..................................................
9-10
- O să schimbăm codurile, ca măsură de precauţie, adăugă el.
- Toate graniţele domeniului sunt sub pază dublă. Cu siguranţă, se află în continuare pe-aici pe undeva. O să-i găsim. Iar grootvader are o surpriză.
- Ce fel de surpriză?
- O să se asigure că nimeni n-o să plece viu de pe domeniu. Ţi-aminteşti că le-a luat mostre de ADN imediat cum au ajuns aici prima oară.
Ischke râse, îngheţându-i Fionei sângele în vine. Vocile se îndepărtară.
- Vino, se auzi vocea înăbuşită a fratelui în jos pe scări în timp ce coborau la parter. Grootvader vrea să mergem cu toţii la subsol.
Vocile li se mai auziră până când ajunseră la baza casei scării. Cu urechea lipită de uşă, Fiona nu mai putu distinge alte cuvinte, însă totul suna ca o discuţie în contradictoriu cu privire la o problemă anume. Însă auzise destul.
Nimeni n-o să plece viu de pe domeniu.
Oare ce puneau la cale? Râsul ca de gheaţă al lui Ischke îi răsuna încă în cap, necruţător şi plin de satisfacţie. Indiferent ce plănuiau în secret, păreau siguri de rezultat. Însă ce-aveau de-a face mostrele lor de ADN cu asta?
Fiona ştia că exista o singură modalitate de a afla. N-avea nici cea mai vagă idee când urma să se întoarcă Gray şi se temea că le rămăsese prea puţin timp la dispoziţie. Cu toţii aveau nevoie să cunoască pericolul cu care se confruntau... dacă voiau să-l evite.
Asta însemna un singur lucru.
Îşi băgă Taserul în buzunar şi scoase pămătuful de praf.
Răsuci încuietoarea şi descuie uşa. Pentru această căutare avea nevoie de toate abilităţile deprinse pe stradă. Deschise uşa şi se strecură afară din încăpere. Oprindu-se cu spatele lipit de uşă, o împinse cu fundul şi o închise. Nu se simţise niciodată atât de singură, atât de înspăimântată. Gândindu-se din nou la ce avea de făcut, îşi duse mâna la mânerul uşii.
Închise ochii şi se rugă, nu Domnului, ci cuiva care o învăţase despre curaj şi cum se manifesta acesta în mai multe forme, inclusiv sacrificiul suprem.
- Mutti... se rugă ea.
Îi era dor de mama ei adoptivă, Grette Neal. Vechile secrete din trecut o omorâseră pe femeie, iar acum secrete noi îi ameninţau pe Fiona şi pe ceilalţi. Ca să aibă o şansă minimă de supravieţuire, avea nevoie să fie la fel de curajoasă şi de altruistă ca şi Mutti.
Vocile de jos se îndepărtară de casa scărilor.
Fiona porni, lipindu-se de pereţi, cu pămătuful de praf ridicat ca o armă de apărare. Trase cu ochiul peste balconul de la etajul întâi, exact cât să vadă capetele cu păr blond, aproape alb, ale gemenilor. Auzi din nou ce vorbeau.
- Nu-l face pe grootvader să aştepte, spuse fratele.
- Vin imediat. Doar vreau să văd ce face Skuld. Să mă asigur că s-a întors la ea în cuşcă. A fost extrem de stârnită şi mă tem că de frustrare şi-ar putea face rău.
- S-ar putea spune acelaşi lucru şi despre tine, scumpa mea zuster.
Fiona se apropie un pas mai mult. Fratele atinse bărbia soră-sii, într-un gest nefiresc de intim.
Ischke se aplecă spre mâna lui, după care se trase înapoi.
- Nu stau mult.
Fratele ei încuviinţă din cap şi merse mai departe spre liftul central.
- O să-l informez şi pe grootvader.
Apăsă un buton, iar uşile se deschiseră.
Ischke o luă în direcţie opusă, spre partea din spate a conacului.
Fiona se grăbi să o urmeze. Strânse cu putere Taserul din buzunar. Dacă putea s-o prindă pe nemernica asta singură, s-o facă să vorbească...
Coborând în grabă, Fiona încetini brusc în apropiere de capătul scărilor, reluând mersul într-un ritm mult mai calm.
Ischke păşea de-a lungul unui hol central care părea să ducă direct spre inima conacului.
Fiona o urmă de la distanţă, cu capul plecat, cu pămătuful de praf în mâini asemenea unei călugăriţe cu o Biblie. Mergea cu paşi mici, o servitoare umilă, total inofensivă. Ischke coborî o scară cu cinci trepte, trecând pe lângă două santinele, şi o luă pe un alt coridor din stânga.
Fiona se apropie de cele două santinele. Mări pasul, părând o servitoare care avea de îndeplinit cine ştie ce sarcină obscură. Cu toate astea, rămase cu capul foarte plecat, pe jumătate îngropată în uniforma ei mare de menajeră.
Ajunse la scara cea scurtă.
Paznicii o ignorară, în mod clar comportându-se cât puteau mai bine după ce stăpâna casei tocmai trecuse pe lângă ei. Fiona coborî cele cinci trepte. Odată ajunsă în holul de mai jos, Fiona văzu că era pustiu.
Se opri.
Ischke dispăruse.
Se simţi cuprinsă de un amestec de uşurare şi teroare.
Ar trebui să mă întorc în cameră? Să sper că totul va fi bine?
Îşi aminti râsul rece al lui Ischke - după care auzi vocea femeii răstindu-se puternic, de undeva de aproape, în dreapta, în spatele unui set de uşi duble, decorative, confecţionate din fier şi sticlă.
Ceva o enervase pe Ischke.
Fiona o porni în grabă înainte. Ascultă la uşă.
- Carnea trebuie să fie plină de sânge! Proaspătă! ţipa Ischke vehement. Sau te bag pe tine înăuntru cu ea.
Se auziră murmure nedesluşite pe un ton umil. După care nişte paşi îndepărtându-se.
Fiona se aplecă mai mult, cu urechea lipită de sticlă.
O greşeală.
Uşa se deschise brusc, lovind-o în tâmplă. Ischke ieşi ca o vijelie, dând peste Fiona.
Ischke înjură, îndepărtând-o cu cotul.
Fiona reacţionă instinctiv, bazându-se pe vechile sale abilităţi. Se trase înapoi şi se ghemui, lăsându-se într-un genunchi şi făcându-se mică de tot - nu-i fu prea greu să mimeze asta.
- Uită-te pe unde mergi! tună Ischke.
- Ja, maitresse, se gudură ea, lăsând capul şi mai mult în jos.
- Piei din calea mea!
Fiona se panică. Oare încotro se presupunea că trebuia să se ducă? Găsind-o pe Fiona la uşă, Ischke avea să se întrebe ce făcea ea acolo ghemuită. Femeia stătea încă în uşa deschisă. Fiona făcu o plecăciune în faţa ei şi, cu capul plecat, trecu de cadrul gol al uşii, dându-se la o parte din calea lui Ischke.
Fiona îşi duse instinctiv mâna spre Taserul ascuns, însă îi trebui un moment ca să dea drumul obiectului pe care abia îl furase din buzunarul puloverului lui Ischke. Nu intenţionase să-l fure, reflexele erau de vină. Ce prostie! Acum întârzierea avea s-o coste totul. Înainte să dea drumul Taserului, Ischke înjură şi plecă mai departe. Uşa grea din fier şi sticlă se închise între ele, cu un zăngănit puternic.
Fiona se trase uşor în spate, blestemându-se. Şi acum ce avea de făcut? Trebuia să mai aştepte câteva momente înainte să plece. Ar fi dat naştere la suspiciuni dacă era văzută din nou pe urmele lui Ischke. În plus, ştia încotro se îndrepta Ischke. Înapoi la lift. Din păcate, Fiona nu cunoştea casa suficient de bine ca să o ia pe altă parte spre holul principal şi să încerce să o atace prin surprindere.
Era cât pe ce să izbucnească în plâns de teamă şi frustrare. Stricase totul.
Deznădăjduită, în cele din urmă observă camera care i se deschidea în faţa ochilor. Era strălucitoare, lumina naturală a soarelui revărsându-se printr-un acoperiş de sticlă în formă sferică. Era un fel de curte interioară circulară. Palmieri gigantici se înălţau de pe podeaua centrală şi se înghesuiau spre acoperişul de sticlă. De jur împrejur, coloane masive sprijineau acoperişul înalt delimitând nişte arcade adânci, ca de mănăstire. Trei holuri largi, cu tavane arcuite şi la fel de înalte ca şi curtea centrală, se ramificau asemenea camerelor din naosul unei biserici, formând o cruce.
Însă acest hol nu era un loc de rugăciune.
Mai întâi o izbi mirosul. Ca de mosc, fetid, duhoarea unei capele mortuare. Ţipete şi gemete jalnice răsunau de-a lungul spaţiului cavernos. Curiozitatea o făcu să mai înainteze puţin. Trei scări duceau în jos, spre nivelul principal, golit de orice fel de personal. Bărbatul pe care îl auzise că o luase la fugă după ce fusese ocărât de Ischke nu se vedea nicăieri.
Cercetă încăperea din locul în care se afla. În fiecare dintre arcadele scobite adânc în jurul marginilor giganticei curţi interioare erau fixate nişte cuşti masive, mărginite în faţă de nişte uşi din fier şi sticlă, asemănătoare uşii de la intrare. În spatele gratiilor, văzu nişte siluete mătăhăloase, unele dormind ghemuite, altele mergând la pas, una stând pe vine deasupra unui ciot dintr-o pulpă, pe care îl rodea.
Creaturile alea care semănau cu nişte hiene, însă asta nu era tot.
În alte cuşti se vedeau alţi monştri. O gorilă stătea îmbufnată într-o cuşcă, uitându-se drept la Fiona cu o privire descumpănitor de inteligentă. Mai rău de-atât, nişte mutaţii probabil lăsaseră animalul fără blană. Corpul îi era acoperit cu o piele încreţită şi lăsată ca de elefant.
În alta, un leu se plimba înainte şi înapoi. Avea blană, însă aceasta îi crescuse neuniform, era decolorată, iar acum era mânjită cu fecale şi sânge închegat. Respira cu greutate şi avea ochii roşii şi injectaţi. Colţii îi ieşeau în afară, ascuţiţi şi curbaţi.
De fapt toate animalele erau diforme: o antilopă dungată cu coarnele răsucite şi spiralate, o pereche de şacali înalţi şi scheletici, un porc sălbatic albinos acoperit cu solzi ca un armadillo. Înspăimântător şi trist totodată. Şacalii băgaţi în aceeaşi cuşcă se tânguiau şi scheunau, mişcându-se rigizi, schilodiţi.
Cu toate acestea, sentimentul de milă nu reuşi nici pe departe s-o facă să-şi reprime spaima care o cuprinse la vederea hienelor gigantice. Îşi fixă privirea asupra celei care rodea femurul unui animal mare. Bivol sau gnu. O bucată de carne şi blană neagră încă mai aştepta să fie smulsă de pe os.
Fiona nu se putu abţine să nu-şi imagineze că în locul animalului ar fi putut fi ea. Dacă Gray n-ar fi salvat-o... Se cutremură.
Strângând din fălcile imense, hiena gigantică rupse osul, făcându-l să pocnească asemenea unui foc de armă.
Fiona tresări, revenindu-şi din reverie.
Se retrase la uşă. Zăbovise suficient de mult. Acum că misiunea ei se dovedise un eşec, avea să se strecoare înapoi în ascunzătoare cu coada între picioare.
Apucă uşa şi trase cu putere.
Era încuiată.
2:30 P.M.
Cu inima bubuindu-i în gât, Gray se uită lung la manetele de oţel. Îi luase prea mult timp ca să găsească întrerupătoarele circuitului principal ale panoului electric.
Aproape putea să simtă curentul care trecea prin cablurile uriaşe din încăpere.
Deja irosise prea mult timp.
După ce descoperise lipsa unuia dintre bidoanele cu Xerum 525, cel destinat Statelor Unite, simţise o presiune enormă pe umeri. Abandonase orice încercare de a cerceta şi restul subsolului. În acest moment era mult mai important să transmită un avertisment la Washington.
Marcia raportase că văzuse o staţie radio de urgenţă, pe unde scurte, după ce fusese scoasă din celulă. Ştia pe cine să apeleze, o parteneră de-a ei, dr. Paula Kane, care putea să transmită avertismentul mai departe. Cu toate acestea, amândoi erau conştienţi că dacă puneau mâna pe staţia radio, misiunea avea să se dovedească probabil sinucigaşă.
Însă ce altă opţiune aveau?
Cel puţin Fiona era în siguranţă.
- Ce mai aşteptăm? întrebă Marcia.
Îşi tăiase eşarfa de susţinere şi se schimbase într-un halat de laborator pe care îl găsise într-un dulăpior. În întuneric, putea să treacă drept unul dintre cercetătorii laboratorului.
Marcia stătea în spatele lui, ţinând strâns o lanternă pentru situaţii de urgenţă.
Gray ridică o mână spre prima manetă.
Localizaseră deja scările de incendiu de la subsol. Scările trebuiau să ducă înapoi la corpul principal al casei. Însă pentru a ieşi şi a ajunge în zona de detenţie aveau nevoie de mijloace suplimentare de distragere a atenţiei, o măsură de siguranţă în plus.
Răspunsul îl găsiseră cu câteva momente în urmă. Gray se sprijinise de una dintre uşile de pe hol. Astfel băgase de seamă vibraţiile şi bâzâitul uzinei electrice de la acest nivel. Dacă puteau să ardă panoul electric principal - să creeze din nou haos, posibil chiar să-i lase pe întuneric pentru scurt timp pe cei care îi capturaseră - aveau o şansă mai bună de a ajunge la acea staţie radio.
Gata? întrebă Gray.
Marcia îşi aprinse lanterna. Îi întâlni privirea, trase adânc aer în piept şi confirmă dând din cap.
- Hai să-i dăm drumul.
- Sting luminile, spuse Gray şi acţiona prima manetă.
După care pe următoarea şi tot aşa.
2:35 P.M.
Fiona văzu cum corpurile de iluminat din jurul curţii interioară licăriră şi se stinseră.
Oh, Dumnezeule...
Stătea în centrul curţii, lângă o mică fântână arteziană. Cu câteva momente în urmă, plecase de lângă uşa de la intrare şi parcursese pe furiş jumătate din curtea centrală. Căuta altă ieşire. Cu siguranţă trebuia să mai existe una.
Acum îngheţă.
Pe moment, tăcerea puse stăpânire pe întreaga încăpere, ca şi cum animalele ar fi simţit schimbarea fundamentală, dispariţia bâzâitului perpetuu al energiei electrice. Sau poate pur şi simplu simţeau că puterea pe care o reprezenta energia electrică li se transferase lor.
În spatele ei se deschise o uşă cu un scârţâit puternic.
Fiona se întoarse uşor.
Una dintre cuşti se deschise, împinsă cu nasul de una dintre hienele monstruoase. Întreruperea curentului electric demagnetizase încuietorile. Fiara ieşi agale din cuşcă. De pe bot i se scurgea sânge. Era cea care rodea mai devreme piciorul de animal. Scoase un mârâit scăzut.
De undeva din spate, Fiona auzi un scheunat înfundat în timp ce între animalele de pradă ale menajeriei se stabilea o comunicare tăcută. Alte uşi scârţâiră din balamalele de fier.
Fiona rămase nemişcată lângă fântână. Până şi pompa de apă se oprise, reducând apa la tăcere, ca şi cum i-ar fi fost frică să mai atragă în vreun fel atenţia asupra ei.
De undeva din partea de jos a unuia dintre holurile laterale, arcuite, răsuna un urlet intens. Un urlet de om. Fiona îşi imagină că era îngrijitorul pe care îl admonestase Ischke.
Se părea că animalele de care se ocupa el aveau să-şi primească în cele din urmă masa plină de sânge. Se auziră zgomote de paşi fugind în direcţia ei. După care izbucni un alt urlet sfâşietor de durere care se pierdu în mijlocul răgetelor şi al scheunăturilor de animale.
Fiona îşi acoperi urechile ca să nu mai audă ultimul ţipăt, urmat de zgomot de carne sfârtecată. Întreaga ei atenţie rămase aţintită asupra primei fiare evadate.
Hiena cu botul însângerat se apropie. Fiona recunoscu creatura după pata abia vizibilă pe care o avea într-o parte, alb pe alb.
Era aceeaşi bestie din junglă.
Animalul favorit al lui Ischke.
Skuld.
Mai înainte îi fusese refuzată delicatesa din cuşca suspendată.
Însă acum nu.
2:40 P.M.
- Ajută-ne... bitte! spuse Gunther intrând ca o vijelie în colibă, urmat de maiorul Brooks.
Lisa se ridică, luând stetoscopul de pe pieptul lui Painter.
Încercase să monitorizeze un murmur sistolic. În orele care se scurseseră de dimineaţă încoace, se transformase dintr-un murmur slab, la începutul bătăii, într-unul întârziat, sugerând repeziciunea cu care avansa stenoza aortică.
Anghina pectorală uşoară se înrăutăţise, transformându-se în sincope, aducându-l pe Painter în pragul leşinului şi dacă făcea cel mai mic efort. Nu mai văzuse niciodată un proces de degenerare atât de rapid. Suspecta că intervenise o calcifiere în jurul valvei inimii. Astfel de depozite de minerale ciudate începuseră să apară peste tot în corpul lui Painter, chiar şi în lichidul care-i umezea ochii.
De unde era, întins pe spate, Painter se ridică împingându-se în coate cu o grimasă de durere.
- Ce s-a întâmplat? îl întrebă pe Gunther.
Maiorul Brooks răspunse cu accentul lui sudic tărăgănat, foarte îngrijorat.
- E vorba despre sora lui, domnule. Are un fel de acces... ca un atac de epilepsie.
Lisa înşfăcă trusa medicală. Painter se forţă să se ridice, dar trebui să fie ajutat de Lisa la a doua încercare.
- Stai aici, spuse ea hotărât.
- Mă descurc, răspunse el evident iritat.
Lisa nu avea timp să se certe cu el. Îi lăsă braţul. El se clătină. Ea se grăbi înspre Gunther.
- Să mergem.
Brooks aşteptă, nefiind sigur dacă să-i urmeze sau să-i dea braţul lui Painter.
Maiorului i se făcu semn că nu era nevoie.
Painter şchiopătă în urma lor.
Lisa ieşi în goană şi o luă spre coliba de alături. Arşiţa zilei o lovi ca un cuptor. Nu adia nici cea mai mică briză, făcând aerul imposibil de respirat. Lumina soarelui era orbitoare. Însă imediat Lisa se aplecă şi intră în întunericul răcoros al celeilalte încăperi.
Anna zăcea pe o rogojină de iarbă, pe jumătate întoarsă, cu trupul arcuit şi muşchii contractaţi.
Lisa se apropie în grabă. Femeia avea deja înfipt în braţ un cateter intravenos. Painter avea şi el unul. Astfel era mai uşor să li se administreze medicamente şi fluide.
Lisa se lăsă rapid într-un genunchi şi apucă o seringă plină cu diazepam. O goli dintr-o mişcare în branulă. În câteva secunde, Anna se relaxă, căzând înapoi pe podea. Îşi flutură genele şi deveni din nou conştientă, ameţită, dar suficient de lucidă.
Sosi şi Painter. Monk apăru în urma lui.
- Cum e? răspunse Painter.
- Cum crezi? întrebă Lisa exasperată.
Gunther o ajută pe soră-sa să se ridice în capul oaselor.
Era cenuşie la faţă şi scăldată într-un lac de sudoare. Şi Painter avea să treacă prin aceeaşi experienţă într-o oră. Deşi amândoi fuseseră expuşi la radiaţii, faptul că Painter cântărea mai mult părea să-i dea ceva mai multă putere. Însă nu aveau să supravieţuiască mai mult de câteva ore.
Lisa se uită în sus la raza de lumină care pătrundea înăuntru printr-o crăpătură în fereastră. Amurgul era prea departe.
În liniştea îngrijorată care se lăsase, vorbi Monk.
- Am discutat cu Khamisi. Mi-a spus că în nenorocitul ăla de castel s-au stins toate luminile.
Încercă un zâmbet strâmb, ca şi cum n-ar fi fost sigur dacă nişte veşti bune ar fi fost bine-venite.
- Cred că-i opera lui Gray.
Painter se încruntă. În ultima vreme era singura expresie pe care o avea pe chip.
- N-avem de unde să ştim asta.
- Da’ nici nu avem de unde să ştim că nu-i.
Monk îşi trecu mâna peste creştetul ras.
- Domnule, cred că trebuie să luăm în consideraţie devansarea programului stabilit. Khamisi spune...
- Nu Khamisi conduce misiunea asta, ripostă Painter tuşind puternic.
Monk întâlni privirea Lisei. Cei doi avuseseră o discuţie particulară cu 20 de minute în urmă.
Era unul dintre motivele pentru care Monk vorbise mai devreme cu Khamisi. Trebuia să verifice dacă-i era îngăduit să folosească anumite metode mai puţin ortodoxe. Monk dădu din cap înspre ea.
Ea scoase o a doua seringă din buzunar şi se apropie de Painter.
- Stai să-ţi curăţ cateterul, spuse Lisa. S-a adunat sânge înăuntru.
Painter ridică braţul. Îi tremura.
Lisa îl ţinu de încheietura mâinii şi injectă doza. Monk veni lângă Painter şi-l prinse exact în momentul în care pe acesta îl lăsară picioarele.
- Ce...? mai apucă să zică Painter în timp ce capul îi cădea pe spate.
Monk îl sprijini de subsuori.
- E pentru binele dumneavoastră, domnule.
Painter se încruntă la Lisa. Celălalt braţ se avântă înspre ea într-un gest de parcă ar fi vrut s-o lovească sau să arate cât de şocat era din cauza trădării ei. După părerea Lisei, nici măcar el nu ştia. Sedativul îşi făcu efectul instantaneu lăsându-l inconştient.
Maiorul Brooks urmări toată scena cu gura căscată.
Monk ridică din umeri înspre ofiţerul de aviaţie.
- N-ai mai văzut niciodată o revoltă?
Brooks se adună.
- Domnule, nu pot să spun decât... că de mult era cazul să se întâmple.
Monk încuviinţă.
- Khamisi e pe drum cu încărcătura. Timpul estimat de sosire este peste 3 minute. El şi dr. Kane vor prelua comanda forţelor de aici.
Lisa se întoarse spre Gunther.
- Poţi să o duci pe sora ta?
În loc de răspuns, el o luă în braţe şi se ridică în picioare.
- Ce faceţi? întrebă Anna slab.
- Voi doi nu mai rezistaţi până la apus, spuse Lisa. Va trebui să ajungem mai repede la Clopot.
- Cum... ?
- Nu-ţi mai bate capul ăla frumos cu asta, spuse Monk şi porni încet cu Painter, susţinut de partea cealaltă de maiorul Brooks. Ne ocupăm noi de tot.
Monk întâlni din nou privirea Lisei. Ea-i citi expresia.
Era foarte posibil să fie deja prea târziu.
2:41 P.M.
Gray deschidea drumul în sus pe scări, cu pistolul în mână.
El şi Marcia se deplasau cât mai silenţios posibil. Ea ţinea o palmă peste lanternă, reducând la minimum intensitatea razei de lumină. Doar atât cât să vadă pe unde merg. Cu lifturile scoase din funcţiune, el se temea să nu se întâlnească pe scări cu vreun paznic rătăcit.
Deşi era deghizat într-un paznic care conducea afară un cercetător din subsolul cufundat în beznă, prefera să evite orice întâlnire nedorită.
Trecură de cel de-al şaselea nivel subteran, întunecat ca şi cel de dedesubt.
Gray mări pasul, renunţând întru câtva la prudenţă de teamă că generatoarele de rezervă aveau să pornească în curând. Urcând pe palierul următor, îi apăru în faţă o lumină.
Ridicând o mână, o opri pe Marcia care mergea în spatele lui.
Lumina nu se mişcă. Rămase fixă. Nu era un paznic rătăcit. Probabil o lumină de avarie. Deşi...
- Rămâneţi acolo, îi şopti Marciei.
Ea confirmă dând din cap.
Gray merse mai departe, cu pistolul ridicat şi pregătit de tragere. Urcă pe scări. Pe următorul palier, lumina se strecura pe lângă o uşă pe jumătate deschisă. În timp ce se apropia, Gray auzi voci. Mai sus pe scări, totul era în continuare cufundat în întuneric. Şi-atunci de ce era lumină, de ce era curent aici? Probabil că acest nivel era pe un circuit separat.
De-a lungul coridorului răsunară voci.
Voci familiare. Isaak şi Baldric.
Nu putea să-i vadă, căci se afla undeva în afara razei lui vizuale. Îşi aruncă privirea în jos şi văzu chipul Marciei în lumina revărsată în jos pe scări. Îi făcu semn cu mâna să vină sus, pe palierul lui.
Auzise şi ea vocile.
Se părea că Isaak şi Baldric nu erau afectaţi de pana de curent. Oare, având în vedere că aici aveau curent, ştiau că în restul conacului era întuneric? Gray îşi ţinu în frâu curiozitatea. Trebuia să avertizeze Washingtonul.
După care cuvintele ajunseră la el.
- Clopotul o să-i omoare pe toţi, spuse Baldric.
Gray făcu o pauză. Oare vorbeau despre Washington? Dacă era aşa, care le erau planurile? Dacă ar fi ştiut mai multe...
Gray ridică două degete spre Marcia. Două minute. Dacă nu se întorcea, trebuia să urce de una singură. Îi lăsase cel de-al doilea pistol al său. Dacă reuşea să vadă acest Clopot, poate asta ar fi însemnat salvarea unor vieţi omeneşti. Ridică din nou două degete.
Marcia dădu aprobator din cap. Totul avea să rămână în seama ei dacă Gray era capturat.
El se strecură în pragul uşii, fără să încerce s-o urnească din loc, de teamă ca nu cumva scârţâitul balamalelor să-i alerteze pe cei doi dinăuntru. În faţă se întindea un hol învăluit în aceeaşi lumină fluorescentă cenuşie. Acesta se termina însă la mică distanţă cu un set dublu de uşi de oţel, dispuse vizavi de locul unde se afla uşa liftului acum cufundat în întuneric.
Una dintre uşile duble era deschisă larg.
Gray se mişcă rapid, cu paşi agili, de pisică. Ajunse la uşi şi se lipi de perete. Se sprijini într-un genunchi şi se uită atent dincolo de marginea uşii.
Încăperea de dincolo avea tavanul jos era cavernoasă, cuprinzând tot acest nivel subteran. Aici era inima laboratorului. Şiruri de calculatoare erau aliniate de-a lungul unui perete. Monitoarele străluceau şi afişau numere şi coduri care se derulau pe ecran.
Probabil computerele aveau asigurat un circuit separat, cu sursă proprie de energie.
Persoanele din încăpere erau atât de concentrate la ce făceau, încât nu băgaseră de seamă căderea de tensiune din clădire. Însă în mod sigur aveau să fie alertaţi în câteva minute.
Baldric şi Isaak, bunic şi nepot, erau aplecaţi deasupra unui staţii de lucru.
Un monitor cu ecranul plat, cu diagonala de 76 de centimetri, dispus pe perete, rula cu rapiditate o serie de rune, una după alta. Erau cele 5 din cartea lui Hugo.
- Codul n-a putut fi spart, spuse Isaak. Oare-i înţelept să punem în aplicare programul Clopotului la nivel global atâta timp cât această enigmă a rămas încă nerezolvată?
- O să fie rezolvată! spuse Baldric bătând cu pumnul în masă. Nu-i decât o chestiune de timp. În plus, suntem suficient de aproape de atingerea perfecţiunii. Ca în cazul tău şi al surorii tale. Voi o să trăiţi mult. Cincizeci de ani. Procesul de deteriorare n-o să vă reducă puterile până în ultima voastră decadă de viaţă. E timpul să mergem mai departe.
Isaak nu păru prea convins.
Baldric îşi îndreptă corpul. Ridică o mână şi arătă înspre tavan.
- Vezi ce întârzieri s-au produs. Încercarea noastră de a distrage atenţia comunităţii internaţionale de la Himalaya a avut efectul opus.
- Din cauză că am subestimat-o pe Anna Sporrenberg.
- Şi Sigma, adăugă Baldric. Însă nu contează. Acum autorităţile ne suflă-n ceafa. Nici măcar aurul de care dispunem n-o să le ţină departe la infinit. Trebuie să acţionăm acum. Mai întâi la Washington, după aceea în toată lumea. Şi în tot haosul care se va crea, o să avem o grămadă de timp la dispoziţie ca să spargem codul. Perfecţiunea va fi a noastră.
- Şi de-aici, din Africa, o să se nască o nouă lume, spuse Isaak recitând, ca şi cum ar fi fost o mantra învăţată şi repetată de la o vârstă fragedă, inserată în codul lui genetic.
- Pură şi lipsită de orice urmă de degenerare, adăugă Baldric, încheind litania.
Şi cuvintele sale sunau la fel de detaşat. Era ca şi cum toate acestea nu erau mai mult decât un nou pas în programul lui de reproducere şi regenerare, un pur exerciţiu ştiinţific.
Baldric îşi îndreptă şi mai mult corpul sprijinindu-se în baston. Gray observă cât de slăbit şi de lipsit de vigoare părea, aşa cum stătea în faţa nepotului său. Nu mai era nimeni acolo în afară de ei. Gray se întrebă dacă accelerarea programului nu era alimentată mai mult de moartea inevitabilă şi atât de apropiată a lui Baldric decât de orice altă necesitate reală. Oare erau cu toţii nişte pioni inocenţi mânaţi de dorinţa lui Baldric de a face progrese în planul pe care-l avea? Oare Baldric orchestrase acest scenariu dinadins - în mod conştient sau fără să-şi dea seama - ca să justifice faptul că se acţiona acum, cât era încă în viaţă?
Isaak vorbi din nou. Se mutase la o altă staţie de lucru.
- Pe panou au apărut lumini verzi. Clopotul este alimentat şi gata de activare. Acum o să reuşim să curăţăm domeniul de prizonierii evadaţi.
Gray încremeni. Despre ce era vorba aici?
Baldric se întoarse cu spatele la codul runic ce licărea pe ecran şi îşi concentra atenţia spre centrul încăperii.
- Pregăteşte-te de activare.
Gray se mişcă puţin ca să vadă şi mai bine.
În centrul încăperii era dispus un clopot masiv, format dintr-un fel de componente ceramice sau metalice. Dispozitivul avea forma unui clopot cu gura în jos şi era la fel de înalt ca şi Gray. Avea îndoieli că putea să-l cuprindă cu braţele şi să-i acopere jumătate din circumferinţă.
Motoarele duduiau, pufăind, iar manşonul metalic interior, coborât din tavan, acoperea o sumedenie de angrenaje capsulate. Apoi trecea prin carcasa exterioară mai mare. În acelaşi timp, dintr-un rezervor de culoare galbenă se deschidea o garnitură şi un şuvoi de lichid purpuriu metalic se scurgea în inima Clopotului.
Lubrifiant? Sursă de combustibil?
Gray nu avea nici cea mai vagă idee, însă observă numerele înscrise pe lateralul tancului: 525. Era misteriosul Xerum.
- Ridică scutul de protecţie! ordonă Baldric.
Fu nevoit să urle ca să se facă auzit peste zăngănitul angrenajelor din ansamblul motorului. Se deplasă de-a lungul podelei, sprijinindu-se în baston.
Acest nivel era acoperit cu aceleaşi plăci de gresie şi faianţă gri, cu excepţia unei secţiuni circulare de un negru mat, aflate la 30 de metri distanţă, şi care înconjura Clopotul. Aceasta avea pe margini o bordură înălţată, groasă de 30 de centimetri, asemenea arenei unui circ. Plafonul de deasupra era imaginea în oglindă a podelei, numai că tavanul avea o bordură zimţată.
Totul era făcut din plumb.
Gray îşi dădu seama că inelul exterior al podelei era menit să ridice pistoanele şi să le încorporeze în tavan, formând un cilindru complet fixat în jurul Clopotului.
- Ce s-a întâmplat? strigă Baldric din nou, întorcându-se spre Isaak care se afla la staţia de lucru.
Isaak tot acţiona un comutator înainte şi înapoi.
- N-avem alimentare la motoarele scutului!
Gray îşi coborî privirea. Probabil că motoarele erau la nivelul de mai jos. La nivelul cufundat în întuneric. Un telefon răsună strident în încăpere, concurând cu zgomotul motoarelor. Gray putea să bănuiască cine suna. Cei de la pază descoperiseră în cele din urmă unde se ascundeau stăpânii casei.
Era timpul să plece.
Gray îşi îndreptă poziţia corpului şi se întoarse.
O ţeavă învârtită în aer îi lovi cu putere încheietura mâinii, făcându-l să scape pe jos pistolul. Arma improvizată îi flutură pe la urechi. Gray abia dacă reuşi să-şi bage capul la cutie în timp util.
Ischke păşea tare şi apăsat spre el. În spatele ei, uşile liftului cuprins de întuneric erau deschise, date în lături cu forţa. Femeia trebuie să fi rămas blocată în lift, între niveluri, când se oprise alimentarea cu energie electrică, după care se chinuise să coboare aici. Din pricina zgomotului produs de motoarele Clopotului, Gray nu auzise că uşile erau forţate în spatele lui.
Ischke îşi ridică ţeava, în mod vizibil o maestră în arta luptelor cu beţe.
Fără să-şi dezlipească privirea de la ea, Gray se dădu înapoi, înspre camera Clopotului. Refuză să se uite înspre scările de incendiu. Se rugă ca Marcia să fi plecat deja înspre locul unde se afla staţia radio ca să dea alarma la Washington.
Ischke, cu hainele pătate de unsoare, cu faţa mânjită, veni după Gray în camera Clopotului.
Baldric vorbi din spatele lui Gray.
- Wat is dit? Se pare că micuţa Ischke l-a prins în cursă pe şoarecele care a ros cablurile de alimentare.
Gray se întoarse.
Neînarmat. Fără nici un fel de alternativă.
- Generatoarele reîncep să funcţioneze, spuse Isaak în maniera lui plictisită, neimpresionat de apariţia intrusului.
Zgomotul motoarelor dudui sub picioarele lui Gray.
Scutul de protecţie începu să se ridice de la podea.
- Acum să-i exterminăm şi pe ceilalţi şobolani, spuse Baldric.
2:45 P.M.
Monk ţipă să se facă auzit peste zgomotul elicopterului.
Erau în mijlocul unui vârtej de nisip şi praf iscat de elicele care se învârteau cu viteză.
- Ştii să pilotezi modelul ăsta?
Gunther dădu din cap, apucând maneta elicopterului.
Monk îl bătu pe umăr pe uriaş. Trebuia să aibă încredere în nazist. Monk nu putea pilota aparatul, sau cel puţin nu de unul singur. Cu toate astea, având în vedere dorinţa nemăsurată a omului de a-şi salva sora, Monk se gândi că putea fi sigur de devotamentul lui.
Anna stătea în spate cu Lisa. Painter era prăbuşit între ele, cu capul atârnându-i inert. Fusese sedat, însă nu foarte puternic. Din când în când, Painter murmura cuvinte disparate, avertismente despre nişte furtuni de nisip gata să izbucnească, pierdute în trecute momente de groază.
Lăsându-se în jos ca să treacă pe sub elice, Monk dădu roată elicopterului.
La ceva distanţă se aflau Khamisi şi Mosi D’Gana, căpetenia zulusă. Îşi strângeau braţele într-un salut.
Mosi se dezbrăcase de ţinuta de ceremonie şi acum purta o salopetă kaki, şapcă şi o armă automată pe umăr. La centura neagră de la brâu atârna un toc cu pistol. Însă nu abandonase complet moştenirea tribului său. Avea legată de spate o suliţă scurtă cu vârf ascuţit.
- Aveţi comanda, îi spuse Mosi formal lui Khamisi în timp ce Monk se apropia.
- Sunt onorat, domnule.
Mosi înclină din cap şi dădu drumul braţului lui Khamisi.
- Am auzit lucruri bune despre tine, Grăsane.
Monk li se alătură. Grăsane?
Khamisi făcu ochii mari, cu o privire în care sclipea un amestec de ruşine şi onoare. Dădu şi el din cap şi se îndepărtă. Mosi se urcă în elicopter. Trebuia să participe la primul asalt. Monk nu avea de ales. Îi era dator căpeteniei.
Khamisi se îndreptă spre Paula Kane. Cei doi aveau să coordoneze atacul de la sol.
Monk încercă să privească dincolo de vârtejul de nisip şi praf. Oamenii se adunaseră rapid, venind pe jos, pe cai sau cu motociclete ruginite şi camioane vechi. Mosi răspândise vorba. Şi la fel ca marele lui strămoş Shaka Zulu, adunase o armată întreagă. Bărbaţi şi femei. În veşminte tradiţionale, în uniforme uzate, în blugi Levi’s. Şi mai erau şi alţii pe drum.
De ei depindea să ţină ocupată armata clanului Waalenberg, să câştige controlul asupra domeniului dacă era posibil. Dar cum aveau să reuşească zuluşii să întreprindă ceva împotriva forţelor de pază ale domeniului, mult mai bine înarmate şi superioare din toate punctele de vedere? Oare totul urma să se transforme într-un nou Râu de Sânge? Nu exista decât o cale să afle.
Monk se urcă în compartimentul aglomerat din spate.
Mosi ocupă un loc lângă maiorul Brooks. Vizavi de Anna, Lisa şi Painter. Un alt nou-venit, un războinic zulus pe nume Tau, tocmai îşi punea centura de siguranţă. Stătea pe jumătate întors ca să ţină o suliţă scurtă la gâtul celui aflat pe locul copilotului.
Paznicul-şef Gerald Kellogg şedea lângă Gunther, legat şi cu căluş în gură. Avea un ochi umflat şi vânăt.
Monk îl bătu pe Gunther pe umăr şi-i făcu semn cu mâna să ridice maşinăria în aer. Gunther dădu din cap şi trase de manşă, făcând elicopterul să se ridice brusc cu un zumzet puternic de motor.
Pământul rămase rapid în urmă. În faţa lor se întindea domeniul.
Monk fusese informat că pe domeniu exista posibilitatea de a lansa rachete sol-aer. Neînarmat, elicopterul comercial cu o viteză destul de redusă avea să fie o ţintă extrem de uşor de lovit.
Ceea ce nu era deloc bine.
Monk se aplecă înainte.
- E timpul să-ţi dovedeşti utilitatea, domnule paznic.
Monk rânji răutăcios. Ştia că expresia de pe chipul lui nu era prea plăcută, dar în condiţiile de faţă se potrivea mănuşă.
Kellogg se albi.
Satisfăcut, Monk se întinse în faţă şi ridică transmiţătorul radio la buzele paznicului.
- Fă legătura cu banda de emisie a serviciului de securitate.
Khamisi obţinuse deja codurile. De unde ochiul negru al lui Kellogg.
- Ţine-te de scenariu, îl avertiză Monk, rânjind în continuare.
Kellogg se aplecă şi mai tare, îndepărtându-se cât putea.
Oare zâmbetul lui era chiar atât de oribil?
Pentru a întări ameninţarea, Tau apăsă vârful suliţei în carnea bărbatului, la gât.
În radio se auzi un zumzăit, iar Kellogg transmise mesajul după cum fusese instruit.
- L-am prins pe unul dintre prizonierii evadaţi, spuse paznicul către serviciul de securitate de la bază. Monk Kokkalis. Suntem într-un elicopter şi ne îndreptăm spre eliportul de pe acoperiş.
Gunther monitoriză răspunsul în căşti.
- Înţeles. Terminat, spuse Kellogg.
Gunther trebui să strige.
- Ni s-a acordat permisiunea. Pornim.
Poziţionă elicopterul pe traiectorie şi porni cu toată viteza către domeniu. În faţă apăru conacul. Din aer părea chiar şi mai masiv.
Învârtindu-se pe scaun ca să se aşeze mai bine, Monk dădu cu ochii de Lisa. Lângă ea, Anna era rezemată de fereastră, cu ochii strânşi din cauza durerilor. Painter atârna inert în centura de siguranţă, gemând. Efectul sedativului se diminua încet, încet.
Lisa îl ajută să se rezeme de spătar.
Monk observă că îl ţinea de mână pe Painter - şi că aşa făcuse tot timpul.
Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Monk.
În ei sclipea o spaimă îngrozitoare.
Însă nu pentru ea.
2:56 P.M.
- Antena de emisie este înăltată? întrebă Baldric.
Isaak încuviinţă din cap de la consola sa.
- Gata pentru activarea Clopotului.
Baldric se întoarse spre Gray.
- Am introdus codurile ADN ale însoţitorilor tăi în Clopot. Efectul va fi acela de a modifica şi distruge în mod selectiv orice ADN care se potriveşte codurilor respective fără a avea vreun efect advers asupra celorlalte. Versiunea noastră la soluţia finală.
Lui Gray îi veni în minte imaginea Fionei ascunsă în încăperea aceea. Iar Monk era pe cale să ajungă chiar acum cu elicopterul.
- Nu-i nevoie să-i omorâţi, spuse Gray. Îl aveţi din nou pe partenerul meu. Lăsaţi-i pe ceilalţi în pace.
- Cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o zilele astea a fost că cel mai bine e să nu slăbesc hăţurile, răspunse Baldric dând din cap spre Isaak. Activează Clopotul.
- Staţi! strigă Gray, făcând un pas în faţă.
Ischke îi recuperase pistolul şi-l aţintise asupra lui.
Baldric aruncă o privire în spate, plictisit şi nerăbdător.
Gray nu mai avea de jucat decât o carte.
- Ştiu să sparg codul lui Hugo.
Surprins, Baldric renunţă la postura rigidă, neînduplecată. Ridică o mână în sus spre Isaak în semn de amânare.
- Chiar ştii? Poţi să rezolvi ceea ce n-au reuşit să facă până acum o mulţime de calculatoare, Gray?
Îndoiala răzbătea din vocea bărbatului.
Gray ştia că trebuia să-i ofere ceva lui Baldric, orice ca să-l împiedice să pornească Clopotul şi să-i iradieze prietenii. Arătă cu o mână spre monitorul pe care se derulau runele.
Computerul le tot schimba ordinea căutând o combinaţie care să ofere vreun cifru mnemonic.
- Singuri n-o să reuşiţi, îi asigură Gray.
- Şi de ce ar fi aşa?
Gray îşi linse buzele uscate, speriat, dându-şi seama însă că trebuia să rămână concentrat. Ştia cu siguranţă că maşinăria avea să dea greş, căci el dezlegase deja misterul runelor. Nu înţelegea răspunsul, însă ştia că avea dreptate, îndeosebi dacă ţinea cont de moştenirea şi originea evreiască a lui Hugo Hirszfeld.
Cu toate acestea, cât de multe putea să dea în vileag? Trebuia să negocieze cât de bine putea, cântărind între răspunsul pe care urma să-l dea şi adevărul adevărat.
- Nu aveţi runa corectă din Biblia lui Darwin, spuse Gray fără să mintă. Şi sunt 6, nu doar 5 rune.
Baldric oftă. Neîncrederea îi adânci cutele din jurul gurii.
- Ca şi roata soarelui pe care ai desenat-o mai înainte, nu? zise el şi se întoarse din nou spre Isaak.
- Nu! strigă cu fermitate Gray. Lăsaţi-mă să vă arăt!
Se uită în jur şi văzu un marker pe una dintre mesele cu calculatoare.
Făcu semn înspre el.
- Daţi-mi-l.
Încruntat, Baldric dădu aprobator din cap spre Isaak.
I se aruncă markerul.
Gray îl prinse şi se lăsă într-un genunchi pe podea. Desenă pe bucăţile gri de linoleum cu markerul negru.
- Runa din Biblia lui Darwin.
Şi o desenă.
- Runa Mensch, rosti Baldric.
Gray bătu uşor cu degetul în ea.
- Reprezintă starea superioară a omului, sămânţa de divinitate ascunsă în noi toţi, versiunea noastră perfectă.
- Acesta era ţelul lui Hugo. Obiectivul final pe care îl urmărea. Da?
Baldric încuviinţă încet din cap.
- Hugo n-ar fi încorporat niciodată rezultatul în codul său. Codul său conduce la el, spuse el bătând şi mai apăsat pe runa desenată. Deci nu face parte din cod.
Încetul cu încetul, bătrânul... Începea să priceapă... şi chiar să creadă că aşa stăteau lucrurile.
- Celelalte rune din Biblia lui Darwin...
Gray desenă pe podea, ilustrând ce voia să spună.
- Aceste două rune o formează pe a treia.
Încercui cele două rune cu braţe duble ca o furcă.
- Acestea reprezintă omenirea în forma ei cea mai comună, care conduce la forma superioară. Ca atare, aceste două rune sunt cele care trebuie încorporate în cod.
Gray scrise seria originală de rune.
- Aceasta este succesiunea greşită.
Le tăie cu o linie şi scrise seria corectă, împărţind în două ultima rună.
Baldric se apropie şi mai mult.
- Şi aceasta este seria corectă? Cea care trebuie descifrată?
- Da, răspunse Gray cu sinceritate.
Baldric dădu aprobator din cap, mijind privirea în timp ce medita la această revelaţie.
- Cred că ai dreptate, Commander.
Gray se ridică.
- Dank u, zise Baldric şi se întoarse iarăşi spre Isaak. Activează Clopotul. Omoară-i pe prietenii noştri.
3:07 P.M.
Lisa îl ajută pe Painter să iasă din elicopter, în timp ce elicele îşi încetineau din ce în ce mai mult mişcarea.
Războinicul zulus Tau îl susţinea de partea cealaltă. Sedativul pe care i-l făcuse lui Painter avea efect doar pe termen scurt. Avea să dispară complet în câteva minute.
Gunther o susţinea pe Anna, ai cărei ochi erau sticloşi. Femeia îşi mai făcuse o doză de morfină ca să amorţească. Însă începuse să tuşească expectorând o spută sângerie.
În faţa lor, Monk şi D’Gana erau aplecaţi asupra cadavrelor celor trei santinele de pe eliport. Serviciul de pază fusese luat prin surprindere aici, aşteptându-se doar să preia un prizonier. Nu fusese nevoie decât de câteva focuri din două pistoale cu amortizor pentru a pune stăpânire pe eliport.
Monk schimbă locul cu Tau.
- Stai aici. Păzeşte elicopterul. Stai cu ochii pe prizonier.
Paznicul Kellogg fusese scos din elicopter şi lăsat în mijlocul acoperişului. Avea gura astupată, mâinile legate la spate şi gleznele legate şi ele strâns. N-avea cum să scape.
Monk le făcu semn maiorului Brooks şi lui Mosi D’Gana să o ia înainte. Cu toţii studiaseră în detaliu schiţa casei pusă la dispoziţie de Paula Kane şi calculaseră care era cea mai bună rută pentru a ajunge la nivelul cel mai de jos al subsolului. Aveau destul de mers până acolo. Eliportul era situat aproape de partea din spate a conacului.
Brooks şi Mosi îi conduseră spre uşa care făcea legătura dintre acoperiş şi interior, cu armele automate pe umăr. Cei doi se mişcau ca şi cum mai lucraseră şi altă dată împreună, perfect sincronizaţi şi eficienţi. Gunther avea şi el un pistol în mână şi o armă automată cu ţeava scurtă pe umăr. Înarmaţi până în dinţi, ajunseră la uşă.
Brooks se aruncă înainte. Cardurile de acces furate de la paznicii morţi le erau de ajutor. Brooks şi Mosi dispărură în interior, cercetând drumul ce li se deschidea în faţă. Ceilalţi rămaseră mai în urmă.
Monk se uită la ceas. Sincronizarea era de maximă importanţă.
De jos se auzi un fluierat scurt.
- Mergem, spuse Monk.
Trecură grăbiţi de uşă şi dădură peste o scară scurtă care ducea la nivelul şase. Brooks stătea pe palierul de la bază. Un alt paznic era întins pe scări, cu gâtul tăiat şi sângele şiroind.
Mosi era ghemuit pe palierul următor, cu un cuţit plin de sânge în mână.
Merseră mai departe, coborând scări după scări. Nu mai dădură peste alt paznic. După cum speraseră, majoritatea oamenilor din forţele de securitate ale domeniului erau acum afară. Numărul din ce în ce mai mare al zuluşilor care se apropiau le captase probabil întreaga atenţie.
Monk se uită din nou la ceas.
Ajungând la etajul doi, părăsiră scările şi o luară pe un coridor lung, mărginit de lambriuri de lemn lustruit. Era întunecat şi plin de umbre. Becurile de pe pereţi licăreau ca şi cum sistemul electric se resimţea în continuare după pana de curent... sau ceva consuma foarte multă energie.
Lisa remarcă şi un iz fetid în aer.
Coridorul se termina brusc într-o răscruce de holuri.
Brooks o luase înainte să cerceteze, spre dreapta, direcţia în care trebuiau să meargă. Acum se năpusti înapoi, lipindu-se de pereţi.
- Înapoi... Înapoi...
Un răget înfiorător se auzi de după colţ. Urmat de o mulţime de scheunături şi... zgomote asemănătoare unor râsete înăbuşite. Un singur ţipăt le acoperi pe toate.
- Ukufa, şopti Mosi, făcându-le semn să o ia înapoi.
- Fugiţi! spuse Brooks. Noi o să încercăm să le punem pe fugă şi să vă prindem din urmă.
Monk îi trase după el pe Lisa şi Painter.
- Ce s-a... ? începu Lisa şi cuvintele i se opriră în gât.
- Cineva a dat drumul la câini, spuse Monk.
Gunther se clătina şi el lângă ei cu Anna. Uriaşul o ducea pe sora lui, ale cărei picioare inerte măturau podeaua. În spatele lor se auzi o rafală de gloanţe.
Râsetele înăbuşite şi gâfâielile se transformară în urlete de durere şi furie.
Alergară şi mai repede.
Se auziră alte rafale, din ce în ce mai multe şi mai puternice.
- Fir-ar al dracului! înjură Brooks cu voce tare.
Lisa aruncă o privire înapoi peste umăr.
Brooks şi Mosi îşi abandonaseră poziţiile şi alergau pe coridor, trăgând încontinuu în urmă.
- Mai repede, haide, haide... ţipă Brooks. Sunt prea multe!
Trei creaturi masive, cu blana albă zbârlită, se năpustiră de după colţ, în spatele bărbaţilor, cu capul plecat şi fălcile căscate. Ghearele li se înfigeau în podelele de lemn aşa cum alergau una după alta, şerpuind, aproape anticipând gloanţele şi evitând loviturile mortale. Toate trei aveau răni sângerânde, însă păreau mai degrabă întărâtate decât slăbite din cauza lor.
Lisa se întoarse la timp ca să vadă o pereche de astfel de bestii ieşind din ambele încăperi aflate la capătul coridorului, tăindu-le calea şi orice posibilitate de scăpare.
Erau prinşi în capcană.
Pistolul greu al lui Gunther se descărcă făcând un zgomot asurzitor, ca un tun. Glonţul rată însă creatura din frunte, căci aceasta-şi schimbase poziţia la fel de iute ca o umbră mişcătoare.
Monk se opri şi-şi ridică şi el pistolul.
Inerţia o purtă pe Lisa mai departe. Se lăsă într-un genunchi trăgându-l şi pe Painter după ea. Izbitura de pământ îl făcu să reacţioneze.
- Unde... începu el împleticit.
Lisa îl trase la pământ exact în momentul în care holul se umplu de rafale de gloanţe.
În spatele ei se auzi un ţipăt ascuţit.
Se întoarse imediat. O siluetă musculoasă ieşise dintr-o încăpere alăturată şi se aruncase asupra maiorului Brooks izbindu-l de perete.
Lisa se trase înapoi ţipând.
Mosi se grăbi să-i vină în ajutor bărbatului, cu suliţa deasupra capului şi un fel de răget puternic pe buze.
Lisa îl îmbrăţişă pe Painter.
Creaturile erau peste tot.
O anumită mişcare atrase atenţia Lisei. O altă bestie apăruse din spatele unei uşi din stânga, scârţâindu-i balamalele. Avea botul plin de sânge proaspăt. Ochii stacojii îi sclipeau ca o flacără în camera întunecată.
Ea-şi aminti brusc nebunia primului călugăr budist pe care-l văzuse, care, deşi complet scos din minţi, nu-şi pierduse deloc viclenia şi inteligenţa.
La fel stăteau lucrurile şi aici.
Monstrul se avântă spre ea dezgolindu-şi colţii într-un rânjet triumfător.
CAPITOLUL 15
COARNELE BIVOLULUI
3:10 P.M.
AFRICA DE SUD
Khamisi era întins pe burtă într-o râpă acoperită cu o prelată de camuflaj.
- Trei minute, spuse dr. Paula Kane de lângă el, tot culcată pe burtă.
Cei doi studiară linia gardului negru cu ajutorul binoclurilor.
Khamisi îşi trimisese oamenii de-a lungul marginii parcului. Câţiva membri ai tribului Zulu umblau la vedere, mânându-şi vacile. Un grup de bătrâni împodobiţi cu tradiţionalele coliere de mărgele, pene şi puf stăteau înveliţi cu un fel de pături tradiţionale. În sat începuseră bătăile de tobe şi cântecele, extrem de zgomotos şi de energic. Adunarea fusese pusă în scenă ca un ceremonial de nuntă.
Motociclete, ATV-uri şi camionete fuseseră parcate la întâmplare în jurul zonei respective. Unii dintre luptătorii mai tineri, chiar şi femei, se învârteau în jurul vehiculelor, câteva perechi se îmbrăţişau pline de amor, alţii ridicau cănile sculptate din lemn, strigând ca şi cum ar fi fost beţi. Un grup de bărbaţi cu piepturile dezgolite, pictaţi pentru această ceremonie, ţopăiau în mijlocul unui dans tradiţional cu bâte.
Iar cu excepţia bâtelor, nu era la vedere nicio armă.
Khamisi îşi reglă focalizarea binoclului. Schimbă orientarea şi-l înălţă astfel încât câmpul vizual să i se mute deasupra gardului înalt al rezervaţiei care avea deasupra bucle răsucite de sârmă ghimpată. Reuşi să distingă ceva mişcare în coronamentul junglei.
Forţele clanului Waalenberg se adunaseră de-a lungul potecilor suspendate, spionând ce se întâmpla dincolo de gard, păzind graniţele domeniului.
- Un minut, spuse Paula ca o incantaţie.
Avea o puşcă de lunetist montată pe un trepied sub prelata întinsă ca o pânză de cort, ascunsă în umbra unui copac. El aflase cu mirare că era câştigătoarea unor medalii de aur în cadrul întrecerilor olimpice de tir.
Khamisi îşi lăsă binoclul în jos. Strategia tradiţională de atac a tribului Zulu era numită „Bivolul”. Partea cea mai voluminoasă, „pieptul”, avea să conducă un atac frontal complet, în timp ce în lateral, „coarnele taurului” aveau să lovească pe flancuri, împiedicând orice retragere, încercuind inamicul. Însă Khamisi recursese la o uşoară modificare, compensând lipsa armamentului modern.
Acesta era motivul pentru care cercetase împrejurimile toată noaptea, plasându-şi ici-colo surprizele.
- Zece secunde, îl avertiză Paula şi începu în tăcere numărătoarea inversă.
După care îşi lipi obrazul de partea laterală a puştii.
Khamisi îşi ridică transmiţătorul, răsuci o cheie, şi ridică degetul mare deasupra şirului de butoane.
- Zero, încheie Paula numărătoarea.
Khamisi apăsă pe primul buton.
De partea cealaltă a gardului, încărcăturile explozive pe care le plasase în timpul nopţii se aprinseră, provocând explozii şi văpăi uriaşe, care spulberară coronamentul, aprinzându-se pe rând ca să producă haos maxim. Bucăţi din scândurile şi crengile cuprinse de flăcări zburară în sus în timp ce toate păsările din pădure se înălţară speriate, ca o explozie de confetti multicolore.
Khamisi plantase pachete de G4, obţinute cu ajutor britanic, în punctele cheie de legătură şi sprijin ale potecii suspendate. Exploziile se întinseră, înconjurând conacul, făcând praf podeţele suspendate în coronament, văduvind forţele clanului Waalenberg de supremaţia înălţimilor şi stârnind panică şi confuzie.
În faţă, războinicii zuluşi îşi lepădaseră păturile care-i acopereau ca să scoată la iveală puşti, sau se lăsaseră în genunchi şi trăseseră prelate îngropate care ascundeau arme depozitate acolo, formând pieptul Taurului. De ambele părţi, în jurul lui Khamisi erau ambalate motoarele, pe măsură ce luptătorii se suiau în vehiculele lor, poziţionând motocicletele şi camionetele astfel încât să formeze coarnele taurului.
- Acum! spuse Paula.
Khamisi apăsă unul după altul următoarele butoane.
Linia gardului pe o lungime de 800 de metri explodă, contorsionând metalul incandescent şi sârma ghimpată. Bucăţi întregi de gard căzură la pământ, lăsând duşmanul total expus.
Khamisi scăpă de prelata sa şi se ridică în picioare. O motocicletă veni în viteză din spate împrăştiind praf şi nisip în momentul în care derapă şi se opri brusc lângă el. Njongo îi făcu semn cu mâna să se urce. Însă Khamisi mai avea ceva de făcut. Ridică deasupra capului pâlnia unei sirene şi apăsă pe declanşator. Sunetul puternic şi ascuţit răsună de-a lungul ţinutului tribului Zulu, anunţând încă o dată atacul Taurului.
3:13 P.M.
Exploziile răsunară de undeva de sus, făcând să licărească luminile dispuse de-a lungul camerei Clopotului.
Toată lumea înlemni. Baldric stătea cu nepotul lui, Isaak, lângă panoul de control. Ischke îl păzea pe Gray de la un pas distanţă, ţinând pistolul aţintit asupra pieptului acestuia.
Toate privirile se ridicară mirate spre tavan.
Nu şi privirea lui Gray.
Privirea lui rămase concentrată asupra wattmetrului din consolă. Indicatoarele sale începeau să se ridice uşor spre o pulsaţie completă. Surd la rugăminţile lui Gray, Baldric activase Clopotul. Un bâzâit din ce în ce mai puternic penetră cilindrul de plumb din jurul dispozitivului. Pe un monitor video, carcasa exterioară a Clopotului emană o culoare de un albastru pal.
De îndată ce wattmetrul ajunse la valoarea maximă, o pulsaţie de radiaţii avea să ţâşnească şi să fie emisă înjur pe o rază de 9 kilometri, omorându-i pe Monk, Fiona şi Ryan, indiferent unde se ascundeau. Numai Gray era în siguranţă în cameră, sub scutul protector.
- Află ce se întâmplă, îi ordonă Baldric în cele din urmă în timp ce exploziile se domoleau.
Isaak deja se întinsese să ajungă la telefonul roşu.
Detunătura pistolului îi făcu pe toţi să tresară, venind imediat după exploziile abia înăbuşite, extrem de aproape şi de puternică.
Gray se întoarse în momentul în care sângele era împroşcat de-a lungul podelei acoperite cu gresie.
Umărul stâng al lui Ischke se umplu de un roşu aprins, în timp ce ea se răsucea din cauza impactului, fiind împuşcată din spate. Din nefericire, îşi ţinea pistolul strâns în mâna dreaptă.
Lovită în plin, Ischke ţinti spre persoana de lângă uşă care trăsese asupra ei.
Dr. Marcia Fairfield stătea sprijinită într-un genunchi, în poziţia trăgătorului, însă incapabilă să-şi folosească mâna dreaptă, trebuise să tragă cu stânga, ratând o lovitură mortală.
Ischke nu era grav rănită. Chiar şi luată prin surprindere, ţintea cu o mână extrem de fermă.
Până când Gray sări pe ea dintr-o parte.
Două pistoale se descărcară cu un zgomot asurzitor pentru o încăpere aşa de mică - al lui Ischke şi al Marciei. Ambele îşi ratară ţinta.
Gray o prinse cu putere pe Ischke din spate, răsucind-o şi îndepărtând-o de Marcia, însă femeia era puternică şi se lupta ca o pisică sălbatică. Gray reuşi să-şi treacă braţul în jurul lui Ischke şi să-i apuce mâna cu care ţinea arma.
Fratele ei alergă spre ei, ţinând în mână, destul de jos, un pumnal nemţesc cu lamă lungă din oţel.
Marcia trase din poziţia în care se afla, însă nu putu să ochească nici acum prea bine silueta lui Isaak, atâta timp cât trupurile, încleştate în luptă, ale lui Gray şi Ischke, îi obturau ţinta.
Gray îi trase o bărbie lui Ischke în umărul însângerat. Cu putere. Ea icni, slăbită uşor. Gray o apucă de mână şi îi apăsă degetele cu putere. Pistolul se descărcă. Simţi reculul în propriul umăr. Însă împuşcătura fu prea joasă, lovind podeau chiar la picioarele lui Isaak. Cu toate astea, glonţul ricoşat juli glezna bărbatului, făcându-l să se împleticească şi să-şi piardă echilibrul.
Ischke, văzându-şi fratele rănit, îşi eliberă braţul cu sălbăticie şi-l lovi pe Gray cu cotul în coaste. Lovitura îi tăie răsuflarea, iar durerea îi înceţoşă vederea. Ischke se eliberă complet.
Dincolo de ea, Isaak îşi recăpătase echilibrul, cu ochii plini de dorinţa de a-l ucide şi cu pumnalul scânteind.
Gray nu aşteptă. Aruncându-se în faţă, o placă pe Ischke cu umărul. Femeia, încă uşor dezechilibrată după ce scăpase din strânsoarea lui Gray, zbură în faţă, lovindu-se de fratele său.
De pumnalul acestuia.
Lama zimţată i se împlântă în piept.
Printre buze îi ţâşni un ţipăt de surprindere şi durere.
După care, ca un ecou, ţipă şi fratele ei. Ischke scăpă pistolul printre degete, apucându-şi strâns fratele geamăn, nevenindu-i să creadă.
Gray se repezi şi îi prinse pistolul în cădere, înainte să se lovească de pământ.
Alunecând pe spate, ţinti spre Isaak.
Bărbatul ar fi putut să se mişte, ar fi trebuit să se mişte, însă rămase complet imobil, cu soră-sa în braţe, cu faţa împietrită într-o mască a agoniei.
Gray trase dintr-o parte, ţintind în cap şi curmându-i suferinţa lui Isaak.
Gemenii se prăbuşiră împreună pe podea, cu braţele încolăcite unul în jurul celuilalt, sângele adunându-se laolaltă într-o băltoacă.
Gray se ridică în picioare.
Marcia intră în goană în cameră, cu pistolul îndreptat spre Baldric. Bătrânul se holba la nepoţii săi morţi. Însă în ochii săi nu se citea niciun fel de durere, aşa cum stătea sprijinit în baston, ci doar o detaşare clinică, precum aceea a unui cercetător exasperat de rezultatele de laborator dezamăgitoare.
Lupta durase mai puţin de un minut.
Gray văzu că indicatorul wattmetrului Clopotului ajunsese în zona roşie. Mai avea aproximativ două minute până la puls. Gray îşi lipi gura ţevii fierbinţi a pistolului de obrazul bătrânului.
- Opreşte-l.
Baldric îi întâlni privirea.
- Nu.
3:13 P.M.
În timp ce exploziile răsunau în depărtare, tabloul împietrit din holul superior al conacului Waalenberg se dezmorţi şi reveni la viaţă.
Creaturile acelea înfiorătoare, hienele, se culcaseră pe burtă în momentul în care izbucniseră bubuiturile. Câteva o rupseseră la fugă, însă cele care rămăseseră stăteau în apropierea prăzii prinse în capcană. De jur împrejur, matahalele musculoase se ridicau din nou în picioare.
- Nu trageţi! şopti Monk hotărât. Toată lumea în camera aia!
Făcu semn cu mâna spre o uşă laterală, unde puteau să ocupe poziţii mai bune, ca să nu mai fie atât de expuşi.
Gunther o căra pe Anna. Mosi D’Gana se îndepărtă de fiara pe care o împunsese cu suliţa. Îl ajută pe maiorul Brooks să se ridice în picioare. Bărbatului îi curgea un şuvoi puternic de sânge din coapsă, din cauza unei muşcături adânci.
Înainte să poată merge mai departe, din partea cealaltă a lui Monk se auzi un mârâit fioros de avertizare.
Îşi auzi numele rostit în şoaptă.
- Monk...
Lisa se ghemui peste corpul lipsit de putere al lui Painter de pe podea, lângă un alt toc de uşă.
O creatură masivă, de departe cea mai mare, se ridică din spatele celor doi, adăpostită în spatele uşii şi avându-i pe Lisa şi Painter pe post de paravan.
Stătea cu capul ridicat, cu umerii laţi dominând scena, păzindu-şi prada. Botul întredeschis îi dezvelea dinţii ascuţiţi şi din el i se scurgeau sânge şi salivă, în timp ce mârâia. Ochii injectaţi îi străluceau, avertizându-i să se dea înapoi.
Monk simţi că dacă oricare dintre ei ridica măcar o armă înspre ea avea să sfâşie în bucăţi perechea de jos, de pe podea. Trebuia să rişte, însă înainte să poată să facă vreo mişcare, de pe hol se auzi un strigăt, pe un ton poruncitor.
- Skuld! Nu!
Monk se întoarse.
Fiona apăru în raza lui vizuală la capătul holului. Ea trecu de cele două creaturi, păşind mândră, ignorându-le, în timp ce acestea se aruncau jos, scâncind, pe o parte. Într-o mână îi pârâia un Taser, scoţând scântei albastre. În cealaltă mână ţinea alt dispozitiv. Antena acestuia era îndreptată spre fiara care se aplecase ameninţător deasupra Lisei şi a lui Painter.
- Câine rău! spuse Fiona.
Spre surprinderea lui Monk, creatura se trase înapoi, mârâiturile atenuându-se în intensitate şi blana-i zburlită devenind netedă din nou. Ca sub efectul unei vrăji, se rezemă uşor de pragul uşii. Văpăile din ochi i se stinseră în momentul în care se prăvăli pe podelele de scândură. Scoase un geamăt uşor, abia perceptibil, aproape de plăcere.
Fiona ajunse lângă ei.
Monk se uită lung într-o parte şi alta a holului. Ceilalţi monştri căzuseră şi ei victime aceleiaşi vrăji.
- Clanul Waalenberg a implantat cipuri în corciturile astea, le explică Fiona şi ridică dispozitivul din mână. Le induce prin telecomandă durerea - şi plăcerea.
Monstrul masiv din pragul uşii scoase un scâncet de satisfacţie.
Monk se încruntă uitându-se la transmiţător.
- Cum de-ai pus mâna pe...?
Fiona se uită fix la el şi flutură dispozitivul spre ei, făcându-le semn să o urmeze.
- Ai furat-o, conchise Monk.
Ea ridică din umeri şi o porni de-a lungul holului.
- Hai să spunem că m-am lovit de o prietenă mai veche şi, într-un fel sau altul, chestia asta a ajuns la mine în buzunar. Ea tot nu-l folosea.
„Ischke”, se gândi Monk în timp ce-i aduna pe ceilalţi ca să o urmeze.
Monk o ajută pe Lisa cu Painter. Gunther o căra pe Anna sub unul din braţe.
Mosi şi Brooks se sprijineau unul de celălalt. Formau o jalnică echipă de atac. Însă acum aveau şi alte forţe care să le vină în ajutor.
În spatele lor, haita de animale îi urmă, vreo 12 la început, cărora li se alăturară şi altele, ademenite de aura de plăcere emanată de fată, aşa cum şobolanii fuseseră ademeniţi de cântecul băiatului cu fluierul din poveste.
- Nu pot să scap de ele, spuse Fiona, un pic bolborosit.
Monk observă cum îi tremurau mâinile fetei. Era îngrozită.
- Cum am găsit butonul potrivit, spuse ea, m-au urmat din cuştile lor. M-am ascuns din nou în camera în care Gray mi-a spus să aştept... Însă probabil că au rămas pe holurile şi în încăperile de-aici din jur.
„Minunat, se gândi Monk, iar noi am dat nas în nas cu ele“, pe post de gustare perfectă postcoitum.
- După care am auzit strigătele voastre, apoi exploziile şi...
- Bine, bine, o întrerupse Monk. Însă cum a rămas cu Gray? Unde este?
- A coborât cu liftul. Asta acum o oră, spuse ea, arătându-le cu degetul în faţă, acolo unde coridorul dădea într-un balcon ce domina un hol mai mare. Vă arăt.
O luă grăbită într-acolo. Poticnindu-se ca să ţină pasul cu ea, o urmară şi ei, uitându-se din când în când în urmă ca să supravegheze haita. Fiona îi conduse pe nişte scări în jos spre holul principal de la intrare. Uşile închise ale liftului erau dispuse în partea opusă faţă de uşile masive, sculptate ale conacului.
Maiorul Brooks se duse şchiopătând spre încuietoarea electronică şi trecu prin ea un set de carduri de acces. Trebui să încerce mai multe înainte de a găsi unul care să transforme lumina roşie într-una verde. Apoi se auzi un huruit de motoare. Cabina urca de undeva de jos.
În timp ce aşteptau, haita de hiene se furişă agale în jos pe scări, tolănindu-se şi trândăvind, îmblânzite de sentimentul de plăcere produs de dispozitivul Fionei. Câteva se plimbară agale pe hol, inclusiv cea pe care o chema Skuld. Nimeni nu vorbi, uitându-se la monştri.
De la distanţă, ajunseră la ei ţipete şi focuri de armă, înăbuşite şi atenuate de prezenţa uşii.
Khamisi se afla în iureşul propriului război. Cât de mult avea să dureze să ajungă aici?
Ca şi cum ar fi citit gândurile lui Monk, uşile duble ale conacului se trântiră cu putere în lături. Focurile de armă din depărtare răsunară cu putere, intensificate parcă, pocnind fără încetare. Ţipetele deveniră şi mai stridente. Înăuntru năvăliră o droaie de bărbaţi. Forţele clanului Waalenberg ce băteau în retragere. Printre aceştia, Monk îi văzu şi pe cei din elită, îmbrăcaţi în costume negre, fraţii şi surorile blonde, mult mai puternici, arătând un pic confuzi, ca şi cum ar fi venit înăuntru după o zi revigorantă petrecută pe terenul de tenis.
În timp ce războiul se ducea afară, cele două forţe se văzură reciproc în hol.
Nu era de bine.
Echipa lui Monk se dădu în spate, pironită de perete, depăşită numeric în raport de cinci la unu.
3:15 P.M.
Gray se îndepărtă de Baldric Waalenberg.
- Stai cu ochii pe el, îi ordonă Marciei.
Gray se strecură rapid până la fostul post de lucru al lui Isaak, cu un ochi aţintit asupra wattmetrului Clopotului, întinse mâna spre o manetă pe care văzuse c-o acţionase mai înainte Isaak. Aceasta controla scutul de protecţie din jurul dispozitivului activat.
- Ce faci? întrebă Baldric, cu o voce incisivă şi cuprinsă subit de îngrijorare.
Aşadar, era ceva care îl speria pe bătrân mai rău decât un glonţ. Era bine de ştiut. Gray trase maneta înapoi. Motoarele huruiră sub picioarele lor, iar scutul începu să coboare. O lumină albastră pătrunzătoare îi străbătu marginea de sus, revărsându-se în afară pe măsură ce peretele de plumb cobora din tavan.
- Nu! O să ne omori pe toţi!
Gray se întoarse cu faţa la bătrân.
- Atunci opreşte drăcovenia asta.
Baldric se uită cu ochii pierduţi între scutul care cobora şi consolă.
- Nu pot să-l opresc, ezel! Clopotul este pregătit şi amorsat. Trebuie să se descarce.
Gray ridică din umeri.
- Atunci o să urmărim cu toţii ce-o să se întâmple.
Inelul de lumină albastră se îngroşă.
Baldric înjură şi se întoarse spre consolă.
- Însă pot să şterg comanda de anihilare. S-o neutralizez. N-o să le facă nici un rău prietenilor tăi.
- Dă-i drumul.
Baldric tastă ceva rapid, degetele sale noduroase mişcându-se cu repeziciune.
- Numai ridică odată scutul!
- După ce termini tu.
Gray se uită peste umărul bătrânului. Văzu cum toate numele lor apar pe ecran alături de un cod alfanumeric marcat drept „GENETISCH PROFIEL“. Bărbatul apăsă tasta de ştergere „delete“ de patru ori, iar profilurile genetice fură şterse.
- Gata! spuse Baldric, întorcându-se spre Gray. Închide scutul de protecţie!
Gray puse mâna pe manetă şi o acţionă din nou.
De sub picioare se auzi un bocănit - după care ceva trosni cu o zdruncinătură ce cutremură pământul. Scutul din plumb înţepeni la poziţie, parţial coborât.
Dincolo de margine, un soare albastru străluci în inima camerei de emisie.
Aerul fremătă în jurul Clopotului, în timp ce carcasa exterioară se roti într-o direcţie, iar partea interioară în cealaltă.
- Fă ceva! îl imploră Baldric.
- Pompele hidraulice sunt blocate, murmură Gray.
Baldric se trase înapoi, cu ochii din ce în ce mai mari la fiecare pas pe care îl făcea.
- Ne-ai condamnat pe toţi la moarte! Odată alimentat complet cu energie, pulsaţia brută şi neprotejată a Clopotului o să omoare pe toată lumea pe o rază de 8 kilometri... sau mai rău.
Gray se temea să întrebe ce putea fi mai rău.
3:16 P.M.
Monk se uită la puştile aţintite spre el.
Erau în inferioritate numerică.
Cabina liftului nu ajunsese încă la nivelul acesta şi, chiar dacă ar fi făcut-o, le-ar fi luat prea mult să se urce şi să închidă uşile. Nu exista nici o modalitate de a evita un schimb de focuri.
În afară de cazul în care...
Monk se aplecă spre Fiona.
- Ce zici de puţină durere... propuse el dând din cap spre locul unde se retrăseseră hienele.
Fiona înţelese şi îşi mută degetul pe care îl ţinea apăsat pe dispozitiv, trecând de la plăcere la durere. Apăsă pe buton.
Efectul fu instantaneu. Era ca şi cum cineva ar fi dat foc cozilor hienelor. Un urlet puternic izbucni dintr-o mulţime de gâtlejuri. Creaturile căzură de pe balconul de deasupra, lovindu-se de podea. Altele se rostogoliră pe scări direct spre bărbaţi. Ghearele şi colţii se năpustiră asupra a tot ce mişca, într-o dezlănţuire de furie oarbă. Bărbaţii urlară. Puştile se descărcară.
În spatele lui Monk, cu un sunet specific, în cele din urmă se deschiseră şi uşile liftului.
Monk se trânti pe spate, trăgând-o şi pe Fiona după el, arătându-le şi Lisei şi lui Painter ce să facă.
Se traseră focuri de armă spre ei, însă majoritatea forţelor clanului Waalenberg erau concentrate asupra hienelor. Mosi şi Brooks ripostară şi ei cu foc în timp ce se retrăgeau în lift.
Cu toate astea, se păreau că aveau să scape ca prin urechile acului. Dar după aceea? Alertate, forţele de pază aveau pur şi simplu să pornească în urmărirea lor.
Monk apăsă fără să se uite pe butoanele de la subsol. Avea timp suficient să-şi facă griji cu privire la asta mai târziu.
Însă cineva din grupul lor nu avea de gând să mai aştepte.
Gunther i-o puse pe Anna în braţe lui Monk.
- Ia-o! O să-i ţin eu pe loc.
Anna întinse mâna spre el în timp ce se închideau uşile. Gunther îi împinse cu grijă braţul şi se dădu înapoi. Se întoarse, cu pistolul într-o mână şi cu puşca în cealaltă, nu însă înainte de a se uita fix în ochii lui Monk, pecetluind angajamentul lor tacit.
„Apăr-o pe Anna.“
După aceea uşile se închiseră.
3:16 P.M.
Khamisi gonea nebuneşte prin junglă, aplecat pe motocicletă.
Paula Kane era şi ea călare pe şa în spatele lui, cu puşca pe umăr. Războinicul zulus şi agentul britanic. Ciudată asociere. Unul dintre cele mai sângeroase evenimente din istoria ţinutului avusese loc pe durata războaielor anglo-zuluse din secolul al nouăsprezecelea.
Nu mai era cazul.
Acum formau o echipă extrem de armonioasă.
- Ia-o la stânga! strigă Paula.
Khamisi răsuci ghidonul. Ţeava puştii Paulei se balansă spre partea opusă. Trase. O santinelă a clanului Waalenberg căzu pe spate cu un ţipăt.
De ambele părţi, focuri de armă şi explozii răsunau de-a lungul junglei.
Forţele de pe domeniu erau complet debusolate.
Deodată, fără nici un fel de avertisment, motocicleta ieşi în viteză din junglă şi intră într-o grădină de 10 acri cu gazonul îngrijit tuns. Khamisi frână până opri, derapând la adăpostul unei sălcii.
Conacul umplea priveliştea din faţa ochilor.
Khamisi îşi ridică binoclul atârnat de gât şi cercetă linia acoperişului. Localiză punctul în care elicopterul parcului aterizase pe helipad.
Privirea îi fu atrasă de o anumită mişcare. Îşi reglă binoclul şi o siluetă cunoscută se focaliză în lentilele acestuia.
Tau. Prietenul său zulus stătea pe marginea acoperişului şi urmărea războiul de dedesubt.
După care din stânga, o altă siluetă intră în câmpul său vizual, în spatele lui Tau, ţinând strâns o ţeavă deasupra capului. Paznicul-şef Gerald Kellogg.
- Nu mişca, îi spuse Paula lui Khamisi, din spate.
Îşi fixă capătul ţevii puştii deasupra capului lui Khamisi şi ţinti prin lunetă.
- Îl văd, spuse ea.
Khamisi se crispă uşor, însă rămase nemişcat, uitându-se atent prin binoclu.
..................................................
