Locuri întunecate, Gillian Flynn

 ..............................................

2-9

          Am privit-o țintă. Avea o bucățică de albuș de ou în păr.

   „Cine mănâncă ouă la miez de noapte?” am gândit. „Ori poate-i acolo de dimineață?”
   - Magda noastră e foarte implicată în cazul ăsta, foarte implicată în efortul de eliberare a fratelui tău, a zis bătrâiorul, cu o ridicare condescendentă din sprâncene.
   - E un om extraordinar, a zis Magda îndreptându-și bărbia spre mine. Scrie poezii, compune muzică și-i plin de viață. Ar trebui să-l cunoști, Libby, chiar ar trebui.
   Magda își trecea unghiile peste niște dosare de pe masa din fața ei; câte un dosar pentru fiecare membru al familiei Day. Cel mai gros era acoperit cu fotografii cu frate-meu: Ben, roşcovan şi copilăros, ţinând îmbufnat în mână un bombardier de jucărie, Ben cu păr negru și speriat, în poza de la secție de după arestare; Ben astăzi, în închisoare, redevenit roșcovan, arătând studios, cu gura un pic deschisă, ca și cum ar fi fost surprins în mijlocul unei fraze. Lângă el se afla dosarul lui Debby, cu o singură poză a ei, îmbrăcată în țigancă de Halloween: obraji roșii, buze roșii, părul șaten acoperit de basmaua roșie a lui mami, cu un șold scos în relief, prefăcându-se a fi sexy. În dreapta ei se vedea brațul meu pistruiat, întins spre ea. Era o poză de familie, ceva ce nu crezusem să fi ajuns la public.
   - De unde ai aia? am întrebat-o.
   - Am făcut rost, a zis și a astupat dosarul cu o mână groasă.
   Am coborât privirea spre tăblia mesei, rezistând impulsului de a mă întinde să-l apuc. Poza cu cadavrul lui Debby alunecase iarăși din dosarul tipului mai în vârstă. Vedeam piciorul însângerat, o burtică despicată, un braț aproape desprins. M-am aplecat peste masă și l-am apucat pe om de încheietură.
   - Bagă undeva mizeria aia, am murmurat.
   A îndesat iarăși poza în folie, a ridicat apoi dosarul, ca pe un scut, și s-a uitat la mine clipind.
   Acum se uita la mine tot grupul; erau curioși, un pic îngrijorați, ca și cum aș fi fost un iepuraș drăgălaș despre care tocmai își dăduseră seama că ar putea fi turbat.
   - Libby, a făcut Lyle pe tonul împăciuitor al unui moderator de talk-show. Nimeni nu pune la îndoială că ai fost în casă. Nimeni nu se îndoiește că ai supraviețuit unei încercări incredibile, pe care n-ar trebui s-o îndure niciun copil. Dar chiar ai văzut cu ochii tăi, cum ar veni, ce spui că ai văzut? Sau ai fost sfătuită să spui asta?
   Mi-o imaginam pe Debby jucându-se prin părul meu cu degete scurte și iuți, cum mi-l împletea în „coadă de pește“, despre care spunea că-i mai greu de făcut decât în spic, suflându-mi iz cald de cârnați pe ceafă. Legând la capăt o fundă verde, transformându-mă într-un cadou. Ajutându-mă să mă sui pe marginea căzii și să țin o oglindă pentru a-mi vedea părul în oglinda mare de deasupra chiuvetei. Debby, care voia cu atâta tărie ca totul să fie drăguț în jur.
   - Nu există dovezi că altcineva decât Ben mi-a ucis familia, am zis revenind pe tărâmul celor vii, unde rămăsesem singură. Nici măcar n-a făcut vreun recurs, pentru Dumnezeu. Nu a încercat niciodată să scape.
   N-aveam experiență cu deținuții, dar mi se părea că întotdeauna făceau recursuri, că era o pasiune de-a lor, chiar dacă n-aveau nicio șansă. Când îmi imaginam o pușcărie, îmi închipuiam costume portocalii și formulare de hârtie galbenă. Ben se învinovățise singur, din pură inerție - mărturia mea n-avea a face.
   - A avut motive suficiente cât să facă și 8 recursuri, a declarat Magda, maiestuoasă.
   Mi-am dat seama că era una dintre femeile acelea în stare să-mi apară la ușă și să țipe la mine. Mă bucuram că nu-i dădusem lui Lyle adresa.
   - Dacă nu s-a luptat, asta nu înseamnă că-i vinovat, Libby, înseamnă că și-a pierdut speranța.
   - Păi foarte bine atunci.
   Lyle a făcut ochii mari.
   - O, Doamne, tu chiar crezi că Ben a făcut-o!
   Și a râs. Un hohot scurt, reprimat iute, dar cu totul autentic.
   - Scuză-mă, a murmurat apoi.
   Nimeni nu-mi râde în nas. Tot ce spun sau fac este luat foarte, foarte în serios. Nimeni nu face bășcălie de-o victimă. Nu-s obiectul batjocurii nimănui.
   - Bine, atunci bucurați-vă cu toții de teoriile voastre conspiraționiste, am zis și m-am săltat de pe scaun.
   - Haide, nu fi așa, a zis tipul cu moacă de polițai. Rămâi. Convinge-ne.
   - N-a... făcut... niciodată... recurs, am rostit sacadat, ca o educatoare la grădiniță. Mie mi-e suficient.
   - Atunci ești o idioată.
   I-am arătat degetul, un gest dur, ca și cum aș fi săpat în pământul rece. Apoi am dat să plec cu cineva, zicând, în spatele meu, „Tot o mincinoasă mică a rămas“.
   Am țâșnit înapoi în mulțime, împingându-mă în subsuori și burdihane, până ce am ajuns iarăși în răcoarea de pe casa scărilor, lăsând zgomotul în spate. Singura mea victorie pe seara aceea era teancul de bani din buzunar și certitudinea că oamenii ăia erau la fel de jalnici ca mine.
   Am ajuns acasă, am aprins toate becurile și m-am vârât în pat cu o sticlă lipicioasă de rom. M-am întins pe-o parte, studiind pliurile complicate ale biletului lui Michelle, pe care uitasem să-l vând.
   Noaptea părea, acum, o balanță dezechilibrată. Ca și cum lumea ar fi fost cândva împărțită atent între cei care-l credeau vinovat pe Ben și cei ce-l socoteau inocent, apoi apăruseră ăia 12 străini îmbulziți la o tonetă dintr-un subsol din oraș și trecuseră iute de partea inocenței, cu cărămizi în buzunare și... buum! acolo atârna, acum, mai greu. Magda, Ben, poezie și forța speranței. Urme de tălpi, pete de sânge și Runner care-o luase razna. Pentru prima dată de la procesul lui Ben, mă lăsasem pe seama unor oameni care credeau că greșisem în privința lui Ben și reieșea că nu mă ridicasem la înălțimea încercării. Eu și puțina mea credință. În altă seară m-aș fi dezbărat iute de toate astea, cum făceam de obicei. Însă oamenii ăștia erau atât de siguri pe ei, atât de disprețuitori, de parcă m-ar fi dezbătut de nenumărate ori și-ar fi decis că nu meritam totuși să mă toace atât de mărunt. Mă dusesem acolo presupunând că aveau să fie ca de obicei: să vrea să mă ajute, să aibă grijă de mine, să-mi rezolve problemele. Dar, în loc de asta, mă batjocoriseră.
   Eram chiar așa de ușor de clintit, așa de prăpădită?
   Nu. În noaptea aceea am văzut ce-am văzut, mi-am zis, mantra mea dintotdeauna. Chiar dacă nu era adevărat. Adevărul e că n-am văzut nimic. OK? Bun. Practic vorbind, n-am văzut nimic, doar am auzit. Doar am auzit, fiindcă am stat ascunsă într-o debara cât mi-a murit familia, fiindcă eram o fricoasă mică și neisprăvită.
   În noaptea aceea, în noaptea aceea, în noaptea aceea.
   Mă trezisem în întuneric, în camera pe care-o împărțeam cu surorile, și camera era atât de rece că pe partea de dinăuntru a ferestrelor se formase promoroacă. La un moment dat, Debby venise în pat cu mine - ne băgam una într-alta ca să ne încălzim - și-și băgase poponețul dolofan în stomacul meu, lipindu-mă de peretele rece. De când fusesem în stare să umblu, umblasem prin somn, așa că nu-mi amintesc să mă fi desprins de Debby, dar mi-o amintesc pe Michelle adormită pe dușumea, cu jurnalul în brațe ca de obicei, sugând un stilou prin somn, cu cerneala curgându-i pe bărbie odată cu saliva. Nu mă obosisem să încerc s-o trezesc, s-o bag la loc în pat. Somnul era apărat cu strășnicie în casa noastră gălăgioasă, rece și aglomerată, și niciunul dintre noi nu se trezea fără să se lupte. Am lăsat-o pe Debby în pat, am deschis ușa și-am auzit voci mai încolo pe hol - șoapte alertate, la limita gălăgiei. Zgomote pe care le scot cei care cred că nu fac zgomot.
   O rază de lumină pe găurica de sub ușa lui Ben. Am decis să mă duc la mama în cameră, am lipăit pe culoar, am dat deoparte plapuma și m-am lipit de spatele ei. Iarna, mama dormea cu două perechi de izmene și câteva pulovere - mereu părea, la pipăit, un animal împăiat, uriaș. De obicei nu se mișca atunci când ne băgam în pat cu ea, însă în noaptea aceea țin minte că s-a întors spre mine atât de iute, încât am crezut că era furioasă. Dar m-a luat în brațe și m-a strâns, m-a pupat pe frunte. Mi-a spus că mă iubește. Nu prea ne spunea că ne iubește. De aceea țin asta minte, sau așa cred, dacă nu cumva oi fi inventat asta ca să mă liniștesc după aceea.
   Dar să spunem că mi-a zis că mă iubește și, imediat, m-a luat din nou somnul.
   Când m-am trezit iarăși, la minute, sau poate la ore după aceea, nu mai era în pat. Dincolo de ușa închisă, unde nu puteam ajunge, mama țipa tare, iar Ben răcnea la ea. Erau și alte voci; Debby bocea și urla mamimami-mamimami, apoi am auzit vâjâitul toporului. Am știut chiar din clipa aceea ce era. Metal ridicat în aer - așa era sunetul - apoi un bufnet moale, un horcăit și un icnet scos de Debby, ca și cum ar fi vrut să tragă aer. Ben, după aceea, țipând la mama: „Pentru ce m-ai obligat să fac asta?“ Michelle nu scotea niciun sunet, ceea ce era ciudat, de vreme ce Michelle era mereu cea mai zgomotoasă, dar dinspre ea nu se auzea nimic. Mama, răcnind fugi! fugi! nu, să nu. Și o descărcare de armă și mama țipând încă, dar fără să mai poată scoate cuvinte, ci doar un țipăt pițigăiat, ca o pasăre care s-ar fi izbit de perete, la capătul holului.
   Pași grei de picioare încălțate cu bocanci și piciorușele lui Debby fugind, încă nu era moartă, fugind spre camera mamei și eu gândind nu, nu veni aici, apoi bocancii zguduind dușumelele în spatele ei, apoi agățat și zgâriat la ușă și alte bolboroseli gâlgâite, horcăieli și izbituri, apoi un bufnet și sunetul toporului și mama scoțând încă țipete subțiri și oribile de pasăre rănită, iar eu stând acolo, încremenită, în dormitorul mamei, ciulind urechea, și urechea asurzindu-mi iarăși de încă un bubuit al puștii, apoi un zuruit care-a făcut să vibreze scândurile de sub picioarele mele. Eu, lașă, sperând ca totul să treacă.
   Băgată pe jumătate în debara, legănându-mă singură, Pleacă pleacă pleacă. Uși trântite, alți pași și un vaiet, Ben șoptind ceva, frenetic, ca pentru el. Apoi plâns, un plâns gros, de bărbat, și vocea lui Ben, știu că era vocea lui Ben, țipând Libby!Libby.
   Deschisesem un geam la mama în cameră și m-am băgat prin cadrul stricat, am căzut cu fundu-n zăpadă la doar un metru mai în jos, am simțit cum mi se udă imediat șosetele și cum mi se încurcă părul în tufe. Am fugit.
   Libby! Privisem înapoi, spre casă, se vedea o singură luminiță în geam și restul întuneric.
   Picioarele mi se umpluseră de răni până să ajung la iaz și să mă ghemuiesc în stufăriș. Purtam două rânduri de haine, ca mama, izmene pe sub cămașa de noapte, dar tremuram, vântul îmi făcea îmbrăcămintea să fluture și mă izbea, rece, drept în burtă.
   O lanternă a început să cerceteze, frenetic, stufărișul, apoi un pâlc de copaci aflat nu departe, apoi pământul de lângă mine. Libby! am auzit iarăși vocea lui Ben. Mă vâna. Stai unde ești, puișor! Stai unde ești! Lanterna apropiindu-se tot mai mult, cizmele scrâșnind prin zăpadă și eu plângând, bocind tare cu fața băgată în mânecă, zbuciumându-mă până ce am fost cât pe-aci să mă ridic și să termin odată, apoi lanterna a zvâcnit înapoi și zgomotul de pași s-a depărtat de mine și-am rămas singură, să mor de frig în întuneric. Lumina din casă s-a stins și am rămas unde mă aflam.
   După mai multe ore, când amorțisem prea tare ca să mai pot sta în picioare, m-am târât, în lumina slabă a zorilor, înapoi în casă, simțindu-mi picioarele grele, ca de fier, cu mâinile ca niște gheare înghețate. Ușa era căscată larg și am intrat, șchiopătând. Pe dușumea, în faţa ușii de la bucătărie, se vedea o grămăjoară tristă de vomă, mazăre și morcovi. Restul era roșu - dâre pe pereți, băltoace pe covor, un topor însângerat lăsat sprijinit pe brațul canapelei. Am găsit-o pe mama întinsă pe jos, în pragul camerei fetelor, cu partea de sus a capului smulsă, ca o felie triunghiulară, cu găuri făcute de topor prin straturile groase de haine, cu un sân ieșit în afară. Deasupra ei, pe perete, se vedeau șuvițe lungi de păr roşcat, îngălate cu sânge și creier. Chiar lângă ea zăcea Debby, cu ochii larg deschiși și un pârâiaș de sânge prelins pe obraz. Brațul îi era desprins, tăiat aproape cu totul; abdomenul îi fusese despicat cu toporul, era desfăcut, căscat precum gura unuia care doarme. Am strigat-o pe Michelle, dar știam că e moartă. Am intrat pe vârfuri în dormitorul nostru și-am găsit-o ghemuită pe patul ei, cu păpușile, cu gâtul negru de vânătăi, cu un papuc încă în picior și un ochi deschis.
   Pereții erau desenați cu sânge: pentagrame, cuvinte urâte. Pizde. Satana. Totul era spart, sfâșiat, distrus. Borcanele cu mâncare fuseseră aruncate de pereți, fulgii de cereale erau răspândiți pe toată dușumeaua. Aveau să găsească un fulg de orez expandat în rana din pieptul mamei, atât de orbească fusese distrugerea. Unul dintre pantofii lui Michelle se bălăbănea în șireturi, atârnând din ventilatorul ieftin.
   Am pășit împleticit până la telefonul din bucătărie, l-am tras pe podea, am format numărul mătușii Diane, singurul pe care-l știam pe de rost, și când Diane a răspuns am țipat Au murit toți! cu o voce atât de stridentă, că m-a zgâriat și pe mine în urechi. M-am vârât apoi în spațiul ca o vizuină dintre frigider și aragaz și am așteptat-o pe Diane.
   La spital m-au sedat și mi-au tăiat trei degete de la picior, degerate, și jumătate dintr-un deget inelar. Am tot așteptat, de atunci, să mor.

   M-am ridicat în fund, în lumina galbenă. M-am extras din casa noastră cu crime și-am revenit în dormitorul meu de om mare. Nu prea erau șanse să mor în următorii ani, eram sănătoasă tun, așa că-mi trebuia un plan. Creierul meu, creierul plin de stratageme al familiei Day, revenea, din fericire, către gânduri legate de propria-mi bunăstare. Micuța Libby Day tocmai descoperise abordarea ideală. I se poate spune instinct de supraviețuire ori i se poate zice pe nume: lăcomie.
   Acei „pasionați“, acei „elucidatori“ aveau să plătească pentru mai mult decât niște amărâte de scrisori vechi. Nu mă-ntrebaseră pe unde era Runner și dacă mai știu pe vreunii dintre prietenii lui Ben? Aveau să plătească pentru informații pe care doar eu le puteam obține. Păcălicii ăia care învățau pe de rost planurile casei mele, care umpleau dosare cu fotografii de la locul crimei, aveau cu toții teorii despre cine ucisese familia Day. Fiindcă erau niște ciudaţi, le venea probabil greu să convingă pe cineva să stea de vorbă cu ei. Eu însă, fiind eu, puteam să fac asta pentru ei. Poliția ba chiar și o mulțime de suspecți aveau să-i facă pe plac sărmanei de mine. Puteam vorbi și cu tata, dacă chiar asta voiau și dacă izbuteam să dau de el.
   Dar asta nu însemna că urmau, neapărat, și rezultate.
   În casa mea, sub lumina strălucitoare, iarăși în siguranță, mi-am zis din nou că Ben era vinovat (trebuia să fie trebuia să fie), în principal fiindcă n-aș fi făcut față vreunei alte posibilități. Nu și dacă voiam să funcționez și, pentru prima dată în 25 de ani, eram nevoită să funcționez. M-am apucat de socoteli, în cap: 500 de dolari, să zicem, ca să vorbesc cu polițiștii, 400 ca să discut cu prieteni de-ai lui Ben; 1 000 ca să dau de Runner, 2 000 ca să vorbesc cu Runner. Fanii aveau, sunt sigură, o listă întreagă cu oameni pe care-i puteam convinge să acorde un pic din timpul lor Micuței Orfeline Day. Puteam s-o lungesc așa cu lunile.
   Am adormit, cu sticla de rom încă în mână, încurajându-mă singură: Ben Day e un ucigaș.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 9:13 a.m.

      Ben se rostogolea pe gheață, roțile de la bicicletă îi patinau.
   Cărarea era pentru biciclete de teren, pentru timp de vară, și era plină de polei, așa că era un lucru prostesc să meargă pe-acolo. Mai prostesc chiar decât ce făcea: pedala cât de iute reușea pe pământul plin de hârtoape, cu tulpini rupte de porumb ițindu-se pe amândouă laturile ca o miriște, în vreme ce trăgea de afurisitul de abțibild cu fluturaș pe care i-l lipise una dintre surori pe vitezometru. Era acolo de săptămâni, ieșindu-i și intrându-i în câmpul perceptiv ca o muscă bâzâitoare, călcându-l pe nervi, dar nu suficient cât să se ocupe de el. Punea rămășag că Debby îl lipise, cu privirea absentă și fără să stea pe gânduri: Ce drăguț arată! Mai să izbutească să-l desfacă de-acolo, când dădu peste o moviliță, roata din față i se suci spre stânga cu totul, iar cea din spate săltă, nărăvașă, de sub el.
   Nu se prăvăli deodată, ci se zdruncină, cu un picior încă prins în bicicletă, și căzu pieziș, dând cu brațul drept în tulpinile de porumb retezate, cu piciorul drept sucit dedesubt. Dădu cu capul de pământul tare și-și simți dinții răsunând ca un clopot.
   Când izbuti să respire iarăși - după 10 secunde de clipit înlăcrimat - simți un firicel călduț de sânge șerpuindu-i pe lângă ochi. Bun. Dădu cu degetele peste el și-și întinse sângele pe obraz, simțind cum, din rana de la cap, se prelinge îndată alt firicel de sânge.
   Își dorea să se fi lovit mai tare. Nu-și rupsese niciodată vreun os, lucru pe care-l recunoștea doar după ce-l băteai la cap. Serios, mă? Cum ai trecut tu prin viață fără să-ți rupi ceva, acolo? Te-a ținut mă-ta împachetat în folie? Primăvara trecută se strecurase în piscina orașului, cu niște tipi, și poposise pe trambulina mare, întinsă deasupra găurii mari și uscate, holbându-se la fundul de ciment, dorindu-și să se arunce, să se facă zob, să fie puștiul cel nebun. Țopăise de câteva ori pe trambulină, mai luase o gură de whiskey, se mai bălăngănise pe-acolo nițel și se întorsese la băieți, care abia dacă-l urmăriseră cu coada ochiului.
   O fractură ar fi fost mișto tare, dar nici ceva sânge nu era de lepădat. Curgea continuu acum, îi curgea pe bărbie, pe sub bărbie, picura pe gheață. Băltoace de roșu-pur.
   Anihilare.
   Cuvântul apăru de niciunde - își simțea creierul lipicios, îi umblau mereu prin minte fraze și crâmpeie din cântece. Anihilare. Străfulgerări cu barbari nordici învârtind topoare. Se întrebă, o clipă doar, dacă se reîncarnase cumva și dacă asta nu era un reziduu de memorie, firicele rămase în urmă, precum cenușa. Își ridică apoi bicicleta de pe jos și alungă ideea. Doar n-avea 10 ani.
   Începu să pedaleze, simțind un junghi în șoldul drept, simțind că-l ustură brațul de la tulpinile de porumb.
   Poate se alesese și-acolo cu o vânătaie pe cinste. Diondrei avea să-i placă asta, avea să-și treacă buricul moale al degetului peste ea, să-i dea roată o dată sau de două ori și să-l împungă apoi, ca să-l poată după aceea tachina când tresărea. Fetei ăsteia, Diondra, îi plăceau reacțiile grandioase - ea țipa, bocea, urla de râs. Făcea ochii mari, ridica sprâncenele până aproape în susul frunții când voia să pară surprinsă. Îi plăcea să se repeadă la el de pe după uși și să-l sperie, ca el să se prefacă, apoi, că o urmărește. Diondra, fata lui cu nume ce-l ducea cu gân- dul la prințese sau stripteuze, nu era prea sigur. Avea un pic din amândouă: bogată, dar deșucheată.
  Ceva i se rupsese la bicicletă și zdrăngănea, un sunet ca de cui zuruind într-o cutie de tinichea, venind de pe lângă pedale. Se opri o clipă ca să se uite, cu mâinile rozalii și încrețite de frig ca ale unui bătrân și la fel de slăbănoage, dar nu văzu nimic în neregulă. Căcat, nu era bun de nimic. Fusese prea mic când îi părăsise taică-său.
   Nu apucase să învețe nimic practic. Vedea tipi care lucrau la motociclete, tractoare și mașini, cu măruntaie de motoare ca niște intestine de metal ale unor animale nemaivăzute. Dar la animale se pricepea, și la puști. Era, ca și ceilalți din familie, vânător, cu toate că nici asta nu însemna mare lucru, de vreme ce maică-sa țintea mai bine ca el.
   Voia să fie un bărbat folositor, dar nu știa cum, și asta-l speria foarte tare. În vara aceea tata se întorsese să stea la fermă vreo câteva luni, iar Ben se umpluse de speranță, socotind că avea să-l învețe totuși ceva după atâta timp, avea să se obosească să-i fie și tată un pic. Dar Runner se ocupase singur de meșteritul la mașinării, nici nu-l invitase pe Ben să se uite măcar. Arătase clar, de fapt, că Ben ar face bine să se țină departe.
   Își dădea seama că Runner îl credea un neisprăvit: ori de câte ori mama zicea că ar trebui reparată vreo chestie, Runner spunea „asta-i treabă de bărbat“ și-i arunca un zâmbet lui Ben, provocându-l să fie de acord. Nu-i putea cere lui Runner să-i arate nici pe dracu’.
   Şi nici bani n-avea. Ba da, avea 4 dolari și 30 de cenți în buzunar, dar asta-i era toată averea pe săptămâna în curs. Familia lui n-avea bani puși deoparte. Aveau un cont care era mai mereu mai mult sau mai puțin gol - văzuse un extract de cont odată, iar soldul era literalmente 1 dolar și 10 cenți, așadar, la un moment dat, familia întreagă avusese la bancă mai mult decât avea el în buzunarul hainei. Maică-sa nu putea să se ocupe ca lumea de o fermă - ceva nu-i ieșea. Ducea la siloz câte-o încărcătură de grâu, cu remorcă împrumutată, și nu se alegea cu nimic - rămânea cu mai puțin decât o costase să-l cultive - și, dacă rămânea cu vreun ban, îl dădea pe datorii.
   Lupii sunt la ușă, zicea ea întotdeauna, și, când era mai mic, și-o imaginase, cu capul scos pe ușa din față, aruncând bani verzi și foșnitori unei haite de dulăi, care-i înhățau în fălci ca și cum ar fi fost carne. Niciodată nu erau suficienți.
   Oare avea careva să le ia, până la urmă, ferma? Și n-ar fi trebuit să o facă cineva? Poate că soluția cea mai bună era să scape de fermă, s-o ia de la început, să nu fie legați de chestia aceea mare, moartă și vie. Dar era moștenirea mamei lui de la părinți, iar maică-sa era sentimentală.
   Chestia era cam egoistă, dacă stăteai să te gândești. Ben lucra la fermă toată săptămâna, apoi se întorcea la școală, sâmbătă și duminică, la serviciul lui nenorocit de îngrijitor. (Școală și fermă și școală și fermă, asta-i fusese viața de dinainte de Diondra. Acum avea trei opțiuni: școală, fermă și casa mare a Diondrei, din marginea orașului).
   Acasă dădea vacilor de mâncare și rânea bălegarul, iar la școală făcea cam aceeași treabă, curăța vestiare și ștergea cu mopul pe jos în cantină, îndepărta mizeria celorlalți puști. Și, cu toate astea, era nevoit să-i dea maică-sii jumătate din bani. Familiile împart. Serios? Bine, dar și părinții au grijă de copiii lor, ce ne facem cu asta? Ce-ar fi fost să nu mai împroști încă trei copii când abia te puteai descurca și cu unul?
   Bicicleta zdrăngănea mai departe, iar Ben se aștepta ca toată chestia să se facă bucăți-bucățele, ca prin comedii, ca prin desenele animate, să mai rămână doar o roată și șaua de sub el. Îl enerva crunt că trebuia să meargă cu bicicleta, ca un copilaș plecat la pescuit în gârlă. Îl enerva crunt că nu putea să conducă o mașină. Nimic nu-i mai trist ca un băiat pe cale să împlinească 16 ani, avea Trey obiceiul să zică, suflând fum înspre el. Zicea asta ori de câte ori Ben apărea pe bicicletă la Diondra. Trey era în mare parte mișto, dar genul de tip care nu se putea abține să nu se ia de alți tipi. Trey avea nouășpe ani, păr lung, negru și opac precum smoala întărită, văr de-al doilea cu Diondra sau ceva aiurea de genul ăsta, străunchi, prieten de familie ori fiu vitreg al unui prieten de familie.
   Ori își schimbase de mai multe ori povestea, ori nu-i dăduse Ben suficientă atenție. Lucru cu totul posibil, fiindcă, ori de câte ori era prin preajma lui Trey, Ben se încorda îndată, devenea foarte conștient de corpul lui. De ce stătea cu picioarele rășchirate așa? Ce să facă cu mâinile? Să le țină-n șold ori în buzunare?
   Ambele variante păreau aiurea. Oricum făcea, era luat la țintă cu glume. Trey era genul care se uita la ceva doar un pic greșit la tine, ceva ce nici nu observai, și arăta acel ceva în gura mare. Mişto nădragi, da’ ţi-au intrat la apă, asta-i zisese Trey prima dată când dăduseră ochii unul cu celălalt. Ben purta niște blugi care erau poate, posibil, cu vreo două degete prea scurți. Poate vreo trei degete. Mişto nădragi, da’ ţi-au intrat la apă. Diondra se prăpădise de râs. Ben așteptase să se oprească, iar Trey să înceapă să vorbească din nou. Așteptase zece minute fără să zică nimic, încercând totuși să stea cumva ca șosetele să nu i se zărească prea mult. Apoi se retrăsese în baie, își lărgise cureaua cu o gaură, își trăsese blugii mai jos pe șale.
   Când revenise în cameră - dormitorul de la etaj al Diondrei, cu covor albastru și fotolii-pară peste tot, ca niște ciuperci - al doilea lucru pe care i-l zisese Trey fusese: „Ți-a ajuns cureaua pe cocoșel, omule. Nu fraierești pe nimenea“.
   Ben își văzu mai departe de drum, zdrăngănind, în penumbra rece a iernii, cu fulgi de zăpadă plutind prin aer ca niște particule de praf.
   N-avea să capete mașină nici la 16. Maică-sa avea un Cavalier cumpărat la o licitație; fusese cândva mașină de închiriat. Nu-și permiteau o a doua, deja îi spusese asta lui Ben. Și ar fi însemnat să împartă mașina, lucru care-l făcuse pe Ben, imediat, să-i piară cheful complet. Își și închipuia cum ar fi fost s-o ia pe Diondra într-o mașină care duhnea a sute de alți oameni, care mirosea a lucru ultra folosit - cartofi prăjiți vechi și urme rămase după sex făcut de alții - și, pe deasupra, o mașină care gemea, acum, de manualele de școală ale fetelor, de păpuși din sfoară și brățări de plastic. N-avea cum să meargă. Diondra zicea că ar fi putut să conducă mașina ei (avea șaptesprezece, încă o problemă, fiindcă era cam jenant, nu, să fii cu două clase în urma prietenei tale?).
   Dar imaginea arăta mult mai bine așa: ei doi în CRX-ul ei roșu, cu spatele înălțat, cu fumul parfumat de țigări mentolate al Diondrei umplând spațiul și Slayer ascultat la maximum în boxe. Mda, mult mai bine.
   Ar fi luat-o din loc din mizeria asta de orășel, ar fi apucat-o spre Wichita, unde unchiul ei avea un magazin de articole sportive și i-ar fi dat, poate, ceva de lucru.
   Ben își încercase norocul și cu echipa de baschet și cu cea de fotbal, dar i-o tăiaseră rapid, scurt, fără drept de apel, așa că să-și petreacă zilele într-o încăpere plină cu mingi de baschet și de fotbal părea ironic. Și totuși, cu echipamentul acela acolo, ar fi putut să se antreneze, să ajungă destul de bun cât să intre în liga de seniori sau ceva. Părea să fie şi o jumătate plină.
   Sigur, adevărata jumătate plină era Diondra. El și Diondra în apartamentul lor din Wichita, mâncând chestii de la McDonald’s, uitându-se la TV, făcând sex și fumând pachete întregi de țigări până târziu în noapte. Ben nu prea fuma când Diondra nu era prin preajmă - ea era dependenta, fuma atât de mult că mirosea a tutun chiar și după duș, de parcă, dacă și-ar fi despicat pielea, de dedesubt s-ar fi strecurat vapori de mentol. Ajunsese să-i placă asta, pentru el mirosea a liniște și a acasă, cam cum ar mirosi, pentru altcineva, pâinea caldă. Așa, deci, avea să fie: el și Diondra, cu cârlionții ei cafenii și spiralați, scorțoși de la gel (alt miros care-o reprezenta - izul acela tăios, de struguri, al părului ei), stând pe canapea și urmărind telenovela pe care o înregistra în fiecare zi.
   Îl prinsese și pe el povestea: femei late în umeri care beau șampanie, cu diamantele sclipindu-le pe degete, în timp ce-și înșelau bărbații, ori erau înșelate de ei, sau lumea se alegea cu amnezie și înșela.
   El avea să iasă de la slujbă deci, cu palmele mirosind a piele prăfuită de minge, ea va cumpăra între timp mâncarea de la McDonald’s ori de la Taco Bell, apoi o s-o ardă pe-acolo, glumind pe seama doamnelor sclipicioase de la televizor, iar Diondra i le va arăta pe alea cu unghii mai arătoase, își iubea unghiile, apoi va insista să i le dea cu ojă pe-ale lui, să-l dea cu ruj, tare-i plăcea, tare-i plăcea să-l facă drăguț, așa zicea mereu. Și-aveau să termine seara c-o repriză de gâdilat în pat, goi, cu cutiuțele de ketchup stâlcite sub ei, iar Diondra s-ar fi hlizit ca o maimuță, tare de tot, până ce vecinii ar fi bătut în tavan.
   Imaginea nu era chiar completă. Lăsase deoparte, intenționat, un amănunt extrem de înfricoșător, ștersese cu totul anumite realități. Nu putea fi un semn bun. Însemna că toată chestia era o visare cu ochii deschiși. Și el un puștan idiot care nu era în stare să aibă un amărât de apartament de doi bani în Wichita. Nici măcar un fleac ca ăsta nu putea să aibă. Simți că-l împunge o furie pe care și-o știa. Viața îi era un șirag lung de refuzuri care stăteau cuminți și-l așteptau.
   Anihilare. Văzu din nou topoare, puști, corpuri însângerate făcute una cu pământul. Țipete care se transformau în scâncete și ciripeli. Voia să sângereze mai mult.

   Libby Day
   Acum

   Când eram puștoaică, am stat la un văr de-al doilea de-al lui Runner din Holcomb, Kansas, cam vreo 5 luni, în vreme ce biata mătușă Diane își revenea după un an deosebit de furios de-al meu, al doisprezecelea.
   Nu mai rețin multe din alea 5 luni, în afară de faptul că am făcut o excursie cu școala până la Dodge City, ca să aflăm cum stau lucrurile cu Wyatt Earp. Crezuserăm c-o să vedem puști, bizoni, târfe. În loc de astea, cei vreo douăzeci, câți eram cu toții, ne-am călcat pe picioare și ne-am frecat coatele într-o serie de cămăruțe de arhivă, uitându-ne la documente, o zi întreagă de praf și de scâncete. Earp nu m-a impresionat defel, însă îi adoram pe răufăcătorii ăștia din Vestul Sălbatic, cu mustățile pe oală, țoale lălâi și ochi care licăreau ca nişte bănuţi. Nelegiuiții erau mereu descriși drept „mincinoși și hoți“.
   Și acolo, într-una din cămăruțele cu aer stătut, cu arhivarul bâzâind întruna despre arta arhivării, m-am simțit înveselită că întâlnesc un tovarăș de înfăptuiri. Fiindcă, atunci, mi-am zis: „Asta-s eu“.
   Sunt o mincinoasă și-o hoață. Să nu mă lași la tine în casă, iar dac-o faci, să nu mă lași singură. Şterpelesc lucruri. Mă poți prinde cu șiragul de perle în lăbuțele mele lacome și-o să-ți spun că-mi amintesc de mama și n-am avut încotro, a trebuit să le ating, un moment doar, și că-mi pare rău, nu știu ce mi-a venit.
   Mama n-a avut niciodată bijuterii care să nu-i lase urme verzi pe piele, dar n-ai tu de unde ști asta. Și tot o să șparlesc perlele când nu ești atent.
   Fur chiloți, inele, CD-uri, cărți, pantofi, iPod-uri, ceasuri. Merg la câte-o petrecere, acasă la cineva - n-am prieteni, dar am oameni care mă mai invită prin diverse locuri - și-o să plec cu câteva cămăși îmbrăcate pe sub haine, cu niște rujuri mai fițoase în buzunar și cu banii pe care-i găbjesc printr-o poșetă-două. Uneori iau poșeta cu totul, dacă lumea-i îndeajuns de beată. Mi-o atârn pe umăr și mă tot duc. Medicamente pe rețetă, parfum, nasturi, stilouri. Mâncare. Am o ploscă pe care bunicul cuiva a purtat-o în Al Doilea Război Mondial, mai am o insignă cu Phi Beta Kappa obținută de unchiul preferat al unuia. Am o străveche cană de tinichea pliabilă, nici nu-mi mai amintesc de pe unde-am furat-o, o am de-o veșnicie. Mă prefac că-i o veche moștenire de familie.
   Chestiile pe care le-au avut de fapt ai mei, cutiile de sub scară, nici nu suport să mă uit la ele. Lucrurile altora îmi plac mai mult. Fiindcă au în spate istoriile altora.
   Un obiect din casă pe care nu l-am furat este o carte inspirată din fapte reale intitulată Recolta Diavolului: Sacrificiul satanic din Kinnakee, Kansas. A ieșit în 1986 și a fost scrisă de o fostă reporteriță pe nume Barb Eichel; cam atâta știu. Cel puțin vreo trei semi-iubiți mi-au înmânat câte un exemplar din carte, solemni, cu aere de înțelepți, și toți trei au fost părăsiți prompt. Dacă zic că nu vreau să citesc cartea, atunci nu vreau să citesc cartea. E ca regula mea despre dormitul, întotdeauna, cu lumina aprinsă.
   Îi spun fiecărui bărbat cu care mă culc că stau mereu cu lumina aprinsă și ei zic mereu ceva gen „O să am grijă de tine, iubito“, apoi încearcă să stingă lumina. Ca și cum aia aș fi vrut. Par cumva surprinși că eu chiar dorm, pe bune, cu lumina aprinsă.
   Am dezgropat Recolta Diavolului dintr-un teanc strâmb de cărți aflat într-un colț - o țin acolo din același motiv pentru care păstrez cutiile cu hârtiile familiei și alte mărunțișuri, fiindcă o să-mi trebuiască, poate, într-o zi și, chiar dacă eu nu le vreau, nu vreau nici să le ia altcineva.
   Pe prima pagină scria:
   Kinnakee, Kansas, în inima Americii, e o comunitate pașnică de fermieri unde lumea se cunoaște, merge împreună la biserică, unde oamenii îmbătrânesc laolaltă. Nu este însă impenetrabilă la răul lumii exterioare - și, în primele ore ale zilei de 3 ianuarie 1985, răul acesta a distrus trei membri ai familiei Day, într-un torent de sânge și groază. Povestea de față nu este doar cea a unei crime, ci una a adorării sângeroase a Diavolului și a răspândirii satanismului în toate ungherele Americii - până și prin locurile ce par sigure și prietenoase.
   Am încept să simt în urechi, ca un zumzet, sunetele acelei nopți: un icnet masculin, tare, un zgomot de gâtlej uscat. Țipetele ascuțite ale mamei. Loculîntunecat.
   M-am uitat la poza de pe copertă a lui Barb Eichel. Avea păr scurt și țepos, cercei care atârnau și un zâmbet sumbru. Biografia susținea că locuiește în Topeka, Kansas, dar asta fusese acum 20 și mai bine de ani.
   Trebuia să-l sun pe Lyle Wirth și să-i fac propunerea cu bani-contra-informații, dar nu eram gata să-l aud iarăși cum mă toacă la cap cu uciderea propriei mele familii. (Tu chiar crezi că Ben e vinovat!) Voiam să fiu capabilă să mă contrez cu el, nu să stau acolo bleagă, ca un cap sec care nu poate scoate nimic folositor. Ceea ce eram, de fapt.
   Am mai învârtit volumul în mâini, întinsă pe spate, sprijinită într-o pernă pusă în două, cu Buck supraveghindu-mă cu ochi întrebători de pisică, atent la orice eventuală mișcare înspre bucătărie. Barb Eichel îl descria pe Ben drept un „singuratic îmbrăcat în negru, izolat și furios“ și „obsedat de forma cea mai brutală a heavy metal-ului - numită black metal - cântece despre care se spune că n-ar fi nimic altceva decât invocări codate ale însuși Diavolului“ . Am căutat până am dat, evident, peste o referire la mine: „angelică, dar puternică“, „hotărâtă și întristată“, cu un „aer de independență greu de găsit și la copii care au de două ori vârsta ei“. Familia noastră fusese „fericită, harnică, ducându-și traiul curat, în aer curat“.
   Îhâm. Și totuși asta părea să fie cartea supremă despre crime, plus că, după toate vocile alea de la Clubul Omor care-mi spuneau că-s neghioabă, eram dornică să stau de vorbă cu cineva din afară care credea, la rândul ei, că Ben era vinovatul. Muniție cu care să-l înfrunt pe Lyle. Mi-am imaginat că număr pe degete faptele: asta, asta și aia demonstrează că voi, tăntălăilor, ați greșit, și că Lyle își desface buzele strânse, dându-și seama că, până la urmă, aveam dreptate.
   Dar tot eram dornică să-i iau banii, dacă voia.
   Neștiind de unde să-ncep, am sunat la informaţii în Topeka și, cel mai frumos moment norocos de pe lume, am căpătat numărul lui Barb Eichel. Tot în Topeka, tot în cartea de telefon. Destul de ușor.
   A ridicat receptorul la primul țâr, cu vocea voioasă și pițigăiată, asta până i-am spus cine eram.
   - O, Libby, m-am întrebat mereu dacă o să ne cunoaștem vreodată, a zis după ce-a scos din gâtlej un soi de eehhh. Ori dacă ar trebui să te caut. N-am știut, n-am știut...
   Mi-o închipuiam uitându-se prin cameră, rozându-și unghiile, agitată, una dintre femeile care se uită 20 de minute pe un meniu și tot intră în panică atunci când apare chelnerul.
   - Speram că am putea să vorbim despre... Ben, am început, neștiind cum să formulez.
   - Știu, știu, i-am scris câteva scrisori de scuze de-a lungul anilor, Libby. Doar că nu știu de câte ori pot să mai spun cât de rău îmi pare de afurisita, afurisita aia de carte.
   Neașteptat.
   Barb Eichel m-a invitat la prânz la ea. Voia să-mi explice totul personal. Nu mergea nicăieri cu mașina (aici am cam mirosit-o - pastile, avea aura cuiva care bagă prea multe pastile), așa că mai bine veneam eu la ea, mi-ar fi fost recunoscătoare. Din fericire, Topeka nu-i departe de Kansas City. Nu că aș fi fost prea încântată să merg - văzusem destul din el.
   Orașul, cândva, avusese o super clinică de psihiatrie, serios, era și un panou pe autostradă care zicea ceva gen „Bun venit în Topeka, în capitala psihiatrică a lumii!“ Orașul întreg forfotea de lunatici și terapeuți și fusesem dusă acolo când și când, cu camioneta, pentru a beneficia uneori de consiliere privilegiată în ambulator. Iuhuhu. Vorbeam despre coșmaruri, despre atacurile de panică, despre problemele cu furia.
   Prin anii adolescenței am vorbit de înclinațiile mele către agresiune fizică. Mie, una, mi se pare că întregul oraș, capitala statului Kansas, duhnește a balamuc.
   Citisem cartea lui Barb înainte să o pornesc spre ea, eram înarmată cu informaţii și întrebări. Și totuși siguranța mi-a cam fost înmuiată de cele trei ore care-mi trebuiseră ca să fac un drum de-o oră cu mașina. Prea multe viraje pe drumul greșit, înjurându-mă că n-aveam internet acasă, că nu fusesem în stare să descarc o hartă cu indicații. Nici internet, nici cablu TV. Nu-s bună la lucruri de genul: tunsori, schimbatul uleiului de motor sau vizitele la dentist. Când m-am mutat în căsuță, mi-am petrecut primele trei luni înfofolită în pături, fiindcă nu știam cum să pornesc gazul la centrală. Și mi-l tăiaseră de 3 ori în ultimii câțiva ani, fiindcă uneori nu mă pot nici măcar mobiliza ca să scriu un cec. Am probleme cu concentrarea.
   Am descoperit că locuința lui Barb, când am găsit-o în cele din urmă, era plicticoasă și domestică, un bloc decent de stuc pe care-l zugrăvise în verde-albicios. Liniștitor. O groază de clopoţei de vânt. A deschis ușa și s-a dat înapoi, ca și cum aș fi surprins-o. Avea aceeași freză ca și în poza de pe copertă, devenită acum o aglomerare țepoasă de gri, și purta ochelari ținuți de un șnur cu mărgele, genul pe care femeile mai în vârstă îl socotesc „original“. Era trecută de 50, iar ochii negri te țintuiau, bulbucați pe fața osoasă.
   - Ooo, hei, Libby! a gâfâit și, cât ai clipi, m-a și îmbrățișat.
   Am simțit cum un os de-al ei mă împunge tare în sânul stâng. Mirosea a paciuli și a lână.
   - Intră, intră.
   Un cățeluș lățos a apărut lipăind pe gresie și s-a apropiat de mine lătrând vesel. Un pendul a bătut ora.
   - O, sper că nu te deranjează, e un dulce, a zis privind câinele, care se gudura pe lângă mine.
   Nu suport câinii, nici măcar pe ăia mici și drăguți. Mi-am ținut mâna ridicată, evitând cu tot dinadinsul să-l mângâi.
   - Haide, Weenie, s-o lăsăm pe prietena noastră să mai respire, i-a gângurit Barb câinelui.
   Animalul, după ce-i auzisem numele, îmi plăcea și mai puțin.
   M-a pus să stau într-o cameră de zi ce părea împăiată: scaunele, sofaua, covorul, pernele, draperiile, totul era durduliu, rotunjor și acoperit cu straturi în plus de material. S-a fâțâit un pic încoace și-ncolo, vorbind peste umăr în loc să stea locului, întrebându-mă de două ori ce-aș vrea de băut. Știam, cumva, că avea să încerce să-mi vâre pe gât, în cană de lut, ceva ceai de rădăcini cu miros de noroi, care te făceau să pluteşti, ori vreun amestec de elixir de iasomie, așa că am cerut apă plată. Am căutat cu privirea sticle de băutură, dar n-am ochit niciuna.
   Totuși se înghițeau niște pilule pe-aici, asta sigur. Femeia se învârtea bezmetică, aidoma unui glonț ricoșat - bing, bang! - de parcă ar fi fost abțiguită cu ceva.
   A adus, pe niște tăvițe, sendvişuri. Apa mea era numai cuburi de gheață. Am isprăvit-o din două înghițituri.
   - Deci ce mai face Ben, Libby? a întrebat după ce, într-un târziu, s-a așezat.
   Dar își ținea tava alături. Asta-i permitea o retragere rapidă.
   - A, nu știu. Nu țin legătura cu el.
   Dar nu părea, de fapt, să asculte. Era reglată pe stația radio din capul ei. Niște jazz suav.
   - Evident, Libby, că mă simt foarte vinovată de contribuția mea la toate astea, deși cartea a ieșit după verdict, n-a avut de-a face cu asta, s-a grăbit să rostească. Și totuși am avut și eu o contribuție la iuțeala cu care s-a judecat. Așa erau timpurile. Tu erai așa de tânără, știu că nu mai ții minte, dar în anii ’80... I s-a spus Panica Satanică.
   - Ce-a fost asta?
   M-am întrebat de câte ori avea să-mi folosească numele în conversație. Părea genul.
  - Întreaga comunitate psihiatrică, poliția, justiția, întreaga tărășenie - credeau că toată lumea îl adoră pe Diavol. Era... la modă.
   S-a aplecat spre mine, cu cerceii bălăngănindu-se, frângându-şi mâinile.
   - Lumea chiar credea că există o rețea vastă de sataniști, era lucru obișnuit pe atunci. Un adolescent se poartă ciudat: e satanist. O fetiţă de grădiniţă vine acasă cu o vânătaie mai bizară sau zice ceva mai aiurit despre părțile ei intime: educatoarele ei sunt sataniste. Gen, mai ții minte, procesul de la școala pregătitoare McMartin? Amărâții ăia de învățători au avut de suferit cu anii până să se renunțe la acuzații. Panică satanică. A fost o poveste bună. Și am căzut și eu în plasa asta, Libby. Nu s-au pus
destule întrebări.
   Câinele a dat să mă adulmece. M-am încordat, sperând că Barb are să-l cheme de-acolo. N-a observat totuși, fiindcă ochii îi erau ațintiți spre o floarea-soarelui din sticlă, care reflecta lumina aurie a soarelui ce intra pe geamul aflat mai sus de mine.
   - Și, vreau să zic, povestea a ţinut, a continuat Barb. Recunosc acum, și mi-a luat un deceniu întreg, Libby, că am trecut cu vederea o sumedenie de probe care nu se potriveau cu teoria Ben-Satana, am ignorat chestii care săreau în ochi.
   - Cum ar fi?
   - Hm, cum ar fi că tu fuseseși clar pregătită de procurori, că nu erai nicicum un martor credibil, că psihiatrul pus să te - citez - „scoată din cochilie“ ți-a băgat vorbe în cap.
   - Domnul doctor Brooner?
   Mi-l aminteam pe doctorul Brooner.
   Un hipiot cu favoriți groși, cu nas mare și ochi mici - arăta ca un animal prietenos din cărțile cu poze.
   Era singura persoană, în afară de mătușă-mea Diane, de care-mi plăcuse în anul acela, și singura persoană cu care vorbisem despre noaptea aceea, de vreme ce Diane nu voia să audă aşa ceva. Doctorul Brooner.
   - Un șarlatan, a zis Barb și a chicotit.
   Eram pe cale să protestez, mă simțeam amenințată - femeia numai ce mă făcuse, în esență, mincinoasă în față, lucru adevărat, dar care tot mă călca pe nervi - însă a continuat.
   - Și alibiul tatălui tău? Iubita aia a lui? Sub nicio formă nu putea să țină. Omul n-a avut alibi real și datora multora o groază de bani.
   - Mama n-avea niciun ban.
   - Avea mai mult decât tatăl meu, crede-mă.
   O credeam. Tata mă trimisese odată la un vecin, ca să mă hrănească din milă, și-mi spusese să mă uit după mărunțiș pe sub pernele canapelei și să-i aduc lui ce găseam.
   - Și mai era urma de talpă de pantof întipărită în sânge, pe care n-a stat s-o deslușească nimeni. Însă, oricum, locul crimei era contaminat - alt lucru pe care l-am omis în carte. Au fost oameni care s-au plimbat pe-acolo toată ziua. A venit mătușa ta și a scos debarale întregi de zdrențe, haine și chestii pentru tine. Totul împotriva regulilor de procedură. Dar nu i-a păsat nimănui. Oamenii erau speriați. Și aveau un adolescent bizar, pe care nimeni nu-l plăcea din cale-afară, fără bani, care nu știa cum să se păzească și care, întâmplător, asculta heavy metal. E pur și simplu stânjenitor.
   Și-a luat seama.
   - E groaznic. O tragedie.
   - Ar putea ceva să-l scoată afară pe Ben? am întrebat, simţind că mă ia cu greaţă.
   Mă îmbolnăvea faptul că ea, care susținuse cu atâta siguranță vinovăția lui Ben, se răzgândise. La fel și faptul că întâlneam încă o persoană sigură că depusesem mărturie mincinoasă.
   - Păi încerci, nu? Cred că e aproape imposibil să se desfacă tot ce s-a făcut în anii ăștia - intervalul pentru un recurs s-a scurs. Ar trebui să încerce cu habeas corpus și asta-i... o să vă trebuiască niște probe beton, la momentul ăsta, ca să puneți așa ceva în mișcare. Ca, de pildă, niște probe ADN foarte convingătoare. Din păcate, familia ta a fost incinerată, așa că...
   - Bun, în regulă, mersi, am întrerupt-o simțind nevoia să mă duc acasă chiar în momentul acela.
   - Din nou, am scris cartea după verdict, dar dacă pot să te ajut cumva, să-mi spui, Libby. Am și eu partea mea de vină. Îmi asum responsabilitatea asta.
   - Ai făcut declarații, ai spus la poliție că nu crezi că Ben a făcut-o?
   - Păi, nu. Se pare că majoritatea au ajuns la concluzia asta, că nu Ben a fost vinovatul, cu mult timp în urmă, a zis Barb cu o voce ascuţită brusc. Presupun că tu ți-ai retras oficial mărturia, nu? Cred că asta ar fi de mare ajutor.
   Aștepta să zic mai multe, să-i explic de ce venisem s-o văd acum. Să-i spun, da, cum să nu, că Ben era nevinovat și că aveam de gând să repar totul. Stătea acolo, privindu-mă, mâncându-și prânzul, mestecând cu deosebită grijă fiecare îmbucătură. Am luat și eu sendvișul - cu castravete și humus - apoi l-am pus la loc lăsând o urmă de policar în pâinea umedă. Încăperea era mărginită de rafturi de cărți, dar cărțile erau doar manuale de dezvoltare perso- nală. Primeşte lumina soarelui!; Haide, haide, fato!; Nu te mai pedepsi; Ridică-te și stai dreaptă; Fii cel mai bun prieten al tău; Mergi înainte spre mai bine! Și-o țineau tot așa, o avalanșă de titluri voioase și țipătoare. Cu cât citeam mai mult, cu atât mai nasol mă simțeam. Ierburi de leac, gândire pozitivă, iertare de sine, cum să trăiești cu greșelile. Avea chiar și o carte care o învăța cum să nu mai întârzie. N-am încredere în cărțile astea de autoperfecționare.
   Cu ani în urmă, am plecat dintr-un bar cu un prieten de-al unui prieten, un tip drăguț, de treabă, tuns scurt, normal, cu apartament prin împrejurimi. După sex, după ce-a adormit, am început să-mi bag nasul prin lucrurile lui și-am descoperit că avea biroul plin cu bilețele adezive:
   Nu-ți face griji pentru lucruri neimportante, asta nu-i ceva important. Dacă am înceta să ne străduim să fim fericiți, ne-am distra de minune. Bucură-te de viață - nimeni nu scapă viu din ea. Lasă grijile și fii fericit.
   Toată chestia aia plină de speranță forţată a fost, pentru mine, mai înfricoșătoare decât dacă aș fi găsit o movilă de cranii cu părul încă pe ele. Am zbughit-o ca din pușcă, cu chiloții îndesați într-o mânecă.
   Nici cu Barb n-am mai stat mult. Am plecat cu promisiunea de a o suna curând și cu un prespapier albastru, în formă de inimă, pe care i-l furasem de pe o măsuţă.

   2 ianuarie 1985, 9:42 a.m.

   Chiuveta era mânjită cu o crustă vineție, rămasă de la vopsitul părului lui Ben.
  Așadar, cândva pe parcursul nopții se încuiase în baie, se pusese pe capacul vasului de toaletă și citise instrucțiunile de pe ambalajul vopselei de păr. Îl găsise la gunoi. Ambalajul avea pe el poza unei femei cu buze roz-deschis și păr negru-tăciune, tuns bărbăteşte. Se întrebă dacă furase cumva vopseaua. Nu și-l putea imagina pe Ben, pe Ben-privire-n-pământ, punând un tub cu vopsea pe tejgheaua magazinului. Deci îl șterpelise. Apoi, în miez de noapte, fiul ei, de unul singur, măsurase, combinase și se dăduse pe cap cu soluția.
   Stătuse apoi, cu chimicalele acelea ca nămolul în păr, și așteptase.
   Toată povestea o făcea nespus de tristă. Ideea că, în casa asta de femei, băiatul ei își vopsise părul noaptea, singur. Sigur, era o prostie să fi crezut că i-ar cere ei ajutorul, însă chestia în sine, făcută fără niciun complice, părea tare singuratică.
   Sora mai mare a lui Patty, Diane, îi făcuse găuri în urechi lui Patty, în baie, acum două decenii. Patty încălzise un ac de siguranță cu o brichetă ieftină, iar Diane despicase un cartof și-i lipise miezul rece și ud în spatele urechii. Îi răciseră lobul cu un cub de gheață, iar Diane - țin-te bine, nu mișcaaa - înfipsese acul în carnea ca de cauciuc a lui Patty. La ce le trebuise cartoful? Ca să nu rateze ținta sau așa ceva. După prima ureche, pe Patty o apucase teama și se lăsase moale pe marginea căzii, cu vârful boldului încă ieșindu-i din lobul urechii. Diane, intensă și neclintită într-o cămașă groasă de lână, se apropiase atunci cu un al doilea ac de siguranță. „Îndată se termină, doar nu poți rămâne numai cu unul, P.“
   Diane, cea care se ținea de treabă, fiindcă lucrurile nu trebuiau abandonate, nici din cauza vremii, nici de lene, nici pentru o ureche care zvâcnea, ori fiindcă se topise gheața sau i se speriase sora mai mică.
   Patty își prinse între degete cerceii de aur. Cel stâng nu stătea chiar în mijloc, era vina ei fiindcă se foise în ultima secundă. Dar erau acolo, însemne gemene ale curajului adolescentin, și făcuse asta cu sora ei, după cum tot cu ea se dăduse întâia oară cu ruj sau prinsese cu cleme elastice tampoanele cât un scutec de mari, cam prin 1965. Unele lucruri nu erau menite să fie făcute de unul singur.
   Turnă detergent în chiuvetă și începu să frece, iar apa se făcu de un verde-tulbure. Diane avea să treacă pe acolo în curând. Mereu apărea pe la mijlocul săptămânii, dacă era „cu mașina“, adică felul ei de a face ca acei 50 de kilometri până la fermă să pară că țin de drumurile firești ale zilei. Diane avea să se distreze cu noua pățanie a lui Ben. Când Patty era îngrijorată de școală, profesori, fermă, Ben, căsnicia ei, copii, ferma (și după 1980 fusese mereu, mereu, mereu ferma), tânjea după Diane ca după o băutură tare. Diane, așezată într-un șezlong în garajul lor, fumând un șir de țigări, avea să o declare pe Patty o prostănacă și s-o invite să se liniștească. Grijile vin și fără să le cauți cu lumânarea. Pentru Diane, grijile erau întotdeauna niște ființe aproape concrete, creaturi cu degete rășchirate care trebuiau izgonite pe dată. Diane nu-și făcea griji, alea erau pentru femei mai slabe de înger.
   Însă Patty nu-și putea găsi liniștea. Ben devenise, în ultimul an, tare distant, se transformase în puștiul ăsta ciudat, încordat, care se zăvora în cameră și tropăia pe muzică ce făcea pereții să se zguduie, cu cuvinte mugite și țipate auzindu-se de pe sub ușă. Cuvinte îngrijorătoare.
   La început nu se obosise să asculte, muzica în sine era atât de urâtă, atât de violentă, dar într-o zi venise mai devreme din oraș, când Ben credea că nu-i nimeni acasă, și se oprise lângă ușa lui să asculte mugetele:
   Nu sunt uman,
   Sunt fiul lui Satan,
   Sunt doar un trup golit,
   Diavolul sufletul mi-a răpit.
   Înregistrarea continua, apoi venea din nou refrenul, incantația răgușită: nu sunt uman, sunt fiul lui Satan, sunt doar un trup golit, Diavolul sufletul mi-a răpit.
   Și iarăşi. Și iarăși. Iar Patty își dăduse seama că Ben stătea lângă disc, cobora acul și punea din nou și din nou cuvintele acelea, ca pe o rugăciune.
   O voia pe Diane. Acum. Diane, tolănită pe canapea ca un urs prietenos, într-una dintre cămășile ei vechi de flanel, trei la număr, mestecând acum gumă cu nicotină, i-ar aminti cum apăruse Patty acasă într-o rochiță scurtă și ai ei mai să se sufoce, de parcă ar fi fost o cauză pierdută. „Dar nu erai, nu-i așa? Erai și tu o copilă. La fel și el“. Și ar pocni din degete, pac, ca și cum ar fi fost așa de simplu.
   Fetele dădeau târcoale pe la ușa băii - acolo aveau să fie când ieșea, așteptând-o. Știau, din felul în care freca Patty chiuveta, boscorodind, că se mai întâmplase ceva rău și încercau să-și dea seama dacă era un moment de lacrimi sau unul de mustrări. Când Patty plângea, le făcea invariabil să plângă pe cel puțin alte două dintre fete, iar dacă cineva dădea de belea, întreaga casă se umplea de emanații de vinovăție. Femeile Day erau definiția însăși a mentalității de gloată. Și mai erau și la o fermă doldora de furci.
   Se clăti pe mâini, crăpate, roșii și bătătorite, și-și aruncă o privire în oglindă, asigurându-se că n-are ochii umezi. Avea 32 de ani, însă arăta cu 10 mai mult. Avea o frunte încrețită ca un evantai din hârtie și laba gâștei i se întindea pe la colțurile ochilor. Părul roșu îi era presărat cu fire albe, sârmoase, și era slăbănoagă la modul neplăcut, numai monturi și oase ieșite în afară, de parcă ar fi înghițit un raft întreg de fierătanii: ciocane, gogoloaie de naftalină, ba și vreo câteva sticle vechi. Nu arăta ca genul de persoană pe care ți-ar veni s-o îmbrățișezi și, de fapt, copiii nu se lipeau niciodată de ea.
   Lui Michelle îi plăcea să-i pieptene părul (nerăbdătoare și agresivă, cum făcea Michelle majoritatea lucrurilor), iar Debby se sprijinea în ea dacă stăteau amândouă în picioare (așa într-o doară, cum îi era lui Debby felul).
   Biata Libby aproape că n-o atingea defel, decât dacă o durea tare ceva, și nu degeaba. Corpul lui Patty, fusese atât de trudit, că pe la douăzeci și ceva de ani până și sfârcurile le avea osoase; o trecuse aproape imediat, pe Libby, pe biberon.
   În baia strâmtă nu era dulăpior (ce-avea să se facă atunci când ajungeau la liceu fetele, o singură baie la patru femei, și pe unde-avea să fie Ben atunci? Și-l imagină fulgerător, nefericită, într-o cameră de motel, singur cuc într-un talmeș-balmeș băiețesc de prosoape pătate și lapte acrit), așa că ținea câteva obiecte de toaletă pe marginea chiuvetei. Ben trântise toate recipientele într-un ungher - deodorantul cu vaporizator, spray-ul de păr, o cutiuță cu pudră de talc pe care nu-și amintea să o fi cumpărat. Erau pătate cu același violet care murdărise chiuveta. Le curăță de parcă ar fi fost de porțelan. Patty nu era gata de încă un drum la drogherie. Făcuse cu mașina o tură până la Salina, cu o lună în urmă, plină de voie bună, ca să-și cumpere niște chestii de înfrumusețare: cremă de față, loţiune de păr, ruj. Avusese o bancnotă de 20 împăturită în buzunar doar pentru drumul ăsta.
   Răsfăț curat. Însă doar numărul covârșitor de opțiuni când venise vorba despre crema de față - hidratare, contra ridurilor, cu protecţie solară - o copleșise. Puteai să cumperi ceva hidratant, apoi însă era nevoie și de un demachiant pe potrivă, apoi mai era ceva numit tonic, și până să ajungi la crema de noapte se și duceau pe copcă cincizeci de dolari. Ieșise din magazin cu mâna goală, simțindu-se umilită și neghioabă.
   „Ai patru copii, nimeni nu se așteaptă să arăți ca o floricică“, fusese replica lui Diane.
   Dar, din când în când, voia și ea să arate ca o floricică. Cu luni în urmă, Runner se întorsese, ca picat din cer, cu față bronzată, ochi albaștri și povești despre vase de pescuit din Alaska și despre curse de mașini din Florida. Se oprise pe treptele de la intrare, cu blugii lălâi și murdari, defel tulburat de faptul că nu mai auziseră nimic de el în trei ani și că nu le trimisese, în toată vremea, nicio para chioară. Întrebase dacă poate să se oploșească pe-acolo până-și găsește un rost - era, cum altfel, falit complet, deși-i întinsese lui Debby o cutie de cola caldă, băută pe jumătate, cu aerul că îi făcea cine știe ce dar minunat. Runner se jurase că are să repare lucruri pe la fermă și c-o să păstreze totul platonic, dacă așa voia ea.
   Era vară pe-atunci și-l lăsase să doarmă pe canapea, unde dădeau năvală peste el fetele, dimineața, în vreme ce zăcea lățit acolo, puturos, în niște boxeri rupți, cu coaiele jumătate pe-afară.
   Le încântase pe fete - le zicea păpușel, îngeraș - ba chiar și Ben îl urmărise atent, vânând interacțiuni, în treacăt, ca un rechin. Runner nu prea intrase în contact cu Ben, însă încercase să glumească cu el, să fie prietenos. Îl socotea în rândul bărbaților, ceea ce era bine, și zicea chestii gen „Asta-i treabă de bărbat“, făcându-i lui Ben cu ochiul. După a treia săptămână, Runner apăruse cu o veche canapea extensibilă în camionetă și sugerase să fie lăsat să-și facă veacul în garaj. Păruse în regulă. O ajuta cu vasele și-i deschidea ușile. O lăsa pe Patty să bage de seamă că se uita la fundul ei, prefăcându-se apoi stânjenit. Schimbaseră un sărut înecat în fum într-o noapte, când venise la el cu așternuturi curate, și se năpustise îndată asupra ei - o apucase de cămașă, o lipise de perete, începuse s-o tragă de păr. Îl îmbrâncise, îi zisese că nu-i pregătită, încercase să zâmbească. El se mohorâse și scuturase din cap, măsurând-o de sus și până jos, cu buzele pungite. Când se dezbrăcase ca să se culce, simțise mirosul de nicotină în locul de unde o înșfăcase, ceva mai jos de sâni.
   Bărbatul mai zăbovi 3 luni, aruncându-i priviri piezișe, apucându-se de treburi și lăsându-le pe jumătate făcute. Când îi ceruse să plece, într-o dimineață, la masă, o numise cățea ticăloasă, aruncase în ea cu un pahar, lăsând pete de suc pe tavan. După plecarea lui, descoperise că-i furase 60 de dolari, două sticle de tărie și o casetă de bijuterii care, avea să descopere el cât de curând, n-avea nimic în ea. Se mutase la o cabană părăginită, la vreun kilometru jumătate mai încolo - fumul se vedea ieșind pe coș necontenit, singura formă de căldură.
   Auzea, uneori, focuri de armă în depărtare, zgomotul gloanțelor trase drept în sus.
   Și asta avea să-i fie ultima idilă cu bărbatul care era tatăl copiilor săi. Era vremea, acum, pentru mai multă realitate. Patty își potrivi părul, uscat și alandala, pe după urechi. Apoi deschise ușa. Michelle stătea pe podea, chiar în fața ei, prefăcându-se că cercetează scândurile cu privirea. O măsură pe Patty de după lentilele cu tentă gri ale ochelarilor.
   - Ben are belele? întrebă. De ce-a făcut asta? Cu părul?
   - Probleme de adolescent, așa cred, zise Patty, și chiar când Michelle trase o gură mare de aer - întotdeauna trăgea aer în piept înainte să spună ceva, propozițiile îi erau șiruri iuți și dese de cuvinte care ieșeau necontenit până ce simțea iarăși nevoia să respire - pe alee se auzi o mașină.
   Aleea de acces era lungă, dacă porneai pe ea mai dura un minut până să ajungi. Cumva, Patty știu că nu-i sora ei, chiar dacă fetele țipau Diane! Diane! deja, de-ți spărgeau urechile, dând fuga la fereastră ca să se uite.
   Aveau să ofteze încetișor, cu tristețe, după ce-și dădeau seama că nu era totuși Diane. Patty știa, fără să-și dea seama, că era Len, ofițerul ei de credit. Până și motorul mașinii lui scotea un zumzet posesiv. Len Lipitoarea Lacomă. Se tot războia cu el încă din 1981. Runner plecase deja pe-atunci, anunțând că viața asta nu era pentru el, uitându-se împrejur de parcă al lui ar fi fost locul ăsta, nu al ei, al părinților ei și al bunicilor ei.
   Nu făcuse decât să se însoare cu ea și s-o ducă la ruină. Bietul Runner, era dezamăgit după visele atât de mărețe din anii ’70, când oamenii chiar credeau că te poţi îmbogăţi din lucratul pământului. (Ha, pufni tare, acolo, în bucătărie, gândindu-se la asta, închipuie-ți numai!) Ea și cu Runner preluaseră ferma de la părinții ei, în ’74. Era o mare chestie, mai mare chiar decât măritișul ei sau nașterea primului copil. Nimic din cele de mai sus nu-i scosese dintr-ale lor pe părinții ei atât de drăguți și potoliți - Runner duhnea încă de pe-atunci a belele, dar, binecuvântați fie, o vorbă nu scoseseră împotriva lui.
   Când, la 17 ani, le zisese că rămăsese borțoasă și c-or să se ia, spuseseră doar oh. Uite-așa. Dar era prea de ajuns.
   Patty avea o poză încețoșată din ziua în care preluaseră ferma: părinții ei, țepeni și mândri, zâmbind cu timiditate înaintea aparatului de fotografiat, și ea cu Runner, cu rânjete triumfătoare și clăi de păr, incredibil de tineri, cu o sticlă de șampanie. Părinții ei nu mai băuseră șampanie până atunci, dar merseseră la oraș și luaseră o sticlă pentru ocazia respectivă. Închinaseră folosind borcane vechi de peltea.
   Lucrurile se stricaseră repede și Patty nu putea să dea vina, în întregime, pe Runner. Pe-atunci toată lumea credea că valoarea pământului are să urce până la cer - nu se mai fabrică din ăsta! - așa că de ce să nu cumpere terenuri mai mult, mai bun, tot timpul? Pune uluc lângă uluc - era un strigăt de luptă. Fii agresiv, fii curajos. Runner, cu visele lui mărețe și fără s-aibă habar de nimic, o mânase la bancă - cu o cravată de culoarea șerbetului de lămâie verde, groasă ca o plapumă - și-o tot suciseră și învârtiseră ca să capete un împrumut. Și se aleseseră cu dublul sumei pe care-o ceruseră. N-ar fi trebuit să ia banii, poate, însă cel care li-i împrumutase zisese nicio grijă, sunt vremuri de creștere galopantă.
   Ni-i dau ca pe nimica! urlase Runner și una-două aveau un tractor nou și o semănătoare pe 6 rânduri, când și cea pe patru rânduri era bună. Și, în mai puțin de un an, apăruseră o secerătoare vopsită în roșu lucios și o combină John Deere nouă. Vern Evelee, cu terenul lui respectabil de două sute de hectare mai jos de ei, își făcuse un obicei din a aduce vorba despre orice lucru nou pe care-l ochea pe proprietatea lor, mereu cu o ridicătură ușoară din sprânceană. Runner cumpărase și mai mult pământ, apoi o barcă de pescuit, și când Patty îl întrebase era sigur, era sigur de toate astea? se întunecase la față și începuse să urle la ea cât îl doare pe el lipsa ei de încredere. Apoi, deodată, se dusese totul naibii, parcă ar fi fost o glumă. Carter și embargoul la grâul exportat rușilor (luptați cu comuniştii, uitați de fermieri), dobânde de 18 procente, prețul la combustibil crescând ușor, apoi săltând de-a binelea, bănci în faliment, țări de care abia dacă auzise - Argentina - devenind deodată competitive pe piață. Concurând cu ea, din micul Kinnakee, Kansas. Câțiva ani proști și se terminase cu Runner. Nu-l iertase pe Carter - auzeai numai de Carter din gura lui.
   Se așeza cu câte o bere la televizor și se uita la veștile proaste, se uita la dinții aceia mari, ca de iepuroi, și ochii i se făceau sticloși, ajunsese atât de plin de ură încât aveai impresia că Runner chiar îl știe pe tipul ăla de undeva.
   Runner îl învinuia deci pe Carter, iar ceilalți din orășelul acela infect o învinuiau pe ea. Vern Evelee țâțâia ori de câte ori o vedea, rușine-să-ți-fie. Fermierii care nu se duseseră la fund n-aveau niciodată pic de compasiune, se uitau la tine ca și cum te-ai fi jucat gol în zăpadă și-ai fi vrut, apoi, să-ți ștergi de ei nasul plin de muci.
   Vara trecută, de pildă, unui fermier de pe lângă Ark City i se stricase basculanta. Mașinăria turnase peste el două tone de grâu. Fermierul, un bărbat solid, se înecase în cereale. Se sufocase înainte să apuce să-l scoată cineva, ca și cum s-ar fi afundat în nisip. Și toți din Kansas se arătaseră nespus de triști - regretau accidentul stupid - până ce descoperiseră că ferma omului era pe ducă. Apoi, dintr-odată, trecură la: Ei bine, ar fi trebuit să fie mai atent.
   Un-doi se și întorseseră împotriva lui, a amărâtului ăluia mort cu plămânii plini de recolta proprie.
   Bing-bang și uite-l pe Len, cum se temuse, întinzându-i căciula de lână lui Michelle, paltonul voluminos lui Debby, ștergându-și grijuliu pantofii fără șireturi, prea noi, prea lucioși. Ben nu i-ar fi avut la inimă, își spuse. Ben își petrecea ore întregi boțindu-și tenișii prea noi, lăsându-le pe fete să calce peste ei pe rând, asta demult, când le mai îngăduia pe fete în preajmă. Libby se uită chiorâş la Len, de pe sofa, apoi se întoarse iarăși spre televizor. Libby o iubea pe Diane, iar omul ăsta nu era Diane, omul ăsta care-o păcălise să se ducă la ușă, unde-ar fi trebuit să fie Diane.
   Len nu zicea niciodată bună pe post de salut, ci-i ieșea ca un iodler, bu-u-năă, iar Patty era, de fiecare dată, neplăcut surprinsă, fiindcă i se părea că sună teribil de ridicol. Își țipă și acum salutul, pășind pe hol, și ea trebui să se strecoare iarăși în baie pentru un moment, să înjure scurt, apoi să-și atârne la loc zâmbetul pe buze. Len o îmbrățișa întotdeauna, lucru pe care era destul de sigură că nu-l făcea cu ceilalți fermieri care aveau nevoie de serviciile sale. Deschise așadar brațele și-l lăsă să-și facă damblaua, iar el o reținu în brațe o clipă mai mult parcă, cu mâinile pe amândouă coatele ei. Îl și auzi scoțând un sunet rapid, ca de supt, ca și cum ar fi adulmecat-o.
   Duhnea a cârnat și a dropsuri mentolate. Cândva, Len avea să se dea la ea pe bune, obligând-o să ia o decizie reală. Iar jocul ăsta era așa de jalnic, că mai c-o apuca plânsul. Vânătorul și vânatul, dar era ca într-o emisiune cu animale sălbatice de doi bani: el un coiot jigărit, cu trei picioare, iar ea un iepuraș ostenit, șchiopătând. Deloc magnific.
   - Ce mai face fata mea de la fermă? zise.
   Era de la sine înțeles, între ei, că încercările ei de a se ocupa singură de fermă erau un soi de glumă. Și, își zicea Patty, în momentul ăsta chiar așa ajunsese, o glumă.
   - A, și eu cu ale mele, răspunse Patty.
   Debby și Michelle se retraseră spre dormitor. Libby pufni de pe canapea. Ultima oară când venise până aici, cu câteva săptămâni înainte, avuseseră o licitație cu strigare, iar alde Day văzuseră, la geam, cum vecinii lor cumpără, pe sume mici, tot mai mici, chiar echipamentul care le trebuia ca să țină ferma pe linia de plutire. Michelle și Debby începuseră să se foiască, fiindcă-și văzuseră niște colege de școală, fetele Boyler, aduse de-ai lor ca și cum ar fi venit la picnic, învârtindu-se prin fermă. Noi de ce nu putem ieși? se smiorcăiseră fetele, frângându-se în gesturi rugător-furioase, uitându-se cum fetele Boyler se dau cu rândul în leagănul făcut din roată de camion - n-aveau decât să-l cumpere și pe ăla, până la urmă. Patty le tot spusese: Ăia de-afară nu-s prietenii noștri. Cei care le trimiseseră felicitări de Crăciun pipăiau acum plugurile și discurile, toate formele acelea contorsionate, curbate, și ofereau, cu jumătate de gură, jumătate din preț.
   Vern Evelee luase semănătoarea pe care păruse la început s-o disprețuiască atât, făcându-l pe licitator, de fapt, să scadă
din prețul de pornire. Necruțător. Se întâlnise cu Vern după o săptămână, la magazinul agricol. Vern, cu ceafa devenită roz, îi întorsese spatele. Se ținuse după el și-i țâțâise a rușine-să-ți-fie în ureche.
   - Măi, da’ ceva miroase bine pe-aici, zise Len, aproape cu ranchiună. De parcă cineva a luat o masă pe cinste.
   - Clătite, zise ea și înclină din cap.
   Te rog, nu mă face să te-ntreb de ce-ai venit. Te rog, de data asta măcar, spune de ce-ai venit.
   - Pot să mă așez? spuse bărbatul și se proțăpi pe sofa lângă Libby, cu brațele țepene. Asta care-i? întrebă cercetând-o.
   Len se întâlnise cu fetele de cel puțin zece ori, dar tot le încurca între ele și nici vorbă să le țină minte numele.
   Odată îi zisese lui Michelle „Susan“.
   - Ea e Libby.
   - Are părul roșu, ca maică-sa.
   Da, avea. Patty nu se putu convinge să spună tare vorbele politicoase. Cu cât Len o lungea mai mult, cu atât mai neplăcut îi era, iar stânjeneala i se transforma în teroare. Avea, de-acum, puloverul umed la spate.
   - Irlandezii sunt roșcaţi, nu? Sunteți irlandezi?
   - Germani. Numele meu de fată a fost Krause.
   - A, ca să vezi. Fiindcă Krause înseamnă creț, nu roșcat. Și nu prea aveți părul creț. Poate un pic ondulat. Și eu sunt german.
   Mai avuseseră și înainte conversația asta, fiindcă întotdeauna era una din două. În cealaltă variantă, Len spunea ce glumă bună, numele ei de fată fiind Krause, la fel ca și compania ce făcea utilaje agricole, păcat că nu erau rude cu ei, haha. Ambele versiuni o făceau să se simtă încordată.
   - Bun, cedă ea în cele din urmă. S-a întâmplat ceva rău?
   Len păru dezamăgit că schimbă direcția conversației. O privi încruntat, de parcă i s-ar fi părut o mojicie.
   - Eh, acuma că ai adus vorba, da. Mă tem că ceva nu-i deloc în regulă. Am vrut să vin personal și să-ți spun. Vrei să vorbim undeva mai deoparte? zise arătând cu bărbia spre Libby și făcând ochii mari. În dormitor sau undeva?
   Len avea burtică. Se vedea în josul curelei, perfect rotundă, ca o sarcină aflată la început. Nu voia să intre cu el în dormitor.
   - Libby, vrei să te duci să vezi ce fac surorile tale? Trebuie să vorbesc cu dl Werner.
   Libby oftă și se prelinse agale de pe canapea: picioare, fund, spinare, de parcă ar fi fost din clei. Atinse podeaua, se rostogoli de vreo câteva ori, se târî puțintel, apoi, în cele din urmă, se ridică în picioare și se strecură pe coridor.
   Patty și Len se priviră, apoi el își mușcă buza de jos și dădu din cap.
   - Vor să te execute silit.
   Patty simți că i se strânge stomacul. Nu avea chef să stea jos în fața omului ăstuia. Nu voia să plângă.
   - Ce putem face?
   - Mi-e teamă că nu mai avem nicio altă opțiune. I-am reținut cu 6 luni mai mult decât ar fi trebuit. Chiar mi-am riscat slujba, fată de fermă, zise zâmbindu-i, cu mâinile încleștate pe genunchi.
   În camera de alături începu să scârțâie salteaua și Patty știu că Debby țopăia pe pat; era jocul ei preferat să sară de pe un pat pe altul în camera fetelor.
   - Patty, singurul fel de-a rezolva e cu bani. Acum. Dacă vrei să păstrezi locul ăsta. Trebuie să împrumuți, să ceri sau să furi. A trecut vremea mândriei. Deci: cât de mult vrei ferma asta?
   Salteaua scârțâi și mai tare. Patty simți cum i se frământă ouăle din stomac. Len continua să zâmbească.

Acum

      După ce capul maică-mii a fost zburat și corpul aproape despicat cu toporul, lumea de prin Kinnakee a început să se întrebe dacă nu cumva era curvă.
   La început se întrebaseră, apoi presupuseseră, apoi devenise de la sine înțeles. Apăreau mașini în fața casei, la ore târzii din noapte, ziceau oamenii. Se uita la bărbați cum se uită curvele. În situații din astea, Vern Evelee remarca întotdeauna că ar fi trebuit să-și vândă semănătoarea încă din 1983, de parcă asta ar fi fost o dovadă că se prostitua. Hai să dăm vina pe victimă, sigur că da. Însă zvonurile căpătaseră greutate: toată lumea avea un prieten care avea un văr care avea un prieten care i-o trăsese maică-mii.
   Cu toții aveau dovezi: ziceau de o aluniță pe interiorul coapsei ei, despre o cicatrice pe fesa dreaptă. Nu cred că pot fi adevărate poveștile astea, dar, ca și în privința altor lucruri din copilărie, nu pot nici să fiu sigură. Cât poți să ții minte de când aveai șapte ani? Pozele cu mama nu scot la iveală chipul unei dezmățate. În adolescență, cu părul țâșnindu-i din coadă precum artificiile, era întruchiparea unei persoane drăguțe, genul care-ți amintește de o vecină sau de o bonă care ți-a plăcut de la bun început. După 20 de ani, cu unul, doi sau patru copii în cârcă, zâmbetul i se lărgise, dar părea mai chinuit, și mereu trăgea de ea vreunul dintre noi.
   Mi-o închipui asediată continuu de copiii ei. Cât atârnam, simpla noastră greutate. De la treizeci de ani încolo nu mai sunt prea multe fotografii cu ea. În puținele care există o vezi zâmbind ascultătoare, unul din zâmbetele acelea fă-odată-afurista-de-poză care dispar îndată ce se declanșează blițul. Nu m-am mai uitat la ele de ani buni.
   Cândva le prefiram neîncetat printre degete, îi studiam hainele, expresia, ce se mai vedea pe fundal. Căutam indicii: a cui e mâna aceea de pe umărul ei? Unde e? Cu ce ocazie? Prin adolescență le-am pus bine, le-am băgat la cutie cu celelalte lucruri.
   Mă uitam acum la cutiile ghemuite de sub casa scării, umile. Mă pregăteam să mă reîntâlnesc cu familia.
   Dusesem la Clubul Omor biletul lui Michelle fiindcă nu mă înduram, de fapt, să deschid cutiile, așa că băgasem mâna printr-un colț, pe unde banda adezivă slăbise, și pe asta pusesem mai întâi mâna, ca într-un joc de bâlci, jalnic. Dacă aveam să continui, dacă urma să încep să mă gândesc din nou la crime, după toți anii ăștia în care îmi dădusem toată silința să fac exact contrariul, trebuia să mă pot uita la obiectele alea de gospodărie fără să intru în panică: teul nostru vechi de metal, care suna ca zurgălăii dacă-l învârteai destul de repede, cuțite îndoite și furculițe care fuseseră băgate în gurile alor mei, o carte sau două de colorat, cu margini creionate ferm, dacă era a lui Michelle, și cu mâzgăleli orizontale plictisite dacă era a mea.
   Uită-te la ele, lasă-le să fie niște obiecte și atât. Apoi decide-te ce să vinzi.
   Pentru Ciudații de la Club Omor, obiectele cele mai dorite din casa Day nu sunt disponibile. Pușca de vânătoare care-a omorât-o pe mama - pușca ei pentru rațe - e vârâtă în vreun fișet cu probe, împreună cu toporul nostru din raftul de scule. (Alt motiv pentru care a fost condamnat Ben: armele proveneau de la noi din casă. Ucigașii din afară nu apar la o casă adormită cu mâinile goale, sperând să găsească niște arme ale crimei pe potrivă.) Am mai încercat să-mi închipui toate chestiile - toporul, pușca, așternuturile pe care a murit Michelle. Oare erau împreună toate obiectele alea însângerate, lipicioase, oare conspirau în vreo cutioaie? Oare le curățaseră? Dacă deschideai cutia, ce miros avea să iasă de-acolo? Țin minte mirosul ăla pătrunzător, de pământ mucegăit, la câteva ore după crime - era mai rău acum, oare, după atâția ani de putreziciune?
   Fusesem, odată, la Chicago, văzusem obiecte rămase de la moartea lui Lincoln: șuvițe de păr de-al lui; fragmente de proiectil; patul prăpădit, cu cadru, în care murise; salteaua rămasă cu adâncitură pe mijloc, de parcă ar fi știut cum să-i păstreze forma ultimă. Am ajuns să dau fuga la baie și să-mi lipesc fața de ușa rece a cabinei ca să nu leșin.
   Cum ar fi arătat casa Day a morții dacă adunam toate relicvele și cine-ar fi venit să o vadă? Câte șuvițe murdare de sânge de-ale mamei ar fi în vitrină? Ce s-a ales de pereții ăia murdăriți cu cuvinte pline de ură când ne-au dărâmat casa? Am putea culege un braț de papură înghețată din locul în care am stat ghemuită atâtea ore? Sau să expunem căpețelul meu de deget degerat? Ori cele trei pe care mi le-au tăiat de la picior?
   Am întors spatele cutiilor - încă nu eram în stare s-o fac - și m-am așezat la un pupitru care-mi ținea loc de masă pentru mâncat. Primisem prin poștă un pachet de cadouri nebunești de la Barb Eichel. O casetă video, cam din 1984, cu titlul Amenințare la adresa inocenței; Satanismul în America; un vraf de articole din ziare, prinse cu o agrafă, care acopereau subiectul crimelor; câteva instantanee cu Barb lângă tribunalul unde se ținea procesul lui Ben; un manual flendurit, intitulat Familia din închisoare: Treci dincolo de gratii!
   Am scos agrafa și am pus-o în ceșcuța cu agrafe din bucătărie (nimeni n-ar trebui să cumpere vreodată agrafe de birou, stilouri, chestii din astea folosite la scris pe care le poți căpăta gratis). Am băgat apoi caseta video în aparatul meu venerabil. Clic, vâj, trosc. Imagini cu pentagrame și oameni-țap, cu trupe rock urlând și morți arătați fulgerător pe ecran. Un bărbat cu o chică frumoasă, dată cu fixativ, mergând de-a lungul unui perete cu grafitti și explicând că „Acest material video te va ajuta să-i identifici pe sataniști, ba chiar să fii atent și la semne că cei pe care-i iubești ar putea să cocheteze cu un pericol foarte real“. Bărbatul interoga predicatori, polițai, ba chiar și niște „sataniști reali“. Cei mai puternici doi sataniști erau încondeiați cu negru pe la ochi, aveau robe negre și pentagrame la gât, însă ședeau în sufragerie la ei, pe o canapea ieftină din velur, iar pe dreapta se vedea bucătăria, cu un frigider galben care bâzâia pe un linoleum voios. Mi-i puteam imagina, după interviu, dând iama prin frigider după salată de ton și cola, încurcându-se în mantale.
   Am oprit filmul chiar când prezentatorul îi îndemna pe părinți să scotocească prin camerele copiilor după figurine de supereroi și table de spiritism.
   Tăieturile din ziare erau la fel de nefolositoare, și habar nu aveam ce se aștepta Barb să fac cu fotografiile ei. M-am așezat înfrântă. Și leneșă. Aș fi putut să mă duc până la bibliotecă și să caut ca lumea. Aș fi putut să-mi pun și eu net încă de acum trei ani, când zisesem c-o s-o fac. Dar nu mai păreau, acum, opțiuni viabile - una-două oboseam - așa că l-am sunat pe Lyle.
   A răspuns de la primul țâr.
    Heeei, Libby, a zis. Voiam să te sun. Chiar voiam să-mi cer scuze pentru săptămâna trecută, gen. Cred că te-ai simțit pusă la colț și nu asta ar fi trebuit să se-ntâmple.
   Fain discurs.
   - Da, a fost al dracului de nasol.
   - Cred că nu mi-am dat seama că aveam cu toții teoriile noastre, dar că niciuna nu implica vinovăția lui Ben. Nu m-am gândit și nu mi-am dat seama. N-am ținut cont. Tu... asta-i real pentru tine. Știu, cum ar veni, știm asta, dar în același timp nu știm. N-o să știm niciodată pe bune, gen. M-am prins, gata. Când îți treci atâta timp cu discuţii și dezbateri, ajunge să fie... Hm. În fine. Îmi pare rău.
   Nu voiam să-mi placă de Lyle Wirth, fiindcă deja hotărâsem că-i un nesimțit. Dar apreciez niște scuze cerute fără ocolișuri în felul în care cineva fără ureche muzicală apreciază o capodoperă muzicală. Nu pot s-o fac eu, dar pot să-i aplaud pe cei care-o fac.
   - Ei bine..., am zis.
   - Încă mai sunt membri care ar vrea, gen, să cumpere, știi... amintiri... dacă vrei să mai vinzi. Dacă de asta ai sunat.
   - A, nu. Doar că mă-ntrebam... M-am gândit mult la caz.
   Aş fi putut, la fel de bine, să zic cu voce tare punct-puncte.

   Ne-am întâlnit la un bar, nu departe de mine, un loc numit Sarah’s, denumire care-mi păruse mereu cam aiurea pentru un bar, însă locul era destul de molcom și avea suficient spațiu. Nu-mi place să-mi frec coatele de alții.
   Lyle era deja la masă, dar s-a ridicat imediat ce m-a văzut și s-a aplecat să mă îmbrățișeze, făcându-și corpul înalt să se sucească și să se zguduie. I-am simțit rama ochelarilor pe obraz. Purta alt soi de geacă de anii ’80 - asta era de blugi și plină cu insigne-slogan. Nu bea când conduci, fii bun cu toată lumea, du-te la vot. I-au zdrăngănit când s-a așezat iar. Lyle era cam cu un deceniu mai tânăr ca mine, cam așa, și nu-mi dădeam seama dacă ținuta lui era intenționat ironică-retro sau pur și simplu de pămpălău.
   A dat iarăși să se scuze, dar mi-ajungea. Eram sătulă, mersi.
   - Uite, nici măcar nu zic că-s sută la sută sigură că Ben e nevinovat ori că m-am înşelat în declarație.
   A deschis gura să zică ceva, dar a închis-o la loc.
   - Dar, dacă ar fi să caut mai mult, asta ar fi ceva ce clubul ar fi în stare să finanțeze? Să plătească pentru timpul meu, într-un fel.
   - Uau, Libby, e-o veste minunată că te interesează să te ocupi de așa ceva, a zis Lyle.
   Nu-mi plăcea defel tonul ăsta al lui de puști, ca și cum nu și-ar fi dat seama că vorbea cu cineva mai în vârstă. Era genul care, la sfârșitul orei, când puștii băteau darabana pe bancă de nerăbdare și profesorul întreba „Mai sunt întrebări?“, chiar avea întrebări.
   - Cum ar veni, chestia e că avem teoriile astea despre caz, dar ție ți s-ar deschide mult mai multe uşi decât oricui, a zis Lyle bâțâind din picior pe sub masă. Oamenii chiar vor să stea de vorbă cu tine.
   - Așa-i.
   Am arătat spre halba de lângă el, iar Lyle mi-a turnat niște bere într-un pahar de plastic, mai mult spumă.
   După care, pe bune, și-a trecut degetul peste nas, apoi l-a băgat în bere, a domolit spuma și a mai turnat un pic.
   - Deci, la ce fel de retribuție te-ai gândit? a zis întinzându-mi paharul, pe care l-am lăsat înaintea mea, neștiind dacă să-l beau sau nu.
   - Cred că variază de la caz la caz, am zis prefăcându-mă că acum mă gândeam prima oară la asta. În funcție de cât de greu ar fi de găsit persoana și de ce fel de întrebări ați vrea să-i pun.
   - Eh, cred că ar fi o listă lungă de oameni cu care am vrea să vorbești. Chiar nu ții legătura cu Runner? Runner ar fi în capul mai tuturor listelor.
   Bunul și bătrânul Runner cel dus cu pluta. Mă sunase odată în ultimii trei ani, mormăind nebunește în telefon, plângând behăit și rugându-mă să-i trimit ceva parale. De atunci, niciun semn. Dar nici înainte mare lucru. Apăruse sporadic la procesul lui Ben, uneori cu o cravată veche și sacou, altă dată în ce se nimerea, beat de moțăia în sală. În cele din urmă fusese rugat de avocaţii lui Ben să nu mai vină. Dădea prost.
   Acum dădea și mai prost încă, de vreme ce toată lumea din Clubul Omor credea că el era ucigașul. De 3 ori ajunsese la închisoare înainte să aibă loc crimele, asta din ce știam eu, însă doar pentru mărunțișuri. Dar avea totuși datorii la pariuri - paria pe orice - sporturi, curse de câini, bingo, starea vremii. Și-i datora pensia alimentară mamei. Dacă ne omora, asta ar fi fost o cale bună ca să scape de datoria asta.
   Însă nu mi-l puteam închipui pe Runner să scape cu asta, nu era suficient de isteț, și cu siguranță nu suficient de ambițios. Nu reușise nici măcar să-i fie tată singurului copil supraviețuitor. Mai pierduse vremea prin Kinnakee vreo câțiva ani după crime, luându-și când și când tălpășița prin alte părți, uneori cu lunile, trimițându-mi cutii lipite cu bandă adezivă din Idaho, Alabama ori Winner, Dakota de Sud: înăuntru erau figurine din cele care se găsesc pe la benzinării, cu fetițe cu ochi mari ținând umbrele sau pisoi, care se spărgeau întotdeauna până să ajungă la mine.
   Știam că s-a întors în oraș nu fiindcă venea să mă vadă, ci fiindcă aprindea focul acela puturos în cabana de pe povârniș. Diana fredona „A murit bietul Judd“ când îl vedea prin orășel, cu fața mânjită de fum. Avea în el ceva care inspira totodată milă și frică.
   Era probabil o binecuvântare că alesese să mă evite.
   Când revenise să locuiască cu mama și cu noi, în vara aceea de dinainte de sfârșit, nu făcuse decât să mă necăjească. La început doar mă agasa, cu faze gen te-am prins de năsuc, apoi devenise răutăcios de-a binelea. Odată a venit acasă de la pescuit, lipăind prin casă cu ciubotele mari și ude, dând cu pumnul în ușa de la baie, unde eram în cadă, sâcâindu-mă necontenit. Haide, deschide, am o surpriză pentru tine! În cele din urmă căscase ușa și intrase odată cu izul de bere. Avea un ghemotoc în brațe și deodată, desfăcându-le, a aruncat un somn viu, de jumătate de metru, în cadă cu mine. Lipsa de sens a chestiei m-a speriat. Am dat să mă ridic din cadă, cu pielea lunecoasă a peștelui frecându-se de a mea, cu gura aia mustăcioasă, căscată, ca un monstru preistoric. Aș fi putut să-mi bag piciorul în gura aia și-ar fi intrat cu totul, ca într-o cizmă.
   Am alunecat greoaie peste marginea căzii și am rămas gâfâind pe covoraș, în vreme ce Runner țipa la mine să termin cu prostia asta de bocit copilăresc. Toți copiii mei sunt niște pișăcioși afurisiți.
   Trei zile n-am putut să ne spălăm, fiindcă Runner era prea ostenit ca să omoare dihania. Cred că de la el am moștenit lenea asta.
   - Nu știu pe unde-și face veacul Runner. Ultima dată când am auzit de el era prin Arkansas. Dar asta era cu un an în urmă. Cel puțin.
   - Păi ar putea fi o idee bună să încerci să dai de el. Sunt unii care ar vrea tare mult să vorbească cu el. Eu unul nu cred, oricum, că Runner a făcut-o, a zis Lyle. Chiar dacă ar avea cel mai mult sens așa - datorii, cunoscut pentru accese de violență.
   - Nebunie.
   - Nebunie, a zâmbit larg Lyle. Dar nu mi se pare destul de deștept ca s-o scoată la capăt cu asta. Fără supărare.
   - Nicio problemă. Atunci care-i teoria ta?
   - Încă nu-s gata să vorbesc despre asta, a zis și-a bătut cu palma un teanc de dosare de alături. Mai întâi o să-ți dau să parcurgi informaţiile legitime legate de caz.
   - Of, să n-am parte, am zis.
   Dându-mi seama, când buzele se deschideau să rostească p-ul, că asta era expresia mamei. Să n-am parte, unde pisicii mei mi-s cheile?
   - Deci, dacă Ben e chiar nevinovat, de ce nu încearcă să iasă? am întrebat.
   Vocea mi-a ieșit pițigăiată, acută, ca un smiorcăit de copil: de ce nu pot mânca prăjitură? Mi-am dat seama că, în taină, speram ca Ben să fie cu adevărat inocent, că speram să se întoarcă la mine, Ben acela pe care-l știam de dinainte să-mi fie frică de el.
   Îmi permisesem să întrezăresc, fulgerător, un viitor cu el afară din închisoare, grăbindu-se spre casa mea, cu mâinile în buzunare (altă amintire, dacă stăteam să mă gândesc: mâinile lui întotdeauna vârâte adânc în buzunare, perpetuu stinghere).
   Ben la masa din sufragerie, dacă aș fi avut așa ceva, bucuros, iertător, totul în regulă. Dacă era nevinovat.
   Dacă și cu Parcă se plimbau în barcă, dacă Dacă nu era, Parcă parcă se îneca, o auzeam pe mătușa Diane bubuindu-mi în țeastă. Vorbele alea îmi stricaseră copilăria, aducându-mi aminte încontinuu că nimic nu ieșea bine până la urmă, nu doar pentru mine, ci pentru oricine, și de aceea inventase cineva o asemenea cimilitură. Ca să știm cu toții că n-o să căpătăm în veci ce ne trebuia. Fiindcă - amintește-ți, amintește-ți, amintește-ți, Copilă Day - Ben fusese acasă în noaptea aceea. Când coborâsem din pat ca să mă duc la mama, îi văzusem ușa închisă, cu o dungă de lumină pe dedesubt. Auzisem murmure dinăuntru. Era acolo.
   - Poate te-ai putea duce să-l întrebi, să faci asta mai întâi, să-l vezi pe Ben.
   Ben în închisoare. Îmi petrecusem ultimii 20 și ceva de ani refuzând să-mi imaginez locul ăla. Mi-l închipuiam acum pe frate-meu acolo, după gardurile de sârmă, după zidurile de ciment, pe un culoar cenușiu, într-o celulă. Avea pe undeva poze cu familia? Ar avea voie să aibă aşa ceva măcar? Mi-am dat seama, din nou, că nu știu nimic despre viața lui Ben. Nu știam nici măcar cum arată o celulă, în afară de cele văzute prin filme.
   - Nu, nu Ben. Încă nu.
   - E o chestie de bani? O să te plătim.
   - E o chestie de multe chestii, am mormăit.
   - Bineee. Vrei să te ocupi de Runner, atunci? Sau... ce?
   Am rămas tăcuți. Nu știam, nici eu nici el, ce să facem cu mâinile. Copil fiind, fusesem continuu trimisă să mă joc cu alți copii - psihiatrii insistaseră să interacționez cu o puzderie. Așa era și întâlnirea mea cu Lyle de-acum: acele prime 10 minute dezlânate, oribile, după ce adulții au plecat și niciunul dintre puști nu știe ce vrea celălalt, așa că stai acolo, lângă televizorul pe care ți-au spus că trebuie să-l țineți închis, și te joci cu antena.
   Am ales niște alune din bolul de pe masă, cu coji fragile și ușoare ca aripile de insecte. Mi-am pus câteva în bere, pentru sare. Le-am dat un bobârnac, făcându-le să se scufunde și să revină. Întregul meu plan părea remarcabil de copilăresc. Chiar aveam de gând să vorbesc cu oameni care ar fi putut să fie ucigașii familiei mele? Chiar voiam să încerc să rezolv ceva? Puteam crede, dincolo de faptul că-mi doream asta, că Ben nu era făptașul? Și, dacă era nevinovat, asta nu mă făcea pe mine cea mai mare ticăloasă din istorie?
   Aveam senzația copleșitoare pe care o am când sunt pe cale să renunț la un plan, vâjâitul ăla prin aer când îmi dau seama că ideea genială care m-a pălit are hibe și că nu dețin mintea sau energia ca să le rezolv.
   Nu aveam opțiunea de a mă întoarce în pat și de-a uita de toată chestia, venea chiria curând și aveau să-mi trebuiască, iute, bani de mâncare. Puteam să stau pe ajutor social, dar pentru asta trebuia mai întâi să-mi dau seama cum să-l obțin, și cel mai probabil aș fi preferat să flămânzesc decât să am de-a face cu hârțogăria.
   - Mă duc să vorbesc cu Ben, am mormăit. Acolo ar trebui să încep. Dar o să-mi trebuiască 300 de dolari.
   Am zis asta fără să cred c-o să-i capăt pe bune, dar Lyle a băgat mâna într-un portofel vechi de nailon, ținut laolaltă cu scotch, de unde a scos și a numărat 300 de verzișori. Nu părea tocmai nefericit.
   - De unde ai tu atâția bani, Lyle?

..............................................