Ceva în apă, Catherine Steadman

 ................................................

5.

           Caut printre mesajele de dinainte, dar nu găsesc decât vechiul mesaj din Bora Bora. Apoi observ că are un apel preluat.

   Verific şi văd că sunt două apeluri nepreluate de la acelaşi număr, de când geanta a fost la noi, de când am trimis acel mesaj ridicol în Bora Bora. Două apeluri vocale şi un mesaj în căsuţa vocală.
   Iau loc pe o bancă şi ascult mesajul.
   Prima dată aud vocea specifică reţelei de internet. E o voce de femeie, dar nu înţeleg limba. Sună oare din estul Europei? O fi rusă? După care se lasă un pic de linişte urmată de un beep lung.
   Se conectează. Aud liniştea dintr-o cameră şi pe cineva care aşteaptă să vorbească în apropierea receptorului. E un bărbat cu o voce groasă şi calmă. Vorbeşte în engleză, dar cu un accent greu identificabil.
   „Ai primit mesajul anterior. Oferta rămâne valabilă. Contactează-ne.“
   Mesajul se încheie şi n-am nicio idee la ce se referă. Ce mesaj anterior, ce ofertă: Vocea sistemului începe să mitralieze în rusă, după care revine vocea bărbatului cu mesajul anterior.
   „Ai ceva ce ne aparţine. Am vrea să ni-l returnezi “
   Simt cum mi se opreşte respiraţia.
   „Nu sunt sigur cum ai intrat în contact cu pachetul. În acest moment nu este important, dar va fi în interesul tău să ni-l returnezi”, spune el.
   Dintr-odată, îmi dau seama că cineva a ascultat deja mesajele, de aceea nu apăreau ca noi. Cineva le-a auzit. Mă gândesc la uşa întredeschisă din spate, mă gândesc la mâna rece a lui Patrick în mâna mea caldă; mă gândesc la SO15, la Simon şi Eddie.
   Cine a fost în podul nostru? Cine? Apoi îmi dau seama că doar o singură altă persoană le-ar fi putut asculta cu adevărat. De ce ar avea sens ca bărbatul pe care îl aud în telefon acum, dacă într-adevăr ne caută, să pătrundă prin efracţie la noi şi să-şi asculte propriul mesaj? Sau dacă a fost detectivul Foster şi SO15, de ce nu ar fi pus imediat mâna pe tot ce ar fi putut fi considerate probe? Şi dacă ar fi fost Eddie cel care le-a ascultat, atunci de ce să ne mai fi dat două milioane de lire când putea să ia totul fără să plătească? Adevărul este că nu sunt singura persoană care are secrete. Mark a ascultat deja căsuţa cu mesaje.
   „ Te vom răsplăti cu un comision pentru deranjul găsitorului ”
   Mă uit prin piaţa din jur, iar inima îmi bubuie în piept. E o nebunie, ştiu, dar dintr-odată sunt convinsă că mă urmăreşte cineva, din nou. Mă simt brusc complet singură într-o mare de străini. Revin la vocea lui.
   „Dacă ai stick-ul, contactează-mă pe numărul acesta. Oferta este de două milioane de euro”. Dacă vorbeşte de euro, înseamnă că e din Europa, nu? Sau ştie că noi suntem? Ştie oare că suntem din Marea Britanie? Atunci când Mark a accesat telefonul, putea să i se ia urma semnalului. Până acum, ar trebui să ştie că suntem din Londra.
   „ Suma este nenegociabilă. Dacă ne poţi oferi stick-ul, vom face schimbul. Nu ne interesează să te urmărim; nu vrem decât USB-ul. Oricum, dacă o să ne onorezi cerinţa, depinde de tine. Contactează-mă. “
   Mesajul se încheie.
   Stick-ul? Am uitat complet de USB. Nu a menţionat nimic de bani şi nici de diamante. Nu vor decât stick-ul? Mai mult decât diamantele şi decât banii? Dar ce naiba e pe USB? Nu pot să-mi ţin răsuflarea. Dar vreau oare măcar să ştiu? Rahat!
   Închid telefonul, în caz de ceva. Niciodată nu se ştie.
   De ce nu mi-a zis Mark nimic despre asta? De ce a deschis telefonul, în primul rând? Şi când a făcut-o? Normal, el e mai prudent decât mine. Şi el s-ar fi dus într- o zonă aglomerată, e un tip deştept. Dar de ce? Ca să afle ce? Apoi îmi dau seama că şi el era îngrijorat să nu vină cineva după noi. Normal că era îngrijorat. După accidentul celor doi Sharpe, s-a simţit responsabil, cumva, pentru ce li s-a întâmplat. Ştia că a făcut ceva deliberat şi asta l-a speriat. Aşa că s-a prefăcut, pentru mine. Mark e foarte convingător când vrea. Aşa că a verificat telefonul ca să vadă dacă ne caută cineva. Iar ei ne căutau, iar el a ţinut asta ascuns. Ca să mă protejeze pe mine. Ca să nu mă înspăimânt. Remuşcarea se adună ca un ghem dureros în piept.
   Nu-mi vine să cred că Mark a trecut prin toate astea singur, în timp ce eu, nesăbuita, mă dădeam în spectacol.
   Apoi îmi dau seama că probabil de asta nu mi-a spus, nu? Adică pentru că nu a vrut să mă apuc să văd ce e cu oferta aceea. Ştia că mi-aş fi dorit s-o fac, să fac schimbul, şi acum că mă gândesc la asta, de fapt, chiar vreau să-l fac. Dacă vom juca după reguli, dacă ne vom descurca cu această ultimă situaţie, atunci vom câştiga totul. Oricum, nu ne putem opri acum. Nu e sigur s-o facem. Dacă nu le dăm înapoi ce vor, o să ne caute tot timpul. Ştiu că Mark nu mi-a spus de căsuţa vocală pentru că e evident că e o prostie. Şi ştiu asta, deoarece ei nu ştiu unde ne aflăm. În caz contrar, şi-ar fi recuperat deja USB-ul. E o prostie şi pentru că nu mai avem nevoie de alţi bani. Iar eu sunt proastă pentru că eu am condus toate astea încă de la început şi am ajuns în situaţia asta şi, acum că am auzit mesajul vocal, singurul lucru la care mă gândesc este să fac tranzacţia. Poate că nu ştiu unde ne aflăm, dar o să continue să ne caute şi vreau să se oprească. Mark mă cunoaste foarte bine, mai bine decât mă cunosc eu, şi de asta nu mi-a spus. Deoarece ştia că în mod cert o să fac ceva nesăbuit. Apoi mă întreb dacă mesajul în care cer USB-ul este o ameninţare, dar nu mi se pare. Poate că e un avertisment: nu ne vor pe noi, ci doar stick-ul. Dar dacă o să îngreunăm situaţia, poate că avertizarea va deveni o ameninţare.
   Stai un pic, a zis două milioane de euro? Dar ce mama naibii e pe USB? Asta e întrebarea care mă torturează în timp ce ies în fugă din piaţa Leicester, îndreptându-mă spre podul nostru din nordul Londrei.

34.

JOI, 29 SEPTEMBRIE

O domnisorică stresată

    Ridic izolaţia, scot plicul cald şi îl deschid, doar că nu mai este niciun USB.
   Obiectul îndesat pe care l-am simţit mai devreme prin plastic nu e decât cutia lungă şi goală. USB-ul a dispărut din aceasta.
   Mă holbez, neîncrezătoare. Ce înseamnă asta? Mă aflu în pod, gâfâi din cauza alergăturii de la staţia de metrou, transpiraţia îmi curge pe piele, mă chinui să respir.
   Unde a dispărut? Deja l-au luat? Nu, n-au cum. Ar fi luat şi telefonul. Ne- ar fi făcut ceva. Îmi amintesc că n-a mai fost nimeni în casă cu excepţia mea şi a lui Mark.
  Trebuie să fi fost Mark. Ce a făcut? L-a aruncat, l-a ascuns în altă parte? În cazul în care citesc mesajele şi încerc să aflu despre ce e vorba? Ce a făcut cu stick-ul?
   Îmi deschid telefonul şi verific ora. Zboară acum. Nu pot să dau de el. Simt cum mă ia un nou val de greaţă şi mă prăbuşesc pe o grindă din pod. Ar trebuie să o iau mai lejer. Să alerg mai puţin, îmi privesc din nou ecranul telefonului şi îi scriu un mesaj:
   AM AUZIT CĂSUŢELE VOCALE! DE CE NU MI-AI SPUS? UNDE E?
   Mă holbez la mesaj cu degetul mare peste trimite. Nu, nu e corect aşa. E prea furios, prea panicat. Probabil că a avut un motiv destul de serios pentru care nu mi-a spus... nici eu nu i-am spus mai multe. Şterg mesajul şi scriu altul:
   MARK, SUNĂ-MĂ CÂND ATERIZEZI.
   TE IUBESC XXX
   Îl trimit. E mai bine aşa. Îmi poate explica mai târziu. Probabil că a ascuns USB-ul în caz că o să încerc să fac o prostie. Mă gândesc unde ar putea fi. Mă întreb dacă nu cumva ştie ce e pe el. Trebuie să fie prin casă pe undeva. Trebuie.
   Încep din dormitor. Caut prin toate ascunzătorile lui obişnuite. Locuim de 4 ani deja şi sunt destul de sigură că i le ştiu pe toate. Îi verific noptiera şi cutia mică cu cifru dinăuntru. Codul este data lui de naştere, însă în afară de nişte valută, nu găsesc nimic. Mă uit pe sub partea lui de saltea - odată a ascuns nişte bilete la un concert cu Patti Smith pentru aniversarea mea - dar nimic. Îi caut prin buzunarele paltonului lui de bunic din şifonier, mă uit prin cutiile vechi de pantofi de pe dulap.
   Apoi trec în baie şi caut într-o cutie de aftershave aflată în partea din spate a dulăpiorului. Mă uit prin biroul lui, prin vechea lui servietă... nimic, nimic, nimic.
   L-a ascuns bine. Sau poate că l-a luat cu el. Poate că nu are deloc încredere în mine. Dar ştiu că nu ar fi luat USB-ul cu el; dacă ar fi o şansă să-l piardă, nu l-ar lua cu el. E ascuns de mine pe aici pe undeva, trebuie să fie aici... undeva în casa asta.
   Şi atunci mă enervez şi întorc casa cu susul în jos. Niciun centimetru nu rămâne necercetat. Scot totul afară. Golesc saci de orez, desfac paturile, verific cusăturile draperiilor şi ale genţilor.
   Nimic.
   Stau transpirată şi răvăşită în mijlocul casei întoarse pe dos. Sunt ameţită şi mi-e greaţă. Nu aşa iau lucrurile mai uşor. Trebuie să-mi ridic glicemia, chiar acum, dacă nu pentru mine, atunci pentru mogâldeaţa care creşte în mine. Mă prăbuşesc acolo unde mă aflu, în mijlocul camerei de zi, şi trag spre mine o geantă Liberty of London plină cu cadouri de la nuntă. Caut pe la fundul genţii şi apuc o cutie cu trufe. Cu şampanie roz. O să-şi facă treaba. Ridic capacul şi bag mâna înăuntru. Şi atunci îl găsesc. Aşa simplu. Cuibărit la fundul cutiei cu trufe. Fir-ar tu să fii, Mark, ce joc joci?
   Epuizată, îmi mănânc trufele într-o linişte triumfătoare, având companie doar USB-ul. Lumina zilei se stinge în jurul meu.
   Cum stăteam aşa prin întuneric, la un anumit moment, începe să-mi behăie telefonul. Mă apuc să-l caut printre urmările căutării mele. E Mark. Probabil că a aterizat.
   - Da?
   - Bună, scumpo, totul e OK? mă întreabă pe un ton îngrijorat.
   Ar putea şti că l-am găsit?
  - Mark, de ce l-ai ascuns?
   N-are sens să mă învârt în jurul cozii. Sunt terminată şi rănită.
   - Ce să ascund? Despre ce vorbeşti?
   Pare amuzat. Pot să aud forfota din fundal. Se află în capătul celălalt al pământului.
   - Mark, am găsit USB-ul, de ce m-ai minţit? De ce l-ai ascuns? De ce nu mi-ai spus despre mesaje?
   Simt cum îmi dau lacrimile, dar o să mă abţin. Ah, da... Mă întrebam când o să apară situaţia asta.
   - L-ai găsit? Te-ai uitat ce e pe el?
   - Da. Nu. Doar ce l-am găsit.
   Mă uit la el, în penumbră, aşezat inocent în palma mea: un mister.
   - Îmi pare rău, Erin, scumpo, dar te cunosc mult prea bine. Am ascultat mesajele. A trebuit s-o fac după ce s-a întâmplat cu cei doi Sharpe. În mesaj zice că vrea doar stick-ul, nimic altceva. Trebuia să văd ce e pe el, de ce însemna atât de mult pentru el. Aşa că m-am uitat, Erin, şi ceea ce am văzut m-a îngrijorat cu adevărat. M-a speriat cu totul. N-am vrut decât să te protejez. Dar ştiam că mai devreme sau mai târziu urma să te uiţi şi tu, iar dacă ai ascultat mesajul n-ai cum să te abţii să nu o faci. Aşa că am ascuns USB-ul.
   Mă lasă o secundă să procesez ce mi-a spus.
   - Dar am impresia că nu am făcut-o destul de bine, glumeşte el şi râde.
   Se străduieşte să îmblânzească atmosfera.
   - Erin, scuză-mă, dar te rog promite-mi că nu o să te uiţi, scumpo. Te rog. Lasă-l acolo până când mă întorc. Şi când mă întorc, îi dăm amândoi foc. Nu face nimic. O să punem telefonul şi USB-ul în groapa pentru grătar şi împreună o să le urmărim cum ard, OK?
   Acum are un ton liniştitor.
   Doamne, chiar mă cunoaşte bine.
   - În regulă, şoptesc.
   Sunt tristă şi nu ştiu exact de ce. Poate pentru că nu pot fi de încredere.
   - Te iubesc, Mark.
   - Super, ascultă, Erin. Îmi pare rău. N-am ştiu ce să fac altceva. Poate că ar fi trebuit să-ţi spun.
   Nu, are dreptate, aş fi făcut toate lucrurile acelea.
   - Ai făcut ceea ce trebuia, iar eu te iubesc, spun din nou.
   - Şi eu te iubesc, scumpo. Sună-mă dacă ai nevoie de ceva.
   - Te iubesc, mai apuc să spun înainte să se întrerupă.
   Sunt distrusă, confuză şi mi-e incredibil de sete. Îmi torn un pahar cu apă rece ca gheaţa din frigider. Mă holbez la bucătăria noastră frumoasă. Suprafeţele lucrate manual, frigiderul de vinuri integrat, pardoseală din dale de ardezie, căldura care radiază prin pardoseală şi-mi încălzeşte picioarele prin şosete. Mă uit la bucătăria noastră făcută vraişte de căutarea mea nebună, acum unde zac împrăştiate peste tot oale şi tigăi, pachete de mâncare şi produse de curăţenie. Şi acolo, între toate astea, zace laptopul meu. Nu mai pierd vremea ca să mă gândesc. Mă împiedic până la el şi-l deschid. Scot USB-ul din învelitoarea lui şi-l bag în portul de la laptop.
   Pe desktop mi-a apărut o nouă iconiţă. Dau dublu click şi se deschide o fereastră cu fişiere. Apăs pe primul şi se deschide.
   Văd un text encriptat. Pagini nenumărate de text encriptat. Fişiere peste fişiere, toate cu texte encriptate. E un nonsens. Nu ştiu ce e în ele. Nici măcar nu ştiu ce sunt.
   Nu înţeleg, nu-mi dau seama şi asta mă îngrozeşte.
   Poate că Mark ştie ce înseamnă. Poate că-i vreo chestie bancară. O chestie cu numere? Atunci însă de ce m-a avertizat să nu mă uit? Nu ştiu la ce mă uit. Respir cu greu, pentru că până şi eu pot să-mi dau seama că astea sunt importante. Chiar şi eu înţeleg asta. USB-ul ăsta n-ar trebui să fie în posesia noastră. Nu e pentru oameni ca noi. Şi nu pot să-i spun lui Mark că m-am uitat. Acum ştiu limpede ca bună ziua că nu sunt întreagă la cap.
   Cine sunt ei? Şi ce sunt astea? Pentru astea i-au ucis pe cei doi Sharpe? De ce este atât de important pentru ei? De ce nu sunt îngrijoraţi în privinţa banilor sau diamantelor? De ce valorează astea două milioane de euro? O să murim pentru astea?
   Trebuie să mă gândesc. Scot USB-ul şi-l bag înapoi în plasticul lui. Respiră, Erin, gândeste-te.
   OK, ce ar trebui să fac?
   Mai întâi de toate, trebuie să ştiu ce e pe USB. Dacă pot afla, o să ştiu cu ce fel de oameni am de-a face. Îmi amintesc e-mailurile pe care le-am văzut în Bora Bora, alea despre companiile fantomă, îmi amintesc toate hârtiile alea plutind în apă. Cine sunt oamenii ăştia? De ce anume sunt ei capabili? Cât de periculoasă e situaţia noastră? Dacă aş reuşi cumva să decriptez fişierele, atunci aş afla. Dacă e ceva îngrozitor, poate că ar trebui să mă duc la poliţie. Poate chiar acum? Insă vreau să ştiu. Trebuie să ştiu despre ce este vorba.
   N-am nici cea mai mică idee cum să decriptez fişierele. Dar cred că s-ar putea să cunosc pe cineva care ştie. Îmi bag USB-ul în buzunar şi-mi apuc haina. Pe dosul cărţii de vizită primite azi odată cu florile este trecut numărul de mobil al lui Eddie.
   Eu, Erin Roberts am acces direct la telefonul cu cartelă ilegal, din închisoare, al lui Eddie Bishop. Ce sens are să ai contacte dacă nu le foloseşti? Scot cartea de vizită dintre flori în timp ce merg pe hol şi ies afară din casă.
   Pe Lordship Road se află o cabină telefonică distrusă. Am trecut cu maşina pe lângă ea de destule ori ca să mă întreb
   a) de ce nu mătură nimeni şi nici nu repară geamul făcut ţăndări şi
   b) cine naiba mai foloseşte aşa o chestie terifiantă ca aspect.
   Ei bine, în timp ce mă îndrept cu paşi mari pe lunga stradă suburbană spre ea, realizez că astăzi, acea persoană norocoasă sunt eu.
   Sincer, nu-mi amintesc când am folosit ultima oară o cabină telefonică. Poate când eram la şcoală? Atunci când stăteam cu monedele mele de 10 pence aliniate împreună pe etajera din cabină?
   Când ajung la ea, îmi dau seama că arată mai rău decât îmi aminteam. Cutia e o cuşcă de plastic goală, cu un covoraş pe jos din sticlă lăptoasă sfărâmată şi smocuri de buruieni ce ies prin asfaltul crăpat. De cadrele geamurilor atârnă în aerul umed păianjeni înceţi şi derutaţi. Tot e bine că circulaţia aerului disipează miasma împuţită de pişat.
   Caut prin haină după ceva mărunţiş şi găsesc o monedă groasă de două lire.
   Perfect. Formez numărul lui Eddie.
   Atunci când răspunde îmi dau seama că mestecă ceva. Mă uit la ceas şi-mi dau seama că e ora prânzului, 1:18. Ups!
   - Bună, Eddie, scuze că te deranjez. Sunt Erin. Am numărul dintre flori; sunt la o cabină telefonică, aşa că...
  Mă gândesc că asta înseamnă că putem vorbi în siguranţă, dar ce ştiu eu? El o să judece situaţia.
   - Ah, da, bună, drăguţo. Totul e OK, scumpo? Probleme ceva?
   Se opreşte din mestecat. Îl aud pe Eddie, undeva în Pentonville, ştergându-şi gura cu un şerveţel de hârtie. Ştiu oare gardienii de telefonul lui mobil? Nu m-ar surprinde să ştie şi să închidă ochii.
   - Nu, nu sunt probleme, însă am o întrebare. Nu ştiu dacă ai putea, dacă cunoşti pe cineva care ar putea şti să... pot vorbi la telefonul ăsta?
   Nu vreau să mă incriminez. Nu vreau să înrăutăţesc lucrurile.
   - Da, scumpo, cred că e OK. E cineva pe lângă tine? Care să te urmărească, zic? Sau sunt camere de supraveghere pe stradă?
   Scanez partea de sus a stâlpilor de iluminat de pe strada rezidenţială, ţinându-mi respiraţia. Am ales strada asta deoarece e cea mai goală de lângă noi, de-abia vezi vreun trecător, dar acum încep să mă întreb dacă străzile din Londra au toate camere de supraveghere de vreun fel sau altul. Oricum, cele care se rotesc sau cele mici ca nişte semicercuri circulare după care mă uit acum, nu par să fie pe aici. Cred că suntem în siguranţă.
   - Nu văd niciun om şi nicio cameră, spun în receptor.
   - Asta e bine.
   Pot să jur că zâmbeşte. I-am trezit curiozitatea.
   - Îmi pare rău că te deranjez din nou, doar că am o mică, ei bine... o situaţie de rezolvat. Ştii ceva despre fişiere criptate, Eddie? Sau ştii pe cineva cu care aş putea să vorbesc despre asta?
   E important. Trebuie să-mi ascund tonul de urgenţă din voce. Nu vreau să-l sperii şi nici nu vreau să par foarte familiară. La sfârşitul zilei, îi cer încă o favoare şi de data aceasta chiar n-am nimic să-i dau la schimb.
   - Chestii cu computere? Da, avem un tip. Uite ce e, spune-mi despre ce e vorba şi îl sun pe omul meu şi vedem de-acolo. Apropo, ţi-au plăcut florile, scumpo? Le-am cerut ceva frumos şi cu gust, dar n-ai de unde ştii ce o să trimită florăriile astea.
   Eddie e un bărbat foarte dulce. Mă gândesc la buchetul monstruos din hol. În alte circumstanţe, cred că eu şi cu Eddie ne-am fi înţeles de minune.
   - Scuze, Eddie. Da, mi-au plăcut. Sunt superbe, e un buchet cu gust, îţi mulţumesc mult. Mă bucur că am putut fi de ajutor.
   - Ai fost, scumpo, ai fost. Fiica mea înseamnă totul pentru mine. Acum, zi-mi care-i problema.
   - OK, deci, am un USB encriptat. Pe scurt, nu ştiu exact cu ce am de-a face aici. Trebuie să ştiu ce e pe stick.
   Iată, împart o problemă cu Eddie, care îşi drege vocea şi mi se adresează pe un ton serios.
   - De unde îl ai?
   - Nu pot să spun. Nu ştiu exact cu cine am de-a face şi ca să-mi dau seama trebuie să mă uit pe USB.
   - Ascultă, Erin, va trebui să te opresc chiar acum, scumpo. Nu trebuie să ştii nimic. Aşa că fă un favor tuturor şi renunţă la idee. Dacă obiectul ăla aparţine altcuiva şi s-au străduit să-l encripteze, nu vrei să ştii ce e acolo. Deoarece dacă e de rău, atunci e ceva ce nu vor să fie citit de oricine.
   Mă întreb dacă Mark a citit? Mă gândesc la paginile nesfârşite cu text codat. Oare Mark şi-a dat seama ce vor să zică? Deja ştie el prea multe?
   - Instinctul îmi zice, continuă Eddie, să copiezi ce ai. Bănuiesc că o să predai originalul? Poate la schimb?
   - Da, o s-o fac.
   Nu m-am gândit aşa de mult înainte. Pentru o clipă, mă simt atât de uşurată încât ameţesc. Am făcut bine că l-am sunat pe Eddie, el ştie cum să se descurce cu tipul ăsta de oameni.
   - Bine, atunci... faci schimbul unu la unu. În cazul în care nu vor să respecte regulile, ia-ţi o acoperire. Faci exact ce spun ei. Şi nu preda nimic până când nu ai banii. Ai făcut greşeala asta ieri, cu Simon, am auzit totul. E înduioşător, dar nu aşa se rezolvă lucrurile. Faci schimbul după ce intră banii în cont, nu înainte. Înţelegi?
   Întrebarea pare suspendată pe linia dintre noi.
   - Da, mulţumesc, Eddie, îi spun.
   E o senzaţie ciudată să fii atât de onestă cu un criminal. I-aş putea spune mai multe decât i-aş spune vreodată lui Mark. Ştiu că are dreptate. Trebuie să accept propunerea. Să mă asigur că-mi acopăr toate urmele. Asta ar face şi Eddie.
   - Ai nevoie de cineva care să te ajute cu predarea? Aş putea să-l rog pe Simon să te ajute.
   Vocea lui e blândă. De parcă e ceva personal. Eddie îşi face griji pentru mine.
   - Hm, cred că mă descurc, Eddie, dar te pot ţine la curent.
   Sunt conştientă cât de fragilă sunt. O domnişorică stresată.
   Mi-ar plăcea să spun că e o mişcare manipulatoare intenţionată pentru a-mi câştiga publicul, dar nu e. Aşa cum am spus, am pierdut şirul. Dar nu-i pot lăsa pe Simon şi pe Eddie să mă ajute. Nu pot să fac faţă la mai multe fronturi deodată. Nu ştiu dacă pot să am încredere în Eddie şi banda lui faţă de situaţia asta. La urma urmei, e un infractor. Înţeleg ironia afirmaţiei, dar ştii ce vreau să spun. Va trebui să rezolv singură situaţia asta.
   - OK, scumpo. Ştii unde să mă găseşti dacă ai nevoie de mine.
   - Ah, Eddie, ştii de unde aş putea să-mi fac rost de, hm, protecţie?
   Cred că asta e cea mai puţin convingătoare cerere pentru un pistol formulată vreodată, dar cred că aş putea avea, în mod cert, nevoie de unul.
   Tace pentru o secundă.
   - Ştii cum să foloseşti unul?
   - Da, îl mint. Ştiu.
   - Am zis eu că eşti plină de surprize. Nicio problemă, scumpo. Simon o să-ţi lase în seara asta ceea ce ai nevoie. Ai grijă de tine, scumpo. Protejează-te. Când vrei să mai vorbim, data viitoare foloseşte o altă cabină telefonică dintr-o altă zonă.
   Gata cu Lordship Road. Amestecă-le.
   De unde ştie de unde sun? Pentru o clipă, mi se face rău.
   - Aşa o să fac. Mulţam, Eddie, apreciez.
   - În regulă, iubire, pe curând.
   Apelul se întrerupe.
   Trebuie să pun capăt acestei situaţii. O să-i pun capăt atât pentru mine, cât şi pentru Mark. Nu ne putem ascunde de ceea ce vine. Mark nu ştie ce face. Nu putem să vârâm USB-ul înapoi în cutii de ciocolată şi să sperăm la tot ce e mai bun.
   Trebuie să încheiem ce am început şi să o facem ca lumea, deoarece acum sunt absolut sigură că nu se vor opri până ce nu vor avea USB-ul. Am deschis telefonul deja de două ori. Trebuie să ştie că sunt în Londra. Acum e vorba doar de o chestiune de timp şi de loc ca să ne întâlnim. Şi în condiţiile cui o s-o facem.
   Mă gândesc la cei doi Sharpe, la destinul lor. Acele ultime disperate înghiţituri de apă sărată şi, apoi, nimic. Diferenţa dintre Sharpe şi mine este că ei nu s-au aşteptat la ce li s-a întâmplat. Nu erau pregătiţi şi s-au panicat. N-au avut nicio şansă, însă eu am.
   Mă îndrept către gara St Pancras şi acolo, în mulţimea de sub ceasul uriaş, pornesc telefonul. Pasagerii se revarsă din trenul Eurostar prin uşa de sticlă din faţa mea.
   Apăs iconiţa cu mesaje, apăs pe cel mai recent mesaj şi scriu:
   AM USB-UL.
   GATA DE SCHIMB.
   VOR URMA INSTRUCŢIUNI PENTRU ÎNTÂLNIRE.
   Apăs pe trimite şi închid telefonul. Mi-l bag în buzunarul hainei. Acum am nevoie să găsesc un loc unde să ne întâlnim.
   Acasă, îmi petrec seara uitându-mă la clipuri de pe YouTube ca să mă pregătesc.
   Dacă e un lucru la care mă pricep, acela e că ştiu să fac muncă de documentare şi niciodată n-o să înceteze să mă uimească câte poţi învăţa de pe internet. Mă uit la clipuri despre asamblarea armelor, în special la asamblarea şi dezasamblarea unui Glock 22.
   Acum două ore, Simon mi-a adus un Glock 22 cu două cutii de cartuşe. I-am făcut o cană de ceai şi a plecat cu cana.
   De atunci mă uit continuu la clipuri despre curăţarea unui Glock, sau cum să manevrezi o armă de mână, la trăsăturile de siguranţă ale Glock-ului, cum să împuşti cu o armă şi cum să-ţi protejezi arma înainte şi după folosire. După două ore de cercetări, sunt bucuroasă să spun că e la fel de greu să desfaci şi să asamblezi la loc o armă de mână pe cât e de greu să schimbi un filtru de apă la un aparat Brita. Asta în caz că te interesează.
   Aparent, WD-40 este un înlocuitor acceptabil pentru uleiul de pistol atâta timp cât intenţionezi să-l ungi din nou şi să-l cureţi după trei-patru zile. Arma mea trebuie să funcţioneze doar pentru o zi şi sper că, de fapt, nu va fi necesar să funcţioneze. Nu pot să risc să mă duc mâine-dimineaţă să cumpăr ulei de pistol din Holland & Holland în Piccadilly. Asta în caz că m-ar supraveghea SO 15 sau Patrick sau oricine altcineva.
   Pierd încă un apel de la Phil. Deja m-a sunat azi de două ori ca să discute cu mine de ce renunţăm la materialul despre Holli. Îi iese fum pe nări de când i-am spus asta şi pot s-o dovedesc cu mesajele vocale. Încă nu l-am sunat înapoi. Poate să mai aştepte. Toţi pot să aştepte.
   E absurd de uşor să foloseşti un Glock 22. Nu au multe butoane. Nimic în care să-ţi blochezi mintea. Chestia cu un Glock e că n-are siguranţă. Ştii momentul acela din filme când eroina, în sfârşit, trebuie să-şi folosească pistolul şi şi-l ridică în direcţia personajului negativ care se iveşte, apasă pe trăgaci şi... canei. Nu iese nimic pentru că e trasă siguranţa. Ei bine, asta nu se întâmplă când ai un Glock. Cu un Glock, capul tipului explodează. Dacă magazia e plină şi e înarmat, asta e tot.
   Ocheşti şi tragi. Şi nu trage decât dacă un deget apasă pe trăgaci. Poţi să-l scapi sau să te agăţi de trăgaci, sau să ţi-l vâri la centură, indiferent, nu o să tragă de nebun.
   Sistemul cu trăgaci dublu înseamnă că degetul tău trebuie să apese pe trăgaci până la capăt. Doar aşa se trage cu un Glock. Dar dacă atingi trăgaciul când apuci arma din greşeală din centură, atunci sigur nu o să mai ai copii. Nicio siguranţă înseamnă fix asta.
   Îmi sună din nou telefonul mobil. De data asta e Nancy, soţia lui Fred. Fir-ar al naibii! Am uitat să le mulţumesc că ne-au supravegheat casa cât timp am fost în luna de miere şi că ne-au lăsat de mâncare. Probabil că sunt îngrijoraţi. Mark are dreptate; sunt o uitucă. Las să intre căsuţa vocală.
   Dacă o să găseşti vreodată un Glock o să ştii imediat că e vorba de un Glock, datorită logo-ului din partea de jos din dreapta mânerului. Un G mare cu un lock mic scris în interiorul lui. Dacă o să găseşti unul, uite ce trebuie să faci. Mai întâi, apucă arma ţinându-ţi mâna la distanţă de trăgaci. Chiar lângă degetul mare ar trebui să fie un buton mic pe mâner. Cu butonul ăsta scoţi magazia dinăuntru. Pune-ţi cealaltă mână sub partea din fund a pistolului şi apasă butonul cu degetul. Dacă magazia e încărcată complet, o să vezi un glonte în partea de sus a magaziei. Acum lasă magazia undeva în siguranţă. Următorul pas este să verifici şi să goleşti camera, adică să verifici dacă nu a rămas un glonţ pe ţeavă, iar dacă a rămas, scoate-l. Faci asta trăgând de secţiunea de sus a ţevii înapoi faţă de partea din vârf a armei.
   Ar trebui să se crape o mică fereastră în partea de sus a armei în timp ce o armezi.
   Dacă a mai rămas vreun glonţ în urmă, acesta ar trebui să sară în siguranţă. Armează ca să verifici din nou dacă e goală camera. Acum arma ta e în siguranţă. Apoi, ca s-o încarci, scoate glonţul din vârful magaziei pe care ai pus-o deoparte. Bagă magazia înapoi în fundul pistolului până când se aude un clic, armeaz-o din nou, ţinteşte şi trage.
   Repetă procedeul de vreo douăzeci de ori şi o să fii la fel de convingător ca orice actor din Full Metal Jacket. În afară de asta, îţi calmează gândurile în privinţa motivelor pentru care ai nevoie de o armă.
   Mark mă sună înainte să mă culc să vadă ce mai fac. Ăsta e singurul apel pe care îl preiau.
   - Da, sunt bine. Mă uit la chestii pe computer.
   Teoretic, e adevărat.
   - Cum te mai simţi? mă întreabă.
   Nu vrea să forţeze nota, încă e nesigur, îmi dau seama.
   - Sunt bine, scumpule, serios. Nu te îngrijora pentru mine. Sunt complet în regulă.
   Îi spun că-l iubesc şi el îmi răspunde la fel.
   Când mă simt destul de sigură cu arma, o curăţ în profunzime din nou şi aplic o bandă adezivă argintie din cutia cu scule a lui Mark pe mânerul armei. Secţiunea cu asperităţi de pe fundul armelor nu poate reţine amprente, dar zonele line din faţă şi din spate pot. Aflu de pe internet că va fi mai uşor să scot banda adezivă după ce trag cu arma decât să o smulg de pe armă în urma unei altercaţii. Mă cunosc destul de bine ca să ştiu că nu o să gândesc ca lumea după ce o să se întâmple. Dacă o să se întâmple asta. Banda o să fie de ajutor.
   Îi las un bilet lui Mark pe scările din hol. O să se întoarcă de la New York mâine-noapte, iar eu nu o să fiu aici. În bileţel i-am scris că-l iubesc din toată inima, că îmi pare rău pentru deranj, că nu am vrut să stau singură în casă şi că o să dorm la Caro în noaptea aceea. Să nu se îngrijoreze. O să ne vedem în curând.
   Încep să adun ce am nevoie din mijlocul haosului care este acum casa noastră.
   Descarc o aplicaţie de localizare a coordonatelor GPS pe telefon; am nevoie să aflu coordonatele locului de întâlnire. Umplu un rucsac cu arma, gloanţele, telefonul şi USB-ul. Pun şi un schimb de haine. Articole de toaletă. Un ceas vechi galben cu alarmă pe care îl am de când eram mică, hainele şi ghetele mele de drumeţie, şi o lanternă. În timp ce umblu prin casă ca să adun toate astea, mă întreb în ce punct au început toate astea. Dacă ar fi să merg înapoi, cât de departe aş merge? Până la momentul când am pornit telefonul? Când am deschis geanta? Până la cercul de hârtii plutitoare? Până la nuntă? Până la ziua când m-a sunat Mark din toaleta bărbaţilor? Ar fi destul?

35.

VINERI, 30 SEPTEMBRIE

Ţinteşte si trage

      La ora 7 a.m. încarc maşina şi plec.
   Drumul spre Norfolk e aproape gol, mormăiala moale de la emisiunile de la Radio 4 umplu aerul maşinii, iar eu mă gândesc cum să fac. Îmi imaginez că Norfolk este un pariu sigur. E un loc izolat. Nu am parte de poliţişti. Ştiu să mă descurc prin pădurile de aici. În plus, nu e nicio cameră de supraveghere. Nu mă va supraveghea nimeni. Dacă cineva mă urmăreşte o să fiu sigură că ştiu asta. Opresc pe banda de refugiu de pe autostradă şi scriu un mesaj către numărul din telefon. Specific doar o oră pentru mâine şi un loc general. În dimineaţa întâlnirii, voi trimite mai multe coordonate GPS detaliate.
   Mark nu pleacă din New York până diseară şi nu o să ajungă acasă decât după miezul nopţii. încerc să nu-mi imaginez faţa lui, ochii lui când o să mă vadă mâine când o să ajung în cele din urmă acasă, după ce s-au terminat astea. Va şti că l-am minţit. Va şti că nu am fost la Caro, nu-i idiot. Şi va trebui să-i spun totul. Îmi promit că odată ce toate astea s-au terminat o să fiu sinceră; nu o să mai mint niciodată. O să fiu cea mai bună soţie din lume. Promit.
   Am luat o cameră la hotel. Nu e acelaşi hotel unde am mai stat înainte, ci unul la care n-am mai tras niciodată. Plănuiesc să stau doar o noapte. Am fixat întâlnirea pentru mâine-dimineaţă la ora şase şi au confirmat. Am primit şi un mesaj vocal nou, în care aceeaşi voce masculină de dinainte îmi cere să-i dau mâine şi coordonatele pentru locul unde s-a prăbuşit avionul. Asta e parte din înţelegerea noastră, acum. Din fericire, am informaţia.
   Vor avea timp să ajungă la întâlnire până mâine-dimineaţă, indiferent de unde vin.
   Din majoritatea locurilor din lume poţi să ajungi în doar câteva ore cu un avion supersonic privat. Din Rusia durează patru ore, nu zile. Au timp mai mult decât suficient ca să ajungă aici.
   Pentru întâlnire, am ales o zonă izolată, în pădure, şi am ales ora 6 a.m. deoarece cu cât e mai devreme, cu atât mai bine. Nu vreau să fim întrerupţi; îmi ajunge câte am pe cap şi aşa. Rucsacul meu se află pe scaunul din spate al maşinii, cu o haină groasă care-l acoperă protectiv. înăuntru se găseşte o mică geantă cu mancare şi o sticlă de apă pentru situaţii de urgenţă. Afară e frig şi am multă treabă azi. Stick-ul e cuibărit în buzunarul din faţă, cu fermoar, al rucsacului. E în siguranţă şi am acces uşor la el. În compartimentul din interior pentru laptopuri am arma în cutia ei, lângă gloanţe şi telefon. Este tot ce am nevoie pentru mâine.
   La hotel ajung pe la 10 a.m. Nu am niciun mesaj vocal. Fac check-in rapid.
   Recepţionista este o dulce şi anul ăsta e evident unul în care îşi ia o pauză. E total dezinteresată, ceea ce îmi convine pentru orele care au mai rămas.
   Camera mea e mică şi drăguţă. Patul este un cuib adânc şi gros de vrafuri de cearşafuri de bumbac apretate şi pilote. În baie este o ţeavă din cupru strălucitoare. Foarte drăguţ. Perfect.
   Verific din nou dacă am stick-ul şi arma, mă strecor în haina mea groasă, trag rucsacul în spate şi pornesc. Vreau să fac traseul până la locul întâlnirii de mâine.
   Conform GPS-ului de pe telefonul meu, aş putea să fac tot traseul prin pădure, fără să utilizez vreun drum. Asta e opţiunea cea mai sigură, să rămân în apropierea câmpiilor şi a pădurilor.
   Îmi ia o oră de mers alert ca să ajung la zona împădurită pe care o caut. Pentru schimb va trebui să-mi găsesc două seturi de coordonate GPS. O să trimit mai întâi unul, pentru locul de întâlnire, îndată ce ajung mâine. Ar fi stupid să le dau timp suplimentar ca să arunce o privire înainte să ne întâlnim. Al doilea set de coordonate este pentru zona exactă a USB-ului, pe care o să-l îngrop azi în apropierea locului de întâlnire. îndată ce îmi dau banii, îndată ce ajung în contul nostru din Elveţia, o să le trimit printr-un mesaj al doilea set de coordonate, cum a spus Eddie. În felul acesta o să evit o confruntare faţă în faţă. După aceea, o să le trimit în sfârşit un mesaj cu coordonatele avionului, şi cu asta am terminat.
   Aleg această zonă pentru că ştiu că e izolată. Am făcut multe drumeţii cu Mark prin pădurile de aici. Poţi să umbli o jumătate de zi până să mai dai peste altcineva.
   Singurele zgomote sunt sunetele scoase de chestiile care se furişează prin iarbă şi sunetele purtate de vânt ale împuşcăturilor de carabină. Aici, nimeni nu se gândeşte de două ori înainte să tragă. Face parte din viaţa de zi cu zi. Alt motiv pentru care am ales locul ăsta.
   Sunt băgată adânc în pădure, la vreo 20 de minute de mers până la cel mai apropiat drum secundar. Scot rucsacul din spate şi scot cutia cu arma cu grijă. Iau o foaie A4 din partea din spate a genţii, e biletul de întâmpinare de la hotel, şi o piuneză pe care am luat-o de la panoul cu informaţii turistice din zona de recepţia a hotelului. Prind bucata de hârtie de cel mai mare copac pe care-l văd. Trebuie să exersez. Trebuie să trag măcar de câteva ori înainte să îl îndrept spre o persoană.
   Eddie a zis ceva de acoperire, să nu o fac fără acoperire. Ei bine, asta e acoperirea mea.
   Am o magazie preîncărcată cu 15 gloanţe, plus încă o cutie nedesfăcută. Asta înseamnă douăzeci şi şapte de gloanţe. Simon nu s-a zgârcit la gloanţe, slavă Domnului! Cred că a ghicit că aveam nevoie să exersez.
   Pentru întâlnire, o să am nevoie să am o magazie plină, asta în cazul în care o să ajung să folosesc arma.
   Aşa că uite o problemă de mate: dacă Erin vrea să păstreze o magazie plină pentru mâine, câte cartuşe poate consuma Erin azi?
   Azi, Erin poate folosi 12 gloanţe. 12 trageri de exersare. Înlătur 3 gloanţe din magazia plină şi le pun în siguranţă, în buzunarul rucsacului, alături de cutia nedesfăcută cu 12 gloanţe.
   Sper din toată inima să nu trebuiască să pună în practică mâine şedinţa de antrenament de azi, dar prefer să fiu pregătită decât deloc.
   Bag magazia în pistol şi ţin arma în faţa mea cu braţele întinse, la nivelul ochilor. Aliniez punctul alb şi cutia care formează cătarea Glock-ului cu ţinta de hârtie de pe copacul din faţă.
   Videoclipurile atenţionează în privinţa reculului Glock-urilor, dar poziţia pe care trebuie să o adopţi ca să le contracarezi nu e cea la care te-ai aştepta. Nu e deloc cum ai văzut la TV sau prin filme. Stai drept, nu într-o parte, şi în niciun caz ca şi cum ai păşi în lateral ca un cadet cu lanternă de la FBI. Picioarele tale trebuie să fie echivalent depărtate de şold şi să-ţi ţii genunchii relaxaţi. Mâna mea dreaptă e pe mâner, arătătorul întins de-a lungul ţevii, departe de trăgaci; cu mâna stângă strâng puternic mânerul. Umerii sunt proiectaţi în faţă, coatele sunt nemişcate. Poate că nu arăţi cool, dar o să-ţi nimereşti ţinta. Cel puţin, asta e ideea.
   Respir încet. Va fi zgomotos. Mult mai zgomotos decât ţi-ai închipuit. Reculul o să lovească înapoi ca un pumn. Dar trebuie să stai ferm, să cedezi doar puţin, dar să rămâi în picioare.
   Inhalez adânc. Îmi strecor degetul deasupra trăgaciului. Expir şi trag.
   Împuşcătura se risipeşte prin pădurea din jur. Reculul armei mă loveşte ca un pumn zdravăn pe care îl primesc de la un bărbat matur. Inima îmi explodează de adrenalină, ochii îmi sunt orbiţi. E uimitor, dar n-am căzut. Sunt în regulă. În faţa mea, văd marginea hârtiei făcută zdrenţe, o bucată mare de scoarţă făcută aşchii dintr-un unghi ciudat. M-am prins. Dacă era un om, îl nimeream. Mă inundă o roşeaţă de bucurie. Scap însă rapid şi mă concentrez. Realiniez toate şi apoi mai trag de încă 11 ori.
   Până la finalul după-amiezii nu a rămas niciun pic din hârtie, iar copacul e vraişte: iau decizia să merg mai mult înainte să notez datele GPS. Nu vreau ca ei să vadă copacul ăsta. Găsesc un loc bun după încă vreo cinci minute, un luminiş mic şi noroios. îmi trec datele GPS în notiţele iPhone-ului. Apoi încerc să găsesc încă un loc unde să îngrop USB-ul într-o pungă de plastic. Aleg un stejar impozant, departe de luminiş, lângă un şanţ. Aş putea să mă ascund acolo mâine. Mă aşez pe vine lângă stejar şi sap o mică groapă în sol cu mâinile goale. Pun USB-ul în cutia lui mică de plastic şi apoi în pământ şi acopăr locul cu ţărână şi frunze, integrându-l înapoi în solul pădurii. Notez coordonatele în iPhone şi după aceea plec la hotel.
   Ajunsă în cameră, pregătesc totul pentru mâine. Probez alarma la ceas de câteva ori şi, miracol, încă funcţionează. Îl setez pentru 4:30 a.m. şi-l pun pe noptieră, lângă lampa ornată de lângă pat a hotelului. Pun arma şi cartuşele rămase în seif.
   După ce comand room service, îl sun pe Mark pe mobil, dar îmi intră direct căsuţa vocală.
   - Bună, Mark, eu sunt. Bănuiesc că deja ţi-ai luat zborul, dar am vrut să ştii că totul e în ordine. Eu sunt bine şi mi-e dor de tine şi te iubesc. Ascultă, casa e un pic cam vraişte, apropo, ca să te avertizez. O s-o aranjez la loc mâine. Zbor lin. Te iubesc. Ne vedem în curând. De-abia aştept.
   Închid. Când o să ajungă acasă o să găsească biletul în care i-am spus că rămân la Caro peste noapte. Sper că toate astea or să meargă. Chiar sper.
   Îmi vine mâncarea şi halesc în linişte, fără muzică sau TV. Mă gândesc la Eddie şi la Lottie, la Holli şi la prietenul ei Ash, care sunt cine ştie pe unde. Mă gândesc la Mark cum zboară peste Atlantic, la oamenii din avionul din adâncul Pacificului de Sud. Mă gândesc la Alexa şi la posibila ei sarcină. Cât de fericită trebuie să fie!
   Mă gândesc la omuleţul pe care îl port chiar eu. Am un soi de ameţeală, dar mă străduiesc să mănânc, pentru fiinţa care creşte în mine. Va trebui să am mai multă grijă de amândoi. Şi, cu asta în minte, după cină mă duc şi pregătesc o cadă cu apă fierbinte în care mă cufund. Las căldura să mă înmoaie şi-mi las gândurile să hălăduiască, în timp ce mă holbez absentă la secţiunea cu sticlă mată şlefuită a uşii de la baie. Flori căţărătoare încâlcite şi păsări sălbatice gravate, o scenă într-o pădure. E drăguţă imaginea. E un hotel drăguţ ăsta. Şi lui Mark i-ar plăcea aici. Sau poate că nu. La urma urmei, chiar acum fac fix lucrul pe care am promis că nu-l fac. Mă ridic din apă gândindu-mă la asta, am pielea toată roşie. Mă învălui cu un prosop şi mă pregătesc să mă culc devreme.

36.

SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE

Ceva în întuneric

      Stau cu ochii larg deschişi în beznă. Nu văd nimic în întunericul dens cu excepţia luminozităţii braţelor fosforescente ale ceasului cu alarmă. Nu ştiu ce anume m-a trezit, dar s-a întâmplat brusc. Acum sunt trează. Ceva nu e în regulă în întuneric.
   Pot să simt că e cineva în cameră cu mine. Nu ştiu cât de mult am dormit, dar pe la marginile draperiei nu se mai întrevede niciun pic de lumină. Arma este unde am lăsat-o, în seiful din şifonier. N-am cum să ajung la timp la ea. Ar fi trebuit să o ţin cu mine. Ar fi trebuit, aş fi făcut, aş fi putut. Nu aud niciun zgomot. Nicio mişcare. Niciun sunet în afara tic tac-ului înfundat al ceasului de plastic. Apoi se aude un foşnet, o bucată de material, în colţul din dreapta camerei.
   Rahat, rahat, rahat! E cineva aici! E cineva în camera mea! Adrenalina începe să-mi pompeze instantaneu prin sistem şi prin inima micuţă din interiorul meu. Simt o frică totală. Trebuie să mă străduiesc din toată fiinţa să nu sar în aer. Îngheţ. Îmi dau seama că oricine ar fi, ei cred că sunt adormită. Asta îmi dă timp să mă gândesc. Să planific ceva. Poate că dacă nu mă mişc o să plece. O să ia ce vor şi o să plece.
   Numai că eu nu sunt adormită.
   Mi se pare imposibil să nu detecteze schimbarea din aerul îngroşat acum de groază. Se aude din nou foşnetul slab.
   Dar ce fac ei?
   Ce ar trebui să fac eu? O să mor aici, singură, într-un hotel pentru escapade de weekend? Aşa vrei să mori, Erin? Gândeşte-te.
   Continui să respir profund, de parcă aş dormi.
   El e, bărbatul de la celălalt capăt al firului, el trebuie să fie. M-au găsit.
   Care e ultimul mesaj pe care l-am trimis azi? Cel cu locul întâlnirii de mâine? Mă gândesc disperată cum de s-a putut întâmpla asta, dar nu ştiu de ce nu mă pot concentra. Contează cum? A dat cumva de urma mea. Doamne, sunt aşa o idioată!
   Nu-i nici cea mai mică şansă să ia doar ce are de luat şi apoi să mă lase dormind.
   Ştiu asta. Ştiu asta deoarece ceea ce vrea nu e aici. E îngropat în pădure. Aşa că nu o să mă lase. În cele din urmă va trebui să mă trezească. O să mă facă să-i spun unde e.
   O să mor.
   O s-o facă rapid, poate că o să mă sufoce cu o pernă sau în cadă. Ceva care să pară un accident. Ceva care nu o să ridice semne de întrebare. O s-o facă de parcă nici n-a fost aici.
   Pieptul stă să-mi erupă din cauza tensiunii controlării şi a încetinirii respiraţiei mele. Degetele mele tânjesc să se târâie prin întuneric până la telefonul care e pus la încărcat pe noptieră. Transpiraţia îmi înmoaie tricoul sub pilota grea umplută cu puf de raţă. Trebuie să mă gândesc.
   Nu vreau să mor.
   Se aude un fermoar. Nu pot să ignor sunetul... e prea zgomotos. Scot un suspin adânc şi mă foiesc. M-a deranjat, dar nu m-a trezit. S-a oprit şi el.
   Ce naiba descheie? Gândeste-te?
   Trebuie să mă folosesc de elementul surprizei; asta e tot ce am. Dacă pot, o să-l surprind. O să-l lovesc cu ceva dur, o singură dată, şi apoi voi fi pe poziţie de superioritate. N-am nevoie decât de o lovitură zdravănă.
   Dar cu ce? Cu un căcat de pernă?
   Lângă veioză e un pahar cu apă. Aş putea să-l arunc?
   Şi ce-i cu asta, Erin, o să-l uzi un pic?
   OK, poate că nu-i o idee bună. Dar dacă arunc cu veioza? Îmi amintesc că e o lucrare barocă mare din metal cu un soclu din marmură. Da! Dacă o să o apuc şi o s-o smulg cu destulă forţă, priza ar putea avea efectul unei lovituri.
   Acum, zgomotele se aud de lângă uşa băii, în apropierea rucsacului. Brusc, telefonul meu, care stă inocent pe noptieră, se aprinde şi luminează întunericul din cameră. Foşnetul se opreşte şi amândoi ne îndreptăm privirea către lumină. Într-o fracţiune de secundă, apuc să citesc un pic din mesaj. E de la Mark.
   Ştiu unde esti. Eu o să...
   Numai că nu am timp să citesc restul. Bărbatul din cameră ştie că m-am trezit. E acum sau niciodată. Îmi strâng tare pleoapele, îmi împing cu forţă palmele în saltea şi sar în sus şi afară din pat, îndreptându-mă spre masă.
   O mişcare bruscă se grăbeşte în direcţia mea. Fuge către mine. Orbecăiesc în căutarea veiozei, apuc şi o rotesc orbeşte spre intrus cu toată forţa. Simt tensiunea şi momentul când mufa iese din priză, urmată de bufnitura soclului de marmură ce muşcă din carne.
   Se aude un strigăt gutural. Dă înapoi, împiedicându-se.
   - Curva dracului!
   Vocea este joasă şi plină de ură, dar are ceva familiar. Se repede din nou spre mine. Nu pot să-mi dau seama pe întuneric cât de aproape este sau dacă are vreo armă. Tot ce pot să fac este să-mi rotesc din nou braţele şi să lovesc cu toată puterea.
   Obiectul contondent face priză, marmură pe os. Se aude un sunet ca un plescăit umed.
   Se împiedică. Îi aud reaspiraţia grea venind de jos; e în genunchi.
   Am nevoie de lumină. Trebuie să văd ce se întâmplă, să văd cine e, să văd dacă are vreo armă. O iau la fugă spre uşa băii şi bâjbâi înăuntru căutând întrerupătorul.
   Camera este inundată de lumina rece din baie.
   Iată-l. Stă ghemuit la capătul patului, cu mâna la cap. Are părul închis la culoare şi poartă o haină neagră. E alb, mare, puternic. Nu pot să-i văd faţa. Poartă barbă?
   Încă ţin pregătită veioza în mână. La baza ei se vede o pată de sânge licărind. Se întoarce spre mine acum. Îşi ridică încet faţa în bătaia luminii. Mă clatin. E Patrick, bărbatul din afara închisorii. Nu eram paranoică. Chiar m-a urmărit. Şi acum ştiu cu certitudine că nu e din SO15. E clar că nu e poliţist. Din rana proaspătă de deasupra ochiului îi curge sânge, întinzându-se pe faţă şi mânjindu-i părul. Se şterge de sângele din ochi, apoi mă priveşte impenetrabil şi rece. Treaba asta nu se va termina decât într-un singur fel.
   Nu-mi vine să cred ce proastă am fost. Mă gândesc la toate greşelile pe care le-am făcut. Ar fi trebuit să-mi dau seama că o să se întâmple asta. Mă cuprinde un val uriaş de greaţă. O să mor. Inima îmi duduie ca nebuna în urechi şi genunchii îmi cedează. Individul se întinde spre mine în timp ce mă prăbuşesc.
   Îmi pierd cunoştinţa.

37.

SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE

Vine Mark

      Când deschid ochii, nu văd decât alb în jurul meu. Zac întinsă pe pardoseala din baie, luminile din tavan strălucesc orbitor. Stau cu obrazul lipit de dala albă rece.
   Mă ridic în picioare ca să o iau la fugă, dar sunt singură. Uşa băii e închisă.
   Întunericul este vizibil doar prin partea de sus a sticlei, acolo unde este ornată. Mi se învârte capul din cauza mişcării bruşte. Pe partea de chiuvetă de lângă mine văd sânge, o pată urâtă, lungă şi amprenta unei jumătăţi de mână. Simt durere într-o parte a capului şi după ce îmi ating fruntea, văd că mi-am mânjit mâna cu ceva roşu întunecat şi cleios. Probabil că m-a dat cu capul de chiuveta de porţelan. O lovitură la cap. Rănile la cap sângerează mult, am mai auzit asta, sau poate că am văzut-o în vreun film. Nu-mi amintesc. Dar de obicei nu sunt atât de serioase pe cât arată, nu? Pe de altă parte, poate că m-am ales cu o contuzie. încerc să evaluez daunele, durerea. Mă simt de parcă sunt beată şi mahmură în acelaşi timp. Mă gândesc la bebeluş şi-mi pun mâna pe burtă. Şi apoi o cobor repede între picioare, însă din fericire nu dau de sânge, ceea ce înseamnă că n-am pierdut sarcina. Mulţumesc Domnului. Fii în siguranţă, micuţule, te rog să fii OK.
   Mă târâi către uşă, cu capul pulsând şi năucită de valuri de greaţă. Din camera cealaltă nu se aude niciun zgomot. Îmi şterg cu blândeţe sângele şi transpiraţia din ochi cu tricoul meu, apoi îmi lipesc urechea de uşă şi aştept. Nu se aude nimic. Cred că a plecat. Mă rog să fi plecat. Nu ştiu cât timp am zăcut inconştientă, dar cred că a trecut ceva timp. Sângele de pe dalele albe s-a uscat şi a prins coajă. Mă ridic uşurel în genunchi şi mă uit prin sticla întunecată a uşii. Nu se vede nicio mişcare în cameră.
   Încerc mânerul uşii, dar ştiu că e încuiată încă dinainte să o trag spre mine. Mica cheie de metal care, de obicei, se află în interiorul băii nu mai este acolo. Individul m-a încuiat înăuntru.
   Încerc din nou mânerul uşii. E solid. Sunt prinsă în capcană. Tipul vrea să mă ţină aici. În cazul în care nu găsesc USB-ul. Ăsta e singurul motiv pentru care mai sunt în viaţă. După ce o să-l găsească, o să se întoarcă.
   Cine e Patrick? O fi oare bărbatul de la celălalt capăt al conexiunii telefonice?
   Indiferent cine e, acum ştiu că lucrează pentru proprietarul genţii. Am pierdut. Au totul. Telefonul meu cu coordonatele locului era pe pat. Sunt sigură că se vor uita prin telefonul meu. N-o să treacă mult şi o să găsească coordonatele GPS-ului şi o să verifice ambele zone din luminişul acela până ce o să găsească stick-ul. I-am condus direct la el.
   Trebuie să mă dau jos înainte să se întoarcă. Trebuie să mă îndepărtez de toate astea. Să las totul şi să plec acasă. Să alerg, nu altceva. Şi apoi să merg cu Mark la poliţie, să explicăm totul. În acest moment, nu-mi mai pasă de consecinţe. O să ne descurcăm cu astea mai târziu; poate că putem negocia cu informaţiile pe care le avem. Indiferent de situaţie, acum avem nevoie de protecţia poliţiei. Nu vreau să
mor ca soţii Sharpe.
   Apoi îmi amintesc mesajul de la Mark, că e pe drum. Pe drum unde? Vine aici? Dar cum ar putea şti unde mă aflu? Cum ar putea şti că mă aflu aici în Norfolk? Mă gândesc că odată ajuns acasă şi-a dat seama ce aveam de gând, dar cum ar putea şti că se întâmplă aici? Îmi scrijelesc creierii şi apoi îmi amintesc. E atât de simplu.
   Acum vreo trei ani, mi-am pierdut telefonul mobil după o ieşire în oraş, iar când mi-am luat un telefon nou, Mark a instalat o aplicaţie de găsire a telefonului, astfel încât să-i dau de urmă chiar dacă îl pierdeam. Nu trebuia decât să-mi deschidă laptopul de acasă şi să dea click pe aplicaţie. Şi zbang, iată-mă.
   Iar el e pe drum şi vine ca să se întâlnească cu mine. Slavă Domnului!
   Îndată ce o să ajungă aici, o să sunăm la poliţie. Ar trebui să ajungă în curând. Şi apoi îmi pică fisa. N-o să vină aici. O să se ducă acolo unde se află telefonul. Doamne fereşte! O să se ducă direct la ei.
   Trebuie să-l opresc. Trebuie să ajung acolo unde se află ei înaintea lui. Trebuie să-l avertizez, altfel o să le cadă în plasă. Trebuie să-l salvez. Asta e numai din vina mea.
   Mă apuc şi scutur cu mai multă forţă uşa băii. Sunt prinsă în capcană. Scot un geamăt mut de frustrare. Mă uit prin gaura cheii. Cheia nu e nici de partea cealaltă.
   N-am nicio şansă să scot cheia pe partea cealaltă, împingând-o, pentru ca apoi să o agăţ pe sub uşă, ca în filme. Patrick a aruncat-o sau a luat-o cu el. Mă uit la geamul din uşa băii, cu acele păsări ale paradisului complicate îngheţate în cântec deasupra mea.
   Mă ridic cu greutate în picioare în timp ce baia se învârte ameţitor în jurul meu. Aştept să-mi dispară ameţeala.
   Apuc un halat gros de pe balustradă şi-l înfăşor în jurul săpunierei de ceramică.
   Sper că zgomotul n-o să trezească pe nimeni. Dau drumul şi la duş ca să acopăr sunetul, în caz de ceva.
   O ploaie de sticlă se sfărâmă şi se împrăştie peste dalele din baie şi covorul pluşat din dormitor. Am cioburi peste tot prin păr şi pe obraji. Închid duşul şi-mi ţin respiraţia, ascultând. Nu aud nimic. Nu se deschide nicio uşă pe coridor, nu se aude nicio voce. Trag găleata de gunoi din baie spre uşă şi păşesc cu grijă pe ea. Las un alt prosop peste cadrul geamului zimţat ca să mă protejez de tăieturi. Apoi mă caţăr cât de repede pot prin geamul distrus şi intru înapoi în cameră. Aşa cum mă aşteptam, telefonul meu a dispărut. Ignor rana proaspătă de la braţ şi alerg la telefonul de lângă pat ca să-l sun pe Mark şi să-l avertizez. Apoi, însă, mă opresc.
   Nu pot să-l sun pe Mark. Numărul lui e în iPhone-ul meu. Nu-l ştiu pe de rost. Tehnologia modernă. Nu ştiu nici măcar numărul de telefon al soţului meu. Îmi doresc mai mult decât orice să-l fi memorat. Dar n-am făcut-o. Aşa că nu-l pot suna.
   Nu-l pot avertiza. Singura modalitate ca să ajung la Mark e să mă duc la coordonatele unde am îngropat USB-ul. Trebuie să merg acolo, să-l găsesc pe Mark şi să-l avertizez înainte să fie prea târziu. Trebuie să-l opresc să meargă pe urma telefonului meu ca să nu cadă în mijlocul la toate astea, direct în pericol.
   Scanez camera. Mi-a dispărut rucsacul. La naiba! Însă altceva îmi opreşte inima în loc. Uşa seifului este deschisă, iar seiful e gol. Asta mă năuceşte. Acolo îmi ţineam Glock-ul şi acum a dispărut. De unde ştia Patrick codul? Păi cum să nu-l ştie dacă îl folosesc peste tot? Folosesc codul pe care îl avem acasă, cel care e atât de uşor de spart încât te umflă râsul. E vorba de data de naştere a lui Mark. Poate că Patrick chiar a fost la noi în casă în ziua aia. Fie aşa, fie a aflat cumva de data de naştere a lui Mark. Probabil că a încercat combinaţiile obişnuite apoi a ţintit pentru medalia de aur. Iar acum, n-am armă. Nicio armă, niciun telefon şi niciun plan.
   Pe jos pe covor e sticlă sfărâmată. Pe aşternuturi e sânge. Am făcut ceva dezordine şi aici; va trebui să curăţ la un moment dat, dar n-am timp acum. Ceasul de pe dulapul de lângă pat indică ora 4:18. Alarma va suna peste doisprezece minute, aşa că o opresc din timp şi arunc ceasul pe pat. Va trebui să-l iau cu mine, fiind singura modalitate prin care pot spune cât e ceasul.
   Văd în oglindă că partea din stânga sus a frunţii mele, la baza părului, este înroşită, umflată şi are o crustă neagră. Pentru o clipă, fiind copleşită, mă gândesc să sun poliţia şi să o trimit în pădure. Dar am nevoie, mai întâi, să-l iau pe Mark de aici. Nu vreau să fie prins în haosul provocat de împuşcăturile poliţiei.
   În loc de asta mă îmbrac în grabă, mă încalţ şi îmi pun fesul cu cozoroc ca să acopăr restul dezastrului pe care mi l-a făcut Patrick la cap.
   Doisprezece minute mai târziu deschid zăvorul de la intrarea din faţă a hotelului.
   Pe clanţa uşii camerei mele pline de probe am agăţat semnul Nu Deranjaţi. E tot ce stă între mine şi intervenţia poliţiei. Îmi va lua o oră ca să ajung la locul acela din pădure şi nu am niciun telefon ca să-l sun pe Mark sau pe Eddie sau pe oricine ne-ar putea ajuta, nu am niciun GPS ca să mă ghideze şi niciun plan legat de ce o să fac când voi ajunge acolo. Nu am decât un singur gând: Salvează-l pe Mark.
   Afară e încă întuneric. Respiraţia mi se face abur în aer. Ora 5 a.m. chiar e genul acela de oră care parcă te face să-ţi pui întrebări despre viaţă, iar în dimineaţa asta, cu atât mai mult. Am luat decizii rele în viaţă, dar cel puţin, acum că ştiu asta, le pot corecta.
   Fără telefon sau ceas, trebuie să mă bazez pe micul ceas cu alarmă din plastic.
   Dacă alerg, ar trebui să-mi înjumătăţesc timpul, aşa că alerg o bună bucată de timp. La 5:43 încep să mă panichez. Am mers cât am putut de mult pe drumul pasager. Cred că am trecut de loc şi l-am ratat. Intru în pădure.
   La 5:57 aud voci. Se aud din partea dreaptă, cam la vreo o sută de yarzi dintr-o zonă cu pante. Mă las în genunchi şi mă târâi pe o pantă până în vârf şi arunc o privire. Văd în luminiş doi bărbaţi care vorbesc. Niciun conflict. Nicio armă la vedere.
   Nu identific feţele în întunericul de dinaintea răsăritului, dar ascult. Mă apropii mai mult, fiind disperată să rămân ascunsă, chiar dacă strivesc frunze şi resturi forestiere sub greutatea mea. Vocile se aud mai limpede acum, însă mă opreşte locului ceva.
   Vocea aceea. O ştiu, o iubesc. E a lui Mark. Mark a sosit deja. Vreau să sar şi să mă lansez în luminiş direct în braţele lui. Dacă e în pericol, o să-l înfruntăm împreună.
   Ceva, însă, mă opreşte.
   Tonul lui.
   Are o voce precaută, ca de afacerist. E evident că face ce i se spune. Am ajuns prea târziu. Căcat. Probabil că a dat peste ei, încercând să mă găsească pe mine. Îl obligă să le găsească USB-ul. Mă caţăr pe culme. În lumina subţire, îl văd pe Mark şi pe încă un bărbat stând în genunchi, răscolind pământul din pădure cu mănuşile din piele, periind printre frunze şi sol sfărâmicios. Al doilea bărbat mi-a citit notiţele din telefon şi ştie că am îngropat USB-ul şi acum îl obligă pe Mark să-l ajute să-l găsească. Are ambele seturi de coordonate; e o chestiune de minute înainte să-l găsească. La naiba. Trebuie să mă gândesc la o soluţie ca să-l scap pe Mark din toate acestea.
   Apoi, pe semiîntuneric, văd faţa individului care are telefonul meu. Mă pişc ca să nu ţip. Nu e Patrick. Nu e bărbatul care m-a atacat în camera de hotel. Mă cuprinde panica. Sunt mai mulţi?
   Mark ştie? Unde este Patrick? Îmi încerc norocul aruncând o privire în spatele meu, dar pădurea este mortal de tăcută. Oare Patrick a plecat? Şi-a făcut treaba şi a plecat sau o fi pe undeva prin întuneric, supraveghind? Mark şi celălalt bărbat sau ridicat şi s-au mutat la o altă zonă din luminiş. Bărbatul acesta nou e mai înalt decât Mark şi părul închis la culoare împiestriţat cu fire gri; observ că pe sub palton poartă costum şi cravată. E îmbrăcat scump şi, cu toate astea, îngenunchează încet lângă Mark şi continuă căutarea prin frunze şi ţărână. Îmi aminteşte de Eddie, dar cu o tentă continentală. Sunt sigură că ăsta trebuie să fie bărbatul de la telefon. Patrick i-a dat telefonul meu lui şi de atunci ei caută USB- ul. Aplicaţia mea de pe telefon probabil că l-a condus pe Mark direct la ei şi acum este forţat să ia parte la căutarea lor.
   Acum pot să-i văd trăsăturile lui Mark, sumbru şi determinat, căutând prin pământul din pădure. Se întreabă oare unde sunt? O fi speriat? O ascunde bine, dar încă îi pot citi frica pe faţă. Îl cunosc atât de bine. Ştiu că îşi foloseşte toată voinţa ca să reziste.
   Poate că are un plan. Îmi amintesc cum a prostit-o pe recepţionera de la Four Seasons acum în urmă cu vreo două săptămâni, îmi amintesc cât de bine s-a descurcat să-şi joace personajul. Este inteligent. O să aibă un plan. Doamne, sper că are un plan. Scanez luminişul disperată să-mi concep propriul meu plan, dar ce pot să fac? N-am nicio armă. Nu pot să năvălesc pur şi simplu. N-o să obţin decât moartea noastră. Trebuie să mă gândesc la ceva. Trebuie să opresc ce se întâmplă, înainte ca ei să decidă că USB-ul şi Mark sunt dispensabili. Asta înainte să se întoarcă Patrick în cazul în care e pe aici pe undeva. Pot să fac asta împreună cu Mark, trebuie doar să mă gândesc.
   Mă decid să mă târâi în apropierea USB-ului. M-am descurcat să folosesc întunericul ca o acoperire, însă lumina devine tot mai puternică şi în curând voi fi expusă. Mă răsucesc într-un mod ciudat, cobor panta şi mă îndrept către al doilea spot GPS, către copacul pe care mi l-am ales ieri ca punct de reper, acolo unde este îngropat USB-ul. Vocile lor se pierd în depărtare şi mă rog să am dreptate, în sensul că bărbatul cel înalt n-o să-i facă nimic lui Mark, cel puţin până când vor găsi USB-ul. Găsesc un loc ascuns într-o scobitură adâncă în spatele copacului. De aici am o vedere perfectă la locaţia de pe GPS.
   Sesizez mişcare, crengi rupte, paşi care se apropie. Mă lipesc cu forţă de pământul rece şi tare; îi văd peste creasta şanţului. Au renunţat la primul loc şi se îndreaptă spre al doilea set de coordonate. Se îndreaptă direct spre mine şi se lasă la pământ ca să-şi continue căutarea. încep să sape în linişte. Mark e atât de aproape de mine acum. Vreau să strig: „Mark, fugi te rog!“, dar ştiu că vieţile noastre depind de capacitatea mea de a nu face ceva atât de stupid. Care o fi planul lui? Nu ştiu ce să fac. Toate astea sunt din vina mea. Doamne, trebuie să fie atât de îngrijorat în privinţa mea. Oare unde crede că mă aflu? Crede oare că ei au pus mâna pe mine? Că m-au ucis? E destul de aproape de mine încât să-l ating. Aş putea doar să mă întind ca să ştie că sunt aici.
   Şi în momentul acela Mark găseşte USB-ul. Văd cum se întâmplă ca în reluare. Îl palmează şi aruncă o privire peste umăr bărbatului înalt neştiutor încă şi care îşi continuă căutarea. Bună treabă, scumpule, mă gândesc. Haide, bagă-l în buzunar, câştigă puţin timp pentru noi. Loveşte-l când nu se uită.
   Însă nu face asta. Mark nu face asta. Ceea ce face Mark are darul să mă amuţească.
   În loc să bage USB-ul în buzunar, începe să râdă. Râde şi-l ridică în aer, ca un copil care a descoperit o comoară. Zâmbetul natural i se lăţeşte pe faţă. Stă încântat, periind frunzele şi jegul de pe genunchi. Ce se întâmplă? Bărbatul cel înalt aprobă din cap. Pe faţă îi apare un zâmbet strâns şi-mi aruncă iPhone-ul printre frunzele de pe jos, în apropierea picioarelor lui Mark. Nu mai are nevoie de el; a obţinut ce şi-a dorit. Mark se apleacă şi-l ridică.
   Bărbatul înalt bagă mâna în buzunar. Mă chinui să văd ce scoate, rugându-mă să nu văd luciul familiar al unui pistol de metal.
   - Nu este nicio copie a fişerelor? îl întreabă pe Mark.
   Observ că tremur: frunzele din jurul braţelor mele par să ruginească atât de încet.
   - Nu, nu sunt, răspunde el dând din cap şi băgând telefonul meu în siguranţă în buzunar.
   Oare joacă un rol? Nu înţeleg ce se întâmplă.
   Bărbatul înalt aprobă mulţumit.
   E ceva în tonul vocii lui Mark, în postura pe care o are. Ceva nu e în ordine. Nu sună deloc speriat. Nu sună nici măcar îngrijorat. Ce face oare? Nu ştie că ei o să-l ucidă?
   Doamne! Cred că planul lui Mark este să încerce să ajungă la o înţelegere. Cum de s-a descurcat? Ce s-a întâmplat înainte să ajungă aici? Ce mi-a scăpat? De ce ar face o înţelegere acum când au toate cărţile în mână?
   Celălalt bărbat vorbeşte la telefon pe un ton tăios, într-o limbă pe care nu o înţeleg. Închide atunci când pare să fie satisfăcut.
   - Gata, verifică-ţi contul, îi spune lui Mark.
   Mark scoate un alt telefon acum, încet, demonstrativ, arătând că nu-i o armă. Pare calm şi stăpân pe situaţie. Fiecare centimetru din el ţipă a om de afaceri. Nu e câtuşi de puţin speriat sau panicat. Prin minte îmi trece un gând îngrijorător. Cei doi bărbaţi, Mark şi individul înalt arată la fel, par să aibă aceeaşi origine.
   Bărbatul priveşte liziera.
   - Unde e nevasta ta? întreabă pe un ton conversaţional.
   Îmi ţin respiraţia. Ai grijă, Mark, nu te lăsa prostit. Bărbatul acela ştie exact unde mă aflu, adică unde m-a lăsat Patrick. Mark n-are nicio idee despre ce mi-au făcut ei şi nici că Patrick m-a atacat şi a luat totul. Ştie, totuşi, că au telefonul meu. Ştie că aşa a ajuns aici, urmărindu-i semnalul. Nu-i lăsa să te prindă în capcană.
   Mark verifică telefonul.
   - Nu ştie nimic, spune privind scurt în sus. Am avut grijă de asta, ai încredere în mine. Nu o să ne mai facă probleme, adaugă cu o voce plictisită.
   Îşi îndreaptă încet privirea înapoi către telefon. Ai dreptate, Mark. Bine jucat.
   Doamne, ce bine se pricepe. Îl privesc verificându-şi în continuare telefonul, aşteptând confirmarea plăţii. E atât de calm, atât de adunat.
   Aşteaptă, însă. Ceva nu e în regulă aici. De ce îl plătesc? De ce m-ar ataca pe mine şi ar fura coordonatele şi ne-ar plăti totuşi după aia? Au tot ce îşi doresc. De ce să-l plătească pe Mark? Adică, Mark nu are niciun pistol îndreptat spre ei. De ce i-ar da lui banii?
   Mă cuprinde o încărcătură profundă de tristeţe, lăsând în urmă o goliciune de care nu mi-a fost dat să mai trăiesc până acum. Şi, dintr-odată, toate încep să aibă sens.
   Mark n-a venit aici ca să mă salveze. A venit ca să mă oprească să fac afacerea, a venit ca să se ocupe el de asta. Nu-i pasă ce mi-au făcut. Nu-i pasă că ei m-au rănit. Nu-i pasă deloc de mine. Iar acum face afacerea cu ei pe la spatele meu. Ah, Doamne! Mark tocmai a făcut schimbul numai pentru el.
   Vreau să urlu şi vreau să ţip. Îmi astup gura cu mână înmănuşată. Deoarece bărbatul acesta care e aici în pădure este Mark şi, în acelaşi timp, nu este Mark. Bărbatul acesta este un străin.
   Mintea mea se ambalează gândindu-se la fapte. Cine e bărbatul cu care m-am căsătorit? De cât timp mă minte? Cum a făcut asta?
   Mintea mea revizitează toate întâmplările care au avut loc în ultima lună. Când a început? Mark a fost singurul care s-a uitat în interiorul avionului. Ce a văzut printre sfărâmături? Mark este cel care a lăsat o urmă care a dus la cei doi Sharpe. El este motivul pentru care oamenii aceia sunt morţi. Mark a fost cel care m-a trimis să deschid un cont bancar, cel care m-a trimis să mă întâlnesc cu Charles. Mark a insistat că nimeni nu ne căuta. Nici pe noi şi nici geanta. El a vrut să scăpăm de diamante. Oare ca să le vândă el însuşi? Mi-a ascuns mesajele despre USB. A ascuns USB-ul de mine. Îl voia numai pentru el. Şi-a acoperit propriile urme încă de când am plecat din Bora Bora, aranjând totul astfel încât eu să fiu persoana de faţadă tot timpul şi, în acelaşi timp, să poată avea acces la bani fără mine.
   Şocul m-a anesteziat. Nu-mi vine să cred cât de proastă sunt. N-am observat nimic din toate astea. Însă l-am iubit, am avut încredere în el, e soţul meu şi se presupune că suntem băgaţi împreună în asta. Pe de altă parte, e adevărat că niciodată nu m-am priceput să citesc oamenii, pe când el, a ştiut întotdeauna. Prostuţa de mine.
   Prostuţa de Erin. Când îmi dau seama de asta simt cum parcă inima îmi urcă în gât.
   Nu-l cunosc deloc pe acest bărbat. Bărbatul pe care credeam că-l cunosc, bărbatul de care m-am îndrăgostit, bărbatul cu care m-am căsătorit: na existat niciodată.
   - S-a rezolvat, spune Mark aprobator şi bagă telefonul în buzunar. Banii au intrat în contul nostru din Elveţia. Uite stick-ul, adaugă, ţinându-l la o lungime de braţ de bărbatul înalt.
   - Te superi dacă verific şi eu? întreabă bărbatul arătând spre stick.
   Vrea să se asigure că funcţionează. Nu are încredere în Mark.
   De ce ar avea? Nici eu n-am încredere acum în Mark, iar eu sunt căsătorită cu el.
   Bărbatul se îndepărtează de Mark, atent să nu-şi întoarcă de tot spatele. Acum văd că se îndreaptă spre geanta de pânză neagră lăsată în urmă, la marginea luminişului.
   Se apleacă şi scoate un laptop argintiu subţire.
   Ţine laptopul deschis pe braţ şi bagă stick-ul în el. În timp ce soarele răsare, ambii bărbaţi stau în tăcere în pădure şi aşteaptă ca USB-ul să se încarce.
   - Văd că l-ai deschis. Dar nu l-ai descifrat... Eşti înţelept. Asta uşurează lucrurile, nu? întreabă el zâmbindu-i lui Mark, cu un zâmbet fără haz.
   Mark zâmbeşte la rândul său. Deci m-a minţit şi în privinţa asta. Nici el nu l-a descifrat. Doar şi-a dat cu presupusul. Nu ştie mai multe ca mine despre ce se află pe USB. Ştie doar că valorează două milioane de euro.
   - Nu-i treaba mea, prefer să nu ştiu, răspunde Mark.
   Celălalt bărbat pare distrat pe moment, concentrându-se mai mult la laptop. Mă întreb ce vede derulându-se pe ecran. Mă întreb ce secrete valorează două milioane de euro? Presupun că nu o să ştiu niciodată.
   - Mulţumit? întreabă Mark.
   Se pare că tranzacţia se apropie de final.
   - Da, mulţumit.
   Bărbatul îşi bagă laptopul şi USB-ul în siguranţă înapoi în geanta lui.
   În acel moment realizez că nu o să-l mai văd niciodată pe Mark. N-o să-l mai ating niciodată şi nici n-am să-l mai sărut. N-o să mai adorm niciodată lângă el. No să ne vedem niciodată copiii crescând; n-o să ne mutăm niciodată la ţară şi nici n-o să ne luăm un câine mare. Niciodată n-o să mai vedem un film împreună şi nici n-o să mai ieşim să bem ceva. Şi n-o să îmbătrânim niciodată împreună.
   Toate lucrurile bune pe care le-am simţit n-au fost decât minciuni. Iar acum nu mai este niciun recurs. Mi-a luat toată viaţa pe care mi-am imaginat-o cu noi doi.
   Şi acum o să ia şi restul. Nu că ar mai conta în acest moment, însă are acces şi la contul elveţian, pe care nu l-am mai verificat de câteva zile. L-ar fi putut sifona deja de bani, bani pe care putea să-i trimită în cine ştie ce alt cont. Poate că acolo tocmai i-au fost trimişi două milioane de euro.
   Şi ce a făcut ieri în New York? Nu cred că plănuise un schimb cu ruşii, deoarece nu şi-a luat USB-ul cu el. Poate că încerca să găsească un alt loc unde să trăiască? Poate că de-acum acolo se va derula viaţa lui? Mă întreb ce a făcut pe bune în ultimele trei săptămâni.
   Sunt întrebări la care n-am răspuns. Ar fi trebuit să fiu mai atentă şi să fiu mai neîncrezătoare. Prea târziu de-acum.
   Mark va dispărea, iar eu voi rămâne singură, neavând nimic altceva decât o casă mare pe care nu mi-o permit.
   Sau poate că va veni după mine. Poate că va dori să scape de lucrurile nerezolvate.
   De cât timp plănuieşte asta?
   - Am nevoie acum de celelalte coordonate.
   Se lasă o linişte stranie.
   O pasăre ţipă în depărtare.
   - Ce coordonate? întreabă Mark ridicându-şi sprâncenele.
   Ha, Mark n-are nicio idee despre ce vorbeşte tipul ăsta. Îmi vine să râd ca un ciob de o oală spartă. Nu ştie că bărbatul înalt are nevoie şi de coordonatele avionului. Acel ultim mesaj vocal, cel primit ieri-dimineaţă a fost ascultat numai de mine.
   Mark nu ştia decât de schimbul pentru USB. N-are nicio idee despre ce coordonate vorbeşte celălalt bărbat.
   - Cele ale locului unde s-a prăbuşit avionul, spune bărbatul.
   Îl priveşte pe Mark, aşteptând de la el să spună ceva.
   Mark nu ştie coordonatele. Iniţial, el le-a notat, dar eu am fost cea care le-a memorat, în cazul în care aveam nevoie să ne întoarcem. Păruse important pe moment, în cazul în care i-ar fi păsat cuiva de oamenii aceia. Am ars hârtia cu informaţiile în aceeaşi zi în care am dat foc în groapa de grătar la tot ce avea vreo legătură cu contul nostru elveţian. Eu sunt singura persoană din lume care ştie unde se află avionul şi unde zac pasagerii aceia morţi.
   Mark a făcut o greşeală. Acum nu ştie ce să spună, aşa că o să se prefacă, o să joace la cacealma, ştiu. Îl cunosc.
   Liniştea se întinde. Bărbatul înalt începe să realizeze că nu e chiar totul în regulă. Mark tocmai s-a ales cu o problemă.
   Îmi ţin respiraţia. Chiar şi acum, după toate astea, inima mea vrea să ţipe şi să-l ajute, însă mintea mea urlă: Taci în pula mea din gură.
   - Coordonatele avionului. Ţi-am cerut coordonatele. Unde ai găsit stick-ul ăsta? Unde e carcasa avionului? Vrem zona, înţelegi?
   Lucrurile se precipită. Se simte în aer că pot deveni nasoale. Foarte nasoale.
   Mark nu are nicio carte în mânecă. Nu ştie unde e avionul. Fie blufează, fie se pliază. încearcă să le facă pe amândouă.
   - Nu am coordonatele, adică nu le mai am, dar aş putea să-ţi zic cam pe unde...
   - Opreşte-te, latră bărbatul. Opreşte-te din vorbit.
   Mark se supune.
   - În mesaj spuneai că ai coordonatele, iar acum zici că nu le mai ai? Te rog, explică-mi, de ce. Asta dacă nu cumva intenţionezi să vinzi coordonatele altcuiva. Sper că înţelegi că banii ăştia sunt pentru stick si pentru locul unde se află avionul. Mi-e teamă că nu se poate altfel. Ori îmi dai coordonatele, ori o să avem o problemă foarte serioasă, spune uitându-se fix în ochii lui Mark, demascându-i cacealmaua.
   Stau în tăcere, tensiunea crescând spre un ceva inevitabil.
   Într-o fracţiune de secundă, celălalt bărbat îşi bagă mâna în buzunar şi scoate un pistol. Asta nu-i nicio surpriză. Cred că ştiam cu toţii că avea unul acolo. Surpriza e cât de repede au escaladat lucrurile. Îl ridică până la nivelul lui Mark, care stă îngheţat, tulburat de această întorsătură urâtă a evenimentelor.
   Îmi doresc din toată inima să am acum pistolul meu, dar nu-l am. Patrick îl are, oriunde o fi.
   Instinctiv, mă uit în spate, dar nu văd pe nimeni. Când mă întorc cu privirea la scenă, observ că Mark s-a mutat. Şi-a întors corpul într-o parte şi acum ţine şi el o armă în mână. Arma mea. Văd banda adezivă argintie. Se pare că a luat cumva Glock-ul meu de la Patrick. Aşa s-a ocupat de mine Mark. De aia nu o să fiu o problemă. L-a trimis pe Patrick să se ocupe de mine. Brusc, un porumbel de pădure se înalţă în aerul din spatele lor, după care se întâmplă mai multe lucruri dintr-odată. Mişcarea neaşteptată l-a făcut pe Mark să tresară şi, probabil că şi-a strecurat degetul pe trăgaci, deoarece în timp ce sare surprins, arma se descarcă, ecoul împuşcăturii auzindu-se ca un tunet în pădure. Ţi-am spus: Glock-urile nu au siguranţă.
   Bărbatul înalt trage şi el aproape instantaneu. Cred la momentul ăsta se poate spune că e autoapărare. În ceea ce-l priveşte, glonţul lui Mark de-abia l-a ratat, iar el a tras să se protejeze. Un bujor roşu înfloreşte în pieptul lui Mark. Se întâmplă atât de repede şi încerc să-mi spun că nu e adevărat. Mark se împiedică, în timp ce-şi întinde un braţ într-o parte, căutând să se agaţe de un copac. Se lasă cu toată greutatea pe el, numai că îi tremură genunchii. Mark cade la pământ cât ai zice peşte. Cele două împuşcături continuă să-mi reverbereze în urechi.
   Înainte să se apropie de mâna lui Mark, care acum zace întinsă pe noroiul de pe jos din luminiş, bărbatul înalt scanează cu privirea copacii din jurul lor. Se apleacă. Mark geme şi de-abia mai respiră, îngheţând în aerul rece.
   Bărbatul bagă în buzunar Glock-ul meu. Trebuie să-mi încordez toţi muşchii cât pot de tare ca să nu ţip.
   Îşi ia o clipă ca să se uite la Mark. Mai trage un foc direct în corpul lui Mark, care tresaltă în mod ciudat deasupra frunzelor.
   Nu mai respir şi nici nu-mi dau seama de cât timp. Lângă mine văd o urmă de sânge proaspăt care mi se scurge pe încheietură şi provenind de la pumnul strâns. Mi-am înfipt unghiile atât de tare încât mi-am tăiat pielea. Rămân cât pot de nemişcată. Nu o să ţip. Nu o să strig. Nu o să mor pentru Mark.
   Nici el n-ar fi făcut-o.
   Mă afund mai tare printre frunze, îmi închid pleoapele şi mă rog să se termine toate astea. Aud foşnete în luminiş. Bărbatul îşi adună lucrurile. Stau lipită cu obrazul de pământul ca de mosc. Apoi, aud paşi care se retrag, care se îndepărtează în pădure, peste frunze moarte şi crengi rupte. Apoi se lasă liniştea.
   Stau nemişcată mai multe minute ce par să treacă asemenea unor decenii, dar nu mai vine nimeni. După un timp, mă ridic încetişor. Iată-l cum zace în noroi şi printre frunze boţite, în costumul lui cel mai bun şi îmbrăcat cu palton. Mark al meu. În apropierea corpului lui nemişcat se vede rucsacul meu, cel pe care l-a luat Patrick. Până acum nu l-am observat. Bănuiesc că Mark l-a avut tot timpul. Mă împiedic în drum spre el.
   E un sentiment ciudat, nu sunt sigură cum să-l descriu. Dragostea pe care o simt pentru el încă există. Aş face orice ca să ne întoarcem în timp, dar nu putem. Mă apropii cu precauţie şi timiditate. Dacă e în continuare în viaţă, ar putea să încerce să mă ucidă, să termine ce a început. Numai că nu se mai mişcă deloc, nici când sunt lângă el. Cumva, asta e şi mai rău.
   Mă ghemuiesc lângă el şi-l privesc. Are aceeaşi faţă atrăgătoare, acelaşi păr, aceiaşi ochi. Aceeaşi piele caldă.
   Îi ating braţul cu blândeţe. Nu răspunde. Capăt curaj şi-mi apropii capul de-al lui, obrazul de gura lui, reversul unui gest pe care l-am făcut de mii de ori. Însă acum, în loc să mă las sărutată, încerc să văd dacă îi simt respiraţia caldă pe obraz. Încerc să-i aud respiraţia. Îmi lipesc capul de pieptul lui, grijulie să evit balta de sânge cald. Aud o bătaie înfundată, delicată. Încă e aici, încă mai trăieşte.
   Îi dau cu tandreţe părul peste cap, eliberându-i fruntea.
   - Mark? Mă auzi? şoptesc, însă nimic.
   Mă apropii mai mult.
   - Mark? Sunt Erin, poţi să...
  Şi atunci ochii i se deschid. Se holbează la mine cu încetinitorul şi ameţit. Tuşeşte cu putere şi se strâmbă din cauza durerii. O să moară. Nu avem decât o clipă.
   Privirile ni se intersectează şi, pentru o secundă, ca o amintire uitată a unui bolnav de Alzheimer, e din nou Mark al meu. Apoi dispare. O altă privire îi adumbreşte ochii. Mă priveşte într-un fel pe care n-am să-l uit niciodată. Înţeleg acum. Ce simte cu adevărat pentru mine. E efemer, dar de netăgăduit. Şi apoi moare.
  O pasăre ţipă în adâncul pădurii şi mă face să tresar. Scanez din nou copacii; nu văd pe nimeni. Mă ridic cu greu în picioare şi stau locului. Sunt pierdută, distrusă, inertă.
   În momentul acela, îmi apuc rucsacul şi o iau la goană.
   La început nu ştiu în ce direcţie alerg, însă odată ce mă mişc, se formează un plan. Autoconservarea îşi scoate nasul. Trebuie să găsesc un telefon cu plată, unul căruia nu i se poate lua urma. Pe la jumătatea drumului, aproape că mă împiedic de trupul lui Patrick. Zace prăbuşit la pământ, cu braţele îndepărtate de corp şi cu gâtul tăiat.
   Continui să alerg.
   În cele din urmă, ajung la drum, extenuată şi tremurând toată. Mă aranjez un pic. Îmi trag şapca de lână peste rana de la frunte, îmi şterg de pe obraji sângele lui Mark şi mă îndrept spre telefonul cu plată din sătuc.
   Este ora 6:53. Răspunde după opt ţârâituri.
   - Eddie? Sunt Erin. Sunt la un telefon public. A ieşit prost, Ed. Ăăă... a ieşit prost.
   Nesiguranţa vocii mele mă face să plâng. Sunt precum cineva de la ştiri, ca o refugiată sau ca victima unui bombardament. Presupun că sunt în stare de şoc. Zdruncinată, ţipătoare, fără respiraţie. încercând cu disperare să mă agăţ de ceva care să semene cu normalitatea, chiar după ce întreaga mea viaţă a fost distrusă.
   Observ că-mi vibrează mâna, aşa cum stă deasupra slotului şi strângând următoarea monedă şi numărul mototolit al lui Eddie între degetele tremurătoare. Ce naiba tocmai s-a întâmplat?
   - E în regulă, iubire, calmează-te. Totul e OK acum, da? Eşti în siguranţă?
   Eddie e de partea mea. Tonul lui e îngrijorat şi încurajator. Totul o să fie bine de-acum. E Eddie aici.
   - Da, sunt bine. Capul... dar e OK. Nu ştiu ce să fac, Eddie. Mi-e greu să mă pot concentra la ceva, la ce anume e important. Cât de multe pot spune şi cât nu.
   - În legătură cu ce, iubire? Cu banii?
   Are răbdare cu mine, dar îmi dau şi eu seama că sun ca o nebună, iar el nu citeşte minţile.
   - E el... şi încă cineva. Nu ştiu ce ar trebui să fac. Nu vreau să merg la închisoare, Eddie.
   Iată cum a răsărit adevăratul motiv pentru care l-am sunat pe el şi nu poliţia.
   - E în regulă. Fără îndoială. Nu mai vorbi despre asta. Mai întâi de toate, Erin, trebuie să te calmezi, bine? Poţi să faci asta pentru mine, scumpo?
   Cred că-l pot auzi dându-se jos din pat. Aud scârţâitul arcurilor. Undeva în Pentonville, două labe de picior tocmai au păşit pe pardoseală.
   - Da, OK, înţeleg. Mă calmez.
   Mă lupt să mă concetrez la respiraţia mea, să o las mai moale, încep să observ tufele de pe marginea drumului, liniştea de dimineaţa devreme. Aud un căscat în capătul firului şi un ecou metalic reverberând în celulă. Mi-l imaginez pe Eddie stând cu pieptul păros deasupra telefonului lui cu cartelă, în inima închisorii Pentonville.
   - Bun. Unde este... unde sunt acum? Tu unde eşti?
   Va rezolva el situaţia, o simt.
   - Norfolk, în pădure, spun.
   Se lasă linişte. Bănuiesc că nu e chiar locul la care se aştepta.
   - Bun, corect. Şi eşti singură?
   - Da, şi cu el, şi mai este unul.
   Cred că e limpede din tonul meu că nu vorbesc despre oameni, ci despre cadavre.
   - Doi? Împuşcaţi?
   - Da. Nu, doar unul e împuşcat. Iar celălalt şi-a încasat-o de la un cuţit. Are o rană de cuţit.
   Îmi dau seama că trec cu bine conversaţia asta. Inspir, expir.
   - OK, eşti singură?
   - Da.
   - E izolat locul?
   - Foarte.
   - Perfect. Ce vreau să faci acum scumpo este să-i îngropi, înţelegi? Întoarce-te şi îngroapă-i. Vezi că asta o să dureze un timp.
   Nu mă pot concentra acum. Nu pot gândi. Sunt bucuroasă să primesc instrucţiuni. O să fac tot ce trebuie să fac.
   - E vreo casă prin jur, iubire?
   Mă uit şi văd o biserică vizavi de cabina telefonică. Mai în jos pe stradă, se mai vede o clădire, o cabană vai de capul ei, ponosită şi invadată de buruieni.
   - Da, este o casă.
   - OK. Uită-te prin spatele ei şi vezi dacă nu găseşti o lopată sau aşa ceva. Ia-o cu tine. Acum, ascultă-mă: fii grijulie, scumpo. Va trebui să-i îngropi ca lumea. N-o să fie uşor, dar o s-o faci. Sună-mă îndată ce ai terminat. Adu-ţi aminte să o faci de la o cabină telefonică diferită. O s-o scoatem la capăt, nu-ţi face griji.
   Sună încrezător. E incredibil cât de reconfortant poate fi încât îmi vine să ţip.
   Acum, aş face orice pentru Eddie.
   - OK, OK, te sun după. Pa.
   Închid şi mă îndrept spre cabana din grădină.
   Ştii ce se întâmplă în continuare.

38.

SÂMBĂTĂ, 1 OCTOMBRIE

Fac curat în urma mea

      Când ajung înapoi la hotel, sunt roşie în obraji şi acoperită cu noroi. Rana mea este în continuare bine ascunsă sub căciulă. Apariţia mea poate fi uşor explicată printr-o drumeţie pe cinste. O pot dovedi cu transpiraţia mea.
   În rucsac, am înălbitor şi alte produse de curăţat pe care le-am cumpărat de la o staţie de alimentare pe lungul drum din pădure înapoi. Dacă ai nevoie vreodată să cumperi ceva suspicios, o să-ţi prindă bine să cumperi şi nişte tampoane în acelaşi timp. Casierii par atât de jenaţi la vederea acestora încât nu mai sunt atenţi la ce ai mai cumpărat. Ai zice că mai degrabă de-abia aşteaptă să-ţi bage cutia aia în geantă.
   Încearcă.
   Din fericire, camera mea este la fel cum am lăsat-o. Semnul cu Nu deranjaţi şi-a făcut treaba. Sânge, sticlă, semne de luptă. Găsesc cheia de la baie în coşul de gunoi.
   Probabil că Patrick a aruncat-o acolo înainte să plece azi-noapte. M-am uitat prin telefonul cu cartelă al lui Patrick înainte să-l trag în mormânt după Mark, care îl plătea ca să mă urmărească. Patrick nu lucra pentru oamenii cu avionul. Mark îl plătea ca să mă urmărească. Patrick m-a atacat în noaptea trecută la ordinele lui Mark, care a vrut să mă scoată din schemă... Nu m-a vrut moartă, să fim cinstiţi, ci doar destul de rănită ca să nu mă mai bag. Plănuia oare să mă ucidă chiar el mai târziu? Am lăsat întrebarea pentru altă dată.
   Şi-au trimis mesaje tocmai din a doua zi din luna de miere. Doar că tonul lui Mark se schimbă după ce am evaluat diamantele în Hatton Garden şi a aflat de detectivul Foster şi investigaţia lui Holli de către SO 15. Întâi devine mai întunecat, apoi mai furios, spunându-i lui Patrick ce să facă, să mă ţină sub observaţie şi să mă sperie.
   Îmi amintesc cum Mark încerca să mă convingă să sunt în pericol şi că Patrick avea legătură cu investigaţia SO 15 despre Holli. Patrick suna acasă, el lăsa acele mesaje pe robotul telefonic. Mark era persoana pe care o aştepta Patrick în acel restaurant, într-unul din mesaje. Mark încerca să mă îngrozească, să mă sperie cu adevărat. El a lăsat uşa din spate deschisă. Cel care a mutat fotografia, care a încercat să mă convingă că înnebunesc. Cel care voia să mă facă să renunţ la diamante, care voia să le aruncăm. Astfel încât să se întoarcă singur, să le recupereze şi să le vândă el însuşi, fără să mă facă suspicioasă. Probabil că s-a temut că o să-i spulber planurile dacă investigaţia dispariţiei lui Holli ajungea prea mult în apropierea mea şi, astfel, a lui. Şi-a creat propriul cont elveţian. Probabil că a făcut-o când am plecat de la hotel ca să depun banii şi să înfiinţez contul nostru elveţian. Am aflat toate astea de pe telefonul cu cartelă al lui Mark. Plănuise să-şi alimenteze contul cu banii de pe diamante şi apoi să înceapă să sifoneze contul comun elveţian. Asta de-a lungul a mai multor luni. În cele din urmă, voia să negocieze singur pentru USB. Însă, aşa zăpăcită cum sunt, am găsit noi modalităţi ca să rămânem amândoi implicaţi. Am vândut diamantele prin Eddie.
   Apoi, am găsit USB-ul şi am plănuit să-l vând şi pe ăsta. Probabil că la înfuriat asta, să stau în calea planurilor lui, aşa că a trebuit să acţioneze.
   Înainte să-l îngrop, i-am controlat buzunarele, căutând un indiciu, cred, ceva, orice care ar putea dovedi că totul nu a fost decât o neînţelegere. Că, de fapt, m-a iubit.
   Am sperat că o să găsesc ceva care ar fi arătat, cumva, că Mark a făcut totul pentru mine. Evident, n-am găsit nimic de genul. Numai că Mark avea două telefoane la el. iPhone-ul lui şi noul telefon cu cartelă, pe care l-a folosit ca să-l contacteze pe Patrick şi ca să verifice contul elveţian în timpul tranzacţiei. Era deştept. Propriul lui telefon era trecut pe modul avion; cred că a făcut asta după ce mi-a trimis mesaj azi-noapte. N-am nicio îndoială că şi-a setat telefonul pe modul avion în Londra, înainte să vină după mine, astfel încât să nu-i poată fi urmărit semnalul şi să nu se ştie unde a fost. Ultimul mesaj pe care mi l-a trimis era deştept de vag, ar fi fost o probă circumstanţială la tribunal. Ştiu unde eşti. Mâ întorc curând, scumpo xxx.
   Dacă mi se întâmpla să dispar în excursia mea la Norfolk, Mark putea să joace cartea ignoranţei. Îşi acoperise urmele.
   O trecere rapidă în revistă a e-mailurilor de pe telefonul cu cartelă mi-au dezvăluit că el fusese să se uite la apartamente în Manhattan în ultimele două zile. Case noi pentru viaţa lui nouă... fără mine.
   Mă întreb cu ce am greşit, când anume l-am îndepărtat? Mă întreb cum de m-am putut înşela în halul ăsta în privinţa noastră. A lui. Chiar am crezut cu adevărat că mă iubeşte. Mai mult de atât, am văzut-o. Mă jur că am văzut-o. Ştiam că mă iubeşte, nu?
   Dar nu e momentul acum. Trebuie să termin cu asta, pentru că lucrurile pot deveni mult mai rele dacă nu sunt rapidă şi nu am grijă. Trebuie să fac curat în urma mea. Greşelile apar din trei motive:
   1) lipsa timpului,
   2) lipsa iniţiativei şi
   3) nepăsarea.
   Desfac patul şi înmoi cearşafurile cu pete de sânge în chiuvetă. Le las să se usuce pe uscător şi încep să înălbesc chiuveta şi dalele.
   Frec soclul veiozei şi o pun la loc pe noptieră. Marmura groasă e intactă după ce a intrat în contact cu craniul lui Patrick. Curăţ totul, pun toate lucrurile în ordine, rearanjez patul şi apoi mă dezbrac ca să fac duş.
   Stau cu fruntea sub jetul de apă fierbinte. Tăietura pulsează. Toţi muşchii mi se zbat şi urlă sub duşul fierbinte. Nu mă pot relaxa încă. Mă uit în oglindă şi-mi deschid rana de pe frunte până când apare o picătură de sânge. Mă asigur că este apă pe jos, iar apoi izbesc de pardoseală ce a mai rămas din geamul uşii de la baie.
   Am obţinut o crăpătură satisfăcătoare.
   Telefonez la recepţie şi vorbesc cu o voce tremurândă. Am nevoie de ajutor.
   Recepţionista vine să vadă despre ce e vorba. E o fată diferită faţă de cea de ieri. Aceasta e mai în vârstă şi mai prietenoasă. Stau tremurând învăluită în prosop.
   Explic cum de-abia ce am ieşit de la duş, am alunecat pe pardoseala udă şi am intrat în geamul uşii. De pe frunte îmi curge sânge în păr şi pe obraji. Femeia e perplexă şi trece de partea mea.
   - Pardoseala cu dale nu ar trebui să fie alunecoasă!
   Nu-şi mai găseşte cuvintele tot cerându-şi scuze. Îmi oferă o rambursare.
   Îi spun că e în regulă, sunt bine, doar un pic zguduită.
   Îşi sună managerul care îmi oferă un sejur gratuit. Refuz. Îmi oferă o cină gratuită, atunci. Pe asta o accept, tremurând toată în prosop. Mi-a scăzut glicemia; chiar am nevoie să mănânc. Am mâncat deja toate dulciurile din minibar acum vreo oră. Mă îmbrac şi cobor ca să mănânc în pub-restaurantul de jos. Am rezolvat problema cu uşa distrusă. Am rezolvat şi problema mâncării. Mi se dă un plasture pentru rana mea. Recepţionera insistă să-l aplice ea.
   Pe Eddie îl sun de abia când ajung din nou pe autostradă, în drum spre casă, şi mă opresc la o cabină telefonică de la o staţie de alimentare.
   - S-a rezolvat. Mulţumesc. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. Chiar apreciez, să ştii.
   Mă simt foarte apropiată de Eddie. Am trecut prin câteva situaţii împreună.
   - E în regulă, scumpo. Sunt bucuros să ajut. Dar nu-ţi face un obicei din asta, spune râzând subţire în receptor.
   Zâmbesc tăcută. Evident că nu o să-mi fac un obicei din asta.
   - N-am să-mi fac, promit eu cu blândeţe.
   Nu pot să zic cât de mult m-a ajutat, cât de datoare îi sunt. Totuşi, pare că vrea să culeagă roadele pe parcurs.
   - Ascultă, iubire, nu ţi-am spus nimic ce nu ai fi putut face şi tu. Doar că erai în stare de şoc. Îmi aduc aminte cum a fost prima dată pentru mine. Senzaţia aceea. Şocul poate face unele chestii simpatice minţii. Acum însă eşti în regulă?
   Revenind la realitate, are, din nou, un ton morocănos. Gata cu sentimentalismele.
   - Da, sunt mai bine. Trebuie să te mai întreb un singur lucru, Eddie. Cât timp trebuie să aştepţi înainte să raportezi pe cineva ca fiind dispărut?
   Aproape că-l aud clipind, aşa o linişte se lasă pe fir, după care spune simplu:
   - N-o faci.
   - Dar dacă trebuie? insist.
   Se lasă iar un moment de linişte pe fir, şi apoi îl aud punând lucrurile cap la cap. Îi pică fisa. Cineva pe care eu îl cunosc nu se mai întoarce.
   - Aha, înţeleg, corect, spune şi începe să mă înveţe.
   Imediat ce ajung acasă sun iPhone-ul lui Mark şi intră direct căsuţa vocală, de la trei picioare adâncime în pădurea Norfolk.
   Îmi dreg vocea.
   - Bună, scumpule, tocmai am ajuns acasă. Mă întrebam pe unde eşti. Sper că întâlnirea din New York a fost super. Tocmai m-am întors din Norfolk. Pe unde eşti? Să-mi spui dacă să-ţi păstrez cină. Ne vedem în curând. Te iubesc.
   Transmit un ţucăit şi închid. Am terminat prima etapă. În a doua etapă îmi pun casa în ordine. Ard bileţelul pe care l-am lăsat pe scări în şemineu. N-am fost la Caro. Am să spun poliţiei că am fost în Norfolk, într-o minivacanţă în timp ce Mark călătorea în interes de serviciu. Curăţ casa. Aranjez la loc toată dezordinea provocată de căutarea USB-ului.
   În cele din urmă, când am terminat cu toate, mă prăbuşesc extenuată pe canapeaua din camera goală şi mă holbez la pereţii zugrăviţi într-o nuanţă de alb pe care am ales-o împreună.

39.

DUMINICĂ, 2 OCTOMBRIE

O persoană dispărută

      A doua zi dimineaţă mă trezesc devreme. Am dormit profund şi acum toţi muşchii mă dor. Mă simt sfâşiată şi maltratată ca urmare a numeroaselor ore de stres şi efort.
   Mă ridic şi-mi fac o ciocolată caldă. Am nevoie de zahăr. Am nevoie de căldură.
   La 7 şi 5 îl sun pe Mark din nou.
   - Mark, sunt Erin. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Încep să devin un pic îngrijorată. Poţi să mă suni, te rog?
   Închid şi mă duc în camera de zi unde aprind focul. Azi, stau acasă. Toată ziua.
   Verific contul elveţian. Ieri-dimineaţă au intrat două milioane de euro. Probabil că planifica să-i transfere pe toţi în noul lui cont, după schimb. Observ însă că lipsesc cam 800 000 de lire, pe care nu-i găsesc nici în contul de economii al lui Mark şi nici în contul lui curent. Probabil că sunt culcuşiţi deja prin vreun cont elveţian, cine ştie pe unde. N-am cum să aflu, dar în schimb se nimereşte cu ce intenţionam să fac.
   Acum că mă gândesc la asta, îmi dau seama că se potriveşte perfect, şi-şi va găsi locul şi povestea lui Mark.
   O să spun că Mark s-a apucat să se intereseze de un client care să schimbe diamante, un client care să aibă nevoie de ajutor cu anumite bunuri. Va arăta suspicios. Ceea ce este ideal. Soţul meu s-a băgat într-o poveste care nu era de nasul ei şi a şters putina. Sau poate că s-a întâmplat ceva mai rău. Poate că s-a implicat cu oamenii cu care nu trebuia. N-o să ştim niciodată. Poliţia va veni, va cerceta, însă nu va găsi nimic.
   În realizarea unui documentar sunt trei etape ce trebuie urmate: documentarea şi pregătirea; răbdarea în timp ce povestea se deschide şi, în cele din urmă, şi categoric cel mai important, editarea materialului pentru a crea o naraţiune lucidă şi captivantă. Ştiu că viaţa nu este un documentar, dar dacă procesul funcţionează, de ce să nu-l pun în practică. Şi crede-mă, n-am vrut niciodată să spun povestea asta, dar iată-mă aici; cu asta va trebui să lucrez şi asta e naraţiunea pe care am ales-o. E o naraţiune pe care cred că şi poliţia o s-o accepte.
   Văd pe desfăşurătorul contului bancar că a luat 300 de lire de la un bancomat din apropiere, după ce s-a întors de la New York. Presupunerea mea e că a luat un taxi care să-l ducă până la Norfolk. Ştia unde sunt datorită telefonului meu, sau datorită lui Patrick, care mă urmărea şi care m-a urmărit până la Norfolk. Patrick i-a trimis un mesaj lui Mark ca să-i spună, numai că la ora aceea cred că era sus în zbor. Mark ar fi putut şti unde mă aflu şi fără să pornească aplicaţia de urmărire a telefonului meu. Patrick este partea pe care nu o înţeleg. Nu sunt sigură cine l-a ucis pe Patrick şi l-a lăsat vraişte în pădure. Mark sau bărbatul înalt? Poate că Mark s-a întâlnit cu Patrick după ce ăsta m-a atacat la hotel. Poate că atunci a pus Mark mâna pe rucsacul, telefonul şi arma mea. Poate că atunci i-a tăiat Mark gâtul? Am găsit cuţitul printre frunzele din apropierea cadavrului şi l-am îngropat cu amândoi. Poate că Mark nu voia să rişte să-şi împartă câştigurile? Sau poate că bărbatul înalt l-a ucis pe Patrick. Poate că ăsta din urmă a auzit împuşcăturile, a venit să vadă despre ce e vorba, dar a dat peste bărbat chiar când pleca. Fiind prea aproape de drum ca să tragă cu pistolul, poate că bărbatul înalt i-a tăiat gâtul lui Patrick şi l-a lăsat să sângereze pe frunze.
   Oricum ar fi, Patrick e dovada vie a genului de bărbat cu care m-am căsătorit. Încă nu-mi vine să cred că Mark a făcut ce a făcut. Dar poate că Mark nu a avut niciodată încredere în mine. E amuzant: cu cât îi chestionez motivele pentru care ar fi putut să mă trădeze, cu atât mai limpede mi se pare povestea lui, atât de limpede încât mă şochează că nu am văzut ce o să se întâmple. Cum de n-am observat? Am fost, însă, atât de fericită; l-am iubit atât de mult.
   În timp ce am curăţat casa, mi-am tot amintit de o ceartă pe care am avut-o acum vreo două luni, după ce am fost să degustăm meniul pentru nuntă. Cea mai stupidă ceartă pe care am avut-o vreodată. Am încercat să uit ce a spus în ziua aia. Aproape că am reuşit. O pun pe seama stresului şi a fricii de după ce şi-a pierdut slujba. Dar acum stau şi mă întreb dacă nu cumva toate astea au început atunci. Îmi amintesc că n-am ştiut ce să fac ca să-i absorb furia îndreptată împotriva mea. În ziua aia toate au mers prost şi n-am ştiut cum să repar lucrurile.
   Îmi amintesc că a ţipat la mine de mi-a stat inima în loc. Îmi amintesc că mă gândeam că Mark a plecat, pur şi simplu aşa, şi că altcineva era în camera de zi. Respiram dificil şi-mi amintesc că am avut un puternic sentiment că sunt singură.
   Complet singură. Mi-am spus să nu plâng, să fiu puternică. Pentru că, probabil nu a fost vina lui, ci a mea. Îmi amintesc însă şi înţepăturile lacrimilor din ochi. M-a privit ca un străin şi s-a întors cu spatele. Atunci i-am spus că nu-mi vine să cred ce mi-a zis.
   Acum, însă, are sens.
   Nimic nu-l leagă pe Mark de Norfolk. Mult noroc poliţiştilor care vor încerca să găsească taxiul care l-a dus pe Mark până în Norfolk, mai ales că nici nu ştiu că a luat un taxi. Tot ce pot afla e că Mark a ajuns la Heathrow cu avionul, a luat un taxi până acasă, după care a luat bani de la bancomat şi a dispărut. Nu m-a mai sunat niciodată şi nici nu ne-am mai văzut. Ultimul lui mesaj spunea doar că ştie unde sunt şi că o să ne vedem mai târziu, după care a dispărut.
   Şi în timp ce se întâmplau toate astea, eu eram în Norfolk. Am chitanţe de la cardul de credit. Am martori. Recepţionera hotelului poate să bage mâna în foc că am alunecat în baie şi m-am ales cu o rană la cap. Sunt în siguranţă.
   Îmi salvez toate fişierele pe care vreau să le păstrez, ca să le trec de pe laptop pe un hard. Eddie o să trimită pe cineva care să-mi cureţe computerul şi să-l reinstaleze. Asta, după prânz.
   Mi-am anulat onorariul transferabil din contul elveţian în al meu. O să mă ţin la distanţă până când se termină toate.
   La o oră jumătate după primul telefon de azi, îl sun din nou pe Mark.
   - Mark, unde eşti? Te rog, sună-mă. Am verificat zborurile şi nu am găsit întârzieri. Ţi-ai pierdut zborul, scumpule? Încep să mă îngrijorez, ai putea să mă suni? O să sun la linia aeriană şi o să verific din nou.
   Închid şi sun la British Airways, unde aflu, desigur, că a debarcat.
   Aşadar, unde o fi Mark?
   Îi sun pe părinţii lui. Prima dată răspunde maică-sa, dar trebuie să închid şi să alerg la toaletă ca să-mi vomit fierea în WC. Când sun a doua oară, reuşesc să mă abţin.
   - Bună, Susan. Da, da, este. Hi, hi. Hm, am o întrebare mai ciudată, Susan, dar ştii ceva de Mark?
   Îi explic despre călătoria de afaceri la New York şi că, în mod cert s-a aflat în zborul înapoi spre casă, dar că încă nu a apărut. Pare uşor îngrijorată, dar mă asigură că o să apară. Probabil că şi-a pierdut telefonul sau poate că lucrează ceva. Chestia asta îmi dă o idee, aşa că-l sun pe Hector. Petrecea atât de mult timp cu Mark, încât mi se pare normal să-l sun pe el următorul.
   Nici Hector nu a auzit de el.
   - Ultima dată când v-aţi văzut a fost în weekend? întreb.
   Se lasă liniştea în partea cealaltă. Apoi, Hector îmi spune ceva la care nu mă aşteptam deloc.
   - Erin, nu l-am mai văzut pe Mark de la nunta voastră.
   Pare uimit şi, pentru prima dată de la evenimentele din Norfolk, sunt surprinsă cu adevărat.
   Şi atunci pe unde a umblat în zilele când zicea că se vede cu Hector? Îl punea la punct pe Patrick? Îşi aranja noua viaţă de la New York?
   - Deci nu te-a sunat în legătură cu slujba?
   - Nu, a găsit ceva nou? mă întreabă bucuros că poate schimba subiectul.
   Poate că bănuieşte că Mark m-a înşelat şi îl folosea pe el ca scuză. Cine ştie? Însă e clar că Mark nu voia să înfiinţeze o afacere cu el. Bun. Pot să folosesc asta. Continui.
   Ultimul apel.
   - Mark, nu ştiu dacă asculţi mesajele astea, dar nimeni nu ştie unde eşti. Tocmai am vorbit cu Hector şi zice că nu te-a mai văzut de la nuntă. Nu ştie nimic de nicio afacere nouă. Ce dracu’ se întâmplă? Trebuie să mă suni, te rog. Mi-e teamă. Sună-mă!
   Închid. Cărarea a fost amenajată, iar soţul meu a şters-o.
   Mâine-dimineaţă merg la poliţie.

40.

LUNI, 3 OCTOMBRIE

Goală

      După ce sun, zac în linişte. Casa goală e ca o cochilie în jurul meu. Poliţia va sosi aici cam într-o oră, aşa au spus. N-am nimic de făcut, aşa că stau şi aştept.
   Mi-e dor de el. E amuzant cum lucrează creierul, nu? Mi-e atât de dor de el încât mă doare.
   Mă doare şi nu-l înţeleg. Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Presupun că nu poţi cunoaşte cu adevărat pe cineva, nu?
   Când s-a schimbat? În ziua când şi-a pierdut slujba? Sau a fost tot timpul aşa? Mi-e imposibil să-mi dau seama dacă am format un lucru bun la un moment dat, pe care cumva l-am distrus, sau am fost un lucru rău, care, în cele din urmă, a fost expus. Indiferent însă, dacă aş putea să mă întorc în timp la cei care eram, aş face-o, fără nici cea mai mică ezitare.
   Nu ştiu de ce m-am întins după telefon. Nu face parte din plan. Vreau doar să mai vorbesc cu el pentru ultima dată. Asta nu poate să facă rău. Îi apelez numărul şi pentru o clipă, atunci când se stabileşte legătura, mi se opreşte respiraţia în gât şi am impresia că a răspuns, că e în viaţă la urma urmei şi că toate care s-au întâmplat au fost ca un soi de poantă. O să-mi explice totul şi o să fie în drum spre casă şi spre mine, iar eu o să-l iau în braţe din nou. Bineînţeles însă că nu e el, el nu e în viaţă, nu a fost niciun soi de poantă şi nu se mai întoarce acasă la mine - a intrat căsuţa vocală. Vocea lui gravă şi sigură, sunetul meu preferat din întreaga lume.
   După ce se aude tonul, de-abia mai pot vorbi.
   - Mark, mi-e atât de dor de tine, spun cu o voce crăpată şi groasă. Îmi doresc să vii acasă. Te rog, vino acasă, Mark. Te rog mult de tot. Nu ştiu de ce s-a întâmplat asta, de ce ai plecat de lângă mine, dar îmi pare rău. Îmi pare rău că n-am fost bună pentru tine, dacă nu am făcut lucrurile corecte... sau nu am spus lucrurile corecte. Îmi pare rău, dar te iubesc mai mult decât o să ştii vreodată. Şi întotdeauna am s-o fac.
   Las telefonul deoparte şi plâng în casa mea goală.
   Aseară în pat, am făcut o grămadă de înţelegeri cu un Dumnezeu în care nu cred. Aş da înapoi toţi banii numai ca lucrurile să fie cum au fost înainte.
   Până să vină poliţia, mă uit prin albumele foto. Le-am aranjat împreună Crăciunul trecut, după logodnă. Pentru viitorii noştri copii: mama şi tata când erau tineri.
   Atât de multe amintiri, faţa lui în lumina focului, luminile neclare de Crăciun din spatele lui. Mirosul de fum. Vinul vechi. Pinul. Degetele mele peste puloverul lui gros. Părul lui pe obrazul meu. Mirosul lui, aproape. Greutatea, sărutările şi dragostea lui.
   Nu a fost oare real? Nimic? Dar aşa s-a simţit, de parcă a fost real.
   Toate zilele petrecute cu el au fost cele mai bune zile din viaţa mea.
   În inima mea consider că a fost real. Doar că lui îi era frică de eşec. Nu era perfect, ştiu. Nici eu nu sunt. Aş fi vrut să-l pot salva. Aş fi vrut să pot face cumva să ne salvăm amândoi. Mark şi-a pierdut slujba. De fapt, asta s-a întâmplat, numai că ştiu ce înseamnă asta pentru unii oameni. Sunt oameni care, după criza financiară, au murit. Unii s-au aruncat de la etaj, iar alţii au luat pastile ori s-au apucat de băut.
   Mark a supravieţuit cu 8 ani mai mult decât unii dintre prietenii lui.
   Ştia că nu putea să se apuce de ce a făcut înainte şi nu voia să o ia de la capăt. Nu voia să fie mai nesemnificativ decât fusese. Acum înţeleg că era îngrozit să meargă înapoi acasă în East Riding, înapoi la fund, jos, de unde a început. Iar frica te mănâncă.
   Îmi doresc să fi văzut asta, îmi doresc să fi putut rezolva problema.
   Numai că s-a încheiat. El a murit, iar eu sunt singură. Nu cred că o să mai încerc din nou. O să-l iubesc pe Mark până la moarte. Indiferent că relaţia noastră a fost pe bune sau nu, l-am iubit.
   Futu-i, cât mi-e de dor de el!
   Când soseşte poliţia, nu sunt decât o epavă.

41.

SÂMBĂTĂ, 24 DECEMBRIE

Ce s-a întâmplat după

      L-am declarat dispărut acum două luni.
   Poliţiştii care se ocupă de dispăruţi au vrut să aibă acces la tot, adică la numerele de telefon ale prietenilor lui, adresele, informaţii despre familia lui, despre contactele de la slujbă. Le-am predat computerul lor, informaţiile bancare, le-am spus despre locurile pe care le frecventa. Le-am spus despre banca unde lucra şi care l-a concediat, despre discuţiile pe care le-am avut despre asta şi cum că eu credeam că o să trecem cu bine peste moment. Le-am spus despre noile lui planuri de afaceri. Le-am spus despre Hector şi ce mi-a spus Hector la telefon în ziua aia. Le-am spus tot ce voiau să ştie, iar ei i-au luat periuţa lui de dinţi veche, pentru ADN.
   După trei zile, mi-a apărut la uşă şi detectivul Foster. Biroul lui semnalizase implicarea mea într-o altă investigaţie. Dispariţia lui Mark nu era investigată de SO 15, normal, însă le trezise curiozitatea. Andy nu venise ca reprezentant oficial, mi-a spus asta, dar avea în schimb câteva întrebări pe care voia să mi le pună. I- am răspuns la ele, amintindu-mi de apelurile lui la care n-am răspuns. Vina mi-a înroşit obrajii. Presupun că e greu de crezut că o singură persoană poate fi conectată cu două cazuri de persoane dispărute şi că nu are nicio legătură cu dispariţiile. Pe de altă parte, dacă am învăţat ceva recent este faptul că viaţa este ciudat de întâmplătoare.
   A fost dificil să-l conving pe Andy că n-are ce să cerceteze. Dar în cele din urmă, oi fi având eu mai multe identităţi, însă nu sunt vreo teroristă din vreo organizaţie.
   N-am avut nimic de-a face cu Holli şi zburatul ei în Siria. Şi Mark a avut mai multe identităţi, însă mai mult ca sigur că n-a zburat în Siria ca Holli. Totuşi, mi-a luat un timp ca să-l conving pe Andy de faptul acesta, iar dacă poliţia nu-mi pusese microfoane înainte de ziua aia, atunci în mod clar mi-au pus după.
   M-am uitat cu ochii căscaţi la ştiri, căutând vreun semn despre avionul dispărut, dar în ultimele două luni n-am văzut nimic. Oamenii cu avionul par să fi dispărut fără să lase vreo urmă. Mă gândesc deseori la oamenii aceia aflaţi în adâncul apelor; mă întreb dacă mai sunt în întunericul de acolo, în continuare în siguranţă, prinşi cu centurile de scaune. încerc să nu mă gândesc, dar o fac.
   Nu mă pot abţine să nu mă întreb ce era pe USB-ul acela, de ce însemna atât de mult pentru bărbatul din pădure şi, presupun că, şi pentru oricine lucra el. M-am gândit mult la asta, la acele fişiere nesfârşite pline de text criptat. Erau oare conturile lor, detalii despre companii, nume personale, adrese? Îmi amintesc acele e-mailuri pe care le-am găsit în contul de e-mail rusesc în Bora Bora. Companii fantomă. Arme. Informaţii hăcuite. Nu ştiu. Poate. În schimb, sunt bucuroasă că n-am avut ocazia să le descifrez; îi sunt recunoscătoare lui Eddie pentru sfaturi - sunt destul de sigură că, dacă aş fi citit sau aş fi copiat orice ar fi fost pe USB, atunci ei ar fi venit după mine. Şi, oricum, ce aş fi făcut cu informaţiile acelea?
   După ce a venit poliţia, nu l-am mai sunat pe Eddie. Din fericire, următorul meu interviu cu el a fost programat la începutul acestei luni. M-am dus cu Phil la el acasă, adică la adevărata casă a lui Eddie Bishop. Era şi Simon acolo şi Lottie.
   Bănuiesc că Eddie s-a împăcat cu fiica lui, Dumnezeu ştie cum. Simon avusese dreptate... probabil că plânsul lui Lottie a fost un început bun. Cred că Eddie poate fi un individ destul de insistent, iar Lottie pare destul de bucuroasă.
   După ce am filmat, Phil ne-a lăsat singuri pentru vreo două minute, cât timp s-a dus până la toaletă. Lottie se uita cu copiii ei la desene animate în camera cu TV.
   Eddie mi-a mulţumit, din nou, pentru favoarea făcută, pentru faptul că am vorbit cu fiica lui. M-a tras spre el şi m-a îmbrăţişat, şoptindu-mi la ureche.
   - S-au aranjat treburile, scumpo?
   - Da, Eddie, s-au aranjat, i-am şoptit la rândul meu.
   - Mă bucur să aud asta. Ascultă, am nevoie să-mi mai faci o favoare, scumpo, la un moment dat. Nimic prea greu, nimic ce n-ai putea să faci.
   Apoi mă eliberează din braţele lui, zâmbind şiret.
   - Ai face bine să ai grijă, Erin, spune Simon rânjindu-ne. Tipul ăsta nu-i de partea legii, să ştii.
   Cam ca mine, mă gândesc. A fost drăguţ aici. M-am simţit bine-venită. M-am simţit acceptată. Presupun că fac parte din grup acum. Încă o favoare? Ar fi trebuit să mă aştept la asta. Totuşi, m-a susţinut. Ştiu asta. Şi îi sunt datoare, nu?
   Pe moment, cel puţin timp de o săptămână, stau la Alexa acasă. Presupun că fug de propria mea viaţă. Pur şi simplu n-am vrut să mă trezesc singură în dimineaţa de Crăciun. Nici dacă mi-ai fi dat toţi banii din lume.
   Alexa şi tatăl ei m-au invitat la ei. Îi aud în bucătăria de jos manevrând oalele. Diseară avem şuncă la cină. Aparent, e o tradiţie de Ajun de Crăciun. Tradiţii noi. Începuturi noi. De când s-au întâmplat toate astea, de când a dispărut Mark, amândoi au fost foarte încurajatori cu mine.
   Ştiu ce gândeşti, că am început să-mi cred propriile mele minciuni. Şi, da, ai dreptate. Dar aş prefera să-mi cred propriile minciuni, decât adevărul pe care l-am văzut în ochii lui Mark în luminişul acela.
   Câteodată am impresia că-l aud noaptea, bâjbâind prin întunericul dormitorului nostru. Acum dorm cu lumina aprinsă pe hol şi, întotdeauna, am un obiect contondent lângă pat.
   O să-i nasc copilul. Am intrat în al doilea trimestru de sarcină, în a douăzeci şi una săptămână. Am o protuberanţă. În conformitate cu aplicaţia de sarcină, mărimea copilului trebuie să fie cam a unui grapefruit acum. Micuţa ei inimă s-a format complet şi bate de trei ori mai repede decât a mea. În momentul ăsta, ea e mai plină de viaţă decât o să mai fiu eu vreodată. Nu ştiu cum, dar ştiu că e o fată.
   Pur şi simplu, ştiu.
   IUI-ul Alexei a dat roade. La două săptămâni după ce poliţia a venit la mine acasă, m-am dus împreună cu Phil şi Duncan la cabinetul doctorului Prahani, îngrămădindu-ne ca să o filmăm pe Alexa primind veştile. A fost o zi bună. Sarcina ei nu e cu mult în urma celei ale mele. E amuzant cum se rezolvă lucrurile. Va fi frumos să am pe cineva alături de care să trec de toată sarcina. De Caro n-am mai auzit nimic de când s-au întâmplat toate astea. Mă rog, nişte apeluri telefonice, o ieşire la o cafea, dar nimic, de fapt. Nu că m-aş supăra - Caro îmi aminteşte de persoana care am fost. Nu sunt sigură că o mai înţeleg pe persoana aceea.
   Nu cred că o să-i spun vreodată Alexei ceva despre ce s-a întâmplat, chiar dacă noi două am devenit prietene bune acum. Mi-a spus să nu las totul să mă afecteze; normal, ea crede că Mark şi-a luat tălpăşiţa... soţul meu dispărut. Totuşi, sfatul ei mi-a prins bine. Mi-a spus să nu mă las enervată de asta, să nu permit situaţiei să-mi frângă inima şi să-mi amintesc că toţi pierdem lucrurile pe care le iubim cel mai mult şi că trebuie să ne amintim, înainte de toate, că am fost norocoşi că le-am avut. Câteodată eşti stâlpul de iluminat şi câteodată eşti câinele care se pişă pe stâlp.
   E clar că pot urma exemplul Alexei. Mă face să râd, ceea ce, îmi dau seama, n-am mai făcut de mult. Câteodată, oamenii potriviţi apar în viaţa ta la momentul potrivit.
   Apoi, însă, mă gândesc la Mark. Dar şi oamenii răi apar aşa, nu? Câteodată e greu să faci diferenţă între ei. O să văd, poate că într-o zi o să-i spun totul Alexei. La urma urmei, şi ea mi-a spus povestea ei.
   Până când nu se naşte copilul, nu o să mă ating de bani. Până atunci pot să mă descurc cu ipoteca. Imediat ce o să mi se acorde tutela asupra afacerilor financiare ale lui Mark, în vreo două luni, o să pot să-mi vând casa. Cu toate acestea, nu va fi declarat oficial mort decât peste 7 ani.
   Pot să aştept însă. Sunt răbdătoare. O să continui să muncesc, să filmez. O să-i mai fac o singură favoare lui Eddie. O să folosesc banii din contul elveţian pentru ajutor după ce o să se nască fiica mea, iar când o să aibă şapte ani, iar eu voi fi oficial eliberată, poate că atunci o să părăsim ţara. Poate că vom lua banii şi vom dispărea. Vom vedea. Sunt, însă, incitată când mă gândesc la viitor. La viitorul nostru.
   Alexa mă strigă din bucătărie la ora 7:39 seara; mă găsesc la etaj, dormind în camera de oaspeţi, camera mea. M-a strigat o singură dată, clar şi tare, iar eu simt în piept cum mi se strânge ghem o senzaţie pe care n-am mai simţit-o de două luni.
   Simt frica. Un ghem cu ţepuşe apărut brusc. O simt din tonul vocii ei. S-a întâmplat ceva. Nu se mai aude deloc procesul gătitului în ajun. Casa a devenit ciudat de nemişcată. Urmez sunetul televizorului de la parter şi intru în bucătăria lor drăguţă. Mirosul şuncii prăjite cu arţar de Crăciun adie dintr-un dulap închis. Alexa şi tatăl ei stau locului îngheţaţi, cu spatele la mine, holbându-se muţi la televizorul montat pe perete. Nu se întorc spre mine când intru. Mă opresc încet şi după ce văd ce văd şi ei înţeleg. Pe ecran e o transmisie live a celor de la BBC News 24 de pe o stradă cu multe magazine - o stradă golită din Londra, poate chiar Oxford Street? O stradă fără ţipenie de om, aşa că ar putea fi şi Oxford Street, nu? Strada asta, în mod normal, n-ar fi nepopulată în Ajunul Crăciunului. Apoi văd cordonul poliţiei, blocând accesul pe întreaga stradă. E un eveniment în curs de desfăşurare, breaking news.
   Privim îngroziţi cum o persoană chircită scapă brusc dinăuntrul unui magazin stradal, luminos datorită luminilor de Crăciun. Bâjbâind orbeşte afară, pe strada lată şi golită de oameni. Umbra aceea aleargă repede, îngrozită, către cordonul poliţiei, departe de ceva ce nu vedem, departe de ceva teribil.
   Pe banda de ştiri citesc că e un incident în curs de desfăşurare... că ar putea fi victime... că sunt doi atacatori... că a sosit şi poliţia armată. Continui să tac şi când apar două fotografii, ale atacatorilor, în colţul ecranului TV-ului. Recunosc instant una dintre feţe.
   Acum de-abia îşi întoarce Alexa privirea spre mine, ca să se asigure că văd şi eu ce vede ea. Una dintre fotografii e a lui Holli, având o faţă tânără şi palidă. Nu i-au folosit fotografia de la dosar; ăsta e primul lucru care mi-a trecut prin minte. Nu ştiu de ce, dar aşa s-a întâmplat. Au folosit o fotografie dintr-o vacanţă, dinainte să fi fost la închisoare. Înainte de autobuzul incendiat. Înainte să se întâmple ceva.
   Apoi îmi dau seama şi respiraţia mi se opreşte în gât. S-a întâmplat ceva îngrozitor.
   De data asta, a făcut ceva teribil. Ceva cu adevărat teribil.
   Mi-am amintit cuvintele ei din ziua aceea de la închisoare, când am întrebat-o ce plănuia să facă în continuare.
   - Va trebui să aştepţi şi să vezi, nu? Dar aşteaptă-te... la lucruri măreţe, Erin. Lucruri măreţe.
   Aşa mi-a spus. Mi-a spus că o să facă asta, nu? Am ştiut. Într-un fel, întotdeauna am ştiut - nu ceva chiar aşa, evident - dar am ştiut că o să facă ceva.
   Dar ce-aş fi putut face? Ce ai putea tu să faci? Nu poţi salva pe toată lumea. Câteodată, trebuie să te salvezi doar pe tine.

                                    SFÂRȘIT