolari pe an, Ben nici nu-și imagina cum ar fi putut să cheltuiască atâta. Avea deci să lase școala, și cu atât mai bine, dacă ținea seama de ce naiba mai auzise Diondra despre Krissi Cates.
   Era ciudat, la început chiar fusese neliniștit de-a binelea că umblau bârfele alea, apoi, într-un fel, se simțise mândru. Deși era doar o puștoaică, se număra printre copiii populari. Până și unii dintre liceeni o știau, fetele mai mari se arătau interesate de fata aceea drăgălașă, bine-crescută, așa că era mișto, cumva, că îi căzuse cu tronc el, deși era doar o puștoaică, și era sigur că, oricum, ce-i zisese Diondra nu era decât vreo exagerare obișnuită de-a ei. Uneori se purta ca o femeie isterică.
   - Hei, alo? Încearcă să fii atent la mine. O să trebuiască să plecăm din oraș, am zis.
   - Păi atunci să plecăm, zise el încercând s-o pupe, dar Diondra îl îmbrânci.
   - Serios, așa, una-două? Unde-o să ne ducem, cum o să ne întreții? N-o să mai am alocația, să știi. O să ai nevoie de-o slujbă.
   - Păi o să-mi iau. Dar cum e cu unchiul sau vărul sau ce e, ăla din Wichita?
   Ea îl privi ca pe un nebun.
   - Cu magazinul de articole sportive? insistă el.
   - Nu poți lucra acolo, ai cinșpe ani. Nu poți să conduci. Și, de fapt, nici nu cred că-ți poți lua un serviciu adevărat fără permisiunea mămichii. Când ziceai că împlinești șaișpe?
   - Pe 13 iulie, zise el simțindu-se ca și cum i-ar fi spus că face pe el.
   Diondra începu să bocească.
   - Doamne-Dumnezeule, ce-o să ne facem?
   - Nu te poate ajuta vărul ăla al tău?
   - Unchiul o să le spună alor mei, cum să m-ajute?
   Se ridică și începu să umble goală prin cameră, cu pântecele umflat atârnându-i moale, vulnerabil, iar lui Ben îi veni să vâre o mână pe dedesubt, gândindu-se, totodată, că se făcuse ditai. Nu-și puse nimic pe ea ca să străbată holul până la duș, deși Trey putea să vadă până în capătul holului dacă stătea pe canapea. Auzi sunetul gutural al dușului pornit. Gata cu conversația. Se șterse cu un prosop aflat lângă coșul cu rufe al Diondrei, apoi se strecură iarăși, cu chiu cu vai, în pantalonii de piele, își puse tricoul vărgat și se așeză pe marginea patului, încercând să ghicească ce comentarii de șmecher avea să mai scoată Trey când se întorceau în salon.
   În câteva minute, Diondra intră impetuoasă în dormitor, înfășurată într-un prosop roșu, cu părul ud, fără să-l privească, și se așeză la măsuța de toaletă cu oglindă.
   Își spârcâi spumă fixativă în palmă, o ditamai movila cât un rahat de câine, și se unse pe păr, îndreptând uscătorul spre fiecare secțiune, pe rând - fixativ în palmă, dat pe păr, vâjâitul aparatului, fixativ, dat pe păr, vâjâit.
   Ben nu știa dacă era sau nu cazul să plece. Așa că rămase nemișcat pe pat, încercând să-i prindă privirea.
   Diondra își turnă în palmă fond de ten închis, cum și-ar pune un artist vopsea, și și-l întinse pe față. Unele fete ziceau că-i dată cu tencuială, le auzise, dar lui îi plăcea cum arată, cu pielea netedă și arămie, deși uneori gâtul îi părea mai alb, precum înghețata de vanilie sub siropul de caramel. Apoi se apucă de rujat: primul strat, al doilea strat, dat cu luciu. Îl văzu că se uită și se opri, apăsându-și buzele pe niște triunghiuri mici, pufoase, lăsând urme vineții de buze pe ele.
   - Trebuie să-i ceri lui Runner niște bani, zise privindu-l în oglindă.
   - Lui taică-meu?
   - Mda, că doar are, așa-i? Trey mereu cumpără iarbă de la el.
   Lepădă prosopul, păși spre sertarul cu lenjerie, un desiș de dantelărie și satin, și scormoni până ce găsi niște chiloți și un sutien, de un roz intens, cu margini de dantelă neagră, de felul celor purtate de fetele de la bordelurile din westernuri.
   - Ești sigură că vorbim de același tip? zise el. Tata face, știi, tot soiul de munci manuale. Treburi. Lucrează pe la ferme și din astea.
   Diondra dădu ochii peste cap, trăgând de partea din spate a sutienului, cu sânii ieșindu-i de peste tot - peste cupe, pe sub cleme, nestăviliți, enervanți. În cele din urmă lăsă sutienul și-l azvârli în cameră - căcat, am nevoie de-un sutien care-mi vine! Se ridică, țintuindu-l cu privirea, și chiloții începură să se tragă, să-i alunece pe sub burtă și să-i intre în fund. Lenjeria aia sexy nu-i mai venea. Ben gândi mai întâi: grăsuță, apoi se corectă: însărcinată.
   - Vorbești serios? Nu știi că babacul tău vinde droguri? Mi-a vândut mie și lui Trey, săptămâna trecută.
   Aruncă și chiloțeii cât colo, apoi își puse alt sutien, unul simplu, urât, și blugi noi, nemulțumită că era așa de grasă.
   Ben nu mai cumpărase, până atunci, droguri. Fuma o groază cu Trey și Diondra și cine mai avea iarbă în gașca aia, ba mai contribuia și el cu câte un dolar-doi uneori, însă, când își închipuia un traficant, își imagina un gagiu cu părul lins și bijuterii țipătoare, nu pe taică-său, cu șapca cea veche de baseball, ciocatele cu tocuri și cămășile care arătau ca și cum se veştejiseră pe el. Nu taică-său, cu siguranță nu. Și apoi, traficanții ăștia n-ar fi trebuit să aibă parale?
   Taică-său, era clar, n-avea bani, așa că întreaga discuție era absurdă. Și, dacă ar fi vândut droguri și-ar fi avut bani, nu i-ar fi dat lui Ben o lețcaie. Și-ar fi bătut joc de Ben că cerea, poate ar fi scos una de 20 și i-ar fi fluturat-o pe dinainte, cum face un bătăuș cu caietul unui tocilar, apoi ar fi râs și și-ar fi băgat bancnota înapoi în buzunarul pantalonilor. Runner n-avea portofel, ținea doar bancnote ghemotocite în buzunarele blugilor, și nu era ăsta un semn că n-avea un ban?
   - Trey! țipă Diondra spre hol.
   Își puse o bluză nouă, cu modele ce arătau ca un experiment geometric. Rupse etichetele și le aruncă pe jos, apoi ieși grăbită din cameră. Ben rămase holbându-se la posterele cu rockeri și la cele cu astrologie (Diondra era Scorpion și lua asta foarte în serios), la cristale și cărți despre numerologie. În jurul oglinzii de toaletă erau lipite buchețele uscate de purtat la mână, de pe la baluri pe unde n-o dusese Ben; erau mai ales de la un tip de prin  iawatha, pe nume Gary, despre care până și Trey zicea că-i un rahat cu ochi. Trey, evident, îl cunoștea.
   Buchetele îl nelinișteau pe Ben, arătau ca niște organe, cu pliuri și contorsiuni, cu culoarea aia roz-și-violet.
   Îi aminteau lui Ben de hălcile puturoase de carne care se aflau acum în dulapul lui de la școală, un dar oribil pe care i-l lăsase Diondra - surpriză! - părțile femeiești dintr-un animal, refuzând să-i spună de unde proveneau.
   Dar bătuse apropouri că ar fi fost de la un sacrificiu sângeros pe care-l făcuse cu Trey. Ben presupunea totuși că erau doar rămășițele vreunui experiment de la ora de biologie. Așa-i plăcea ei, să-l bage în boale. Când făcuse, la clasă, disecție de purcei, îi adusese o codiță îmbârligată, socotind-o amuzantă. Dar nu era decât nașpa. Se ridică și se duse în sufragerie.
   - Prăpăditule ce ești! strigă Trey de pe sofa, unde tocmai aprinsese un joint, fără să-și ia ochii de la videoclipul de la televizor. Nu știi ce-i cu tac-tu? Ce dracu’, omule.
   Stomacul dezgolit al lui Trey era aproape concav, dar musculos, perfect, bronzat. Spre deosebire de burtica albă și moale a lui Ben. Trey făcuse din tricoul primit de la Diondra un ghemotoc pe care și-l pusese sub cap.
   - Vino-ncoa, câine cu puța belită.
   Îi întinse jointul, Ben trase un fum și simți că-i amorțește ceafa.
   - Hei, Ben, de câți bebeluși e nevoie ca să zugrăvești o casă?
   Anihilare.
   Iarăși cuvântul ăla. Ben își închipui hoarde barbare năvălind prin șemineul mare de piatră și retezându-i lui Trey capul cu toporul, chiar în mijlocul uneia din nenorocitele lui de glume cu bebeluși morți, și capul să i se rostogolească peste rahații de câine și să se oprească lângă un pantof cu cataramă de-al Diondrei. Și poate, după aia, să moară și Diondra. Să-ți bagi picioarele-n toate astea!
   Ben mai trase un fum, simțindu-și creierul mentolat, și îi dădu înapoi țigara lui Trey. Câinele cel mai mare al Diondrei, cel alb, se apropie și începu să se holbeze, cu ochi neiertători.
   - Depinde cât de tare-i azvârli, zise Trey. De ce pui un bebeluș în mixer cu picioarele înainte?
   - Serios, Trey, zise Diondra continuând o conversație la al cărei început Ben nu asistase. Crede că taică-său nu vinde droguri.
   - Ca să vezi ce reacție are. Hei, Ben, fumezi din iarba lui tăticu, amice, zise Trey și, în cele din urmă, se răsuci să-l privească. E de căcat. Tare, dar de căcat. De asta știm că taică-tău are bani. Ia preț cam mare, dar în perioada asta nu mai are nimeni pe-aici. Am impresia c-a zis că din Texas a făcut rost. A fost prin Texas în ultima vreme?
   Runner dispăruse din viața lui Ben după ce-i făcuse vânt Patty. Din câte ştia Ben, se putea să se fi dus și până-n Texas. Ce dracu’, doar puteai să mergi cu mașina-n Texas și să te întorci într-o singură zi.
   - Am dat bani pe ea, zise Trey cu voce sugrumată, fiincă tocmai trăgea un fum. Apropo, îmi datorează bani, ca toți din orașul ăsta. Să parieze le place, dar să plătească nu.
   - Hei, eu nici n-am apucat să trag, se bosumflă Diondra.
   Se duse și începu să răscolească prin dulăpioare - refugiul de la subsol avea și o minibucătărie, auzi numai, să ai nevoie de-o încăpere separată pentru mâncarea ta semipreparată - apoi deschise frigiderul și își luă o bere, fără să-l întrebe și pe Ben dacă vrea. Ben văzu interiorul frigiderului, care cu o lună în urmă fusese plin ochi cu mâncare, dar acum nu mai avea decât bere și un borcan mare, în care plutea o singură murătură, ca un gogoloi de rahat.
   - Îmi scoți și mie o bere? zise cu voce țâfnoasă.
   Îl privi lăsându-și capul pe piept și-i dădu berea ei, apoi se întoarse la frigider să mai ia una.
   - Să mergem deci și să-l găsim pe Runner, ca să facem rost de ceva iarbă și bani, zise Diondra lipindu-se lângă el pe scaun. Și-apoi putem să ne cărăm dracului din Dodge.
   Ben se uită la ochiul acela albastru și strălucitor - părea că Diondra îl privea întotdeauna dintr-o parte, nu-i vedea niciodată amândoi ochii în același timp - și se simți, pentru întâia oară, speriat până în măduva oaselor.
   Nu putea nici măcar să se lase de școală fără permisiunea mamei înainte să împlinească 16 ani. Cu atât mai puțin să facă rost de-o slujbă la fabrica de cărămizi sau altceva cu care să câștige suficient pentru ca Diondra să nu-l urască, să nu ofteze când venea acasă serile, și acum asta vedea, nici măcar apartamentul acela mic din Wichita, ci vreo fabrică pe lângă graniță, lângă Oklahoma, unde angajau mână de lucru ieftină, unde se lucra 16 ore pe zi și la sfârșit de săptămână, iar Diondra o să stea cu copilul și n-o să-i placă deloc. N-avea pic de instinct matern, ar fi fost în stare să doarmă dusă când plângea copilul, o să uite să-l hrănească, o să iasă la băut cu tipi pe care-i cunoștea - întotdeauna cunoștea câte un tip la mall, la benzinărie pe undeva sau la film - și să lase copilul uitat. Ce poate să pățească, e-un bebeluș, nu se duce nicăieri! Parcă auzea asta de pe-acum, și cât era el de nașpa. Amărâtul, idiotul, zdreanța care nu putea să pună pâine pe masă.
   - Bine, zise gândindu-se că, odată ce plecau de acolo, o să le iasă ideea din minte.
   Lui aproape că-i ieșise. Mintea i se strângea ca un ghemotoc, i se încețoșa. Voia să se ducă acasă.
   Trey țâșni îndată în picioare, zuruind cheile de la camionetă - știu unde-l găsim - și cât ai clipi ieșiră cu toții în frig, tropăind prin zăpadă și gheață; Diondra îi ceru brațul lui Ben ca să nu cadă, iar Ben își spuse: dar dacă ar cădea? Dacă ar cădea și-ar muri ori ar pierde sarcina?
   Auzise niște fete la școală care ziceau că, dacă mănânci câte o lămâie pe zi, pierzi sarcina și se gândise să strecoare lămâie în Cola dietetică a Diondrei, după care-și dăduse seama că era imoral să facă asta fără știrea ei, dar dacă ar cădea? Însă nu căzu, ajunseră în mașina lui Trey, în bătaia radiatorului, și Ben, ca întotdeauna, nimeri în spate - era de fapt o jumătate de banchetă, numai un puști ar fi reușit să încapă, așa că se înghesui acolo, cu genunchii la piept - și când văzu un cartof prăjit și uscat, ca un degețel, îl aruncă în gură și, în loc să se uite dacă-l văzuse cineva, se apucă să mai caute și alții, ceea ce însemna că era foarte rupt de la iarbă și foarte flămând.

   Libby Day
   Acum

   Când eram în școala primară, psihologii mei au încercat să-mi canalizeze răutatea în ceva constructiv, așa că m-au pus să tai chestii cu foarfeca. Pânzeturi grele și ieftine pe care le cumpăra la metru Diane.
   Le ciopârțeam cu niște foarfeci vechi de metal, în sus și-n jos: teurăscteurăscteurăsc. Geamătul moale al țesăturii despicate și momentul acela ultim, perfect, când degetul mare te ustură și umerii te dor de atâta gheboșat și tăiat, tăiat, tăiat... eliberare, cu materialul făcut acum două bucăți în mâinile tale, ca atunci când se trage o cortină. Și-apoi ce? Așa mă simțeam acum, ca și cum aș fi tăiat ceva și-aș fi ajuns la final și eram din nou eu însămi, în căsuța mea, fără slujbă, fără familie, și țineam două bucăți de pânză și nu știam ce să mai fac.
   Ben mințea. Nu voiam ca asta să fie adevărat, dar nu se putea nega. De ce să minți despre o prostie gen iubita din liceu? Gândurile mi se roteau în minte precum păsările prinse în podul casei. Poate că Ben spunea adevărul și biletul acela de la Diondra nu era pentru el, ci doar parte din nimicurile întâmplătoare care apar la case cu copii de școală. La naiba, Michelle putea să-l fi scos din coș după ce-l aruncase vreun băiat mai mare, un gunoi numai bun pentru neîncetatele ei șantaje mărunte.
   Sau poate că Ben o știa pe Diondra, o iubise pe Diondra și încerca să țină asta secret fiindcă Diondra murise.
   O omorâse în aceeași noapte, parte a sacrificiilor sale satanice, și-o îngropase pe undeva pe pământurile acelea plate ale Kansasului. Ben care mă speria îmi revenise în cap acum: îmi imaginam un foc de tabără, băutură plescăind într-o sticlă. Diondra-din-album, cu cârlionții ei spiralați săltând când râdea, cu ochii închiși, sau cânta, cu fața portocalie în lumina focului, și Ben în spatele ei ridicând încetișor o lopată, cu ochii țintă pe creștetul ei.
   Unde erau ceilalți puști din cult, restul haitei de adoratori ai lui Satan? Dacă exista un cerc de adolescenți palizi, cu ochi ca tăciunele, recrutați de Ben, unde erau?
   Citisem deja absolut toate informațiile despre proces.
   Poliția nu găsise pe nimeni altcineva care să fie implicat în cultul satanist alături de Ben. Toți puștii cu pletele-n vânt, fumători de iarbă, Copiii Diavolului din Kinnakee, se transformaseră la loc în băieți zdraveni de la țară în zilele de după arestarea lui Ben. Ce le convenea! Doi „utilizatori frecvenți de droguri“, de vreo 20 și ceva de ani, mărturisiseră că Ben apăruse la un depozit abandonat, un loc de întâlnire, în ziua crimelor. Ziceau că urlase ca un demon când cineva cântase un colind. Pretindeau că le-ar fi zis că avea de gând să facă sacrificii. Ziceau că plecase cu un tip pe nume Trey Trepano, care, se zicea, mutila vaci și îl venera pe Diavol. Trepano declarase că-l știa pe Ben doar din vedere. Avea un alibi pentru perioada în care se săvârșiseră crimele: tatăl lui, Greg Trepano, confirmase că Trey fusese acasă cu el în Wamego, la mai bine de 100 de kilometri distanță.
   Așa că, poate, Ben o luase razna de unul singur, sau poate că era nevinovat. Din nou păsările din pod, zburătăcite. Zdrang-zbang-bum. Probabil că stăteam de ore întregi pe canapea, întrebându-mă ce să fac, zăcând nemișcată, când am auzit pașii grei ai poștașului tropăind pe scări. Mama ne punea întotdeauna să coacem prăjiturele de Crăciun pentru poștaș. Dar poștașul meu, sau poștărița, se schimba la câteva săptămâni. Deci fără prăjituri.
   Aveam 3 oferte de carduri de credit, o factură pentru cineva pe nume Matt, care locuia pe o stradă nici măcar aproape de-a mea, și un plic ce arăta ca o rufă murdară, așa era de moale și de plin de cute. Folosit. Numele și adresa altcuiva fuseseră înnegrite cu un marker, apoi, în spațiul înghesuit de dedesubt, fusese trecut numele meu. Doamna Libby Day.
   Era de la Runner.
   M-am dus sus să citesc scrisoarea, așezată pe marginea patului. Apoi, cum fac mereu când mă apucă neliniștile, m-am vârât într-un spațiu mic, în cazul de față cel dintre pat și noptieră, așezându-mă pe dușumea, cu spatele la perete. Am deschis plicul murdar și am scos la iveală o bucată deloc salubră de hârtie de corespondență pentru femei, cu chenar de trandafiri. Scrisul lui taică-meu umplea foaia: minuscul, frenetic, ascuțit, ca și cum 100 de păianjeni ar fi fost striviți pe coală.

   Dragă Libby,
   Ehei, Libby, ciudat am ajuns după atâța ani. Eu unu așa mă simt. Nam crezut niciodată s-ajung așa de bătrân, obosit și singur cuc. Am cancer. Cică mai am doar vreo câteva luni.
   Da nui nimic, orcum am stat pe aici mai mult decât meritam.
   Așa că am fost încâtat să primesc veşti de la tine. Uite, știi că nam fost niciodată apropiaț. Eram foarte tânăr când team făcut și nu am fost cine știe ce tată, da măcar am încercat săț-i dau ceți trebe și să fiu lângă tine când am putut. Mama ta a complicat lucrurile. Eram imatur și ea chiar mai mult.
   Și dupaia crimele mia-u picat foarte rău. Așa că uite. Trebie săți spun, și să numi vi acuma, că trebea de mai demult. Ştiu că trebea mai demult. Da cuproblemele mele cu pariurile șin plus că îs alcolic, mia venit greu să mă lupt cu demonii mei.
   Știu criminalul adevărat din noaptea aia și știu că na fost Ben. Vreau să spun adevărul înainte să mor. Dacă poț să îmi trimiț niște bani, aș veni cu plăcere pe la tine săț zic mai multe. Cinci sute de biștari ar fi buni.
   Aștept sămi dai vești,
   Runner „Tati“ Day,
   Donneran Rd. 12, Căminul pentru Bărbați Bert Nolan,
   Lidgerwood, OK.
   PS Întreabă pe cineva care-i codu, că nu știu.

   Am înhățat gâtul subțire al veiozei de pe masă și-am azvârlit-o prin cameră, iar veioza s-a dus înainte vreun metru până ce cablul electric a oprit-o brusc și-a căzut pe podea. Am sărit pe ea, am smucit-o din priză și-am azvârlit-o iarăși. A izbit peretele, iar abajurul s-a desprins și-a început să se învârtă alandala pe podea, cu becul spart ițindu-se deasupra ca un dinte stricat.
   - Lua-te-ar dracu’, am țipat.
   Era un strigăt îndreptat spre mine la fel de mult ca și spre tata. Că, în stadiul ăsta al vieții mele, mă mai așteptam încă din partea lui Runner să se poarte corect, era ceva de-o prostie strigătoare la cer. Scrisoarea nu era decât o palmă întinsă peste sute de kilometri, cerând ajutor, jucându-mă pe degete. Plăteam cinci sute și nu-l mai vedeam pe Runner până ce n-aveam din nou nevoie de ajutor sau de răspunsuri, și-atunci avea, iarăși, să-și facă jocul. Cu mine, fiica lui.
   Aveam de gând să mă duc în Oklahoma. Am dat de două ori cu piciorul în perete, făcând ferestrele să zdrăngăne, și eram pe cale să-mi iau avânt pentru o a treia lovitură zdravănă, când am auzit, jos, soneria. M-am uitat automat afară, dar nu vedeam, de la etaj, decât coroana unui sicomor și cerul cuprins de amurg. Am rămas încremenită, așteptând ca vizitatorul s-o șteargă, dar soneria a pornit iarăși, de 5 ori la rând, fiindcă, mulțumită accesului meu de furie, persoana de la intrare știa că-s acasă.
   Eram îmbrăcată ca mama pe timp de iarnă: pulover greu, lălâu, izmene largi, ieftine, șosete groase, care dădeau mâncărimi. Am dat, o clipă, să mă bag în debara, apoi am decis că nu-mi pasă în timp ce persoana continua să sune.
   Ușa mea nu are geam, așa că nu puteam încerca să zăresc persoana respectivă. Am pus lanțul de siguranță și am crăpat ușa un pic, văzând o ceafă, o claie de păr încâlcit, șaten-deschis, apoi Krissi Cates a întors fața spre mine.
   - Bătrânicile alea sunt cam necioplite, a zis și le-a făcut din mână ostentativ, cum făcusem și eu cu o săptămână înainte, gestul acela larg, care însemna du-te dracului.
   - Păi hei, alo? Nu le-a zis nimeni că nu-i politicos să te holbezi?
   Am continuat s-o privesc prin crăpătura ușii, simțindu-mă și eu o bătrânică.
   - Am adresa ta de... de când ai fost la club, a zis aplecându-se ca să ajungă la același nivel cu mine. Și să știi că nu ți-am adus încă banii ăia. Ăă... dar speram să vorbesc cu tine. Nu pot să cred că nu te-am recunoscut în noaptea aia. Beau mult prea mult.
   O zicea fără stânjeneală, cum ar zice cineva că are alergie la făina de grâu.
   - Casa ta e foarte greu de găsit. Și nici măcar n-am băut nimic. Dar n-am avut niciodată spirit de orientare. Adică, dacă ajung la o intersecție și am de ales s-o iau la dreapta sau la stânga, o s-o apuc întotdeauna în direcția greșită. Adică, aș putea să-mi ascult instinctul și să fac invers. Dar n-o fac. Și nu știu de ce.
   Continua să vorbească în felul ăsta, adăugând o propoziție, apoi alta, fără să-mi ceară s-o primesc înăuntru, și de aceea, probabil, am hotărât s-o primesc.
   A intrat respectuos, cu degetele de la mâini împreunate, cum ar intra o fată bine-crescută, încercând să găsească ceva să complimenteze în căminul meu prăpădit, și, într-un târziu, a dat cu ochii de cutia cu loțiuni de lângă televizor.
   - A, și eu sunt în limbă după loțiuni... am una faină, cu miros de pere, care-mi place mult, dar ai încercat crema de uger? Din aia cu care ung vacile de lapte? Pe ugere? Și-i așa de fină, o poți găsi la drogherie.
   Am clătinat vag din cap și i-am oferit cafea, deși nu mai aveam decât vreo câteva granule de nes.
   - Mm, nu-mi place să zic asta, dar n-ai ceva de băut? Am făcut cale lungă.
   Ne-am prefăcut amândouă că de la drumul lung i se trăgea, ca și cum două ore în mașină ar fi făcut pe oricine să-și dorească un păhărel. M-am dus la bucătărie, sperând c-o să descopăr o cutie de Sprite în fundul frigiderului.
   - Am gin, dar nimic cu care să-l amestec, am strigat.
   - A, e în regulă, a zis, e bun și neîndoit.
   Nici cuburi de gheață n-aveam - mi-e greu să mă conving să umplu tăvița - așa că am turnat în două pahare gin la temperatura camerei și m-am întors, găsind-o dând târcoale pe lângă cutia mea cu loțiuni. Puteam să pun rămășag că deja își băgase prin buzunare vreo câteva sticluțe. Purta pantaloni și taior negru, cu o bluză pe gât, de un roz spălăcit, pe dedesubt, o ţinută de stripteuză care visa la mai mult. N-avea decât să păstreze loțiunea.
   I-am întins paharul și-am observat că-și vopsise unghiile ca să se asorteze cu bluza, apoi am observat că observase că-mi lipsea un deget.
   - E de la...? a început și, pentru prima dată, a lăsat propoziția în suspensie.
   Am dat din cap că da.
   - Așadar? am zis, cât de amabil puteam.
   A tras aer în piept și s-a așezat mai bine pe sofa, cu gesturi delicate, de parcă luam ceaiul împreună. M-am așezat lângă ea, înfășurându-mi picioarele unul peste celălalt și-apoi silindu-mă să le descolăcesc.
   - Nici nu știu cum să-ncep, a zis luând o gură de gin.
   - Spune și gata.
   - Chestia e că, după ce mi-am dat seama cine ești... adică... ai fost la mine acasă în ziua aia.
   - N-am fost niciodată acasă la tine, am zis, nedumerită. Nici nu știu unde stai.
   - Nu, nu acum, atunci. În ziua în care familia ta a fost omorâtă - tu și cu mama ta ați venit la mine.
   - Mmm, am zis mijindu-mi ochii, încercând să-mi amintesc.
   Ziua aia nu fusese cine știe ce - eram conștientă că Ben a dat de belea, dar nu știam de ce sau cât de tare.
   Mama ne protejase de panica ei tot mai mare. Dar ziua aia. Țineam minte că mersesem cu mami și Diane ca să-l căutăm pe Ben. Ben dăduse de bucluc, noi porniserăm după Ben, iar eu stăteam singură în spate, fără să mă înghesuie nimeni, foarte mulțumită. Țin minte cum mă ustura fața de la salamul prăjit de Michelle. Țin minte că am vizitat o casă plină cu oameni, o petrecere de ziua cuiva unde se gândea mama c-ar putea fi Ben sau așa ceva. Țin minte că am mâncat o gogoașă. Și de Ben n-am dat, până la urmă.
   - N-are a face, m-a întrerupt Krissi. Doar că... după toate câte s-au întâmplat, uitasem. De tine. Îmi mai dai unul? a zis și-a întins cu vioiciune paharul spre mine, de parcă ar fi petrecut vreme lungă cu el gol.
   I l-am umplut până la buză, ca să poată povesti fără întreruperi.
   A sorbit, s-a cutremurat.
   - Ar trebui să mergem în altă parte? m-a întrebat.
   - Nu, zi-mi ce se-ntâmplă.
   - Te-am mințit, a lăsat Krissi să-i scape.
   - În ce privinţă?
   - Ben nu m-a molestat deloc.
   - Nici n-am crezut, am zis, încercând iarăși să fiu blândă.
   - Și, clar, n-a molestat niciuna dintre fetele alea.
   - Nu, toată lumea și-a retras acuzațiile, în afară de tine.
   S-a foit pe sofa, cu ochii ațintiți spre dreapta, și mi-am dat seama că își amintea casa, viața ei de atunci.
   - Celelalte chestii au fost adevărate, a zis. Eram o fetiță drăguță, aveam bani, eram bună la învățătură, la balet... și mereu îmi zic: dacă n-aș fi spus minciuna aia prostească! Minciuna aia nenorocită, dacă nu îmi ieșea pe gură de prima dată, viața mea ar fi fost complet diferită. Puteam să fiu casnică, să am studioul meu de balet sau ceva.
   Și-a trecut un deget peste burtă, unde știam că are cicatricea de la cezariană.
   - Dar ai copii, totuși? am zis.
   - Într-un fel, a răspuns și-a dat ochii peste cap.
   N-am insistat.
   - Ce s-a întâmplat, deci? Cum a început?
   Nu-mi dădeam seama ce semnificație avusese minciuna lui Krissi, ce ne făcuse în ziua aceea. Dar lăsa impresia că-i ceva major, relevant - care face valuri, ca să-l citez pe Lyle. Dacă poliția vrusese să stea de vorbă cu Ben în ziua aia, din cauza a ce spusese Krissi, asta avea o însemnătate. Trebuia să aibă.
   - Păi, adică... îmi plăcea de el. Îmi plăcea mult. Și știu că și lui Ben îi plăcea de mine. Eram împreună, într-un fel - și-s absolut serioasă - care nu era cu totul în regulă, probabil. Adică știu, era și el un puști, dar era destul de mare ca să... nu mă fi încurajat. Ne-am sărutat într-o zi și asta a schimbat totul...
   - Tu l-ai sărutat.
   - Ne-am sărutat.
   - Cum?
   - Nepotrivit, ca niște oameni mari. Într-un fel în care, clar, n-aș vrea să fie sărutată fata mea de clasa a cincea de un adolescent.
   Nu credeam o iotă.
   - Continuă, am zis.
   - Cam după o săptămână, am fost la o petrecere în pijamale, în vacanța de Crăciun, și le-am povestit fetelor despre iubitul meu de liceu. Tare mândră. Am inventat chestii, chestii sexuale. Și una dintre ele i-a povestit maică-sii, iar maică-sa a sunat-o pe mama. Încă țin minte apelul ăla. O țin minte pe mama luând telefonul, iar eu așteptând în camera mea să vină și să țipe la mine. Și a venit, dar era drăguță, scumpo și dragă și luat de mână, din astea, știi „poți să ai încredere în mine, o scoatem noi la capăt împreună“, și m-a întrebat dacă Ben mă atinsese într-un fel nepotrivit.
   - Și ce-ai spus?
   - Păi, am început cu sărutul, și atâta aveam de gând să spun. I-am spus, și ea a părut să treacă peste, adică „OK, nu-i mare lucru, nicio problemă“. Țin minte c-a zis Asta-i tot? Doar asta s-a întâmplat? Ca și cum aproape că era dezamăgită, şi deodată, țin minte că se ridicase-n picioare, și atunci mi-a ieșit pe gură: M-a atins aici. M-a pus să fac chestii. Și s-a întors imediat lângă mine.
   - Şi apoi?
   - S-a tot umflat. Mama i-a spus lui taică-meu când a ajuns acasă, și el, tot numai copilaș, bietul meu copilaș, au sunat după aceea la școală, iar de la școală au trimis un... ăăă... un psiholog pentru copii. Și țin minte că era un tip cu facultate și din cauza lui n-am mai putut să spun adevărul. Voia să creadă că am fost abuzată.
   M-am încruntat.
   - Serios. Fiindcă, țin minte, aveam de gând să-i spun adevărul și să le spună și părinților, dar... a întrebat dacă Ben mă pusese să fac chestii sexuale și-am zis că nu, iar el era de-a dreptul răutăcios. Pari o fată isteață și curajoasă, mă bazez pe tine să-mi zici ce s-a întâmplat. A, nu s-a întâmplat nimic? Măi să fie, eu credeam că ești mai curajoasă de-atât. Chiar speram că ești suficient de curajoasă ca să m-ajuți un pic. Poți să-mi spui, măcar, dacă ții minte ca Ben să te fi atins în felul ăla sau să fi zis asta? Ții minte să fi jucat un joc ca ăsta, asta îmi poți spune dacă-ți amintești? A, e bine. Știam eu că poți, ce fată deșteaptă și bună. Și na, nu știu, ești la vârsta aia, dacă vin niște adulți și-ți spun ceva sau te îndeamnă... pur și simplu a început să pară real. Că Ben acela mă abuzase, fiindcă, dacă nu, ce tot căutau adulții ăștia să mă convingă c-o făcuse? Și părinții mei, gravi: E bine să spui adevărul. E bine să spui adevărul. Și-așa ajungi să spui minciuna pe care o cred ei adevăr.
   Îmi aminteam de psihologul meu, după crime. Domnul doctor Brooner, care purta mereu albastru, culoarea mea preferată, la ședințe, și care-mi dădea bunătăţi când îi ziceam ce voia să audă. Spune-mi cum l-ai văzut pe Ben cu pușca, cum a împușcat-o pe mama ta. Știu că ți-e greu, Libby, dar, dacă spui asta, dacă o spui cu voce tare, o să le ajute pe mama și pe surorile tale și-o să începi și tu să te faci bine. Nu ține în tine, Libby, nu ține în tine adevărul. Ne poți ajuta să fim siguri că Ben e pedepsit pentru ce le-a făcut alor tăi. Și eu eram fetiță curajoasă și-i spuneam cum l-am văzut pe Ben ciopârțind-o pe sora mea și cum l-am văzut omorând-o pe mama. După care căpătam untul de arahide cu peltea de caise, preferatul meu, din care domnul doctor Brooner îmi aducea întotdeauna. Cred că era convins că îmi face, cu adevărat, un bine.
   - Încercau să te liniștească, credeau că, cu cât te încurajează mai tare, cu atât o să-ți fie mai ușor, am zis. Încercau să te ajute, iar tu încercai să-i ajuți pe ei.
   Domnul doctor Brooner îmi dăduse o insignă în formă de stea, cu cuvintele SuperDeșteaptăSuperStar scrise pe ea, după ce-l înfundasem pe Ben cu declaația mea.
   - Da! a făcut Krissi, cu ochii mari. Terapeutul ăsta m-a ajutat, adică, să vizualizez scene întregi. Și le puneam în scenă cu păpuși. Apoi a început să vorbească cu alte fete, care nu-l sărutaseră pe Ben niciodată și, adică, trecuseră doar câteva zile și gata, aveam lumea asta imaginară în care Ben era un adorator al Diavolului care făcea chestii gen să omoare iepuri și ne obliga să le mâncăm măruntaiele cât ne molesta. O nebunie curată. Dar era... distractiv. Știu că-i groaznic, dar noi fetele ne adunam și-ntr-o seară am făcut altă petrecere în pijamale și eram în dormitor, stăteam în cerc, ne tachinam, inventam povești, din ce în ce mai umflate și mai gogonate și... te-ai jucat vreodată cu o placă de spiritism?
   - Când eram mică.
   - Așa! Și știi cum vrei să fie adevărat, așa că cineva mișcă un pic acușorul ăla, tu știi că-l mișcă cineva, dar o parte din tine crede că poate-i pe bune, poate chiar e o fantomă, și nimeni nu trebuie să zică nimic, știe toată lumea că așa v-ați înțeles, să credeți.
   - Dar tu n-ai mai spus adevărul.
   - Le-am spus, părinților. În ziua aceea, în care ați trecut voi, poliția venise, toate fetele erau la mine acasă - și ne-au dat tort, nu că era o demență totală? Părinții mei ziceau că-mi cumpără un cățeluș, ca să mă simt mai bine. Apoi a plecat poliția, au plecat și fetele și consilierul, iar eu m-am dus la mine în cameră și m-am pus pe bocit și, adică, abia atunci mi-am dat seama. Abia atunci mi-a trecut prin minte.
   - Dar ziceai că tatăl tău îl căuta pe Ben.
   - Nț, aia a fost doar o mică fantezie, a zis și a ridicat capul, privind prin cameră. Când i-am spus? M-a zgâlțâit o dată, așa de tare că am crezut c-o să-mi sară capul de pe umeri. Și, după crimele alea, toate fetele au intrat în panică, toate au zis adevărul. Ne simțeam de parcă l-am fi invocat cu adevărat pe Diavol. Ca și cum am fi născocit povestea asta urâtă despre Ben și o parte din ea ar fi devenit adevărată.
   - Dar familia ta a făcut o înțelegere bănoasă cu școala.
   - Nu chiar așa de bănoasă, a zis și a aruncat o ocheadă spre fundul paharului.
   - Dar ai tăi au continuat cu asta și după ce le-ai spus adevărul.
   - Tata era om de afaceri. S-a gândit să scoatem din toată chestia un soi de... compensație.
   - Știa totuși clar, în ziua aceea, că Ben nu te molestase.
   - Da, știa, a zis zvâcnind din cap spre mine, ca o găină în defensivă.
   Buck a venit și s-a frecat de pantalonii ei, iar Krissi, părând calmă, și-a trecut unghiile lungi prin blana lui.
   - Ne-am mutat în anul ăla. Tata zicea că locul a fost întinat. Dar banii nu ne-au prea ajutat. Țin minte că mi-a cumpărat un câine, dar, de fiecare dată când încercam să vorbesc despre câine, ridica mâna, adică destul, era prea de tot. Iar mama nu m-a iertat niciodată. Veneam acasă și-i povesteam de ceva ce se întâmplase la școală, iar ea făcea numai: Serios? Ca și cum, orice aș fi zis, mințeam. Puteam să-i spun că am mâncat piure de cartofi la prânz și, la fel, zicea Serios? Și după aceea s-a oprit din vorbit, se uita la mine cum intram pe ușă, după școală, apoi se ducea la bucătărie și deschidea o sticlă de vin și bea pahar după pahar umblând prin casă, fără să scoată o vorbă. Clătinând tot timpul din cap. Țin minte că odată i-am spus că-mi doream să n-o fi întristat așa de tare, iar ea mi-a răspuns, mi-a răspuns Ei bine, ai făcut-o.
   Krissi plângea acum, mângâind ritmic motanul.
   - Și asta a fost. Până la sfârșitul anului mama a dispărut. Am venit într-o zi de la școală și camera ei era pustie.
   Și-a aplecat capul în jos, spre poale, un gest de copil, dramatic, cu părul căzându-i peste cap. Știam c-ar fi trebuit s-o alin, dar m-am mulțumit să aștept și, în cele din urmă, a ridicat iarăși capul, privindu-mă.
   - Nimeni nu mă iartă pentru nimic, a scâncit, cu bărbia tremurând.
   Voiam să-i spun că eu o iertam, dar aş fi minţit. În loc de asta, i-am mai turnat încă un pahar.

   Patty Day
   2 ianuarie 1985, 6:11 p.m.

   Patty îngâna rugăminți de iertare în timp ce Lou Cates o zorea pe ușă afară, și, deodată, se trezi pe treapta de la intrare, în aerul înghețat, clipind iute din ochi.
   Pe când clipea, înainte să-și poată face gura să se miște, să formeze orice cuvânt, ușa se deschise iarăși și din casă ieși un bărbat trecut de cincizeci de ani. Închise ușa în spatele lui și iată-i acolo pe tuspatru, pe micuța verandă: Patty, Diane, Libby și omul, cu pungi mari atârnându-i sub ochii lăcrimoși și păr încărunțit pieptănat pe spate. Își trecu o mână prin freză cât o cântări pe Patty din priviri, făcând să-i strălucească pe deget un inel irlandez al Prieteniei.
   - Doamna Patty Day? zise și răsuflarea lui cu iz de cafea stărui în aerul rece, vag decolorată.
   - Sunt Patty Day, mama lui Ben Day.
   - Am venit și noi, să vedem ce-i cu povestea asta, o întrerupse Diane. Am auzit tot soiul de zvonuri și nu s-a obosit nimeni să discute cu noi direct.
   Bărbatul își puse mâinile-n șolduri, aruncă o privire în jos, spre Libby, apoi își feri rapid privirea.
   - Sunt detectivul Jim Collins. Mă ocup de anchetă. A trebuit să vin astăzi aici și să vorbesc cu oamenii ăștia, apoi, evident, urma să intru în legătură cu dumneavoastră. M-ați scutit de un drum. Vreți să vorbim în altă parte? Aici e cam frig.
   Se duseră la o gogoșerie aflată ceva mai încolo pe autostradă, în mașini diferite, Diane bolborosi o glumă despre polițai și gogoșile lor, apoi o înjură pe doamna Cates - nu ne-a lăsat nici să ne tragem sufletul, cățeaua.
   În mod normal, Patty ar fi zis ceva în apărarea doamnei Cates: rolurile lor, una le zicea pe de-a dreptul, alta își cerea scuze, erau împământenite de când se știau. Însă familia Cates n-avea de ce să fie apărată.
   Detectivul Collins le aștepta cu trei pahare de plastic cu cafea și-o cutie de lapte pentru Libby.
   - N-am știut dacă o lăsați să mănânce dulciuri, zise, iar Patty se întrebă dacă ar fi crezut-o o mamă rea în caz că-i cumpăra lui Libby o gogoașă.
   Mai ales dacă ar fi știut că mâncaseră clătite de dimineață. Așa o să-mi fie viața de-acum înainte, își zise, o să trebuiască să mă gândesc tot timpul la ce cred ceilalți. Libby își și lipise fața de vitrina cu produse de patiserie însă și sălta de pe un picior pe altul, așa că Patty se căută în buzunar după ceva mărunțiș și luă o gogoașă cu glazură roz, pe care i-o dădu în șervețel lui Libby. Nu se îndură să ştie că Libby se simte frustrată, holbându-se amărâtă la dulciurile acelea colorate, în timp ce încercau să afle dacă fiul ei era un satanist pedofil. Mai că-i veni să râdă din nou. O așeză pe Libby la o masă din spatele lor și-i spuse să stea cuminte și să mănânce acolo cât vorbeau oamenii mari.
   - Sunteți toți roșcați? zise Collins. De unde vine culoarea, sunteți irlandezi?
   Patty se gândi pe loc la conversația pe care o avea mereu cu Len despre părul lor roșu, apoi se gândi Se duce ferma. Cum am putut să uit că se duce ferma?
   - Germani, zise pentru a doua oară în ziua aceea.
   - Mai aveți vreo câțiva prichindei, așa-i? zise Collins.
   - Da. Am patru copii.
   - Același tătic?
   Diane se foi în scaunul de alături.
   - Sigur, același tătic.
   - Dar sunteți mamă singură, corect? întrebă Collins.
   - Am divorțat, da, zise Patty încercând să sune bățos, ca o nevastă bisericoasă.
   - Și ce-are asta a face cu ce se-ntâmplă cu Ben? se răsti Diane aplecându-se peste masă. Eu, apropo, sunt sora lui Patty. Am grijă de copiii ăștia aproape la fel de mult ca ea.
   Patty a tresărit, iar detectivul Collins a observat-o.
   - Să încercăm cu frumosul, zise Collins. Fiindcă avem cale lungă de străbătut împreună până ce lămurim totul. Acuzațiile aduse fiului dumneavoastră, doamnă Day, sunt de o natură foarte gravă și îngrijorătoare. Avem, în momentul de față, patru fetițe care spun că Ben le-a atins în părțile intime, că le-a pus să-l atingă pe el. Apoi, că le-a dus undeva, printr-o zonă agricolă, și a efectuat anumite acte ce sunt asociate cu ritualuri satanice.
   Zise cuvintele - ritualuri sataniste - în felul celor care nu se pricep la mașini și îngână ce-a zis mecanicul: e stricată pompa de injecție.
   - Ben nici măcar n-are mașină, zise Patty abia auzit.
   - Acum, diferența dintre un copil de 11 ani şi unul de 15 e de doar 4 ani, dar sunt ani extrem de importanți, continuă Collins. L-am considera periculos şi un prădător sexual dacă acuzațiile se dovedesc adevărate. Şi, sincer, o să trebuiască să vorbim nu doar cu Ben, ci și cu fetițele dumneavoastră.
   - Ben e băiat bun, zise Patty, urându-se pentru slăbiciunea și șovăiala din glas. Toată lumea îl place.
   - Cum este văzut la școală? întrebă Collins.
   - Poftim?
   - E considerat popular?
   - Are mulți prieteni, bolborosi Patty.
   - Nu cred că are, doamnă, zise Collins. Din ce-am înțeles noi, n-are prieteni prea mulți, e cam singuratic de fel.
   - Și asta ce dovedește? făcu Diane iritată.
   - Nu dovedește absolut nimic, domnișoară...?
   - Krause.
   - Nu dovedește absolut nimic, domnișoară Krause. Dar asta, în combinație cu faptul că nu are un model patern prin preajmă, poate duce la ideea că ar putea fi mai vulnerabil la o, să zicem, influență negativă. Droguri, alcool, oameni care-s, poate, un pic mai duri, care au ceva probleme.
   - N-are de-a face cu infractori, dacă asta vă întrebați, zise Patty.
   - Aș vrea și io s-aud numele unor prieteni de-ai lui, zise Collins. Cu cine umblă de obicei. Cu cine a fost la ultimul sfârșit de săptămână.
   Patty rămase locului, simțindu-și limba amorțită în gură, apoi clătină din cap și-și împreună mâinile lângă o urmă de glazură lăsată pe masă de altcineva. Durase ceva.
   Dar acum, iată, era dată în vileag: era o femeie care nu se descurca, o femeie care trăia din urgență în urgență, care împrumuta bani, care dormea prea mult, care-l neglija pe Ben când ar fi trebuit să-i poarte de grijă, să-l încurajeze să-și aleagă un hobby sau să intre în vreun club, care se arăta recunoscătoare când se încuia în cameră la el ori dispărea în câte o seară, știind că are un copil mai puțin pe cap.
   - Sunt niște lipsuri parentale deci, oftă Collins, de parcă ar fi știut de la bun început cum avea să se termine povestea.
   - Vrem un avocat înainte de orice, înainte să vorbiți cu vreunul din copii, întrerupse Diane.
   - Sincer, doamnă Day, zise Collins fără să-i arunce nici măcar o privire lui Diane, cu trei fetițe acasă, dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș vrea adevărul mai mult decât orice. Un asemenea comportament nu trece. De fapt, dacă e adevărat, și ca să fiu sincer aș zice că, probabil, că fiicele dumneavoastră au fost primele lui victime.
   Patty se uită în spate la Libby, care lingea glazura de pe gogoașă. Se gândi la cât de mult obișnuia Libby să stea pe lângă Ben. Se gândi la toate corvezile pe care copiii le făceau singuri. Uneori, după o zi de muncă în hambar cu Ben, fetele se întorceau acasă iritate, plânse. Dar... și ce? Erau fetițe, oboseau și se enervau. Îi venea să-i arunce cafeaua în cap lui Collins.
   - Pot să vorbesc pe de-a dreptul? zise Collins pe un ton presant. Nu-mi închipui cât de oribil poate să fie să auziți lucrurile astea, ca mamă. Dar pot să vă spun ceva, vine de la psihologul nostru, care a lucrat personal cu fetele astea, și vă pot spune ce mi-a zis. Fetele astea ne spun lucruri pe care un elev de clasa a cincea n-ar trebui să le știe, sexual vorbind, decât dacă li s-au întâmplat lor. Zice că-s scenarii clasice de abuz. Știți despre cazul McMartin, evident.
   Patty își aminti ceva, nedeslușit. O grădiniță din California, unde toți educatorii fuseseră judecați pentru că erau adoratori ai Diavolului și molestau copii. Își amintea, parcă, de la știri: o casă însorită, californiană, apoi cuvinte negre ștampilate de-a curmezișul: Coșmarul de la Grădiniță.
   - Satanismul nu e ceva atât de rar întâlnit, mă tem, zicea Collins. Și-a croit drum în toate zonele comunității, iar sataniştii tind să țintească băieți, tineri, să-i prindă în mreje. Și din cultul satanic face parte și... umilirea copiilor.
   - Aveți vreo probă? răcni Diane. Vreun martor, în afară de fete de 11 ani? Aveți măcar copii, dumneavoastră? Știți cât de ușor își imaginează chestii - trăiesc numai în fantezii. Aveți și pe altcineva care să susţină minciunile astea, în afară de niște fetițe și un știe-tot de Harvard care v-a impresionat pe toți?
   - Bun, în privința probelor. Fetele au zis că le-a luat chiloțeii, ca un fel de suvenir pervers, sau așa ceva, îi zise Collins lui Patty. Dacă ne lăsați să aruncăm o privire prin casă, am putea începe să lămurim asta.
   - Mai înainte trebuie să vorbim cu un avocat, mârâi Diane înspre Patty.
   Collins dădu cafeaua pe gât și-și înăbuși un râgâit, se bătu peste piept cu pumnul și-i aruncă un zâmbet trist lui Libby, peste umărul lui Patty. Avea un nas roșu, de bețiv.
   - În clipa asta trebuie să ne calmăm. O să vorbim cu toți cei implicați, zise Collins, ignorând-o în continuare pe Diane. Am interogat câțiva membri ai corpului profesoral de la liceul lui și de la școală, în după-amiaza asta, și ce-am auzit nu ne prea încurajează, doamnă Day. Știți o profesoară, doamna Darksilver?
  Se uită la Patty, așteptând o confirmare, iar Patty înclină capul a încuviințare. Doamna Darksilver îl iubise mereu pe Ben, fusese unul din favoriţii ei.
   - Chiar în dimineața asta l-a văzut pe fiul dumneavoastră dând târcoale pe la dulapul lui Krissi Cates. În şcoală. În vacanța de Crăciun. Asta mă tulbură, și, zise privind-o pe Patty intens, țintuind-o cu uitătura lui rozalie, Doamna Darksilver a zis că părea excitat.
   - Ce-nseamnă asta? se răsti Diane.
   - Că avea o erecție. Când ne-am uitat în coșul lui Krissi am găsit un bilet de o natură provocatoare. Doamnă Day, în discuțiile pe care le-am avut, fiul dumneavoastră a fost caracterizat, în repetate rânduri, drept un marginal, un neadaptat. Ciudat. E considerat un soi de bombă cu ceas. Unii dintre profesori se și tem de el, de fapt.
   - Se tem? repetă Patty. Cum să se teamă de-un băiat de 15 ani?
   - Nu știți ce-am găsit în dulapul lui.
   Ce-i găsiseră în dulap. Patty se gândise că polițistul avea să spună că droguri, sau reviste deocheate sau, într-o lume îndurătoare, o mână de pocnitori interzise. Pentru asta voia să dea Ben de belea: niște artificii numai bune de aprins aflate în rucsacul lui. Asta ar fi putut duce.
   Chiar cât își făcuse Collins introducerea onctuoasă - e foarte deranjant, doamnă Day, aș vrea să vă pregătiți sufletește - Patty se gândise că, poate, era vorba de-o armă. Lui Ben îi plăceau armele, mereu îi plăcuseră, ca în faza cu aeroplanele și în cea cu betonierele, doar că asta continua. Era un lucru pe care-l făceau împreună - îl făcuseră împreună - vânatul, trasul cu pușca. Poate că venise cu pistolul la școală ca să se dea mare. Cu Coltul Peacemaker. Preferatul lui. N-avea voie să deschidă dulapul de arme fără permisiunea ei, dar, dacă făcuse asta, aveau să se descurce cu asta. Să fie deci o armă.
   Apoi Collins își dresese glasul și zisese, cu o voce care le făcuse să se aplece spre el:
   - Am găsit niște... rămășițe... în dulapul fiului dumneavoastră. Organe. La început ne-am gândit că ar putea fi părți dintr-un bebeluș, dar se pare că-s de la un animal. Părți reproductive femeiești într-o cutiuţă de plastic, poate de câine sau pisică. V-a dispărut vreun câine sau vreo pisică?
   Patty se simțea încă năucă gândindu-se că poliția chiar crezuse că Ben ar fi putut ține bucăți de bebeluș în dulap. Că îl credeau atât de deranjat la cap încât infanticidul fusese, de fapt, prima lor ipoteză. Și în momentul ăla decise, holbându-se la urmele de glazură pastelată, că fiul ei avea să ajungă la închisoare. Dacă așa de putred credeau ei că e băiatul ei, n-avea nicio șansă.
   - Nu, nu ne-a dispărut niciun animal.
   - Familia noastră e de vânători. Fermieri, zise Diane. Avem animale prin preajmă, mereu lucrăm cu părți de animale. Nu-i de mirare să fi luat ceva din ele.
   - Chiar așa, țineți bucăți de animale moarte în casă?
   Pentru prima oară, Collins se uită de-a dreptul la Diane, îi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi, după câteva clipe doar, își mută ochii de pe ea.
   - E vreo lege care ne-o interzice? se rățoi Diane.
   - Unul dintre ritualurile la care se dedau adoratorii Diavolului este sacrificarea de animale, doamnă Day. Sunt sigur c-ați auzit de vacile despicate cu toporul, pe lângă Lawrence. Credem că asta și implicarea în activități cu fetele au o legătură.
   Fața lui Patty era rece. Se înfăptuise, era lucru făcut.
   - Ce-ați vrea să fac? întrebă.
   - V-aș urma până acasă, ca să vorbim cu fiul dumneavoastră, OK? zise Collins căpătând un ton patern pe ultimul cuvânt, cu vocea înălțată, aproape ca și cum ar fi vorbit unui bebeluș.
   Patty simți cum Diane lângă ea, își strânge pumnul.
   - Nu-i acasă. Am tot încercat să dăm de el.
   - Chiar trebuie neapărat să vorbim cu băiatul dumneavoastră, doamnă Day. Unde credeți că l-am putea găsi?
   - Nu știm unde este, îl întrerupse Diane. Suntem în aceeași barcă cu dumneata.
   - O să-l arestați? întrebă Patty.
   - Nu putem face nimic până ce nu vorbim cu el, și cu cât mai repede, cu atât lămurim mai iute povestea.
   - Ăsta nu-i un răspuns, zise Diane.
   - Altul n-am, doamnă.
   - Înseamnă că da, spuse Diane și, pentru întâia oară, își lăsă privirea în jos.
   Collins se ridicase de pe scaun și pășise spre Libby în timpul ultimului schimb de replici și acum se lăsa în genunchi lângă ea, oferindu-i un bună, scumpo.
   Diane îl apucă de braț.
   - Nu, las-o în pace.
   Collins se încruntă.
   - Încerc doar să ajut. Nu vreți să știți dacă Libby e bine?
   - Știm că Libby e bine.
   - De ce n-o lăsăm să-mi spună ea asta? Sau putem chema Asistenţa Socială să...
   - Mai du-te naibii, zise Diane punându-i-se în față.
   Patty rămase la locul ei, dorindu-și să se deconecteze de la toate astea. Îi auzi pe Diane și pe Collins răstindu-se în spatele ei, dar rămase doar și se uită la femeia de după tejghea, care făcea cafea proaspătă, încercând să-și concentreze întreaga atenție asupra cafelei.
   Reuși doar o secundă, apoi Diane le trase pe Patty și pe Libby, mânjită de glazură de gogoașă pe la gură, afară din restaurant.
   Pe drumul spre casă, Patty simți că-i vine iarăși să plângă, dar voia să aștepte ca Diane să plece. Diane o pusese să conducă, zicând că avea s-o ajute să se concentreze. Și, tot drumul, Diane trebuise să-i spună în ce viteză să schimbe, atât de absentă fusese. De ce nu-ncerci în a treia, P?Cred că ar trebui să revenim în a doua acum. Libby stătea pe bancheta din spate, fără să zică nimic, ghemuită, cu genunchii la bărbie.
   - O să se întâmple ceva rău? întrebă în cele din urmă Libby.
   - Nu, dragă.
   - Pare că o să se întâmple ceva rău.
   Patty avu, atunci, un alt episod scurt de panică: ce naiba avea de luase un copil de 7 ani cu ea, într-o asemenea situație. Maică-sa n-ar fi făcut una ca asta.
   Dar maică-sa nici nu l-ar fi crescut pe Ben cum o făcuse Patty - neglijentă, sperând că o să iasă bine până la urmă - așa că n-ar fi avut o asemenea problemă.
  Simţea, acum, o nevoie aproape obsesivă să se ducă acasă, să se cuibărească acolo, să se simtă în siguranță.
   Planul era că Patty avea să-l aștepte pe Ben să se întoarcă - trebuia să se întoarcă de-acum - în vreme ce Diane urma să umble prin târg și să vadă cum stăteau cu bârfele. Cine ce știa, cui îi ţinea lumea partea și cu cine, în numele Domnului, își petrecea Ben vremea.
   Se apropiară hurducându-se de casă și văzură Cavalier-ul lui Patty lângă o altă mașină, una sport, cu două locuri, părând veche de vreo 10 ani, stropită cu noroi.
   - Cine-o fi? întrebă Diane.
   - N-am idee.
   O zisese în chip tragic. Patty știa deja că, oricine ar fi fost, veștile nu puteau fi bune.
   Deschiseră ușa din față și simțiră un val de căldură.
   Termostatul fusese pus, probabil, la peste 30 de grade. Văzură, mai întâi, o cutie desfăcută de cacao cu lapte pentru pus la microunde, genul cu bezele sintetice, pe masa din sufragerie, și o dâră de amestec de cacao ducând spre bucătărie. Apoi Patty auzi râsul ăla gâfâit și știu. Runner stătea pe dușumea și sorbea ciocolată caldă, cu fetele rezemate de el. La televizor era o emisiune cu animale, iar fetele chițăiră și-l strânseră de brațe când un aligator țâșni din apă și apucă în fălci ceva cu coarne.
   Ridică alene privirea, de parcă ar fi fost un furnizor la domiciliu.
   - Sal’tare, Patty, de mult nu ne văzurăm.
   - Avem niște chestii de familie de rezolvat, se ambală Diane. Ar trebui să te duci acasă.
   În timpul celor câteva săptămâni cât revenise Runner să stea cu ei, el și Diane se ciocniseră de câteva ori - ea țipând, el ignorând-o. Nu ești bărbatul, Diane. Se ducea în garaj, se îmbăta și se apuca să arunce în perete o minge de baseball, cu orele. Diane n-avea să-l convingă pe Runner să plece.
   - E-n regulă, D., tu du-te. Vorbim într-o oră sau cam așa, să-mi spui ce se-ntâmplă, OK?
   Diane îi aruncă o privire mohorâtă lui Runner, mormăi ceva cu bărbia în piept și ieși, închizând ușa, cu putere, în urma ei.
   - Măi, măi, ce-i cu ea? zise Michelle și făcu o mutră caraghioasă pentru tatăl ei, trădătoare mică.
   Părul șaten i se ridicase de la electricitatea statică, pe unde-i aplicase Runner frecușul lui indian. Runner fusese mereu ciudat cu copiii, de o afecțiune aspră, dar nu ca un adult. Îi plăcea să le ciupească și să le împungă pe fete ca să le atragă atenția. Se uitau la TV și, deodată, se apleca și le dădea câte o pălmuță zdravănă. Fata care fusese plesnită îl privi bosumflată, cu lacrimi în ochi, iar el râdea și zicea „Ei, ce-iii?“ sau „Așa zic eu salut. Saluut!“ Și, când se ducea undeva cu ele, rămânea câțiva pași în urmă în loc să meargă alături de ele, privindu-le pieziș. Îi amintea de-un coiot bătrân aflat pe urmele prăzii, dând târcoale câţiva kilometri înainte să atace.
   - Tăticu’ ne-a făcut macaroane, zise Debby. Și o să rămână la cină.
   - Știți că nu trebuia să dați drumul nimănui în casă cât am fost plecată, zise Patty ștergând dâra de pulbere cu o cârpă care deja duhnea.
   Michelle își dădu ochii peste cap și se lăsă pe umărul lui Runner.
  - Hai, mami, doar e tatiii.
   Ar fi fost mai simplu dacă Runner murea odată. Avea atât de puțin de-a face cu copiii, atât de puțin îi ajuta că, dacă ar fi răposat, lucrurile n-ar fi putut decât să se îmbunătățească. Așa, continua să trăiască prin vastul teritoriu al lui Pe-acolo Pe Undeva, ieșind când și când la iveală cu idei, planuri și ordine pe care copiii aveau tendința să le urmeze. Fiindcă așa a spus tati.
   I-ar fi plăcut să-i spună vreo două lui Runner, chiar în clipa aceea. Să-i povestească despre chestiile şocante din dulapul lui. Ideea că Ben tăiase și păstrase părți din corpul unui animal îi făcea gâtlejul să i se încleșteze. Fata familiei Cates și prietenele ei, asta era o neînțelegere care putea, sau nu, să se termine cu bine. Dar în privința animalului tranşat nu se putea gândi la nicio scuză, deși era bună la născocit scuze. Nu își făcea griji în privința celor spuse de Collins, că Ben și-ar fi molestat surorile. Se gândise la asta pe drumul spre casă, o întorsese pe toate părțile, cruciș și curmeziș. Și nu avea nicio îndoială: Ben n-ar fi făcut niciodată așa ceva.
   Dar știa că fiului ei îi plăcea durerea. Îşi amintea momentul acela cu șoarecii: izbiturile de lopată, ca-n transă, buzele lăsând la iveală dinții, picăturile de sudoare de pe față. Știa că îi făcuse plăcere. Și era cam dur cu surorile lui.
   Uneori chicotelile se transformau în țipete și, când venea, îl vedea sucindu-i la spate mâna lui Michelle și trăgând-o ușor, ușurel. Sau strângând-o de braț pe Debby, ca o menghină, și ce începea ca o glumă devenea din ce în ce mai violent, ajungea s-o ciupească până ce-i dădea sângele, scrâșnind din dinți. Îl vedea căpătând aceeași expresie pe care-o avea și Runner când era pe lângă copii: agitată și încordată.
   - Tati trebuie să plece.
   - Ei hai, Patty, nici bună ziua nu-mi zici înainte să mă arunci afară? Mai bine să vorbim, am o propunere de afaceri pentru tine.
   - Nu sunt în situația să fac afaceri, Runner, zise ea. Sunt falită.
   - Nu ești niciodată chiar așa de falită cum spui, zise el rânjind și-și suci cozorocul șepcii de baseball peste părul sârmos.
   Voise să sune ca o glumă, dar ieșise amenințător, de parcă ar fi făcut bine să nu fie falită, dacă-și știa interesul.
   Se dezbără de fete și păși către ea, oprindu-se ca întotdeauna prea aproape, asudat, cu cămaşa de corp lipită de piept.
   - Nu-i așa că abia ai vândut plugul, Patty? Vern Evelee mi-a zis că tocmai ai vândut plugul.
   - Și banii ăia s-au dus, Runner. Mereu se duc imediat ce-i am în mână.
   Încercă să pretindă că se uită prin corespondență.
   Runner îi stătea în cap.
   - Am nevoie să mă ajuți. Nu-mi trebuie prea mulți bani ca să ajung în Texas.
   Sigur că Runner ar fi vrut să se ducă, pe timp de iarnă, undeva la căldurică, să călătorească fără copii, liber ca pasărea cerului, de la un anotimp la altul, o insultă adusă ei, fermei și atașamentului ei pentru bucata asta de pământ. Își găsea de lucru și cheltuia banii pe chestii prostești: crose de golf, fiindcă se imagina jucând golf cândva, un sistem stereo pe care nu-l montase niciodată. Acum voia să-și ia coada la spinare spre Texas.
   Fusese și ea, cu Diane, până în Golf, când Patty era în liceu. Singura dată când plecase și ea undeva. Îi rămăsese în nări izul sărat al aerului, se minunase de felul în care puteai să-ți iei în gură o șuviță de păr și să-ți faci gura să saliveze. Runner avea să găsească ceva bani pe undeva și să-și petreacă restul iernii în vreo speluncă cu vedere la ocean, bându-și berea în vreme ce fiul lui intra la închisoare. Nu-și permitea avocat pentru Ben, se tot gândea la asta.
   - Ei bine, nu te pot ajuta, Runner, îmi pare rău.
   Încercă să-l conducă spre ușă, dar în loc de asta el o împinse mai încolo spre bucătărie, făcând-o să întoarcă capul de la răsuflarea lui stătută și dulceagă.
   - Haide, Patty, vrei să te rog în genunchi? Am intrat într-o belea grupa mare. E pe viață și pe moarte. Trebuie să mă car naibii din Dodge. Știi că altfel nu ți-aș cere. S-ar putea să fiu omorât la noapte, să știi, dacă nu adun ceva bănuți. Dă-mi 800 de dolari și gata.
   Suma o făcu să râdă. Individul ăsta credea că ăștia-s bani de buzunar? Nu se putea uita împrejur, să vadă cât erau de săraci, cum purtau copiii bluzițe subțiri în miez de iarnă, cum era congelatorul plin cu cărnuri ieftine, însemnate, fiecare, cu câte un an care trecuse de mult? Asta erau: o casă care-și depășise termenul de garanție.
   - N-am deloc, Runner.
   Bărbatul o țintui cu privirea, cu brațul blocând ușa, ca ea să nu poată pleca.
   - Ai bijuterii, nu? Ai inelul de la mine.
   - Runner, te rog, Ben are probleme, probleme grave, am multe chestii aiurea pe cap acuma. Vino și tu altă dată, bine?
   - Da’ ce mama naibii a făcut Ben?
   - Sunt niște probleme la școală, și prin oraș, e de rău, cred că i-ar trebui un avocat, așa că toți banii pe care-i am îmi trebuie pentru el și...
   - Deci ai niște bani.
   - Runner, n-am.
   - Măcar inelul dă-mi-l.
   - Nu-l am.
   Fetele se prefăceau că se uită la televizor, însă vocile lor ridicate o făcură pe Michelle, Michelle cea băgăcioasă, să se întoarcă și să se uite la ei de-a dreptul.
   - Dă-mi inelul, Patty!
   Întinse mâna, de parcă ea l-ar fi purtat chiar atunci, inelul din aur fals care i se păruse, și la 17 ani, o tinichea stânjenitoare.
   I-l dăduse la 3 luni după ce o ceruse în căsătorie, abia la 3 luni intrase în vreo prăvălie de vechituri și cumpărase inelul ăla prăpădit, pe care i-l oferise în vreme ce-și bea a treia bere. Te iubesc pe vecie, puișor, spusese. Știuse pe dată că avea s-o părăsească, știuse că nu era el bărbatul pe care să se poată baza, că nici măcar nu era un bărbat pe care să-l placă prea mult. Și totuși mai rămăsese de 3 ori însărcinată, fiindcă lui nu-i plăceau prezervativele și era prea mare osteneală să-l bată la cap.
   - Runner, tu mai ții minte inelul ăla? N-o să-ți aducă niciun ban. Costă vreo zece dolari.
   - Acum o să mă beștelești din cauza inelului? Acum?
   - Crede-mă, dacă valora ceva îl amanetam de mult.
   Rămaseră așa, înfruntându-se. Runner respira ca un catâr întărâtat, cu mâinile tremurânde. O apucă de brațe, apoi se retrase, cu un efort exagerat. Până și mustața îi tremura.
   - O să-ți pară tare rău de asta, Patty.
   - Deja îmi pare, Runner, de mult îmi pare rău.
   Bărbatul se răsuci, atingând cu geaca un pachet de cacao și răsturnându-l pe podea, răspândind încă o dâră de pulbere cafenie la picioarele lui.
   - Pa, fetele, mămica voastră-i... o SCORPIE!
   Dădu cu piciorul într-unul dintre taburetele înalte din bucătărie, trimițându-l, pe rotile, până în camera de zi. Înghețară cu toții ca niște animale ale pădurii, în vreme ce Runner se rotea în cercuri mici. Patty se întrebă dacă să dea fuga după pușcă, ori să pună mâna pe vreun cuțit și, în același timp, rugându-se în sinea ei ca el să plece odată.
   - Mersi pentru ZERO BARAT! zise el și porni bocănind spre ieșire, apoi izbi ușa de perete, făcând să apară o crăpătură în el.
   Ușa ricoșă, el îi mai trase un picior, o izbi iarăși în perete, cu capul plecat, punându-și în asta toată puterea.
   Plecă apoi, se depărtă în scrâșnet de roți. Patty aduse pușca de vânătoare, o încărcă și-o puse deasupra vetrei, împreună cu vreo câteva cartușe. În caz de ceva.

   Libby Day
   Acum

   Krissi a ajuns, până la urmă, să doarmă pe canapeaua mea.
   O însoțisem până la ușă și-mi dădusem seama că nu era în stare să conducă, se împleticea în pantofi, cu o dâră de fard de pleoape întinsă pe un obraz. Și, cum ieşea clătinându-se pe verandă, se întorsese brusc și întrebase de maică-sa, dacă știam cumva pe unde era maică-sa ori cum să dau de ea, și-atunci o trăsesem înapoi în casă, îi făcusem un sendviș cu brânză topită, o parcasem pe sofa și pusesem o pătură peste ea. Când a luat-o somnul, după ce și-a așezat cu grijă pe podeaua de alături sfertul de sendviș rămas, trei din sticluțele mele cu loțiune i-au căzut din buzunarul taiorului. Îndată ce-a adormit, i le-am băgat la loc.
   Când m-am trezit eu, nu mai era, am găsit, pe pătura aranjată, un bilet, mâzgălit pe spatele unui plic: Mersi. Îmi pare rău.
   Deci Lou Cates nu-mi omorâse familia, dacă era s-o cred pe Krissi. O credeam. În privința aceea, cel puțin.
   Am decis să fac drumul cu mașina ca să-l văd pe Runner, ignorând cele două mesaje de la Lyle și zero-mesaje de la Diane. Să merg până la Runner, să capăt niște răspunsuri. Nu credeam să aibă ceva de-a face cu crimele, orice-ar fi zis iubita lui, dar mă întrebam dacă nu știe ceva totuși, cu datoriile, băutul și amicii lui de dormit în șanț. Dacă știa sau auzise ceva, sau dacă nu cumva datoriile sale duseseră la o răzbunare oribilă. Poate că izbuteam iarăși să cred în Ben, ceea ce îmi doream. Acum știam de ce nu mă dusesem să-l vizitez niciodată. Era prea tentant, prea ușor să ignor pereții închisorii și să-mi văd doar fratele, să aud cadența aparte a vocii lui, felul în care cobora tonul la sfârșitul fiecărei propoziții, ca și cum se prea putea să fie ultimul lucru pe care-l va spune vreodată.
   Văzându-l, îmi aminteam lucruri, lucruri frumoase, sau mai puțin frumoase. Lucruri normale. Puteam simți ceva din atmosfera de-acasă. De-atunci, de demult, de când toată lumea era în viață. Oho, și ce mai voiam asta!
   La ieșirea din oraș am trecut pe la un supermarket, am cumpărat o hartă și niște crănțănele cu aromă de brânză despre care am descoperit, când le-am băgat în gură, că erau fără sare. Le-am mâncat oricum, îndreptându-mă către sud, cu praful ăla portocaliu întinzându-se prin mașină. Ar fi trebuit să mă opresc și să mănânc undeva, în drum spre Oklahoma. Aerul de pe autostradă era înțesat de mirosuri tentante: cartofi prăjiți, pește gătit la tigaie, pui la rotisor.
   Dar eram într-o stare de panică nefirească, îngrijorată fără motiv că aveam să-l ratez pe Runner dacă mă opream, așa că am mâncat crănțănele fără sare și-un măr stafidit pe care-l găsisem pe un colţ de bufet.
   De ce biletul acela, biletul deocheat care nu-i era adresat lui Ben, ajunsese să se amestece într-o cutie cu chestii de-ale lui Michelle? Dacă Michelle ar fi descoperit că Ben avea o prietenă i-ar fi scos ochii cu asta, mai ales dacă Ben ar fi încercat să țină asta secret. Ben n-o suporta pe Michelle. Ben mă tolerase pe mine, o ignorase pe Debby, dar pe Michelle o ura din tot sufletul. Țin minte cum o scotea din camera lui trăgând-o de braț, corpul ei sucit lateral, Michelle pe vârfuri, mișcându-se odată cu el ca să nu fie târâtă. O aruncase afară și ea se lovise de-un perete și-i zisese că, dacă mai intră în camera lui vreodată, o omoară. Îi luceau dinții când vorbea cu ea. Țipa la ea că se ținea mereu de coada lui - că se preumbla pe lângă ușa lui zi și noapte, trăgând cu urechea. Michelle știa mereu secretele tuturor, niciodată nu avea o conversație fără vreun obiectiv anume. Acum îmi aminteam mai bine chestiile astea după ce-i descoperisem bileţelele bizare.
   Dacă n-ai bani, bârfa e o armă bună. Chiar și împotriva propriei familii.
   - Ben vorbește o groază singur, anunțase la un mic dejun Michelle, iar Ben se întinsese peste blatul mesei, îi răsturnase farfuria în poală și-o apucase de gulerul cămășii.
   - Lasă-mă dracului în pace, țipase el.
   Apoi mama îl calmase, îl pusese să se ducă la el în cameră și ne muștruluise pe noi, ca de obicei. Mai târziu găsisem bucăți de ou catapultate pe candelabrul de plastic de deasupra mesei, care arăta ca și cum ar fi fost luat dintr-o pizzerie.
   Și ce însemna asta? Ben nu și-ar fi măcelărit familia doar fiindcă sora lui mai mică descoperise că avea o prietenă.
   Am trecut peste o pășune cu vaci, stând nemișcate pe islaz, și m-am gândit la copilăria mea, la zvonurile acelea cu mutilări de vite, la oamenii care se jurau că de vină erau adoratorii Diavolului. Diavolul dădea mereu târcoale pe lângă orășelul nostru din Kansas, un rău la fel de natural și de tangibil precum o coamă de deal. Biserica noastră nu era genul unde erai ameninţat mereu cu flăcările iadului, dar pastorul ne cultivase, clar, ideea: Diavolul, cu ochi de țap și sângeros, putea să-ți ia în stăpânire inima la fel de ușor ca și Isus, dacă nu erai atent.
   În fiecare oraș în care am locuit existau, fără excepție, „Copiii Diavolului“ și „Casele Diavolului“, după cum exista întotdeauna câte un clovn ucigaș care dădea ture cu o dubă albă. Toată lumea știa niște depozite vechi și părăsite pe la marginea orașului, unde se afla câte o saltea pătată, întinsă pe jos, însângerată de sacrificii. Toată lumea avea câte un prieten sau văr care văzuse pe bune un sacrificiu, dar era prea înspăimântat ca să dea amănunte.
   Intrasem de 10 minute în Oklahoma și mai aveam vreo 3 ore bune; am început să adulmec ceva copleșitor de dulceag, clar putred. Mă usturau ochii, îmi lăcrimau de putoare. Mi-a trecut prin cap, cuprinsă de fiorii groazei, că, gândindu-mă la Diavol, invocasem fiara. Apoi, în depărtare, unde cerul schimbător căpăta culoarea unei vânătăi, am văzut-o. O fabrică de hârtie.
   Am pus radioul să caute posturi - postul 1, postul 2, postul 3 - valuri de zgomot neplăcut, paraziţi, reclame la mașini și iarăși paraziţi, așa că l-am închis la loc.
   Un pic mai încolo de un panou înfățișând un cowboy - Bun venit în Lidgerwood, Oklahoma, frăție! - am ieșit de pe autostradă și-am apucat-o spre oraș, care s-a dovedit a fi o veche și părăginită capcană pentru turiști.
   Fusese, cândva, un fel de imitație de așezare din Vestul Sălbatic: strada mare era numai geamuri opace, false bodegi și prăvălii. Pe o firmă scria La Fotographul De-altădat’, unde familiile puteau să-și comande poze sepia cu ei înșiși, în țoale de colonişti. În vitrină atârna o imagine cât un poster: tatăl ținea un lasou, încercând să arate amenințător pe sub pălăria prea largă pentru el; fetița, în rochie de stambă și bonetă, prea micuță ca să priceapă gluma; mama, îmbrăcată ca o târfă, cu un zâmbet stingher, cu brațele încrucișate în fața coapselor la despicătura juponului. Lângă fotografie atârna un anunț cu De Vânzare. Un semn identic alături, la Caramelele lui Daphne Daffy, altele la Uimitoarea Arcadă a Lui Buffalo Bill și pe o firmă de dugheană cu nume ridicol, siropurile lui Wyatt Earp. Locul întreg părea prăfuit. Până și răposatul tobogan cu apă care șerpuia ceva mai încolo era plin de pământ.
   Căminul pentru Bărbați al lui Bert Nolan era la doar trei străzi mai încolo de centrul fără viață, o clădire pătrată, joasă, cu o curte minusculă în față, infestată de pâlcuri de iarbă înspicată.
   Îmi plăcuse întotdeauna iarba înspicată, îmi stimula creierul ăsta al meu care ia literal lucrurile, fiindcă arăta exact cum îi era numele: o tulpină lungă și subțire, cu un mănunchi de mustăți lungi deasupra, exact ca un spic verde de orz. Creștea peste tot prin fermă - pajiști întregi erau acoperite de chestia în cauză. Michelle, Debby și cu mine rupeam vârfurile și ne gâdilam unele pe altele pe sub încheieturi.
   Mama ne învățase numele populare pentru toate cele: urechea mielului, creasta-cocoșului, toate plantele astea cu nume pe măsură. Urechea-mielului este moale ca o ureche de miel. Creasta-cocoșului chiar arată ca o creastă roșie de cocoș. M-am dat jos din mașină și mi-am trecut mâinile peste spicele ierbii. Poate o să-mi fac o grădină de buruieni. Iarba-morii-de-vânt chiar se răsucește, la vârfuri, ca brațele unei mori. Morcovul-sălbatic are floricele albe, fragile. Iarba-vrăjitoarei mi s-ar potrivi mie. Și niște gheara-diavolului.
   Ușa pe care se intra în cămin era din metal, vopsită în cenușiu-închis, ca submarinele. Îmi amintea de ușile din închisoarea lui Ben. Am sunat și am așteptat. Pe stradă, doi adolescenți făceau cercuri leneșe și largi cu bicicletele, privindu-mă curioşi. Am sunat iarăși și am bocănit în metal, care nu a reverberat. M-am gândit dacă nu era cazul, cumva, să-i întreb pe băieții de vizavi dacă era cineva acasă, numai ca să rup liniștea. În timp ce se apropiau, dând ocoale - ce cați pe-aici, tanti? - ușa s-a deschis, lăsând vederii un omuleț mititel, cu teniși de-un alb strălucitor, blugi călcați și cămașă în stil western.
   Și-a mutat scobitoarea dintre buze, fără să mă privească, răsfoind un exemplar din revista Pisica.
   - Nu deschidem pentru noapte până..., a zis și s-a întrerupt, văzându-mă. A, scuză-mă, dragă. Suntem un hostel pentru bărbați, trebuie să fii bărbat și să ai peste 18 ani.
   - Îl caut pe tata, am zis tărăgănat. Runner Day. Sunteți directorul?
   - Ha! Director, contabil, preot, om de serviciu, a zis deschizând ușa. Alcoolic în recuperare. Cartofor în recuperare. Neisprăvit în recuperare. Bert Nolan. Ăsta-i căminul meu. Intră, drăguță, și zi-mi cum te cheamă.
   Intrarea dădea într-o încăpere plină de paturi pliante, iar mirosul tare de înălbitor se ridica dinspre dușumea.
   Spiriduşul de Bert m-a condus printre șirurile de paturi subțiri, rămase, toate, cu adâncituri de peste noapte, până la un birouaș pe măsura lui, pe măsura mea, ce conținea un pupitru micuț, un fișet și două scaune pliante pe care ne-am așezat. Neonul fluorescent nu-i avantaja faţa, care era înțesată cu pori întunecați, scobiți.
   - Nu-s vreun ciudat, apropo, a zis fâlfâindu-mi prin față revista. Mi-am luat și eu o pisică, până acum n-am mai avut. Până acum nu-mi prea place de ea. Ar fi trebuit să ridice moralul, dar până acum nu face decât pipi în paturi.
   - Am și eu un motan, am dat în vileag, surprinsă, brusc, de atașamentul intens pe care-l simțeam pentru Buck. Dacă își fac nevoile în altă parte decât în cutia lor, de obicei înseamnă că sunt supărate.
   - Așa?
   - Mda, altfel sunt animale cu care te-nțelegi ușor.
   - Ha, a zis Bert Nolan, ha. Îl cauți deci pe tatăl tău? Da, țin minte c-am vorbit. Day. E ca majoritatea bărbaților de-aici - ar trebui să zică mersi că-l mai caută cineva, după ce mizerii au făcut la viața lor. De obicei chestii cu bani. Sau cu lipsă de bani. Fără o lețcaie, prea multă pileală. Nu iese la iveală ce-i mai bun din om. Runner. Ha.
   - Mi-a scris o scrisoare, zicea că-i aici.
   - Vrei să-l iei acasă, să ai grijă de el? a zis Bert, cu ochi negri și lucitori, de parcă ar fi spus o glumă doar pentru el.
   - Păi nu-s așa de sigură. Voiam doar să văd ce-i cu el.
   - Ha, bine. Era o întrebare-capcană - ăia care zic că vor să dea de vreunul dintre ai mei ca să aibă grijă de el, niciodată n-o fac, zise Nolan și-și mirosi buricele degetelor. Nu mai fumez, dar uneori ale naibii degete încă duhnesc a tutun.
   - E aici?
   - Nu-i. Iar a luat-o din loc. Nu primesc bețivi aici. Tocmai și-a epuizat a treia încercare.
   - A zis unde se duce?

.......................................