Omul șoaptă, Alex North

 .............................................................

3-5

      Am pășit înăuntru.

   Toate vechiturile erau acolo, bineînţeles: mobilă veche, salteaua veche, grămezile de cutii de carton aruncate de-a valma în mijlocul garajului. Uitându-mă jos, în dreapta, am văzut păianjenul ţesându-şi pânza înconjurat acum de mai multe rămăşiţe decât înainte. Fluturi probabil, cu aripile fărâmiţate în bucăţele, noduri de sfori palide.
   M-am uitat în jur. Unul dintre fluturi rămăsese aşezat delicat pe fereastră.
   Altul se odihnea pe o latură a cutiei de decoraţiuni de Crăciun, cu aripile bătând uşor. Mi-au amintit de desenul lui Jake şi de faptul că nu avea cum să-i fi văzut acolo. Dar acesta era un mister pe care nu-l puteam dezlega acum.
   Dar tu, Norman?
   Ce căutai tu aici?
   Am dat la o parte cu piciorul nişte frunze uscate ca să fac loc, apoi am dat jos cutia cu decoraţiuni şi am început să caut prin ea.
   Mi-a luat jumătate de oră să caut prin cutii, golindu-le una câte una şi împrăştiind conţinutul pe jos. Am îngenuncheat printre ele, simţind podeaua rece de piatră a garajului, ca şi cum genunchii mei trăgeau umezeala prin blugi.
   Uşa garajului zăngăni în spatele meu şi m-am întors repede, speriat de zgomot. Dar aleea era goală şi însorită. Doar briza caldă ciocnea uşa de cutia de vopsea.
   M-am întors la ce găsisem.
   Erau nimicuri. Cutiile conţineau tot felul de vechituri puse la întâmplare, de care nu aveai nevoie imediat, dar pe care nu doreai să le arunci. Erau decoraţiuni de Crăciun, bineînţeles, decolorate şi lipsite de strălucire odată cu trecerea vremii. Erau reviste, ziare, fără vreun element comun evident, care să unească datele şi ediţiile. Haine care fuseseră împăturite şi depozitate şi care acum miroseau a mucegai. Cabluri vechi şi prăfuite.
   Nimic nu părea să fi fost ascuns în mod deliberat, ci împachetat, pus deoparte şi apoi dat uitării. Mă luptam cu neputinţa. Nu găseam răspunsuri aici.
   Investigaţia mea deranjase totuşi câţiva fluturi. Cinci sau şase se târau pe vechiturile despachetate, cu antenele tremurânde, în timp ce alţi doi pluteau lângă fereastră. Am privit cum unul s-a ridicat în aer de pe o bucată de beteală, a zburat pe lângă mine, îndreptându-se spre uşa deschisă şi aterizând apoi pe una dintre cărămizile de pe podea, chiar în faţa mea.
   L-am privit o clipă, admirând din nou culorile bogate de pe aripi. Se târa insistent pe suprafaţa cărămizilor şi dispărea apoi dedesubt, în crăpătura dintre ele.
   M-am holbat în pământ.
   O parte mare a podelei din garaj era făcută din cărămizi aranjate la întâmplare şi mi-a luat câteva minute să recunosc ceea ce priveam. O groapă dintr-un fost atelier mecanic, unde cineva se putea băga ca să lucreze sub maşină. Fusese astupată cu cărămizi, netezită ca să semene cu o suprafaţă plată.
   Provizoriu, am ridicat cărămida pe care se aşezase unul din fluturi. Ieşi din pământ plină de praf şi de pânze de păianjen, cu fluturele agăţat cu încăpăţânare de o latură.
   În scobitura lăsată de cărămidă, pe locul unde fusese aşezată, vedeam ceva ce părea a fi o cutie de carton îngropată dedesubt. Uşa garajului se trânti din nou în spatele meu.
   Iisuse!
   Atunci m-am ridicat şi am ieşit pe alee să verific. Nu era nimeni, după câte se vedea, dar în ultimele minute soarele dispăruse într-un nor, de parcă lumea se întunecase şi se răcise. Briza sufla mai tare. Am văzut că încă ţineam cărămida în mâna care îmi tremura uşor.
   Am intrat din nou în garaj, am lăsat deoparte cărămida şi am început să înlătur pământul din groapă. Am scos la suprafaţă cutia ascunsă dedesubt. Avea aceleaşi dimensiuni ca şi celelalte, dar fusese sigilată deasupra cu o bandă scotch. Mi-am scos cheile şi am ales-o pe cea cu capătul cel mai ascuţit; inima îmi bătea să-mi spargă pieptul.
   Asta căutai, Norman?
   Am tăiat mijlocul benzii şi mi-am înfipt degetele ca să o desprind. Crrr.
   S-a dezlipit cu un zgomot straniu. Am tras cu ochiul înăuntru. M-am ridicat imediat, incapabil sau nedorind să înţeleg ce văd.
   Gândurile mele se întorceau la ceea ce spunea Jake noaptea trecută, vorbind singur în sufragerie. Vreau să te sperii. Am crezut atunci că fetiţa imaginară se întorsese în viaţa noastră.
   Se auzi o portieră trântită. M-am uitat în spate şi am văzut o maşină parcată în capătul aleii, iar spre mine veneau un bărbat şi o femeie.
   Nu e ea, îmi spusese băiatul meu. E băiatul din podea.
   - Domnul Kennedy! strigă femeia.
   În loc să-i răspund, mi-am întors privirea şi m-am concentrat pe cutia din faţa mea.
   Pe oasele dinăuntru.
   Pe craniul mic care se holba la mine.
   Şi pe fluturele colorat frumos care aterizase şi se odihnea acolo, mişcându-şi aripile uşor, ca bătăile inimii unui copil care doarme.

Douăzeci şi opt

      Mai demult, Pete îl întâlnise pe Norman Collins de câteva ori, dar nu avusese niciodată vreun motiv să-l viziteze. Totuşi, ştia unde locuieşte: o casă care aparţinuse odinioară părinţilor lui Collins şi de unde nu plecase niciodată. După moartea tatălui, locuise acolo cu mama şi rămăsese în casă după moartea acesteia.
   Nu era nimic surprinzător în privinţa asta, desigur, dar ideea îi provoca lui Pete o senzaţie de greaţă. Copiii trebuiau să crească, să se mute şi să-şi conducă singuri viaţa; altfel, creau impresia unei dependenţe bolnăvicioase sau a unei deficienţe. Poate senzaţia persista şi din cauză că Pete îl cunoştea pe Collins. Şi-l amintea ca fiind moale, păstos, mereu transpirat, ca şi cum ceva putred din el i se scurgea ca un puroi din toţi porii. Era genul de om pe care puteai uşor să ţi-l imaginezi că-şi ţinea mama în dormitor, bine conservată după atâţia ani, sau că ar fi luat-o în pat cu el la culcare. Şi totuşi, oricât de mult îl înfuria pe Pete, Norman Collins nu fusese complicele lui Frank Carter.
   Dar exista şi o consolare. Indiferent de implicarea actuală a lui Collins, Pete nu îl scăpase din ochi de-atunci. Deşi nu a fost niciodată trecut oficial pe lista suspecţilor, fusese totuşi foarte mult timp bănuit. I se verificaseră alibiurile. Dacă cineva îl ajutase pe Carter, era imposibil fizic ca acesta să fie Norman Collins.
   Deci ce căutase la închisoare?
   Poate nimic. Şi totuşi, cumva, Carter primise, cu siguranţă, informaţii din exterior şi, pe când parcă maşina, Pete simţi un fior lăuntric. Mai bine să nu-şi facă iluzii. Dar avea totuşi senzaţia că era pe drumul cel bun, chiar dacă nu ştia încă unde duce acest drum.
   Se apropie de casă. Gradina mică din faţă era neîngrijită şi vegetaţia crescuse în voie; tufele se curbaseră şi se prăbuşiseră sub propria lor greutate. Lângă casă era un tufiş atât de des încât a trebuit să-l ocolească, frecându-se de el pentru a ajunge la uşa din faţă. Bătu. Lemnul părea şubrezit, pe jumătate mâncat de cari şi subţiat. Faţada casei, la un moment dat văruită în alb, se scorojise atât de tare încât îi aminti lui Pete de o bătrână machiată cu straturi groase şi crăpate de fond de ten.
   Se pregătea să bată din nou când auzi mişcare în casă. Deschise uşa, dar numai cât îi permitea lanţul. Nu auzise să-l pună, ceea ce însemna că lui Collins îi plăcea să-şi securizeze locuinţa, chiar şi când era în casă.
   - Da?
   Norman Collins nu-l recunoscu, dar Pete şi-l amintea destul de bine. Nu se schimbase în douăzeci de ani, cu excepţia părului alb din tunsoarea de călugăr. Chelia din vârful capului era roşie-marmorată, ca şi cum ascundea dedesubt o furie pe cale să izbucnească. Cu toate că acasă, în general, te relaxezi, el era îmbrăcat absurd de elegant, într-un costum spilcuit, cu vestă.
   Pete ţinea la vedere legitimaţia şi insigna.
   - Buna ziua, domnule Collins. Sunt comisarul Peter Willis. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi de mine, dar ne-am mai întâlnit de câteva ori acum câţiva ani.
   Privirea lui Collins se mută de la legitimaţia lui Pete, la figura lui şi îşi schimbă expresia feţei, devenind crispat şi tensionat. Îşi amintea foarte bine.
   - A, da. Sigur.
   Pete îşi puse în buzunar legitimaţia,
   - Putem intra să discutăm? Încerc să nu vă răpesc prea mult timp.
   Collins ezită, se uită în spatele său, spre adâncurile tenebroase ale casei, iar Pete observă mărgelele de sudoare care răsăreau pe fruntea bărbatului.
   - Nu e cel mai potrivit moment. Despre ce e vorba?
   - Aş prefera să vorbim înăuntru, domnule Collins.
   Aşteptă. Collins era un om rezervat, iar Pete era convins că nu dorea ca tăcerea să devină incomodă. După câteva secunde, Collins se înduplecă.
   - Foarte bine.
   Închise uşa, apoi o deschise larg. Pete păşi într-un hol pătrat, banal, cu o scară care ducea sus, spre o încăpere întunecoasă. Aerul era închis, totul era prăfuit şi simţeai un miros dulce. Asta îi aminti de băncile vechi de la şcoala din copilăria sa, când deschidea capacul pupitrului şi mirosea a lemn şi a gumă de mestecat veche.
   - Cu ce vă pot ajuta, domnule comisar Willis?
   Stăteau amândoi pe hol, în capul scărilor, prea înghesuiţi după părerea lui Pete. Atât de aproape încât simţea mirosul transpiraţiei lui Collins, care trecea prin costum. Arătă spre uşa deschisă care ducea evident spre sufragerie.
   - Putem intra?
   Collins ezită din nou. Pete se încruntă.
   Ce ascunzi, Norman?
   - Sigur, spuse Collins. Pe aici, vă rog.
   Îl conduse pe Pete în sufragerie. Pete se aştepta să găsească mizerie, dar camera părea curată şi aranjată, iar mobila era mai nouă şi mai puţin demodată decât îşi imaginase. Pe un perete era un televizor cu plasmă, iar pe ceilalţi erau agăţate opere de artă înrămate şi cutiuţe de prezentare cu geam.
   Collins se opri în mijlocul camerei şi rămase ţeapăn, cu mâinile încrucişate în faţă, ca un majordom. Era ceva ciudat în manierele sale protocolare, iar Pete simţi că i se ridică părul pe ceafă.
   - Sunteţi... bine, domnule Collins?
   - Oh, da.
   Collins dădu scurt din cap, afirmativ.
   - Pot să vă întreb din nou, despre ce e vorba?
   - Acum două luni şi ceva aţi vizitat un deţinut, pe nume Victor Tyler, la închisoarea Whitrow.
   - Aşa este.
   - Şi care a fost scopul vizitei?
   - Să vorbesc cu el. Ca de fiecare dată.
   - L-aţi mai vizitat şi înainte?
   - Bineînţeles. De câteva ori.
   Collins stătea nemişcat, ca şi cum ar poza. Zâmbea în continuare politicos.
   - Pot să întreb ce aţi discutat cu Victor Tyler?
   - Despre crima sa, bineînţeles.
   - Despre fetiţa pe care a ucis-o?
   Collins încuviinţă.
   - Mary Fisher.
   - Da, ştiu cum o chema.
   Un vârcolac. Aşa l-a perceput Pete pe Collins încă de când l-a văzut prima dată - un tip ciudat, obsedat de chestii tenebroase, pe care alţii le evită instinctiv. Collins stătea tot în picioare, zâmbind, ca şi cum aştepta răbdător să se termine totul şi Pete să plece, dar zâmbetul era strâmb.
   Collins are emoţii, se gândi Pete. Ascunde ceva. Îşi dădu seama că şi el stă nemişcat, că totul stă pe loc şi devine insuportabil; se ridică, se plimbă prin cameră şi se îndreptă spre perete, examinând leneş nişte tablouri şi nişte artefacte pe care Collins le-a înrămat şi le-a expus.
   Desenele erau ciudate. De aproape, multe dintre ele păreau copilăreşti. Privea la întâmplare siluete ca nişte beţe, acuarele de amator, apoi ceva mai neobişnuit îi atrase privirea. O mască de diavol din plastic roşu. Era genul de mască pe care o puteai găsi într-un magazin de haine ieftine, dar, din anumite motive, Collins o încastrase într-o casetă de sticlă şi o expusese.
   - Un artefact de colecţionar?
   Collins veni imediat lângă el. Pete abia se abţinu să nu strige, în schimb, făcu un pas în lateral, ca să se îndepărteze.
   - Un artefact de colecţionar?
   - Într-adevăr.
   Collins încuviinţă.
   - A fost purtată de un criminal notoriu în timpul comiterii crimelor. M-a costat o mică avere să o achiziţionez, dar este o piesă rară, iar sursa şi actele sunt autentice.
   Collins se întoarse rapid şi îl privi pe Pete.
  - Totul este complet legal şi fără probleme, vă asigur. Vă mai pot ajuta cu ceva?
   Pete clatină din cap, încercând să înţeleagă ce spusese Collins. Privi apoi alte obiecte expuse pe perete. Îşi dădea seama că nu erau doar desene.
   Câteva rame conţineau note şi scrisori. Unele erau, cu siguranţă, documente oficiale şi rapoarte, în timp ce altele erau înscrisuri de mână, mâzgălite pe hârtie ieftină, de scrisori.
   Arăta spre perete, simţindu-se uşor neajutorat.
   - Şi... acestea?
   - Corespondenţă, răspunse Collins fericit. Unele personale, altele, achiziţionate. Formulare şi, de asemenea, acte din fişete.
   Pete se feri din nou, ducându-se de data asta în mijlocul camerei. Se întoarse apoi, uitându-se în jur. Pe măsură ce înţelegea elementele pe care le privea, sentimentul de anxietate se adânci, cuibărindu-i-se în adâncul sufletului, îngheţându-i sângele.
   Desene, suveniruri, corespondenţă. Artefactele morţii şi ale crimei.
   Ştia demult că existau oameni în lume care achiziţionau obiecte macabre şi că existau chiar şi site-uri online înfloritoare, dedicate acestor maniaci. Dar nu stătuse niciodată în mijlocul unei asemenea colecţii. Camera părea că pulsează de ameninţare nu doar pentru că nu avea de-a face cu o simplă colecţie, ci cu o celebrare. Era o veneraţie în modul de a expune aceste obiecte.
   Îl privi pe Norman Collins, care rămase în picioare lângă perete.
   Zâmbetul îi dispăruse de pe faţă şi fusese înlocuit de o expresie reptiliană, ca din altă lume. Collins nu dorise să-l invite pe Pete înăuntru şi sperase, evident, să încheie conversaţia fără ca Pete să observe desenele şi ornamentele. Acum afişa un surâs dispreţuitor, de mândrie, o privire care demonstra că ştie cât de respingătoare i se părea lui Pete colecţia sa, iar o parte din el savura acest moment. Era chiar deasupra lui într-un fel.
   Totul este complet legal şi fără probleme, vă asigur.
   Pete rămase pur şi simplu pe loc pentru o clipă, fără să ştie ce să facă, fără să fie sigur dacă ar putea face ceva. Apoi îi sună telefonul şi tresări. Îl scoase - era Amanda - şi se întoarse cu spatele, vorbind încet şi apăsând tare telefonul la ureche.
   - Willis la telefon.
   - Pete? Unde eşti?
   - Acolo unde am zis că mă duc.
   Observă tonul urgent din vocea sa.
   - Unde eşti?
   - Sunt la casa de pe strada Garholt. Am găsit al doilea cadavru.
   - Al doilea?
   - Da. Dar rămăşiţele sunt mult mai vechi - se pare că au stat ascunse mult timp.
   Pete încerca să înţeleagă ce auzea.
   - Casa a fost vândută recent.
   Amanda vorbea precipitat, cu sufletul la gură, ca şi cum încerca să proceseze evenimentele.
   - Noul proprietar a găsit cadavrul într-o cutie, în garaj. A dat o declaraţie, vorbind despre cineva care a încercat să-i răpească fiul ieri noapte. Iar omul tău, Norman Collins, se pare că a dat târcoale casei. Proprietarul îl plasează în scenă. Cred că acest Collins ştia că trupul este aici.
   Pete se întoarse repede, apoi deveni brusc conştient de o prezenţă.
   Collins se apropiase de el, din nou, pe nesimţite. Stătea lângă Pete acum, cu faţa destul de aproape de el, încât putea să-i vadă porii de pe piele şi albul ochilor. În aer plutea ameninţarea.
   - Vă mai ajut cu ceva, domnule comisar Willis? şopti Collins.
   Pete se îndepărtă. Inima îi bătea gata să-i spargă pieptul.
   - Adu-l la secţie, spuse Amanda.

Douăzeci şi nouă

      Am parcat maşina pe drum mai departe de şcoala lui Jake, gândindu-mă că ar trebui să mă simt în siguranţă cu un poliţist lângă mine în maşină.
   Fusesem nemulţumit că ofiţerii care veniseră dimineaţă nu luaseră în serios, aşa cum ar fi trebuit, relatarea mea despre vizitatorul nocturn şi despre tentativa de răpire a fiului meu. Situaţia se schimbase cu siguranţă acum, dar nu mă reconforta acest gând. Însemna că totul era real, însemna că Jake era într-un real pericol.
   Sergentul Dyson ridică privirea.
   - Am ajuns?
   - E chiar după colţ.
   Îşi băgă telefonul în buzunarul de la pantalonul uniformei. Dyson avea cam 50 de ani, dar pe durata deplasării de la secţia de poliţie tăcuse, absorbit în telefonul mobil ca un adolescent.
   - Bine, spuse. Aş dori să vă comportaţi normal. Vă luaţi fiul. Vorbiţi cu ceilalţi părinţi sau ce mai faceţi dumneavoastră în mod normal. Nu vă grăbiţi. Noi vă supraveghem şi pe dumneavoastră, şi pe cei din jurul dumneavoastră.
   Am bătut cu palmele în volan.
   - Doamna comisar Beck mi-a spus că l-aţi arestat deja pe suspect.
   - Sigur.
   Dyson ridică din umeri şi din atitudinea sa mi-am dat seama că doar urma un ordin, fără niciun entuziasm.
   - E doar o precauţie.
   O precauţie. Doamna comisar Amanda Beck folosise aceeaşi expresie la secţie.
   Lucrurile s-au mişcat repede după ce a ajuns poliţia la mine şi după ce le-am arătat ofiţerilor ce găsisem. Norman Collins fusese arestat în acelaşi timp şi mi-am dat seama ce ar fi putut să se întâmple cu Jake în noaptea trecută. Dar odată ce Collins era în custodia poliţiei, fiul meu ar fi trebuit să fie în siguranţă.
   Atunci de ce aveam escortă?
   Doar o precauţie.
   Nu mă convinsese la secţia de poliţie şi nici acum. Poliţia era o instituţie puternică şi capabilă, care mă secunda pas cu pas şi totuşi simţeam că Jake nu va fi în siguranţă departe de mine, undeva unde eu puteam să-l supraveghez.
   Dyson se evaporase în spatele meu în timp ce eu mă îndreptam spre poarta şcolii. Mi se părea suprarealist că eram supravegheat sub acoperire de un ofiţer de poliţie. Dar, de altfel, întreaga zi fusese neobişnuită, chiar paranormală. Evenimentele fiind în continuă schimbare, nu am avut timp să analizez faptul că în garajul meu găsisem rămăşiţe umane, cel mai probabil aparţinând unui copil. Realitatea evenimentului nu mă frapase încă.
   Dădusem declaraţia la poliţie, imparţial, obiectiv, iar ea urma să fie redactată şi să o semnez după ce îl luam pe Jake de la şcoală. Nu aveam idee ce se va întâmpla după aceea.
   Comportaţi-vă normal, îmi spusese Dyson, sfat complet imposibil de urmat în circumstanţele de faţă. Dar când am ajuns în curtea şcolii, am văzut-o pe Karen sprijinindu-se de gard, cu mâinile băgate adânc în buzunarele de la haina sa largă şi m-am gândit că ar fi normal să-i vorbesc.
   Am mers spre ea şi m-am sprijinit de gard.
   - Bună, mă salută ea. Care-i chestia?
   - Chestia e chestioasă.
   - Haha!
   Apoi mă privi cu atenţie.
   - Dar mi se pare că nu prea e o glumă, după cum arăţi. Ai avut o zi proastă?
   Am respirat adânc. Poliţia nu mi-a spus explicit să păstrez tăcerea în legătură cu evenimentele de peste zi, dar bănuiam că ar fi mai înţelept să o fac momentan. În afară de asta, nu aveam idee de unde să încep.
   - Ai putea spune şi aşa. A fost o zi foarte complicată. O să-ţi povestesc cu de-amănuntul într-o zi.
   - Abia aştept. Sper că eşti bine. Nu te supăra, dar arăţi ca naiba.
   Se gândi o clipă.
   - Cu toate că remarca e destul de jignitoare, nu-i aşa? Scuze. Întotdeauna spun tâmpenii. Obicei prost.
   - Nicio problemă. Nu prea am putut dormi noaptea trecută.
   - Prietenii imaginari ai fiului tău te-au ţinut treaz?
   Am râs.
   - Eşti mai aproape decât crezi.
  Băiatul din podea.
   M-am gândit la oasele cu aspect ruginit şi la craniul cu găvanele ochilor goale şi cu calota craniană crestată de crăpături. La culorile frumoase ale aripilor fluturilor pe care Jake nu avusese cum să-i vadă, dar îi desenase. Şi oricât de mult doream să fie aici cu mine acum, eram totuşi uşor descurajat de această perspectivă. Descurajat de el, fiul meu sensibil, somnambul, cu prieteni imaginari, cu felul lui de a vorbi cu oameni care nu erau acolo, care îi spuneau poezioare înspăimântătoare şi care încercau să-l sperie.
   Mă speriau şi pe mine.
   Se deschise uşa. Doamna Shelley apăru în prag, se uită după părinţi şi începu să strige numele copiilor, aruncând câte o privire peste umăr. Se uită la mine şi la Karen.
   - Adam, strigă ea, trecând imediat la un alt băiat.
  - Oho, spuse Karen. Se pare că iar eşti la colţul obraznicilor.
   - La ce zi am avut, nu m-ar mira deloc.
   - Simiţi că eşti din nou copil, nu? După felul cum vorbesc câteodată cu părinţii...
   Am încuviinţat. Cu toate că nu eram sigur că aveam chef să înghit critici moralizatoare azi.
   - Oricum, ai grijă, spuse Karen în timp ce Adam ni se alătură.
   - Sigur!
   Îi priveam îndepărtând-se, apoi am aşteptat până când au plecat toţi copiii. Cel puţin Dyson avea ocazia să îşi ia toate precauţiile, presupun, şi m-am gândit să mă uit cu atenţie la feţele tuturor persoanelor din curtea şcolii. Dar ce rost avea? I-am recunoscut deja pe unii dintre părinţi, dar până acum, pentru că mă mutasem recent, cunoscusem doar câţiva. Pentru ei, probabil arătam la fel de dubios.
   Când a rămas doar Jake, doamna Shelley mi-a făcut semn să mă apropii.
   Jake apăru alături de ea, cu privirea în pământ din nou. Arăta atât de vulnerabil încât am vrut să-l salvez - să-l extrag de acolo şi să-l duc într-un loc sigur. Am simţit cum se revarsă un val de iubire pentru el. Poate era prea fragil ca să fie un copil obişnuit, să se adapteze şi ca să fie acceptat, să se integreze. Dar după toate evenimentele, la ce naiba te puteai aştepta?
   - Necazuri din nou? am întrebat.
   - Mă tem că da.
   Doamna Shelley zâmbi trist.
   - Jake a fost pus pe culoarea roşie astăzi. A trebuit să meargă la doamna director Wallace, nu-i aşa, Jake?
   Jake încuviinţă nefericit.
   - Ce s-a întâmplat? am întrebat.
   - A lovit un alt băiat din clasă.
   - Oh!
   - Owen a început.
   Vocea lui Jake tremura de parcă urma să izbucnească în plâns.
   - Încerca să-mi ia Pachetul cu Lucruri Speciale. N-am vrut să-l lovesc.
   - Ei, bine.
   Doamna Shelley îşi încrucişă braţele şi mă privi sarcastic.
   - În primul rând, nu sunt absolut sigură că e un obiect potrivit pentru un copil de vârsta ta ca să-l aduci la şcoală.
   Nu ştiam ce să spun. Convenţiile sociale îmi dictau să fiu de acord cu adultul în acest caz, ceea ce însemna să-l cert pe Jake, să-i fac morală că e rău să loveşti pe cineva şi că poate învăţătoarea avea dreptate în privinţa Pachetului. Dar nu puteam. Întreaga situaţie mi se părea brusc hilară şi vulgară. La naiba cu stupidul sistem de semaforizare cu care doamna Wallace îl teroriza! Şi, mai presus de toate, ideea de a-i spune lui Jake că din cauză că un ticălos mic s-a pus cu el, a primit, cu siguranţă, exact ceea ce merita.
   M-am uitat la fiul meu, stând acolo timid, aşteptând probabil să-l cert, când, de fapt, voiam să-i spun: foarte bine. Niciodată nu am avut curajul să fac aşa ceva la vârsta ta. Sper că l-ai pocnit bine.
   Totuşi, convenţiile sociale au învins.
   - Voi vorbi cu el, am spus.
   - Bine. Pentru că am păşit cu stângul de la bun început, nu-i aşa Jake?
   Doamna Shelley îl ciufuli şi atunci mi-am pierdut curtoazia.
   - Nu-l atingeţi pe Jake, am spus.
  - Poftiţi?
   Îşi trase mâna ca şi cum s-ar fi curentat. Am simţit o mare satisfacţie atunci, chiar dacă mi-au ieşit cuvintele fără să mă gândesc şi nu prea ştiam ce voi spune în continuare.
   - Exact cum aţi auzit, am spus. Nu puteţi să-l puneţi pe culoarea roşie şi să vă prefaceţi că sunteţi drăguţă. Ca să fiu sincer, mi se pare execrabil să faceţi aşa ceva oricărui copil, cu atât mai mult unuia care are probleme acum.
   - Ce probleme?
   Se fâstâcise.
   - Dacă are probleme, putem discuta.
   Ştiam că era stupid să o înfrunt, dar tot mi-a plăcut felul în care mi-am apărat fiul. L-am privit din nou pe Jake, care se holba curios la mine, ca şi cum nu ştia ce să înţeleagă din asta. I-am zâmbit. Eram bucuros că s-a apărat singur. Eram bucuros că a avut o reacţie ca lumea.
    M-am uitat din nou la doamna Shelley.
   - Voi vorbi cu el, am spus. Pentru că e greşit să loveşti pe cineva. Aşa că voi avea o discuţie mai lungă cu el despre moduri mai bune de a te împotrivi bătăuşilor.
   - Bine... mă bucur să aud asta.
   - Aşa. Ţi-ai strâns tot, amice?
   Jake încuviinţă.
   - Bine, am spus. Pentru că nu cred că putem să mergem acasă diseară.
   - De ce?
   Din cauza băiatului din podea.
   Dar n-am spus asta. Cel mai ciudat era că mi-am dat seama că ştia deja răspunsul la întrebare.
   - Haide, am spus cu blândeţe.

Treizeci

      L-au găsit, se gândi Pete.
   După atâta vreme. L-au găsit pe Tony.
   Stând în maşină, urmărea cu privirea ofiţerii specializaţi în cercetarea la faţa locului intrând pe proprietatea lui Norman Collins. Momentan, era singura activitate de pe stradă. În ciuda prezenţei atâtor echipaje de poliţie, presa nu ajunsese încă. Chiar dacă vecinii erau acasă, nu se arătau deocamdată. Un poliţist din echipa de cercetare la faţa locului, care stătea pe prima treaptă, i-a dus mâinile la spate şi i-a pus cătuşele.
  Încătuşat şi aşezat pe bancheta din spate, Collins urmărea şi el desfăşurarea de forţe.
   - Nu aveţi dreptul să faceţi asta, spuse Collins impasibil.
   - Gura, Norman!
   Închişi în maşină, Pete nu putea evita mirosul bărbatului; nu avea nicio intenţie să vorbească cu el. Pe măsură ce se desfăşurau evenimentele, îl arestaseră pe Collins cu suspiciunea de furt al unor bunuri, doar pentru că - dată fiind natura unor obiecte din casa bărbatului - era o acuzaţie pe care o puteau cel mai probabil proba şi care le conferea autoritatea de a-i percheziţiona casa. Dar, bineînţeles, voiau să-l interogheze cu privire la mai multe chestiuni. Şi indiferent de cât de multe întrebări avea, Pete nu dorea să pericliteze investigaţia, anchetându-l pe Collins aici şi acum. Trebuia să o facă la secţia de poliţie. Înregistrat şi închis într-o cameră.
   - Nu vor găsi nimic, spuse Collins.
   Pete îl ignoră, aşa cum o făcuse deja; Collins părea implicat în afacere.
   Se descoperiseră nişte rămăşiţe mai vechi. Collins fusese dintotdeauna obsedat de Carter şi de crimele sale; îl vizitase pe prietenul lui Frank Carter în închisoare, dăduse târcoale unei case unde se descoperise al doilea cadavru. Collins ştiuse că acest cadavru era acolo - Pete era sigur. Cum la fel de sigur era şi că rămăşiţele îi aparţineau lui Tony Smith, deşi răspunsul oficial cu privire la identificarea cadavrului va mai dura ceva timp.
   După 20 de ani, te-au găsit.
   Lăsând la o parte toate acestea, desfăşurarea evenimentelor ar fi trebuit să-l facă să se simtă uşurat că s-a încheiat, deoarece îl căutase pe băiat atât de mult timp. Dar nu era aşa. Nu putea să nu se gândească la acele căutări din weekend, din pădure şi de pe lângă gardurile vii, la mulţi kilometri de acest loc, iar Tony, în tot acest timp, zăcea mult mai aproape de casă decât îşi putea imagina cineva.
   Ceea ce însemna că îi scăpase ceva acum 20 de ani.
   Se uită la tableta din poală.
   Doamne, voia să bea ceva acum - şi nu era ciudat cum funcţiona asta?
   Oamenii cred adesea că alcoolul amortizează ororile lumii. Dar cadavrul lui Tony Smith fusese găsit şi era foarte posibil ca persoana vinovată de uciderea lui Neil Spencer să fie acum în custodia poliţiei, stând în spatele său în acest moment şi totuşi dorinţa de a bea era mai puternică acum ca niciodată. Întotdeauna găsea motive să bea. Şi doar un singur motiv real să nu bea.
   Poţi să bei mai târziu. Oricât de mult vrei.
   Aşa va face. Te foloseşti de orice prilej - era atât de simplu. Într-un război, foloseşti arma pe care o ai la îndemână ca să câştigi o bătălie individuală şi apoi îţi aduni forţele ca s-o câştigi pe următoarea. Şi apoi pe următoarea. Şi pe toate celelalte care urmau.
   Orice funcţionează.
   - Nu am făcut nimic rău, insistă Collins.
   - Taci!
   Pete apăsă pe ecranul tabletei. Nu avea rost să evite: trebuia să-şi dea seama ce îi scăpase atâţia ani şi de ce casa de pe strada Garholt, unde s-au găsit rămăşiţele lui Tony, era punctul de plecare.
   Parcurse însemnările. Până de curând, casa aparţinuse unei anume Anne Shearing. O moştenise de la părinţi, dar nu locuise acolo de câteva decenii, închiriind-o în schimb de-a lungul anilor la numeroşi indivizi.
   Era o listă lungă la dosar, dar Pete presupuse că putea elimina chiriaşii de dinainte de 1997, când Frank Carter comisese crimele. Chiriaşul de la acea vreme era un bărbat pe nume Julian Simpson. Simpson închiriase proprietatea cu 4 ani înainte şi a stat acolo până 2008. Deschise o pagină nouă pe ecranul tabletei. Pete căută numele şi descoperi că Simpson murise de cancer în acel an, la vârsta de şaptezeci de ani. Apăsă din nou pe ecran.
   Următorul chiriaş era un bărbat care se numea Dominic Barnett, care ocupase casa până la începutul acestui an.
   Dominic Barnett.
   Pete se încruntă. Numele i se părea cunoscut. Căutând din nou, îşi aminti detaliile, chiar dacă nu lucrase la acest caz. Barnett era un personaj minor al lumii interlope, implicat în traficul de droguri şi extorcare, cunoscut poliţiei, dar considerat doar un peşte mic dintr-o schemă mai amplă. Nu existau condamnări la dosar în ultimii zece ani, dar, desigur, asta nu însemna că se îndreptase şi nimeni nu se miră când fusese găsit mort. Arma crimei - un ciocan - fusese recuperat cu amprente parţiale, dar nu se potriveau cu amprentele din baza lor de date. Anchetele ulterioare nu reuşiseră să găsească un suspect credibil. În schimb, publicul primise asigurări că ucigaşul va fi găsit. Cu toate că nu fusese operată nicio arestare, poliţia credea că este vorba de un incident izolat, ţintit şi oricine citea printre rânduri ar fi intuit probabil ce se putea subînţelege.
   A trăit cu sabia deasupra capului şi a murit de sabie.
   Din câte citise, Pete presupunea şi el acelaşi lucru. Dar acum îşi punea întrebări. Drogurile rămâneau cel mai plauzibil mobil al crimei, însă Barnett locuise într-o casă unde fuseseră ascunse rămăşiţe umane şi părea imposibil să nu fi ştiut despre ele. Oare acest lucru sugera un motiv diferit?
   Ridică privirea şi se uită o clipă la Norman Collins în oglinda retrovizoare. Collins se holba impasibil pe geam la casa lui.
   Erau trei oameni la care trebuia să se gândească: Julian Simpson şi Dominic Barnett, care locuiseră în acea casă, Norman, care se părea că ştia ce fusese ascuns acolo. Ce legătură era între cei trei? Şi ce s-a întâmplat acum 20 de ani şi de atunci până în prezent?
   Pete încarcă o hartă a Featherbank.
   Strada Garholt era pe ruta răpirii lui Tony Smith şi în direcţia în care fugise Frank Carter. Dovezile descoperite de medicii legişti stabiliseră atunci că Tony fusese în maşina ucigaşului, dar dacă Frank Carter primise un pont că i se percheziţiona casa, ar fi putut scăpa de cadavrul băiatului înainte de a fugi cu maşina. Julian Simpson locuia atunci în acea casă.
   Pete nu avea nevoie să consulte dosarul din fişet ca să ştie că Simpson nu fusese investigat la acea vreme. Toate cunoştinţele lui Carter, de care ştiau ei, fuseseră investigate cu atenţie. Dar numele lui Simpson nu apăruse printre ele.
   Şi totuşi.
   Simpson ar fi avut vreo 50 de ani când au avut loc răpirile, iar la acea vârstă s-ar fi potrivit cu o descriere făcută de un martor într-o declaraţie, descriere care le contrazicea pe cele ale altor martori. Poate fusese complicele lui Carter. Dacă era aşa, ar fi existat o legătură între cei doi bărbaţi, chiar şi indirectă, pe care Pete nu o descoperise.
   Senzaţia de eşec îl frapă.
   Ar fi trebuit să-l găseşti mai devreme.
   Orice ar fi făcut sau nu, era oricum greşeala lui. Ştia că va găsi o posibilitate de a răsuci faptele în mintea sa, astfel încât să se simtă mereu vinovat. Sentimentul rămânea.
   Neînsemnat.
   Inutil.
   Poţi să bei mai târziu.
   Sună telefonul - Amanda din nou.
   - Aici Willis, răspunse. Sunt tot la casa lui Collins. Pornesc într-un minut.
   - Cum merge percheziţia?
   - Merge.
   Se uită la casă gândindu-se că trebuia să se concentreze pe căutări.
   Prioritatea era acum să-l înfunde pe Collins pentru implicare, neştiind exact ce informaţii avusese şi ce îi scăpase acum 20 de ani. Va diseca totul mai târziu.
   - OK, răspunse Amanda. Sunt aici cu proprietarul şi cu fiul său şi am nevoie de cineva să mă ajute cu ei. Să vedem unde îi cazăm la noapte. Chestii din astea.
   Pete se încruntă. Asta era munca de jos şi ştia ce înseamnă: Amanda va conduce singură interogatoriul cu Norman Collins. Poate era chiar mai bine. Mai curat. Nu doreau să rişte să întineze povestea din trecut cu omul care era sub lupa investigatorilor acum. Răspunsurile la întrebările lui vor apărea în timp, dar nu trebuia să fie el cel care interoga. Porni motorul.
   - Vin imediat.
   - Pe tip îl cheamă Tom Kennedy, spuse Amanda. Fiul său se numeşte Jake. Fă-i procesul-verbal de arestare lui Collins mai întâi, apoi le găsim un apartament confortabil.
   Pentru un moment, Pete nu răspunse. Mâna liberă era pe volan. Privind-o, observă că începe să îi tremure.
   - Pete, îl strigă Amanda. Mai eşti acolo?
   - Da. Ajung imediat.
   Închise şi aruncă telefonul pe locul pasagerului. Dar în loc să pornească la drum, stinse motorul şi luă din nou tableta. Fusese prea rătăcit în trecut ca să se mai gândească la prezent. Nu-l luase deloc în considerare pe noul proprietar al casei.
   Comitea greşeli, ca de obicei.
   Făcu click pe fişierul cu raportul, întrebându-se dacă a înţeles bine ce a spus Amanda. Dar înţelesese bine.
   Tom Kennedy. În sfârşit. Un nume pe care îl recunoştea.

Treizeci şi unu

      - L-au găsit, tati? întrebă Jake.
   Mă plimbam de colo colo prin biroul din secţia de poliţie, aşteptând ca doamna comisar Amanda Beck să aducă declaraţia pe care să o semnez şi m-am oprit brusc când am auzit întrebarea fiului meu.
   Jake stătea pe un scaun prea mare pentru el, bălăngănindu-şi picioarele; pe masă, la îndemâna lui, o sticlă plină cu fresh de portocale. Era un cadou de la sergentul Dyson, după ce am ajuns. Chipurile, îmi va aduce şi mie nişte cafea, dar trecuseră deja 20 de minute şi nimic nu se întrezărea la orizont, ca de altfel nici comisarul Beck. Nu prea stătusem de vorbă cu Jake în acest timp. Nu ştiam ce să-i spun acum şi mi se părea că dacă mă învârteam de colo colo, umpleam spaţiul şi acopeream tăcerea.
   - L-au găsit, tati?
   M-am dus spre el şi m-am aplecat.
   - Da. L-au găsit pe bărbatul care a dat târcoale casei noastre.
   - Nu vorbeam despre asta. Băiatul din podea.
   Pentru o clipă, l-am privit fix pe fiul meu, dar el se uită la mine aparent fără frică sau îngrijorare. Era de mirare că procesa evenimentele în ritmul său, ca şi cum totul era perfect normal - ca şi cum era vorba despre un băiat cu care se jucase de-a v-aţi ascunselea, nu despre rămăşiţe umane ascunse în podeaua garajului nostru de cine ştie câţi ani şi despre care el nu avea cum să fi aflat.
   Era o chestiune despre care nu ar trebui să vorbim. Nu aici. Declaraţia mea dată în faţa poliţiştilor era sinceră, dar incompletă. Nu menţionasem nimic despre desenele cu fluturi sau despre ceea ce spunea Jake legat de băiatul din podea. Nu ştiam de ce, în afară de faptul că eu însumi nu înţelegeam nimic, dar cu siguranţă pentru că voiam să-mi protejez copilul. Deoarece aceasta era o povară care trebuia să apese pe umerii unui adult, şi nu pe umerii unui copil de şapte ani.
   - Da, Jake, am spus. Despre asta vorbeai. OK? Treaba e serioasă.
   Se gândi puţin.
   - Bine.
   - Vorbim mai târziu despre cealaltă chestie.
   M-am ridicat, dându-mi seama că ceea ce am spus nu era destul, că merita să ştie mai mult.
   - Dar, da, l-au găsit. Eu l-am găsit.
   - Asta e bine, răspunse Jake.
   Mă cam speria puţin.
   - Ştiu.
   Cu toate că nu cred că o făcea cu intenţie, Jake se încruntă.
   - Cred că doar era rănit şi singur, iar din cauza asta era puţin răutăcios. Dar l-au găsit şi de-acum nu va mai fi singur, nu-i aşa? Se poate duce acasă. Aşa că nu va mai fi răutăcios.
   - E doar în imaginaţia ta, Jake.
   - Nu-i adevărat.
   - Vorbim mai târziu despre asta. Bine?
   I-am aruncat o privire serioasă, aşa cum făceam întotdeauna când voiam să pun punct unei conversaţii. De obicei, nu aveam autoritate, iar după un minut, unul sau altul ridica tonul, dar azi încuviinţă. Apoi se întinse, luă sticla de fresh de portocale şi începu să bea fără nicio grijă.
   În spatele meu, uşa se deschise, iar când m-am întors l-am văzut pe sergentul Dyson intrând cu două căni de cafea. Proptise uşa cu spatele ca să intre doamna comisar Beck. Flutura nişte hârtii şi arăta la fel de obosită ca şi mine: o femeie cu un milion de treburi pe cap, hotărâtă să facă totul singură.
   - Domnule Kennedy, spuse. Îmi pare foarte rău că v-am lăsat să aşteptaţi atât de mult. A, el trebuie să fie Jake.
   Încă ocupat cu fresh-ul de portocale, fiul meu o ignora.
   - Jake, l-am strigat. Poţi să saluţi, te rog?
   - Bună!
   M-am întors spre Beck.
   - A fost o zi lungă.
   - Înţeleg perfect. Probabil că e foarte ciudat pentru el.
   Se aplecă puţin neîndemânatică, ca şi cum nu era sigură cum trebuie să vorbească cu un copil.
   - Ai mai fost vreodată într-o secţie de poliţie, Jake?
   Dădu din cap, dar nu răspunse.
   - Bine.
   Râse jenată apoi se ridică.
   - Prima şi ultima dată, să sperăm. În sfârşit, domnule Kennedy. Am aici declaraţia dumneavoastră. V-aş ruga să o citiţi ca să fiţi sigur că sunteţi de acord cu conţinutul, apoi să o semnaţi. Şi aveţi şi cafeaua aici!
   - Mulţumesc!
   Dyson mi-a întins cafeaua; sorbeam din ea în timp ce citeam declaraţia de pe masă. Explicasem despre Norman Collins, despre ce îmi spusese doamna Shearing despre el şi despre Dominic Barnett, cât şi despre bărbatul care venise la uşa noastră şi care îi şoptea lui Jake noaptea trecută. Toate acestea m-au determinat să cercetez garajul, întrebându-mă ce ar fi putut să caute Collins înăuntru. Aşa am găsit rămăşiţele.
   M-am uitat la Jake, care-şi bea ultimele picături de suc, şi am semnat declaraţia la finalul paginii.
   - Mă tem că nu veţi putea să vă întoarceţi acasă în noaptea asta, spuse Beck.
   - Am înţeles.
   - E posibil ca nici mâine noapte. Desigur vă cazăm într-o altă locaţie în această perioadă. Avem o casă conspirativă în apropiere şi v-o punem la dispoziţie cu plăcere.
   M-am oprit cu stiloul deasupra semnăturii.
   - De ce avem nevoie de o casă conspirativă?
   - Nu aveţi nevoie, spuse ea repede. Dar avem o proprietate pe care putem s-o folosim. Dar vă las cu colegul meu, comisarul Pete Willis, ca să clarificaţi problema. Trebuie să ajungă imediat şi vă las în pace. De fapt, a şi ajuns acum.
   Uşa se deschise şi în birou intră un alt bărbat.
   - Pete, strigă Beck, ei sunt Tom şi Jake Kennedy!
   L-am privit fix pe bărbatul care intrase pe uşă şi lumea păru că se năruie.
   Trecuse atât de multă vreme, iar trecerea anilor nu-l schimbase. Părea mai sănătos şi mai slab decât mi-l aminteam. Adulţii se schimbă mai puţin decât copiii, aşa că l-am recunoscut pe loc. Îmi tresări inima şi mă năpădiră un val de amintiri. Mi se învârtea capul.
   Şi el mă recunoscuse. Bineînţeles. Până acum îmi învăţase numele şi avusese timp să se pregătească de întâlnire. În timp ce se apropia de mine, cu un aer profesional şi oficial, mi-am imaginat că nimeni nu putea să-i observe expresia maliţioasă de pe chip.
   Sticlă spartă.
   Mama ţipă.
   - Domnule Kennedy! spuse tatăl meu.

Treizeci şi doi

      A fost o zi foarte încâlcită, se gândi Jake.
   Era extrem de obosit; în primul rând era vina lui pentru tot ce se întâmplase noaptea trecută, dar nu-şi amintea prea multe. Era pe jumătate adormit atunci. Dar era în continuare foarte supărat pe tati pentru ce scrisese, iar când venise poliţia şi tati spusese că mami murise, ca şi cum nu însemna nimic, îşi pierduse cumpătul. Nu era bine, dar nu se putuse abţine.
   Furia se risipise totuşi în timpul zilei. Câteodată, certurile dispăreau precum ceaţa în primele ore ale dimineţii. În clasă, totuşi, se simţi singur şi ar fi dorit să-l îmbrăţişeze pe tati, să-i spună că îi pare rău şi să audă că şi lui tati îi pare rău.
   Atunci poate lucrurile ar fi stat mai bine.
   Apoi se întâmplase incidentul cu Owen, iar Jake sărise la bătaie. În consecinţă, a trebuit să se prezinte în biroul directoarei, domnişoara Wallace. Asta nu a fost atât de rău în sine, cu excepţia a două mari probleme. Una era că Pachetul cu Lucruri Speciale îi rămăsese în clasă, ceea ce însemna că ar putea fi la mila ticălosului de Owen, un gând insuportabil. Vrei să te uiţi în ochii mei, te rog? Domnişoara Wallace trebuise să repete de două ori, deoarece Jake nu putea să-şi ia ochii de la uşa închisă a biroului. A doua problemă era că tati se va supăra şi va fi dezamăgit de comportamentul lui, că iar fusese obraznic, ceea ce însemna că iar vor fi certaţi o perioadă. Sau poate tot timpul.
   Poate tati va scrie şi despre el lucruri oribile.
   Jake se gândea dacă tatăl lui ar putea să facă asta.
   Apoi, când venise în clasă, Pachetul părea neatins şi se gândi că poate ar trebui să sară la bătaie mai des. Când se termină programul, tati nu părea deloc supărat pe el. Chiar se certase cu doamna Shelley! Ceea ce era, cu siguranţă, un gest curajos, se gândi Jake. Dar, cel mai important era că tati îi ţinuse partea. Chiar dacă nu o spusese direct, Jake îşi dădu seama. Chiar dacă nu-l îmbrăţişase, asta îl făcea să se simtă bine.
   Iar acum erau la secţia de poliţie.
   La început, fusese în regulă, deoarece era chiar interesant, în special că toată lumea era drăguţă cu el, dar acum ar fi vrut să plece. Apoi s-a întâmplat altceva - a venit un poliţist nou şi totul a devenit şi mai încâlcit, în special din cauza comportamentului lui tati. Se simţise bine când era cu ceilalţi poliţişti, dar acum arăta palid şi speriat, ca şi cum era în clasă, la şcoală, iar noul poliţist era doamna Shelley.
   Dacă se gândea bine, noul poliţist arăta şi el stânjenit. Când a plecat poliţista cu declaraţia pe care o semnase tati, se închise uşa şi atmosfera din încăpere devenise foarte ciudată. Era ca şi cum fiecare era lipit la locul lui. Apoi noul poliţist se apropiase încet de el şi îl privise în ochi.
   - Tu trebuie să fii Jake, spuse.
   - Da.
   Era adevărat, desigur.
   - Sunt Jake.
   Omul zâmbi, dar era un zâmbet ciudat. Avea o faţă de om bun, dar zâmbetul îi era acum cam strâmb. Apoi îi strânse mâna, ceea ce era un gest politicos. Mâna lui era mare şi caldă, iar strânsoarea era foarte uşoară.
   - Îmi pare bine să te cunosc, Jake. Poţi să-mi spui Pete.
   - Bună, Pete, îl salută Jake. Şi eu mă bucur să te cunosc. De ce nu putem merge acasă? Unul din poliţişti i-a zis lui tati că nu putem să ne întoarcem acasă.
   Pete se încruntă, se aplecă spre el şi îl privi drept în ochi ca şi cum voia să vadă dacă nu ascunde vreun secret. Jake îl privi şi el în ochi ca şi cum nu avea nimic de ascuns. Nu avem secrete, domnule.
   - E foarte complicat, răspunse Pete. Facem nişte cercetări în casă.
   - Din cauza băiatului din podea?
   - Da.
   Pete îl privi apoi pe tati, iar Jake şi-a amintit că nu trebuia să spună asta. Însă atmosfera din cameră era atât de amuzantă încât îi era uşor să uite asta.
   - I-am spus ce am găsit, zise tati.
   - Totuşi, de unde ştiţi că e vorba despre un băiat?
   Tati stătea în picioare acolo, dar arăta ca şi cum fusese prins cu ceva.
   Voia să se mişte, dar cumva uitase cum îi funcţionează corpul. Jake avu un sentiment stânjenitor. Se gândi că dacă tati şi-ar putea aminti ce să facă, cum ca să se mişte, s-ar repezi la Pete, chiar destul de agresiv.
   - Nu am ştiut, răspunse tati. Am spus cadavru. Probabil nu a înţeles.
   - Aşa e, adăugă Jake repede.
   Nu voia ca tati să se ia la bătaie, mai ales cu un poliţist, dar îl vedea că de-abia se putea abţine.
   Pete se ridică încet.
   - Bine. Haideţi să ne ocupăm de nişte lucruri practice. Sunteţi doar voi doi?
   - Da, răspunse tati.
   - Şi mama lui Jake?...
   Tati arăta în continuare furios.
   - Soţia mea a murit anul trecut.
   - Îmi pare rău. Probabil a fost foarte greu pentru voi.
   - Suntem bine.
   - Se vede.
   Ce derutant! Jake voia să nege dând din cap. Acum, Pete nu părea în stare să-l privească pe tati, dar era poliţist şi asta însemna că el se ocupă de toate, nu?
   - Putem să ne ocupăm de cazare, dacă vreţi. Aveţi pe cineva din familie la care doriţi să staţi?
   - Nu, răspunse tati. Ambii părinţi au murit.
   Pete ezită.
   - Am înţeles. Îmi pare rău să aud asta.
   - E în regulă.
   Apoi tati înaintă. Jake îşi ţinea respiraţia. Poate doar i se păruse că vrea să-l lovească, nu că ar fi făcut-o cu adevărat.
   - S-a întâmplat demult.
   - În regulă.
   Pete respiră adânc, dar tot nu-l privea pe tati. Se uita fix la perete, iar Jake se gândi că brusc arată mai bătrân decât atunci când intrase în cameră.
   - În acest caz, putem să vă găsim o locuinţă unde să staţi o perioadă.
   - Da, ar fi bine.
   - Şi sunt sigur că aţi avea nevoie de nişte lucruri din casă. Dacă doriţi, putem merge împreună să vă luaţi ceea ce vă trebuie. Haine de rezervă şi altele.
   - Trebuie să mergeţi şi dumneavoastră?
   - Da. Îmi pare rău. E locul unde s-a întâmplat o crimă. Trebuie să fac o listă cu tot ce se ia din casă.
   - OK. Nu e o situaţie prea plăcută, nu?
   - Ştiu.
   Pete îl privi în sfârşit pe tati.
   - Îmi pare rău.
   Tati ridică din umeri, privirea îi era încă sfredelitoare.
   - Asta e. Haideţi să terminăm, bine? Jake, gândeşte-te ce jucării vrei din casă!
   - Bine.
   Jake îi privea pe amândoi, pe tati şi pe Pete, dar niciunul nu se mişca, de parcă nu ştiau ce să facă. Jake se gândi că dacă el nu face niciun gest, atunci toţi vor rămâne aşa, nemişcaţi. Trânti cu zgomot pe masă sticla goală de fresh.
   - Desenele mele, tati. Atâta vreau.

Treizeci şi trei

      Zile oribile cu victorii mici. Trebuie să te agăţi de ele, se gândi Amanda pe când stătea în camera de interogatoriu vizavi de Norman Collins. După ororile văzute noaptea trecută şi sentimentul eşecului resimţit din plin pentru că nu l-a găsit la timp pe Neil Spencer, era pregătită să vadă un pic de sânge. Iar adesea, victoriile mici erau totul.
   - Scuze pentru întrerupere, Norman, spuse. Să continuăm.
   - În regulă. Haideţi să concluzionăm, nu?
   - Absolut.
   Zâmbi politicos.
   - Hai!
   Collins îşi încrucişă braţele şi schiţă un rânjet. Ceea ce nu o surprinse.
   Înţelesese exact de când îl văzuse prima dată ce voia Pete să spună descriindu-l ca pe un ciudat. Era genul de persoană pe care o evitai instinctiv pe stradă şi preferai să traversezi decât să dai nas în nas cu el. O izbi exagerata formalitate a ţinutei sale, considerând-o o aparenţă înşelătoare - o încercare de a se prezenta drept un om respectabil, dar care ascunde ceva neplăcut. Şi se vedea din comportamentul lui că se simţea respins de ceilalţi pentru aerul de superioritate afişat.
   După 20 de minute de interogatoriu în care a răspuns la fiecare întrebare, probabil că avea motive să se simtă superior ei. Când Steph bătu la uşă şi făcu un pas înăuntru, Amanda anunţă o pauză. Acum, întinse mâna spre casetofon, îl puse pe înregistrare şi reluă preliminariile.
   În faţa ei, Collins oftă teatral în sinea sa. Privi în jos, spre foaia de pe masă. Ce plăcere va fi să-i şteargă rânjetul de pe faţa ticălosului ăstuia ciudat!
   Dar toate la timpul lor.
   - Domnule Collins, spuse Amanda, ca să clarificăm lucrurile, haideţi să reluam nişte întrebări. În iulie, anul curent, l-aţi vizitat pe Victor Tyler la închisoarea Whitrow. Care a fost scopul acestei vizite?
   - Mă interesează crimele. În unele cercuri, sunt considerat un expert. M-a interesat să vorbesc cu domnul Tyler despre modul de operare. La fel cum a discutat şi poliţia cu el de-a lungul anilor.
   Probabil nu chiar la fel, se gândi Amanda.
   - Aţi vorbit întâmplător şi despre Frank Carter?
   - Nu.
   - Ştiţi că Tyler este unul din prietenii lui Carter?
   - Nu ştiam.
   - Ciudat. Dumneavoastră fiind un asemenea expert...
   - Nu poţi să le ştii pe toate.
   Collins zâmbi. Amanda era sigură că minte, dar conversaţia dintre Collins şi Tyler nu fusese înregistrată, aşa că nu putea dovedi nimic.
   - În regulă, spuse ea. Unde aţi fost în după-amiaza şi seara zilei de duminică, 30 iulie, anul curent, când a fost răpit Neil Spencer?
   - V-am spus deja. După-amiază am stat acasă. Mai târziu, am mers la restaurant, pe Town Street şi am luat cina.
   - E bine că vă amintiţi atât de clar.
   Collins ridică din umeri.
   - Sunt un tip cu tabieturi. Era duminică. Când trăia mama, mergeam împreună să mâncăm la restaurant. Acum merg singur.
   Amanda îl aprobă în sinea sa. Proprietarul restaurantului confirmase informaţia, ceea ce însemna că acest individ, Collins, părea că avea un alibi solid în intervalul de timp în care fusese răpit Neil Spencer. Şi deşi continuau percheziţia, ofiţerii nu găsiseră până acum nimic care să sugereze că Neil fusese ţinut vreodată acolo. Era sigură că Norman Collins era implicat cumva în ceea ce se întâmplase aici, dar în acest moment se pare că nu mai era suspect în răpirea lui Neil Spencer.
   - Casa de pe strada Garholt numărul 13, spuse ea.
   - Da, ce e cu ea?
   - Ai încercat să cumperi această proprietate.
   - Da, e adevărat. Era de vânzare. Nu ştiu dacă se consideră a fi o infracţiune.
   - Nu am spus asta.
   - Casa era pe piaţă. Am stat prea mult în actuala locuinţă şi voiam să-mi iau zborul. Să-mi fac propriul cuib, dacă se poate spune aşa.
   - Iar când v-a fost refuzată oferta, aţi dat târcoale proprietăţii în continuare.
   Collins scutură din cap.
   - Absolut deloc.
   - Domnul Kennedy pretinde că aţi încercat să intraţi în garajul dumnealui.
   - Se înşală.
   - Un garaj în care s-au descoperit rămăşiţe umane.
   Şi atunci, Amanda trebui să-l creadă pe Collins. Deşi era sigură că el ştia ce se găsise acolo, îşi aminti să se prefacă, măcar, surprins. Nu era deloc convingător, dar încerca.
   - Este... şocant, spus el.
   - Nu sunt sigură că te cred, Norman.
   - N-am ştiut nimic despre asta.
   Se încruntă.
   - Aţi vorbit cu fostul proprietar? Poate ar trebui.
   - Acum mă interesează mai mult de ce erai atât de interesat de proprietate.
   - Şi eu v-am spus: nu eram. Acest domn... Kennedy, parcă? Se înşală. Nu am trecut pe lângă casa lui.
   Amanda îl fixă cu privirea, iar Collins o înfruntă calm. Cuvântul unuia împotriva celuilalt. Chiar dacă ar fi putut organiza o recunoaştere şi Kennedy l-ar identifica pe Collins, nu era sigură că ar fi fost îndeajuns ca să justifice capetele de acuzare. Acum nu puteau demonstra că el ştia de rămăşiţele din garaj. Şi se părea că nu mai era suspectat de răpirea lui Neil Spencer. Având în vedere unele obiecte din colecţia sa, era posibil să-l acuze de furt de bunuri, dar poate nici asta nu stătea în picioare.
   Iar arogantul naibii ştia.
   Sau credea că ştie.
   Amanda se uită pe foaia de hârtie primită de la Steph - rezultatele căutării amprentelor prelevate de la Norman Collins la sosire. Şi chiar dacă nu putea stabili nicio legătură între el şi Neil Spencer, avu totuşi o tresărire.
   Trăia pentru momente ca acesta. Ar fi dorit ca şi Pete să fie aici, să savureze momentul împreună cu ea. Dumnezeu ştie că merita şi el să îl simtă din plin.
   - Domnule Collins, spuse ea. Aţi putea să-mi spuneţi unde aţi fost în seara de marţi, 4 aprilie, anul acesta?
   Collins ezită.
   - Poftiţi?
   Amanda aşteptă, privind în continuare foaia de hârtie. Cel puţin, asta i-a atras atenţia. Probabil, anticipase mai multe întrebări despre activităţile sale din ziua când fusese răpit Neil Spencer, unde el credea că este pe un teren sigur. Dar Amanda ştia că această dată este o enormă gaură neagră sub picioarele sale.
   - Nu sunt sigur că-mi amintesc, spuse atent Collins.
   - Haideţi să vă ajut eu atunci. Aţi fost în vecinătatea pădurii Hollingbeck?
   - N-aş crede.
   - Ei bine, degetele dumneavoastră au fost. Restul corpului a fost şi el?
   - Nu...
   - Amprentele dumneavoastră au fost descoperite pe ciocanul folosit în omorârea lui Dominic Barnett acolo, în acea noapte.
   Amanda ridică privirea şi observă satisfăcută picăturile de sudoare de pe fruntea lui Collins. Un bărbat agitat, care se considera superior, pus acum cu botul pe labe. Era interesant de privit cum îşi verifica în minte opţiunile, încercând să găsească o portiţă de scăpare şi cum îşi dădea seama încetul cu încetul că era implicat într-un bucluc mai mare decât se aşteptase.
   - Nu comentez, spuse el.
   Amanda clătină din cap. Era dreptul lui, bineînţeles, dar fraza o enervase întotdeauna. Nu ai dreptul să taci, voia să spună oamenilor. Iar acum dorea ca acest Collins să recunoască fapta, nu să se ascundă. Deoarece erau vieţi în joc.
   - Este în interesul dumitale să-mi spui tot ce ştii. Acum, Norman.
   Îşi sprijini braţele pe masă şi încercă să pară mai înţelegătoare decât se simţea în realitate.
   - Şi nu e doar interesul dumitale aici. Ai spus că nu ai nicio implicare în răpirea lui Neil Spencer. Dacă spui adevărul, înseamnă că avem acum un criminal în libertate pe străzi.
   - Nu comentez.
   - Şi dacă nu îl găsim, atunci va ucide mai mulţi copii. Cred că ştii mult mai multe decât spui despre această persoană.
   Palid, Collins o fixă cu privirea. Amanda nu-şi amintea să fi văzut un om topindu-se atât de repede, care să se prăbuşească cu o asemenea viteză de la aroganţă şi încredere în sine într-o baltă de jale şi tristeţe.
   - Nu comentez, şopti.
   - Norman!
   - Vreau un avocat.
   - Asta se poate aranja, desigur.
   Se ridică repede, fără să-şi mai ascundă furia. Dezgustul.
   - Poate atunci îţi vei da seama în ce bucluc eşti şi că singura şansă a dumitale este cooperarea.
   - Nu comentez.
   - Da, am auzit asta de la început.
   Victorii mici.
   Dar cu toate că îl arestase oficial pe Norman Collins pentru uciderea lui Dominic Barnett, Amanda se gândi la tot ce spusese. Dacă spunea adevărul, că nu l-a ucis pe Neil Spencer, atunci un ucigaş de copii era în libertate, ceea ce însemna că alt băieţel ar putea fi ucis în tura ei.
   Îi reveni în minte imaginea din seara trecută, cu trupul lui Neil Spencer întins pe terenul viran, şi bucuria pe care ar fi putut-o resimţi în mod normal dispăru complet.
   O victorie mică nu era destul de satisfăcătoare.

Treizeci şi patru

      Efectivele de poliţie sporiseră după ce am plecat, mişunând pe proprietatea mea.
   Când am ajuns, am văzut două maşini şi o dubiţă parcate afară, cu poliţişti de la investigaţii la locul crimei lucrând pe aleea delimitată de panglica de semnalizare - POLIŢIA, NU TRECEŢI! Se părea că activitatea era concentrată pe garaj, dar doi poliţişti se postaseră pe trotuar ca să asigure perimetrul. Uşa din faţă era deschisă. Era, de asemenea, o privelişte nepotrivită pentru cel care se întoarce acasă, o imagine care îţi provoacă un sentiment de nelinişte.
   Am parcat în spatele celorlalte vehicule. Maşina tatălui meu trecu pe lângă mine şi se opri în faţa mea.
Nu e tatăl meu, am ţinut să-mi repet.
   E comisarul Pete Willis.
   Nu era cazul să admit că ar fi altceva, nu? Şi cu excepţia faptului că s-a lăsat pe vine ca să vorbească cu Jake, nu dăduse vreun semn că doreşte să aibă un alt fel de relaţie cu mine decât una profesională. Aceasta era situaţia şi eram bucuros să rămână aşa.
   Şocul se diminuă puţin, dar, aşa cum îmi imaginasem, după ce ridicasem vocea la el, se instalase liniştea de după furtună. Rememoram momentul din secţia de poliţie, când stătea acolo, privindu-mă. Gândul îmi zbură cu mulţi ani în urmă, când îl văzusem ultima oară şi m-am simţit mic şi neputincios.
   M-am transportat în timp. Am simţit din nou frica, anxietatea. Dorinţa de a mă evapora ca să nu mă vadă. Dar apoi apăru furia. Nu avea niciun drept să vorbească cu fiul meu, nenorocitul naibii. Şi apoi indignarea. Faptul că s-a amestecat în viaţa mea - dintr-o poziţie de forţă - mi se părea absolut nedrept şi de nesuportat.
   - Eşti bine, tati?
   - Sunt bine, amice.
   Mă holbam la maşina din faţa mea. La bărbatul de pe locul şoferului.
   Se numeşte Pete Willis, comisarul Pete Willis, îmi repetam, şi nu înseamnă nimic pentru tine. Absolut nimic. Nu însemna nimic dacă nu voi permite eu.
   - OK, am zis. Hai să mergem ca să terminăm repede cu asta.
   Ne aşteptă la cordonul de delimitare a perimetrului, prezentă insigna şi actele ofiţerilor de acolo şi ne conduse în casă fără a rosti un cuvânt.
   Indignarea apăru din nou. Aveam nevoie de permisiunea lui ca să intru naibii în casă. Mă simţeam umilit să-l urmez înăuntru, ca un copil care trebuia să facă tot ce i se spune. Şi faptul că părea indiferent înrăutăţea situaţia.
   Avea un clipboard şi un stilou.
   - Trebuie să ştiu ce e al dumneavoastră şi ce aţi găsit aici când v-aţi mutat şi nu v-aţi atins de obiectele respective.
   - Tot ce vedeţi este al meu, am spus. În orice caz, doamna Shearing a golit camerele.
   - Verificăm şi cu ea informaţia, nu vă faceţi griji.
   - Nu-mi fac griji.
   Treceam din cameră în cameră, adunând strictul necesar. Produse de baie şi articole de toaletă. Haine pentru mine şi Jake. Câteva jucării din camera lui. Mă enerva foarte tare că trebuia să-l întreb pe tata de fiecare dată, iar el doar încuviinţa din cap şi nota; spre final, am renunţat să-l mai întreb. Nu prea se uita la mine, de fapt. Mă întrebam ce ar putea gândi sau simţi. Dar m-am lăsat păgubaş, fiindcă oricum nu conta.
   Am terminat în biroul meu, la parter.
   - Îmi trebuie laptopul, am început să zic, când Jake m-a întrerupt.
   - Pe cine a găsit tati în garaj? Pe Neil Spencer?
   Tata părea stânjenit.
   - Nu. Rămăşiţele astea erau mult mai vechi.
   - Ale cui sunt?
   - Rămâne între noi doi... cred că sunt ale unui alt băieţel. Unul care a dispărut acum mult timp în urmă.
   - Cu cât timp în urmă?
   - În urmă cu 20 de ani.
   - Wow!
   Jake se opri ca să poată pricepe o perioadă de timp atât de lungă.
   - Da. Şi sper să fie ale lui, pentru că îl caut de atunci.
   Jake arăta uluit, ca şi cum era o mare realizare. Asta nu-mi plăcea. Nu voiam să-l intereseze deloc acest bărbat, indiferent cât de mult îl impresiona.
   - Aş fi renunţat până acum.
   Tata zâmbi trist.
   - Întotdeauna am considerat că e important. Toată lumea trebuie să ajungă acasă, nu-i aşa?
   - Pot să iau ăsta, domnule comisar Willis?
   Am scos laptopul din priză, dorind să pun capăt conversaţiei.
   - Trebuie să lucrez.
   - Da.
   Se întoarse cu spatele la noi.
   - Sigur că puteţi.
   Casa „conspirativă” era un apartament, deasupra unui chioşc de ziare, la capătul unei străzi, Town Street. Nu arăta cine ştie ce din stradă şi nici înăuntru, când Willis ne conduse şi ne deschise uşa.
   Jos era o scară care urca de la uşa clădirii la etaj, iar pe palier erau patru apartamente. În apartament, aveam o sufragerie, o baie, o bucătărie şi o cameră cu două paturi, toate fiind mobilate minimal. Singurele semne că era o clădire folosită de poliţie, şi nu un hotel cu camere ieftine, de închiriat, le constituiau camerele de luat vederi poziţionate discret pe ziduri, afară, butonul de panică şi zăvoarele de pe partea interioară a uşii de la intrare.
   - Îmi pare rău, va trebui să staţi în aceeaşi cameră.
   Willis intră în dormitor, aducând cearşafuri şi pături pe care le luase dintr-un dulap din debara. Îmi despachetam hainele şi le aşezam deasupra dulapului din lemn, pe care îl ştersesem de praf. Nu se făcuse curat de ceva timp în apartament, iar aerul era înţepător.
   - E în regulă, spusei.
   - Ştiu că e mic. Îl folosim câteodată pentru martori, dar în general pentru femei şi copii.
   Mi s-a părut că vrea să mai spună ceva, dar clătină din cap.
   - De obicei vor să stea împreună în aceeaşi cameră.
   - Cred că e vorba despre victime ale violenţei domestice.
   Tata nu răspunse, dar atmosfera dintre noi se tensionă şi mi-am dat seama că săgeata mea şi-a atins ţinta. Între noi erau multe lucruri nespuse şi uneori tăcerea poate ajunge la paroxism.
   - E în regulă, spusei din nou. Cât vom sta aici?
   - N-ar trebui să staţi mai mult de o zi sau două. Poate nici atât. Totuşi, e un caz care poate evolua. Trebuie să fim siguri că nu ne scapă nimic.
   - Credeţi că bărbatul pe care l-aţi arestat l-a omorât pe Neil Spencer?
   - Posibil. După cum am zis, cred că rămăşiţele descoperite la dumneavoastră în casă provin de la o crimă similară. Întotdeauna s-a speculat că Frank Carter - ucigaşul de atunci - a avut cumva un complice. Norman Collins nu a fost niciodată suspectat în mod oficial, dar era prea interesat de caz. Nu m-am gândit niciodată că ar putea fi implicat direct, dar...
   - Dar?
   - Poate am greşit.
   - Da, cred că probabil ai greşit.
   Tata nu spuse nimic. Faptul că poate l-am rănit din nou îmi dădea satisfacţie, dar era o satisfacţie meschină, dezamăgitoare. Părea învins şi stânjenit. În felul său, poate se simţea la fel de neputincios ca şi mine acum.
   - Bine.
   Ne-am întors în sufragerie, unde Jake stătea în genunchi şi desena. În cameră era o canapea şi un scaun, o masă joasă pe rotile şi un televizor vechi, aşezat pe o comodă de lemn, cu sertare, cu multe cabluri vechi încurcate în spate. Apartamentul părea rece şi întunecat. Am încercat să nu mă gândesc la ce se întâmpla acum acasă - adevărata noastră casă. Indiferent de problemele pe care ni le crease, ni se părea un paradis în comparaţie cu apartamentul ăsta.
   Dar vei face faţă. Şi totul se va termina curând. Iar Pete Willis va dispărea din viaţa mea din nou.
   - Vă las acum, spuse. Mi-a părut bine de cunoştinţă, Jake, zise el.
   - Şi mie, Pete, răspunse Jake cu ochii în desen. Mulţumesc pentru acest apartament minunat!
   Ezită.
   - Cu plăcere.
   Afară, pe palier, am închis uşa sufrageriei. Era un geam acolo, dar, deşi era încă devreme, lumina care intra era slabă. Willis ezita să plece şi am stat în obscuritate un moment, cu faţa în penumbră.
   - Aveţi tot ce vă trebuie? spuse în sfârşit.
   - Cred că da.
   - Jake pare un copil bun.
   - Da, am răspuns. Chiar este.
   - E creativ. Exact ca tine.
   Nu am răspuns. Între noi se aşternea o tăcere stânjenitoare. După cât puteam să observ în semiobscuritate, Willis îşi dorea să nu fi vorbit. Dar apoi detalie.
   - Ţi-am văzut cărţile în casă.
   - Nu ştiai?
   Dădu din cap.
   - Credeam că poate te-ai interesat dinainte, am zis. Poate mi-ai căutat numele pe net sau ceva de genul ăsta.
   - Tu mi-ai căutat numele pe net?
   - Nu, dar asta e altceva.
   M-am urât de îndată ce am spus asta, deoarece mi-am dat seama de echilibrul de putere dintre noi - ideea că era sarcina lui să se intereseze de mine, să mă caute, nu invers. Nu voiam să creadă asta. Nu era adevărat. Nu însemna nimic pentru mine.
   - Cu mult timp în urmă, spuse, am decis că ar fi mai bine pentru mine să nu mă implic în viaţa ta. Am decis împreună cu mama ta.
   - E un fel de a spune.
   - Presupun că aşa e. Asta am promis. Şi m-am ţinut de cuvânt. Nu a fost mereu uşor. De multe ori m-am întrebat... Dar a fost mai bine aşa...
   Brusc, mi se păru că s-a micşorat, că e mai gârbovit.
   Scuteşte-mă cu autocompătimirea.
   Dar n-am spus nimic. Indiferent ce ar fi făcut în trecut, era evident că tata trecuse peste asta. Nu arăta ca un alcoolic acum şi nu mirosea a alcool. Era în formă. Şi, în ciuda oboselii, emana un calm imperturbabil. Mi-am amintit din nou că eram doi străini. Nu eram tată şi fiu. Nu eram duşmani. Nu eram nimic.
   Se uită afară pe fereastră, la ziua care apunea.
   - Sally - mama ta, vreau să spun. Ce s-a întâmplat cu ea?
   Sticlă spartă.
   Mama ţipă.
   M-am gândit la tot ce urmat. Cum a făcut ea faţă tuturor dificultăţilor... o mamă singură... Durerea şi umilinţa morţii. Ca şi Rebecca, a murit mult prea tânără, cu mult înainte ca eu sau ea să merităm această pierdere.
   - A murit, i-am răspuns.
   Tăcu. Pentru o clipă păru chiar îndurerat.
   - Când?
   - Nu e treaba ta.
   Mânia din vocea mea mă surprinse chiar şi pe mine, dar aparent, pe el nu-l surprinse. Stătea acolo în picioare, primind în plin lovitura puternică.
   - Nu, spuse încet. Presupun că nu.
   Apoi începu să coboare treptele, îndreptându-se spre uşa clădirii. Îl priveam cum se îndepărtează. Când era la jumătatea drumului, am vorbit din nou, destul de tare încât să mă audă.
   - Îmi amintesc de ultima noapte, să ştii. Noaptea de dinaintea plecării tale. Ultima dată când m-ai văzut. Îmi amintesc cât de beat erai. Ce roşu erai la faţă. Ce ai făcut. Îmi amintesc cum ai aruncat paharul spre ea. Felul în care ea a ţipat.
   Se opri pe trepte şi stătu complet nemişcat.
   - Îmi amintesc tot, am spus. Cum îndrăzneşti să întrebi de ea acum?
   Nu răspunse.
   Apoi îşi continuă drumul în tăcere, lăsând-mă singur, cu inima bătându-mi nebuneşte în piept, de furie.

Treizeci şi cinci

      De îndată ce părăsi casa conspirativă, Pete conduse cu viteză pe şoseaua pustie, îndreptându-se direct spre casă.
   Sticla din dulapul de la bucătărie îl ademenea şi avea de gând să se predea. Odată ce luase decizia, dorinţa era mai aprigă şi i se păru că viaţa lui depinde de cât de repede va ajunge acasă.
   Ajuns acasă, încuie uşa şi trase draperiile. Casa era cufundată în linişte şi i se părea pustie, cum era şi înainte de-a veni el. În fond, se schimbase atmosfera din casă odată cu venirea lui? Se uită la mobilele simple din sufragerie. Toate camerele erau la fel - spaţii austere şi atent organizate. Adevărul e că, de ani de zile, trăia într-o casă pustie. Un rest de viaţă trăit cu greu, nu foarte nefericit, dar curat şi ordonat.
   Pustiu. Fără rost.
   Inutil.
   Vocea era exuberantă, triumfătoare. Rămase în picioare, respirând adânc, inima bătându-i puternic. Dar ajunsese de multe ori în acest punct şi asta se întâmpla şi acum. Când dorinţa ajungea la paroxism, totul se îndrepta în acea direcţie şi trebuia să bea. Orice eveniment, orice cuvânt, bun sau rău, putea fi interpretat şi adaptat la situaţie. Dar totul era o minciună.
   Ai mai fost în acest punct.
   Poţi s-o faci.
   Dorinţa se domoli pentru o clipă, apoi începu să-i urle în creieri, conştient de trucul pe care îl încerca. O lăsase să-l conducă pe pilot automat până acasă, o făcu să creadă că îi cedează, dar acum prelua din nou conducerea.
   Simţi că durerea din piept îl strânge ca într-un cerc de fier şi devine de nesuportat.
   Ai mai fost în această situaţie. Poţi s-o faci.
   Masa. Sticla şi fotografia.
   În această seară luă iar un pahar; după un moment de ezitare, deschise sticla şi turnă două degete de votcă. Fiindcă... de ce nu? O să bea sau nu. Nu era vorba despre cât de jos va coborî; întrebarea era dacă va ajunge până la capăt.
   Îi sună telefonul. Îl ridică şi văzu un mesaj de la Amanda, care îl informa în detaliu despre interogatoriul lui Norman Collins. Se pare că îl puseseră sub acuzare în cazul uciderii lui Dominic Barnett, dar situaţia nu era clarificată în cazul lui Neil Spencer, iar Collins se hotărâse să-şi ia un avocat.
   Crezi că suspectul pe care l-ai arestat l-a ucis pe Neil Spencer?
   Posibil, îi spusese lui Tom - şi era clar că acest Collins era cumva implicat. Dar dacă nu el îl răpise şi omorâse pe Neil, însemna că adevăratul criminal era în libertate, pe străzi. Senzaţia de uşurare pe care o simţise după arestarea lui Collins se evaporă odată cu acest gând. La fel ca acum 20 de ani, când îi văzu pe Miranda şi Alan Smith în holul departamentului de poliţie şi îşi dădu seama că acest coşmar era departe de a se fi sfârşit.
   Nu ar trebui să fie problema lui acum. Tom era fiul lui, cu toate că se înstrăinaseră cu mult timp în urmă, iar acum, fiind într-un conflict de interese, mâine va trebui să vorbească cu Amanda să-l scoată din acest caz.
   Credea că s-ar simţi mai uşurat dacă ar scăpa de această povară. Totuşi, lucrând la această anchetă - fiind obligat să-l înfrunte din nou pe Carter, să vadă noaptea trecută cadavrul lui Neil Spencer întins pe terenul viran - dorea să vadă cazul dus la bun sfârşit, indiferent de cât de multă suferinţă i-ar provoca.
   Puse telefonul deoparte şi se uită la sticlă, încercând să analizeze ce sentimente îi stârnise revederea cu Tom după atâţia ani. Întâlnirea ar fi trebuit să-l bulverseze până în străfunduri, totuşi se simţea ciudat de calm.
   De-a lungul anilor, noţiunea de paternitate devenise ceva străin pentru el, nu mai avea nicio legătură cu viaţa lui. Amintirile despre Sally erau încă dureroase şi insuportabile, în schimb înregistrase un eşec total în relaţia cu Tom, iar Pete făcuse totul să nu se gândească vreodată la el. Era mai bine să nu aibă nimic de-a face cu viaţa fiului său, iar când i se întâmpla să se întrebe ce fel de om devenise, îşi alunga repede aceste gânduri din minte.
   Erau prea tulburătoare.
   Dar acum ştia.
   Nu avea dreptul să se numească tată, dar era imposibil să nu-l evalueze pe bărbatul pe care îl întâlnise în acea după-amiază. Un scriitor. Desigur, avea sens. Tom fusese întotdeauna creativ, încă din copilărie inventa mereu poveşti pe care Pete nu le putea înţelege sau crea scenarii când se jucau.
   Jake părea că semăna cu Tom la acea vârstă: un copil deştept şi sensibil. Din puţinele informaţii pe care le avea, era evident că Tom suferise din cauza greutăţilor şi a tragediilor din viaţa sa şi totuşi era capabil să-l crească singur pe Jake. Nu se putea îndoi că fiul său era un om bun.
   Nu era un om fără căpătâi. Nu era un neputincios, un ratat.
   Ceea ce era bine.
   Pete atinse cu degetele marginea paharului. Era bine că Tom reuşise să treacă peste copilăria nefericită pe care i-o oferise. Era bine că el nu fusese prezent în viaţa lui Tom şi că plecase înainte să i-o otrăvească mai mult decât o făcuse deja. Deoarece era clar că îi făcuse viaţa amară. Chiar şi după atâta vreme, îl ţinea minte. Impactul fusese puternic şi pentru toată viaţa.
   Îmi amintesc ultima dată când te-am văzut.
   Lui Pete îi veni în minte privirea plină de ură a fiului său când îi spusese aceste cuvinte. Luă în mână paharul, îl puse jos din nou. Nu era bine, nu?
   Merita ura - era conştient de asta - dar ura trebuia câştigată. Pete a băut aproape tot timpul când Sally şi Tom îl părăsiseră, iar zilele şi nopţile îi erau înceţoşate, dar îşi amintea foarte clar acea seară. Descrierea evenimentelor petrecute, cea făcută de Tom, nu era posibilă.
   Dar oare mai conta?
   Poate că nu. Dacă amintirea lui Tom nu era exactă, atunci nici eşecul resimţit de Pete nu era veritabil şi, la urma urmelor, ăsta era genul de adevăr care conta cu adevărat.
   Se uită la fotografia în care era cu Sally. Fusese făcută înainte ca ea să rămână gravidă cu Tom, dar lui Pete parcă i se citea pe chip gândul că va deveni tată în curând. Soarele îl orbea. Zâmbetul vag îi va dispărea curând.
   Era ca şi cum bărbatul din fotografie ştia deja că va eşua şi că va pierde totul.
   Sally arăta atât de fericită!
   O pierduse demult, dar îi plăcea să creadă că trăia undeva, ducând o viaţă liniştită, plină de iubire. Se gândea că despărţirea fusese în beneficiul lui Tom şi al ei. Dar acum ştia adevărul. Nu fusese benefică nimănui. Sally murise.
   I se păru că totul murise.
   Luă din nou paharul, dar acum îl ţinu mai mult timp în mână, privind lichidul mătăsos vălurindu-se. Părea atât de nevinovat până clătinai paharul. Semăna atât de mult cu apa până mişcai paharul şi vedeai ceaţa care se ascundea acolo.
   Mai fusese în această situaţie. Putea să supravieţuiască.
   Dar de ce să-şi bată capul?
   Se uită de jur împrejurul camerei, contemplându-şi existenţa goală. Nu avea nimic. Parcă era făcut din abur. O viaţă fără consistenţă. Nu exista nimic bun în trecutul său care putea fi salvat şi nimic în viitor care să merite efortul.
   Dar nu era adevărat, nu-i aşa? Ucigaşul lui Neil Spencer era liber. Dacă această crimă avea vreo legătură cu crima din trecut, atunci era responsabilitatea sa să o elucideze, indiferent de consecinţele pe care le va avea în plan personal. Fie că-i plăcea ori ba, era din nou acum în mijlocul acelui coşmar şi trebuia să ducă acest caz la bun sfârşit, oricât de mult l-ar costa. Da, era un conflict de interese, dar, dacă era atent, poate nimeni nu va observa vreodată. Nu credea că Tom va dori vreodată să se apropie de el.
   Acesta era un motiv ca să nu bea. Şi, în plus, „Mulţumesc pentru acest apartament minunat”.
   Pete zâmbi când îşi aminti de cuvintele lui Jake. Spusese o chestie ciudată, dar amuzantă. Era un băiat amuzant. Un puşti drăguţ. Era creativ. Avea personalitate. Probabil multă personalitate de care trebuia să te ocupi, aşa cum avea şi Tom câteodată.
   Pete se lăsă purtat de val şi se gândi la Jake câteva momente. Se imagina stând de vorbă cu băiatul. Jucându-se cu el, aşa cum ar fi putut să se joace - şi ar fi trebuit să se joace - cu Tom când era copil. Era o nebunie, desigur. Nu era nimic între ei. În câteva zile, implicarea lui în viaţa lor se sfârşea şi probabil nu-i va mai vedea niciodată.
   Dar, chiar şi aşa, se hotărî să nu bea. Nu în seara asta.
   Bineînţeles, era uşor să arunce paharul. Întotdeauna fusese uşor să facă asta. În schimb, se ridică, se duse în bucătărie şi turnă încet lichidul în chiuvetă. Îl privea alunecând spre scurgere cu tot cu dorinţa din inima sa şi se gândi din nou la Jake cu un sentiment pe care nu îl mai avusese de mult timp. Nu avea niciun motiv. Niciun sens. Şi totuşi era acolo.
   Speranţa.

Partea a patra

Treizeci şi şase

      În dimineaţa următoare, când l-am lăsat pe Jake la şcoală, eram în continuare uimit în sinea mea de cât de bine se adaptase noilor condiţii.
   Noaptea trecută dormise buştean, fără comentarii, în apartamentul conspirativ, lăsând-mă singur în sufragerie cu gândurile mele şi cu laptopul în braţe. Când m-am dus în sfârşit la culcare, l-am privit, iar chipul îi era senin şi m-am întrebat dacă nu cumva era efectiv mai împăcat aici decât în noua noastră casă. M-am întrebat dacă nu cumva visează.
   Aveam adesea această impresie.
   Mie îmi venea greu să adorm într-un loc nefamiliar, oricât de obosit eram, aşa că m-am bucurat că Jake s-a trezit binedispus şi cooperant dimineaţă. Poate trata totul ca pe o aventură captivantă. Dar oricare ar fi fost motivul, eram recunoscător. Eram epuizat, cu nervii la pământ şi nu ştiam dacă pot face faţă unor noi provocări.
   Am mers cu maşina la şcoală, apoi l-am condus în curtea şcolii.
   - Eşti bine, amice?
   - Da, tati.
   - Atunci, e-n regulă. Poftim!
   I-am dat sticla de apă şi rucsacul.
   - Te iubesc!
   - Şi eu, tati!
   Se duse la uşă, cu rucsacul bălăngănind. Doamna Shelley aştepta în prag. Nu discutasem cu Jake încă, aşa cum promisesem, dar speram să fie mai bine azi sau măcar să nu mai pocnească pe cineva.
   - Tot arăţi ca naiba.
   Karen mă ajunse din urmă când mă îndreptam spre poartă. Purta tot haina aia uriaşă, în ciuda faptului că era destul de cald dimineaţă.
   - Ieri erai îngrijorată că m-ai jignit când ai spus asta.
   - Da, dar nu te-am jignit, nu-i aşa?
   Ridică din umeri.
   - M-am mai gândit, iar noaptea e un sfetnic bun şi mi-am dat seama că probabil e în regulă.
   - Atunci ai dormit mai bine ca mine.
   - Asta se vede cu ochiul liber.
   Îşi afundă mâinile în buzunare.
   - Ce faci acum? Vrei să bem o cafea sau trebuie să mergi undeva, să picoteşti în altă parte?
   Am ezitat. Nu aveam nimic de făcut. I-am spus tatălui meu că am nevoie de laptop să lucrez, dar nu mă credeam capabil să fac ceva în starea asta.
   Azi era o zi în care să-mi pun ordine în gânduri - de fapt să pierd vremea aiurea - şi, privind-o pe Karen acum, îmi dădeam seama că erau şi alte moduri mai plictisitoare de-a pierde vremea.
   - Sigur, am spus. Ar fi grozav.
   Am mers pe jos pe strada principală şi am intrat într-o patiserie, The Happy Pig, amplasată după un chioşc, pe lângă oficiul poştal. Vitrinele erau pictate cu scene pastorale, cu pajişti, iar interiorul era rustic, ticsit cu mese din lemn, ca o bucătărie dintr-o fermă de la ţară.
   - Puţin pretenţios.
   Deschise uşa şi se auzi clinchetul clopoţelului.
   - Dar cafeaua e acceptabilă.
   - Dacă are cafeină, e bună.
   Cu siguranţă, mirosea bine. Am comandat la tejghea, stând unul lângă altul puţin jenaţi, în timp ce aşteptam să fim serviţi; câteva momente nu am scos niciun cuvânt. Apoi ne-am luat cafelele şi ne-am îndreptat spre o masă. Karen îşi dădu jos haina. Pe dedesubt purta o bluză albă şi blugi albaştri.
   Am fost surprins să văd cât de zveltă părea fără armură. Era o armură?
   Credeam că putea fi. Avea mai multe brăţări de lemn la încheietura mâinii, care zornăiră uşor când îşi ridică mâinile să-şi prindă părul în coadă.
   - Deci, spuse. Ce se întâmplă cu tine?
   - E o poveste lungă. Cât vrei să ştii?
   - Oh, totul.
   Am cântărit răspunsul. Ca scriitor, am crezut întotdeauna că nu trebuie să vorbeşti despre o poveste până când nu o termini. Dacă vorbeai, atunci dorinţa de a scrie se risipea - ca şi cum trebuia povestea spusă într-un anumit ritm, iar cu cât presiunea se reducea, cu atât mai mult povesteai.
   Ştiind acest lucru, m-am hotărât să-i spun lui Karen tot. Mă rog, aproape tot. Ştia deja de vechiturile din garaj şi de apariţia bărbatului care a dat târcoale casei şi care s-a dovedit a fi Norman Collins, dar tentativa de răpire a lui Jake la miezul nopţii o făcu să-şi ridice privirea.
   I-am povestit apoi ce aflasem de la doamna Shearing şi despre evenimente de ieri. Descoperirea cadavrului. Casa conspirativă. Şi, în cele din urmă, despre tata.
   Impresia pe care mi-o lăsase Karen era de femeie destul de frivolă, mereu predispusă spre glume sarcastice şi apropouri jucăuşe. Dar când am terminat de explicat, mi se păru oripilată şi foarte serioasă.
   - La naiba, spuse ea încet. Încă nu au furnizat amănunte în presă, au scris doar că s-au descoperit nişte rămăşiţe pe o proprietate. Nu aveam idee că e vorba de casa ta.
   - Cred că vor să ţină secret. Din câte am înţeles, sunt rămăşiţele unui copil, Tony Smith. A fost una din victimele lui Frank Carter.
   - Săracii părinţi.
   Karen clătină din cap.
   - Douăzeci de ani. Cu toate că eu cred că ar fi trebuit să ştie după atâta timp. Poate va fi chiar o uşurare pentru ei ca acest caz să se încheie în sfârşit.
   Mi-am amintit cuvintele tatălui meu.
   - Toţi merită să ajungă acasă, am spus.
   Karen se uită în altă parte. Mi se păru că voia să mai întrebe ceva, dar nu era sigură dacă ar trebui.
   - Bărbatul pe care l-au arestat, spuse ea.
   - Norman Collins.
   - Aşa, Norman Collins. Cum de ştia el despre asta?
   - Nu ştiu. După toate aparenţele, s-a interesat mereu de acest caz.
   Am sorbit din cafea.
   - Tata crede că ar fi putut fi dintotdeauna un complice de-al lui Carter.
   - Şi că l-a ucis şi pe Neil Spencer?
   - Nu sunt sigur.
   - Sper că aşa e.
   Se corectă.
   - Adică, ştiu că e îngrozitor ce spun, dar cel puţin aşa l-au înfundat pe ticălos. Doamne, dacă nu te trezeai atunci...
   - Ştiu. Nici nu vreau să mă gândesc la ce se putea întâmpla.
   - E al naibii de înspăimântător.
   Era. Şi, desigur, chiar dacă nu doream să mă gândesc, asta nu însemna că mă puteam abţine.
   - Am citit despre el astă-noapte, am spus. Adică despre Carter. Puţin morbid, dar trebuia să aflu. Omul Şoaptă. Unele detalii sunt absolut înspăimântătoare.
   Karen încuviinţă.
   - De laşi uşa întredeschisă, curând auzi o şoaptă zisă. L-am întrebat pe Adam după ce mi-ai spus. E o poezioară pe care o spun copii. Bineînţeles, el nu a auzit de Carter, dar cred că de acolo a apărut. Şi s-a răspândit.
   - Un avertisment cu privire la Omul Negru.
   - Da. Dar ăsta era real.
   M-am gândit la poezioară. Adam o auzise fără să-şi dea seama ce înseamnă şi poate se extinse şi dincolo de Featherbank. Chestii de genul ăsta se răspândeau repede printre copii şi poate unul dintre foştii colegi de şcoală a lui Jake o repetaseră şi de acolo o învăţase şi Jake.
   Probabil aşa se întâmplase. Nu putea să-l fi învăţat fetiţa, fiindcă ea nu era reală.
   Dar asta nu explica desenul cu fluturii. Sau chestia cu băiatul din podea.
   Karen parcă mă citea ca pe o carte deschisă.
   - Şi Jake? Cum se descurcă cu toate astea?
   - Cred că bine.
   Am ridicat din umeri puţin neajutorat.
   - Nu ştiu. El şi cu mine... câteodată ne vine greu să stăm de vorbă. E un copil dificil.
   - Nu există copii dificili, spuse Karen.
   - Şi eu sunt un om dificil.
   - Nu cred. Totuşi, ce se întâmplă cu tine? Cred că a fost ciudat să-ţi revezi tatăl după atâta vreme. Chiar nu ai ţinut deloc legătura cu el?
   - Deloc. Mama a plecat cu mine când s-a umplut paharul. Nu l-am mai văzut niciodată de atunci.
   - S-a umplut paharul?...
   - Băutura, am spus. Şi violenţa.
   N-am intrat în amănunte. Era mai uşor să explic decât să intru în detalii, dar adevărul era că, în afară de acea noapte, nu aveam vreo amintire clară în care tatăl meu să fi fost violent fizic cu mama. Îmi aminteam că bea, da, cu toate că nu prea înţelegeam atunci; ştiam doar că era nervos mereu, că dispărea zile întregi, că erau bani puţini şi că părinţii se certau cu furie. Îmi aminteam ura şi indignarea cu care ne vorbea - senzaţia de ameninţare care plutea în aer, ca şi cum se putea întâmpla ceva rău oricând. Îmi aminteam că-mi era frică. Dar poate că violenţa în sine îl făcea să se comporte aşa.
   - Îmi pare rău să aud asta, spuse Karen.
   Am ridicat din nou din umeri, simţindu-mă jenat.
   - E în regulă. Dar, da, a fost ciudat să-l văd. Bineînţeles că mi-l amintesc, dar acum s-a schimbat. Nu mai arată ca un beţiv. Comportamentul lui e diferit. E mai tăcut.
   - Oamenii se mai schimbă.
   - Aşa e. Şi e bine, serios. Amândoi suntem complet diferiţi acum. Nu mai sunt un copil. Iar el nu e cu adevărat tatăl meu. Dar nu contează.
   - Nu sunt sigură că pot să te cred.
   - Ei bine, asta e.
   - Asta cred.
   Karen îşi termină cafeaua şi îşi îmbrăcă haina.
   - Şi acestea fiind spuse, mă tem că te-am pupat şi am plecat.
   - Te-am obosit cumva?
   - Nu, am dormit bine, ţii minte?
   - Aşa e. Am clătinat paharul cu ce mai rămăsese din cafeaua mea.
   Nu părea dornică să-mi spună unde merge şi m-am gândit că nu ştiu aproape nimic despre ea.
   - Am vorbit tot timpul despre mine, îţi dai seama? Nu mi se pare corect.
   - Pentru că viaţa ta e mult mai interesantă decât a mea, în special acum. Poate scrii despre asta într-una dintre cărţi.
   - Poate.
   - Da, îmi pare rău, dar te-am căutat pe Google.
   Părea jenată pe moment.
   - Mă pricep să aflu lucruri. Nu mai spune nimănui.
   - Secretul tău e în siguranţă.
   - Îmi pare bine să aud asta.
   Făcu o pauză ca şi cum voia să mai spună ceva. Dar clătină din cap, gândindu-se mai bine. Ne vedem mai târziu?
   - Sigur. Ai grijă!
   Am terminat cafeaua în timp ce ea pleca, întrebându-mă ce voia să spună. Şi mă gândeam şi la faptul că m-a căutat pe Google. Ce însemna asta?
   Oare greşeam că mă simţeam puţin flatat?

Treizeci şi şapte

      - Aţi terminat, domnule?
   Bărbatul clătină din cap, nu-şi dădu seama pe moment unde se afla şi ce îl întreba. Apoi o văzu pe ospătăriţă zâmbindu-i, îşi coborî privirea spre masă şi îşi dădu seama că îşi terminase cafeaua.
   - Da.
   Se sprijini de spătarul scaunului.
  - Scuze, eram dus cu gândurile.
   Zâmbi din nou luând ceaşca goală.
   - Vă mai aduc ceva?
   - Poate un pic mai târziu.
   Nu avea intenţia să comande nimic, dar chiar şi aşa, cafeneaua era aproape goală, deci era politicos să respecte normele sociale. Nu dorea să lase impresia că stă prea mult şi să-l ţină minte. Nu dorea deloc să-şi amintească de el.
   Şi la asta se pricepea - cu toate că era adevărat că şi lumea îl ajuta în această privinţă. Foarte mulţi oameni erau aparent cufundaţi în grijile existenţei, toţi mergeau ca nişte somnambuli prin viaţă. Hipnotizaţi de telefoanele mobile. Ignorând trecătorii de lângă ei. Oamenii erau egoişti, nepăsători şi nu prea dădeau atenţie lucrurilor din jur. Dacă nu ieşeai în evidenţă, te evaporai din mintea lor la fel de repede ca un vis.
   Îl privea fix pe Tom Kennedy, care stătea la două mese distanţă.
   Kennedy era cu spatele la el, iar acum că femeia plecase, putea să se holbeze la el cât voia. Când era ea acolo, în faţa lui, bărbatul sorbise din cafea, prefăcându-se că se uită în telefon, devenind o parte nesemnificativă din decorul cafenelei. Dar, bineînţeles, ascultând cu atenţie tot timpul.
   Conversaţiile roiesc în jurul tău dacă nu le dai atenţie, devenind un zumzet de fond impenetrabil, dar dacă te concentrezi, poţi să extragi una dintre ele şi să o urmăreşti cu uşurinţă. Aveai nevoie doar de concentrare, ca şi cum ai prinde un post la radio, învârtind încet butonul până când prinzi semnalul clar, fără paraziţi.
   Câtă dreptate a avut, se gândi acum.
   Câteodată ne vine greu să stăm de vorbă.
   E un copil dificil.
   Ei bine, bărbatul era sigur că Jake va înflori sub aripa lui. Îi va oferi băiatului casa pe care o merita şi îi va oferi dragostea de care avea nevoie. Şi apoi el însuşi se va simţi vindecat şi, de asemenea, împlinit.
   Şi dacă nu...
   Timpul atenua amintirile. Îi era mai uşor acum să se gândească la ce îi făcuse lui Neil Spencer. Frisoanele pe care le simţise după aceea se estompaseră demult şi putea să facă faţă amintirilor mai detaşat - de fapt, aproape că simţise plăcere făcând asta. Deoarece acel băiat meritase, nu? Şi dacă existaseră şi momente de linişte şi fericire în cele două luni de dinainte, când totul părea bine, simţise şi o senzaţie de calm şi dreptate în acea ultimă zi, care fusese şi ea reconfortantă în felul ei.
   Dar nu.
   Nu se întâmpla acelaşi lucru.
   Tom Kennedy se ridică şi se îndreptă spre uşă. Bărbatul stătea la masă holbându-se în telefon, apăsând leneş pe ecran în timp ce Kennedy trecu pe lângă el.
   Bărbatul mai rămase câteva secunde în cafenea, gândindu-se la celelalte lucruri pe care le auzise. Cine era Norman Collins? Numele îi era complet necunoscut. Unul dintre ceilalţi, presupuse, dar nu avea idee de ce fusese arestat acum acest Colllins. În orice caz, pica la ţanc pentru el. Poliţia se va ocupa de altcineva. Kennedy poate era mai neatent acum. Ceea ce însemna că trebuia să aleagă momentul potrivit şi totul va fi bine.
   Se ridică.
   Cu cât era mai mult zgomot, cu atât se putea strecura mai uşor, în linişte, fără să fie observat.

Treizeci şi opt

      Te caut de atât de mult timp.
   Pete se dădu jos din maşină şi intră în spital, apoi luă liftul până la subsol, unde se găsea secţia de anatomo-patologie din oraş. Pe un perete al liftului era o oglindă. Arăta bine. Chiar calm. Pe dinafară, arăta ca un cadou împachetat atent, deşi darul dinăuntru poate era spart şi cutia zdrăngănea numai dacă o scuturai.
   Nu-şi amintea să fi fost vreodată atât de agitat.
   Îl caută de douăzeci de ani pe Tony Smith. La un moment dat se întrebase dacă absenţa băiatului îl susţinuse în tot acest timp - dacă îi oferise un scop şi un motiv să continue, cu toate că ţinea ascuns acest gând. Oricât de mult încerca să nu se gândească la asta, pentru el cazul nu se închisese niciodată.
   Deci trebuia să fie prezent la examenul anatomo-patologic.
   Nu-i plăceau sălile de autopsie, de fapt, le ura dintotdeauna. Mirosul de antiseptic, care nu putea fi acoperit niciodată de altă duhoare, şi lumina aspră, reflectată pe suprafeţele metalice, scoteau în evidenţă cadavrele marmorate. Moartea era tangibilă - expusă şi prezentată prozaic. Aceste săli vorbeau despre unghiuri şi greutăţi, notiţe mâzgălite cu detalii frugale de chimie şi biologie, toate informaţiile fiind reci şi clinice. De fiecare dată când intra aici era frapat de absenţa celor mai importante părţi ale vieţii umane - emoţiile, personalitatea, experienţele.
   Medicul legist, Chris Dale, îl conduse pe Pete la o masă pe rotile, în capătul îndepărtat al sălii. În timp ce îl urma, Pete se simţea uşor slăbit şi simţi nevoia să se întoarcă.
   - Iată-l pe băiatul nostru!
   Dale vorbea încet. Era renumit în departament pentru modul dispreţuitor şi aspru în care vorbea cu poliţiştii, păstrându-şi adresarea respectuoasă pentru cei pe care îi numea pacienţi. Băiatul nostru. Felul în care Dale o spusese însemna că rămăşiţele erau acum sub protecţia lui. Că umilinţele la care au fost supuse se sfârşiseră şi că, în acest moment, cineva are grijă de ele.
   Băiatul nostru, se gândi Pete.
   Oasele formau scheletul unui copil mic, dar timpul le măcinase pe multe dintre ele şi nu mai exista niciun fragment de ţesut muscular. Pete văzuse numeroase schelete de-a lungul anilor. Într-un fel, erau mai uşor de privit decât victimele recent decedate, care semănau cu fiinţele umane, dar ciudat de imobile. Nu păreau oameni. Un schelet face parte din rutina zilnică, astfel încât ar putea fi privit cu detaşare. Şi totuşi, realitatea ne frapează. Oamenii mor, lucrurile rămân, oasele sunt abandonate...
   - Trebuie să facem un examen amănunţit, spuse Dale. Este programat pentru mai târziu. Ceea ce pot să-ţi spun între timp este că aceste oase aparţin unui copil, băiat, în vârstă de aproximativ 6 ani în momentul decesului. Nu pot nici măcar să ghicesc cauza morţii pe moment şi s-ar putea să nu ştim niciodată, dar a decedat de ceva timp.
   - Douăzeci de ani?
   - Posibil.
   Dale a ezitat, ştiind la ce se referea întrebarea lui Pete, apoi arătă sper o a doua masă cu rotile de lângă el.
   - Avem şi aceste articole luate de la locul unde a fost găsit. Avem şi cutia în care au fost aduse oasele ca să nu se contamineze. Hainele erau sub oase.
   Pete se apropie. Hainele erau vechi, prăfuite şi pline de pânze de păianjen, dar Dale şi echipa sa le scosese cu atenţie, iar acum stăteau împăturite cu grijă, intacte, unele peste altele. Nu avea nevoie să le cerceteze prea mult, ca să vadă ce haine erau.
   Pantaloni albaştri de jogging. Tricou polo negru, scurt.
   Se întoarse şi se uită din nou la oase. Cazul îl solicitase atât de mult de-a lungul anilor şi totuşi era prima dată când îl vedea pe Tony Smith. Până acum existaseră doar fotografii ale băieţelului. În alte circumstanţe, Pete ar fi putut să treacă pe lângă un tânăr numit Tony Smith, de 26 de ani, chiar azi, pe stradă, fără să fi auzit vreodată de acest nume. Se uită în jos, la scheletul măcinat, care susţinuse odată o fiinţă umană. Câte posibilităţi ar fi avut în viaţă dacă nu i-ar fi curmat-o un criminal!
   Toate visele şi speranţele lor şi uite unde am ajuns şi ce am făcut.
   Lui Pete îi răsunară în minte cuvintele lui Frank Carter şi se uită în jos, în linişte, câteva secunde, dorind să analizeze enormitatea momentului. Numai că îşi dădu seama că nu era acolo, cum nici Tony Smith nu mai exista în carcasa goală de pe masă. Pete fusese ţinut pe orbită atât de mult timp de băieţelul dispărut, întreaga sa viaţă învârtindu-se în jurul misterului răpirii sale. Acum centrul de gravitaţie dispăruse, dar traiectoria sa nu se schimbase.
   Cauţi ceva, găseşti şi totuşi rămâi acolo, pe loc.
   - În cutie erau câteva din astea, spuse Dale.
   Pete se întoarse spre medicul legist, se aplecă deasupra mesei, cu mâinile în buzunare şi privi în cutia unde s-au găsit rămăşiţele lui Tony Smith. Se apropie mai mult. Pete văzu că medicul se uita la un fluture prins într-o pânză de păianjen. Desigur, era mort, dar modelele colorate de pe aripile sale rămăseseră clare şi vii.
   - Molia de cadavru, spuse Pete.
   Medicul legist îl privi surprins.
   - Nu credeam că te pricepi la fluturi, comisare.
   - Am văzut odată un documentar.
   Pete ridică din umeri. Citea sau se uita la filme din plictiseală, ca să treacă timpul şi era surprins că reţine diverse informaţii.
   - Am mult timp liber seara.
   - Te cred.
   Pete încercă să-şi amintească detalii. Această specie de fluturi era autohtonă, dar destul de rară. Documentarul pe care-l văzuse urmărea o echipă de tipi excentrici, care alergau pe pajişti şi prin boschete încercând să filmeze exemplare din această specie de fluturi. Găsiseră un exemplar spre sfârşitul emisiunii. Molia de cadavru este atrasă de hoituri. Pete nu văzuse niciodată un astfel de fluture, dar de când văzuse emisiunea, se trezea plimbându-se pe câmpuri, pe lângă garduri vii, căutând exemplare de acest gen în weekenduri şi întrebându-se dacă prezenţa lor i-ar putea oferi nişte indicii, i-ar putea confirma că cercetează locul potrivit.
   Îi sună telefonul, îl scoase din buzunar şi văzu un mesaj de la Amanda. Îl citi repede: o actualizare a cazului. Se părea că după o noapte în celulă, Norman Collins îşi revizuise atitudinea de „Nu comentez” şi era acum gata să vorbească cu ei. Îl ruga pe Pete să vină cât se poate de repede.
   Puse telefonul în buzunar, dar mai zăbovi o clipă, uitându-se la cutia de carton din faţa lui. Era înfăşurată cu mai multe straturi de bandă scotch maronie: o cutie care fusese clar sigilată şi redeschisă, apoi resigilată de mai multe ori de-a lungul vremii. Cutia va fi trimisă la analiză şi poate vor găsi amprente. Pete îşi imagina acum mâinile invizibile care ar fi putut atinge cutia de-a lungul anilor. Îşi imagina diverse persoane că-şi lăsaseră amprentele pe cutie, cartonul fiind ca o piele care ascundea oasele.
   Preţuite printre colecţionar.
   Pentru o clipă, se întrebă dacă aceşti oameni aveau emoţii. Sau dacă preţuiau lipsa acestora.

Treizeci şi nouă

      Aşezat vizavi de Amanda şi de Pete în camera de interogatoriu, avocatul lui Norman Collins oftă din rărunchi.
   - Clientul meu este dispus să recunoască că l-a ucis pe Dominic
   Barnett, spuse el. Dar neagă categoric orice implicare în răpirea şi omorârea lui Neil Spencer.
   Amanda îl privea fix, aşteptând.
   - În orice caz, clientul meu este pregătit să dea o declaraţie sinceră şi completă cu privire la ceea ce ştie despre rămăşiţele găsite ieri pe proprietatea din strada Garholt. Nu doreşte să risipiţi resursele pentru investigarea sa şi să puneţi în primejdie viaţa altui copil şi crede că ceea ce are de spus v-ar putea ajuta să-l prindeţi pe individul care se face vinovat de crime.
   - Iar noi apreciem gestul său.
   Amanda zâmbi politicoasă, chiar dacă ştia că le va vinde gogoşi. De partea cealaltă a mesei, Collins, mut, arăta împuţinat şi rănit. Constituţia lui nu rezista în închisoare şi o noapte de arest îi şterse îngâmfarea afişată ieri. Faptul că în sfârşit dorea să vorbească o încântă puţin, însă, evident, era motivat de propriul interes, şi nu de dorinţa de a salva vieţi. Nu era vorba de un gest de mărinimie din partea lui; pur şi simplu avusese timp să se gândească că s-ar putea să fie mai bine pentru el pe termen lung dacă vorbea cu poliţiştii, oferindu-le perspectiva sa asupra povestirii. Că ar fi mai bine pentru el să coopereze, să se vadă că a vrut să ajute.
   Amanda nu trebuia să-şi arate dezgustul acum. Nu dacă el putea într-adevăr să-i ajute.
   Se lăsă pe spate.
   - Deci, vorbeşte, Norman!
   - Nu ştiu de unde să încep.
   - Ştiai că oasele lui Tony Smith erau în acea casă, nu-i aşa? Hai să începem de aici.
   Collins rămase tăcut câteva momente, cu privirea ţintită pe masa care îi despărţea. Îşi punea ordine în gânduri. Amanda se uită la Pete, care stătea lângă ea, şi văzu că şi el se comporta la fel. Pete o îngrijora. Părea mai tăcut ca niciodată şi de-abia schimbă câteva cuvinte cu ea când ajunse la secţie. I se păru că a vrut să-i spună ceva, dar s-a răzgândit. Îi venea greu, ştia şi ea.
   Tocmai se întorsese de la morgă, unde văzuse rămăşiţele care, cu siguranţă, aparţineau lui Tony Smith, un băiat pe care îl căuta de atâta vreme, iar acum era pregătit să afle ce se întâmplase cu mult timp în urmă. Poate că anii l-au asprit, dar nu voia să se gândească la rănile vechi, care se vor deschide din nou.
   - Ştiu ce credeţi despre pasiunea mea, spuse Collins încet.
   Amanda îşi concentră atenţia din nou asupra lui.
   - Şi sunt conştient de ceea ce cred mulţi oameni despre ocupaţia mea. Dar vreau să ştiţi că sunt foarte respectat în domeniul meu. Şi mi-am câştigat o reputaţie de colecţionar de-a lungul timpului.
   Un colecţionar. Dorea să o prezinte drept o ocupaţie inofensivă - aproape respectabilă - dar văzuse detalii din colecţia sa. Ce fel de individ era atras de obiectele pentru care el pierduse atâţia ani ca să le descopere?
   Şi-l imagină pe Collins şi pe alţi oameni asemenea lui, ca pe nişte şobolani care scurmau pe întuneric în gunoaiele Internetului. Făcând afaceri şi planuri. Rozând cărămizile de la temelia societăţii. Când Collins o privi, observă pe faţa ei dezgustul.
   - De fapt nu e diferit de hobby-urile altor oameni, spuse el defensiv. Am aflat demult că hobby-ul meu este considerat drept unul de nişă şi cumva respingător. Şi am dovedit de-a lungul timpului că sunt un om de încredere, ceea ce mi-a permis, spre deosebire de alţii, accesul la piese destul de importante.
   - Eşti un dealer serios?
   - Un dealer serios de lucruri serioase.
   Îşi linse buzele.
   - Şi, pentru orice tranzacţie de acest gen, se găsesc pe Internet forumuri oficiale, dar şi private. Interesul meu cu privire la cazul Omului Şoaptă era binecunoscut pe forumurile private. Iar acum câţiva ani, mi s-a adus la cunoştinţă că... mi s-ar putea oferi o anumită experienţă. Desigur, s-a presupus că eram dornic să plătesc.
   - Despre ce experienţă este vorba?
   O privi pe Amanda din nou preţ de o secundă şi răspunse cu o naturaleţe dezarmantă, firească.
   - Să petrec un timp cu Tony Smith.
   Pe moment se aşeză liniştea.
   - Cum? întrebă ea.
   - În primul rând, mi s-a spus să-l vizitez pe Victor Tyler la închisoare. Totul era aranjat cu ajutorul lui Tyler. Frank Carter ştia despre asta, dar nu era interesat să se implice direct. Procedura consta în faptul că Tyler trebuia să studieze persoanele care îl vizitau. Am fost încântat să trec acest test. Pe baza chitanţelor de depunere a banilor, predate soţiei lui Tyler, am fost redirecţionat spre o adresă.
   Collins se strâmbă.
   - Nu am fost surprins să descopăr că am fost trimis la Julian Simpson.
   - De ce?
   - Era genul de tip dezgustător. Nespălat.
   Collins îşi duse degetul la tâmplă şi se atinse.
   - Nu era întreg la minte. Lumea îşi bătea joc de el, dar tuturor le era frică. Şi casa inspira frică. Arată straniu, nu? Îmi amintesc că erau copii care se provocau unii pe alţii dacă au curajul să intre în grădină. Îşi făceau poze acolo. Chiar şi înainte, când eram eu copil, oamenii credeau că e casa groazei.
   Amanda îi aruncă din nou o privire lui Pete. Chipul lui era impenetrabil, dar îşi imagină la ce se putea gândi. Numele lui Julian Simpson nu apăruse niciodată în ancheta desfăşurată atunci. Poliţia nu ştia nimic despre omul din casa groazei. Şi era de înţeles. Oameni ca Simpson găseai în orice comunitate, cu o reputaţie proastă printre tineri, dar nu neapărat bazată pe ceva real, iar adulţii nu dădeau importanţă acestor fabulaţii.
   În orice caz, ştia că Pete se va învinovăţi şi pentru asta.
   - Şi ce s-a întâmplat după? întrebă Amanda.
   - M-am dus pe strada Garholt, spuse. După ce i-am dat mai mulţi bani lui Simpson, m-a lăsat să aştept într-o cameră de la parter. După o vreme, s-a întors cu o cutie de carton. A tăiat cu atenţie scotchul şi a deschis cutia. Şi... iată-l acolo.
   - Mai clar, Norman?
   - Era Tony Smith.
   Amanda abia putu rosti întrebarea.
   - Şi ce ai făcut cu rămăşiţele lui Tony?
   - Ce am făcut cu ele?
   Collins păru cu adevărat uimit.
   - Nu am făcut nimic cu ele. Nu sunt un monstru - nu ca alţii. Şi nu am vrut să deteriorez un asemenea exponat, chiar dacă aveam voie. Nu, doar am stat acolo, în picioare. Am ţinut un moment de reculegere. M-am impregnat cu atmosfera. Poate nu înţelegeţi, dar a fost unul dintre cele mai memorabile momente din viaţa mea.
   Doamne, se gândi Amanda. Arăta de parcă şi-ar aminti de o dragoste pierdută.
   Dintre toate scenariile pe care şi le imaginase, răspunsul lui era cel mai banal şi în acelaşi timp cel mai înspăimântător. Timpul petrecut cu cadavrul unui băieţel ucis reprezentase pentru el o experienţă aproape religioasă şi şi-l imagină cum stătea acolo, în picioare, crezând că avea o conexiune specială cu rămăşiţele triste din cutia de la picioarele sale; era o imagine mult mai îngrozitoare decât orice alt lucru la care s-ar fi putut gândi.
   Lângă ea, Pete se aplecă uşor în faţă.
   - Nu ca alţii.
   Era sleit de puteri, părea epuizat, obosit până în adâncul sufletului.
   - Cine erau alţii, Norman. Şi ce au făcut?
   Collins îşi înghiţi saliva.
   - Asta s-a întâmplat după ce s-a mutat în casă Dominic Barnett, după moartea lui Julian. Cred că cei doi fuseseră prieteni, dar Barnett nu era la fel de respectuos. Lucrurile se deteriorau pentru că nu avea grijă.
   - De asta l-ai ucis? întrebă Amanda.
   - Ca să protejez exponatul. Iar Barnett nu-mi mai permitea accesul, nu şi după ultima oară. Tony avea nevoie să fie ţinut în siguranţă.
   - Spune-ne despre ceilalţi, Norman, îl îndemnă Pete răbdător.
   - Asta s-a întâmplat după ce s-a mutat în casă Barnett.
   Collins ezită.
   - L-am vizitat de câteva ori de-a lungul anilor, dar pentru mine era la fel de fiecare dată. Ţineam un moment de reculegere şi voiam să fiu singur cu Tony. Dar de când s-a ocupat Barnett de casă, veneau şi alţii. Şi nu erau la fel de respectuoşi ca mine.
   - Ce făceau?
   - Nu am văzut nimic, spuse Collins. Am plecat, am fost dezgustat. Iar Barnett a refuzat să mă mai primească. Chiar mi-a râs în faţă. Dar ce puteam să fac?
   - De ce erai atât de dezgustat? întrebă Pete.
   - În ultima noapte când am fost acolo, erau cinci sau şase oameni. Toţi erau fascinaţi de caz. O amestecătură de tipologii - aţi fi surprinşi, sincer -– şi am avut impresia că unii dintre ei veniseră de la mare distanţă. Nu ne cunoşteam unii cu alţii, eram complet străini. Dar era vizibil că unii erau acolo din motive diferite faţă de ale mele.
   Collins îşi înghiţi saliva.
   - Barnett avea o saltea acolo, în cameră. Pusese un bec roşu. Era o chestie...
  - Sexuală? întrebă Amanda.
   - Da. Aşa cred.
   Collins clătină din cap şi se uită în jos, la masă, ca şi cum chiar era peste puterea sa de înţelegere.
   - Nu cu cadavrul, ci între ei. Dar era destul de scabros. Nu puteam să iau parte la aşa ceva.
   - Deci ai plecat?
   - Da. Când îl vizitam înainte, parcă mă aflam într-o biserică. Era linişte, frumos. Am simţit prezenţa lui Dumnezeu. Dar atunci, cu lumina aia şi cu oamenii ăia...
   Vocea i se stinse.
   - Norman?
   În sfârşit, îşi ridică privirea.
   - Parcă eram în Iad.

   - Îl crezi? întrebă Amanda.
   Erau în sala de operaţiuni. Pete se aplecase peste birou, uitându-se la fotografiile scoase la imprimantă. Erau cadre din înregistrările de pe camerele de supraveghere, cu persoanele care îl vizitaseră pe Victor Tyler în închisoare de-a lungul anilor. Se uita şi Amanda. Erau bărbaţi şi femei. Tineri şi bătrâni. O amestecătură de tipologii, cum le spusese Collins. Aţi fi surprinşi, sincer.
   - Collins nu l-a ucis pe Neil Spencer, aşa cred.
   Pete arătă cu mâna spre fotografii.
   - Cât despre asta...
   Apoi tăcu, arătându-se circumspect, ca şi ea. De-a lungul carierei, asistase la destule orori şi nu o mai şoca cruzimea oamenilor. Fusese la locul crimelor şi la accidente şi văzuse mulţimi de oameni înghesuindu-se sau şoferi care încetineau ca să arunce o privire la carnagiu. Înţelegea fascinaţia exercitată de moarte. Dar nu aşa ceva.
   - Ştii de ce l-au numit Omul Şoaptă? întrebă Pete încet.
   - Din cauza lui Roger Hill.
   - Exact.
   Încuviinţă uşor din cap.
   - Roger a fost prima victimă a lui Carter. Casa familiei era în renovare atunci, iar Roger le-a spus părinţilor că a auzit pe cineva care îi şoptea ceva la geam înainte de a fi răpit. Carter era patronul firmei care monta schelele şi care lucra la casa respectivă. Acesta a fost primul lucru care ne-a atras atenţia.
   - S-a infiltrat în preajma victimei.
   - Da. Carter a avut o oportunitate, dar ceea ce este ciudat e că părinţii celorlalţi băieţi au pretins că şi copiii lor au auzit şoapte. Nu aveau nicio legătură cu Carter, dar toţi au auzit la fel.
   - Poate aşa e.
  - Poate. Sau fiindcă porecla apăruse în ziare oamenii au inventat diverse lucruri. Cine ştie? Indiferent cum, a prins. Omul Şoaptă. Niciodată nu mi-a plăcut acest nume.
   Amanda aştepta să continue.
   - Deoarece doream să fie dat uitării, înţelegi? Nu voiam să aibă o poreclă. Dar acum se pare că i se potriveşte perfect. Deoarece a şoptit tot timpul. Iar oamenii - aceşti oameni - au ascultat.
   Atinse fotografiile cu mâna.
  - Şi cred că unul din ei este mai aproape decât ceilalţi.
   Amanda privi din nou fotografiile. Se gândi că avea dreptate. Din cele spuse de Collins, era clar că mai mulţi indivizi din fotografiile din faţa ei porniseră pe calea răului. Nu exagerai dacă îţi imaginai că unul dintre ei, atras de şoaptele lui Frank Carter, mersese mai departe decât ceilalţi pe calea asta. În cel mai bun caz, erau nişte ciudaţi nenorociţi, dar unul dintre ei era mai rău decât toţi.
   Un discipol care îi călca pe urme.
   Undeva, printre aceşti oameni, se gândi ea, îl vor găsi pe ucigaşul lui Neil Spencer.

Patruzeci

      În acea seară, după ce Jake s-a dus la culcare, am rămas în sufrageria apartamentului conspirativ, cu un pahar de vin şi cu laptopul.
   Chiar dacă încă mai încercam să procesez evenimentele din ultimele zile, eram conştient că trebuia să scriu. Părea imposibil în această perioadă, dar banii pe care îi mai aveam nu ne vor ajunge la infinit. Mai mult, simţeam că e important să scriu ceva, nu doar ca să uit de evenimentele petrecute, ci deoarece asta fusese activitatea mea dintotdeauna. Acesta eram eu. Trebuia să-mi revendic statutul.
   Rebecca.
   Am şters ce scrisesem şi mă uitam fix la numele ei. Zilele trecute mă gândeam că trebuie să scriu tot ce simt şi să cred că din ceaţă va apărea cumva o povestire. Dar era greu acum să mă concentrez pe ceea ce simţeam şi să încerc să traduc sentimentele în cuvinte simple.
   Deodată mi-a venit în minte ce spusese Karen azi dimineaţă în cafenea.
   Poate scrii despre asta într-una dintre cărţi. Şi faptul că m-a căutat pe net.
   Ştiam ce simt cu privire la asta deoarece ideea mă încântase. O interesam. Mă atrăgea? Da, dar nu ştiam dacă am voie. M-am uitat pe ecran la numele Rebeccăi. Bucuria se evaporase şi era înlocuită de vinovăţie.
   Rebecca.
   Am scris repede.
  Ştiu exact ce crezi despre asta, deoarece ai fost întotdeauna o persoană mai practică decât mine. Ţi-ai dori să-mi văd de viaţă în continuare. Ţi-ai dori să fiu fericit. Bineînţeles, ai fi tristă, dar mi-ai spune că aşa e viaţa. De fapt, ai vrea să nu mai fiu aşa de prost, la naiba.
   Dar chestia e că nu sunt sigur că sunt pregătit să te las să pleci.
   Poate eu sunt cel care simte că nu trebuie să fie fericit. Că nu merit.
   Soneria.
   Am închis laptopul şi am coborât la parter repede, să nu mai sune încă o dată şi să se trezească Jake. Ajungând la uşă, mi-am frecat puţin ochii, recunoscător că nu începusem să plâng. Cu atât mai mult, m-am gândit, când l-am văzut pe tata stând în faţa uşii.
   - Domnule comisar Willis, am zis.
   Dădu din cap afirmativ, o singură dată.
   - Pot să intru?
   - Jake doarme.
   - Mi-am imaginat. Dar nu stau mult. Şi vorbesc încet, promit. Voiam doar să-ţi spun ce s-a mai întâmplat.

.............................................................