Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 .....................................

3-5

           - Așa ne-am gândit? întreabă Tripp.

   E deja la al treilea bourbon și se sprijină de spătarul scaunului. Și-a lăsat mâncarea aproape neatinsă și obrajii i s-au înroșit. Încă e chipeș în felul lui, dar, de fiecare dată când cinează împreună, Bea nu se poate opri să nu remarce cât de bine arată Eddie prin comparație.
   Blanche gesticulează spre Tripp s-o lase baltă.
   - Am discutat chiar, spune ea. Probabil ai uitat. Sau nu erai atent. Ori poate erai beat.
   Și iată și înțepătura pe care Bea se obișnuise s-o audă în vocea lui Blanche ori de câte ori vorbea despre Tripp.
   Tripp s-a obișnuit și el, așa că se mulțumește să pufnească și să mai ia o gură de băutură.
   - Fă ce vrei, iubirea mea, îi zice soției. Oricum, tu mereu procedezi cum te taie capul.
   Blanche îl ignoră și se apleacă în față, concentrându-se asupra lui Eddie.
   - Și desigur că pe tine am vrea să te angajăm.
   Eddie rânjește în timp ce feliază carnea din farfurie.
   - Tocmai voiam să spun că sper să fi adus vorba de asta pentru că intenționezi să mă angajezi pe mine, altfel, ar fi foarte stânjenitor.
   Izbucnesc cu toții în râs și Bea se întinde ca să-și pună mâna pe coapsa lui Eddie, strângând-o ușor.
   - Programul tău e plin acum, scumpule, îi amintește ea și vede cum Blanche aruncă o privire spre locul în care mâna ei se odihnește pe piciorul lui Eddie.
   Nu-și poate explica de ce nu vrea ca Eddie să lucreze la casa lui Blanche. Vrea să creadă că e din cauza banilor pe care Blanche și Tripp nu-i au, că va fi o pierdere de vreme pentru toată lumea și că, în plus, de vreme ce ea i-a dat lui Eddie capitalul ca să-și înceapă afacerea, are tot dreptul să decidă ce proiecte să preia.
   Însă e mai mult decât atât. Se întâmplă ceva aici, ceva pe care nu reușește să-l identifice cu precizie.
   E ceva aspru în privirea lui Blanche, chiar și atunci când îi zâmbește.
   Eddie îi mângâie mâna și se întoarce la mâncarea lui.
   - Pentru prieteni, îmi pot face întotdeauna timp, rostește el relaxat.
   Zâmbetul lui Blanche se lățește.
   - Grozav! Deja am, Dumnezeule, vreo sută de idei!
   Restul cinei trece într-un fel de ceață pentru Bea. Consumă mai mult alcool decât de obicei și continuă să se holbeze la Blanche, întrebându-se ce se petrece, luptându-se cu dorința de a da pe față tot ce știe despre problemele financiare ale lui Blanche și ale lui Tripp.
   Îi vine să trântească un comentariu răutăcios când o aude pe Blanche zicând: Mereu mi-a plăcut bucătăria voastră deschisă. Poate facem ceva asemănător. Simte cum vorbele îi apasă vârful limbii cu greutatea lor.
   Firește că Blanche vrea ceea ce au ei. Firește că ei au o casă mai frumoasă. Firește că Blanche nu suportă ideea că Bea a ajuns în vârf după atâția ani.
   Seara se încheie ca de obicei cu Tripp care a băut prea mult. De data asta, atât de mult, că Eddie trebuie să îl ajute să ajungă la mașină.
   Bea și Eddie au parcat pe stradă, iar Tripp și Blanche, în parcarea micuță din spatele restaurantului, așa că Bea se duce singură la mașina lor, cu cheile în mână.
   Abia când deschide portiera din dreapta, o copleșește un sentiment neașteptat și ocolește grăbită localul, îndreptându-se spre mașina prietenilor lor.
   Îi zărește clar pe Eddie și pe Blanche în lumina de pe stradă, lângă SUV-ul masiv al lui Tripp. Eddie probabil că l-a pus deja pe Tripp pe bancheta din spate, fiindcă sunt doar ei doi afară. Soțul ei și cea mai bună prietenă a ei stau față în față.
   Blanche e mult prea aproape de Eddie. Mult prea aproape, în opinia lui Bea. Chipul ei strălucește în lumina portocalie. Îi zâmbește lui Eddie și el îi întoarce zâmbetul.
   Același zâmbet pe care i l-a oferit în Hawaii, cald, care îi scoate în evidență ridurile de la coada ochilor, zâmbetul care i-a încălzit sufletul, fiindcă a înțeles cumva că el nu zâmbea așa oricui.
   Zâmbetul despre care a crezut că îi aparține doar ei. Iar acum e și al lui Blanche.
   Bea se îndepărtează, simțindu-se goală pe dinăuntru. Tocurile ei pocnesc ușor pe asfalt.
   Așadar, asta vrea Blanche. Asta se ascundea în spatele renovării.
   Nu vrea casa lui Bea.
   Îl vrea pe soțul lui Bea.

      SEPTEMBRIE, DOUĂ LUNI DUPĂ BLANCHE
   O să pară bizar (în definitiv, ce nu e bizar în toată povestea asta?), dar am căpătat o rutină aici.
   Amândoi avem o rutină.
   Eddie nu vine în fiecare zi, ci o dată la trei zile. De fiecare dată, se întâmplă la fel. Îmi aduce suficientă mâncare și apă ca să-mi ajungă până data viitoare când apare. De fapt, mai mult decât suficientă. Am sticle de apă în plus, înșirate lângă perete.
   În primele săptămâni, le-am strâns cu disperare, raționalizând hrana și apa, în caz că nu se mai întoarce, însă - un alt lucru bizar - am început să am încredere că nu mă va lăsa aici, sus, să mor de foame.
   Tot nu vorbește cu mine și am un milion de întrebări pentru el. Dar nu lucruri evidente precum „de ce dracului faci asta?”, ci lucruri mărunte. Vreau să știu ce le-a spus tuturor despre mine, vreau să știu ce s-a întâmplat cu Southern Manors.
   Le este oamenilor dor de mine? Dar de Blanche?
   Trebuie să existe o metodă să-l fac să deschidă gura.
   Cred că, dacă nu vorbesc curând cu cineva, o să-mi pierd mințile.

      Astăzi, în sfârșit, o luminiță la capătul tunelului.
   Și ce să vezi? Mulțumită unei cămăși.
   Când a venit Eddie să-mi aducă provizii, am observat că purta cămașa albastră pe care i-am luat-o la ultima noastră aniversare. Este exact aceeași nuanță ca a ochilor lor și de aceea i-am și cumpărat-o. Tot bine arăta în ea. În general, arată mai bine în ultima vreme, și-a mai venit în fire.
   - Îți stă bine, i-am zis.
   L-am surprins. În loc să-mi întoarcă spatele, și-a cercetat ținuta de parcă tocmai și-ar fi dat seama cu ce se îmbrăcase. Parcă ar fi înțeles semnificația cămășii.
   - Mulțumesc, a rostit într-un final. Am uitat că tu mi-ai luat-o.
   - Eu ți-am luat majoritatea hainelor, am replicat, cu excepția acelei cravate pepit oribile. Aia e ta întru totul.
   Eddie a surâs și i-am zărit ridurile de la coada ochilor.
   - Îmi place cravata aia.
   Ei bine, presupun că acum o poți purta tot timpul.
   Aveam cuvintele în minte, o replică viguroasă, genul de lucru pe care îl aprecia la mine. Dar mi-am ținut gura, fiindcă știam că l-aș face să plece. Iar eu nu voiam asta.
   - Îți stătea bine cu ea, am zis. O chestie foarte enervantă.
   Eddie a pufnit, s-a îndreptat spre ușă și a plecat. Îmi dorisem ca el să mai zăbovească, să discute cu mine și mi-am înfrânt cu greu dezamăgirea. Însă, atunci când a plecat, avea un aer relaxat pe care nu l-am simțit când intrase.
   Tot e ceva.

      OCTOMBRIE, TREI LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie s-a întors astăzi, lucru care m-a surprins. Mă vizitase ieri și mă obișnuisem să aștept 3 zile între vizite, ținând socoteala timpului cât de bine pot eu aici.
   A adus mâncare și apă, deși încă aveam destulă, și, după ce le-a lăsat, a rămas lângă ușă mult timp, cu mâinile vârâte în buzunarele de la spate.
   - Vrei să-ți mai aduc cărți? m-a întrebat într-un târziu.
   Mi-a luat cam un minut să răspund.
   - Ar fi nemaipomenit, am zis cu toată sinceritatea.
   Nu știe că o folosesc pe asta ca jurnal și chiar mi-ar prinde bine ceva nou de citit.
   A încuviințat din cap și a plecat spunând „pa, Bea”.
   Nu a mai făcut asta înainte. E prima dată când îmi aud numele după săptămâni întregi.

     O altă zi, o altă vizită din partea lui Eddie.
   Vine zilnic acum. Nu stă mult și, de două ori până acum, a fost aici în timp ce dormeam. Mă întreb dacă vine și noaptea. Nu mai am un simț extraordinar al zilelor și al nopților, dar dorm totuși și presupun că mi-am păstrat un program relativ regulat. Nu știu de ce, dintr-odată, a început să vină în timpul nopții.
   Dar nu, îmi spun în sinea mea că nu pot face așa ceva, nu pot încerca să-i ghicesc motivele și să-i înțeleg logica. Dacă procedez așa, o să înnebunesc definitiv.
   Fiindcă deja înnebunesc.

      Eddie a stat o oră astăzi. Poate și mai mult.
   Nici măcar nu s-a sinchisit să aducă apă și mâncare și, pentru prima dată de când m-am trezit aici, am simțit că mi se ia o greutate de pe piept și că pot să respir din nou.
   A venise cu mai multe cărți, după cum promisese și, de îndată ce a intrat în cameră, am luat una dintre ele, un thriller politic pe care îl citea el cândva, din câte îmi aminteam.
   - Asta cred că a fost cea mai proastă carte pe care am citit-o, i-am zis.
   Eddie a traversat încăperea, mi-a luat-o din mână și s-a apucat să-i studieze coperta.
   - E aia în care îl înlocuiesc pe președinte cu o clonă?
   - Pe vicepreședinte, l-am corectat, dar da, aia.
   A întors-o, a citit textul de prezentare și a zâmbit ușor.
   - Am cumpărat-o în aeroport. Nimeni nu poate fi judecat pentru cărțile cumpărate în aeroporturi.
   - Îmi amintesc, am spus și chiar așa era.
   Ne duceam la o conferință în Atlanta. Mă rog, eu mă duceam. Eddie mă însoțea ca să vadă un meci de fotbal acolo, în weekend.
   - „Femeile și arta conducerii, conducerea și feminitatea”, am adăugat. Un workshop de genul ăsta. Trei zile de discursuri cu titluri precum „O mână blândă: cum să impui respect fără frică” și „Femeile în top”.
   Eddie a surâs.
   - Urai rahaturile alea.
   - Așa e, am replicat, încuviințând. Dar conferința aia a fost una proastă rău.
   M-am așezat pe marginea patului și m-am gândit la weekendul ăla, la cum stăteam acolo nefericită și plictisită, îmbrăcată la patru ace, doar ca să-mi pierd vremea.
   Încă mi-o aminteam pe una dintre femeile care conduceau workshopurile pentru grupuri, cum stătea în picioare în fața noastră, cu părul ei scurt, albit prematur, cu un pulover din cașmir crem care aproape îi înghițea trupul micuț.
   - Reținem foarte multe lucruri, spusese ea. Mai multe decât bărbații. Lor li se permite să-și facă griji doar în privința afacerilor, în vreme ce noi trebuie să avem grijă atât de afaceri, cât și de familiile noastre. De copiii noștri. Pun pariu că, dacă ar fi să întreb un director general „cât lapte aveți în frigider acasă în secunda asta?”, habar n-ar avea. Dar voi toate știți.
   Femeia zâmbise larg, apoi își coborâse glasul, șoptind cu un aer conspirativ:
   - Voi toate știți, nu-i așa?
   Urmase un val de chicoteli și de încuviințări, iar eu mă uitasem în jur, întrebându-mă: Pe toți dracii, voi sunteți reale?
   I-am povestit și lui Eddie acum, iar el a râs, încrucișându-și brațele la piept.
   - Corect, și totuși, în fiecare zi, când mă întorceam în cameră și te întrebam cum a decurs ziua, tu mereu spuneai că bine.
   Am ridicat din umeri.
   - Și ce-ai fi vrut să zic? Eu alesesem să particip. Nu voiam să recunosc că aveai dreptate și că era o pierdere de vreme.
   Nu am adăugat și faptul că existau tensiuni între noi. Că ne certam mai mult decât de obicei, chiar înainte de Blanche și de renovările ei.
   Nu am vrut să-și amintească asta.
   - În weekendul acela, nici pe mine nu m-a dat distracția afară din casă. Am sfârșit prin a renunța la biletul meu pentru jocul cu Falcons, pe care i l-am dat unui client, așa că, mare parte din timp, m-am uitat la ESPN în camera de hotel și m-am îndopat cu mâncare proastă de la room-service.
   Eddie s-a uitat în jur, căutând un loc unde să se așeze.
   Dar firește că nu există așa ceva, pentru că ăsta nu e salonul meu, ci o temniță.
   O temniță făcută de el.
   Fără să stau prea mult pe gânduri, am bătut cu palma în pat, aproape de mine.
   - E neașteptat de comod, i-am zis, schițând un zâmbet.
   Niciodată nu mai vorbisem atât de mult și îl voiam așa, relaxat și puțin mai deschis.
   Eddie a ezitat și, pentru o clipă, am crezut că o să plece. Apoi s-a așezat.
   Salteaua s-a lăsat sub greutatea lui, făcându-mă să mă aplec spre el. Am simțit parfumul săpunului și, dincolo de acesta, mirosul curat, cald ce îl caracterizează pe Eddie.
   Weekendul acela în Atlanta nu fusese pe de-a-ntregul prost. În ciuda tensiunii dintre noi, profitaserăm de patul mare al hotelului în fiecare noapte.
   Sexul fusese întotdeauna grozav pentru amândoi.
   Eddie m-a privit cu ochii lui albaștri și gura mi s-a uscat.
   Nu s-a uitat la mine ca și cum m-ar fi urât, ca și cum m-ar fi vrut dusă pentru totdeauna. Pesemne că există un motiv pentru care încă sunt aici.
   Blanche a murit, dar eu sunt vie.
   Sigur înseamnă ceva.
   - Ar fi trebuit să mergem în mai multe vacanțe, am zis, coborându-mi privirea spre buzele lui. Poate înapoi în Hawaii.
   L-am privit drept în ochi și expresia de pe chipul lui s-a înseninat în sfârșit. Avea ochii calzi, buzele, întredeschise, era Eddie al meu pe care îl cunoșteam. Eddie pe care îl înțelegeam.
   Brusc, singura cale prin care aș putea ieși de aici a devenit limpede ca lumina zilei.

      Nu venise în Hawaii să cunoască un tip. Venise să stea la soare și să bea cocktailuri cu gheață și exagerat de scumpe. Să privească Oceanul Pacific pe care nu-l mai văzuse înainte de această călătorie.
   De fapt, singurul loc unde fusese vreodată să vadă apele unui ocean, al Atlanticului, însă, fusese Golful Mexic, în vara în care familia lui Blanche o invitase la locuința lor din Orange Beach.
   Blanche nu aprobase excursia ei în Hawaii.
   - E prea kitsch, îi spusese, strâmbând din nas și dându-și părul după ureche. Și îți permiți lucruri mai bune. Mergi în Bali. Poate chiar în Fiji.
   Însă Bea își dorise Hawaii și acolo plecase, iar Blanche putea să se ducă la dracu’, cu expresia ei sentențioasă și cu opiniile ei inutile.
   Oricum, era doar geloasă. Tripp n-o dusese nicăieri după luna lor de miere în Italia și Bea știa sigur că el tot nu acoperise gaura de pe cărțile de credit.
   Însă ea stătea pe șezlong zi după zi, privind oceanul - albastru, așa cum și-l închipuise - și cuvintele lui Blanche îi răsunau în minte.
   Oare ar fi trebuit să se ducă într-un loc puțin mai exotic? Undeva unde se ajungea mai greu? Undeva unde nu și-ar fi petrecut zilele evitând familiile și cuplurile de îndrăgostiți?
   Mereu era vorba de un echilibru, separarea dorințelor fetei care fusese pe vremuri de dorințele femeii care era în prezent. Un alt Mai Tai, prea dulce, dar l-a băut oricum. Nu, Hawaii era frumos. Hawaii era accesibil și asta vindea și Southern Manors, nu?
   Clasă, dar într-un mod comod. Poate ar trebui să facă o colecție completă dedicată Hawaii-ului, în vara următoare. Flori de hibiscus pictate pe pahare. Inele pentru șervete în formă de ananas. Imprimeuri cu o hula girl obraznică.
   Gândurile legate de muncă o calmară ca întotdeauna, i-au silit creierul să iasă din vârtejul constant în care căuta mereu să descopere unde greșise sau unde ar putea greși. Nu era niciodată nesigură și neîncrezătoare în forțele proprii când venea vorba de afacerea ei.
   Și-a scos iPadul din geanta de plajă, unde se găseau trei reviste și două cărți cumpărate de la aeroport, deși știa că nu va citi.
   În câteva minute, încropise deja o pagină cu idei pentru colecția de vară și acum se concentra să găsească un nume pentru ea, amuzant, ușor de reținut, dar nu exagerat de drăgălaș. O altă chestie fină pe care o rezolva tot timpul, dar mai ușor.
   Era la a treia încercare (Ceva cu Hawaii cel albastru? Prea la modă?), când o umbră a căzut peste șezlongul ei și a auzit pe cineva întrebând:
   - Muncă la plajă? Nu sunt sigur dacă ar trebui să mă inspire sau să mă deprime.
   Zâmbetul lui a fost cel care a cucerit-o încă din prima clipă. Când și-a ridicat privirea spre bărbatul care stătea în picioare, îmbrăcat cu pantaloni scurți în dungi și cu un tricou alb, cu o mână vârâtă în buzunar, cu ochelari de soare pătați de apa sărată a mării, cu o șuviță căzută peste sprânceană, de parcă ar fi fost eroul unei comedii romantice, pur și simplu, a lăsat garda jos.
   Bea i-a zâmbit, fără să gândească. Mai târziu, avea să înțeleagă cât de bine se pricepea el la așa ceva. Să-ți doboare zidurile înainte să ai măcar șansa să le ridici. Însă, în după-amiaza aceea însorită, șarmul lui nu sugera nimic sinistru.
   - E mai tare aici decât la birou, s-a auzit replicând și zâmbetul lui s-a lățit, dând la iveală o gropiță în obrazul stâng.
   - Beau pentru asta, a zis el, după care i-a întins mâna, cu un surâs mai strălucitor decât al soarelui de deasupra lor. Mă cheamă Eddie.
   Eddie. Un nume de băiat, s-a gândit Bea, dar i se potrivea, pentru că zâmbetul lui avea un aer ștrengăresc.
   Îi plăcea asta. Suficient încât să-l lase să stea în șezlongul liber de lângă ea și să-i accepte invitația la cină pentru seara respectivă. De ce nu? Nu era, oare, genul de lucru care se potrivea cu noua ei viață? Vacanțe scumpe, cocktailuri pretențioase și o cină alături de un străin arătos?
   Au mâncat la restaurantul hotelului, lângă fereastra imensă ce dădea spre mare, sub cerul pictat violent în amestecuri de roz, violet și portocaliu, cu o lumânare pâlpâind între ei și cu un vin scump, care se odihnea în frapiera de lângă masă.
   Privind retrospectiv, Bea vedea acum că totul fusese aproape prea perfect, un ditamai clișeul romantic, dar, atunci, i se păruse captivant și... cum se cuvine. De parcă primea, în sfârșit, tot ce merita.
   Au discutat și a surprins-o cât de ușor a decurs totul. Cât de firesc se simțea în preajma lui. Se născuse în Maine și iubea bărcile. Se afla în Hawaii fiindcă avea un prieten care încerca să intre în afacerile cu croaziere pe iahturi și amândoi cercetau celelalte companii ca să vadă cum se procedează.
   Ea i-a mărturisit că își petrecuse copilăria în Alabama, lăsând totuși deoparte aspectele sudice mai gotice, concentrându-se asupra școlii moderne cu internat, a debutului ei în societate și a colegiului pentru fete pe care îl absolvise în Carolina de Sud. Pe măsură ce își depăna povestea, își dădea seama că făcea din nou același lucru, lipea părți din viața lui Blanche peste părțile mai puțin savuroase ale vieții ei, dar obiceiul îi intrase în sânge și cu greu îl mai observa rațional.
   La desert, chicotind sfios, frecându-și ceafa cu mâna, Eddie i-a zis:
   - Ești al naibii de frumoasă.
   Apoi a clătinat din cap și a adăugat:
   - Iar eu sunt al naibii de beat.
   Dar mințea. Nu băuse decât un pahar de whisky mai devreme și vinul lui rămăsese neatins.
   Poate ar fi trebuit s-o alarmeze ideea că el se prefăcea amețit ca o scuză pentru a spune așa ceva unei femei pe care abia o cunoscuse. Însă nu o alarmase. O interesa bărbatul. A interpretat vorbele lui drept indiciul unei urme de slăbiciune la un tip care, din câte constata ea, nu avea niciun motiv să fie slab. Arătos, isteț, plin de succes...
   Bea urma să afle că el nu ajunsese în Hawaii cu afaceri, așa cum susținuse, că ideea cu croazierele pe iaht reprezenta mai degrabă un vis decât un fapt concret, dar era prea târziu și oricum nu-i mai păsa.
   - Sunt sigur că auzi asta de multe ori, a continuat el și Bea l-a privit cu atenție.
   Ochii lui erau albaștri și avea doar o umbră de roșeață pe pomeți, probabil de la soare, dar în niciun caz din cauza băuturii sau a stânjenelii.
   - Da, a replicat ea, pentru că era adevărat, dar și pentru că voia să audă ce răspunde el.
   Dacă scenariul din capul lui presupunea ca ea să joace rolul creaturii fabuloase despre care cântă băieții, fata frumoasă care nu știe că e frumoasă.
   Dar el nu a părut deloc stingherit. A mijit ochii și a închinat paharul spre ea.
   - Așadar, și frumoasă, și suficient de deșteaptă ca să știe asta.
   - Și bogată, a adăugat ea.
   De asemenea, adevărat și, din nou, o spusese că să-i surprindă expresia.
   Spre lauda lui, nu s-a dat de gol. S-a mulțumit să zâmbească.
   - Atunci, o amenințare triplă. Ce noroc pe capul meu!
   Bea a izbucnit în râs, dându-și părul după urechi, sincer fermecată poate pentru prima dată în seara aceea. I-a plăcut că el n-a făcut pe grozavul și nici n-a pretins că nu e nicio scofală. Probabil că deja știa, desigur - mai târziu, Bea își va pune multe întrebări despre prima lor întâlnire - dar ceva din felul în care el s-a descurcat în situația respectivă a încântat-o. El o acceptase din start. Ea își construise imaginea unei persoane ideale și Eddie era pesemne primul om care o înțelegea cu adevărat.
   Poate și pentru că el însuși era mai mult o imagine.

PARTEA A CINCEA

JANE

18.

      Eddie iese cu polițista în curte.
   Nu îl duce la secție, nu îl așază pe bancheta din spate a mașinii, așadar, îmi spun în sinea mea că nu e nimic serios. Chiar nimic.
   Dacă ar fi ceva, nu i-ar oferi femeii o sticlă cu apă, zâmbind.
   Rămân în bucătărie și șterg blaturile absentă, pun paharele în mașina de spălat, fac orice ca să-mi țin mâinile ocupate și să par la fel de relaxată ca Eddie acum.
   Însă eu nu sunt Eddie și, când detectivul Laurent se întoarce în casă, abia mă abțin să nu mă duc în dormitor și să nu încui ușa după mine.
   Pare stupid, dar credeam că bogăția și stilul lui de viață te feresc de asemenea lucruri... să apară poliția la ușa ta, cu întrebări și cu priviri reci.
   Totuși, polițista e destul de prietenoasă când îmi întinde sticla goală.
   - Reciclați? mă întreabă.
   Îi iau sticla din mână și surâd de parcă n-aș avea nicio grijă pe lume.
   Ea se sprijină lejer de masă și întreabă:
   - De cât timp vă vedeți?
   Habar n-am dacă mă întreabă asta în calitate de polițist sau doar de dragul conversației, iar palmele îmi asudă când îmi aranjez părul.
   - De câteva luni? Eu și Eddie ne-am cunoscut în februarie și am început să ieșim prin martie parcă?
   Grozav, acum îmi pun singură întrebări ca să par o fetiță nesigură pe ea, nu genul de femeie care locuiește într-o astfel de casă.
   Însă femeia îmi zâmbește. Are ochii negri și calzi și multe riduri la coada lor.
   - Logodnicul dumneavoastră afirmă că obișnuiați să plimbați câini, mă informează ea, strâmbând din nas și gesticulând. I-am zis și eu: „La ce naiba au nevoie oamenii din cartier de cineva să le plimbe câinii?” Dar a fost un avantaj, nu?
   Râd împreună cu ea, încuviințând, chiar dacă inima îmi bate năvalnic și mâinile continuă să îmi tremure.
   - Sunt de aceeași părere, dar a fost o slujbă bună și iubesc câinii.
   Nici dacă m-aș fi străduit, n-aș fi scos ceva mai insipid, dar asta e și ideea, nu? Să o fac să creadă că nu merită să discute cu mine. Indiferent de natura acestei nebunii, n-are nicio legătură cu mine. Banala Jane, care se contopește cu fundalul iarăși.
   Laurent dă aprobator din cap și bate în blat cu unghiile - delicate, scurte, pătrate. Nu poartă decât o verighetă subțire din aur.
   - Trebuie să facem tot ce putem ca să ne descurcăm, spune ea, dar pe un ton înțelegător, după care își verifică telefonul prins la curea. A venit momentul să plec. Încă o dată, scuze că v-am întrerupt seara.
   - Nicio problemă.
   Mor de curiozitate să o întreb despre motivul vizitei ei, despre ce a discutat cu Eddie, dar, în același timp, îmi doresc să plece și să mă prefac că seara asta n-a existat.
   - Dați-mi voie să vă conduc, mă ofer, dar ea refuză cu un gest scurt.
   - Nu e nevoie.
   Își vâră mâna în jachetă, scoate o carte de vizită și mi-o întinde.
   Spre deosebire de cartea de vizită pe care Eddie i-a dat-o lui John cândva, aceasta este subțire, din hârtie ieftină. Are ștanțată emblema poliției din Mountain Brook și numele ei - detectiv Tori Laurent - precum și un număr de telefon.
   - I-am zis domnului Rochester să mă sune dacă are întrebări. E valabil și pentru dumneavoastră, în regulă?
   Apoi pleacă, iar pantofii ei modești scârțâie pe podea. Se aude ușa din față deschizându-se și închizându-se.
   De parcă ar fi așteptat ca ea să plece, Eddie intră pe ușa glisantă din spate și oftează adânc, răvășindu-și părul cu mâinile.
   - Ești OK? mă întreabă.
   Mă silesc să-i zâmbesc când îi înconjor talia cu brațele.
   - Da, sunt bine, răspund, chiar dacă nu e așa. Ce voia?
   Eddie se dă mai aproape de mine, sprijinindu-și bărbia de creștetul meu.
   - Să vorbim despre Blanche. Și despre Bea.
   - Au găsit-o? întreb gâtuit.
   E o întrebare terifiantă, o imagine oribilă... s-o găsească pe Bea după ce a stat în apă atâta timp...
   - Nu pe Bea, răspunde Eddie cu glas răgușit. Pe Blanche. Au găsit-o pe Blanche.
   - Iisuse, murmur, încercând să nu mă gândesc la ce au găsit mai exact când mă retrag din îmbrățișarea lui.
   Pielea lui a căpătat o nuanță cenușie și un mușchi i se tot zbate în zona maxilarului. Arată ca Eddie pe care l-am văzut prima dată și simt un gol în stomac.
   - Mai e și altceva?
   - Blanche avea... avea o fractură craniană. De parcă fusese lovită de ceva. Sau de cineva.
   Îmi întoarce spatele, frecându-și ceafa, iar eu rămân încremenită, procesând veștile, pendulând între șoc și teama de a înțelege ce înseamnă asta.
   Acum, nu numai că mi-e greață, dar m-a luat și cu frig. Aproape că am amorțit când îmi duc degetele la buze.
   - A fost omorâtă? întreb în șoaptă.
   Eddie stă tot cu spatele la mine. Are umerii încordați și nu mă pot abține să adaug:
   - Și Bea?
   - Poliția consideră că e vorba de dublă omucidere acum, spune el. Despre asta voiau să discute cu mine. Să mă anunțe că dispariția ei e anchetată drept crimă.
   Am senzația că mi se întunecă privirea și mi se înmoaie genunchii brusc.
   - Dumnezeule, Eddie!
   Nu știu ce aș mai putea să zic.
   Începeam în sfârșit să facem pace cu stafia lui Bea. Suntem logodiți, pe toți dracii! Vorbeam despre nuntă. Una e să-ți pierzi soția într-un accident tragic, alta, să afli că a fost omorâtă intenționat, nu?
   Ăsta e coșmar.
   Atunci, un nou gând prinde contur în mintea mea.
   - Cumva ei cred că...
   Nici măcar nu vreau să termin propoziția. Nu vreau să existe așa ceva între noi.
   - Că am făcut-o eu? completează el, răsucindu-se pe călcâie.
   E încă palid, dar expresia de pe chipul lui nu mai e așa de intensă.
   - Nu, voiau doar să mă informeze că lucrurile s-au schimbat, îmi vor mai pune întrebări, desigur, dar am impresia că mă consideră văduvul îndurerat, nu un suspect.
   Pe măsură ce vorbește, Eddie cel normal, cel cu care sunt obișnuită, începe să-și recapete culoarea în obraji și să-și regăsească vocea. Văd cum practic cealaltă personalitate a lui îl învăluie încet și subtil ca o carcasă. Sau ca o mască.
   Mă privește încruntat.
   - Hristoase, Jane, îmi pare atât de rău!
   - Îți pare rău?
   Pășesc spre el și îi iau mâinile într-ale mele.
   - Pentru ce?
   Oftând, Eddie mă trage în brațele lui.
   - Pentru că totul e un dezastru nenorocit și nu vreau să ai de-a face cu așa ceva. Nu vreau ca tu... nu știu... nu vreau să te văd într-o cămăruță, răspunzând la întrebări despre ceva ce s-a întâmplat naibii înainte să mă cunoști.
   Îmi închipuiam că m-am speriat deja cum nu se poate mai tare, dar, acum, o nouă teroare mă copleșește. Gura mi se usucă insuportabil când ridic privirea spre el.
   - Crezi că o să mă ia la întrebări și pe mine?
   - Au menționat deja asta, zice el, neatent. Că trebuie să mă însoțești când mă cheamă pe mine.
   Mi-am petrecut ultimii 5 ani ferindu-mă de atenția altora, de întrebări și mai ales de polițiștii. Futu-i, dacă sapă în viața lui Eddie, vor săpa și în a mea. Logodnica lui. Fata care s-a logodit cu el la mai puțin de un an de la dispariția soției.
   John, apelul din Phoenix și acum asta. Deja simt dinții unei capcane pregătindu-se să mă înhațe și închid ochii, lipindu-mi fruntea de pieptul lui Eddie și inspirând adânc.
   Mâna lui îmi freacă încet ceafa.
   - Nu te îngrijora prea tare totuși.
   - În niciun caz, răspund automat, dar el îmi zâmbește trist și îmi cuprinde obrazul cu palma.
   - Janie, ești albă ca varul.
   Îi prind mâna înainte să și-o retragă și o țin lipită strâns de fața mea. Pielea lui e atât de caldă! A mea tot înghețată a rămas.
   - E mult pentru tine, știu, îmi zice. Încă încerc să înțeleg ce se petrece. Dar vreau să știi că nu ai de ce să-ți faci griji, în regulă? Nu plec nicăieri și vom trece amândoi prin asta cu bine.
   Îmi vorbește pe un ton cald, măsurat, dar nu mă ajută. De fapt, cred că îmi înrăutățește starea, așa că mă dau un pas în spate și îmi trec degetele prin păr.
   - Eddie, soția ta a fost omorâtă, rostesc ferm. Nu are cum să fie totul bine. E imposibil.
   Nu trebuia să se întâmple asemenea lucruri aici. Trebuia să fiu la adăpost, locul ăsta trebuia să fie sigur. Și chiar dacă Blanche și Bea dispăruseră înainte ca eu să ajung în Thornfield Estates, o parte din mine simte că e și vina mea. Eu am adus necazul? Sordidul, violența? Se agață de mine ca un fel de virus, infectându-i pe toți cei apropiați mie?
   E un gând prostesc, egoist, care n-are niciun sens. Dar și mai puțin sens are gândul că Bea și Blanche s-au băgat în ceva ce le-a adus moartea. Cine ar fi vrut să le facă rău? Și de ce?
   Și cum de este Eddie atât de calm?
   - Știu, e îngrozitor, încuviințează el cu un oftat. Crede-mă, știu.
   Închide ochii și își strânge partea de sus a nasului între degete.
   - Dar nu e nimic de făcut deocamdată. Îngrijorarea nu va schimba lucrurile.
   Îngrijorarea nu va schimba lucrurile. Vreau să îi strig că e al naibii de normal să te îngrijorezi în privința celui care le-a vrut moarte pe soția ta și pe prietena ei cea mai bună, dar ceva mă oprește.
   Eddie mă apucă de mâini.
   - Concentrează-te asupra nunții, mă îndeamnă. Asupra vieților noastre. Nu asupra acestei chestii.
   - Doar că... Nu-mi place deloc poliția, îi mărturisesc.
   El se încruntă nedumerit.
   - De ce nu?
   A vorbit fix ca un bărbat alb și bogat. Îmi zic în sinea mea. Îmi formulez cu mare atenție răspunsul. E un alt moment în care simt că puțin adevăr n-ar strica.
   - Am stat în plasament la o familie din Arizona. Nu făceau treaba asta de dragul copiilor, dacă mă înțelegi.
   Când îl privesc din nou, ține brațele încrucișate și se uită la mine, cu capul ușor aplecat. Atitudinea lui când ascultă ceva cu atenție.
   - În fine, când aveam 16 ani, au crezut că fur de la ei și au chemat poliția.
   Chiar furam de la ei, dar, pentru că foloseau banii primiți de la stat numai pentru ei, în loc să aibă grijă de mine și de ceilalți doi copii, nu mi s-a părut cine știe ce scofală.
   - Polițistul pe care l-au trimis era un prieten de-al tatălui meu de atunci, așa că m-au dus la secție și a fost...
   Îmi amintesc cum am stat acolo, adulmecând mirosul de cafea arsă și de Pine-Sol și tremurând din toate încheieturile. Eram atât de mânioasă, că abia puteam să deschid gura. Dar lui Eddie nu-i pot povesti despre furie. Nu ar înțelege.
   - A fost înfricoșător, rostesc într-un târziu. Și bănuiesc că n-am trecut niciodată peste momentul respectiv.
   Nu e povestea întreagă, desigur. Nicio vorbă despre Jane cea reală. Sau despre ultima noapte în Phoenix.
   Însă el nu trebuie să știe toate astea.
   Eddie scoate un sunet de nemulțumire, își desface brațele și mă îmbrățișează din nou.
   - Dar ce se întâmplă acum n-are nicio treabă cu mine, spun și îmi las capul pe spate ca să mă uit în ochii lui. Îmi pare rău.
   - Prostii, mă liniștește el, sărutându-mă pe frunte. Și nu-ți face griji. Bea și Blanche s-au dus. Nu schimbă cu nimic situația noastră.
   Dar, când îmi dă drumul și se întoarce, îi zăresc mâna dintr-o parte. Strânge și desface pumnul ritmic.

19.

      Caserolele cu mâncare încep să apară chiar de a doua zi.
   Mai întâi, vine Caroline McLaren cu pui Divan și o îmbrățișare caldă.
   - Dumnezeule, treaba asta e pur și simplu oribilă, îmi zice, înainte să bată cu degetele în folia ce acoperă tava din sticlă. Să nu o bagi la mașina de spălat.
   Emily și Campbell întârzie doar două ore. Aduc trei pungi mari de hârtie pline cu produse cumpărate de la magazinul gourmet din sat, locul unde se vând preparate fițoase, care pot trece cu ușurință drept gătite de tine.
   În timp ce bag toate recipientele învelite în folie în congelator.
   Emily și Campbell stau la masă, sorbind din cafelele cu gheață pe care le-au adus cu ele. Ce păcat, tare aș fi vrut să beau ceva astăzi. Știu că sunt nerăbdătoare să-mi pună un milion de întrebări și mi-ar prinde bine o tărie.
   - Cum se simte Eddie? întreabă Emily când închid congelatorul și mă întorc spre ele.
   Afară, a început să plouă și îmi amintesc de ziua în care l-am cunoscut pe Eddie, cu cerul ei gri și cu drumurile alunecoase.
   - Nu prea bine, răspund. Cred că e încă în șoc.
   - Și noi, la fel, spune Campbell, jucându-se cu paiul din pahar. Adică... nu ne-am închipuit nicio clipă că ele au fost omorâte. N-am cunoscut pe nimeni care să fie ucis.
   Pentru prima dată, bag de seamă că are ochii roșii și că Emily nu s-a machiat deloc. La naiba!
   Fir-ar al dracului!
   Eram atât de sigură că veniseră aici ca să sape după mizerii, încât uitasem că Bea și Blanche fuseseră, totuși, prietenele lor. Două femei pe care le iubiseră și ale căror decese păruseră tragice, dar puse pe seama unui accident. Când au aflat că fuseseră omorâte, probabil că s-au simțit îngrozitor și iată-mă și pe mine bănuindu-le că nu vor decât să bârfească.
   - Voi două cum vă simțiți? întreb, sprijinindu-mă de marginea hiatului, iar ele se uită una la alta.
   - Ah, scumpo, nu e vorba despre noi, spune Emily, dând din mână.
   - Totuși, nu grozav, adaugă Campbell.
   Se privesc din nou și Emily oftează încuviințând din cap.
   - Sunt multe de asimilat. Cineva le-a vrut moarte, o idee oribilă, plus faptul că poliția a început brusc să dea târcoale, să pună întrebări...
   Începe să-mi devină prea familiară senzația de gol în stomac și de val rece ca gheața care mă copleșește ori de câte ori o informație nouă și urâtă este dezvăluită.
   - Vă chestionează și pe voi?
   Campbell oftează când se îndreaptă de spate.
   - Încă nu, dar am o întâlnire programată cu ei săptămâna asta, mai târziu. Em?
   Emily încuviințează din nou.
   - Da, vineri.
   Mi le imaginez stând la secție și răspunzând la întrebări despre Blanche și despre Bea. Și despre mine.
   Pentru că detectivii sigur le vor întreba, nu? De unde vin, cât de repede a început relația mea cu Eddie.
   Vor verifica dacă am fost în zonă vara trecută și, brusc, vreau să plece amândouă, vreau să mă ghemuiesc pe canapea până când totul va dispărea cumva prin magie.
   Însă Emily se apleacă peste masă și îmi strânge mâna.
   - Urăsc faptul că trebuie să treci prin toate astea.
   Primul impuls este să mârâi la ea, să caut pe chipul ei un semn că îi place de fapt situația, dar, când o privesc, nu zăresc nimic de acest gen. Mă privește cu simpatie și cu căldură și îmi amintesc toate momentele când serveam prânzul la mese, trăgând stânjenită de tivul tricoului cu Salvation Army, știind că nu conta despre ce pantofi vorbeau oamenii sau ce CD-uri doreau să-și cumpere, eu oricum nu aveam să mi le permit niciodată.
   Întotdeauna am crezut că nu-mi doresc decât bani, dar, văzând-o pe Emily acum, știu că și asta îmi doresc. Oameni cărora să le pese de mine. Care să mă accepte.
   Și, deși e ciudat ca la balamuc, dintre toți oamenii din lume, tocmai soțiile Stepford m-au primit cu brațele deschise.
   Le sunt recunoscătoare.
   - Mulțumesc, răspund, strângându-i mâna la rândul meu.
   Telefonul meu începe să sune și, când arunc o privire spre el, atât Emily, cât și Campbell se ridică în picioare.
   - Răspunde, iubito, mă îndeamnă Emily. Noi plecăm și nu e nevoie să ne conduci.
   Le aud cum ajung la ușa de la intrare și mă uit pe ecranul mobilului.
   Un număr cu 205, ceea ce înseamnă Birmingham. Poate fi chiar și poliția.
   Dacă ar fi găsit ceva rău, ar fi, fost deja aici, îmi zic și ating cu degetul ecranul ca să răspund. Fii normală. Fii calmă.
   - Alo!
   Vocea mă trădează ușor la vocala finală.
   - Jane!
   Nici poliția, nici doamna detectiv Laurent. E javra de John Rivers.
   - Ce vrei?
   Parcă îl și văd rânjind.
   - Și mie îmi pare bine să te aud.
   - John, chiar nu... încep, dar el mă întrerupe.
   - Știu că ești ocupată cu ceea ce fac nevestele acolo, în Mountain Brook, așa că voi fi scurt. Biserica strânge bani pentru un nou sistem audio și m-am gândit că ai vrea și tu să contribui.
   Sunt încă atât de zguduită de tot ce se întâmplă, că, la început, nu văd amenințarea din spatele cuvintelor. Creierul meu are nevoie de câteva secunde ca să le proceseze și să le înțeleagă semnificația.
   - Am crezut că suntem chit după ce ne-am văzut ultima oară, răspund, strângând cu putere marginea mesei.
   John nu îmi dă o replică rapidă și îl aud cum înghite ceva. Mi-l închipui în bucătăria apartamentului său, bând Mountain Dew și îmi stăpânesc fiorul de scârbă, fiindcă tipul ar fi trebuit să nu mai existe în viața mea. Se presupunea că puteam să uit de el, dar el continua să-și facă simțită prezența întruna, cea mai jalnică fantomă din lume.
   - Păi, da. Dar detectivul ăla din Phoenix a sunat din nou și m-a deranjat foarte tare, Jane. Aveam de gând să-l ignor, dar apoi am văzut în ziar că tu și prietenul tău v-ați logodit.
   Fir-ar! Nu auzisem niciodată de oameni care-și anunță logodna, dar Emily se ocupase în numele nostru, susținând că „așa procedează toată lumea”.
   Și o lăsasem pentru că voiam să fiu și eu ca toată lumea.
   - Atunci mi-am zis în sinea mea că, dacă Jane tot se mărită cu unul cu bani, probabil că i-ar plăcea să mă ajute. Să mă răsplătească pentru că am primit-o la mine în casă.
   O altă pauză.
   - Și pentru că îi păstrez secretele.
   - Știi un rahat despre secretele mele, John, îi răspund furioasă, dar în șoaptă.
   - Dar știu că ai secrete, adaugă el iute. Și cred că e suficient.
   La fel ca atunci, în parcare, simt cum mă sufoc, ca și cum cineva m-ar strânge de gât cu un ștreang. Îmi doresc să nu-l fi cunoscut niciodată pe John Rivers, să nu fi fost niciodată atât de disperată încât să-i trimit un mesaj pe Facebook, din biblioteca din Houston, acum doi ani. Îmi doresc să nu-i fi acceptat oferta de a sta cu el. Dar, dacă nu aș fi procedat așa, nu aș mai fi aici acum. Nu l-aș fi întâlnit pe Eddie.
   Pe Eddie, cu soția lui ucisă cu tot.
   Scrâșnind din dinți, îmi plec fruntea, apăsându-mi un ochi cu dosul palmei.
   - Cât vrei?
   - 2.500.
   Tresar, chiar dacă știu că e o sumă mică pentru Eddie. Probabil că nici n-ar observa lipsa lor.
   - De preferat, cash, continuă John, iar adresa ți-o amintești.
   Încuviințez din cap, deși nu mă vede.
   - Îi trimit prin poștă săptămâna asta, spun și aproape că îi aud rânjind.
   - Ești o sfântă, Jane. Biserica îți va aprecia gestul.
   - Să nu mă mai suni niciodată. Am terminat definitiv.
   - Nici măcar ca să văd ce mai faci? Ca prieten?
   - Noi doi nu suntem prieteni, răspund și închid telefonul cu degetele tremurându-mi.
   Poliția îmi pune întrebări. John îmi cere bani.
   La mijloc, sunt eu. Și secretele mele.

20.

      IUNIE

   Ar trebui să mergem la lac în weekend.
   Stau la masa din bucătărie, răsfoind altă revistă pentru mirese, când Eddie îmi propune asta pe un ton lejer, în timp ce își toarnă cafea.
   A trecut o săptămână de când Tori Laurent a apărut acasă la noi și, cum nici eu, nici el nu am mai pomenit de asta, vizita ei plutește între noi, ca o a treia prezență permanentă.
   Iar acum, Eddie vrea să mergem la lac? În același loc unde Blanche și soția lui au murit? Pardon, unde au fost omorâte?
   - La casa de acolo? întreb fără rost.
   El zâmbește ironic.
   - Asta e ideea, da. Ar fi frumos să mai ieșim din oraș puțin. Și n-ai văzut niciodată casa.
   Pentru o vreme, rămân încremenită de uimire, păstrând tăcerea. În cele din urmă, spun:
   - Ești sigur că e o idee bună?
   Eddie mă fixează cu privirea. Încă surâde și postura lui e relaxată. Cumva mă sperie mai tare decât dacă l-aș vedea furios.
   - De ce n-ar fi?
   Am senzația că mă provoacă. Nu, chiar mă provoacă. Vrea să mă audă întrebând cu voce tare despre ancheta poliției. Oare se întreabă dacă m-a speriat vizita polițistei, dacă îl bănuiesc de lucruri necurate? Ca să fiu sinceră, nu știu ce să mai cred. Pe de altă parte, am bizara convingere că lacul mi-ar putea oferi ceva claritate.
   - OK, zic. Să mergem la lac.

      Plecăm vineri după-amiază, după ce Eddie termină munca mai devreme.
   Drumul cu mașina până la lacul Smith durează cam o oră de la casa din Mountain Brook și e frumos, purtându-ne departe de suburbii, prin părțile mai rurale ale Alabamei. Dealurile se ondulează blând, iar cerul e albastru senin.
   Ne oprim într-un orășel numit Jasper ca să luăm prânzul. Eddie se simte în largul lui atât la un local oarecare cu barbecue, cu mese din plastic și cu role de prosoape din hârtie în loc de șervete din pânză, cât și la restaurantul franțuzesc cochet din sat.
   Îl privesc cum mănâncă un sandvici cu mult sos, fără să scape nicio picătură pe cămașa lui albă ca neaua. Izbucnesc în râs, scuturând din cap.
   - Te potrivești în orice loc, îi spun.
   Se uită la mine întrebător.
   - E un compliment? mă chestionează.
   Chiar așa am intenționat să fie. Dar, nu pentru prima dată, îmi vine în cap trecutul lui. Rareori vorbește despre el, de parcă ar fi răsărit în lume, gata maturizat, când a întâlnit-o pe Bea.
   - Nu, dacă voiam să te complimentez, ți-aș fi spus cât de sexy arăți cu sosul de barbecue prelins la colțul buzelor.
   Zâmbește și îmi face cu ochiul.
   - Așadar, crezi că sunt sexy.
   Dau din umeri și lovesc cu paiul felia de lămâie din ceaiul meu dulce.
   - În cele mai multe zile, ești decent, dar acum, da.
   Asta îl face să râdă și aruncă spre mine șervețelul mototolit.
   - De-aia te iubesc, Jane. Nu mă lași să mi se urce la cap.
   Deși ar fi o prostie cât casa de mare, aproape că vreau să-i spun numele meu real. Doar ca să-l aud rostindu-l. În schimb, termin de mâncat și ne înapoiem la mașină. Nu mai avem mult de mers.
   Șoseaua șerpuiește sub umbra copacilor, iar lacul strălucește în depărtare. Sunt o grămadă de case, dar, pe măsură ce înaintăm, se răresc până când nu mai rămân decât pădurea, lacul și, după ce Eddie cotește la un moment dat, casa lui.
   Nu e la fel de mare ca vila din Thornfield Estates și clar a fost construită ca să arate ca o cabană rustică, genul de loc unde îți aduci copiii să pescuiască, dar tot e impresionantă și simt cum moleșeala de după prânz începe să se risipească.
   E atât de liniște aici! Un spațiu atât de izolat!
   Și locul în care Bea și-a petrecut ultimele ore din viață.
   Când scoate gențile din portbagaj, cred că și Eddie simte ceva asemănător, fiindcă e destul de tăcut și nu-mi spune decât:
   - Codul de intrare e același ca acasă.
   6-12-85. Ziua de naștere a lui Bea.
   Îl tastez pe ecran, la intrare, și pășesc înăuntru.
   Și mai multe asemănări cu casa lui Eddie - cu casa noastră. Casa e decorată cu lucruri scumpe, dar e proiectată să locuiești în ea confortabil. Lemn mai întunecat, mobilă mai întunecată, întregul spațiu e mai mult masculin și mai puțin... Bea.
   Așa cum stau lângă ușa masivă de la intrare, probabil că pe chipul meu se citește surprinderea, fiindcă, atunci când trece pe lângă mine cu lucrurile noastre, Eddie mă întreabă:
   - Ce e?
   - Nimic, doar că...
   Această casă seamănă foarte mult cu el. Chiar dacă Bea a murit aici, fantoma ei nu pare atât de prezentă.
   - E un loc... foarte bărbătesc, rostesc într-un târziu.
   Văd cum i se ridică un colț al buzelor, în timp ce aruncă geanta din piele pe canapeaua din stofă ecosez, albastru cu verde.
   - Cabana a fost cadoul de nuntă al lui Bea pentru mine, spune el. Așa că m-a lăsat s-o decorez.
   Un alt zâmbet, de data asta strâmb.
   - Așa că am spus da la tot ce a ales ea.
   Așadar, mâna lui Bea se vede și aici, doar că e versiunea ei despre ceea ce credea că i-ar plăcea lui Eddie. Sau ce ar fi trebuit să-i placă.
   Mă duc în living, urmărind totul prin ochii ei, imaginându-mi cum îl vedea ea pe Eddie. Chiar dacă e o casă pe malul lacului, și nu la ocean, remarc o temă marină. Picturi cu goelete, decorațiuni din frânghie groasă, ba chiar și un ceas Chelsea vechi pe perete.
   - Am lucrat pe bărci cu vele când eram mai tânăr, în nord. Vase de croazieră în Bar Harbor, genul ăsta de lucruri, zice el, arătând cu o mișcare din cap spre peisajul marin de deasupra șemineului. Bănuiesc că Bea voia să-mi amintească.
  - Pentru că ți-a plăcut sau pentru că nu?
  Întrebarea îmi scapă de pe buze înainte să-mi dau seama că e o prostie și că poate dezvălui multe lucruri.
   Tresare și capul i se dă ușor pe spate, de parcă întrebarea ar fi fost o lovitură fizică, și mă privește printre gene.
   - Adică?
   Simt cum mă înroșesc până în vârful urechilor. Dau din umeri și mă joc nervoasă cu marginea unui covor.
   - Nu mi-ai pomenit niciodată de asta, așa că am crezut... poate încercai să uiți? La trecut mă refer. Poate că un obiect care să-ți reamintească de trecut nu a fost un gest tocmai frumos.
   - Crezi că Bea era o astfel de cățea? mă întreabă.
   Dumnezeule, chiar am dat-o în bară!
   - Bineînțeles că nu.
   Spre surpriza mea, el râde și scutură din cap.
   - Nu te pot învinovăți. Îmi închipui că ai auzit tot felul de mizerii cât ai lucrat în cartier.
   Mă simt ușurată că nu-mi consideră întrebarea foarte ciudată și că mă înțelege totodată. Poate nu sunt eu mereu sinceră cu Eddie, dar el tot reușește să-mi ghicească uneori și aceste părți negative și îmi place.
   Mă face să cred că, deși am jucat un anumit rol, el a izbutit să mă vadă pe mine, cea reală.
   - A fost o prostie din partea mea oricum, îi spun acum, apropiindu-mă de el.
   Peste umărul lui, zăresc o ușă de sticlă care dă spre o verandă închisă; dincolo de ea, coboară o peluză verde, urmată de un ponton îngust și de lacul întunecat. La ora asta, soarele trimite mici scântei aurii ce dansează pe suprafața apei.
   E greu de crezut că apa aceasta frumoasă, strălucitoare, i-a luat viața lui Bea. Și a lui Blanche. Și mai greu de crezut este că Eddie ar vrea să fie atât de aproape de ea din nou. Cum să stăm aici la noapte, să bem vin și să nu ne gândim la asta? Însă Eddie mă lovește cu palma peste fund, împingându-mă spre holul ce pornește din living.
   - Du-te înainte și aranjează-te, iar eu o să despachetez cumpărăturile.
   Dormitorul principal nu e nici pe departe la fel de mare precum cel de la Thornfield, dar e drăguț, intim și comod, la fel ca restul casei. Pe pat, e o cuvertură în nuanțe albastre, iar fotoliul mare așezat lângă fereastră are o vedere bună spre lac.
   Mă așez în el și privesc apa.
   După 20 de minute, tot nu văd pe nimeni.
   Nicio barcă, niciun un schi-jet, niciun înotător. Nu aud decât clipocitul valurilor mici, care se lovesc de ponton, și vântul printre frunzele copacilor.
   Când ies din cameră, Eddie toarnă vin în două pahare.
   - E foarte liniște aici, îi spun.
   El încuviințează, uitându-se spre ușa din spate, care dă spre lac.
   - De aia am și ales-o, îmi răspunde și oftează adânc. M-a scos din minți. După Bea.
   Ridic privirea, surprinsă. Nu mă așteptam să o pomenească din nou după gafa mea de mai devreme.
   - Liniștea, continuă el. Când mă gândesc la noaptea aceea și la cât de liniște trebuie să fi fost, cât de întuneric...
   Eddie nu-și dezlipește privirea de lac.
   - Știi, e foarte adânc în larg. Cel mai adânc lac din Alabama.
   Nu știam asta și nu spun nimic. Nici măcar nu sunt sigură că vorbește cu mine, sinceră să fiu. Parcă ar discuta cu el însuși, holbându-se la suprafața apei.
   - Au inundat o pădure ca să-l facă, adaugă el. Sunt copaci sub apă. Înalți. În unele locuri, au și 18 metri. O ditamai pădurea sub apă. De aceea au crezut că n-o vor găsi niciodată. Au crezut că era undeva, prinsă în copaci.
   Imaginea îmi stăruie în minte. Bea, cu pielea ei albă, cu trupul captiv între ramurile încâlcite ale pădurii subacvatice. E atât de îngrozitor, încât scutur din cap. Mă întrebasem de ce fusese oare atât de greu să le găsească trupurile, iar acum, că știam, mi-aș fi dorit să nu fi aflat niciodată.
   Mi-aș fi dorit să nu fi venit aici.
   Un mușchi zvâcnește pe maxilarul lui Eddie.
   - În fine...
   - Îmi pare rău, zic, masându-i ușor spatele. Dacă e prea mult...
   - Nu, mă întrerupe el, după care ia o gură de vin. Nu.
   De data asta, a vorbit ferm.
   - Am iubit locul ăsta, ea a iubit locul ăsta și o amintire urâtă nu-l poate păta o veșnicie.
   Vreau să subliniez că nu e doar o amintire urâtă - e vorba de moartea soției lui, de moartea unei prietene apropiate, însă imediat, vorbele lui se cristalizează în mintea mea, tăindu-mi răsuflarea.
   O amintire urâtă.
   Eddie nu a fost aici în noaptea aia. Nu are cum să-și amintească.
   OK, nu, mă port prostește. Așa vine vorba, nu s-a referit chiar la o amintire reală, ci doar la gândul că tot ce se întâmplase aici reprezenta o amintire urâtă. Nu?
   Însă vocea îmi tremură când întreb:
  - Ai mai fost aici de atunci?
   Eddie nu-mi răspunde imediat.
   - O dată.
   E tot ce îmi spune, apoi se răsucește pe călcâie.
   - Hai să mâncăm în oraș, diseară. De partea cealaltă a lacului, au un restaurant grozav.
   Trece pe lângă mine, îndreptându-se spre dormitor, lăsându-mă tăcută, în timp ce privesc soarele care luminează lacul.

21.

      Cina e plăcută. Un local cu specific pescăresc, cu un decor relativ kitsch și cu ghirlande de beculețe de Crăciun încă atârnate peste tot.
   Însă mâncarea e bună și Eddie pare mai relaxat, așa cum fusese mai devreme, înainte să ajungem la casa de lângă lac.
   Nu mai vorbim despre Bea, ci doar despre noi și, pe drum, când ne întoarcem acasă după apusul soarelui, Eddie se întinde să mă ia de mână și să-mi mângâie degetele.
   Însă, cu cât ne apropiem de casă, cu atât îl simt mai tensionat și, după ce intrăm, sfârșim prin a ne uita la televizor și a bea și mai mult vin. Poate prea mult în cazul meu, deoarece, când mă bag în pat, aproape de miezul nopții, capul mi se învârte și mă simt încinsă și transpirată. Iar când Eddie încearcă să mă cuprindă cu brațul, mă feresc de el.
   Cad într-un somn adânc imediat și, când mă trezesc, sunt singură. Stau nemișcată o clipă, cu mâna întinsă peste locul unde ar fi trebuit să doarmă Eddie. Așternutul e cald încă. Apoi, aud un zgomot în living. Ceva parc-ar zgâria parchetul. Gura mi se usucă brusc și nu doar din cauza alcoolului.
   Când îl aud din nou, mă dau jos din pat.
   Ies din dormitor, cu ochii arzând și destul de amețită. Eddie stă pe vine în living, privind podeaua.
   - Eddie?
   Tresare puternic.
   - Hei, spune el, sărind în picioare.
   Poartă aceiași boxeri cu care s-a culcat, e desculț și, deși în casă e frig acum, pare acoperit de sudoare.
   - Ce faci? îl întreb.
   Șovăie. Ezitarea e scurtă, abia sesizabilă, dar eu o simt. În același moment, el începe să zâmbească timid, ducând mâna la ceafă. Însă, înainte să-și vină în fire, îi zăresc îi ochi sclipirea de enervare. L-am deranjat.
   Eu.
   Fiindcă îl văd. Fiindcă îl întrerup.
   - Iartă-mă, zice. N-am vrut să te trezesc, dar mi-am amintit că, mai devreme, am scos de pe inelul cu chei cheia de la adăpostul pentru barcă și nu-mi mai aminteam unde am pus-o. M-am întrebat dacă nu cumva am scăpat-o pe jos. Știi când încerci să dormi și un lucru mărunt nu-ți dă pace?
   Știam. Ce amuzant cum dispariția viitorului tău soț din pat, în creierii nopții, te aduce exact într-o astfel de situație.
   - Și ai găsit-o? întreb, prefăcându-mă mai adormită decât sunt.
   Dar știu că minte. Secunda aceea de furie din ochii lui, momentul acela în care clar și-ar fi dorit să nu mă fi dat jos din pat și să nu-l fi descoperit.
   Mă speria.
   Eddie mă speria.
   - Nu, spune el. Probabil că e pe alee. O să verific mâine.
   Îl văd cum mă cercetează. Port un tricou larg care îmi atârnă până la genunchi. N-am făcut sex când ne-am băgat în pat și îi surprind interesul brusc în ochi.
   M-aș putea folosi de asta, să-i zâmbesc la rândul meu și să-i trântesc o replică siropoasă cum că i-aș oferi ceva care să-l ajute să doarmă. În schimb, mă răsucesc pe călcâie și mă îndrept spre dormitor.
   Mai târziu, când stau întinsă lângă el, nu-mi iese din cap expresia lui și mă întreb dacă măcar există o cheie pentru adăpost.

      - Ai scos bani din cont?
   Stau pe ponton în următoarea după-amiază, privind apa. Practic, asta am făcut toată ziua. Am dormit până târziu și am citit de când m-am trezit, străduindu-mă să ignor felul în care Eddie se tot învârte pe lângă casă atunci când crede că nu sunt atentă.
   Soarele îmi arde umerii, dar mă ia cu frig când mă întorc și dau cu ochii de el. Poartă costum de baie, are privirea ascunsă în spatele ochelarilor de soare lucioși și se uită încruntat în jos, spre telefon.
   Futu-i. Credeam că m-am descurcat bine cu banii lui John, scoțând 300 de dolari de la un bancomat din sat, primind 100 de dolari rest la băcănie, împărțindu-i pe parcursul câtorva zile ca să nu vadă ieșind din cont o sumă mare de bani. Cum naiba a observat?
   Încă mă privește, așteptând.
   - Chestii pentru nuntă, spun și dau din mână, chiar dacă adevărul e că n-am făcut nimic pentru nuntă decât să admir niște rochii. Habar n-ai pentru câte lucruri trebuie să dai un avans.
   Eddie încuviințează din cap, dar adaugă:
   - De fapt, am. M-am mai însurat o dată, nu?
   Eddie zâmbește în stilul lui specific, care îi adâncește gropițele, dar sesizez o oarecare încordare și, brusc, îmi amintesc că exact așa îi zâmbea lui John în după-amiaza când m-am dus la apartament să-mi iau lucrurile.
   Mie niciodată nu mi-a zâmbit așa.
   - Normal, răspund, chicotind oarecum jenată. Tu știi totul despre lucrurile astea. În orice caz, mi s-a părut mai simplu să folosesc cash. Am vrut să-ți spun, dar excursia mi-a distras atenția.
   Încerc să-i arăt fața mea bosumflată, dar el deja e cu ochii în telefon din nou.
   - Am priceput. Ideea e că băncii i s-a părut suspect și a înghețat contul.
   Mă înroșesc până în vârful urechilor. Și eu, care credeam că sunt isteață și subtilă! Banca, în schimb, n-a văzut decât un nenorocit de hoț ordinar.
   - Rahat! exclam. Îmi pare rău.
   - Nu-i nimic, zice el, dând din mână. O să-i anunț că sumele scoase sunt corecte și situația va reveni la normal. Doar că...
   Ridică din nou privirea spre mine.
   - Folosește cardul de credit pe care ți l-am dat, OK?
   - Sigur.
   Eddie încuviințează din cap și se duce înapoi în casă, în vreme ce eu rămân acolo, roșie ca racul, cu un gol în stomac și aproape tremurând.
   Seara, ieșim din nou la cină, dar, de data asta, nu mai beau atât de mult. Din păcate, nu contează. Niciunul dintre noi nu se poate relaxa și am senzația că Eddie mă urmărește cu aceeași atenție cu care îl urmăresc eu. Când îmi sugerează să plecăm devreme duminică, accept imediat. Locul ăsta îmi dă fiori.
   Plecăm înainte de 9 și, când mă așez pe scaunul din dreapta, îmi spun în sinea mea că nu mă voi mai întoarce niciodată aici, că vom vinde casa și vom cumpăra ceva nou.
   - Ar trebui să iau altă barcă, zice Eddie când ne îndepărtăm, lăsând casa și lacul în urmă.
   Își așază o mână pe genunchiul meu și mi-l strânge.
   - Ți-ar plăcea?
   Tripp Ingraham se ițește în mintea mea, cu coșul pe braț, strâmbându-se. Alung imaginea cu un efort și mă forțez să-i zâmbesc lui Eddie.
   - La nebunie.

22.

      În următoarele două săptămâni, nu mă pot gândi decât la felul bizar în care s-a învârtit Eddie în jurul casei de lângă lac și mă trezesc că fac același lucru în Thornfield Estates.
   Merg pe holuri, verific toate camerele peste care dau, merg apăsat de la un capăt la altul. Stau în fața ușilor închise. Pentru prima dată de când am început să mă văd cu Eddie, mă simt singură.
   Îmi închipui cum mă întâlnesc cu Emily sau cu Campbell, mergând prin cartier și încep: „Hei, fetelor, Eddie m-a dus la casa de lângă lac unde a murit soția lui. Ciudat, nu?”
   La dracu’!
   Dar oamenii încă bârfesc, știu sigur.
   Când reușesc totuși să plec de acasă, chiar dacă doar până la Roasted pentru o cafea, aud două femei pe care nu le cunosc discutând despre Bea.
   Sunt două doamne în vârstă, care stau la o masă, lângă fereastră; una are mobilul în mână.
   - Am comandat lucruri de pe site-ul ei la fiecare Crăciun, îi spune prietenei sale. Era o scumpete de femeie.
   Mă dau mai aproape și o aud pe cealaltă zicând:
   - Soțul ei a fost, știi și tu.
   - Îhî, încuviințează prima, vorbind în șoaptă. Întotdeauna e soțul.
   Dar care soț? Sunt doi implicați aici și unul sigur e pe cale să devină soțul meu.
   Apoi, doamna cu telefonul adaugă:
   - Ce păcat că a fost prinsă în chestia asta! Știi că așa s-a întâmplat. Probabil că n-a vrut să le ucidă pe amândouă, dar, cum erau împreună acolo...
   - Și ce-ar fi putut face? întreabă prietena ei. Era singura opțiune.
   De parcă „a ucide pe cineva” e ca și cum ai spune „sigur, Pepsi e OK” când tu vrei să comanzi Cola de fapt. Ce javre de oameni!
   Continui să ascult, încercând să pricep dacă se referă la Tripp sau la Eddie, la Bea sau la Blanche, așa că barmanul trebuie să strige „Latte cu soia și alune pentru Jane?” de trei ori înainte să-mi amintesc că eu sunt Jane.
   Nu mai pot să continui așa.
   Trebuie să stau de vorbă cu cineva. Trebuie să știu ce s-a întâmplat acolo, la lacul ăla.

      Cartea de vizită a lui Tori Laurent se află încă în geanta mea și mă gândesc să o sun, să o întreb ce mai face și să văd dacă o pot ajuta cu ceva, dar nici măcar eu nu pot să simulez un asemenea nivel de încredere în propria persoană.
   Nu, cu cât mai puține contacte cu poliția, cu atât mai bine.
   Mă hotărăsc totuși să discut cu o persoană pe care o detest la fel de tare.
   Când Tripp mi-a acceptat invitația la prânz, trimisă prin SMS, am rămas ușor surprinsă, dar iată-ne stând în cârciuma satului, cea în care n-am fost niciodată, fiindcă mi s-a părut întotdeauna genul de local pe care numai indivizii ca Tripp l-ar frecventa.
   - Sunt sigură că te întrebi de ce te-am invitat la masă, îi spun, alegând atitudinea tipică unei „studente timide”.
   Nu mi-am prins părul astăzi, ca să mi-l pot da după urechi nervoasă și, deși nu port blugii și tricourile pe care le purtam mereu când lucram pentru el, am ales o ținută lejeră cumpărată după ce m-am logodit, o rochie bej simplă, despre care știu că nu mă avantajează deloc.
   Pufnind, Tripp își ridică sandviciul Rueben și îi mai adaugă niște sos Thousand Island.
   - Dă-mi voie să ghicesc, spune el. Cineva ți-a povestit bârfele despre Blanche și despre Eddie și acum vrei să știi dacă e adevărat.
   Șocul meu nu are nimic prefăcut. Clipesc nedumerită și mă bâlbâi exact ca școlărița pe care am întruchipat-o de atâtea ori.
   - Poftim? rostesc într-un final.
   El ridică privirea. Ochii lui Tripp sunt pătrunzători.
   - Stai puțin, nu despre asta e vorba?
   Se încruntă ușor, lingându-și sosul de pe degetul mare.
   - Rahat. Bine. Atunci, care-i treaba? Voiai să ne pierdem vremea împreună?
   Iau o gură de bere ca să mai câștig timp. Urăsc sentimentul că n-am niciun control, că toată chestia asta pusă la cale de mine s-a dus dracului.
   - Am vrut să stăm de vorbă, pentru că știu că treci prin același lucru ca Eddie și doream pur și simplu să văd cum te descurci, ca să fiu sinceră.
   Am folosit un ton rece și rănit totodată. M-am uitat fix în ochii lui, după care mi-am ferit privirea. Încă mai pot controla asta, deși nu vreau decât să mă reped peste masă și să-l scutur bine până când îmi spune tot despre Eddie și despre Blanche.
   Ceva din aerul superior al lui Tripp se risipește, își pune sandviciul pe masă și ia berea.
   - Mda. Era... diferit când am credeam că s-a înecat. Acum... acum e iadul pe pământ.
   Dă pe gât aproape jumătate din bere, pune halba pe masă și râgâie în șervet, deloc discret.
   - Cum se simte Eddie?
   Mă privește intens și văd acum că și el are propriile motive să-mi accepte invitația, iar acestea nu au nicio legătură cu amabilitatea dintre vecini.
   - Nu pot să vorbesc în numele lui, răspund grijulie, jucându-mă cu cartofii din farfurie. Dar știu că s-a oferit să coopereze cu poliția. Face orice ca să fie de ajutor.
   Ceea ce este adevărat. Eddie s-a dus la secție de două ori ca să răspundă la întrebări, întrebări pe care nu mi le-a descris în detaliu, și mă întreb dacă Tripp nu cumva vrea să afle exact asta: cât de multe a mărturisit Eddie, ce anume spune... Nu pentru prima dată mă întreb dacă nu e mai periculos decât mi-am închipuit să mă întâlnesc cu el. Și nu doar pentru că ne-ar putea vedea cineva.
   Tripp bate darabana cu degetele pe masă, încuviințează din cap, dar cade pe gânduri. Stăm așa, într-o tăcere îngrozitoare, prea mult timp. În sfârșit, el e cel care vorbește primul.
   - N-a fost nimic. Între Blanche și Eddie. Doar obișnuitele noastre amabilități idioate, tipice cartierului. Firma lui Eddie avea o lucrare acasă la noi, eu aveam treabă, așa că am lăsat-o pe Blanche să se ocupe. Au petrecut mult timp împreună, dar eu și Blanche ne înțelegeam bine. Sincer să fiu, chiar dacă aș fi crezut că mă înșală, în niciun caz n-ar fi trădat-o pe Bea.
   Se strâmbă înainte să adauge:
   - Deși Bea n-a meritat niciodată o asemenea loialitate, dacă e să-mi ceri mie părerea, însă...
   Vocea i se stinge, așa că îl presez puțin.
   - Mi-ai zis că Bea... s-a inspirat mult de la Blanche.
   - Practic i-a luat toată viața, dar amândouă au sfârșit în același loc, nu? Pe fundul căcatului ăluia de lac Smith.
   Tripp înclină capul și oftează.
   - În orice caz, dacă Emily Clark, Campbell sau oricare dintre boarfele alea încearcă să-ți spună că Eddie și Blanche și-o trăgeau, să știi că sunt doar bârfe. Probabil că muierile își doreau să fie adevărat, având în vedere că n-am fost niciodată prea popular în ochii lor.
   Îmi dau seama că nu mai am ce să scot de la Tripp. A alunecat din nou în brațele amărăciunii și, când comandă încă o bere, îmi verific ceasul cu gesturi exagerate.
   - Ah, la naiba, am o programare la coafor, îi zic.
   - Firește că ai.
   Tonul lui e sarcastic, dar nu insistă și, când încerc să las o bancnotă de 20 de dolari care să-mi acopere consumația, el îmi face semn să nu.
   Întoarsă acasă, mă duc la computer și intru pe pagina de Facebook a lui Emily, ca să caut poze cu Blanche și cu Eddie, dar nu găsesc nimic. Nici pe pagina lui Campbell nu am mai mult succes. Și, deși Blanche e clar etichetată în câteva fotografii, linkul către profilul ei nu funcționează. Presupun că cineva din familia ei l-a dezactivat.
   Am făcut o asemenea fixație pentru Bea, că nu mi-a trecut niciodată prin cap să o analizez cu atenție și pe Blanche.
   Acum pare o greșeală.

      Eddie vine acasă foarte târziu.
   Eu sunt în cadă, cu clăbucul până la bărbie, dar îl aud cu mult înainte să-l văd - ușa de la intrare descuiată, pașii pe hol, ușa de la baie deschizându-se.
   Apoi apare în prag, se sprijină de perete și mă privește.
   - Ai avut o zi bună? îl întreb.
   În loc să-mi răspundă, îmi pune și el o întrebare.
   - De ce ai luat prânzul cu Tripp Ingraham azi?
   Surprinsă, mă ridic puțin și apa clipocește. Îmi place de mor cada asta, atât de adâncă și de lungă, că aș putea sta la orizontală în ea dacă aș vrea, dar acum îmi doresc să nu fi fost în ea, goală și vulnerabilă. De obicei, diferența de mărime dintre noi mă excită.
   Eddie e zvelt, dar vânjos - are ditamai mușchii, de genul celor pe care îi obții atunci când depui muncă fizică, nu când te duci la sală. Mă face să mă simt și mai mică și mai plăpândă decât sunt.
   Însă, pentru prima dată, îmi dau seama ce ușor i-ar fi să mă rănească. Să mă copleșească fizic cu forța lui.
   - De unde știi? întreb și îmi dau seama pe loc că am greșit.
   Eddie nu se încruntă, dar face chestia aia din nou. Se forțează să pară relaxat, de parcă această conversație nu înseamnă mare lucru pentru el, deși practic zvâcnește din cauza încordării.
   - E un oraș mic și, crede-mă, oamenii s-au dat peste cap să-mi spună că te-au văzut în oraș cu el. Mulțumesc, totuși. SMS-urile primite au fost de-a dreptul amuzante.
   Enervată, mă ridic în picioare și mă întind spre prosopul care atârnă lângă cadă.
   - Chiar crezi că mă interesează vreun pic Tripp Ingraham?
   Oftând, Eddie se întoarce.
   - Nu, admite el, dar trebuie să te gândești la cum par lucrurile din afară. Mai ales acum.
   Se îndreaptă spre dormitor și eu rămân aici, încă goală, ținând prosopul în mână, cu apa picurând pe jos, uitându-mă după el. Am muncit atât de mult să-i prezint o anumită versiune a mea lui Eddie, tuturor... Dar acum izbucnesc.
   - Cum par? repet.
   Dau să-l urmez, trăgând prosopul după mine.
   - Nu, Eddie, nu m-am gândit la cum par.
   - Normal că nu te-ai gândit. Ia să vedem, nu te-ai gândit nici la cum pare dacă logodnica mea îi dă o grămadă de bani tipului cu care a locuit.
   Încremenesc, am un gol în stomac. Sunt prea zguduită ca să încerc să mint.
   - Poftim?
  Eddie mă privește cu o expresie pe care nu o cunosc.
   - Credeai că nu știu, Jane? Nu ți-a trecut nicio clipă prin minte să vii la mine?
   Cum? Cum dracului aflase? Prima dată când i-am dat bani, erau ai mei. A doua oară, da, erau banii lui Eddie, dar manevrasem lucrurile cu grijă. Fusesem foarte atentă.
   - M-a sunat și pe mine, spune Eddie, punându-și mâinile în șold și înclinând capul. Mi-a înșirat niște baliverne cu niște oameni din Phoenix care te caută.
   Așa ceva nu se întâmplă; n-are voie să știe. Nu mai pot respira.
   - Ți-a zis de ce? întreb cu vocea gâtuită.
   Eddie se uită din nou la mine cu asprime.
   - N-am întrebat. I-am zis să se ducă dracului, adică exact ce ar fi trebuit să faci și tu când te-a sunat.
   Se apropie de mine atât de mult, încât simt căldura radiată de corpul lui. Nu mă mișc și nici măcar nu mă înfășor cu prosopul. Îl țin între mâini și tremur din toate încheieturile și nu doar din cauza frigului.
   - Asta faci când oamenii te amenință, Jane. Când încearcă să-ți facă zile fripte. Nu cedezi în fața lor, nu le dai ce vor, ci le reamintești că tu ai controlul, tu ești cea care stabilește regulile.
   Se întinde și mă apucă de umeri. Pentru prima dată de când îl cunosc, mă încordez sub atingerea lui.
   El simte și colțurile buzelor îi coboară, dar nu îmi dă drumul.
   - Nu mă interesează deloc că nu știu cine din Phoenix se chinuie să dea de tine. Nu îmi pasă decât că, atunci când a venit la tine cu rahatul ăsta, nu ai avut suficientă încredere în mine ca să-mi spui.
   Nu știu ce replică aș putea să-i ofer, așa că stau în picioare, cu privirea plecată, dorindu-mi să mă lase în pace, să plece. Într-un târziu, Eddie oftează și brațele îi cad.
   - Știi ce? rostește el, dându-se înapoi și scotocind în buzunarul de la jachetă. Poftim.
   Scoate o foaie de hârtie și mi-o îndeasă în mână.
   Pielea mea umedă aproape că șterge cerneala, dar constat că e un număr de telefon, unul cu prefixul zonei Phoenix.
   - E numărul celui care îl sună pe John.
   Tresar, clipind des.
   - Ți l-a dat ție?
   Eddie îmi ignoră întrebarea.
   - Ideea e, Jane, că port numărul ăsta cu mine de aproape o lună. De dinainte să te cer de soție. Și n-am sunat niciodată acolo. Nici măcar o dată. Știi de ce?
   Clatin din cap, chiar dacă îmi dau seama ce urmează să spună.
   - Fiindcă am încredere în tine, Janie.
   Se răsucește pe călcâie, se îndreaptă spre ușa băii, apoi se oprește, privindu-mă.
   - Ar fi frumos ca și tu să ai încredere în mine.
   Cu asta, dispare, iar eu mă las pe marginea căzii. Genunchii îmi tremură incontrolabil. Nu din cauza numărului pe care îl țin în mână. Și nu pentru că știu acum că Eddie l-a avut în tot acest timp și că în orice moment ar fi putut să sune și să afle... totul.
   Ci din cauza vorbelor lui. A felului în care arăta când le-a rostit.
   Asta faci când oamenii te amenință, Jane.
   Ochii lui fuseseră atât de reci. Tonul lui, atât de neutru.
   Îl privisem în ochi și nu-l recunoscusem deloc.
   Le aud din nou pe femeile de la cafenea. Întotdeauna e soțul.
   Pentru prima dată, cred sincer că la el se refereau.
   Nu la Tripp, care a stat în fața mea la prânz. Ușor amețit, ușor agresiv. Neîndemânatic și aiurit.
   Nu seamănă deloc cu Eddie.

23.

      - Fată, mă jur că ești și mai slabă!
   Emily zâmbește când îmi spune asta și cred că e un compliment, dar abia dacă izbutesc să-i zâmbesc la rândul meu. Suntem în curtea deschisă a Primei Biserici Metodiste. Oamenii se îngrămădesc în jurul nostru și conștientizez puternic atât căldura insuportabilă a serii - chiar dacă soarele a apus - cât și ținuta complet nepotrivită.
   În apărarea mea, trebuie să precizez că habar n-aveam ce naibii ar trebui să porți la o licitație tăcută ce are loc la biserică, într-o miercuri seară, iar negrul mi s-a părut o alegere sigură - sofisticat, respectabil. Însă toate celelalte femei sunt în culori strălucitoare, cu imprimeuri florale, genul ăsta de lucruri, iar eu mă simt ca o cioară în mijlocul unui stol de flamingi.
   Probabil că Eddie știa că m-am îmbrăcat greșit, dar n-a scos o vorbă și abia mă abțin să-i arunc o privire furioasă, așa cum stă acolo, discutând cu reverendul.
   Îmi netezesc rochia peste coapse și răspund:
   - Emoțiile dinaintea nunții.
   Emily încuviințează și mă bate ușurel pe braț, plină de compasiune.
   - Ești norocoasă. Când m-am măritat cu Saul, răspunsul meu la stres a fost să mănânc tot ce-mi apărea în cale.
   Soțul ei s-a oprit lângă un tufiș uriaș cu azalee, unde pălăvrăgește cu soțul lui Campbell, Mark, și cu soțul lui Caroline, Matt.
   Îmi dau seama că rareori îl văd pe Eddie cu tipii ăștia și că nu pomenește niciodată de ei. Oare vecinii răciseră relația cu el după tot ce se întâmplase cu Bea și cu Blanche sau îi consideră și el la fel de nesuferiți?
   OK, nu toți sunt așa de antipatici. Emily e chiar drăguță, mă conduce de la un grup de oameni la altul, prezentându-mă drept logodnica lui Eddie, și nu pomenește niciodată de treaba cu plimbatul câinilor. Aproape că mă face să-mi pară rău că i-am furat atâtea lucruri.
   Articolele pentru licitație sunt în Centrul pentru Viața de Familie al bisericii, dar, în ciuda căldurii, toată lumea se strânge aici, în curte, probabil pentru că e mai frumos și plin de verdeață.
   Poate ar trebui să ne căsătorim aici, în loc să fugim în lume, în definitiv.
   Însă planurile de nuntă par aproape imposibile când Eddie abia dacă îmi mai vorbește.
   Au trecut două nopți de la cearta noastră din baie, două nopți în care Eddie a dormit în cine știe ce loc din casă și două zile în care aplecat la muncă devreme și s-a întors acasă târziu.
   Cea mai rea parte este că m-am simțit ușurată că a fost plecat atâta timp. E mai simplu când el nu e acolo și nu mai sunt nevoită să-l privesc, întrebându-mă dacă răceala și asprimea lui vor apărea din nou pe neașteptate.
   Numărul pe care mi l-a dat se află încă în geanta mea. Nu voi suna niciodată, dar îl vreau aproape de mine ca să-mi reamintesc cât de rău am dat-o în bară și cât de puțin îl cunosc pe Eddie.
   Dar iată-ne la mica petrecere organizată de biserică, socializăm într-o grădină și bem limonadă, deoarece, chiar dacă metodiștii nu sunt baptiști, nimeni nu vrea un bar deschis în fața lui Iisus, bănuiesc. Tocmai mă pregătesc să iau un alt pahar, când Caroline se apropie de noi, cu părul blond fluturându-i pe spate.
   - Pe toți dracii, șoptește ea, surprinzându-mă, căci n-am mai auzit-o înjurând în nicio situație, darămite în prezența lui Iisus.
   Eu o să ajung sigur în iad pentru tot felul de măgării, dar până și eu reușesc să fiu cuvioasă la biserică.
   Mă apucă de braț și unghiile ei mi se înfig în carne.
   - Tripp Ingraham a fost arestat.
   Ultimul cuvânt îl șuieră mai degrabă, dar nu contează. Văd alți oameni cum ne privesc, iar Emily și-a scos deja telefonul și se încruntă uitându-se la ecran.
   Eddie încă discută cu reverendul. Am înghețat pe dinăuntru, iar picioarele mele, cocoțate pe tocuri mult prea înalte, parcă s-au lipit de iarba moale.
   - Poftim? rostesc într-un târziu.
   Caroline aruncă o privire spre soțul ei.
   - Matt tocmai a primit un SMS de la prietenul lui care lucrează la procuratură. Cică au găsit ceva la autopsie. Ori poate în casă? Nu știu exact, dar i-am scris lui Alison care locuiește pe aceeași stradă și mi-a zis că o mașină de poliție a venit cu sirena pusă și l-au luat în cătușe.
   Acum, Emily se uită la mine și văd cum se formează mici grupuri și cum bârfa se propagă prin mulțime. Toate gândurile cu privire la strângerea de fonduri au fost înlocuite de cea mai nouă veste, cea mai suculentă poveste apărută în cartier de când Bea și Blanche au murit, presupun eu.
   Când mă întorc spre Eddie, îl zăresc privindu-mă fix. Chiar dacă e în partea cealaltă a curții, sesizez ce simte.
   E ușurat.

      Casa e întunecată și liniștită când intrăm, căzuți pe gânduri amândoi.
   Când îi spun lui Eddie că o să fac un duș, aștept ca vechea scânteie să se reaprindă, zâmbetul lui viclean să reapară și el să vină după mine.
   Însă el încuviințează din cap, fără să-mi dea atenție, continuând să-și verifice telefonul. Abia dacă mi-a vorbit pe drumul de întoarcere, confirmându-mi că da, auzise și el același lucru, că îl arestaseră pe Tripp; că da, avea legătură cu noaptea în care Bea și Blanche au murit; că nu, nu știa care sunt acuzațiile.
   În dormitorul principal, îmi dau jos rochia, dar nu mă obosesc s-o pun pe umeraș, o las să cadă pe podea. Probabil că n-o s-o mai port oricum.
   Apa este foarte fierbinte și îmi dă o stare de bine după ce în mașină m-au trecut niște fiori reci, ciudați. Când ies din duș, baia e plină de aburi.
   Mă înfășor în prosop și mă duc la oglindă, ștergând-o cu mâna.
   Chipul care se holbează la mine e urât și neobișnuit de palid. Am părul ud și dat pe spate.
   Ești bine, îmi zic în sinea mea. Ești în siguranță. Tripp a fost problema tot timpul. Firește că el era. Dar asta nu-mi îmbunătățește dispoziția și mă încrunt chiar când Eddie intră în baie.
   Se dezbracă rapid și nu mă pot abține să-l urmăresc în oglindă. E atât de frumos, masculin, perfect, dar nu simt nicio dorință când mă uit la el, iar el nu-mi caută privirea.
   Îmi iau halatul din cârligul de pe ușă și mă înfășor cu el, în timp ce Eddie pornește dușul. Mă așez pe taburetul cu ciucuri din fața măsuței de toaletă și îmi pieptăn părul mai mult decât e necesar.
   Aștept.
   În sfârșit, apa se oprește și Eddie iese, cu un prosop în jurul taliei.
   Caut agitată în sertar crema scumpă pe care am cumpărat-o deunăzi.
   - Noaptea în care ne-am certat... Ți-a fost frică de mine?
   Rămân nemișcată și-l privesc în oglindă. Stropii de apă încă îi acoperă corpul, și-a dat părul pe spate și ceva din ochii lui nu-mi place deloc.
   - Ai crezut că era vorba de mine? Că eu le-am omorât?
   Clipesc des, încercând să revin cu picioarele pe pământ.
   - Ultimele săptămâni au fost complicate, rostesc într-un târziu, adăugând puțin tremur în glas, pentru un efect mai intens. Totul era perfect și eram atât de fericiți, apoi...
   - Apoi ai crezut că le-am omorât pe soția mea și pe prietena ei cea mai bună, continuă el nemilos.
   Ridic brusc capul.
   Nu așa trebuie să meargă lucrurile. Lui ar trebui să-i pară rău fiindcă s-a răstit la mine și a sugerat că eu aș fi putut gândi așa.
   Dar el încă mă privește fix, cu brațele încrucișate și, de vreme ce genele plecate și vocea tremurătoare nu funcționează, mă întorc să mă uit direct în ochii lui.
   - Da, spun și, sincer, mă simt bine că nu mint. Așa e. Deși mai degrabă am crezut că exista posibilitatea ca tu să fi făcut-o.
   Oftează lung, lăsându-și capul pe spate să se uite în tavan, după care spune:
   - Ei bine... Cel puțin ești sinceră.
   Fac un pas în față, îl apuc de încheieturi și îi trag brațele în jos.
   - Dar m-am înșelat, insist. Evident. Și îmi pare rău, Eddie. Îmi pare atât de rău!
   Și chiar îmi pare rău. Îmi pare rău fiindcă l-am crezut implicat în moartea lui Bea și a lui Blanche și nu pentru că aproape am stricat totul.
   Eu sunt cea care îl minte, eu sunt cea care a furat de la el și de la toți cei de care m-am apropiat. Eu sunt cea care pretinde că e altcineva și nu cea reală. Eu sunt cea care a făcut ceva îngrozitor.
   Îmi lipesc fruntea de pieptul lui umed, adulmecând mirosul de săpun.
   - Îmi pare rău, repet și, după o secundă lungă, îi simt mâna odihnindu-se delicat pe ceafa mea. Aveai dreptate noaptea trecută. Ar fi trebuit să-ți povestesc despre John, ar fi trebuit să vin la tine...
   - E în regulă, murmură el.
   Dar mă tem că minte. Mă tem că am lăsat bănuielile și neîncrederea să distrugă lucrul perfect pe care l-am găsit, viața mea nouă.
   - Crezi că Tripp a fost criminalul? îl întreb, stând în brațele lui.
   Aștept să-mi răspundă că da, el a fost. Că e oribil, dar explicabil. E o persoană pe care poți da vina ușor.
   - Nu vreau să cred că a fost în stare de așa ceva, zice el. De atâtea ori l-am avut aici, în casa mea, sau am jucat golf cu el, pentru Dumnezeu!
   Un alt oftat, unul pe care îl aud, dar îl și simt.
   - Dar el și Blanche aveau probleme. Iar el e un bețiv notoriu. Dacă era beat și s-au certat...
   Vocea i se stinge. Îmi amintesc cât de prost m-a făcut să mă simt Tripp. Nu îl considerasem niciodată o amenințare, dar asta nu însemna că nu era. Cine știe cu adevărat de ce e în stare o persoană?
   - Poliția își face datoria, adaugă Eddie, continuând să mă mângâie pe spate. Dacă ei cred că a fost Tripp, sunt sigur că au motive serioase.
   - Îmi pare rău. Eddie...
   Dar el îmi caută buzele și mă sărută.
   - Șșșt, murmură el. Nu contează, Janie.
   Mă sărută din nou, mai apăsat de data asta, și eu îi înconjor talia cu brațele, ținându-mă strâns nu doar de el, ci și de această clipă, de această șansă căreia aproape că i-am dat cu piciorul.
   Când ne depărtăm unul de altul, Eddie își pleacă fruntea, lipind-o de a mea.
   - Spune-mi că ai încredere în mine, rostește el răgușit.
   Și, pentru prima dată în viață, spun „am încredere în tine”. Și cred în vorbele mele.

PARTEA A ȘASEA

BEA

      NOIEMBRIE, PATRU LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie n-a șovăit astăzi.
   A intrat și s-a așezat lângă mine, cu coapsa lipită de a mea.
   I-am mirosit aroma mentolată a răsuflării când m-a întrebat: „Te simți bine aici, sus?”
   Dintr-un motiv inexplicabil, lucrurile mi s-au părut mai ușoare. Știind că s-a spălat pe dinți înainte să vină să mă vadă, că el aștepta - spera? - asta?
   Dar și eu mă pregătisem. Nu am multe produse de machiaj, dar făcusem un duș, îmi ciupisem obrajii să le dau puțină culoare, îmi periasem părul. E mai lung acum, mai aproape de felul în care arăta când ne-am cunoscut și mi-am închipuit că nu putea decât să mă ajute să fac ce trebuie făcut.
   Încă de la ultima vizită, când expresia de pe fața lui s-a schimbat imediat ce am pomenit de Hawaii, am știut că vom ajunge aici. Cea mai ușoară și mai bună metodă să rămân în viață, amintindu-i că are nevoie de mine, era singurul lucru care nu ne dezamăgise.
   Sexul.
   Dar una e să iei în calcul seducerea bărbatului care ți-a ucis cea mai bună prietenă, care te ține încuiată, pe care credeai că-l cunoști și cu care te-ai măritat, și alta e să pui în practică intenția.
   I-am luat mâna într-a mea, mângâindu-i palma bătătorită, amintindu-mi că mereu îmi plăcuse asta la el, că lucra mult cu mâinile și nu era ca tipii precum Tripp Ingraham, cu degete fine și palide.
   Eddie era frumos. Întotdeauna fusese.
   M-am concentrat pe acest aspect, trăgând adânc aer în piept și continuând să-mi trec degetele peste ale lui.
   Nu puteam să mă gândesc că acele mâini o înhățaseră pe Blanche și că mă târâseră pe mine în această cameră. În schimb, mi-am amintit toate momentele când dorisem atingerea lor, când credeam că mor fără ea.
   Așa a fost încă de la început.
   - Bea, ce faci? a murmurat el când m-am aplecat și mi-am lipit buzele de urechea lui.
   - Mi-e dor de tine, am răspuns și mi-am dat seama imediat cât de adevărat era.
   Chiar îi dusesem dorul.
   Nu lui Eddie, cel care o omorâse pe Blanche. Nu-l cunoșteam pe acel Eddie. Dar îmi fusese dor de Eddie de dinainte, de cel care îmi furase inima cu zâmbetele lui calde, cu farmecul lui, cu felul în care știa exact ce-mi doresc înainte ca eu însămi să știu.
   M-am concentrat asupra acelor zile. De dinainte să ne mutăm aici, înainte ca lucrurile să devină atât de întunecate.
   - Îți amintești prima noapte din Hawaii? l-am întrebat.
   M-am ridicat de pe pat ca să stau în fața lui, punându-i mâinile pe umeri.
   Palmele lui s-au lipit de talia mea, parcă din reflex.
   - M-am invitat singur în camera ta, a zis el, iar eu am coborât mâinile de pe umerii lui pe piept, dându-mă și mai aproape pentru ca el să-și depărteze picioarele, lăsându-mă să pășesc între ele. Ai spus că tu nu ești una dintre fetele de genul ăla.
   Colțul gurii i s-a ridicat ușor și gropița i s-a adâncit. M-am aplecat s-o sărut și am simțit cum inspiră adânc.
   - Nu eram, am răspuns. Până ai apărut tu.
   Apoi l-am sărutat.
   Partea asta s-a dovedit mai ușoară decât îmi închipuisem, poate pentru că, întotdeauna, să-l sărut pe Eddie a fost unul dintre lucrurile mele preferate.
   Sau poate pentru că am recreat prima noastră noapte, mi-a fost ușor să acționez. Voiam ca Eddie să uite unde ne aflam, ce se întâmplase, ce făcuse, dar și ce făceam eu.
   Să uit.
   Să ignor.
   Gura lui se potrivea perfect cu a mea și i-am înconjurat gâtul cu brațele, trăgându-l spre mine, înfigându-i degetele în pă...
   - Nu, nu, Iisuse, Bea! Chestia asta e sucită rău.
   M-a împins și a început să gâfâie.
   M-am îndepărtat de pat când s-a ridicat iute în picioare, aproape împiedicându-se.
   Avea fața roșie și ochii i-au sclipit când și-a trecut mâna prin păr.
   - Nu putem, mi-a zis.
   M-am dezumflat.
   - N-ar fi trebuit să vin azi, a continuat el, ocolindu-mă. Nu știu ce dracului am avut în cap, chiar nu știu...
   M-am întins spre el, înainte să apuce să iasă, iar el s-a oprit, privindu-mi degetele prinse de încheietura lui. Energia din cameră s-a schimbat. A devenit încordată, explozivă. M-am apropiat de el, i-am cuprins obrazul în palmă, iar el nu s-a ferit.
   - E în regulă, am șoptit blând. E în regulă.
   - Nu e deloc, a protestat el, dar nu s-a mișcat.
   M-am aplecat spre el.
   - Dacă nu vrei, nu trebuie s-o facem, am zis pe un ton ferm. Dar eu vreau. Vreau să înțelegi asta. Vreau, Eddie. Te vreau pe tine.
   Și chiar îl doream.
   Cu mâna pe inimă, recunosc.
   Ceea ce a fost partea cea mai rea a momentului.
   Nu m-am înfrânat când l-am sărutat din nou. N-a mai fost doar o ațâțare a buzelor și a limbii. L-am sărutat așa cum am făcut-o în prima noapte, iar el a cedat, așa cum știam că se va întâmpla.
   A fost uimitor cât de simplu s-a derulat totul. Cât de repede trupurile noastre s-au regăsit.
   Mă iubești, i-am spus cu fiecare sărut, cu fiecare atingere, cu fiecare geamăt. Amintește-ți că mă iubești, că tot ce avem este bun și că merită să luptăm pentru asta. Amintește-ți că ești al meu.
   Dar încercând să-l fac să-și amintească, mi-am amintit și eu.
   Cât de grozav e. Cât de mult îl iubeam.

      Cititorule, i-am tras-o.

      Și, când s-a terminat, am rămas întinși pe pat, sudoarea lui lipindu-i pielea de a mea, iar ceva din liniștea încăperii m-a făcut să întind mâna și să-l mângâi pe piept în dreptul inimii.
   - Știi că încă te iubesc, am șoptit. Știi că nu te-aș răni niciodată.
   Am vrut ca el să audă ce încercam să-i transmit. Dacă mă lași să ies, nu voi spune nimănui ce s-a întâmplat. Găsim noi o soluție.
   Dar am greșit.
   Eddie a oftat din rărunchi, s-a dezlipit de mine și și-a căutat hainele, căzute grămadă lângă pat.
   Am văzut din mișcările lui rigide că întinsesem coarda prea tare. Auzise ce spuneam și nu-i plăcuse deloc.
   Iar când a ieșit fără nicio o vorbă, m-am întrebat dacă trebuie să o iau de la capăt.

     Bea își alungase din minte momentul cu Eddie și cu Blanche, dar acum îi vede luând prânzul împreună, în sat.
   Trebuia să fie la birourile Southern Manors, de lângă Homewood, dar a vrut mai întâi să treacă pe la unul dintre buticurile din Mountain Brook, ca să verifice vitrinele. În loc de asta, își zărește soțul și cea mai bună prietenă stând la masă într-o cafenea, hlizindu-se unul la altul peste bolurile cu salată, de parcă ar fi într-o nenorocită de reclamă Cialis, și furia aproape că o sufocă, șocantă în intensitatea ei.
   Nu e vorba doar că sunt împreună - problema e că sunt în public și că oricine îi poate vedea, că oamenii sigur o să-i vadă și o să bârfească. Probabil că oamenii o vor și compătimi.
   Rămâne pe trotuar, sub un paravan de pânză, ascunsă de ochelarii de soare. În mintea ei, Bea observă cum ceilalți se întorc spre ea, observă tot mai multe expresii de milă amestecată cu puțin Schadenfreude.
   Brusc, mâinile îi tremură, picioarele i se mișcă și traversează strada ca să se proțăpească în dreptul mesei lor, bucurându-se scurt, dar sălbatic atunci când amândoi tresar la salutul ei voios.
   Pe masă, între cei doi, zărește niște schițe. Firma de construcții a lui Eddie (afacerea pentru care ea plătise, afacerea pe care ea i-o dăruise) face niște modificări la casa lui Blanche. Totul pare nevinovat. E doar un prânz amical de afaceri, pentru a revizui unele detalii. Dar nu se rezumă totul la prânzul ăsta. De când Blanche a avut ideea ca Eddie să le renoveze casă, el stă numai acolo. Sau Blanche vine acasă la Bea și se așază pe veranda din spate cu Eddie, bând vinul lui Bea și arătându-i lui Eddie secțiunea „bucătăria ei de vis” de pe Pinterest.
   Iar Eddie îi zâmbește, îi face pe plac.
   O scoate și la masă, din câte se vede.
   - M-ai făcut de rușine, îi spune Eddie mai târziu, în timp ce pregătesc cina în bucătărie.
   Bea e deja la al treilea pahar de vin, iar sistemul audio se aude cam prea tare.
   - De fapt, continuă el, tu singură te-ai făcut de rușine.
   Bea nu răspunde, fiindcă știe că asta o să-l înfurie și așa se și întâmplă.
   Pufnind, Eddie aruncă șervetul ținut pe umăr și se îndreaptă spre veranda din spate, luându-i paharul cu vin.
   Nu mai discută despre asta, dar, curând, Blanche și Bea se întâlnesc la o cafea. Blanche își cere scuze, îi zâmbește frumos și apoi...
   - Întotdeauna reacționezi exagerat, Bea.
   Bea se gândește mult timp la vorbele ei, la propoziția aia aruncată așa, din senin, în timp ce Blanche amestecă muntele de frișcă de deasupra cafelei cu un bețișor de lemn. Cuvintele ei fuseseră ușor caustice, Blanche o judeca în sinea ei.
   Însă două zile mai târziu, Bea ia telefonul lui Eddie - nu are parolă, nici măcar nu consideră că e nevoie, tipic pentru Eddie - și îi vede SMS-ul.
   Blanche i-a trimis un selfie. Nimic dubios sau sexy, nimic de prost gust, doar o poză cu ea încruntându-se exagerat.
   Mi-a fost dor de tine azi!
   Bea se holbează la textul acela, apoi derulează în sus.
   Din nou, o scoate din minți lipsa dovezilor concrete. Nu e niciun lucru definitoriu care să-i confirme că au o aventură, nimic spre care să arate cu degetul și să-i distrugă pe amândoi și totuși, pe ansamblu...
   O serie de momente, de conversații. O apropiere pe care amândoi au negat-o. Ziua proastă a lui Blanche, frustrarea lui că Bea pleacă prea des. Fraze amuzante care n-au niciun sens, glume știute numai de ei, instantanee împărtășite care n-au nicio legătură cu ea. Sincer, nu i-a trecut niciodată prin minte că Eddie ar fi în stare s-o înșele, dar trădarea lui Blanche este cea care o deranjează cel mai tare.
   De fapt, care o doare.
   Așa că e normal ce se petrece între Bea și Tripp.
   Sunt toți la Caroline acasă, la un grătar, și Tripp, ca de obicei, e beat mort înainte ca soarele să apună.
   - Se împacă de minune, așa-i? îi spune el, în timp ce îi urmăresc pe Eddie și pe Blanche pălăvrăgind lângă grătar.
   Eddie bea bere, iar Blanche are un pahar cu margarita. A amândoi râd cu poftă, Bea nu l-a mai văzut pe Eddie atât de relaxat și de fericit de multă vreme. Blanche aruncă o privire spre ei și se mulțumește să zâmbească larg, ridicând paharul în sănătatea lor. Bea și Tripp îi imită gestul și totul e bine, așa cum ar trebui. Toți patru sunt prieteni buni, nu?
   Numai Bea bagă de seamă că zâmbetul lui Blanche capătă o nuanță ironică. Numai Bea bagă de seamă că Eddie se întinde să atingă cotul lui Blanche, parcă pentru a sublinia ideea.
   - Păi, dacă și-o trag, crezi că Eddie ar trebui să-i facă o reducere de zece la sută? îl întreabă Bea pe Tripp și el izbucnește în râs.
   Tripp arată mai bine când râde. Seamănă cu Tripp pe care Blanche l-a luat de bărbat. Cu Tripp, bărbatul de care Blanche fusese îndrăgostită.
   - Probabil că Blanche ar trebui să-i dea lui un bonus de douăzeci la sută, răspunde el.
   Bea îl privește peste umăr, schițând un zâmbet, după care îl lasă să vadă că privirea ei trece pe deasupra lui.
   - Cred că te vinzi prea ieftin, Tripp.
   Din câte se pare, nu așa stau lucrurile.
   Partida de sex pe care el și Bea o au în baia de sus a lui Caroline e clar mediocră și Bea nici măcar nu pretinde că are orgasm, concentrându-se pe tabloul înfiorător de urât ce atârnă pe perete, o scenă banală cu un picnic.
   În timp ce Tripp geme, cu capul lipit de gâtul ei, Bea se gândește să-i trimită lui Caroline unul dintre posterele colorate noi pe care tocmai le-au primit pentru colecția de vară Southern Manors.
   După ce termină, Tripp are neașteptat de multe regrete, frecându-și fața cu mâna și spunând:
   - Nu știu de ce am făcut asta.
   Dar Bea știe exact de ce a făcut-o - ca să se răzbune pe Blanche și pe Eddie, să ia de la Blanche înainte ca Blanche să ia de la ea -–, dar și ea se simte la fel de goală pe dinăuntru.
   Mai târziu, Tripp îi trimite un SMS.
   Îmi pare rău, dar totodată nu-mi pare rău.
   Bea cunoaște perfect sentimentul.

PARTEA A ȘAPTEA

JANE

24.

      IULIE
   Pe parcursul următoarelor săptămâni, hotărăsc să am încredere în Eddie, să fiu logodnica pe care o vrea și o merită. Cumpăr rochia de la magazinul Irene din sat și o completez cu voal, cu pantofi noi, tot tacâmul.
   Vorbim mai mult despre nuntă. Intenționăm să facem ceva mic și simplu, dar aici, în Birmingham, nu mai plecăm la dracu’ în praznic. În sfârșit, suntem pe drumul cel bun.

.....................................