„Nu spune puțin în vorbe multe, ci mult în vorbe puține.”
                     Pitagora

Locuri întunecate, Gillian Flynn

 .......................................

6-9

          M-am încordat, știind că-s pe cale să fiu dezamăgită.

   - Păi, nu știu ce să-ți zic. Aș vrea să-ți zic că era prietena mea. Doar că nu era deloc, deloc de nasul meu. Nici nu mai țin minte să-mi fi trimis vreun bilet. Ești sigură că apărea numele meu? Și de unde, mă rog, ai făcut rost de biletul ăsta?
   - Las-o baltă, am zis și am luat telefonul de la ureche, ca să știe că plecam.
   - Libby, stai, stai așa.
   - Nu, dacă vrei să mă duci cu preșul ca un... deținut, gen, nu văd ce rost are.
   - Libby, stai naibii locului. Îmi pare rău că nu pot să-ți dau răspunsul pe care presupun că-l vrei.
   - Vreau să-mi spui adevărul.
   - Și eu vreau să-ți spun adevărul, dar tu pari să vrei... o poveste. Eu doar... of, Isuse, vine soră-mea cea mică, după atâția ani, și-mi zic: ia uite, s-ar putea să fie un lucru bun. Un lucru bun. La naiba, nu mi-a prea fost de ajutor acum 25 de ani, dar na, am trecut peste asta, am trecut așa de complet că, prima dată când o văd, nu simt decât bucurie. Că deh, am stat în țarcul ăsta nenorocit și-am tot așteptat să te văd, eram așa de agitat de parcă aveam întâlnire sau ceva, și te-am văzut și-am zis uite, poate o să iasă bine. Poate o să am și eu pe cineva din familie care încă trăiește și n-o să mai fiu așa de singur, în pizda mă-sii, fiindcă - și știu c-ai vorbit cu Magda, crede-mă c-am auzit de toată chestia aia, și da, am oameni care mă vizitează și cărora le pasă de mine, dar nu-s tu, nu mai e nimeni care să mă știe și altfel decât ca tipul care... și mă gândeam că ar fi așa de mișto să pot vorbi cu soră-mea, care mă știe, care îi știe pe-ai mei, care știe că eram niște oameni, adică, normali, și să putem râde pe seama drăciilor ălora de vaci. Asta-i, să știi, atâta vreau și eu în momentul ăsta. Ceva mititel, atâtica. Și-așa aș vrea să-ți spun ceva, să nu mă mai... urăști din nou.
   Și-a lăsat ochii în jos, privindu-și pieptul reflectat în geam.
   - Dar nu pot.

   Ben Day
   2 ianuarie 1985, 5:58 p.m.

   Diondra avea burtică, asta-l băga în sperieți pe Ben, și erau săptămâni, de-acum, de când vorbea despre „înviorare“.
   Copilul se înviorase, începuse să mişte, era un moment foarte special și important, așa că Ben trebuia să pună mâna pe burta ei tot timpul și să simtă cum dă din picioare bebele. Se simțea mândru că burta umflată i se datora, mândru că avea un copil, ideea cel puțin îi plăcea, dar nu-i prea plăcea să atingă zona aia, ori să se uite la ea.
   Carnea arăta aiurea, tare și în același timp lăsată cumva, ca șunca atunci când se strică, și îl stânjenea s-o atingă.
   De săptămâni întregi își făcuse ea obiceiul ăsta, să-i înșface mâna și să și-o apese acolo, așteptând o reacție pe chipul lui, ţipând când el nu simțea nimic. Un timp se gândise, de fapt, că poate chestia cu sarcina era o glumă de-a Diondrei, ca să-l facă să se simtă tâmpit - stătea acolo, cu mâinile asudându-i pe movila aia grețoasă de piele, și se gândea la bolboroseala de dinăuntru, oare era copilul sau doar o indigestie? Își făcea griji. Se temea că, dacă nu simte nimic - și, în acele prime săptămâni după ce începuse să mişte nu simțise - Diondra o să țipe la el, e chiar acolo, e ca un tun care-mi pocnește în pântece, cum să nu-l simți? Și își făcea griji că, atunci când avea să-l simtă, Diondra avea să-i râdă în nas, să râdă cu râsul ăla care-o făcea să se aplece de șale ca și cum ar fi fost împușcată, să râdă de se prăpădea, scuturându-și părul dat cu gel ca pe un copac după furtună, fiindcă normal că nu era de fapt însărcinată, i-o făcuse, fraierul, chiar nu-și dădea seama de nimic?
   Căutase, de fapt, semne că Diondra mințea: tampoanele acelea mari și însângerate pe care maică-sa le vâra întotdeauna la gunoi răsucite și care sfârșeau prin a se desface la loc în mai puțin de-o zi. Alte semne nu știuse să caute și nici nu știa dacă era cazul să întrebe dacă copilul era al lui. Ea vorbea ca și cum așa ar fi fost și mai sigur de-atât probabil că n-avea cum să fie.
   Oricum, în ultima lună devenise clar că era însărcinată pe bune, cel puțin dac-o vedeai goală. Încă se ducea la școală, purtând puloverele acelea imense, lălâi, și nu-și mai încheia nasturii la blugi, și nici fermoarul, decât pe jumătate, iar umflătura crescuse, Diondra o ținea în palme și-o freca de parcă ar fi fost vreun glob de cristal în care vedea viitorul lor distrus și, într-o zi, îi luase mâna și simțise și el, atunci, fără îndoială - chestia aia lovea și, dintr-odată, văzuse forma unui picioruș mişcându-se pe sub pielea Diondrei, iute și agil.
   Ce naiba ai? Vă fată vacile la fermă, nu? E doar un copil, asta fusese reacția Diondrei când își trăsese mâna. I-o apucase iar și i-o ținuse acolo, îi lipise palma de chestia aia care zvâcnea, iar el se gândise fătatul vacilor e-al naibii de diferit de propriul tău copil, apoi gândise dă-mi drumul dă-mi drumul dă-mi drumul, de parcă lucrul acela ar fi dat să-l înhațe, ca într-un film de groază, și să-l tragă înăuntrul ei. Așa și-l închipuia, un lucru. Nu un copil.
   Poate ar fi fost bine să vorbească mai mult despre asta. După ce începuse să mişte copilul, nu vorbise cu el, deloc, vreo câteva zile, și ieșise la iveală că el ar fi trebuit să-i dea un cadou pentru această ocazie, că doamnelor li se aduceau daruri când le mișca bebelușul în pântece, că părinții ei îi dăruiseră o brățară de aur când avusese prima dată ciclu și că așa stătea chestia. Așa că, pe post de cadou, îl pusese s-o lingă acolo jos, de zece ori, asta era înțelegerea, și Ben se gândise că o făcuse fiindcă lui nu-i prea plăcea de fapt asta, mirosul îl îngrețoșa, mai ales acum, când toată zona arăta așa de uzată. Nici ei nu păruse să-i placă, de aceea arătase ca o pedeapsă, dar țipase la el să bage degetele și să apese și să vină mai sus, e mai sus, mai sus, am zis, apoi, oftând, îl prinsese de urechi și-l împinsese spre locul dorit, iar el gândise cățea nenorocită și se ștersese de gustul ei după aceea, când terminase. Încă de opt ori, cățea nenorocită, vrei un pahar cu apă, scumpo? Și ea zisese nu, dar tu vrei, că miroși a păsărică și râsese.
   Femeile gravide aveau toane. Știa asta. Însă, altminteri, Diondra nu se purta ca o femeie însărcinată. Bea și fuma în continuare, chestii pe care n-ar trebui să le faci când ești însărcinată, dar ea zicea că numai femeile obsedate de sănătate renunțau la alea. Un alt lucru nu făcea: planuri. Diondra nu prea vorbea despre ce-o să facă atunci când se năștea copilul - când se năștea fetița.
   Diondra nu călcase pe la doctor, dar era sigură că era fată, fiindcă fetele te făceau să-ți fie mai rău, iar ei, în prima lună, îi fusese rău tare. Dar nu prea zicea nimic așa, practic, nu făcea decât să vorbească despre fetiță, despre cum avea să iasă din ea o fetiță.
   La început, Ben se întrebase dacă o să facă avort. Zisese dacă o să faci copilul în loc de când şi ea se crizase, și Diondra crizându-se complet era o priveliște pe care nu-și dorea s-o mai vadă vreodată. Și când era calmă era greu de îndurat, dar fusese ca și cum ai privi o calamitate naturală, unghiile, plânsul, loviturile, țipetele alea, că ăla era cel mai urât lucru pe care i l-a spus cineva, că e și al tău, ce naiba e-n neregulă cu tine, jeg împuțit?
   Însă altfel nu făceau planuri sau nu puteau face, de vreme ce tatăl Diondrei ar fi ucis-o, literalmente, dacă ar fi aflat că rămăsese însărcinată fără să se căsătorească, sigur ar fi omorât-o. Dacă afla măcar că și-o trăsese fără să se căsătorească, ar fi omorât-o.
   Părinții Diondrei aveau o singură regulă, una, și asta era că nu trebuia să lase niciodată, sub nicio formă, vreun băiat s-o atingă acolo dacă nu era soțul ei. Când împlinise 16 ani, tatăl Diondrei îi dăruise un inel al promisiunii, un inel de aur cu o piatră mare, roșie, ce aducea cu o verighetă - și-l și purta pe inelar - care însemna promisiunea făcută lui, și ei înseși, că avea să rămână virgină până la căsătorie. Chestia îl îngrețoșase pe Ben - nu-i ca și cum te-ai măritat cu taică-tău? Diondra zicea că-i doar o chestie de control, în mare parte. Era singura chestie pe care decisese taică-său să insiste, singurul lucru pe care i-l cerea și na, la naiba, mai bine făcea chestia. Zicea că în felul ăsta se simțea mai bine când o lăsa singură, nesupravegheată, neprotejată, în afară de câini, câteodată cu lunile. Era chestia lui parentală: fata mea poate să bea, să ia droguri, dar e virgină și ca atare nu-s un ratat așa de mare pe cât par.
   Diondra zisese toate astea cu lacrimi în ochi. Le zisese fiind pe cale să cadă în nesimţire de la băutură.
   Zisese că taică-său o avertizase că, dacă afla că-și încălcase promisiunea, avea s-o scoată din casă și s-o împuște în cap. Taică-său fusese în Vietnam și vorbea în felul ăsta, iar Diondra îl lua în serios, așa că nu avea niciun plan în privința copilului. Ben făcuse o listă cu lucruri care le-ar fi trebuit și cumpărase niște hăinuțe de bebeluș la mâna a doua de la un talcioc, înainte de Crăciun. Se simțise stânjenit, așa că luase tot vraful de la femeia aceea, cu 8 dolari. Găsise acolo cămășuțe și chiloței pentru vârste diferite, și pantalonași de corp aspriți de purtare - femeia le tot zicea izmenuțe - și era bine, copilașii au cu siguranță nevoie de lenjerie. Ben depozitase hainele sub patul lui, ceea ce-l făcea și mai bucuros că are zăvorul, își și imagina cum le-ar fi găsit fetele și-ar fi șterpelit ce le-ar fi căzut în mână. Era drept, nu se gândea îndeajuns la copil și la ce avea să urmeze, dar Diondra părea să se gândească și mai puțin încă.
   - Cred c-ar trebui să plecăm din oraș, zise Diondra acum, o surpriză, cu părul acoperindu-i încă jumătate de față, cu palma lui Ben lipită de burtă și copilul zvârcolindu-se înăuntrul ei de parcă ar fi săpat un tunel.
   Diondra se întoarse un pic spre el, și un sân leneș căzu pe brațul lui Ben.
   - Nu mai pot să ascund mult timp asta. Mama și tata o să ajungă acasă cât de curând. Ești sigur că Michelle nu știe?
   Ben păstrase un bilet de la Diondra, în care spunea cât de excitată e și cât de mult voia să i-o tragă chiar și acum, iar băgăcioasa de Michelle îl găsise umblându-i prin buzunarele gecii. Ticăloasa aia mică îl șantajase - 10 dolari ca să nu-i spună maică-sii - și, când Ben i se plânsese Diondrei, aceasta făcuse ca toți dracii. Să-mi bag picioarele, surioara ta ne poate pârî în orice moment, crezi că-i bine? E numai vina ta, Ben. Ai dat-o-n bară. Diondra era înnebunită de ideea că, într-un fel, Michelle avea să-și dea seama că-i însărcinată din cuvintele acelea trei, „până și acum“, că aveau să fie dați în vileag de o mucoasă de 10 ani, perfect, nu?
   - Nu ştie, n-a mai adus vorba despre asta.
   Era o minciună, chiar ieri Michelle i se uitase în ochi, bâțâise din șolduri și-i zisese, cu voce răutăcioasă: „Hei, Be-een, cum îți mai e viața sexuală?“ Tare parşivă mai era puștoaica. Și cu alte chestii îl șantajase - treburi lăsate nefăcute, mâncare pe care o șterpelise din frigider.
   Chestii mărunte. Mereu erau chestii de doi bani, ca și cum Michelle ar fi fost acolo ca să-i amintească lui Ben ce rahat de viață ducea. Banii și-i cheltuise pe gogoși cu jeleu.
   Trey își trase nasul cu zgomot, în camera de alături, apoi scuipă, cu un ptuuu! răsunător. Ben văzu cu ochii minții flegma galbenă, picurând pe ușa de sticlă glisantă, văzu câinii lipăind-o. Era o chestie pe care-o făceau Trey și Diondra; scuipau flegme pe chestii. Trey, uneori, slobozea câte una drept în sus, iar câinii o prindeau din zbor în boturile lor băloase. („E doar o chestie din corp care se duce în alt corp“, zicea Diondra. „Și tu ai băgat în mine niște chestie din corpul tău și asta nu prea pare să te deranjeze.“)
   În vreme ce televizorul fu dat mai tare în salon - haideți, mă, odată, că mor de plictiseală - Ben încercă să se gândească la ce-ar fi fost bine să zică. Își spunea, uneori, că nu prea îi zicea Diondrei mai nimic care să fie doar vorbe și atât, ci folosea numai baricade verbale, încerca să se ferească de iritarea ei continuă zicându-i ce voia să audă. Dar o iubea, chiar o iubea, și asta făceau bărbații pentru femeile lor, le ziceau ce voiau să audă și-și țineau gura.
   O lăsase borţoasă pe Diondra și-acum era al ei, iar el trebuia să-i facă pe plac. Trebuia să se lase de școală și să-și găsească o slujbă cu normă întreagă, nicio problemă, un puști pe care-l știa se lăsase anul trecut și acum lucra la Abilene, la fabrica de cărămizi, și scotea 12 000 de dolari pe an, Ben nici nu-și imagina cum ar fi putut să cheltuiască atâta. Avea deci să lase școala, și cu atât mai bine, dacă ținea seama de ce naiba mai auzise Diondra despre Krissi Cates.
   Era ciudat, la început chiar fusese neliniștit de-a binelea că umblau bârfele alea, apoi, într-un fel, se simțise mândru. Deși era doar o puștoaică, se număra printre copiii populari. Până și unii dintre liceeni o știau, fetele mai mari se arătau interesate de fata aceea drăgălașă, bine-crescută, așa că era mișto, cumva, că îi căzuse cu tronc el, deși era doar o puștoaică, și era sigur că, oricum, ce-i zisese Diondra nu era decât vreo exagerare obișnuită de-a ei. Uneori se purta ca o femeie isterică.
   - Hei, alo? Încearcă să fii atent la mine. O să trebuiască să plecăm din oraș, am zis.
   - Păi atunci să plecăm, zise el încercând s-o pupe, dar Diondra îl îmbrânci.
   - Serios, așa, una-două? Unde-o să ne ducem, cum o să ne întreții? N-o să mai am alocația, să știi. O să ai nevoie de-o slujbă.
   - Păi o să-mi iau. Dar cum e cu unchiul sau vărul sau ce e, ăla din Wichita?
   Ea îl privi ca pe un nebun.
   - Cu magazinul de articole sportive? insistă el.
   - Nu poți lucra acolo, ai cinșpe ani. Nu poți să conduci. Și, de fapt, nici nu cred că-ți poți lua un serviciu adevărat fără permisiunea mămichii. Când ziceai că împlinești șaișpe?
   - Pe 13 iulie, zise el simțindu-se ca și cum i-ar fi spus că face pe el.
   Diondra începu să bocească.
   - Doamne-Dumnezeule, ce-o să ne facem?
   - Nu te poate ajuta vărul ăla al tău?
   - Unchiul o să le spună alor mei, cum să m-ajute?
   Se ridică și începu să umble goală prin cameră, cu pântecele umflat atârnându-i moale, vulnerabil, iar lui Ben îi veni să vâre o mână pe dedesubt, gândindu-se, totodată, că se făcuse ditai. Nu-și puse nimic pe ea ca să străbată holul până la duș, deși Trey putea să vadă până în capătul holului dacă stătea pe canapea. Auzi sunetul gutural al dușului pornit. Gata cu conversația. Se șterse cu un prosop aflat lângă coșul cu rufe al Diondrei, apoi se strecură iarăși, cu chiu cu vai, în pantalonii de piele, își puse tricoul vărgat și se așeză pe marginea patului, încercând să ghicească ce comentarii de șmecher avea să mai scoată Trey când se întorceau în salon.
   În câteva minute, Diondra intră impetuoasă în dormitor, înfășurată într-un prosop roșu, cu părul ud, fără să-l privească, și se așeză la măsuța de toaletă cu oglindă.
   Își spârcâi spumă fixativă în palmă, o ditamai movila cât un rahat de câine, și se unse pe păr, îndreptând uscătorul spre fiecare secțiune, pe rând - fixativ în palmă, dat pe păr, vâjâitul aparatului, fixativ, dat pe păr, vâjâit.
   Ben nu știa dacă era sau nu cazul să plece. Așa că rămase nemișcat pe pat, încercând să-i prindă privirea.
   Diondra își turnă în palmă fond de ten închis, cum și-ar pune un artist vopsea, și și-l întinse pe față. Unele fete ziceau că-i dată cu tencuială, le auzise, dar lui îi plăcea cum arată, cu pielea netedă și arămie, deși uneori gâtul îi părea mai alb, precum înghețata de vanilie sub siropul de caramel. Apoi se apucă de rujat: primul strat, al doilea strat, dat cu luciu. Îl văzu că se uită și se opri, apăsându-și buzele pe niște triunghiuri mici, pufoase, lăsând urme vineții de buze pe ele.
   - Trebuie să-i ceri lui Runner niște bani, zise privindu-l în oglindă.
   - Lui taică-meu?
   - Mda, că doar are, așa-i? Trey mereu cumpără iarbă de la el.
   Lepădă prosopul, păși spre sertarul cu lenjerie, un desiș de dantelărie și satin, și scormoni până ce găsi niște chiloți și un sutien, de un roz intens, cu margini de dantelă neagră, de felul celor purtate de fetele de la bordelurile din westernuri.
   - Ești sigură că vorbim de același tip? zise el. Tata face, știi, tot soiul de munci manuale. Treburi. Lucrează pe la ferme și din astea.
   Diondra dădu ochii peste cap, trăgând de partea din spate a sutienului, cu sânii ieșindu-i de peste tot - peste cupe, pe sub cleme, nestăviliți, enervanți. În cele din urmă lăsă sutienul și-l azvârli în cameră - căcat, am nevoie de-un sutien care-mi vine! Se ridică, țintuindu-l cu privirea, și chiloții începură să se tragă, să-i alunece pe sub burtă și să-i intre în fund. Lenjeria aia sexy nu-i mai venea. Ben gândi mai întâi: grăsuță, apoi se corectă: însărcinată.
   - Vorbești serios? Nu știi că babacul tău vinde droguri? Mi-a vândut mie și lui Trey, săptămâna trecută.
   Aruncă și chiloțeii cât colo, apoi își puse alt sutien, unul simplu, urât, și blugi noi, nemulțumită că era așa de grasă.
   Ben nu mai cumpărase, până atunci, droguri. Fuma o groază cu Trey și Diondra și cine mai avea iarbă în gașca aia, ba mai contribuia și el cu câte un dolar-doi uneori, însă, când își închipuia un traficant, își imagina un gagiu cu părul lins și bijuterii țipătoare, nu pe taică-său, cu șapca cea veche de baseball, ciocatele cu tocuri și cămășile care arătau ca și cum se veştejiseră pe el. Nu taică-său, cu siguranță nu. Și apoi, traficanții ăștia n-ar fi trebuit să aibă parale?
   Taică-său, era clar, n-avea bani, așa că întreaga discuție era absurdă. Și, dacă ar fi vândut droguri și-ar fi avut bani, nu i-ar fi dat lui Ben o lețcaie. Și-ar fi bătut joc de Ben că cerea, poate ar fi scos una de 20 și i-ar fi fluturat-o pe dinainte, cum face un bătăuș cu caietul unui tocilar, apoi ar fi râs și și-ar fi băgat bancnota înapoi în buzunarul pantalonilor. Runner n-avea portofel, ținea doar bancnote ghemotocite în buzunarele blugilor, și nu era ăsta un semn că n-avea un ban?
   - Trey! țipă Diondra spre hol.
   Își puse o bluză nouă, cu modele ce arătau ca un experiment geometric. Rupse etichetele și le aruncă pe jos, apoi ieși grăbită din cameră. Ben rămase holbându-se la posterele cu rockeri și la cele cu astrologie (Diondra era Scorpion și lua asta foarte în serios), la cristale și cărți despre numerologie. În jurul oglinzii de toaletă erau lipite buchețele uscate de purtat la mână, de pe la baluri pe unde n-o dusese Ben; erau mai ales de la un tip de prin  iawatha, pe nume Gary, despre care până și Trey zicea că-i un rahat cu ochi. Trey, evident, îl cunoștea.
   Buchetele îl nelinișteau pe Ben, arătau ca niște organe, cu pliuri și contorsiuni, cu culoarea aia roz-și-violet.
   Îi aminteau lui Ben de hălcile puturoase de carne care se aflau acum în dulapul lui de la școală, un dar oribil pe care i-l lăsase Diondra - surpriză! - părțile femeiești dintr-un animal, refuzând să-i spună de unde proveneau.
   Dar bătuse apropouri că ar fi fost de la un sacrificiu sângeros pe care-l făcuse cu Trey. Ben presupunea totuși că erau doar rămășițele vreunui experiment de la ora de biologie. Așa-i plăcea ei, să-l bage în boale. Când făcuse, la clasă, disecție de purcei, îi adusese o codiță îmbârligată, socotind-o amuzantă. Dar nu era decât nașpa. Se ridică și se duse în sufragerie.
   - Prăpăditule ce ești! strigă Trey de pe sofa, unde tocmai aprinsese un joint, fără să-și ia ochii de la videoclipul de la televizor. Nu știi ce-i cu tac-tu? Ce dracu’, omule.
   Stomacul dezgolit al lui Trey era aproape concav, dar musculos, perfect, bronzat. Spre deosebire de burtica albă și moale a lui Ben. Trey făcuse din tricoul primit de la Diondra un ghemotoc pe care și-l pusese sub cap.
   - Vino-ncoa, câine cu puța belită.
   Îi întinse jointul, Ben trase un fum și simți că-i amorțește ceafa.
   - Hei, Ben, de câți bebeluși e nevoie ca să zugrăvești o casă?
   Anihilare.
   Iarăși cuvântul ăla. Ben își închipui hoarde barbare năvălind prin șemineul mare de piatră și retezându-i lui Trey capul cu toporul, chiar în mijlocul uneia din nenorocitele lui de glume cu bebeluși morți, și capul să i se rostogolească peste rahații de câine și să se oprească lângă un pantof cu cataramă de-al Diondrei. Și poate, după aia, să moară și Diondra. Să-ți bagi picioarele-n toate astea!
   Ben mai trase un fum, simțindu-și creierul mentolat, și îi dădu înapoi țigara lui Trey. Câinele cel mai mare al Diondrei, cel alb, se apropie și începu să se holbeze, cu ochi neiertători.
   - Depinde cât de tare-i azvârli, zise Trey. De ce pui un bebeluș în mixer cu picioarele înainte?
   - Serios, Trey, zise Diondra continuând o conversație la al cărei început Ben nu asistase. Crede că taică-său nu vinde droguri.
   - Ca să vezi ce reacție are. Hei, Ben, fumezi din iarba lui tăticu, amice, zise Trey și, în cele din urmă, se răsuci să-l privească. E de căcat. Tare, dar de căcat. De asta știm că taică-tău are bani. Ia preț cam mare, dar în perioada asta nu mai are nimeni pe-aici. Am impresia c-a zis că din Texas a făcut rost. A fost prin Texas în ultima vreme?
   Runner dispăruse din viața lui Ben după ce-i făcuse vânt Patty. Din câte ştia Ben, se putea să se fi dus și până-n Texas. Ce dracu’, doar puteai să mergi cu mașina-n Texas și să te întorci într-o singură zi.
   - Am dat bani pe ea, zise Trey cu voce sugrumată, fiincă tocmai trăgea un fum. Apropo, îmi datorează bani, ca toți din orașul ăsta. Să parieze le place, dar să plătească nu.
   - Hei, eu nici n-am apucat să trag, se bosumflă Diondra.
   Se duse și începu să răscolească prin dulăpioare - refugiul de la subsol avea și o minibucătărie, auzi numai, să ai nevoie de-o încăpere separată pentru mâncarea ta semipreparată - apoi deschise frigiderul și își luă o bere, fără să-l întrebe și pe Ben dacă vrea. Ben văzu interiorul frigiderului, care cu o lună în urmă fusese plin ochi cu mâncare, dar acum nu mai avea decât bere și un borcan mare, în care plutea o singură murătură, ca un gogoloi de rahat.
   - Îmi scoți și mie o bere? zise cu voce țâfnoasă.
   Îl privi lăsându-și capul pe piept și-i dădu berea ei, apoi se întoarse la frigider să mai ia una.
   - Să mergem deci și să-l găsim pe Runner, ca să facem rost de ceva iarbă și bani, zise Diondra lipindu-se lângă el pe scaun. Și-apoi putem să ne cărăm dracului din Dodge.
   Ben se uită la ochiul acela albastru și strălucitor - părea că Diondra îl privea întotdeauna dintr-o parte, nu-i vedea niciodată amândoi ochii în același timp - și se simți, pentru întâia oară, speriat până în măduva oaselor.
   Nu putea nici măcar să se lase de școală fără permisiunea mamei înainte să împlinească 16 ani. Cu atât mai puțin să facă rost de-o slujbă la fabrica de cărămizi sau altceva cu care să câștige suficient pentru ca Diondra să nu-l urască, să nu ofteze când venea acasă serile, și acum asta vedea, nici măcar apartamentul acela mic din Wichita, ci vreo fabrică pe lângă graniță, lângă Oklahoma, unde angajau mână de lucru ieftină, unde se lucra 16 ore pe zi și la sfârșit de săptămână, iar Diondra o să stea cu copilul și n-o să-i placă deloc. N-avea pic de instinct matern, ar fi fost în stare să doarmă dusă când plângea copilul, o să uite să-l hrănească, o să iasă la băut cu tipi pe care-i cunoștea - întotdeauna cunoștea câte un tip la mall, la benzinărie pe undeva sau la film - și să lase copilul uitat. Ce poate să pățească, e-un bebeluș, nu se duce nicăieri! Parcă auzea asta de pe-acum, și cât era el de nașpa. Amărâtul, idiotul, zdreanța care nu putea să pună pâine pe masă.
   - Bine, zise gândindu-se că, odată ce plecau de acolo, o să le iasă ideea din minte.
   Lui aproape că-i ieșise. Mintea i se strângea ca un ghemotoc, i se încețoșa. Voia să se ducă acasă.
   Trey țâșni îndată în picioare, zuruind cheile de la camionetă - știu unde-l găsim - și cât ai clipi ieșiră cu toții în frig, tropăind prin zăpadă și gheață; Diondra îi ceru brațul lui Ben ca să nu cadă, iar Ben își spuse: dar dacă ar cădea? Dacă ar cădea și-ar muri ori ar pierde sarcina?
   Auzise niște fete la școală care ziceau că, dacă mănânci câte o lămâie pe zi, pierzi sarcina și se gândise să strecoare lămâie în Cola dietetică a Diondrei, după care-și dăduse seama că era imoral să facă asta fără știrea ei, dar dacă ar cădea? Însă nu căzu, ajunseră în mașina lui Trey, în bătaia radiatorului, și Ben, ca întotdeauna, nimeri în spate - era de fapt o jumătate de banchetă, numai un puști ar fi reușit să încapă, așa că se înghesui acolo, cu genunchii la piept - și când văzu un cartof prăjit și uscat, ca un degețel, îl aruncă în gură și, în loc să se uite dacă-l văzuse cineva, se apucă să mai caute și alții, ceea ce însemna că era foarte rupt de la iarbă și foarte flămând.

   Libby Day
   Acum

   Când eram în școala primară, psihologii mei au încercat să-mi canalizeze răutatea în ceva constructiv, așa că m-au pus să tai chestii cu foarfeca. Pânzeturi grele și ieftine pe care le cumpăra la metru Diane.
   Le ciopârțeam cu niște foarfeci vechi de metal, în sus și-n jos: teurăscteurăscteurăsc. Geamătul moale al țesăturii despicate și momentul acela ultim, perfect, când degetul mare te ustură și umerii te dor de atâta gheboșat și tăiat, tăiat, tăiat... eliberare, cu materialul făcut acum două bucăți în mâinile tale, ca atunci când se trage o cortină. Și-apoi ce? Așa mă simțeam acum, ca și cum aș fi tăiat ceva și-aș fi ajuns la final și eram din nou eu însămi, în căsuța mea, fără slujbă, fără familie, și țineam două bucăți de pânză și nu știam ce să mai fac.
   Ben mințea. Nu voiam ca asta să fie adevărat, dar nu se putea nega. De ce să minți despre o prostie gen iubita din liceu? Gândurile mi se roteau în minte precum păsările prinse în podul casei. Poate că Ben spunea adevărul și biletul acela de la Diondra nu era pentru el, ci doar parte din nimicurile întâmplătoare care apar la case cu copii de școală. La naiba, Michelle putea să-l fi scos din coș după ce-l aruncase vreun băiat mai mare, un gunoi numai bun pentru neîncetatele ei șantaje mărunte.
   Sau poate că Ben o știa pe Diondra, o iubise pe Diondra și încerca să țină asta secret fiindcă Diondra murise.
   O omorâse în aceeași noapte, parte a sacrificiilor sale satanice, și-o îngropase pe undeva pe pământurile acelea plate ale Kansasului. Ben care mă speria îmi revenise în cap acum: îmi imaginam un foc de tabără, băutură plescăind într-o sticlă. Diondra-din-album, cu cârlionții ei spiralați săltând când râdea, cu ochii închiși, sau cânta, cu fața portocalie în lumina focului, și Ben în spatele ei ridicând încetișor o lopată, cu ochii țintă pe creștetul ei.
   Unde erau ceilalți puști din cult, restul haitei de adoratori ai lui Satan? Dacă exista un cerc de adolescenți palizi, cu ochi ca tăciunele, recrutați de Ben, unde erau?
   Citisem deja absolut toate informațiile despre proces.
   Poliția nu găsise pe nimeni altcineva care să fie implicat în cultul satanist alături de Ben. Toți puștii cu pletele-n vânt, fumători de iarbă, Copiii Diavolului din Kinnakee, se transformaseră la loc în băieți zdraveni de la țară în zilele de după arestarea lui Ben. Ce le convenea! Doi „utilizatori frecvenți de droguri“, de vreo 20 și ceva de ani, mărturisiseră că Ben apăruse la un depozit abandonat, un loc de întâlnire, în ziua crimelor. Ziceau că urlase ca un demon când cineva cântase un colind. Pretindeau că le-ar fi zis că avea de gând să facă sacrificii. Ziceau că plecase cu un tip pe nume Trey Trepano, care, se zicea, mutila vaci și îl venera pe Diavol. Trepano declarase că-l știa pe Ben doar din vedere. Avea un alibi pentru perioada în care se săvârșiseră crimele: tatăl lui, Greg Trepano, confirmase că Trey fusese acasă cu el în Wamego, la mai bine de 100 de kilometri distanță.
   Așa că, poate, Ben o luase razna de unul singur, sau poate că era nevinovat. Din nou păsările din pod, zburătăcite. Zdrang-zbang-bum. Probabil că stăteam de ore întregi pe canapea, întrebându-mă ce să fac, zăcând nemișcată, când am auzit pașii grei ai poștașului tropăind pe scări. Mama ne punea întotdeauna să coacem prăjiturele de Crăciun pentru poștaș. Dar poștașul meu, sau poștărița, se schimba la câteva săptămâni. Deci fără prăjituri.
   Aveam 3 oferte de carduri de credit, o factură pentru cineva pe nume Matt, care locuia pe o stradă nici măcar aproape de-a mea, și un plic ce arăta ca o rufă murdară, așa era de moale și de plin de cute. Folosit. Numele și adresa altcuiva fuseseră înnegrite cu un marker, apoi, în spațiul înghesuit de dedesubt, fusese trecut numele meu. Doamna Libby Day.
   Era de la Runner.
   M-am dus sus să citesc scrisoarea, așezată pe marginea patului. Apoi, cum fac mereu când mă apucă neliniștile, m-am vârât într-un spațiu mic, în cazul de față cel dintre pat și noptieră, așezându-mă pe dușumea, cu spatele la perete. Am deschis plicul murdar și am scos la iveală o bucată deloc salubră de hârtie de corespondență pentru femei, cu chenar de trandafiri. Scrisul lui taică-meu umplea foaia: minuscul, frenetic, ascuțit, ca și cum 100 de păianjeni ar fi fost striviți pe coală.

   Dragă Libby,
   Ehei, Libby, ciudat am ajuns după atâța ani. Eu unu așa mă simt. Nam crezut niciodată s-ajung așa de bătrân, obosit și singur cuc. Am cancer. Cică mai am doar vreo câteva luni.
   Da nui nimic, orcum am stat pe aici mai mult decât meritam.
   Așa că am fost încâtat să primesc veşti de la tine. Uite, știi că nam fost niciodată apropiaț. Eram foarte tânăr când team făcut și nu am fost cine știe ce tată, da măcar am încercat săț-i dau ceți trebe și să fiu lângă tine când am putut. Mama ta a complicat lucrurile. Eram imatur și ea chiar mai mult.
   Și dupaia crimele mia-u picat foarte rău. Așa că uite. Trebie săți spun, și să numi vi acuma, că trebea de mai demult. Ştiu că trebea mai demult. Da cuproblemele mele cu pariurile șin plus că îs alcolic, mia venit greu să mă lupt cu demonii mei.
   Știu criminalul adevărat din noaptea aia și știu că na fost Ben. Vreau să spun adevărul înainte să mor. Dacă poț să îmi trimiț niște bani, aș veni cu plăcere pe la tine săț zic mai multe. Cinci sute de biștari ar fi buni.
   Aștept sămi dai vești,
   Runner „Tati“ Day,
   Donneran Rd. 12, Căminul pentru Bărbați Bert Nolan,
   Lidgerwood, OK.
   PS Întreabă pe cineva care-i codu, că nu știu.

   Am înhățat gâtul subțire al veiozei de pe masă și-am azvârlit-o prin cameră, iar veioza s-a dus înainte vreun metru până ce cablul electric a oprit-o brusc și-a căzut pe podea. Am sărit pe ea, am smucit-o din priză și-am azvârlit-o iarăși. A izbit peretele, iar abajurul s-a desprins și-a început să se învârtă alandala pe podea, cu becul spart ițindu-se deasupra ca un dinte stricat.
   - Lua-te-ar dracu’, am țipat.
   Era un strigăt îndreptat spre mine la fel de mult ca și spre tata. Că, în stadiul ăsta al vieții mele, mă mai așteptam încă din partea lui Runner să se poarte corect, era ceva de-o prostie strigătoare la cer. Scrisoarea nu era decât o palmă întinsă peste sute de kilometri, cerând ajutor, jucându-mă pe degete. Plăteam cinci sute și nu-l mai vedeam pe Runner până ce n-aveam din nou nevoie de ajutor sau de răspunsuri, și-atunci avea, iarăși, să-și facă jocul. Cu mine, fiica lui.
   Aveam de gând să mă duc în Oklahoma. Am dat de două ori cu piciorul în perete, făcând ferestrele să zdrăngăne, și eram pe cale să-mi iau avânt pentru o a treia lovitură zdravănă, când am auzit, jos, soneria. M-am uitat automat afară, dar nu vedeam, de la etaj, decât coroana unui sicomor și cerul cuprins de amurg. Am rămas încremenită, așteptând ca vizitatorul s-o șteargă, dar soneria a pornit iarăși, de 5 ori la rând, fiindcă, mulțumită accesului meu de furie, persoana de la intrare știa că-s acasă.
   Eram îmbrăcată ca mama pe timp de iarnă: pulover greu, lălâu, izmene largi, ieftine, șosete groase, care dădeau mâncărimi. Am dat, o clipă, să mă bag în debara, apoi am decis că nu-mi pasă în timp ce persoana continua să sune.
   Ușa mea nu are geam, așa că nu puteam încerca să zăresc persoana respectivă. Am pus lanțul de siguranță și am crăpat ușa un pic, văzând o ceafă, o claie de păr încâlcit, șaten-deschis, apoi Krissi Cates a întors fața spre mine.
   - Bătrânicile alea sunt cam necioplite, a zis și le-a făcut din mână ostentativ, cum făcusem și eu cu o săptămână înainte, gestul acela larg, care însemna du-te dracului.
   - Păi hei, alo? Nu le-a zis nimeni că nu-i politicos să te holbezi?
   Am continuat s-o privesc prin crăpătura ușii, simțindu-mă și eu o bătrânică.
   - Am adresa ta de... de când ai fost la club, a zis aplecându-se ca să ajungă la același nivel cu mine. Și să știi că nu ți-am adus încă banii ăia. Ăă... dar speram să vorbesc cu tine. Nu pot să cred că nu te-am recunoscut în noaptea aia. Beau mult prea mult.
   O zicea fără stânjeneală, cum ar zice cineva că are alergie la făina de grâu.
   - Casa ta e foarte greu de găsit. Și nici măcar n-am băut nimic. Dar n-am avut niciodată spirit de orientare. Adică, dacă ajung la o intersecție și am de ales s-o iau la dreapta sau la stânga, o s-o apuc întotdeauna în direcția greșită. Adică, aș putea să-mi ascult instinctul și să fac invers. Dar n-o fac. Și nu știu de ce.
   Continua să vorbească în felul ăsta, adăugând o propoziție, apoi alta, fără să-mi ceară s-o primesc înăuntru, și de aceea, probabil, am hotărât s-o primesc.
   A intrat respectuos, cu degetele de la mâini împreunate, cum ar intra o fată bine-crescută, încercând să găsească ceva să complimenteze în căminul meu prăpădit, și, într-un târziu, a dat cu ochii de cutia cu loțiuni de lângă televizor.
   - A, și eu sunt în limbă după loțiuni... am una faină, cu miros de pere, care-mi place mult, dar ai încercat crema de uger? Din aia cu care ung vacile de lapte? Pe ugere? Și-i așa de fină, o poți găsi la drogherie.
   Am clătinat vag din cap și i-am oferit cafea, deși nu mai aveam decât vreo câteva granule de nes.
   - Mm, nu-mi place să zic asta, dar n-ai ceva de băut? Am făcut cale lungă.
   Ne-am prefăcut amândouă că de la drumul lung i se trăgea, ca și cum două ore în mașină ar fi făcut pe oricine să-și dorească un păhărel. M-am dus la bucătărie, sperând c-o să descopăr o cutie de Sprite în fundul frigiderului.
   - Am gin, dar nimic cu care să-l amestec, am strigat.
   - A, e în regulă, a zis, e bun și neîndoit.
   Nici cuburi de gheață n-aveam - mi-e greu să mă conving să umplu tăvița - așa că am turnat în două pahare gin la temperatura camerei și m-am întors, găsind-o dând târcoale pe lângă cutia mea cu loțiuni. Puteam să pun rămășag că deja își băgase prin buzunare vreo câteva sticluțe. Purta pantaloni și taior negru, cu o bluză pe gât, de un roz spălăcit, pe dedesubt, o ţinută de stripteuză care visa la mai mult. N-avea decât să păstreze loțiunea.
   I-am întins paharul și-am observat că-și vopsise unghiile ca să se asorteze cu bluza, apoi am observat că observase că-mi lipsea un deget.
   - E de la...? a început și, pentru prima dată, a lăsat propoziția în suspensie.
   Am dat din cap că da.
   - Așadar? am zis, cât de amabil puteam.
   A tras aer în piept și s-a așezat mai bine pe sofa, cu gesturi delicate, de parcă luam ceaiul împreună. M-am așezat lângă ea, înfășurându-mi picioarele unul peste celălalt și-apoi silindu-mă să le descolăcesc.
   - Nici nu știu cum să-ncep, a zis luând o gură de gin.
   - Spune și gata.
   - Chestia e că, după ce mi-am dat seama cine ești... adică... ai fost la mine acasă în ziua aia.
   - N-am fost niciodată acasă la tine, am zis, nedumerită. Nici nu știu unde stai.
   - Nu, nu acum, atunci. În ziua în care familia ta a fost omorâtă - tu și cu mama ta ați venit la mine.
   - Mmm, am zis mijindu-mi ochii, încercând să-mi amintesc.
   Ziua aia nu fusese cine știe ce - eram conștientă că Ben a dat de belea, dar nu știam de ce sau cât de tare.
   Mama ne protejase de panica ei tot mai mare. Dar ziua aia. Țineam minte că mersesem cu mami și Diane ca să-l căutăm pe Ben. Ben dăduse de bucluc, noi porniserăm după Ben, iar eu stăteam singură în spate, fără să mă înghesuie nimeni, foarte mulțumită. Țin minte cum mă ustura fața de la salamul prăjit de Michelle. Țin minte că am vizitat o casă plină cu oameni, o petrecere de ziua cuiva unde se gândea mama c-ar putea fi Ben sau așa ceva. Țin minte că am mâncat o gogoașă. Și de Ben n-am dat, până la urmă.
   - N-are a face, m-a întrerupt Krissi. Doar că... după toate câte s-au întâmplat, uitasem. De tine. Îmi mai dai unul? a zis și-a întins cu vioiciune paharul spre mine, de parcă ar fi petrecut vreme lungă cu el gol.
   I l-am umplut până la buză, ca să poată povesti fără întreruperi.
   A sorbit, s-a cutremurat.
   - Ar trebui să mergem în altă parte? m-a întrebat.
   - Nu, zi-mi ce se-ntâmplă.
   - Te-am mințit, a lăsat Krissi să-i scape.
   - În ce privinţă?
   - Ben nu m-a molestat deloc.
   - Nici n-am crezut, am zis, încercând iarăși să fiu blândă.
   - Și, clar, n-a molestat niciuna dintre fetele alea.
   - Nu, toată lumea și-a retras acuzațiile, în afară de tine.
   S-a foit pe sofa, cu ochii ațintiți spre dreapta, și mi-am dat seama că își amintea casa, viața ei de atunci.
   - Celelalte chestii au fost adevărate, a zis. Eram o fetiță drăguță, aveam bani, eram bună la învățătură, la balet... și mereu îmi zic: dacă n-aș fi spus minciuna aia prostească! Minciuna aia nenorocită, dacă nu îmi ieșea pe gură de prima dată, viața mea ar fi fost complet diferită. Puteam să fiu casnică, să am studioul meu de balet sau ceva.
   Și-a trecut un deget peste burtă, unde știam că are cicatricea de la cezariană.
   - Dar ai copii, totuși? am zis.
   - Într-un fel, a răspuns și-a dat ochii peste cap.
   N-am insistat.
   - Ce s-a întâmplat, deci? Cum a început?
   Nu-mi dădeam seama ce semnificație avusese minciuna lui Krissi, ce ne făcuse în ziua aceea. Dar lăsa impresia că-i ceva major, relevant - care face valuri, ca să-l citez pe Lyle. Dacă poliția vrusese să stea de vorbă cu Ben în ziua aia, din cauza a ce spusese Krissi, asta avea o însemnătate. Trebuia să aibă.
   - Păi, adică... îmi plăcea de el. Îmi plăcea mult. Și știu că și lui Ben îi plăcea de mine. Eram împreună, într-un fel - și-s absolut serioasă - care nu era cu totul în regulă, probabil. Adică știu, era și el un puști, dar era destul de mare ca să... nu mă fi încurajat. Ne-am sărutat într-o zi și asta a schimbat totul...
   - Tu l-ai sărutat.
   - Ne-am sărutat.
   - Cum?
   - Nepotrivit, ca niște oameni mari. Într-un fel în care, clar, n-aș vrea să fie sărutată fata mea de clasa a cincea de un adolescent.
   Nu credeam o iotă.
   - Continuă, am zis.
   - Cam după o săptămână, am fost la o petrecere în pijamale, în vacanța de Crăciun, și le-am povestit fetelor despre iubitul meu de liceu. Tare mândră. Am inventat chestii, chestii sexuale. Și una dintre ele i-a povestit maică-sii, iar maică-sa a sunat-o pe mama. Încă țin minte apelul ăla. O țin minte pe mama luând telefonul, iar eu așteptând în camera mea să vină și să țipe la mine. Și a venit, dar era drăguță, scumpo și dragă și luat de mână, din astea, știi „poți să ai încredere în mine, o scoatem noi la capăt împreună“, și m-a întrebat dacă Ben mă atinsese într-un fel nepotrivit.
   - Și ce-ai spus?
   - Păi, am început cu sărutul, și atâta aveam de gând să spun. I-am spus, și ea a părut să treacă peste, adică „OK, nu-i mare lucru, nicio problemă“. Țin minte c-a zis Asta-i tot? Doar asta s-a întâmplat? Ca și cum aproape că era dezamăgită, şi deodată, țin minte că se ridicase-n picioare, și atunci mi-a ieșit pe gură: M-a atins aici. M-a pus să fac chestii. Și s-a întors imediat lângă mine.
   - Şi apoi?
   - S-a tot umflat. Mama i-a spus lui taică-meu când a ajuns acasă, și el, tot numai copilaș, bietul meu copilaș, au sunat după aceea la școală, iar de la școală au trimis un... ăăă... un psiholog pentru copii. Și țin minte că era un tip cu facultate și din cauza lui n-am mai putut să spun adevărul. Voia să creadă că am fost abuzată.
   M-am încruntat.
   - Serios. Fiindcă, țin minte, aveam de gând să-i spun adevărul și să le spună și părinților, dar... a întrebat dacă Ben mă pusese să fac chestii sexuale și-am zis că nu, iar el era de-a dreptul răutăcios. Pari o fată isteață și curajoasă, mă bazez pe tine să-mi zici ce s-a întâmplat. A, nu s-a întâmplat nimic? Măi să fie, eu credeam că ești mai curajoasă de-atât. Chiar speram că ești suficient de curajoasă ca să m-ajuți un pic. Poți să-mi spui, măcar, dacă ții minte ca Ben să te fi atins în felul ăla sau să fi zis asta? Ții minte să fi jucat un joc ca ăsta, asta îmi poți spune dacă-ți amintești? A, e bine. Știam eu că poți, ce fată deșteaptă și bună. Și na, nu știu, ești la vârsta aia, dacă vin niște adulți și-ți spun ceva sau te îndeamnă... pur și simplu a început să pară real. Că Ben acela mă abuzase, fiindcă, dacă nu, ce tot căutau adulții ăștia să mă convingă c-o făcuse? Și părinții mei, gravi: E bine să spui adevărul. E bine să spui adevărul. Și-așa ajungi să spui minciuna pe care o cred ei adevăr.
   Îmi aminteam de psihologul meu, după crime. Domnul doctor Brooner, care purta mereu albastru, culoarea mea preferată, la ședințe, și care-mi dădea bunătăţi când îi ziceam ce voia să audă. Spune-mi cum l-ai văzut pe Ben cu pușca, cum a împușcat-o pe mama ta. Știu că ți-e greu, Libby, dar, dacă spui asta, dacă o spui cu voce tare, o să le ajute pe mama și pe surorile tale și-o să începi și tu să te faci bine. Nu ține în tine, Libby, nu ține în tine adevărul. Ne poți ajuta să fim siguri că Ben e pedepsit pentru ce le-a făcut alor tăi. Și eu eram fetiță curajoasă și-i spuneam cum l-am văzut pe Ben ciopârțind-o pe sora mea și cum l-am văzut omorând-o pe mama. După care căpătam untul de arahide cu peltea de caise, preferatul meu, din care domnul doctor Brooner îmi aducea întotdeauna. Cred că era convins că îmi face, cu adevărat, un bine.
   - Încercau să te liniștească, credeau că, cu cât te încurajează mai tare, cu atât o să-ți fie mai ușor, am zis. Încercau să te ajute, iar tu încercai să-i ajuți pe ei.
   Domnul doctor Brooner îmi dăduse o insignă în formă de stea, cu cuvintele SuperDeșteaptăSuperStar scrise pe ea, după ce-l înfundasem pe Ben cu declaația mea.
   - Da! a făcut Krissi, cu ochii mari. Terapeutul ăsta m-a ajutat, adică, să vizualizez scene întregi. Și le puneam în scenă cu păpuși. Apoi a început să vorbească cu alte fete, care nu-l sărutaseră pe Ben niciodată și, adică, trecuseră doar câteva zile și gata, aveam lumea asta imaginară în care Ben era un adorator al Diavolului care făcea chestii gen să omoare iepuri și ne obliga să le mâncăm măruntaiele cât ne molesta. O nebunie curată. Dar era... distractiv. Știu că-i groaznic, dar noi fetele ne adunam și-ntr-o seară am făcut altă petrecere în pijamale și eram în dormitor, stăteam în cerc, ne tachinam, inventam povești, din ce în ce mai umflate și mai gogonate și... te-ai jucat vreodată cu o placă de spiritism?
   - Când eram mică.
   - Așa! Și știi cum vrei să fie adevărat, așa că cineva mișcă un pic acușorul ăla, tu știi că-l mișcă cineva, dar o parte din tine crede că poate-i pe bune, poate chiar e o fantomă, și nimeni nu trebuie să zică nimic, știe toată lumea că așa v-ați înțeles, să credeți.
   - Dar tu n-ai mai spus adevărul.
   - Le-am spus, părinților. În ziua aceea, în care ați trecut voi, poliția venise, toate fetele erau la mine acasă - și ne-au dat tort, nu că era o demență totală? Părinții mei ziceau că-mi cumpără un cățeluș, ca să mă simt mai bine. Apoi a plecat poliția, au plecat și fetele și consilierul, iar eu m-am dus la mine în cameră și m-am pus pe bocit și, adică, abia atunci mi-am dat seama. Abia atunci mi-a trecut prin minte.
   - Dar ziceai că tatăl tău îl căuta pe Ben.
   - Nț, aia a fost doar o mică fantezie, a zis și a ridicat capul, privind prin cameră. Când i-am spus? M-a zgâlțâit o dată, așa de tare că am crezut c-o să-mi sară capul de pe umeri. Și, după crimele alea, toate fetele au intrat în panică, toate au zis adevărul. Ne simțeam de parcă l-am fi invocat cu adevărat pe Diavol. Ca și cum am fi născocit povestea asta urâtă despre Ben și o parte din ea ar fi devenit adevărată.
   - Dar familia ta a făcut o înțelegere bănoasă cu școala.
   - Nu chiar așa de bănoasă, a zis și a aruncat o ocheadă spre fundul paharului.
   - Dar ai tăi au continuat cu asta și după ce le-ai spus adevărul.
   - Tata era om de afaceri. S-a gândit să scoatem din toată chestia un soi de... compensație.
   - Știa totuși clar, în ziua aceea, că Ben nu te molestase.
   - Da, știa, a zis zvâcnind din cap spre mine, ca o găină în defensivă.
   Buck a venit și s-a frecat de pantalonii ei, iar Krissi, părând calmă, și-a trecut unghiile lungi prin blana lui.
   - Ne-am mutat în anul ăla. Tata zicea că locul a fost întinat. Dar banii nu ne-au prea ajutat. Țin minte că mi-a cumpărat un câine, dar, de fiecare dată când încercam să vorbesc despre câine, ridica mâna, adică destul, era prea de tot. Iar mama nu m-a iertat niciodată. Veneam acasă și-i povesteam de ceva ce se întâmplase la școală, iar ea făcea numai: Serios? Ca și cum, orice aș fi zis, mințeam. Puteam să-i spun că am mâncat piure de cartofi la prânz și, la fel, zicea Serios? Și după aceea s-a oprit din vorbit, se uita la mine cum intram pe ușă, după școală, apoi se ducea la bucătărie și deschidea o sticlă de vin și bea pahar după pahar umblând prin casă, fără să scoată o vorbă. Clătinând tot timpul din cap. Țin minte că odată i-am spus că-mi doream să n-o fi întristat așa de tare, iar ea mi-a răspuns, mi-a răspuns Ei bine, ai făcut-o.
   Krissi plângea acum, mângâind ritmic motanul.
   - Și asta a fost. Până la sfârșitul anului mama a dispărut. Am venit într-o zi de la școală și camera ei era pustie.
   Și-a aplecat capul în jos, spre poale, un gest de copil, dramatic, cu părul căzându-i peste cap. Știam c-ar fi trebuit s-o alin, dar m-am mulțumit să aștept și, în cele din urmă, a ridicat iarăși capul, privindu-mă.
   - Nimeni nu mă iartă pentru nimic, a scâncit, cu bărbia tremurând.
   Voiam să-i spun că eu o iertam, dar aş fi minţit. În loc de asta, i-am mai turnat încă un pahar.

   Patty Day
   2 ianuarie 1985, 6:11 p.m.

   Patty îngâna rugăminți de iertare în timp ce Lou Cates o zorea pe ușă afară, și, deodată, se trezi pe treapta de la intrare, în aerul înghețat, clipind iute din ochi.
   Pe când clipea, înainte să-și poată face gura să se miște, să formeze orice cuvânt, ușa se deschise iarăși și din casă ieși un bărbat trecut de cincizeci de ani. Închise ușa în spatele lui și iată-i acolo pe tuspatru, pe micuța verandă: Patty, Diane, Libby și omul, cu pungi mari atârnându-i sub ochii lăcrimoși și păr încărunțit pieptănat pe spate. Își trecu o mână prin freză cât o cântări pe Patty din priviri, făcând să-i strălucească pe deget un inel irlandez al Prieteniei.
   - Doamna Patty Day? zise și răsuflarea lui cu iz de cafea stărui în aerul rece, vag decolorată.
   - Sunt Patty Day, mama lui Ben Day.
   - Am venit și noi, să vedem ce-i cu povestea asta, o întrerupse Diane. Am auzit tot soiul de zvonuri și nu s-a obosit nimeni să discute cu noi direct.
   Bărbatul își puse mâinile-n șolduri, aruncă o privire în jos, spre Libby, apoi își feri rapid privirea.
   - Sunt detectivul Jim Collins. Mă ocup de anchetă. A trebuit să vin astăzi aici și să vorbesc cu oamenii ăștia, apoi, evident, urma să intru în legătură cu dumneavoastră. M-ați scutit de un drum. Vreți să vorbim în altă parte? Aici e cam frig.
   Se duseră la o gogoșerie aflată ceva mai încolo pe autostradă, în mașini diferite, Diane bolborosi o glumă despre polițai și gogoșile lor, apoi o înjură pe doamna Cates - nu ne-a lăsat nici să ne tragem sufletul, cățeaua.
   În mod normal, Patty ar fi zis ceva în apărarea doamnei Cates: rolurile lor, una le zicea pe de-a dreptul, alta își cerea scuze, erau împământenite de când se știau. Însă familia Cates n-avea de ce să fie apărată.
   Detectivul Collins le aștepta cu trei pahare de plastic cu cafea și-o cutie de lapte pentru Libby.
   - N-am știut dacă o lăsați să mănânce dulciuri, zise, iar Patty se întrebă dacă ar fi crezut-o o mamă rea în caz că-i cumpăra lui Libby o gogoașă.
   Mai ales dacă ar fi știut că mâncaseră clătite de dimineață. Așa o să-mi fie viața de-acum înainte, își zise, o să trebuiască să mă gândesc tot timpul la ce cred ceilalți. Libby își și lipise fața de vitrina cu produse de patiserie însă și sălta de pe un picior pe altul, așa că Patty se căută în buzunar după ceva mărunțiș și luă o gogoașă cu glazură roz, pe care i-o dădu în șervețel lui Libby. Nu se îndură să ştie că Libby se simte frustrată, holbându-se amărâtă la dulciurile acelea colorate, în timp ce încercau să afle dacă fiul ei era un satanist pedofil. Mai că-i veni să râdă din nou. O așeză pe Libby la o masă din spatele lor și-i spuse să stea cuminte și să mănânce acolo cât vorbeau oamenii mari.
   - Sunteți toți roșcați? zise Collins. De unde vine culoarea, sunteți irlandezi?
   Patty se gândi pe loc la conversația pe care o avea mereu cu Len despre părul lor roșu, apoi se gândi Se duce ferma. Cum am putut să uit că se duce ferma?
   - Germani, zise pentru a doua oară în ziua aceea.
   - Mai aveți vreo câțiva prichindei, așa-i? zise Collins.
   - Da. Am patru copii.
   - Același tătic?
   Diane se foi în scaunul de alături.
   - Sigur, același tătic.
   - Dar sunteți mamă singură, corect? întrebă Collins.
   - Am divorțat, da, zise Patty încercând să sune bățos, ca o nevastă bisericoasă.
   - Și ce-are asta a face cu ce se-ntâmplă cu Ben? se răsti Diane aplecându-se peste masă. Eu, apropo, sunt sora lui Patty. Am grijă de copiii ăștia aproape la fel de mult ca ea.
   Patty a tresărit, iar detectivul Collins a observat-o.
   - Să încercăm cu frumosul, zise Collins. Fiindcă avem cale lungă de străbătut împreună până ce lămurim totul. Acuzațiile aduse fiului dumneavoastră, doamnă Day, sunt de o natură foarte gravă și îngrijorătoare. Avem, în momentul de față, patru fetițe care spun că Ben le-a atins în părțile intime, că le-a pus să-l atingă pe el. Apoi, că le-a dus undeva, printr-o zonă agricolă, și a efectuat anumite acte ce sunt asociate cu ritualuri satanice.
   Zise cuvintele - ritualuri sataniste - în felul celor care nu se pricep la mașini și îngână ce-a zis mecanicul: e stricată pompa de injecție.
   - Ben nici măcar n-are mașină, zise Patty abia auzit.
   - Acum, diferența dintre un copil de 11 ani şi unul de 15 e de doar 4 ani, dar sunt ani extrem de importanți, continuă Collins. L-am considera periculos şi un prădător sexual dacă acuzațiile se dovedesc adevărate. Şi, sincer, o să trebuiască să vorbim nu doar cu Ben, ci și cu fetițele dumneavoastră.
   - Ben e băiat bun, zise Patty, urându-se pentru slăbiciunea și șovăiala din glas. Toată lumea îl place.
   - Cum este văzut la școală? întrebă Collins.
   - Poftim?
   - E considerat popular?
   - Are mulți prieteni, bolborosi Patty.
   - Nu cred că are, doamnă, zise Collins. Din ce-am înțeles noi, n-are prieteni prea mulți, e cam singuratic de fel.
   - Și asta ce dovedește? făcu Diane iritată.
   - Nu dovedește absolut nimic, domnișoară...?
   - Krause.
   - Nu dovedește absolut nimic, domnișoară Krause. Dar asta, în combinație cu faptul că nu are un model patern prin preajmă, poate duce la ideea că ar putea fi mai vulnerabil la o, să zicem, influență negativă. Droguri, alcool, oameni care-s, poate, un pic mai duri, care au ceva probleme.
   - N-are de-a face cu infractori, dacă asta vă întrebați, zise Patty.
   - Aș vrea și io s-aud numele unor prieteni de-ai lui, zise Collins. Cu cine umblă de obicei. Cu cine a fost la ultimul sfârșit de săptămână.
   Patty rămase locului, simțindu-și limba amorțită în gură, apoi clătină din cap și-și împreună mâinile lângă o urmă de glazură lăsată pe masă de altcineva. Durase ceva.
   Dar acum, iată, era dată în vileag: era o femeie care nu se descurca, o femeie care trăia din urgență în urgență, care împrumuta bani, care dormea prea mult, care-l neglija pe Ben când ar fi trebuit să-i poarte de grijă, să-l încurajeze să-și aleagă un hobby sau să intre în vreun club, care se arăta recunoscătoare când se încuia în cameră la el ori dispărea în câte o seară, știind că are un copil mai puțin pe cap.
   - Sunt niște lipsuri parentale deci, oftă Collins, de parcă ar fi știut de la bun început cum avea să se termine povestea.
   - Vrem un avocat înainte de orice, înainte să vorbiți cu vreunul din copii, întrerupse Diane.
   - Sincer, doamnă Day, zise Collins fără să-i arunce nici măcar o privire lui Diane, cu trei fetițe acasă, dacă aș fi în locul dumneavoastră, aș vrea adevărul mai mult decât orice. Un asemenea comportament nu trece. De fapt, dacă e adevărat, și ca să fiu sincer aș zice că, probabil, că fiicele dumneavoastră au fost primele lui victime.
   Patty se uită în spate la Libby, care lingea glazura de pe gogoașă. Se gândi la cât de mult obișnuia Libby să stea pe lângă Ben. Se gândi la toate corvezile pe care copiii le făceau singuri. Uneori, după o zi de muncă în hambar cu Ben, fetele se întorceau acasă iritate, plânse. Dar... și ce? Erau fetițe, oboseau și se enervau. Îi venea să-i arunce cafeaua în cap lui Collins.
   - Pot să vorbesc pe de-a dreptul? zise Collins pe un ton presant. Nu-mi închipui cât de oribil poate să fie să auziți lucrurile astea, ca mamă. Dar pot să vă spun ceva, vine de la psihologul nostru, care a lucrat personal cu fetele astea, și vă pot spune ce mi-a zis. Fetele astea ne spun lucruri pe care un elev de clasa a cincea n-ar trebui să le știe, sexual vorbind, decât dacă li s-au întâmplat lor. Zice că-s scenarii clasice de abuz. Știți despre cazul McMartin, evident.
   Patty își aminti ceva, nedeslușit. O grădiniță din California, unde toți educatorii fuseseră judecați pentru că erau adoratori ai Diavolului și molestau copii. Își amintea, parcă, de la știri: o casă însorită, californiană, apoi cuvinte negre ștampilate de-a curmezișul: Coșmarul de la Grădiniță.
   - Satanismul nu e ceva atât de rar întâlnit, mă tem, zicea Collins. Și-a croit drum în toate zonele comunității, iar sataniştii tind să țintească băieți, tineri, să-i prindă în mreje. Și din cultul satanic face parte și... umilirea copiilor.
   - Aveți vreo probă? răcni Diane. Vreun martor, în afară de fete de 11 ani? Aveți măcar copii, dumneavoastră? Știți cât de ușor își imaginează chestii - trăiesc numai în fantezii. Aveți și pe altcineva care să susţină minciunile astea, în afară de niște fetițe și un știe-tot de Harvard care v-a impresionat pe toți?
   - Bun, în privința probelor. Fetele au zis că le-a luat chiloțeii, ca un fel de suvenir pervers, sau așa ceva, îi zise Collins lui Patty. Dacă ne lăsați să aruncăm o privire prin casă, am putea începe să lămurim asta.
   - Mai înainte trebuie să vorbim cu un avocat, mârâi Diane înspre Patty.
   Collins dădu cafeaua pe gât și-și înăbuși un râgâit, se bătu peste piept cu pumnul și-i aruncă un zâmbet trist lui Libby, peste umărul lui Patty. Avea un nas roșu, de bețiv.
   - În clipa asta trebuie să ne calmăm. O să vorbim cu toți cei implicați, zise Collins, ignorând-o în continuare pe Diane. Am interogat câțiva membri ai corpului profesoral de la liceul lui și de la școală, în după-amiaza asta, și ce-am auzit nu ne prea încurajează, doamnă Day. Știți o profesoară, doamna Darksilver?
  Se uită la Patty, așteptând o confirmare, iar Patty înclină capul a încuviințare. Doamna Darksilver îl iubise mereu pe Ben, fusese unul din favoriţii ei.
   - Chiar în dimineața asta l-a văzut pe fiul dumneavoastră dând târcoale pe la dulapul lui Krissi Cates. În şcoală. În vacanța de Crăciun. Asta mă tulbură, și, zise privind-o pe Patty intens, țintuind-o cu uitătura lui rozalie, Doamna Darksilver a zis că părea excitat.
   - Ce-nseamnă asta? se răsti Diane.
   - Că avea o erecție. Când ne-am uitat în coșul lui Krissi am găsit un bilet de o natură provocatoare. Doamnă Day, în discuțiile pe care le-am avut, fiul dumneavoastră a fost caracterizat, în repetate rânduri, drept un marginal, un neadaptat. Ciudat. E considerat un soi de bombă cu ceas. Unii dintre profesori se și tem de el, de fapt.
   - Se tem? repetă Patty. Cum să se teamă de-un băiat de 15 ani?
   - Nu știți ce-am găsit în dulapul lui.
   Ce-i găsiseră în dulap. Patty se gândise că polițistul avea să spună că droguri, sau reviste deocheate sau, într-o lume îndurătoare, o mână de pocnitori interzise. Pentru asta voia să dea Ben de belea: niște artificii numai bune de aprins aflate în rucsacul lui. Asta ar fi putut duce.
   Chiar cât își făcuse Collins introducerea onctuoasă - e foarte deranjant, doamnă Day, aș vrea să vă pregătiți sufletește - Patty se gândise că, poate, era vorba de-o armă. Lui Ben îi plăceau armele, mereu îi plăcuseră, ca în faza cu aeroplanele și în cea cu betonierele, doar că asta continua. Era un lucru pe care-l făceau împreună - îl făcuseră împreună - vânatul, trasul cu pușca. Poate că venise cu pistolul la școală ca să se dea mare. Cu Coltul Peacemaker. Preferatul lui. N-avea voie să deschidă dulapul de arme fără permisiunea ei, dar, dacă făcuse asta, aveau să se descurce cu asta. Să fie deci o armă.
   Apoi Collins își dresese glasul și zisese, cu o voce care le făcuse să se aplece spre el:
   - Am găsit niște... rămășițe... în dulapul fiului dumneavoastră. Organe. La început ne-am gândit că ar putea fi părți dintr-un bebeluș, dar se pare că-s de la un animal. Părți reproductive femeiești într-o cutiuţă de plastic, poate de câine sau pisică. V-a dispărut vreun câine sau vreo pisică?
   Patty se simțea încă năucă gândindu-se că poliția chiar crezuse că Ben ar fi putut ține bucăți de bebeluș în dulap. Că îl credeau atât de deranjat la cap încât infanticidul fusese, de fapt, prima lor ipoteză. Și în momentul ăla decise, holbându-se la urmele de glazură pastelată, că fiul ei avea să ajungă la închisoare. Dacă așa de putred credeau ei că e băiatul ei, n-avea nicio șansă.
   - Nu, nu ne-a dispărut niciun animal.
   - Familia noastră e de vânători. Fermieri, zise Diane. Avem animale prin preajmă, mereu lucrăm cu părți de animale. Nu-i de mirare să fi luat ceva din ele.
   - Chiar așa, țineți bucăți de animale moarte în casă?
   Pentru prima oară, Collins se uită de-a dreptul la Diane, îi aruncă o privire pătrunzătoare, apoi, după câteva clipe doar, își mută ochii de pe ea.
   - E vreo lege care ne-o interzice? se rățoi Diane.
   - Unul dintre ritualurile la care se dedau adoratorii Diavolului este sacrificarea de animale, doamnă Day. Sunt sigur c-ați auzit de vacile despicate cu toporul, pe lângă Lawrence. Credem că asta și implicarea în activități cu fetele au o legătură.
   Fața lui Patty era rece. Se înfăptuise, era lucru făcut.
   - Ce-ați vrea să fac? întrebă.
   - V-aș urma până acasă, ca să vorbim cu fiul dumneavoastră, OK? zise Collins căpătând un ton patern pe ultimul cuvânt, cu vocea înălțată, aproape ca și cum ar fi vorbit unui bebeluș.
   Patty simți cum Diane lângă ea, își strânge pumnul.
   - Nu-i acasă. Am tot încercat să dăm de el.
   - Chiar trebuie neapărat să vorbim cu băiatul dumneavoastră, doamnă Day. Unde credeți că l-am putea găsi?
   - Nu știm unde este, îl întrerupse Diane. Suntem în aceeași barcă cu dumneata.
   - O să-l arestați? întrebă Patty.
   - Nu putem face nimic până ce nu vorbim cu el, și cu cât mai repede, cu atât lămurim mai iute povestea.
   - Ăsta nu-i un răspuns, zise Diane.
   - Altul n-am, doamnă.
   - Înseamnă că da, spuse Diane și, pentru întâia oară, își lăsă privirea în jos.
   Collins se ridicase de pe scaun și pășise spre Libby în timpul ultimului schimb de replici și acum se lăsa în genunchi lângă ea, oferindu-i un bună, scumpo.
   Diane îl apucă de braț.
   - Nu, las-o în pace.
   Collins se încruntă.
   - Încerc doar să ajut. Nu vreți să știți dacă Libby e bine?
   - Știm că Libby e bine.
   - De ce n-o lăsăm să-mi spună ea asta? Sau putem chema Asistenţa Socială să...
   - Mai du-te naibii, zise Diane punându-i-se în față.
   Patty rămase la locul ei, dorindu-și să se deconecteze de la toate astea. Îi auzi pe Diane și pe Collins răstindu-se în spatele ei, dar rămase doar și se uită la femeia de după tejghea, care făcea cafea proaspătă, încercând să-și concentreze întreaga atenție asupra cafelei.
   Reuși doar o secundă, apoi Diane le trase pe Patty și pe Libby, mânjită de glazură de gogoașă pe la gură, afară din restaurant.
   Pe drumul spre casă, Patty simți că-i vine iarăși să plângă, dar voia să aștepte ca Diane să plece. Diane o pusese să conducă, zicând că avea s-o ajute să se concentreze. Și, tot drumul, Diane trebuise să-i spună în ce viteză să schimbe, atât de absentă fusese. De ce nu-ncerci în a treia, P?Cred că ar trebui să revenim în a doua acum. Libby stătea pe bancheta din spate, fără să zică nimic, ghemuită, cu genunchii la bărbie.
   - O să se întâmple ceva rău? întrebă în cele din urmă Libby.
   - Nu, dragă.
   - Pare că o să se întâmple ceva rău.
   Patty avu, atunci, un alt episod scurt de panică: ce naiba avea de luase un copil de 7 ani cu ea, într-o asemenea situație. Maică-sa n-ar fi făcut una ca asta.
   Dar maică-sa nici nu l-ar fi crescut pe Ben cum o făcuse Patty - neglijentă, sperând că o să iasă bine până la urmă - așa că n-ar fi avut o asemenea problemă.
  Simţea, acum, o nevoie aproape obsesivă să se ducă acasă, să se cuibărească acolo, să se simtă în siguranță.
   Planul era că Patty avea să-l aștepte pe Ben să se întoarcă - trebuia să se întoarcă de-acum - în vreme ce Diane urma să umble prin târg și să vadă cum stăteau cu bârfele. Cine ce știa, cui îi ţinea lumea partea și cu cine, în numele Domnului, își petrecea Ben vremea.
   Se apropiară hurducându-se de casă și văzură Cavalier-ul lui Patty lângă o altă mașină, una sport, cu două locuri, părând veche de vreo 10 ani, stropită cu noroi.
   - Cine-o fi? întrebă Diane.
   - N-am idee.
   O zisese în chip tragic. Patty știa deja că, oricine ar fi fost, veștile nu puteau fi bune.
   Deschiseră ușa din față și simțiră un val de căldură.
   Termostatul fusese pus, probabil, la peste 30 de grade. Văzură, mai întâi, o cutie desfăcută de cacao cu lapte pentru pus la microunde, genul cu bezele sintetice, pe masa din sufragerie, și o dâră de amestec de cacao ducând spre bucătărie. Apoi Patty auzi râsul ăla gâfâit și știu. Runner stătea pe dușumea și sorbea ciocolată caldă, cu fetele rezemate de el. La televizor era o emisiune cu animale, iar fetele chițăiră și-l strânseră de brațe când un aligator țâșni din apă și apucă în fălci ceva cu coarne.
   Ridică alene privirea, de parcă ar fi fost un furnizor la domiciliu.
   - Sal’tare, Patty, de mult nu ne văzurăm.
   - Avem niște chestii de familie de rezolvat, se ambală Diane. Ar trebui să te duci acasă.
   În timpul celor câteva săptămâni cât revenise Runner să stea cu ei, el și Diane se ciocniseră de câteva ori - ea țipând, el ignorând-o. Nu ești bărbatul, Diane. Se ducea în garaj, se îmbăta și se apuca să arunce în perete o minge de baseball, cu orele. Diane n-avea să-l convingă pe Runner să plece.
   - E-n regulă, D., tu du-te. Vorbim într-o oră sau cam așa, să-mi spui ce se-ntâmplă, OK?
   Diane îi aruncă o privire mohorâtă lui Runner, mormăi ceva cu bărbia în piept și ieși, închizând ușa, cu putere, în urma ei.
   - Măi, măi, ce-i cu ea? zise Michelle și făcu o mutră caraghioasă pentru tatăl ei, trădătoare mică.
   Părul șaten i se ridicase de la electricitatea statică, pe unde-i aplicase Runner frecușul lui indian. Runner fusese mereu ciudat cu copiii, de o afecțiune aspră, dar nu ca un adult. Îi plăcea să le ciupească și să le împungă pe fete ca să le atragă atenția. Se uitau la TV și, deodată, se apleca și le dădea câte o pălmuță zdravănă. Fata care fusese plesnită îl privi bosumflată, cu lacrimi în ochi, iar el râdea și zicea „Ei, ce-iii?“ sau „Așa zic eu salut. Saluut!“ Și, când se ducea undeva cu ele, rămânea câțiva pași în urmă în loc să meargă alături de ele, privindu-le pieziș. Îi amintea de-un coiot bătrân aflat pe urmele prăzii, dând târcoale câţiva kilometri înainte să atace.
   - Tăticu’ ne-a făcut macaroane, zise Debby. Și o să rămână la cină.
   - Știți că nu trebuia să dați drumul nimănui în casă cât am fost plecată, zise Patty ștergând dâra de pulbere cu o cârpă care deja duhnea.
   Michelle își dădu ochii peste cap și se lăsă pe umărul lui Runner.
  - Hai, mami, doar e tatiii.
   Ar fi fost mai simplu dacă Runner murea odată. Avea atât de puțin de-a face cu copiii, atât de puțin îi ajuta că, dacă ar fi răposat, lucrurile n-ar fi putut decât să se îmbunătățească. Așa, continua să trăiască prin vastul teritoriu al lui Pe-acolo Pe Undeva, ieșind când și când la iveală cu idei, planuri și ordine pe care copiii aveau tendința să le urmeze. Fiindcă așa a spus tati.
   I-ar fi plăcut să-i spună vreo două lui Runner, chiar în clipa aceea. Să-i povestească despre chestiile şocante din dulapul lui. Ideea că Ben tăiase și păstrase părți din corpul unui animal îi făcea gâtlejul să i se încleșteze. Fata familiei Cates și prietenele ei, asta era o neînțelegere care putea, sau nu, să se termine cu bine. Dar în privința animalului tranşat nu se putea gândi la nicio scuză, deși era bună la născocit scuze. Nu își făcea griji în privința celor spuse de Collins, că Ben și-ar fi molestat surorile. Se gândise la asta pe drumul spre casă, o întorsese pe toate părțile, cruciș și curmeziș. Și nu avea nicio îndoială: Ben n-ar fi făcut niciodată așa ceva.
   Dar știa că fiului ei îi plăcea durerea. Îşi amintea momentul acela cu șoarecii: izbiturile de lopată, ca-n transă, buzele lăsând la iveală dinții, picăturile de sudoare de pe față. Știa că îi făcuse plăcere. Și era cam dur cu surorile lui.
   Uneori chicotelile se transformau în țipete și, când venea, îl vedea sucindu-i la spate mâna lui Michelle și trăgând-o ușor, ușurel. Sau strângând-o de braț pe Debby, ca o menghină, și ce începea ca o glumă devenea din ce în ce mai violent, ajungea s-o ciupească până ce-i dădea sângele, scrâșnind din dinți. Îl vedea căpătând aceeași expresie pe care-o avea și Runner când era pe lângă copii: agitată și încordată.
   - Tati trebuie să plece.
   - Ei hai, Patty, nici bună ziua nu-mi zici înainte să mă arunci afară? Mai bine să vorbim, am o propunere de afaceri pentru tine.
   - Nu sunt în situația să fac afaceri, Runner, zise ea. Sunt falită.
   - Nu ești niciodată chiar așa de falită cum spui, zise el rânjind și-și suci cozorocul șepcii de baseball peste părul sârmos.
   Voise să sune ca o glumă, dar ieșise amenințător, de parcă ar fi făcut bine să nu fie falită, dacă-și știa interesul.
   Se dezbără de fete și păși către ea, oprindu-se ca întotdeauna prea aproape, asudat, cu cămaşa de corp lipită de piept.
   - Nu-i așa că abia ai vândut plugul, Patty? Vern Evelee mi-a zis că tocmai ai vândut plugul.
   - Și banii ăia s-au dus, Runner. Mereu se duc imediat ce-i am în mână.
   Încercă să pretindă că se uită prin corespondență.
   Runner îi stătea în cap.
   - Am nevoie să mă ajuți. Nu-mi trebuie prea mulți bani ca să ajung în Texas.
   Sigur că Runner ar fi vrut să se ducă, pe timp de iarnă, undeva la căldurică, să călătorească fără copii, liber ca pasărea cerului, de la un anotimp la altul, o insultă adusă ei, fermei și atașamentului ei pentru bucata asta de pământ. Își găsea de lucru și cheltuia banii pe chestii prostești: crose de golf, fiindcă se imagina jucând golf cândva, un sistem stereo pe care nu-l montase niciodată. Acum voia să-și ia coada la spinare spre Texas.
   Fusese și ea, cu Diane, până în Golf, când Patty era în liceu. Singura dată când plecase și ea undeva. Îi rămăsese în nări izul sărat al aerului, se minunase de felul în care puteai să-ți iei în gură o șuviță de păr și să-ți faci gura să saliveze. Runner avea să găsească ceva bani pe undeva și să-și petreacă restul iernii în vreo speluncă cu vedere la ocean, bându-și berea în vreme ce fiul lui intra la închisoare. Nu-și permitea avocat pentru Ben, se tot gândea la asta.
   - Ei bine, nu te pot ajuta, Runner, îmi pare rău.
   Încercă să-l conducă spre ușă, dar în loc de asta el o împinse mai încolo spre bucătărie, făcând-o să întoarcă capul de la răsuflarea lui stătută și dulceagă.
   - Haide, Patty, vrei să te rog în genunchi? Am intrat într-o belea grupa mare. E pe viață și pe moarte. Trebuie să mă car naibii din Dodge. Știi că altfel nu ți-aș cere. S-ar putea să fiu omorât la noapte, să știi, dacă nu adun ceva bănuți. Dă-mi 800 de dolari și gata.
   Suma o făcu să râdă. Individul ăsta credea că ăștia-s bani de buzunar? Nu se putea uita împrejur, să vadă cât erau de săraci, cum purtau copiii bluzițe subțiri în miez de iarnă, cum era congelatorul plin cu cărnuri ieftine, însemnate, fiecare, cu câte un an care trecuse de mult? Asta erau: o casă care-și depășise termenul de garanție.
   - N-am deloc, Runner.
   Bărbatul o țintui cu privirea, cu brațul blocând ușa, ca ea să nu poată pleca.
   - Ai bijuterii, nu? Ai inelul de la mine.
   - Runner, te rog, Ben are probleme, probleme grave, am multe chestii aiurea pe cap acuma. Vino și tu altă dată, bine?
   - Da’ ce mama naibii a făcut Ben?
   - Sunt niște probleme la școală, și prin oraș, e de rău, cred că i-ar trebui un avocat, așa că toți banii pe care-i am îmi trebuie pentru el și...
   - Deci ai niște bani.
   - Runner, n-am.
   - Măcar inelul dă-mi-l.
   - Nu-l am.
   Fetele se prefăceau că se uită la televizor, însă vocile lor ridicate o făcură pe Michelle, Michelle cea băgăcioasă, să se întoarcă și să se uite la ei de-a dreptul.
   - Dă-mi inelul, Patty!
   Întinse mâna, de parcă ea l-ar fi purtat chiar atunci, inelul din aur fals care i se păruse, și la 17 ani, o tinichea stânjenitoare.
   I-l dăduse la 3 luni după ce o ceruse în căsătorie, abia la 3 luni intrase în vreo prăvălie de vechituri și cumpărase inelul ăla prăpădit, pe care i-l oferise în vreme ce-și bea a treia bere. Te iubesc pe vecie, puișor, spusese. Știuse pe dată că avea s-o părăsească, știuse că nu era el bărbatul pe care să se poată baza, că nici măcar nu era un bărbat pe care să-l placă prea mult. Și totuși mai rămăsese de 3 ori însărcinată, fiindcă lui nu-i plăceau prezervativele și era prea mare osteneală să-l bată la cap.
   - Runner, tu mai ții minte inelul ăla? N-o să-ți aducă niciun ban. Costă vreo zece dolari.
   - Acum o să mă beștelești din cauza inelului? Acum?
   - Crede-mă, dacă valora ceva îl amanetam de mult.
   Rămaseră așa, înfruntându-se. Runner respira ca un catâr întărâtat, cu mâinile tremurânde. O apucă de brațe, apoi se retrase, cu un efort exagerat. Până și mustața îi tremura.
   - O să-ți pară tare rău de asta, Patty.
   - Deja îmi pare, Runner, de mult îmi pare rău.
   Bărbatul se răsuci, atingând cu geaca un pachet de cacao și răsturnându-l pe podea, răspândind încă o dâră de pulbere cafenie la picioarele lui.
   - Pa, fetele, mămica voastră-i... o SCORPIE!
   Dădu cu piciorul într-unul dintre taburetele înalte din bucătărie, trimițându-l, pe rotile, până în camera de zi. Înghețară cu toții ca niște animale ale pădurii, în vreme ce Runner se rotea în cercuri mici. Patty se întrebă dacă să dea fuga după pușcă, ori să pună mâna pe vreun cuțit și, în același timp, rugându-se în sinea ei ca el să plece odată.
   - Mersi pentru ZERO BARAT! zise el și porni bocănind spre ieșire, apoi izbi ușa de perete, făcând să apară o crăpătură în el.
   Ușa ricoșă, el îi mai trase un picior, o izbi iarăși în perete, cu capul plecat, punându-și în asta toată puterea.
   Plecă apoi, se depărtă în scrâșnet de roți. Patty aduse pușca de vânătoare, o încărcă și-o puse deasupra vetrei, împreună cu vreo câteva cartușe. În caz de ceva.

   Libby Day
   Acum

   Krissi a ajuns, până la urmă, să doarmă pe canapeaua mea.
   O însoțisem până la ușă și-mi dădusem seama că nu era în stare să conducă, se împleticea în pantofi, cu o dâră de fard de pleoape întinsă pe un obraz. Și, cum ieşea clătinându-se pe verandă, se întorsese brusc și întrebase de maică-sa, dacă știam cumva pe unde era maică-sa ori cum să dau de ea, și-atunci o trăsesem înapoi în casă, îi făcusem un sendviș cu brânză topită, o parcasem pe sofa și pusesem o pătură peste ea. Când a luat-o somnul, după ce și-a așezat cu grijă pe podeaua de alături sfertul de sendviș rămas, trei din sticluțele mele cu loțiune i-au căzut din buzunarul taiorului. Îndată ce-a adormit, i le-am băgat la loc.
   Când m-am trezit eu, nu mai era, am găsit, pe pătura aranjată, un bilet, mâzgălit pe spatele unui plic: Mersi. Îmi pare rău.
   Deci Lou Cates nu-mi omorâse familia, dacă era s-o cred pe Krissi. O credeam. În privința aceea, cel puțin.
   Am decis să fac drumul cu mașina ca să-l văd pe Runner, ignorând cele două mesaje de la Lyle și zero-mesaje de la Diane. Să merg până la Runner, să capăt niște răspunsuri. Nu credeam să aibă ceva de-a face cu crimele, orice-ar fi zis iubita lui, dar mă întrebam dacă nu știe ceva totuși, cu datoriile, băutul și amicii lui de dormit în șanț. Dacă știa sau auzise ceva, sau dacă nu cumva datoriile sale duseseră la o răzbunare oribilă. Poate că izbuteam iarăși să cred în Ben, ceea ce îmi doream. Acum știam de ce nu mă dusesem să-l vizitez niciodată. Era prea tentant, prea ușor să ignor pereții închisorii și să-mi văd doar fratele, să aud cadența aparte a vocii lui, felul în care cobora tonul la sfârșitul fiecărei propoziții, ca și cum se prea putea să fie ultimul lucru pe care-l va spune vreodată.
   Văzându-l, îmi aminteam lucruri, lucruri frumoase, sau mai puțin frumoase. Lucruri normale. Puteam simți ceva din atmosfera de-acasă. De-atunci, de demult, de când toată lumea era în viață. Oho, și ce mai voiam asta!
   La ieșirea din oraș am trecut pe la un supermarket, am cumpărat o hartă și niște crănțănele cu aromă de brânză despre care am descoperit, când le-am băgat în gură, că erau fără sare. Le-am mâncat oricum, îndreptându-mă către sud, cu praful ăla portocaliu întinzându-se prin mașină. Ar fi trebuit să mă opresc și să mănânc undeva, în drum spre Oklahoma. Aerul de pe autostradă era înțesat de mirosuri tentante: cartofi prăjiți, pește gătit la tigaie, pui la rotisor.
   Dar eram într-o stare de panică nefirească, îngrijorată fără motiv că aveam să-l ratez pe Runner dacă mă opream, așa că am mâncat crănțănele fără sare și-un măr stafidit pe care-l găsisem pe un colţ de bufet.
   De ce biletul acela, biletul deocheat care nu-i era adresat lui Ben, ajunsese să se amestece într-o cutie cu chestii de-ale lui Michelle? Dacă Michelle ar fi descoperit că Ben avea o prietenă i-ar fi scos ochii cu asta, mai ales dacă Ben ar fi încercat să țină asta secret. Ben n-o suporta pe Michelle. Ben mă tolerase pe mine, o ignorase pe Debby, dar pe Michelle o ura din tot sufletul. Țin minte cum o scotea din camera lui trăgând-o de braț, corpul ei sucit lateral, Michelle pe vârfuri, mișcându-se odată cu el ca să nu fie târâtă. O aruncase afară și ea se lovise de-un perete și-i zisese că, dacă mai intră în camera lui vreodată, o omoară. Îi luceau dinții când vorbea cu ea. Țipa la ea că se ținea mereu de coada lui - că se preumbla pe lângă ușa lui zi și noapte, trăgând cu urechea. Michelle știa mereu secretele tuturor, niciodată nu avea o conversație fără vreun obiectiv anume. Acum îmi aminteam mai bine chestiile astea după ce-i descoperisem bileţelele bizare.
   Dacă n-ai bani, bârfa e o armă bună. Chiar și împotriva propriei familii.
   - Ben vorbește o groază singur, anunțase la un mic dejun Michelle, iar Ben se întinsese peste blatul mesei, îi răsturnase farfuria în poală și-o apucase de gulerul cămășii.
   - Lasă-mă dracului în pace, țipase el.
   Apoi mama îl calmase, îl pusese să se ducă la el în cameră și ne muștruluise pe noi, ca de obicei. Mai târziu găsisem bucăți de ou catapultate pe candelabrul de plastic de deasupra mesei, care arăta ca și cum ar fi fost luat dintr-o pizzerie.
   Și ce însemna asta? Ben nu și-ar fi măcelărit familia doar fiindcă sora lui mai mică descoperise că avea o prietenă.
   Am trecut peste o pășune cu vaci, stând nemișcate pe islaz, și m-am gândit la copilăria mea, la zvonurile acelea cu mutilări de vite, la oamenii care se jurau că de vină erau adoratorii Diavolului. Diavolul dădea mereu târcoale pe lângă orășelul nostru din Kansas, un rău la fel de natural și de tangibil precum o coamă de deal. Biserica noastră nu era genul unde erai ameninţat mereu cu flăcările iadului, dar pastorul ne cultivase, clar, ideea: Diavolul, cu ochi de țap și sângeros, putea să-ți ia în stăpânire inima la fel de ușor ca și Isus, dacă nu erai atent.
   În fiecare oraș în care am locuit existau, fără excepție, „Copiii Diavolului“ și „Casele Diavolului“, după cum exista întotdeauna câte un clovn ucigaș care dădea ture cu o dubă albă. Toată lumea știa niște depozite vechi și părăsite pe la marginea orașului, unde se afla câte o saltea pătată, întinsă pe jos, însângerată de sacrificii. Toată lumea avea câte un prieten sau văr care văzuse pe bune un sacrificiu, dar era prea înspăimântat ca să dea amănunte.
   Intrasem de 10 minute în Oklahoma și mai aveam vreo 3 ore bune; am început să adulmec ceva copleșitor de dulceag, clar putred. Mă usturau ochii, îmi lăcrimau de putoare. Mi-a trecut prin cap, cuprinsă de fiorii groazei, că, gândindu-mă la Diavol, invocasem fiara. Apoi, în depărtare, unde cerul schimbător căpăta culoarea unei vânătăi, am văzut-o. O fabrică de hârtie.
   Am pus radioul să caute posturi - postul 1, postul 2, postul 3 - valuri de zgomot neplăcut, paraziţi, reclame la mașini și iarăși paraziţi, așa că l-am închis la loc.
   Un pic mai încolo de un panou înfățișând un cowboy - Bun venit în Lidgerwood, Oklahoma, frăție! - am ieșit de pe autostradă și-am apucat-o spre oraș, care s-a dovedit a fi o veche și părăginită capcană pentru turiști.
   Fusese, cândva, un fel de imitație de așezare din Vestul Sălbatic: strada mare era numai geamuri opace, false bodegi și prăvălii. Pe o firmă scria La Fotographul De-altădat’, unde familiile puteau să-și comande poze sepia cu ei înșiși, în țoale de colonişti. În vitrină atârna o imagine cât un poster: tatăl ținea un lasou, încercând să arate amenințător pe sub pălăria prea largă pentru el; fetița, în rochie de stambă și bonetă, prea micuță ca să priceapă gluma; mama, îmbrăcată ca o târfă, cu un zâmbet stingher, cu brațele încrucișate în fața coapselor la despicătura juponului. Lângă fotografie atârna un anunț cu De Vânzare. Un semn identic alături, la Caramelele lui Daphne Daffy, altele la Uimitoarea Arcadă a Lui Buffalo Bill și pe o firmă de dugheană cu nume ridicol, siropurile lui Wyatt Earp. Locul întreg părea prăfuit. Până și răposatul tobogan cu apă care șerpuia ceva mai încolo era plin de pământ.
   Căminul pentru Bărbați al lui Bert Nolan era la doar trei străzi mai încolo de centrul fără viață, o clădire pătrată, joasă, cu o curte minusculă în față, infestată de pâlcuri de iarbă înspicată.
   Îmi plăcuse întotdeauna iarba înspicată, îmi stimula creierul ăsta al meu care ia literal lucrurile, fiindcă arăta exact cum îi era numele: o tulpină lungă și subțire, cu un mănunchi de mustăți lungi deasupra, exact ca un spic verde de orz. Creștea peste tot prin fermă - pajiști întregi erau acoperite de chestia în cauză. Michelle, Debby și cu mine rupeam vârfurile și ne gâdilam unele pe altele pe sub încheieturi.
   Mama ne învățase numele populare pentru toate cele: urechea mielului, creasta-cocoșului, toate plantele astea cu nume pe măsură. Urechea-mielului este moale ca o ureche de miel. Creasta-cocoșului chiar arată ca o creastă roșie de cocoș. M-am dat jos din mașină și mi-am trecut mâinile peste spicele ierbii. Poate o să-mi fac o grădină de buruieni. Iarba-morii-de-vânt chiar se răsucește, la vârfuri, ca brațele unei mori. Morcovul-sălbatic are floricele albe, fragile. Iarba-vrăjitoarei mi s-ar potrivi mie. Și niște gheara-diavolului.
   Ușa pe care se intra în cămin era din metal, vopsită în cenușiu-închis, ca submarinele. Îmi amintea de ușile din închisoarea lui Ben. Am sunat și am așteptat. Pe stradă, doi adolescenți făceau cercuri leneșe și largi cu bicicletele, privindu-mă curioşi. Am sunat iarăși și am bocănit în metal, care nu a reverberat. M-am gândit dacă nu era cazul, cumva, să-i întreb pe băieții de vizavi dacă era cineva acasă, numai ca să rup liniștea. În timp ce se apropiau, dând ocoale - ce cați pe-aici, tanti? - ușa s-a deschis, lăsând vederii un omuleț mititel, cu teniși de-un alb strălucitor, blugi călcați și cămașă în stil western.
   Și-a mutat scobitoarea dintre buze, fără să mă privească, răsfoind un exemplar din revista Pisica.
   - Nu deschidem pentru noapte până..., a zis și s-a întrerupt, văzându-mă. A, scuză-mă, dragă. Suntem un hostel pentru bărbați, trebuie să fii bărbat și să ai peste 18 ani.
   - Îl caut pe tata, am zis tărăgănat. Runner Day. Sunteți directorul?
   - Ha! Director, contabil, preot, om de serviciu, a zis deschizând ușa. Alcoolic în recuperare. Cartofor în recuperare. Neisprăvit în recuperare. Bert Nolan. Ăsta-i căminul meu. Intră, drăguță, și zi-mi cum te cheamă.
   Intrarea dădea într-o încăpere plină de paturi pliante, iar mirosul tare de înălbitor se ridica dinspre dușumea.
   Spiriduşul de Bert m-a condus printre șirurile de paturi subțiri, rămase, toate, cu adâncituri de peste noapte, până la un birouaș pe măsura lui, pe măsura mea, ce conținea un pupitru micuț, un fișet și două scaune pliante pe care ne-am așezat. Neonul fluorescent nu-i avantaja faţa, care era înțesată cu pori întunecați, scobiți.
   - Nu-s vreun ciudat, apropo, a zis fâlfâindu-mi prin față revista. Mi-am luat și eu o pisică, până acum n-am mai avut. Până acum nu-mi prea place de ea. Ar fi trebuit să ridice moralul, dar până acum nu face decât pipi în paturi.
   - Am și eu un motan, am dat în vileag, surprinsă, brusc, de atașamentul intens pe care-l simțeam pentru Buck. Dacă își fac nevoile în altă parte decât în cutia lor, de obicei înseamnă că sunt supărate.
   - Așa?
   - Mda, altfel sunt animale cu care te-nțelegi ușor.
   - Ha, a zis Bert Nolan, ha. Îl cauți deci pe tatăl tău? Da, țin minte c-am vorbit. Day. E ca majoritatea bărbaților de-aici - ar trebui să zică mersi că-l mai caută cineva, după ce mizerii au făcut la viața lor. De obicei chestii cu bani. Sau cu lipsă de bani. Fără o lețcaie, prea multă pileală. Nu iese la iveală ce-i mai bun din om. Runner. Ha.
   - Mi-a scris o scrisoare, zicea că-i aici.
   - Vrei să-l iei acasă, să ai grijă de el? a zis Bert, cu ochi negri și lucitori, de parcă ar fi spus o glumă doar pentru el.
   - Păi nu-s așa de sigură. Voiam doar să văd ce-i cu el.
   - Ha, bine. Era o întrebare-capcană - ăia care zic că vor să dea de vreunul dintre ai mei ca să aibă grijă de el, niciodată n-o fac, zise Nolan și-și mirosi buricele degetelor. Nu mai fumez, dar uneori ale naibii degete încă duhnesc a tutun.
   - E aici?
   - Nu-i. Iar a luat-o din loc. Nu primesc bețivi aici. Tocmai și-a epuizat a treia încercare.
   - A zis unde se duce?

.......................................

Locuri întunecate, Gillian Flynn

 ..........................................

5-9

           Ben își spuse că așa făceai diferența între oameni.

   Nu erau chestii gen mie îmi plac câinii și mie pisicile sau eu țin cu Chiefs și mie îmi place de Broncos. Diferența o făceai după felul în care le păsa ori nu de sferturile de dolar.
   Pentru el, 4 sferturi însemna 1 dolar. O mână de sferturi era un prânz. Cât aruncaseră pe geam mucoșii ăia i-ar fi ajuns să plătească pentru jumătate dintr-o pereche de blugi. Le tot zisese copiilor să se oprească, le zisese că era periculos, ilegal, că puteau să ia amendă, că trebuiau să stea cuminți și să privească înainte. Copiii râseseră, Diondra hohotise ca o cucuvea - Ben n-o să-și capete alocația pe săptămâna asta dacă-i tot luați bănuții - și își dăduse seama că fusese dat în vileag. Nu fusese chiar atât de iute de mână pe cât crezuse: Diondra știa că adună bănuții lăsați în urmă de ea. Se simțise ca o fată a cărei rochie tocmai fusese ridicată de vânt. Și se întrebase ce spunea asta despre ea, că-și vedea prietenul adunând bănuții și nu zicea nimic, o făcea asta o tipă de treabă?
   Sau o tipă nasoală?
   Trey gonea cu toată viteza spre casa Diondrei, o cutie uriașă, bej, înconjurată de un gard de sârmă menit să oprească pitbulii Diondrei să-i facă felul poștașului.
   Avea 3, dintre care unul era un sac imens de mușchi cu ditamai coaiele și ochi demenți, iar lui Ben îi displăcea în mod deosebit, mai mult decât ceilalți. Îi lăsa în casă când erau plecați părinții și săreau pe mese și se răhățeau peste tot. Diondra nu făcea curat, ci doar dădea cu spray parfumat pe mochetele îngălate.
   Covorul acela drăguț, albastru din camera de recreere - Diondra zicea că-i de-un violet prăfos - era acum un teren minat de rahați încleiați în țesătură. Ben se străduia să nu-i pese. Nu era treaba lui, după cum nu se sfia să-i amintească Diondra.
   Ușa din spate era deschisă, cu toate că afară era un ger năprasnic, și pitbulii alergau înăuntru și afară, ca la un număr de magie - niciun pitbul, un pitbul, doi pitbuli în curte! Trei! Trei pitbuli în curte, alergând în cercuri mari și zbughind-o, după aceea, înapoi în casă.
   Erau ca niște păsări în zbor, necăjindu-se și apucându-se unii pe ceilalți cu colții, într-un stol.
   - Nu suport câinii ăștia nenorociți, mârâi Trey și opri.
   - Îi răsfață.
   Câinii se repeziră lătrând când Trey și cu Ben pășiră spre partea din față a casei, urmărindu-i de-a lungul îngrăditurii, băgând boturile și labele prin ochiurile de sârmă, lătrând și lătrând și lătrând.
   Și ușa din față era deschisă, dinăuntru emana căldură.
   Trecură de holul de la intrare cu tapet roz - Ben nu izbuti să se abțină să nu închidă ușa după el, să facă economie la energie - și coborâră la subsol, unde era bârlogul Diondrei. Diondra era în camera de recreere, dansând pe jumătate goală, în picioare cu niște ditai șosetele roz, fără pantaloni și cu un pulover larg, cu ditamai modelul împletit care-i evocă lui Ben niște odgoane pescărești, nu accesorii de fată.
   Dar și celelalte fete de la școală purtau cămeșoaie largi. Le ziceau „cămășile iubiților“ sau „puloverele lui tati“. Diondra, evident, trebuia să aibă ţoale super-mari și cu multe chestii pe dedesubt: tricou lălâu, apoi un soi de maiou și după aceea o cămașă cu nasturi, cu dungi strident colorate.
   Ben îi oferise odată Diondrei unul dintre puloverele lui negre și largi, să-i fie pulover de iubit, el fiind iubitul, dar ea strâmbase din nas și proclamase: „Nu-i cum trebuie. Și are și-o gaură în el.“ De parcă o gaură în îmbrăcăminte era mai rea decât căcat de câine răspândit pe covor. Ben nu era sigur niciodată dacă Diondra știa tot soiul de reguli secrete, protocoale private, ori dacă nu cumva inventa chestii ca să-l facă să se simtă un nătărău.
   Țopăia pe Highway to Hell, în timp ce căminul scuipa flăcări în spatele ei. Își ținea țigara departe de hainele cele noi. Avea vreo douăsprezece articole, toate împachetate în plastic, puse pe umerașe sau în pungi lucitoare, cu hârtie netedă și subțire ce scânteia ca focul.
   Mai erau și două cutii de pantofi și cutiuțele despre care știa că au înăuntru bijuterii. Când Diondra ridică privirea și-i văzu părul negru, îi oferi un zâmbet imens, radios, și un deget mare, ridicat în semn de „bravo“.
   - Super-mișto.
   Iar Ben se simți un pic mai bine, mai puțin idiot.
   - Ți-am spus eu că o să arăți bine, Benji.
   Și gata.
   - Ce ți-ai luat, Dio? întrebă Trey scormonindu-i prin pungi.
   Trase un fum din țigara ei, pe care o ținea în continuare între degete, în timp ce era, încă, fără pantaloni. Fata surprinse privirea lui Ben și-și ridică poalele puloverului, dezvăluind boxeri care nu erau ai lui.
   - E-n regulă, zăpăcilă.
   Veni și-l pupă, iar mirosul de fixativ și de țigări îl izbi, îl liniști. O cuprinse cu blândețe, cu brațele moi și, când îi simți limba atingându-se de a lui, tresări.
   - Doamne, da’ treci odată de faza cu „Diondra e de neatins“, se răsti ea. Decât dacă nu-s prea bătrână pentru tine.
   Ben râse.
   - Ai șaptișpe ani.
   - Dacă ai auzi ce aud eu, îngână Diondra pe melodia unei colinde, părând furioasă, enervată de-a binelea.
   - Ce-nseamnă asta?
   - Înseamnă că șaptișpe s-ar putea să fie o vârstă prea mare pentru gustul tău.
   Ben nu știa ce să zică. Dacă o ținea așa cu Diondra, când avea dispoziția asta sumbră și enigmatică, n-ar fi făcut decât să încurajeze valuri nesfârșite de „Nu, nu-i nimic“, „îți spun mai încolo“ sau „stai calm, mă descurc eu.“ Diondra își dădu la spate părul întărit de fixativ și începu să danseze înaintea lor. Acum apăruse și ceva de băut, de după o cutie de pantofi. Gâtul îi era plin de vânătăi de la pupat pe care i le făcuse duminică, el mușcându-i gâtul ca Dracula, ea cerând mai mult, „Mai tare, mai tare, nu rămâne semn dacă faci așa, nu-ți strânge buzele, fără limbă, mai tare... Haide! Mai tare! Cum se poate să nu știi să faci o vânătaie ca lumea?“ și, cu o față încordată de nervi, îl apucase de cap, îl sucise într-o parte și i se înfipsese în gât ca un pește în agonie, trăgând de piele într-un ritm frenetic. Apoi se trăsese deoparte, cu un „uite!“, și-l făcuse să se privească în oglindă. „Acum să-mi faci și mie la fel.“
   Rezultatul era un șir de vânătăi pe gâtlejul ei, cafenii, albastre și jenante pentru Ben, asta până ce-l văzu pe Trey holbându-se la ele.
   - O, copilaș, ești paradit, rânji Diondra, observând, în cele din urmă, rana de la cap.
Își umezi un deget și se apucă să șteargă sângele.
   - Te-a caftit cineva?
   - Copilaș a căzut de pe biclă, se hlizi Trey.
   Ben nu-i zisese asta și se simți cuprins de un val de furie fiindcă Trey, încercând să-și râdă de el, spusese de fapt adevărul.
   - Du-te-n mă-ta, Trey.
   - Auzi, măă, zise Trey ridicând brusc mâinile, cu ochii deodată întunecați.
   - Te-a împins cineva de pe bicicletă, copilaș, cineva a-ncercat să-ți facă rău? zise Diondra și-l dezmierdă.
   - I-ai cumpărat ceva și lui Benny, ca să nu mai poarte blugii ăia nașpa încă o lună? întrebă Trey.
   - Sigur că da.
   Zâmbi larg, lăsând deoparte rana lui Ben, despre care el își imaginase că avea să fie mai mult timp în centrul atenției. Se apropie de o pungă uriașă, roșie, și scoase de-acolo niște pantaloni negri de piele, groși precum pielea de vită, un tricou dungat și o jachetă de denim negru, plină cu ținte lucitoare.
   - Oho, pantaloni de piele, crezi că eşti cuplată cu David Lee Roth? se amuză Trey.
   - O să arate bine. Du-te și încearcă-i.
   Strâmbă din nas când Ben încercă s-o tragă la pieptul său.
   - Ai auzit de duș, Ben? Miroși a cantină.
   Îi trânti hainele în brațe și-l mână afară, spre dormitor.
   - E cadou, Ben, țipă după el. Poate, la un moment dat, vrei să spui și-un mulțumesc.
   - Mulțumesc! îi strigă Ben.
   - Fă un duș înainte să te-mbraci cu ele, ce naiba.
   Deci vorbea serios, chiar puțea. Știa că puțea, dar sperase că nu-l poate adulmeca nimeni. Intră în baia aflată vizavi de dormitorul Diondrei - avea, la naiba, baia ei proprie, iar părinții o aveau pe-a lor, una uriașă, cu două chiuvete - și-și aruncă hainele, ghemotoc, pe mocheta de un roz intens. Încă era ud între picioare de la apa vărsată din găleată, la școală, avea puța încrețită și umedă.
   Dar se simțea bine sub duș, relaxat. Făcuse de multe ori sex cu Diondra la duș, cu spumă călduță. Săpunul era mereu acolo, nu trebuia să te speli cu șampon pentru copii fiindcă maică-ta nu putea niciodată, la dracu’, să facă și ea un drum până la magazin.
   Se șterse, se îmbrăcă cu boxerii. Purta boxeri cumpărați tot de Diondra. Prima dată când se dezbrăcaseră, Diondra râsese, aproape să se înece cu propria-i salivă, de chiloții lui strâmți și albi. Încercă să-și vâre boxerii în chestia aia strânsă de piele - numai capse, fermoare și catarame, se strădui să și-i tragă pe fund, despre care Diondra zicea că-i cea mai arătoasă parte a lui. Problema era cu boxerii, care i se adunau pe talie când trăgea de pantaloni, lăsând umflături prin locuri nepotrivite. Își smulse pantalonii de pe el, furios, își scoase boxerii și-i azvârli, de pe picior, în grămada cu hainele vechi, simțind că-l iau toți dracii când îi auzi pe Trey și Diondra chicotind și șoptind în cealaltă cameră. Își trase pantalonii fără nimic pe dedesubt, și-i simți lipiți, ca pe un costum de scafandru. Îi era cald. Deja transpira pe buci.
   - Hai să ne faci parada modei, voinicule, îl strigă Diondra.
   Își trase tricoul pe el și intră în dormitorul ei ca să se vadă în oglindă. Metaliștii pe care-i iubea Diondra se holbau de pe posterele lipite pe pereți, ba chiar și de pe tavan, deasupra patului, cu plete lungi și drepte și corpuri înfășurate în piele, cu catarame și curele, ca niște roboți extratereștri.
   Când intră iarăși în camera de zi, Diondra scoase un scheunat ascuțit și dădu fuga la el, i se aruncă în brațe.
   - Știam eu, știam eu. Ești un bărbat bine.
   Îi dădu pe spate părul, care, stânjenitor, era doar până la bărbie de lung.
  - Trebuie să ți-l lași să mai crească, dar altfel ești de milioane.
   Ben se uită la Trey, care ridică din umeri.
   - Nu eu o să te fut la noapte, nu te uita la mine.
   Pe podea era un morman de resturi, ambalaje lungi ca niște degete de Slim Jim și un pătrat de plastic cu niște urme de brânză și firimituri de nachos.
   - Ați mâncat deja tot? zise Ben.
  - Acuma-i rândul tău, Teep-beep, zise cu entuziasm Diondra, luându-și mâna din părul lui Ben.
   Trey avea în mână un tricou cu ținte metalice, cumpărat de Diondra (de ce, adică, i-a luat și lui ceva? gândi Ben). Se retrase spre dormitor, ca să-și facă și el partea de spectacol. La început, nu se auzi din hol nimic, apoi un pocnet de cutie de bere desfăcută, după care hohote, hohote zgomotoase, de om care se tăvălește pe jos de râs.
   - Diondra, vino încoace!
   Diondra râdea deja când dădu fuga spre Trey, în vreme ce Ben rămase acolo, în picioare, asudând în pantalonii cei noi și strâmți. Nu peste mult se porni și ea pe hohotit, după care apărură, cu fețele scăldate în bucurie pură. Trey, la bustul gol, ținea în mână boxerii lui Ben.
   - Gagiule, tu te-ai îmbrăcat cu pielea aia fără nimic pe dedesubt? zise Trey printre chicoteli, cu ochii măriți, de nebun. Ai habar câți tipi s-au vârât în nădragii ăștia până să ajungă la tine? În momentul ăsta ai pe tine transpirație de la coaiele a vreo opt tipi. Curul ți-e lipit de curul altuia.
   Râseră din nou, Diondra slobozi sunetul ei ce voia să zică „bietul de Ben“: ooohhhaaa.
   - Cred că-s și niște urme de rahat pe-aici, Diondra, zise Trey aruncând o privire înăuntrul boxerilor. Ai face bine să ai grijă de asta, femeiușco.
   Diondra îi apucă cu două degete, străbătu camera și-i azvârli în foc, unde sfârâiră, dar nu se aprinseră.
   - Nici focul nu poate distruge chestia aia, gâfâi de râs Trey. Ce-s mă, Ben, poliester?
   Se cufundară în canapea, Diondra ghemuită într-o parte, să termine de râs, cu capul lui Trey pe șold. Râdea cu ochii strânși, apoi, tot ghemuită, deschise un ochi lucitor și albastru și-l cercetă. Era pe cale să se întoarcă în baie și să-și pună înapoi blugii pe el, însă Diondra sări și-l apucă de mână.
   - Hai, scumpule, nu te oftica. Arăți fantastic. Serios. Nu ne băga în seamă.
  - Sunt faini pantalonii, gagiule. Și, dacă te scalzi în sucurile altuia, poate-ți crește și ție o pereche de coaie, nu?
   Începu să râdă iarăși, dar, fiindcă Diondra nu i se alătură de data asta, se duse la frigider și scoase o bere. Trey încă nu se îmbrăcase cu tricoul cel nou, părea să-i placă la bustul gol, să-și etaleze smocurile de păr negru de pe piept, sfârcurile închise la culoare, mari cât monedele de 50 de cenți, mușchii ce se umflau peste tot, un abdomen cum Ben n-avea să aibă în veci. Ben, palid, cu oase mici și roșcat, n-avea să arate niciodată așa, nici în 5, nici în 10 ani. Îi aruncă lui Trey o privire, dorind să se uite mai bine dar știind, totodată, că nu era o idee bună.
   - Hai, Ben, să nu ne certăm, zise Diondra trăgându-l lângă ea pe sofa. După câte rahaturi am auzit despre tine astăzi, eu ar trebui să mă enervez.
   - Vezi? Acuma ce mai înseamnă și asta? zise Ben. E ca și cum ai vorbi codat sau ceva. Am avut o zi de căcat și chiar n-am chef!
   Asta făcea Diondra, te întărâta, te împungea și te murseca până ce mai că înnebuneai, după care o dădea cu „Da’ de ce te-ai supărat așa?“
   - Auuu, îi șopti în ureche. Hai să nu ne certăm. Suntem împreună, hai să nu ne certăm. Hai la mine în cameră să ne-mpăcăm.
   Răsuflarea îi mirosea a bere, iar unghiile lungi îi poposiră între picioarele lui. Îl ridică de pe canapea.
   - Trey e aici.
   - Lui Trey n-o să-i pese, zise, apoi, mai tare: Uită-te și tu un pic la televizor, Trey.
   Trey îi răspunse cu un hmmm, fără să-i privească măcar, și se azvârli pe sofa, făcându-și berea să țâșnească precum o fântână arteziană.
   Ben era acum cu capsa pusă, cum părea, întotdeauna, să-l placă Diondra. Voia să i-o vâre adânc, s-o facă să se vaiete. Așa că, de îndată ce închiseră ușa, ușa din placă subțire prin care Trey, cu siguranță, auzea tot - prea bine - Ben dădu să o apuce, iar Diondra se răsuci și îl zgârie pe față, tare, făcând să-i dea sângele.
   - Diondra, ce mama dracului?
   Avea, acum, încă o zgârietură pe față, dar nu-l deranja. Fă-mi terci obrajii ăștia de bebeluș, fă-o. Diondra se dădu în spate preț de o clipă, deschise gura, apoi îl trase spre ea până ce ajunseră la pat, unde se trântiră, făcând animalele de pluș de pe cuvertură să cadă. Îl zgârie iarăși pe gât, și lui îi veni s-o fută bine, zdravăn, vedea literalmente roșu în fața ochilor, cum se zicea în desene animate, și ea îl ajută să se dezbrace de pantaloni, jupuindu-i de pe el ca pe o piele coșcovită de soare, iar pula îi țâșni în sus, mai tare ca oricând. Diondra își săltă peste cap puloverul, lăsând la iveală sânii aceia imenși, alb-albăstrii și moi, iar el îi trase boxerii. Se holbă la burta ei, și atunci fata se întoarse cu spatele și-l călăuzi înăuntru, răcnind Asta-i tot? Atâta ai pentru mine? Mi-o poți trage mai tare de-atâta, în vreme ce el izbea acolo în neștire, până ce-l apucară durerile de coaie și simți că orbește. Apoi se sfârși; Ben se lăsă pe spate, întrebându-se dacă avea, cumva, un atac de cord. Gâfâia după aer, luptându-se cu mohoreala care-i venea întotdeauna după ce făceau sex, tristețea aceea a lui asta-i tot.
   Ben făcuse sex de 22 de ori până atunci, ținea socoteala, numai cu Diondra, și văzuse destul la televizor cât să știe că, după ce se termina, bărbații ar fi trebuit să se lase îndată, liniștiți, pradă somnului. Dar el nu. El, dimpotrivă, devenea și mai agitat, ca și cum ar fi băgat prea multă cafeină, se făcea arțăgos și afurisit.
   Crezuse că sexul ar fi trebuit să te calmeze - și cât o făcea era bine, când ajungea la orgasm era nemaipomenit. Dar după aceea, cam vreo 10 minute, îi venea să bocească.
   Avea o stare de Bun, și care-i chestia? Cel mai de soi lucru din viață, lucrul pentru care bărbații omoară, și pac, gata în câteva minute, lăsându-te sleit și deprimat. Nu-și dădea seama dacă Diondrei îi plăcea sau nu, dacă avea orgasm sau nu. Mormăia și țipa, dar nu părea niciodată bucuroasă după. Acum stătea lungită lângă el, cu burta în sus, fără să-l atingă, abia respirând.
   - Așa, m-am văzut cu niște fete astăzi, la mall, zise Diondra. Și spuneau că ți-o pui cu fetițe de la școală. Din alea de 10 ani.
   - Ce tot vorbești? zise Ben, încă amorțit după sex.
   - Știi o fetiță pe nume Krissi Cates?
   Ben încercă să se abțină să nu sară în sus. Își băgă un braț sub cap, îl lăsă iarăși pe lângă corp și-l așeză pe piept.
   - Ăă, da, cred. E în clasa aia de arte plastice, unde am fost ajutor după școală.
   - Nu mi-ai zis nimic de nicio clasă de arte, spuse Diondra.
   - N-aveam ce zice, am făcut-o doar de câteva ori.
   - Ce-ai făcut doar de câteva ori?
  - Clasa de arte, zise Ben. Să-i ajut pe puștii ăia. M-a rugat o fostă profesoară de-a mea.
   - Ziceau că poliția vrea să stea de vorbă cu tine. Că ai făcut niște chestii aiurea cu fetele alea, care-s, adică, de vârsta surorilor tale. Că le-ai atins nepotrivit. Toată lumea zice că ești pervers.
   Ben se ridică în șezut, bântuit de o imagine a echipei de baschet batjocorindu-i părul ca smoala, perversitatea, blocat în vestiar în vreme ce-și băteau joc de el până se plictiseau și plecau în camionetele lor de șmecheri.
  - Crezi că-s pervers?
   - Nu știu.
   - Nu știi? Atunci de ce mai faci sex cu mine, dacă mă crezi pervers?
   - Voiam să văd dacă ți se mai scoală cu mine. Dacă tot mai ejaculezi așa mult.
   Își feri fața, cu picioarele strânse la piept.
   - Păi, e-o chestie a naibii de nașpa, Diondra.
   Fata nu răspunse.
   - Vrei deci să mă auzi c-o spun: N-am făcut nimic cu nicio fată. N-am făcut nimic cu nimeni în afară de tine, de când am început să ne vedem. Te iubesc. Nu vreau să fac sex cu nicio fetiță. OK?
   Tăcere.
   - OK?
   Diondra își întoarse spre el o parte a feței, cu ochiul acela albastru țintuindu-l fără vreo emoție:
   - Șșș. Dă din picioare copilul.

   Libby Day
   Acum

   Lyle a fost bățos și tăcut pe drumul spre casa Magdei, la reuniune.
   M-am întrebat dacă mă judeca, pe mine și teancul de bilețele pe care aveam de gând să le vând. Printre obiectele de care hotărâsem să mă despart nu se afla nimic prea interesant: aveam 5 felicitări de aniversare pe care le dăduse mami lui Michelle și Debby, de-a lungul anilor, cu rânduri vesele scrise iute în josul cartonașelor, și mai aveam una pe care i-o scrisese lui Ben, pe care mă gândeam c-o să scot ceva bănuți. Mă simțeam vinovată de toată chestia, nu era deloc bine, dar mă temeam să nu rămân fără bani, mă înspăimânta să n-am un chior, și asta era mai ceva decât să fiu de treabă.
   Rândurile adresate lui Ben, înăuntrul felicitării primite la 12 ani, sunau așa: Crești văzând cu ochii, una-două o să te văd și la volan! Când o citisem, o întorsesem cu fața-n jos, fiindcă mama avea să moară înainte să apuce Ben să învețe să conducă. Și oricum Ben, în pușcărie, n-avea să învețe în veci să conducă.
   În fine.
   Am mers de-a lungul fluviului Missouri, a cărui apă nici nu se ostenea, măcar, să sclipească în soarele după-amiezei. Nu voiam să-i văd pe oamenii ăștia citind biletele, era ceva prea intim. Poate reușeam să plec cât se uitau la ele, cât le cântăreau din ochi, cum faci cu sfeșnicele vechi la o vânzare de vechituri din fundul curții.
   Lyle m-a ghidat spre locuința Magdei, prin cartiere burgheze, unde tot la câteva case flutura câte un steag de Sfântul Patrick - numai trifoi lucitor și spiriduși expirați de doar câteva zile. Îl simțeam pe Lyle cum se foiește, agitat ca de obicei, apoi s-a întors spre mine, izbind schimbătorul cu genunchii, cât pe ce să-l scoată din viteză.
   - Așa, a zis.
   - Așa.
   - Întrunirea asta, cum e adesea cazul cu Magda, s-a transformat în ceva un pic diferit de planul inițial.
   - Cum adică?
   - Ei, păi știi că-i în grupul ăla - Societatea Eliberați-l pe Day. Ca să-l scoată pe Ben din închisoare. Și și-a invitat, gen, niște femei din alea.
   - Aa. Nu, am zis și am tras mașina la marginea șoselei.
   - Ascultă, ascultă, ziceai că vrei să vezi ce-i cu Runner. Păi, asta e. O să ne plătească - pe tine, cum ar veni - să-l găsești și să-i pui câteva întrebări, ca de la tată la fiică.
   - Nu de la fiică la tată?
   - Așa, da. Vezi tu, mi se cam termină banii. Așa că de aici o să vină următoarea sponsorizare.
   - Și trebuie să stau acolo și să le las să se poarte urât cu mine? Ca data trecută?
   - Nu, nu, te pot pune la curent cu ancheta în privința lui Runner. Să te racordezi la caz. Acuma, cum ar veni, crezi că Ben e nevinovat, da?
   Mi-a fulgerat prin minte o imagine cu Ben uitându-se la televizor și mama ciufulindu-i părul cu o mână, în trecere, cu o copaie cu rufe sprijinită în șold, și el zâmbind, dar fără să se întoarcă spre ea. Așteptând să iasă ea ca să-și pieptene părul la loc cum era.
   - N-am ajuns chiar până acolo.
   Cheile se bălăngăneau din contact. Am pornit motorul la timp ca să prind, la radio, un cântec de Billy Joel.
   Am schimbat postul.
   - Bun, să mergem.
   Am mai condus vreo patru străzi.
   Cartierul Magdei era la fel de ieftin ca al meu, dar mai drăguț. Casele fuseseră toate construite ca vai de ele, însă proprietarii avuseseră atâta mândrie cât să mai arunce pe ele, când și când, un strat de vopsea, să mai pună câte-un steguleț, să planteze ceva floricele. Casele îmi aminteau de fetele urâțele ieșite în oraș, pline de speranță, vineri seara, bătând barurile în bluzițe cu paiete, în grupuri unde presupuneai că măcar una ar putea să fie drăguță, dar niciuna nu era și n-avea nicicând să fie.
   Și iată și casa Magdei, fata cea mai urâtă dar cu cele mai multe briz-brizuri, puse în demență, la grămadă. Curtea din față era înțesată cu ornamente de peluză: pitici săltând pe picioare de sârmă, păsări flamingo cu arcuri și rațe cu aripi de plastic, care dădeau rotocoale când se întețea vântul. Un ren stingher de carton, rămas de la Crăciun, stătea în grădină, mânjit. Curtea era mai mult noroi, prin care, ici și colo, se ițeau petice mititele de iarbă. Am oprit mașina și am rămas amândoi holbați, uitându-ne la curte și la rezidenții săi bâțâitori.
   Lyle s-a întors spre mine, cu degetele rășchirate, ca un antrenor care dă sfaturi la un meci dificil.
   - Deci nicio grijă. Cred că trebuie să ții minte numai să fii atentă cum vorbești despre Ben. Ăștia-s ușor de întărâtat când vine vorba de el.
   - Ce-nseamnă ușor de întărâtat?
   - Te duci vreodată, gen, la biserică?
   - Când eram copil, da.
   - Ar fi, cum ar veni, ca și cum cineva ar intra în biserica ta și ar spune că-l urăște pe Dumnezeu.

   Și chiar aducea a biserică. Sau, poate, a priveghi.
   Multă cafea, zeci de oameni murmurând, îmbrăcați în haine închise de lână, zâmbete pline de regret. Aerul era albastru de la atâta fum de țigară și m-am gândit cât de rar mai vedeam asta în ziua de azi, după ce crescusem în rulota pâcloasă a lui Diane. Am tras fumul adânc în piept.
   După câteva bătăi în ușa deschisă, la care nu răspunsese nimeni, intraserăm. Am rămas acolo cu Lyle,
încremeniți, ca în tabloul American Gothic, vreo 5 secunde bune până să se oprească discuțiile și lumea să-nceapă să se holbeze la noi. O femeie mai în vârstă, cu șuvițe de păr lânos, a clipit spre mine cu forța cuiva care transmite un cod secret, cu un zâmbet înghețat lățit pe figură. O brunetă de vreo 20 și ceva de ani, surprinzător de drăguță, a ridicat ochii de la bucățile de piersică pe care le vâra în gura unui bebeluș și m-a onorat și ea cu un zâmbet încrezător. O tanti cu o constituție ca a unui om de zăpadă şi o privire chiorâş a strâns din buze și a dus mâna la crucifixul de la gât, dar restul lumii respecta, evident, ordinele: Fiţi cuminţi.
   Numai femei erau, mai bine de o duzină, și toate albe.
   Majoritatea arătau muncite, însă erau și vreo câteva cu aspectul ăla strălucitor, o-oră-în-fața-oglinzii, de tipe cu bani. Așa poți să-ți dai seama, nu după mașini ori haine, ci după amănunte: o broșă veche (bogătanele au mereu broșe vechi) sau contur de buze pus exact cât trebuie. Probabil venite cu mașina din Mission Hills și simțindu-se generoase fiindcă puseseră piciorul la nord de râu.
   Nici picior de bărbat, era ceea ce Diane ar fi numit o petrecere de muieri (și-ar fi scos apoi smârcâitul ăla dezaprobator). M-am întrebat cum dăduseră toate peste Ben, închis cum era, și ce fel de atracție reprezenta pentru ele.
   Stăteau oare în pat, noaptea, cu soții lor moi ca gelatina sforăind alături, și visau cu ochii deschiși la o viață cu Ben, odată ce l-ar fi eliberat? Sau îl vedeau ca pe un băiat amărât ce avea nevoie de altruismul lor, o cauză de urmat între meciuri de tenis?
   Magda a ieșit cu pași grei din bucătărie, la 1 metru 80, cu părul ăla umflat, aproape la fel de lățit.
   N-aș fi fost în stare s-o recunosc doar după întâlnirea de la Clubul Omor, unde fețele tuturor îmi rămăseseră neclare în memorie, ca o poză instant prea puțin expusă.
   Magda purta un sarafan de bumbac fără mâneci peste o bluză pe gât și tot soiul de bijuterii care nu se potriveau: verigi mari de aur în urechi, un lanț gros de aur și inele pe aproape toate degetele, în afară de inelar. Inelele alea mă nelinișteau, ca niște crustacee-parazit agățate pe unde n-ar fi trebuit să fie. Am strâns, oricum, mâna întinsă a Magdei.
   Caldă și uscată. A scos un fel de mmmmaaaahhh! și m-a tras spre ea într-o îmbrățișare, cu sânii desfăcându-se și închizându-se peste mine ca un val. Am înțepenit și am dat să mă retrag, dar Magda mă apucase de mâini.
   - Cele rele să se spele. Bun venit în casa mea, a zis.
   - Bun venit, au zis și femeile din spatele ei, aproape la unison.
   - Ești binevenită aici, a întărit Magda.
   Păi normal, dacă m-ați invitat, mi-a venit să spun.
   - Ea, oameni buni, este Libby Day, sora mai mică a lui Ben.
   - Singura soră a lui Ben, am adăugat.
   Femeile au încuviințat solemn.
   - Și prezența ei are de-a face cu motivul pentru care suntem astăzi aici, s-a adresat Magda adunării. Ca să adu-em pace. Și ajutor. Să-l. Aducem. Pe Ben. Acasă!
   I-am aruncat o privire lui Lyle, care a strâmbat, abia sesizabil, din nas. Dincolo de hol a apărut, coborând pe treptele mochetate, un băiat de vreo 15 ani, corpolent într-un fel mai puțin autoritar decât maică-sa.
   Se îmbrăcase în pantaloni de pânză și cămașă pentru ocazie și privea prin încăpere fără să se uite în ochii nimănui, râcâind cu degetul mare partea de sus a curelei.
   Magda l-a ochit, dar nu l-a prezentat. I-a zis:
   - Ned, du-te la bucătărie și mai fă niște cafea.
   Băiatul a străbătut cercul de femei fără să miște din umeri, holbându-se la o pată din tavan pe care n-o mai vedea nimeni în afară de el.
   Magda m-a tras în cameră, iar eu m-am prefăcut că tușesc ca să-mi eliberez mâna. M-a așezat pe mijlocul canapelei, cu câte o femeie de fiecare parte. Nu-mi place să stau la mijloc, unde se freacă de mine brațe și mă ating genunchi. M-am lăsat pe o fesă, apoi pe cealaltă, încercând să nu mă cufund în perne, dar sunt așa de micuță că am ajuns să arăt ca un copil din desene animate pus pe un scaun supradimensionat.
   - Libby, mă numesc Katryn. Îmi pare rău pentru pierderea suferită, a zis una dintre bogătanele de lângă mine, privindu-mă de sus, în vreme ce-i adulmecam parfumul.
   - Bună, Katherine.
   Când expiră, oare, termenul până la care îți poți exprima condoleanţe pentru doliul unui străin? Niciodată, cred.
   - Kate-ryn, a zis cu o voce numai lapte și miere, făcându-și broșa de aur în formă de floare să se clatine în piept.
   Încă o cale să te prinzi că o femeie-i bogată: te corectează imediat la pronunția numelui. A-lii-sii-a, nu
   A-lii-șaa, De-bo-ra, nu Debra. N-am răspuns. Lyle discuta animat, în cealaltă parte a camerei, cu o femeie mai în vârstă, oferindu-se privirii din profil. Mi-am închipuit cum răsuflarea ei fierbinte se strecura în urechiușa lui ca o cochilie. Toți vorbeau și se uitau la mine, șopteau și se uitau la mine.
   - Bun, dăm drumul la treabă? am zis și am bătut o dată din palme.
   Era un gest nepoliticos, dar nu aveam nevoie de suspans.
   - Păi, Libby... Ned, unde-i cafeaua aia? a început Magda. Suntem aici ca să vorbim despre tatăl tău, în calitate de suspect principal pentru comiterea omorurilor de care a fost învinovățit, pe nedrept, fratele tău.
   - Așa. Uciderea familiei mele.
   Magda a pufnit nerăbdătoare, sâcâită că-mi declaram apartenența la familie.
   - Dar înainte de asta, a continuat Magda, vrem să-ți împărtășim câteva lucruri despre fratele tău, pe care îl iubim toate.
   O femeie zveltă, de vreo 50 și ceva de ani, cu coafură de director administrativ, s-a ridicat în picioare.
   - Numele meu este Gladys, l-am cunoscut pe Ben acum 3 ani, datorită activităților mele caritabile. Mi-a schimbat viața. Scriu multor prizonieri - aici am pufnit, efectiv, şi femeia a observat - le scriu pentru că asta înseamnă, pentru mine, gestul creștinesc suprem, să-i iubești pe cei care, de obicei, sunt de neiubit. Sunt sigură că toată lumea a văzut Culoarul morții. Dar am început să-i scriu lui Ben și puritatea lui emana din scrisori. E de-o blândețe extraordinară în ciuda încercărilor și-mi place tare mult cum mă face să râd - mă face să râd pe mine, când eu, de fapt, ar trebui să-l ajut pe el - când scrie despre condițiile groaznice pe care trebuie să le îndure zi de zi.
   Toată lumea, atunci, a început cu completări: e așa de haios... e așa de adevărat... e nemaipomenit. Ned a apărut cu un vas de cafea și a început să umple iarăși duzina de căni de plastic, cu doamnele făcându-i semn să se oprească din turnat fără să-l privească măcar.
   S-a ridicat o femeie tânără, de vârsta lui Lyle, tremurând de emoție:
   - Mă numesc Alison. L-am cunoscut pe Ben prin intermediul mamei mele, care n-a putut ajunge astăzi...
   - Tratament, cancer ovarian, a șoptit Katryn.
   - ...dar simțim amândouă la fel, că lucrarea ei pe Pământ nu e terminată până ce Ben nu este eliberat.
   Au urmat câteva bătăi răzlețe din palme, după care Alison a continuat:
   - Și e, pur și simplu, a zis și tremuratul i s-a transformat în lacrimi, e un om așa de bun! Și totu-i greșit. Nu pot să cred că trăim într-o lume în care cineva așa de bun cum e Ben stă... într-o cușcă, fără niciun motiv!
   Am strâns din fălci. Simțeam că totul începe s-o ia razna.
   - Cred că e nevoie să îndrepți asta, s-a stropșit femeia om-de-zăpadă cu crucifix, cea care părea cel mai puțin amabilă.
   Nu se obosise să se ridice, ci doar se aplecase un pic, printre alte câteva.
   - Trebuie să-ți îndrepți greșelile, ca toată lumea. Și-mi pare tare rău pentru pierderea familiei tale, și-mi pare foarte rău că ai trecut prin atâtea, dar trebuie să fii om mare de-acum și să-ţi repari greşelile.
   N-am ochit pe nimeni care să dea aprobator din cap la micul discurs, dar încăperea era plină de vibrații de încuviințare, atât de puternice că parcă le şi auzeai, ca un îhâm venit de niciunde. Cum zumzăie căile ferate când trenul e la kilometri distanță dar se îndreaptă spre tine.
   M-am uitat spre Lyle, care și-a dat, discret, ochii peste cap.
   Magda s-a mutat spre centrul holului de la intrare, înfoindu-se ca un orator cu nas roșu la o întrunire politică locală.
   - Libby, te-am iertat pentru contribuția ta la acest fiasco. Credem că tatăl tău a comis crimele acelea oribile. Avem mobilul, avem momentul prielnic, avem... multe elemente importante, a zis, nefiind în stare să mai scoată din ea jargon juridic. Mobil: Cu două săptămâni înainte de uciderea ei, mama ta, Patricia Day, a făcut o plângere împotriva tatălui tău, privitoare la alocația copiilor. Pentru prima oară, Ronald „Runner“ Day urma să fie tras la răspundere legal în privinţa familiei sale. Mai și datora câteva mii de dolari, de la pariuri. Dacă și-ar fi eliminat familia, asta l-ar fi ajutat extrem de mult financiar - presupunea că încă era trecut în testamentul mamei tale când a venit acolo, în noaptea aceea. După cum s-a dovedit, Ben, de fapt, nu era acasă când a apărut, iar tu ai reușit să fugi. Pe ceilalți i-a omorât.
   Mi l-am imaginat pe Runner gâfâind, înaintând cu pași mari spre casă, cu pușca în mână, cu pălăria Stetson soioasă dată pe ceafă, ochind-o pe maică-mea cu arma.
   Am auzit răcnetul acela furios în minte, cum auzeam mereu când îmi aminteam cele întâmplate în acea noapte, și-am încercat să-l fac să iasă din gura lui Runner.
   - Fibre din casa ta au fost găsite în cabana lui Runner, deși faptul a fost dat deoparte deoarece, în vara aceea, tot intrase și ieșise din casa voastră, cu toate că e un element viabil. Pe Ben nu s-a găsit niciun pic de sânge sau țesuturi de-ale victimelor, cu toate că acuzarea a făcut mult caz de faptul că sângele lui Ben a fost totuși găsit în casă.
   - Seri-oos? De parcă n-ai avea voie să te tai cu lama când te bărbierești, a zis femeia furioasă cu crucifix.
   Femeile celelalte au râs ca la comandă, bine dresate.
   - În cele din urmă, partea de care sunt cel mai încântată, Libby, e momentul prielnic. Cum știi, tatăl tău a fost acoperit de o iubită de-a lui din vremea aceea, o doamnă pe nume Peggy Bannion. Doar ca să știi că nu-i nicio rușine să îndrepți ceva rău, acum Peggy e pe cale, să revină asupra declarației. Chiar dacă ar putea primi o condamnare de până la 5 ani pentru asta.
   - Dar n-o să primească, a exclamat Katryn. N-o să lăsăm noi să se întâmple așa ceva.
   În aplauzele celorlalte femei, s-a ridicat în picioare o lungană deşirată, în blugi elastici. Era tunsă scurt, cu părul încrețit și dat cu fixativ în partea din față, și avea niște ochi mici și opaci, ca niște bănuți care-au stat prea mult în buzunarul cuiva. S-a uitat la mine, apoi și-a ferit privirea. Și-a făcut de lucru cu pietroiul albastru pe care-l purta la gât, asortat cu dunga albastră de pe bluză.
   Mi-am imaginat-o acasă, în fața unei oglinzi pătate, bucurându-se de norocul de a-și putea asorta medalionul cu îmbrăcămintea.
    M-am holbat la iubita lui taică-meu - invitata specială a Magdei - străduindu-mă să nu clipesc.
   - Vreau să vă mulțumesc pentru sprijinul vostru din ultimele luni, a început să zică cu voce pițigăiată. Runner Day m-a folosit, cum a folosit pe toată lumea. Sunt sigură că știi.
   Au trecut câteva secunde până să-mi dau seama că mi se adresa mie. Am dat din cap aprobator, apoi mi-am dorit să n-o fi făcut.
   - Peggy, fii bună și spune-ne și nouă povestea ta, a zis Magda.
   Se uita la Oprah, se vedea. Avea cadența, dar nu și căldura ei.
   - S-a întâmplat în felul următor. În seara de 2 ianuarie i-am făcut de mâncare lui Runner, la cabana lui. Am gătit pui cu fasole și orez la tigaie, asezonat, normal pentru Runner, cu multă bere. Bea niște beri numite Mickey’s Big Mouth, trebuia să le desfaci capacul, dar capacele erau ascuțite, arătau ca niște gheare de crab, și mereu se tăia în ele. Mai ții minte, Libby? Mereu îi dădea sângele de la alea.
   - Ce s-a întâmplat după masă? a întrerupt-o Lyle.
   Am așteptat să mă privească, în căutarea unui zâmbet de admiraţie, dar n-a făcut-o.
   - Am avut... hmm... relații. Apoi Runner a rămas fără bere și a plecat să mai cumpere. Cred că era cam ora 8, fiindcă mă uitam la The Fall Guy, chiar dacă era în reluare și nu prea aveam chef.
   - Se uita la Fall Guy, s-a băgat Magda. Nu că-i ironic?
   Peggy a privit-o cu ochi goi.
   - În fine, Runner a plecat și nu s-a mai întors și na, era iarnă, așa că am adormit devreme. M-am trezit când a ajuns iarăși acasă, dar n-avea ceas acolo, așa că nu știu cât era ora. Dar era clar miez de noapte, târziu, fiindcă mă tot trezeam, și în cele din urmă m-am ridicat să fac pipi și-am văzut că se ridică soarele, iar asta nu putea să fie decât vreo câteva ore mai încolo.
   Când femeia asta făcea pipi, căutând hârtie igienică prin jur, probabil fără să găsească, apoi împleticindu-se iarăși spre pat printre motoarele, paletele metalice și măruntaiele de televizor la care Runner se făcea mereu că lucrează, poate lovindu-se la vreun deget și enervându-se, eu mă târam prin zăpadă către casa mea scăldată în sânge, spre familia moartă. Îi purtam pică.
   - Dumnezeu mi-e martor, poliția a venit de dimineață, l-au întrebat pe Runner unde a fost între 12 și 5, m-au întrebat pe mine unde-a fost. Și el, tot timpul, a insistat: Am venit acasă devreme, eram aici înainte de miezul nopții. Și nu credeam că-i așa, dar i-am cântat în strună. I-am cântat în strună.
   - Păi gata, s-a terminat cu asta, fată! a zis bruneta cu copil.
   - N-am mai auzit nimic de el de vreun an.
   - Eu de ceva mai puțin, am zis și am regretat pe loc.
   Oare și-ar fi ținut gura femeia asta, m-am întrebat, dacă s-ar fi văzut mai des cu Runner? S-o fi sunat la 3 luni măcar, nu la 8.
   - Și, cum am zis, a continuat Peggy, avea zgaibele astea, zgârieturi pe mâini, dar nu știu dacă nu erau de la capacele alea de bere. Nu mai țin minte dacă s-a zgâriat înainte să plece, în noaptea aia, sau dacă l-o fi zgâriat cineva.
   - O singură victimă, Michelle Day, a fost găsită cu fragmente de piele sub unghii, lucru care are sens de vreme ce a fost sugrumată, fiind așadar cel mai aproape, fizic, de ucigaș, a zis Lyle.
   Am tăcut cu toții un moment. Gângurelile bebelușului se auzeau mai tare, erau aproape scâncete.
   - Din păcate, mostra aceea de piele a fost rătăcită pe undeva, înainte să ajungă la laborator.
   Mi l-am imaginat pe Runner, cu mutra aceea numai rânjet, cu ochi mari, aplecându-se peste Michelle, greutatea lui împingând-o în saltea, Michelle zbătându-se să respire, încercând să-i îndepărteze mâinile, zgâriindul bine, o linie peste mâinile lui mici și pline de ulei, o strângeau și mai tare de gât...
   - Și asta-i povestea mea, a zis Peggy ridicând din umeri, cu brațele desfăcute, un gest de comediant, acu-ce-să-i-faci?
   - Ned, suntem gata pentru desert! a răcnit Magda spre bucătărie, iar Ned a intrat în fugă, cu umerii ridicați până aproape de urechi și firimituri pe buza de jos, ducând un platou cu fursecuri, în mijlocul cărora se vedeau bobițe tari de jeleu.
   - Isuse, Ned, nu-mi mai mânca din chestii! s-a răstit Magda, țintuindu-l cu privirea peste tavă.
   - Două am luat, atâta.
   - Pe naiba două, a zis Magda și și-a aprins o țigară scoasă dintr-un pachet mototolit. Du-te la magazin, îmi trebuie țigări. Și mai ia niște fursecuri.
   - Mașina e la Jenna.
   - Atunci du-te pe jos, că o să-ți facă bine.
   Femeile plănuiau, era limpede, s-o lungească până noaptea târziu, dar eu n-aveam de gând să stau. M-am tras mai lângă ușă, cu ochii pe o bombonieră smălțuită care părea prea drăguță pentru Magda. Am strecurat-o în buzunar în vreme ce-l urmăream pe Lyle cum se punea de acord cu ea, în timp ce Magda îi zicea O s-o facă? A fost la el? Și chiar crede? desfăcând carnetul de cecuri.
   De fiecare dată când clipeam, Peggy se dădea mai aproape de mine, ca într-un joc de șah grotesc. Până să apuc să mă retrag spre baie, ajunsese deja lângă mine.
   - N-arăți deloc ca Runner, a zis privindu-mă cu ochii mijiți. Poate la nas.
   - Semăn cu mama.
   Peggy a părut şocată.
   - Ai fost mult timp cu el? am decis s-o ajut.
   - Cu intermitenţe, cam așa. Mda. Am mai avut și alți prieteni între timp. Dar avea el un fel de-a se întoarce, te făcea să crezi că-i parte din plan. Ca și cum, adică, ați fi discutat ca el să dispară un timp și după aia să se întoarcă și să fie la fel ca înainte. Nu știu. Aș vrea să cunosc și eu un contabil sau aşa ceva. Niciodată nu știu cum să găsesc bărbați de treabă. Toată viața mea. Unde să te duci, adică?
   Părea să întrebe de un loc geografic, de un oraș special unde se puteau găsi toți contabilii și funcționarii din lume.
   - Tot în Kinnakee stai?
   A dat din cap că da.
   - Eu una, pentru început, aș pleca de-acolo.

   Patty Day
   2 ianuarie 1985, 3:10 p.m.

   Patty dădu buzna pe locul șoferului, în mașina lui Diane - cu ochii pe cheile ce atârnau în contact, şterge-o de-aici, şterge-o.
   Diane sui pe locul din dreapta, iar Patty porni motorul. Scoase chiar un scrâșnet de cauciucuri îndepărtându-se de casa familiei Muehler, făcând să se bâțâie spatele mașinii. Toate rahaturile din portbagajul lui Diane - mingi de baseball, unelte de grădinărit și păpușile fetelor - se răsturnară și se izbiră precum pasagerii dintr-o maşină care se dă peste cap. O porniră săltând pe aleea cu pietriș, cu praf după ele, patinând spre copacii din stânga, apoi către un șanț din dreapta.
   În cele din urmă, mâna puternică a lui Diane se înființă și se așeză cu blândețe pe volan.
   - Ușurel.
   Patty continuă să gonească până ce ieșiră de pe pământul familiei Muehler, coti la stânga, trase mașina pe margine și se tângui, cu degetele încleștate pe volan și capul, pe mijloc, atingând claxonul cu un sunet slab.
   - Ce dracu’ se-ntâmplă! se văită ascuțit.
   Era un plânset ca de copil, înlăcrimat, înfuriat și nedumerit.
   - Niște chestii ciudate, zise Diane bătând-o cu blândețe pe spate. Hai să te ducem acasă.
   - Nu vreau acasă. Trebuie să-mi găsesc băiatul.
   Cuvântul băiat o făcu iar să plângă: suspine înecate și gânduri care-o înțepau ca acele. O să-i trebuiască avocat. N-aveau bani pentru avocat. Or să-i dea unul din oficiu, vreun avocat de ţară plictisit. O să piardă. O să ajungă la închisoare. Și ea ce-o să le spună fetelor? Cât dura pedeapsa pentru așa ceva? Cinci ani? Zece? Parcă și vedea o parcare mare de închisoare, porțile deschizându-se și Ben pășind afară temător, ajuns la 25 de ani, speriat de spațiul deschis, cu ochii mijiți în lumină. Se apropia de ea, care stătea cu brațele deschise, și o scuipa în față pentru că nu-l salvase. Și cum să mai trăiești când știi că nu ți-ai putut salva fiul? Să-l trimită de-acasă, să-l facă fugit? Dar câți bani i-ar fi putut da?
   În decembrie, amorțită de extenuare, îi vânduse arma lui taică-său, un 45 Auto, Lindei Boyler. Și-l putea închipui pe David Boyler, pe care nu-l plăcuse niciodată, găsind-o împachetată sub pomul de Crăciun, arma aia pe care n-o merita. Așa că Patty, în momentul acela, avea aproape trei sute de dolari puși bine în casă. Dar erau toți pentru datorii, plănuise să facă astăzi, mai încolo, un tur să mai achite din ele, ceea ce n-avea să se mai întâmple - și, în afară de asta, 300 i-ar fi ajuns doar vreo câteva luni lui Ben.
   - Ben o să vină acasă după ce își revarsă nervii, reflectă Diane. Cât de departe poate ajunge cu o bicicletă, în ianuarie?
   - Dar dacă-l găsesc ei mai înainte?
   - Scumpo, nu-i nicio gloată pe urmele lui. Ai auzit, băieții Muehler nici nu știau despre... acuzații. Vorbeau de alte zvonuri prostești. Trebuie să discutăm cu Ben, să lămurim asta, dar se prea poate să fi ajuns acasă deja.
   - Cărei familii se zice că i-ar fi făcut asta?
   - N-a zis nimeni.
   - Dar poți să afli. Nu pot să zică astfel de lucruri și să se aștepte să le primim în bot, nu? Poți să afli. Avem dreptul să știm cine zice toate astea. Ben are dreptul să-și confrunte acuzatorul. Eu am dreptul.
   - Bun, să ne întoarcem acasă, vedem ce mai fac fetele și-o să dau niște telefoane. Acum vrei să mă lași pe mine să conduc?

   Nimeriră într-o hărmălaie de zile mari.
   Michelle încerca să prăjească felii de salam într-o tigăiță cu coadă lungă, țipând la Debby să-i dea pace. Libby avea o spuzeală roz pe un braț și pe obraz, pe unde săriseră stropii de grăsime încinsă, și se așezase pe jos, cu gura deschisă larg, jeluindu-se precum Patty în mașină: de parcă n-ar mai fi fost niciun pic de speranță pe lume ori, dacă mai era, nu putea face faţă provocării.
   Patty și Diane se mișcară ca și cum ar fi făcut un număr de coregrafie, ca în orologiile acelea nemțești cu bărbați și femei dichisite, care ies și intră dansând. Diane ajunse din trei pași la bucătărie și-o alungă pe Michelle de la aragaz, trăgând-o de o mână ca pe o păpușă, către camera de zi, și lăsând-o pe canapea cu o pălmuță peste fund. Patty se încrucișă cu ele și o înșfăcă pe Libby, care se lipi ca o maimuțică de maică-sa și, agățată de gâtul ei, continuă să plângă.
   Patty se întoarse spre Michelle, care bocea în tăcere, cu lacrimi mari.
   - Ți-am spus: poți folosi aragazul numai ca să încălzești supă. Puteai să dai foc la casă.
   Michelle își aruncă privirea prin bucătăria dezordonată și prin camera de zi, ca și cum s-ar fi întrebat dacă asta era sau nu o pierdere.
   - Ne era foame, mormăi Michelle. Și sunteţi plecate de nu ştiu când.
   - Și asta însemnă că ți-a trebuit sendviș cu salam prăjit, dacă mama ți-a spus să nu faci? se răsti și Diane terminând cu prăjitul și răsturnând carnea pe o farfurie. Are nevoie să fiți fete cuminți acum.
   - Ea întotdeauna are nevoie să fim cuminți, bolborosi Debby.
   Ținea în brațe o jucărie, un panda mare și roz, pe care-l câștigase Ben, cu ani în urmă, la bâlciul din Cloud County. Doborâse niște sticle de lapte, în perioada aia când începuseră să-i apară mușchii de adolescent. Fetele îl sărbătoriseră de parcă ar fi câștigat Medalia de Onoare.
   Cei din familia Day nu câștigau nimic niciodată. Mereu ziceau asta, minunându-se, ori de câte ori aveau un pic de baftă: Nu câștigăm nimic niciodată! Era deviza familiei.
   - Și chiar e așa de greu să fii cuminte? zise Diane și-o ciupi de pielea de sub bărbie, iar Debby își coborî privirea și mai mult și începu să zâmbească.
   - Cred că nu.
   Diane zise că se apucă de sunat, înhăță telefonul din bucătărie și-l trase pe hol, cât mai departe cu putință. În timp ce-o făcea, îi spuse lui Patty să-și hrănească copiii, fir-ar să fie - iar cuvintele o întărâtară pe Patty, de parcă ar fi fost ea neglijentă și-ar fi uitat de mese. Supă de roșii din ketchup și lapte din praf, da. Pâine veche prăjită, cu un pic de muștar și numită sendviș, da. În zilele cele mai proaste, da. Dar nu uita niciodată. Copiii erau băgați în programul de prânz gratuit de la școală, așa că, cel puțin, căpătau acolo ceva. Dar, spunându-și toate acestea, se simți și mai rău. Fiindcă și ea se ducea la aceeași școală când era mică și nu trebuise să aibă de-a face cu Semi-Prânzul sau Prânzul Gratuit, iar stomacul i se strânse când își aminti de copiii care erau în program pe vremea ei și de zâmbetele ei condescendente le adresa lor când își arătau legitimațiile ponosite, iar femeile de la cantină strigau: Prânz Gratuit! Și băiatul de lângă ea, tuns chilug și plin de sine, șoptindu-i prostește: Nu există niciun fel de prânz pe gratis. Și îi păruse rău de copiii ăia, dar nu într-un fel care s-o facă să vrea să-i ajute, ci doar în felul ăla, când nu vrei să-i mai vezi acolo, așa.
   Libby încă plângea cu sughițuri în brațele ei; gâtul lui Patty se încinsese de la răsuflarea fierbinte a fetiței. După ce-o rugă pe Libby, de două ori, să se uite la ea, fata clipi în cele din urmă și își ridică fața spre a maică-sii.
   - M-am, hîî, aaars, zise și începu iarăși să plângă.
   - Puiule, sunt doar niște bubițe mici. Nu rămâi cu ele, de asta te temi? Sunt niște bubulițe roz, atâta, săptămâna viitoare nici n-o să le mai ții minte.
   - O să se întâmple ceva rău!
   Libby era, în familie, cea care-și făcea griji; venise pe lume îngrijorată și așa rămăsese. Era fata cu coșmaruri, cea care se agita și-n somn. Rămăsese însărcinată cu ea ca din senin. Nu se bucurară nici Patty, nici Runner. Nici nu se obosiseră cu petrecerea de botez; familiile lor erau așa de sătule de progenitura lor, că întreaga sarcină fusese o jenă totală.
   Probabil că Libby se îmbibase cu anxietate vreme de 9 luni, de ieșise așa, mustind de îngrijorare. S-o învețe la oliță fusese ceva ireal - țipa când vedea ce iese din ea, o lua la goană, goală și disperată. S-o lase la școală fusese, dintotdeauna, un act de abandon deplin: fata cu ochi mari, umezi, cu fața lipită de geam, ținută bine de o educatoare.
   Vara trecută refuzase să mănânce timp de-o săptămână întreagă, se făcuse palidă și temătoare, apoi, într-un târziu (târziu, târziu) îi arătase lui Patty vreo câțiva negi, care-i apăruseră pe un genunchi. Cu ochii în jos, și în propoziții poticnite, pe care Patty i le trăsese cu cleştele din gură pe parcursul unei ore, Libby explicase că ea crezuse că negii ar putea să fie ca iedera otrăvitoare, că în cele din urmă aveau s-o acopere și (suspin) nimeni n-avea să-i mai poată vedea fața. Și, când Patty întrebase de ce, în numele cerului, nu-i spusese mai demult ce griji o macină, Libby o privise lung, de parcă ar fi fost nebună.
   Ori de câte ori avea ocazia, Libby profețea toate relele de pe lume. Patty știa asta, dar cuvintele o făcură totuși să se încordeze. Ceva rău se întâmplase deja. Numai că avea să fie și mai rău.
   O luă pe Libby cu ea pe canapea, îi netezi părul, o bătu încurajator pe spate. Debby și Michelle veniră mai aproape, aducând șervețele pentru Libby și dându-i atenție, așa cum ar fi trebuit să facă cu mai bine de un ceas în urmă. Debby bățâi ursul panda, vorbind cu voce îngroșată, încercând s-o convingă că totul era bine, însă Libby îl azvârli cât colo și întoarse capul. Michelle întrebă dacă putea să pună supă la încălzit pentru toată lumea.
   Mâncau supă cât era iarna de lungă, Patty ținea recipiente uriașe cu așa ceva în congelatorul mare din garaj.
   De obicei se termina cam pe la sfârșitul lui februarie.
   Februarie era cea mai proastă lună.
   Michelle tocmai arunca într-o oală o halcă mare și înghețată de carne și legume, spărgând gheața, ignorând farfuria cu salam, când Diane reveni, cu gura schimonosită într-o grimasă. Își aprinse o țigară - am nevoie, crede-mă - și se așeză greoaie pe sofa, săltându-le pe Patty și pe Libby ca și cum s-ar fi așezat într-un balansoar. Le trimise pe fete în bucătărie, cu Michelle, iar copiii nu ziseră nimic, ascultători fiindcă se simțeau cu musca pe căciulă.
   - OK. A pornit de la o anume familie Cates - locuiesc pe la jumătatea drumului spre Salina și și-au trimis fata la Kinnakee fiindcă școala publică din suburbia lor nu-i încă gata. A început de la niște voluntariat pe care l-a făcut după școală Ben, cu fata asta. Știai că face voluntariat?
   Patty clătină din cap.
   - Voluntariat?
   Diana își țuguie buzele: nici ei nu-i suna tocmai bine.
   - În fine, dintr-un motiv sau altul, făcea voluntariat cu copiii ăștia de la școala primară, iar părinții fetei zic că între ei s-a întâmplat ceva aiurea. Și mai zic asta și alții. Familiile Hinkel, alde Putch și Cahill.
   - Ce?
   - Își compară notițele acum, au și vorbit deja cu cei de la școală. Din câte aud, s-a implicat și poliția acum, și-ar trebui să te aștepți să vină cineva azi, vreun polițai, să vorbească cu tine și Ben. Deja s-a ajuns la stadiul ăla. Nu toată lumea de la școală știe - avem noroc că a fost vacanță - dar cred că, după ziua de azi, n-o să mai fie așa. Cred că acuma direcţia şcolii stă de vorbă cu toți copiii pe care i-a ajutat Ben. Ar fi deci vreo 10 familii.
   - Și ce mă fac? zise Patty, lăsându-și capul între genunchi.
   Îi venea și să râdă, așa de ridicol era. Oare am o cădere nervoasă? își zise. Poate fac o cădere nervoasă și n-o să mai trebuiască să vorbesc cu nimeni. O cameră albă, sigură, Patty mânată ca un copil la micul dejun, prânz și cină, manevrată de oameni cu șoapte blânde, Patty împleticindu-se precum cineva pe moarte.
   - Cred că toată lumea e la familia Cates, stau de vorbă chiar acum, zise Diane. Am adresa.
   Patty se holba în gol.
   - Cred că ar trebui să mergem pe-acolo, zise Diane.
   - Să mergem pe-acolo? Parcă ziceai că o să vină cineva aici.
   - Telefonul sună de rupe, spuse Michelle, Michelle care se aflase în bucătărie, şi n-ar fi trebuit să audă toate astea.
   Patty și Diane se întoarseră deodată spre telefon, așteptându-se să sune.
   - Păi, de ce n-ai răspuns, cum te-am rugat, Michelle? zise Diane.
   Michelle ridică din umeri.
   - Am uitat dacă trebuia sau nu.
   - Poate ar trebui să așteptăm aici, spuse Patty.
   - Patty, familiile alea stau acolo și discută... rahaturi despre fiul tău. Acum cine știe dacă-i vreun sâmbure de adevăr sau nu în toate alea, dar n-ai vrea să te duci și să-i iei apărarea? Nu vrei să auzi ce zic, să-i faci să ți-o spună în față?
   Nu, nu voia. Voia ca totul să se ducă, ușor-ușurel, să se retragă înapoi în uitare. Nu voia să audă ce ziceau despre Ben oamenii din orașul ei - Maggie Hinkel, care fusese la școală cu ea, la naiba. Și-i era teamă să nu cedeze, cu toate fețele acelea furioase îndreptate spre ea. Ar fi plâns, ar fi implorat iertare. Deja nu mai voia altceva decât iertare, și asta fără să fi făcut nimic rău.
   - Stai să iau pe mine niște haine mai bune.
   Găsi un pulover care nu era destrămat pe la subsuori și o pereche de pantaloni kaki. Își dădu cu pieptănul prin păr și-și schimbă bumbii de aur din urechi cu o pereche de cercei cu perle false și un şirag asortat. Nici nu-ți dădeai seama că-s false, chiar și atârnau greu.
   În timp ce-o lua spre ușă, cu Diane - emițând alte admonestări în privința aprinderii aragazului și rugându-le să închidă televizorul şi să facă ceva treabă, la un moment dat - Libby porni să se vaite din nou și alergă spre ele fluturând din brațe. Michelle îşi încrucişă braţele la piept peste bluza udă de transpiraţie, şi bătu din picior.
   - Nu-i fac faţă când face aşa, zise, leit Patty. E prea din cale-afară. Nu-i fac faţă.
   Patty trase aer în piept, se gândi să încerce s-o convingă pe Michelle, dar Libby urla şi mai tare, ca un animal chinuit, zbierând vreausămergșieuvreausămergșieu, în vreme ce Michelle ridica din sprânceană. Patty își imagină un polițist apărând acolo cât era plecată și dând peste un copil cu fața arsă care bocește de mama focului, trântit pe jos. Să le ia atunci pe toate trei? Dar cineva trebuia să rămână, să răspundă la telefon, să fie acolo, și era probabil mai bine să rămână acolo Michelle și Debby decât...
   - Libby, du-te și pune-ți ghetuțele, ordonă Diane. Michelle, rămâi șefă. Răspunzi la telefon, la ușă nu. Dacă e Ben, are cheie, dacă e altcineva, nu vrem să vă faceți vreo grijă. Michelle?
   - Ce se-ntâmplă?
   - Michelle, vorbesc serios. Michelle?
   - OK.
   - OK, zise Diane și avu, literalmente, ultimul cuvânt.
   Patty zăbovi pe hol, neputincioasă, uitându-se cum Libby se încalță și cum își pune o pereche mânjită de mănuși cu un deget. Patty înșfăcă o mânuță înfășurată în lână și o duse pe Libby la mașină. Poate era mai bine, de fapt, ca oamenii să-și amintească de surorile mai mici ale lui Ben, care-l iubeau.
   Libby nu prea deschidea gura să vorbească - de parcă Michelle și Debby i-ar fi consumat toate cuvintele.
   Făcea afirmații: îmi plac poneii. Nu suport spaghetele. Te urăsc. Ca și maică-sii, i se citea totul pe față. Totul la vedere. Când nu era furioasă sau tristă stătea, pur și simplu, tăcută. Acum, cu centura pusă, în spate, luată la drum, era liniștită, cu fețișoara spuzită de bășicuțe roz îndreptată spre geam, cu un deget lipit de sticlă, conturând coroanele copacilor de afară.
   Nici Patty și Diane nu vorbeau, iar radioul rămase închis. Patty încercă să-și imagineze vizita (vizită? Puteai să zici așa despre o chestie atât de respingătoare?), dar nu se văzu decât pe ea răcnind „lăsați-mi băiatul în pace!“.
   Ea și cu Maggie Hinkel nu fuseseră niciodată prietene, dar mai schimbaseră câte-o vorbă la băcănie, iar pe cei din familia Putch îi știa de la biserică. Nu erau oameni răi, n-ar fi fost răi cu ea. Cât despre părinții primei fete, Krissi Cates, Patty nu știa de unde să-i ia. Și-i imagină foarte blonzi și înstăriți, cu totul potrivindu-se de minune în casă, imaculat și mirosind a petale de trandafir. Se întrebă dacă doamna Cates avea să-și dea seama că perlele sunt false.
   Diane o îndrumă cum să iasă de pe autostradă, apoi în zona cu pricina, după un panou mare și albastru care se lăuda cu locuinţa model din Elkwood Park. Deocamdată nu erau decât schelete de lemn, contururi de case, fiecare permițându-ți să vezi conturul casei următoare și al celei de după. O adolescentă stătea și fuma la etajul unei case-schelet, arăta ca Femeia Minune în avionul ei invizibil, stând în conturul unui dormitor. Când stinse țigara, scrumul căzu până jos, în sufragerie.
   Casele astea incomplete o nelinișteau pe Patty. Erau recognoscibile, dar cu totul străine, ca un cuvânt banal pe care dintr-odată nu ți-l puteai aminti nici ca să-ți salvezi viața.
   - Drăguț, ha? zise Diane agitând un deget în direcția noului cartier.
   Încă două viraje și gata, ajunseră, un pâlc de case curățele, case adevărate, și o puzderie de mașini în fața uneia.
   - Parcă-i o petrecere, își trase nasul Diane, apoi coborî geamul și scuipă afară.
   În mașină se lăsă liniștea, cu excepția zgomotelor din gâtlej scoase de Diane.
   - Solidaritate, făcu Diane. Nicio grijă, mai rău decât să țipe n-au ce face.
   - Poate ar trebui să stai aici, cu Libby, zise Patty. Nu vreau să audă țipete.
   - Noo, spuse Diane. Nu rămâne nimeni în mașină. Putem s-o facem. Da, Libby? Ești o dură, așa-i?
   Diana își întoarse trupul masiv în spate spre Libby, fâșâind din geaca groasă, apoi iarăși spre Patty.
   - Ar fi bine ca ei s-o vadă, să știe că Ben are o surioară care-l iubește.
   Patty simți un val de speranță, fiindcă se gândiseră la același lucru.
   Apoi Diane coborî, o dădu jos pe Libby și-i deschise larg portiera lui Patty. Porniră toate trei pe alee, iar Patty simți, pe loc, că i se face rău. Ulcerul o mai lăsase un timp, însă acum simțea că o arde stomacul. Trebuia să-și descleșteze fălcile și să facă ceva cu încordarea asta. Se opriră în prag, Patty și Diane în față, Libby un pic în spatele mamei ei, uitându-se înapoi. Patty își imagină un străin care ar fi trecut cu mașina pe-acolo și s-ar fi gândit că-s prieteni veniți să se alăture petrecerii. Ușa încă avea pe ea o ghirlandă de Crăciun. Au avut un Crăciun drăguț și fericit, gândi Patty, și acum sunt speriați și mânioși și pun pariu că se tot gândesc „dar am avut un Crăciun așa de drăguț și de fericit“.
   Casa era parcă desprinsă dintr-un catalog, și pe calea de acces erau două BMW-uri. Ăștia nu erau oameni obișnuiți să li se întâmple lucruri rele.
   - Nu vreau să fac asta, nu cred c-ar trebui, bolborosi Patty.
   Diane sună la ușă și-i aruncă o privire întocmai ca taică-său, uitătura aceea calmă și neclintită pe care o arunca plângăreților. Și zise exact ce zicea taică-său când se uita așa:
   - N-ai ce face decât s-o faci.
   Doamna Cates răspunse la ușă, blondă, cu dâre pe față. Avea ochii roșii de plâns și încă ținea un șervețel în mână.
   - Bună, pot să v-ajut cu ceva?
   - Eu... Sunteți... mama lui Krissi Cates? începu Patty și o buși plânsul.
   - Da, eu sunt, zise femeia ducându-și mâna la propriile perle, în vreme ce ochii i se plimbau între Patty și Diane, apoi către Libby. Aa, fetița voastră a fost... i-a făcut rău și ei?
   - Nu, zise Patty. Sunt mama lui Ben, sunt mama lui Ben Day.
   Își șterse lacrimile cu dosul palmei, apoi cu mâneca de la pulover.
   - Doamne, o, Doamne. O, Louuu, vino încoace. Mai repede.
   Vocea doamnei Cates se făcuse tare, țiuitoare, sunetul unui avion în picaj. Câteva chipuri, pe care Patty nu le recunoscu, se ițiră pe după colțul camerei de zi. Un bărbat trecu dinspre bucătărie, cu o tavă pe care erau pahare cu sifon. O fată stătea în hol, o fată drăguță, cu blugi înflorați.
   - Cine-i acolo? ciripi fata.
   - Du-te și cheamă-l pe taică-tău, zise doamna Cates și înaintă, ocupând cadrul ușii, împingându-le, aproape fizic, din prag.
   În spatele ei apăru un bărbat, lat în spate, de aproape doi metri înălțime, solid, cu un fel de a-și ține bărbia ce-i amintea lui Patty de genul de oameni care căpătau tot ce doreau.
   - Ea e, mama lui Ben Day, zise femeia, cu un asemenea dezgust că Patty simți o gheară în pântece.
   - Ați face mai bine să intrați, zise bărbatul, iar când Diane și Patty își aruncară o privire, se răsti: Haideți, haideți, ca și cum ar fi fost niște animăluțe domestice neascultătoare.
   Pășiră în casă, intrară într-un salon retras și zăriră o scenă ce aducea cu o petrecere pentru copii. Patru fetițe se aflau în plină joacă. Aveau steluțe de staniol pe fețe și pe mâini, genul pe care obișnuiau să-l ofere învățătorii pentru calificative bune. Câteva stăteau pe lângă părinți și mâncau prăjitură; fetele păreau lacome, în vreme ce părinții încercau să-și ascundă panica sub expresii curajoase.
   Krissi Cates se trântise în mijlocul încăperii și se juca cu păpușile, întovărășită de un tânăr solid, brunet care stătea în fața ei, cu picioarele puse cruciș, numai lapte și miere. Erau pe-acolo niște păpuși buretoase și urâțele, cum văzuse Patty la Filmele Săptămânii - cu Meredith Baxter Birney sau Patty Duke Astin în roluri de mămici hotărâte sau de avocați. Erau păpușile pe care le foloseau copiii pentru a arăta în ce fel fuseseră abuzați. Krissi dezbrăcase amândouă păpușile de haine și așeza păpușa-băiat peste păpușa-fată. Începu s-o hâțâne în sus și-n jos, îngânând vorbe fără șir. O fată brunetă se uita la spectacol din brațele mamei, mâncându-și resturi de glazură de sub unghii. Părea prea mare ca să mai stea în brațe.
  - Uite așa, concluzionă Krissi, plictisită ori supărată, și azvârli cât colo păpușa.
   Tânărul - vreun terapeut, asistent social, cineva cu pulover de lână și cămașă ecosez pe dedesubt, cineva care făcuse facultate - culese păpușa și încercă să-i atragă atenția lui Krissi.
   - Krissi, hai să..., zise apucând cu grijă păpușa-băiat de un genunchi, iar penisul acesteia căzu spre dușumele.
   - Cine e ea? zise Krissi arătând către Patty.
   Patty străbătu cu pași mari încăperea, ignorându-i pe ceilalți părinți, care începură să se ridice, tensionați ca niște corzi bine întinse.
   - Krissi? zise ghemuindu-se pe jos. Mă cheamă Patty, sunt mama lui Ben Day.
   Ochii lui Krissi se făcură mari, buzele îi tremurară și o zbughi de lângă Patty. Urmă o secundă de tăcere, ca într-o tamponare filmată cu încetinitorul, în care Patty și Krissi se priviră în ochi. Apoi Krissi puse capul în piept și țipă:
   - N-o vreau aici!
   Vocea îi reverberă în luminatorul de sticlă din tavan.
   - N-o vreau aici! Ai zis! Ai zis că n-o să mă obligi!
   Se aruncă pe dușumea și începu să-și smulgă părul. Fata brunetă țâșni și ea și se ghemui lângă Krissi, văicărindu-se:
   - Nu mă simt în siguranță!
   Patty se ridică, se învârti pe loc, văzu părinți cu fețe înspăimântate, revoltate, o văzu pe Diane împingând-o pe Libby în spate, spre ușă.
   - Am auzit noi de tine, zise mama lui Krissi cu fața aceea drăgălașă schimonosită tare.
   Făcu un gest spre Maggie Hinkel, fosta colegă de școală a lui Patty, care se făcu roșie la față.
   - Ai patru copii acasă, continuă cu voce sugrumată și ochi umezi. Nu-ţi permiți să creşti nici măcar unul. Tatăl lor e-un bețiv. Trăiți din ajutoare. Îți lași fetele singure cu... șacalul ăla. Îți lași fiul să atace fetițe. Isuse Cristoase, ți-ai lăsat fiul să facă asta! Dumnezeu știe ce se-ntâmplă acolo, la voi!
   Fata familiei Putch se ridică atunci și țipă, cu lacrimi prelingându-i-se peste stelele lucitoare din obraji. Se alătură celor din mijloc, unde tânărul murmura cuvinte liniștitoare, încercând să păstreze contactul vizual cu ele.
   - Nu le vreau aici! țipă iarăși Krissi.
   - Unde-i Ben, Patty? zise Maggie Hinkel, a cărei fată cu figură boccie stătea așezată lângă ea, fără vreo expresie pe chip. Poliția trebuie să vorbească neapărat cu Ben. Sper că nu-l ascunzi.
   - Eu? Am tot încercat să dau de el. Încerc să lămuresc toate astea. Vă rog. Vă rog să mă ajutați, vă rog să mă iertați, vă rog să nu mai țipați.
   Fata lui Maggie Hinkel rămase tăcută, apoi își trase mama de mânecă:
   - Mami, vreau să plecăm.
   Fetele celelalte răcneau mai departe, privindu-se unele pe altele. Patty rămase așa, uitându-se de sus la Krissi și la terapeut, care încă ținea păpușa-băiat dezbrăcată care-ar fi trebuit să fie Ben. Stomacul i se crispă și simți în gâtlej acreala acidului gastric.
   - Cred c-ar trebui să pleci, se răsti doamna Cates și-și ridică fata de pe jos ca pe-un copil de țâță, dezechilibrată de greutate, iar picioarele fetei se bălăngăniră deasupra podelei.
   Tânărul terapeut se ridică și el, punându-se între Patty și doamna Cates. Fu cât pe ce să pună o mână pe Patty, dar până la urmă şi-o lăsă pe doamna Cates. Diane striga de la ușă, o striga pe Patty. Nu s-ar fi urnit altfel. Se aștepta să fie înconjurată, să i se scoată ochii cu unghiile.
   - Îmi pare rău, îmi pare rău, țipă Patty, agitată și simțind că amețește. E o greșeală, îmi pare rău.
   Apoi în fața ei apăru Lou Cates, care-o înhăță de braț, ca și cum nu el ar fi invitat-o, și-o conduse la ușă, urmat de răcnetele fetelor. Peste tot numai mămici și tătici, adulți care purtau grija copiilor, iar Patty se simți ca o proastă. Nu ridicolă, nu stingherită. Proastă de-a binelea.
   Auzea cum părinții își alintă fetele: hai, copilaș, e în regulă, a plecat, ești cu noi, rezolvăm totul, șș, șș, copilaș.
   Chiar înainte ca Lou Cates să-i facă vânt din cameră, Patty se răsuci și apucă s-o vadă pe Krissi în brațele mamei, cu părul blond căzut pe un ochi. Fata se uită la ea și zise, pur și simplu:
   - Ben o să ajungă în iad.

   Libby Day
   Acum

   Fusesem tocmită să-l găsesc pe Runner, dar toate acțiunile mele febrile și ambițioase din ultima săptămână zăceau acum lepădate pe dușumea, lângă pat, ca o cămașă de noapte murdară.
   Nu m-am putut ridica nici măcar când am auzit copiii lipăind somnoroși pe lângă casă. Mi i-am închipuit în galoși mari, clămpănind, lăsând urme rotunjite în noroiul de martie, și tot n-am putut să mă urnesc.
   Mă trezisem dintr-un coșmar oribil, genul despre care-ți tot spui că nu înseamnă nimic, că n-ar trebui să te tulbure, fiindcă-i un vis, doar un vis.
   Începea la fermă, dar nu era chiar ferma, prea luminoasă, prea curată ca să fie ferma, dar era totuși și, în depărtare, profilat în zarea portocalie, Runner galopa spre fermă, chiuind ca un văcar din Vestul Sălbatic. Pe măsură ce se apropia - coborând dealul, intrând pe poartă - vedeam că galopul îi e de fapt o bâțâială săltată, deoarece calul lui avea roți.
   Partea de sus era din carne, însă crupa îi era de metal, alungită, ca un pat pliant de spital. Calul a nechezat spre mine înfricoșat, cu gâtul musculos încercând să se separe de trupul metalic. Runner a sărit din șa, iar creatura și-a văzut de drum mai departe, din inerție, cu o roată strâmbă, arătând ca un căruț-animal de cumpărături. S-a oprit lângă o buturugă, cu ochii albiți, tot încercând să se desfacă în bucăți.
   - Nu-ți face griji, a rânjit Runner înspre cal. Am plătit pentru el.
   - Proastă afacere, am zis.
   Runner și-a încleștat maxilarul. S-a apropiat de mine, prea mult.
   - Maică-ta zice că-i în regulă, a bolborosit printre dinți.
   Așa-i! m-am gândit, Mama e vie. Ideea părea solidă, ca o pietricică în buzunar. Mama era în viață, și tare neghioabă fusesem, atâția ani, să cred altceva.
   - Mai întâi ai face bine să-ți dregi mâna, a zis Runner arătând spre ciotul meu de deget. Ți-am adus astea. Sper că or să-ți placă mai mult decât calul.
   Mi-a întins un săculeț ponosit de catifea, în genul celor folosite pentru piesele de scrabble, și l-a zgâlțâit.
   - O, îmi place calul, am zis alungându-mi reaua-voință.
   Calul își smulsese crupa din metal și sângera acum, o scurgere de ulei roșu, păstos.
   Din săculeț, Runner a răsturnat opt sau nouă degete.
   De fiecare dată când alegeam unul care arăta ca ale mele, îmi dădeam seama că-i un deget mic, un deget de bărbat, un deget de culoare și mărime nepotrivite.
   Runner strângea din buze, nerăbdător:
   - Ia odată unul, OK? Nu-i mare chestie.
   Am ales unul ce aducea vag cu acela pe care-l pierdusem, iar Runner mi l-a cusut de mână, în vreme ce calul sfârşit țipa acum în spate, un țipăt de femeie, îngrozit și mânios. Runner a aruncat în el cu o lopată și creatura s-a despicat în două, zvâcnind în praf, neputând să mai miște.
   - Gata, a zis Runner și-a plescăit din buze. E ca nou.
   Între cele două degete micuțe ale mele se ițea un deget mare de la picior, umflat, prins în copci grosolane.
   Deodată a apărut și iubita lui Runner, Peggy, și-a zis:
   - Scumpule, mămica ei nu-i aici, ții minte? Am omorât-o noi.
   Și Runner și-a dat o scatoalcă peste cap, ca un tip ce uitase să cumpere lapte în drum spre casă, și-a spus:
   - Așa-i. Așa este. Am lichidat toate fetele, în afară de Libby.
   Am rămas apoi tustrei holbându-ne unii la alții, iar atmosfera a început să se încordeze. Apoi Runner s-a dus până la cal și-a ridicat lopata, care se transformase în topor.

   Am sărit din somn, dărâmând cu brațul veioza de pe noptieră. Abia se crăpase de ziuă; m-am răsucit și m-am uitat la veioza căzută pe-o parte, întrebându-mă dacă becul avea să ardă vreo gaură în covor. Se făcuse dimineață de-a binelea și tot nu mă puteam mișca.
   Dar în camera lui Ben fusese aprinsă lumina. Primul meu gând închegat: că în noaptea aceea, în cameră la Ben era aprinsă lumina și cineva vorbea. Voiam să nu mă mai gândesc la asta, dar îmi tot venea în cap. De ce ar fi intrat un criminal dement în camera lui Ben, ar fi închis ușa, ar fi aprins lumina și s-ar fi pus pe pălăvrăgit?
   În camera lui Ben era aprinsă lumina. Fac abstracţie de chestiile celelalte: Lou Cates răzbunătorul, Runner cel înnebunit de datorii, o gașcă de recuperatori care au vrut să-l învețe minte pe Runner ucigându-i familia. Fac abstracţie de vocea tunătoare pe care-o auzisem, care - bun, în regulă - era posibil să nu fi fost a lui Ben. Dar Ben nu ajunsese acasă când ne dusesem noi la culcare, apoi, când m-am trezit, am văzut lumina aprinsă.
   Țin minte că mă simțisem ușurată, fiindcă dacă lumina era aprinsă, asta însemna că Ben venise acasă și că se terminase, pe ziua aceea cel puțin, cu cearta dintre el și mama, fiindcă lumina era aprinsă și el vorbea dincolo de ușă, poate la telefon, sau singur, dar lumina era aprinsă.
   Și cine mai era și Diondra?
   M-am pregătit să mă scol, azvârlind deoparte cuvertura, cearșafurile mirosind a stătut, devenite cenușii.
   M-am întrebat când le schimbasem ultima oară. Și apoi m-am întrebat cam cât de des ar fi trebuit să le schimb.
   Astea erau genul de chestii pe care nu le înveți. Acum schimbam, de pildă, cearșafurile după ce făceam sex, dar învățasem asta abia cu câțiva ani în urmă, dintr-un film: Glenn Close, un thriller, ceva, tocmai făcuse sex și a schimbat cearșaful, nu-mi mai amintesc restul, fiindcă nu mă gândeam decât: O, se pare că oamenii își schimbă așternuturile după ce fac sex. Părea să aibă o logică, dar nu mă gândisem eu până atunci. Am fost crescută ca o sălbăticiune, și în mare parte așa am și rămas.
   M-am dat jos din pat, reașezând în cele din urmă veioza pe noptieră, și-am dat un tur prin sufragerie, amușinând pe lângă robotul telefonic, prefăcându-mă că nu-mi pasă dacă aveam sau nu vreun mesaj. Aș fi putut, la fel de bine, să și fluier, cu picioarele mișcându-se unul după celălalt - nimic neobișnuit, am ieșit doar la plimbare. Niciun semn de la Diane. Patru zile și niciun semn.
   Prea bine, nicio problemă, mai aveam și alte rude.

   De data asta, când am ajuns, Ben mă aștepta; mi-a sărit în ochi dintr-odată. Stătea ţeapăn în scaunul din spatele geamului, privind fără țintă, ca un manechin îmbrăcat în salopetă.
   Mi-a venit să-i zic să nu-mi facă asta, că mă băga în sperieți, dar n-am zis nimic, fiindcă de ce să mă bage în sperieți, decât dacă, nu cumva, încă nu eram cu totul convinsă de nevinovăția lui.
   Și nu eram, cred.
   Am luat loc pe scaunul încă umed după altcineva, simțind căldura plasticului, în locul ăla, ca pe ceva de o intimitate obscenă. Mi-am sucit fundul încoace și-ncolo, luând scaunul în posesie, încercând să nu-mi arăt repulsia, însă când am apucat receptorul era încă asudat de la vorbitorul de dinainte. M-am strâmbat într-un fel care l-a făcut pe Ben să se încrunte.
   - Ești bine? a întrebat și am dat o dată din cap.
   Da, sigur, de milioane.
   - Deci te-ai întors, a zis și a schițat un zâmbet.
   Precaut, cum fusese întotdeauna Ben. La o petrecere de familie, în ultima zi de școală, arăta la fel, ca un puști care trăia permanent în bibliotecă - așteptând să fie îndemnat să păstreze liniștea.
   - M-am întors.
   Avea o față plăcută, nu arătoasă dar plăcută, fața unui tip de treabă. Băgând de seamă că-l cântăresc din priviri, ochii i-au căzut asupra palmelor. Erau mari acum, prea mari pentru cât era el de mărunt, mâini de pianist, deși nu cântase niciodată la pian. Avea cicatrice, nimic impresionant, zgaibe și tăieturi roz-închis, răspândite ca niște confetti.
   A văzut că mă uit, a ridicat o mână și mi-a arătat cu degetul o adâncitură mare:
   - Accident la polo.
   Am râs, fiindcă îmi dădeam seama că regreta deja că făcuse gluma.
   - Nu, dar știi de unde-i, de fapt? a zis Ben. E de la taurul ăla, Galben 5, îl mai ții minte pe ticălos?
   Aveam o fermă mică, dar cu toate astea nu dădeam nume vitelor, nu era o idee bună, și n-avusesem, de copil, niciun interes în a mă atașa de Șefu, Hank sau Frumușica, fiindcă îi aștepta abatorul de îndată ce se făceau destul de mari. Șaisprezece luni, asta-mi răsuna în cap.
   Cum împlineau 1 an, începeai să le dai târcoale, începeai să-i măsori cu priviri piezișe, dezgustate, stânjenite, cum te uiți la un musafir care tocmai a scăpat o bășină. Așa că, în loc de nume, îi marcam cu o culoare în funcție de anul când erau fătați, potrivind vacile cu vițeii lor: Verde 1, Roșu 3, Albastru 2, desprinși din mamele lor și picând pe pământul din grajd, dând imediat să se ridice în picioare, încercând mereu să-și bage botul în troaca cu apă. Lumea crede că vacile-s docile, prostovane, dar vițeii? Sunt curioși ca niște pisoi, jucăuși, și de aceea nu mi se dădea voie în țarcul lor, puteam doar să-i privesc de după stinghii, dar mi-l amintesc pe Ben, cu cizme de cauciuc, încercând să se furișeze, mișcându-se lent și precaut, ca un astronaut, dându-se aproape, dar era ca și cum încerca să prindă un pește cu mâna.
   Îl țin minte pe Galben 5, după nume cel puțin, faimosul vițel care refuzase să se lase castrat - și bietul Ben, cu mama, încercând să pună mâna pe el ca să-i taie odată boașele, și seară de seară așezându-se la masă fără succes, fiindcă Galben 5 le scăpase și de data asta. Se glumise cu asta în prima seară, când toată lumea vorbise cu friptura, pretinzând că era Galben 5: O să-ți pară rău, Galben 5. În a doua seară se făcuse haz de necaz, iar prin a cincea subiectul era deja întâmpinat cu fețe posace și tăcere; mama și Ben simțeau că li se reamintește că nu erau îndeajuns de buni, ci slabi, mărunței, lenți, nepricepuți.
   Nu m-aș mai fi gândit la Galben 5 dacă nu mi-ar fi adus aminte Ben. Voiam să-i spun să facă o listă cu lucruri bune de reținut, cu amintiri pe care nu mi le puteam extrage singură din creier.
   - Ce s-a întâmplat? Te-a mușcat?
   - Noo, nimic așa de dramatic, m-a împins în gard chiar când credeam că l-am prins, m-a bușit într-o parte și-am dat cu mâna fix într-un cui. Era pe un stâlp și mama mă rugase deja de vreo cinci ori să scap de el. Așa că, na, eu am fost de vină.
   Am încercat să mă gândesc la ceva de spus - ceva isteț, compătimitor, încă nu-mi dădeam seama ce-ar fi vrut Ben - dar m-a întrerupt.
   - Nu, dă-o încolo, afurisitul de Galben 5 a fost de vină.
   A zâmbit scurt, apoi și-a lăsat iarăși umerii în jos.
   - O țin minte pe Debby, cum m-a pansat, mi-a pus leucoplast și pe deasupra mi-a lipit un abțibild de-al ei, din cele lucioase, cu inimoare sau așa ceva.
   - Îi plăceau abțibildurile, am zis.
   - Le lipea peste tot, asta-i clar.
   Am tras aer în piept, neștiind dacă s-o mai lungesc pe vreo temă nevinovată, starea vremii sau ceva, hotărându-mă, apoi, că nu.
   - Hei, Ben, pot să te-ntreb ceva?
   Ochii i-au lucit, ageri și alerți, ca de rechin, și-am văzut iarăși pușcăriașul din el, un tip obișnuit să fie la receptor, să primească întrebare după întrebare și să fie sfidat când întreba la rându-i. Mi-am dat seama ce lux deșănțat era posibilitatea de a refuza să răspunzi. Nu, mersi, nu vreau să vorbesc despre asta, când cel mai rău lucru pe care-l poți păți este să fii considerat necioplit.
   - Știi atunci, în noaptea aia?
   A făcut ochii mari. Sigur că știa noaptea aia.
   - Da, s-ar putea să nu mai rețin exact ce s-a întâmplat..., am zis.
   Se aplecase spre mine acum, cu brațele țepene, cuprinzând receptorul ca și cum ar fi apelat la urgențe, noaptea târziu.
   - Dar ceva tot îmi amintesc, o chestie pe care mi-aș pune viața în joc... lumina de la tine era aprinsă. În dormitorul tău. Am văzut pe sub ușă. Și cineva vorbea. În cameră.
   Am lăsat-o în suspensie, sperând c-o să mă salveze.
   M-a lăsat în aer, ca atunci când îți alunecă piciorul pe gheață și, în fracțiunea aia de secundă, ai timp să gândești doar ah, o să cad.
   - Asta-i una nouă, a zis într-un târziu.
   - Ce anume?
   - O întrebare nouă. N-aș fi crezut să mai apară întrebări noi. Felicitări.
   Mi-am dat seama că aveam aceeași postură amândoi, cu o palmă pe muchia mesei, ca și cum am fi vrut să ne ridicăm de la o masă plină cu resturi de mâncare. Postura lui Runner, mi-o amintesc de ultima dată când l-am văzut, când aveam vreo 25 sau 26 de ani, și voia parale, cerând, la început, numai lapte și miere - crezi c-ai putea să-l ajuți pe bătrânu’ tău, Libby scumpo? - și, de îndată ce i-am zis că nu, din start, dur ca o lovitură de măciucă, șocant, umilitor. Păi de ce dracu’ nu? izbucnise atunci și zvâcnise din umeri, înălțase brațele, pusese palmele pe masă, în timp ce mă gândeam de ce l-oi fi lăsat oare să se așeze?, calculând deja timpul pe care l-aș fi pierdut ca să-l ridic de-acolo.
   - M-am furișat în casă mai târziu, a zis Ben. Am ajuns, m-am mai certat o tură cu mama.
   - Din cauza lui Krissi Cates?
   A tresărit, apoi a luat-o cum venise.
   - Din cauza lui Krissi Cates. Dar m-a crezut, era cu totul de partea mea, asta era fain cu mama, până și atunci când era supărată ca naiba pe tine era de partea ta și știai asta. O simțeai în tine. M-a crezut. Dar era furioasă și... speriată. O ținusem așa, în tensiune, vreo 16 ore, fără o vorbă - nici nu știam ce se-ntâmplă, că nu erau telefoane mobile pe-atunci, puteai să pleci o zi întreagă și să nu vorbești, nu ca azi. Așa am înțeles.
   - Bine, dar...
   - Așa, ne-am luat la ceartă, nici nu mai știu dacă exact pe tema Krissi Cates sau dac-a pornit de acolo și a continuat pe alte subiecte, tare-aș vrea să-mi amintesc, dar în fine, mă pedepsește, mă trimite la mine în cameră, dar după vreun ceas mi s-a făcut așa de lehamite că am plecat din nou și-am lăsat radioul pornit și lumina aprinsă, în caz că, dacă vine să arunce vreun ochi, să creadă că-s încă acolo. Știi, adică, în ce fel dormea, erau șanse mici să vină tocmai până la mine în cameră să vadă ce fac. Odată ce adormea, adormită rămânea.
   Ben vorbea ca și cum drumul acela, de vreo treizeci și ceva de pași, ar fi fost o călătorie extraordinară, dar era adevărat, mama, când dormea, cădea lată. Abia dacă mai mișca. Țin minte cum o vegheam, încordată, aplecată peste ea, convingându-mă că a murit, holbându-mă până mi se umezeau ochii, încercând să-mi dau seama dacă respiră, să deslușesc măcar un geamăt. Dac-o împingeam, cădea moale la loc.
   Aveam cu toții povești despre întâlniri accidentale la baie, în toiul nopții - dădeai colțul și-o vedeai făcând pipi pe toaletă, cu halatul între genunchi, uitându-se prin tine de parcă erai de sticlă. Nu știu ce să zic despre sorg, spunea, sau Au venit semințele alea? Apoi se întorcea, împleticindu-se, înapoi în camera ei.
   - Ai spus asta la poliție?
   - Au, Libby, haide. Haide. Nu așa vreau să meargă.
   - Ai spus?
   - Nu, n-am spus. Dar ce-ar fi contat? Știau deja că ne-am certat. Să le spun că ne-am certat de două ori? E... n-are niciun sens. Am fost vreo oră acolo, nu s-a întâmplat nimic în afară de asta, era irelevant. Complet.
   Ne-am măsurat din priviri unul pe celălalt.
   - Cine-i Diondra? am întrebat.
   L-am văzut cum încearcă să stea și mai țeapăn. L-am văzut cugetând. Poate că faza cu furișatul să fi fost adevărată, dar acum îmi dădeam seama că-i pe cale să mintă.
   Numele Diondra îl făcuse să tresalte, îmi și închipuiam un zumzet prin oasele lui. A înclinat capul spre dreapta, un pic doar, o înclinare gen ciudat că-ntrebi asta, apoi și-a dat seama și s-a corectat.
   - Diondra?
   O lungea, încerca să-și dea seama exact ce știu. L-am privit cu o figură ca săpată în stâncă.
   - Ăă, Diondra era o fată de la școală. Ce ți-a venit cu Diondra?
   - Am găsit un bilet pe care ți l-a scris, pare să fie mai mult decât o fată oarecare de la școală.
   - Ha. Păi era o fată nebună, asta îmi amintesc. Mereu scria bilete din astea, știi, era o fată care voia ca lumea s-o creadă, hm, sălbatică.
   - Eu credeam că n-aveai prietenă.
   - N-aveam. Hai, mă, Libby, cum ajungi de la un bilet la prietenă, acuma?
   - Din bilet.
..........................................