.....................................
5.
Mult prea târziu am văzut-o pe Jane întinzându-se spre ananasul din argint de pe masa de lângă ușă.
Când obiectul s-a năpustit spre mine, iar fața lui Jane s-a schimonosit de mânie și de spaimă, mi-am înțeles greșeala.
Dar și Jane a greșit.
Avântul a fost prea mare și lovitura a fost prost țintită, obiectul zdrobindu-mi o parte din față. Am simțit imediat dinții sparți, gustul sângelui și o durere înfiorătoare, insuportabilă.
Apoi, s-a lăsat întunericul.
32.
Ar fi trebuit să știu, futu-i mama mă-sii.
Mă durea capul și, când am deschis ochii, am avut senzația că îmi vor ieși din orbite. O senzație grea, apăsătoare îmi chinuia stomacul și mi-am întors capul într-o parte de frică să nu vomit, dar nu s-a întâmplat nimic. Doar am tușit și am icnit. M-am întrebat cum dracului n-am anticipat chestia asta.
Bea era prea isteață pentru ca asta să fie o soluție permanentă. La naiba, eu eram prea isteț ca să o consider o soluție permanentă.
Dar, în prima noapte, mi-am ieșit din minți și am intrat în panică. Iar treaba asta mi se păruse... OK, mi se păruse o nebunie chiar și atunci, dar improvizam. Întotdeauna făcusem așa, inventasem chestii pe loc și mă adaptasem împrejurărilor.
De obicei, funcționa.
Dar aici vorbeam despre Bea. Despre soția mea.
Bineînțeles că totul s-a terminat așa, cu mine pe podea, sângerând, cu câțiva dinți în minus, în timp ce Bea e afară, undeva, cu Jane.
Gândul mi-a provocat un scurt atac de panică și am încercat să mă ridic în picioare, dar fără folos. M-am prăbușit pe podea, ghemuit, privindu-mi cu ochii încețoșați propriul sânge, în vreme ce jos, soția și logodnica mea... ce făceau oare? Sunau la poliție? Sărbătoreau cu un pahar de șampanie?
Hristoase, speram din inimă că e una dintre cele două variante, fiindcă orice altceva mă speria de moarte.
Nu m-am dus special în Hawaii ca să o seduc pe Bea Manson și să mă însor cu ea. Habar n-aveam că se află acolo - nu sunt un hărțuitor, pentru Dumnezeu! Dar, în decursul anilor, devenisem bun la identificarea ocaziilor și exact asta s-a întâmplat când am zărit-o pe Bea Mason pe plaja aceea.
Nu doar o ocazie. Ci ocazia!
Inițial, n-am știut cine e. Nu prea țineam pasul cu noutățile din industria designului interior, dar fata cu care călătoream ținea.
- Pe toți dracii! exclamase ea când ne-am așezat pe marginea piscinei.
Am ridicat privirea din telefon și am văzut o femeie trecând pe lângă noi, într-un costum de baie violet-închis, cu un sarong înflorat în jurul taliei. Era frumușică și măruntă. Chiar și de la distanță, am surprins sclipirea diamantelor de la urechi, dar nimic din persoana ei nu m-ar fi făcut să exclam așa ceva.
- Ce e? am întrebat.
Charlie m-a lovit cu o revistă făcută sul.
- E Bea Mason, a răspuns și, când m-am holbat la ea nedumerit, și-a dat ochii peste cap și mi-a explicat. E patroana de la Southern Manors. Firma ei e uriașă. Fusta aia care îți place ție atât de mult am cumpărat-o de la ea.
Habar n-aveam despre ce fustă vorbește, dar am zâmbit și am încuviințat din cap.
- Ah, corect. Și... e o persoană importantă?
- Pentru femei, da, a zis Charlie, apoi a strâmbat din nas. Dar mă întreb ce caută aici. Nici măcar nu e complexul cel mai frumos de pe insulă. Dacă aș avea banii ei, m-aș duce la Lanai.
Acesta a fost momentul în care Bea Mason a devenit brusc mai interesantă pentru mine.
Și Charlie avea bani. Mulți. Dar nu erau chiar ai ei, ci mai degrabă ai familiei, însă tot se putea numi bogată. Ceea ce însemna că Bea Mason avea, probabil, și mai mulți.
- E compania ei? m-am interesat, uitându-mă în telefon, păstrând un ton neutru.
- Da, a spus Charlie, întinzându-se spre paharul cu daiquiri de pe măsuța din apropiere.
Îi simțeam aroma dulce de căpșuni de pe șezlongul meu.
- E o persoană care te inspiră. A transformat o afacere mică pe internet în ditamai monstrul, în doar cinci ani. Multimilionară prin propriile forțe. A fost un interviu cu ea în Fortune, pe care tata mi l-a trimis, și a devenit un model de viață pentru mine.
Am ridicat ochii din telefon atunci și am văzut cum Bea se îndepărtează.
Nu era vorba doar despre bani. Banii, da, reprezentau o mare atracție, dar îmi plăcea ideea că ea făcuse ceva din nimic. În timp ce Charlie a comandat o altă băutură și s-a întors la revista ei, am început să caut pe Google mai multe informații.
Site-ul Southern Manors s-a dovedit a fi încântător, chiar dacă ușor siropos, iar fotografiile lui Bea mi-au dovedit că era atrăgătoare, așa cum bănuiam deja. Nu în același fel bătător la ochi precum Charlie, care era întotdeauna pregătită să-și facă un selfie pentru Instagram, ci într-un mod mai subtil, mai clasic. Valoarea ei netă a adăugat lucrurilor un fel de lustru, desigur.
Două sute de milioane de dolari. Așa spunea Google, deși știam că astfel de cifre nu sunt întotdeauna pline de acuratețe. Averea deținută de tatăl lui Charlie era estimată cam la cincizeci de milioane, dar mare parte din bani erau investiți în proprietăți imobiliare și în obligațiuni. Până și Charlie primea doar o pensie viageră. Generoasă, cu siguranță, dar nu se putea numi totuși un cec în alb.
- Mă duc în cameră puțin, i-am spus, ridicându-mă de pe șezlong și întinzându-mă, lăsând-o să-și plimbe privirea peste pieptul meu gol și peste mușchii abdominali.
Mă trezisem devreme să mă duc la sală, o corvoadă, dar una necesară.
- Vrei să-ți țin companie? a tors ea.
M-am asigurat că îi zâmbesc larg și că o gâdil sub bărbie.
- Nu, pentru că vreau să trag un pui de somn și n-o să dorm dacă ești acolo.
Îi plăcuse gestul meu, mi-a prins mâna și mi-a sărutat vârful degetelor, înainte să mă alunge.
- O să vin și eu mai târziu. Odihnește-te.
M-am întors în cameră, dar nu ca să ațipesc. În schimb, mi-am aruncat toate lucrurile în geantă. Mă descurcam binișor cu oamenii, îi înțelegeam și știam cum vor acționa. Instinctul mi-a zis că e ceva în treaba cu Lanai. Bea Mason nu se oprise la piscina noastră, în definitiv, ci doar trecuse pe acolo.
Am avut dreptate, după cum s-a dovedit mai târziu. Verificase piscina noastră, deoarece încerca să-și facă o idee despre imprimeurile pentru costumele de baie populare printre „femeile normale”, după cum s-a exprimat ea.
Acum, când mă gândesc, ar fi trebuit să acord mai multă atenție vorbelor ei. Dar, la momentul respectiv, m-am lăudat că am ghicit corect.
Aș vrea să pot spune că există un secret pentru lucrurile pe care le fac, un truc special. Dar ideea e că nici măcar nu m-am străduit prea tare. N-a trebuit decât să mă prezint la recepția de la Lanai, să-i zâmbesc melancolic recepționerei drăguțe și să-i servesc o poveste despre iubita mea aflată în Hawaii, pe care o căutam disperat după ce îmi dădusem seama că e cea mai mare prostie din viața mea să ratez o vacanță cu ea din cauza serviciului.
Nu numai că am primit confirmarea că Bea e acolo, dar am căpătat și un pahar de șampanie gratis pentru necazurile mele. I-am cerut fetei să-mi păstreze lucrurile acolo, sperând că voi fi iertat și că voi sta în camera iubitei mele în noaptea aceea. Și socotelile au fost cât pe ce să-mi iasă perfect.
Motivele pentru care am pus ochii pe Bea poate că au fost puțin mercantile la început, dar mi-a plăcut cu adevărat din prima. Când am văzut-o pe plajă, căzută pe gânduri, am rămas impresionat. Cele mai multe femei cu care îmi petrecusem timpul erau bogate, dar depinzând întotdeauna de banii altcuiva. Mi-a plăcut că Bea avea propriii bani și propria companie. Mi-a plăcut că întotdeauna căuta metode de a îmbunătăți lucrurile, în loc să se culce pe lauri.
Și să nu credeți că sunt un ticălos de cea mai joasă speță. I-am trimis lui Charlie un SMS și am informat-o că a apărut o urgență și că am fost chemat înapoi la New York, dar că sigur o sun săptămâna următoare.
A pus botul și n-am mai auzit de ea până la e-mailul pe care mi l-a trimis după ce a văzut că eu și Bea ne-am logodit.
Și nici măcar nu l-am citit cu atenție. L-am șters de cum am observat cine mi-l trimisese, deși mi-au rămas câteva cuvinte-cheie în cap înainte să îl mut în coșul de gunoi.
Nenorocitul dracului, scria acolo. N-am văzut atâta manipulare, atâta toxicitate, un comportament complet psihopat, nimic ieșit din comun, deși, câțiva ani mai târziu, când lucrurile cu Bea au început să o ia razna, m-am întrebat la cine se refereau toate dulcegăriile acelea. La mine sau la soția mea?
Nenorocitul sigur eram eu.
Să vorbesc cu Bea în prima zi a fost foarte ușor. Parcă am fi fost sortiți unul altuia. Sincer, mă așteptasem să aibă garda ridicată mult mai sus.
Numai că Bea nu era așa în realitate. Nu se uita mereu peste umăr și nu era bănuitoare din fire. Mai târziu, am înțeles că acest lucru se datora faptului că ea știa mereu că e persoana cea mai periculoasă din orice încăpere. De ce-ar trebui să se ferească de cineva când ea câștiga oricum?
Știu că vorbele mele par pline de amărăciune, dar nu asta e intenția mea. Dimpotrivă, vă jur că am fost copleșit de admirație pentru ea. La început, cel puțin. Înainte de crime.
33.
N-am cunoscut niciodată pe cineva mai hotărât decât Bea să obțină ce își dorește.
Nici măcar eu nu sunt așa. După cum am spus, dintotdeauna am fost genul care prinde ocazia atunci când i se oferă, mai degrabă decât persoana care să ia măsuri și să creeze astfel de ocazii, așa cum făcea Bea.
Cred că tocmai de aceea am plăcut-o pe Jane atât de mult chiar de la început. Era exact ca mine - în căutarea unei deschideri, pentru ca, mai apoi, să urmeze adaptarea în funcție de deschiderea respectivă. Sunt sigur că a avut impresia că m-a dus de nas, că am pus botul la toate scenariile ei, dar m-am regăsit prea mult în ea ca să nu văd ce are de gând. Indiferent din ce sunt alcătuite sufletele, al meu și al lui Jane erau la fel - sau cel puțin se asemănau destul de mult.
Însă Bea... Bea era o bestie complet diferită.
Răsuflarea mi s-a părut grea și apăsătoare și am închis ochii.
Ar trebui să mă gândesc la ce am de întreprins acum, cum să ies dracului de aici, dar nu o am în minte decât pe Bea.
Anul trecut. Cina aceea celebră. Blanche flirta cu mine, știam. Dar ce intenționa totuși? Habar n-aveam. Nu eram din Sud, dar trăisem aici suficient ca să învăț că flirtul reprezenta o a doua limbă pentru acești oameni, un hobby ca oricare altul. Acasă, dacă m-ar fi privit cineva așa cum se uita Blanche la mine, aș fi zis că persoana cu pricina e pregătită să și-o tragă cu mine. Aici, nu puteai fi sigur nicio clipă.
Își așezase mâna pe a mea și se dăduse atât de aproape, încât îi simțeam apăsarea sânilor pe biceps. Îmi plăcea Blanche, îl detestam pe Tripp și Bea se concentra atât de mult pe Southern Manors, încât simțeam că n-o mai văd niciodată. Dar să mă culc cu cea mai bună prietenă a ei mi se părea o încurcătură mult prea mare și, sincer vorbind, îmi plăceau mai mult banii lui Bea decât sexul.
Totuși, nu însemna că nu mă distram să o văd pe Bea geloasă.
Așa că n-am făcut nimic, dar nici n-am încercat să o evit pe Blanche. Mă ocupam de renovarea casei sale și chiar nu puteam să o ignor fățiș. Prânzuri în sat, pentru a revizui schițele de arhitectură și accesoriile de la baie. După-amiezi acasă la ea, ca să verificăm mostre de vopsea. SMS-uri prin care ne confirmam următoarele întâlniri. Toate mi se păreau nevinovate, dar, pe toți sfinții, Bea și-a ieșit din minți.
Și nu era ca și cum n-aș fi știut ce face Blanche. Eram cea mai nouă armă în războiul lor rece pe care-l purtau încă din adolescență. Dar a fost plăcut ca Blanche să-mi acorde atâta atenție. Bea era atât de ocupată să-și construiască imperiul, că nu se mai oprea să se uite la mine așa cum obișnuia.
Așa cum se uita Blanche.
Poate că am încurajat-o puțin. Poate că am răspuns și eu flirturilor. Poate că mi-am lăsat telefonul intenționat fără parolă pentru ca Bea să iscodească după pofta inimii.
Totuși, la un moment dat, ar fi explodat totul dacă n-ar fi fost rahatul cu mama lui Bea.
Într-o după-amiază, acasă la ea, Blanche a dat să mă sărute și, da, bine, am lăsat-o. Doar foarte puțin. Mă chinuia curiozitatea să văd cât de departe intenționa să meargă și, sincer, muream să văd dacă mă interesa ca femeie mai mult decât credeam. În mod bizar, nu mă interesa. Blanche era drăguță și înnebunită după mine, dar n-am simțit nicio scânteie, așa că am îndepărtat-o blând.
- Nu putem face asta, i-am zis. Bea nu merită așa ceva.
Și să dea dracii dacă n-a fost cea mai mare prostie pe care am spus-o vreodată.
Încă văd limpede în minte cum fața lui Blanche s-a schimonosit, urâțind-o într-un hal fără de hal.
- Bea? a mârâit ea la mine. Tu măcar o cunoști pe Bea?
A vorbit cu atât mânie, încât m-am întrebat dacă nu cumva se îmbătase. Dar nu, în pahar avea ceai dulce și privirea îi era ageră.
- Știai că părinții ei au fost niște bețivi? m-a întrebat. Știai că nici măcar nu o cheamă Bea?
Blanche și-a împuns pieptul cu un deget.
- Eu i-am dat numele ăsta. O chema Bertha când am cunoscut-o.
A pufnit disprețuitoare.
- O nenorocită de Bertha.
Știam despre treaba cu numele și nu pricepeam de ce Blanche exagerează în privința lui. Nici mie nu-mi plăcuse să mi se spună „Edward” și nu-mi păsa că Bea avea aceeași problemă cu Bertha. Dar, într-adevăr, nu știusem că părinții ei fuseseră alcoolici și m-a deranjat că m-a luat prin surprindere.
- Știai că au găsit-o pe maică-sa căzută la baza scărilor când Bea era singura persoană din casă?
Am citit pe chipul ei că regretă cuvintele în secunda în care le-a rostit, am zărit tremurul scurt al nărilor și cum s-a holbat de parcă până și ea credea că mersese prea departe, dar eu am păstrat o expresie neutră.
- Tu cu gura ta ai spus că era o bețivă. Bețivii au tendința să cadă, am replicat sec.
- Mda, bine.
Blanche a ezitat și am început să văd cum i se învârt rotițele în cap.
- Bețiva asta a căzut la două săptămâni după ce a făcut-o de rușine pe Bea la recepția pentru Southern Manors, așa că... adună tu unu și cu unu, a adăugat ea ridicând din umeri.
Mi se părea ridicol să cred că Bea ar fi avut ceva de-a face cu asta. Ori cel puțin așa am încercat să-mi spun în sinea mea.
Apoi, au apărut întrebările.
Anna lucra ca secretară la firma mea de construcții. Era frumușică și simpatică, tocmai terminase colegiul și Bea a insistat să fie concediată din secunda în care a cunoscut-o. Nu am ascultat-o, fiindcă Anna era o angajată bună și, la naiba, nu intenționam să fiu genul de patron dubios care se dă la femeile care lucrează pentru el, așa că nu era ca și cum m-aș fi confruntat zilnic cu tentațiile.
După aceea, au început să dispară bani din încasările în numerar și, într-o zi, când Bea a apărut la birou ca să-mi aducă prânzul, a deschis sertarul de la biroul Annei ca să ia un pix și, în fundul lui, a găsit banii care lipseau.
Anna a plâns și s-a jurat că nu-i furase ea, dar ce-aș fi putut face decât să o concediez?
Totuși, mereu am crezut că e ceva necurat la mijloc. Anna nu părea o hoață și Bea nu o voia acolo, apoi Bea găsise banii... totul era prea cusut cu ață albă.
N-am zis nimic, fiindcă nici măcar nu aș fi știut ce să zic. Nu mi-a plăcut deloc gândul că soția mea ar putea fi atât de manipulatoare. Și n-ar fi trebuit să pomenesc nimic de mama ei, dar, în noaptea aceea, în aceeași nenorocită de zi în care Blanche îmi povestise, am deschis gura ca un idiot.
- Nu mi-ai spus că mama ta a murit din cauza unei căzături.
Bea și-a ridicat privirea din laptop și lumina palidă a ecranului i-a învăluit chipul. Purta ochelari, își prinsese părul într-un coc improvizat și, brusc, mi s-a părut mai tânără și complet diferită de Bea cea spilcuită și dichisită cu care mă obișnuisem.
Mi-a plăcut.
- Așa, și? a replicat într-un final. Doar ți-am spus că a murit pe neașteptate.
- Da, dar ai zis că din cauza excesului de băutură.
Bea și-a îndreptat atenția din nou spre laptop și degetele ei au continuat să cânte pe tastatură.
- Corect. A băut prea mult și a căzut.
Frustrat, am traversat încăperea și i-am închis computerul, gest întâmpinat cu un protest.
- Așa e, dar e diferit de ceea ce m-ai lăsat să cred. Am crezut că i-a cedat ficatul sau ceva similar. Că avea ciroză. Nu mi-am imaginat că a fost un accident.
Am accentuat ultimul cuvântul.
Deschizându-și laptopul cu gesturi iuți și agresive, Bea mi-a răspuns:
- Ei bine, a fost un accident. A căzut și eu am găsit-o, un lucru care m-a întristat îngrozitor și îți mulțumesc că mi-ai adus aminte din nou de el. Mă bucur că am purtat această conversație.
- Nu te purta așa.
M-a fixat cu privirea și, pe gât, au început să-i răsară pete roșii, așa cum se întâmpla ori de câte ori se enerva.
- Există vreun motiv pentru care tu și Blanche ați vorbit despre moartea mamei? m-a întrebat.
Rahat. Rahat. Ar fi trebuit să anticipez întrebarea, dar eram atât de disperat să scap de gândurile mele negre, încât nu-mi trecuse prin cap că va ști cu precizie de unde am primit informația.
- A venit vorba când am fost la ea, am răspuns.
A râs sarcastic.
- Exact, bârfele tipice. Hei, știi cum a murit mama soției tale?
- Nu fi scârbă, m-am răstit, îndreptându-mă de spate.
Bea nu mi-a răspuns, deși niciodată nu-i mai vorbisem așa. S-a concentrat asupra laptopului iar și asupra e-mailului atât de important, că trebuia să-l rezolve într-o seară de vineri, la ora zece.
N-am mai vorbit în noaptea aia și, mai târziu, m-am așezat lângă ea, în pat. Stătea cu spatele la mine, cu fundul lipit de coapsa mea și, pentru o secundă, m-am gândit să o trezesc și să văd dacă putem rezolva cearta cu o partidă de sex.
Nu cred că am fi reușit.
Întins în pat, am încercat să nu mă gândesc la mama ei, cum zăcea la capătul scărilor, cu balta de sânge mărindu-se în jurul ei. M-am străduit să nu mi-o închipui pe Bea în capul scărilor, privind în jos, spre ea. Imaginea era prea clară însă, prea ușor de văzut cu ochii minții și, cu cât o îndepărtam, cu atât mai limpede devenea și mai posibilă.
Și habar n-aveam ce să fac în cazul ăsta.
Cu ce fel de persoană mă însurasem? Cu cineva care, potențial, își omorâse propria mamă?
Sincer, îmi venea greu să cred. Până în noaptea în care a omorât-o pe Blanche.
34.
Nu am nicio explicație, habar n-am de ce m-am dus la lac.
Poate pentru că Tripp trecuse pe la mine ca să mă întrebe dacă vreau să mergem până acolo și nu știam că Bea îl invitase.
Eu și Tripp nu ne împrieteniserăm niciodată la cataramă, dar ceva din faptul că fetele (femeile, o aud pe Jane spunând) s-au dus acolo singure, că Bea i-a trimis un SMS lui Tripp să vină și el... ceva mi s-a părut ciudat.
Observasem felul în care Tripp o privea pe Bea în ultima vreme, cu ochii lui de cățeluș trist. Îmi spusesem în sinea mea că asta se întâmpla numai pentru că Blanche se dăduse în spectacol, manifestându-și atracția față de mine. Un fel de transfer emoțional sau cum naiba s-o numi.
Dar asta nu însemna și că îmi place.
Prin urmare, mă deranjase că Bea îl invitase și, mult timp după plecarea lui Tripp, am stat în living, gândindu-mă la asta, și mă durea exact ca atunci când dai cu limba peste un dinte cariat.
De ce l-ar vrea Bea acolo? Nici măcar nu-l plăcea pe Tripp și ăsta trebuia să fie un weekend între fete.
Casa este întunecată și goală când Eddie ajunge acolo. Sau așa crede el, că nu e nimeni. Stă în living și strigă, apoi aude un sforăit la etaj.
Tripp e în camera pentru oaspeți, beat mort, doarme cu gura deschisă și cu mâna atârnând pe lângă pat. Sforăie atât de puternic și de congestionat, încât respiră greoi și ceva i se pare bizar lui Eddie. Nefiresc.
Dar, în definitiv, Tripp e un bețiv și poate că așa fac alcoolicii. Barca a dispărut și Eddie vede semne că ar fi petrecut toți trei - geanta lui Blanche e agățată de ușă, cheile lui Tripp sunt pe tejghea, geanta sport a lui Bea, pe unul dintre scaunele înalte de la bar.
Așa cum zăbovește în living, Eddie își zice în sinea lui că se purtase ca un ticălos notoriu, că fetele plecaseră cu barca în larg și se distrau de minune și că o lăsase pe Blanche să-i toarne prostii despre mama lui Bea.
Atunci se uită spre ușa din spate și o vede. Pe Bea. Urcându-se pe ponton, udă leoarcă.
Și Eddie înțelege.
Iar ea pricepe la rândul ei că el a înțeles. Eddie își va aminti pentru tot restul vieții lui expresia, felul în care a strâns din dinți, cum și-a îndreptat umerii și a ridicat capul de parcă ar fi vrut să zică: Încearcă numai, jigodie.
La început, Eddie ia decizia corectă. O primește în brațele lui. Îi spune că înțelege. Blanche știa acest lucru oribil despre ea și o bârfea, ce altceva ar fi putut face? Bea îi proteja pe amândoi, tot ce a clădit, și ce isteț din partea ei să-l aducă pe Tripp aici ca să fie țapul ispășitor! El și Blanche se certaseră, iar el o lovise cu putere.
Bea încercase să o salveze - doar Blanche era cea mai bună prietenă ei! - dar și ea băuse și se lăsase întunericul. Fusese atât de curajoasă când se aruncase în apă, înotând până la mal ca să aducă ajutoare.
Zâmbind, Bea se ridică în vârful picioarelor și îl sărută.
- Știam eu că o să pricepi, zice ea.
Exact atunci, Eddie o înșfacă, sufocând-o cu brațul și ridicând-o de la pământ. Ea îi smulge un nasture de la cămașă, de care el uită până câteva zile mai târziu, când Bea e deja închisă în camera de refugiu.
În siguranță.
Cel puțin așa crede el.
N-am fost în stare s-o torn și s-o las să se ducă la închisoare. Nu pentru o crimă atât de calculată, nu într-un stat care încă aplică pedeapsa cu moartea, nu când ar putea începe să pună aceleași întrebări despre mama ei, așa cum făcusem eu.
(Ca să nu mai menționez că un proces ar fi distrus afacerea. Nimeni nu-și dorește fleacuri încântătoare de la o criminală.)
Dar nici nu puteam s-o las de capul ei, nu aveam suficientă putere să fac față ideii că, data viitoare când cineva nu îi este pe plac, o să scape de persoana respectivă așa. Camera de refugiu îmi oferise o soluție.
Nu cea mai deșteaptă, nu cea mai bună, dar, la naiba, cum aș fi putut proceda altfel?
Durerea începea să cedeze acum sau pur și simplu mă obișnuiam cu ea.
În orice caz, mă puteam mișca mai mult și, chiar dacă stomacul mă necăjea din nou, am reușit să mă salt în capul oaselor.
Jane.
N-am iubit-o cu adevărat. Știam asta acum.
Îmi dorisem. Atât de mult. La început, totul a fost foarte ușor.
Puteam să iubesc pe altcineva. Puteam să o iau de la capăt. Puteam să uit de Bea și de tot ce făcuse, de tot ce făcusem eu, de tot ce făcuserăm împreună și să încep o relație nouă cu Jane. Jane cea isteață și amuzantă, care mi-a văzut numai părțile bune, niciodată pe cele rele.
Bea aflase adevărul despre familia mea în cele din urmă. Că nu vorbisem cu mama sau cu fratele meu de când împlinisem 18 ani, deși erau amândoi oameni cumsecade, care nu greșiseră cu nimic. Singura lor crimă era că-mi aminteau de cât de mediocre îmi fuseseră începuturile.
Totuși, Jane nu știa nimic. Nici că mama încă încerca să-mi trimită e-mailuri la adresa oficială de la Southern Manors, pe care le ștergeam de cum le primeam. Nici că, atunci când fratele meu a vrut să ne trimită o felicitare de Crăciun, mi-am pus avocații să-l atace, sugerând că ne hărțuia.
Cu Jane, am luat-o de la zero.
Însă o parte din mine a știut mereu că n-o să fie așa de simplu, îmi spusesem în sinea mea că am ascuns-o pe Bea ca să protejez afacerea, că era mai bine ca lumea s-o creadă moartă decât criminală, dar adevărul era... că nu suportam ideea să renunț la ea. Simplu. Și înfricoșător totodată.
Încă o iubeam.
La asta se rezuma totul, oricât de oribil ar suna. Iubire. Încercam s-o salvez de lumea exterioară și de ea însăși.
- E cel mai bun lucru pentru tine, o consolasem în noaptea când o dusesem în camera de refugiu, când ea se holba la mine confuză, furioasă și poate și puțin speriată.
Și crezusem asta. Chiar și-acum cred. Dar, Iisuse, acum se eliberase și era în aceeași casă cu Jane, răbdătoarea Jane la care ar fi trebuit să renunț din prima. Nu merita așa ceva. N-ar fi trebuit s-o cer niciodată de soție, nu când eu încă mă duceam în camera lui Bea ca s-o văd, să-i vorbesc și să mă culc cu ea. Dar voiam să-i dau lui Jane exact ce își dorea. Cumva, ca un idiot, am crezut că totul o să funcționeze până la urmă. Că voi găsi o cale ca noi toți să obținem, în sfârșit, ce ne doream.
Le voiam pe amândouă. Nu fusesem în stare să renunț la niciuna, o țineam pe Bea sus, îi promiteam întruna lui Jane că mă însor cu ea și, acum, o sfecliserăm cu toții.
Ar fi trebuit să-mi dau seama că Jane o să se prindă la un moment dat. Se tot apropia și, în ciuda rolului de tânără naivă pe care-l juca, știam că e periculoasă ca un set de cuțite ascuțite.
Eu, pe de altă parte, eram curios, impulsiv, lacom.
Cu un geamăt, am reușit să mă așez în genunchi. Nu mă legaseră cu nimic, doar mă încuiaseră într-o cameră din care nu aveam cum să ies.
Numai că nu fusese niciodată complet impenetrabilă. Avea garantată o ieșire. Dintotdeauna. Eu singur o știam, fiindcă cu construisem nenorocita asta de casă.
Totuși, era periculos. Prostesc chiar. Și posibil mortal.
Dar trebuia să încerc.
PARTEA A UNSPREZECEA
JANE
35.
JANE
35.
- Nu ești deloc cum te-a descris.
Stau în hol și brațul încă mă doare de la lovitura dată lui Eddie cu ananasul ăla masiv. L-am izbit prea tare, știu asta. Și într-un loc ciudat. Încă simt cum a crăpat osul și încă îmi amintesc dinții lui pe covor. Îl lăsasem acolo, închizând ușile în urma noastră. Nu s-a mai auzit niciun sunet, cum că ar fi conștient sau în viață. Iar Bea Rochester se află în fața mea.
Vie.
Fiindcă Eddie o sechestrase în nenorocita lor de cameră de refugiu. Și, aparent, îi vorbise despre mine.
Totul e atât de bizar, că nu-mi vine nimic în cap să-i răspund, dar bălmăjesc într-un final:
- Ăăă... p... poliția. Trebuie să sunăm.
- Trebuie, mă întrerupe Bea, oftând din rărunchi, să beau dracului ceva.
Bea coboară scările cu aceeași încredere și concentrare pe care mi le-am imaginat că le-ar avea, cu capul sus și cu mișcări sigure.
Mă iau după ea, ținându-mi brațele încrucișate în dreptul taliei, dorindu-mi să nu fiu îmbrăcată în costumul de sport folosit dimineață.
Bea e deja în bucătărie când ajung jos, verificând camera valetului. E o încăpere îngustă între bucătărie și spălătorie, cu o chiuvetă mică, pahare elegante, cu picior, și câteva sticle de vin, alături de cele cu whisky preferate de Eddie.
Rămân în prag când Bea deschide un dulap și își plimbă privirea peste sticlele așezate în suporturile lor mici și cubice, din lemn.
- Ați băut cumva Mouton Rothschildul din 2009? mă întreabă, uitându-se peste umăr la mine.
Stau nemișcată, cu mâinile pe lângă corp, încă suferind din cauza forței cu care l-am lovit pe Eddie în cap.
Mă simt ca o impostoare... și exact asta sunt.
Și nu îmi vine să cred cât e de calmă ea. Ce control are! Lumea s-a întors cu susul în jos, iar ea alege vinuri.
Însă Bea clatină din cap și degetele îi dansează peste sticle.
- Cel din 2007 e încă aici. Merge și ăsta.
Scoate sticla din lăcașul ei, culege două pahare de pe raftul de sub tejghea, mișcându-se cu agilitate și cu încredere.
Pentru prima dată, îmi dau seama că aceasta e casa ei. N-ar fi putut deveni a mea niciodată și, la dracu’, nici a lui Eddie. Oprindu-se între bucătărie și sufragerie, mă privește din nou.
- Adu și tu tirbușonul, dacă nu te superi.
Măcar atât pot să fac și eu. Deschid un sertar din bucătărie și scot tirbușonul, după care o urmez pe Bea în sufragerie.
Destupă sticla, umple cele două pahare și îmi face semn să mă așez. Ia și ea loc într-un capăt al mesei și, pentru o secundă, mă întreb dacă ar trebui să ocup celălalt capăt, ca să stăm față în față ca două regine din Evul Mediu.
Prefer să stau în stânga ei, dar nu pe scaunul cel mai apropiat de ea, ci să las ceva spațiu între noi, dar nu cât terenul de fotbal care e masa lungă din lemn de stejar.
E același loc în care ea a pozat pentru interviul din Southern Living de acum câțiva ani, numai că acum poartă o pijama din mătase șifonată și are unghiile rupte. Chiar dacă arată ca dracu’ - palidă, cu părul mai lung și cu vârfurile tocite, cu cearcăne adânci - o întrezăresc pe Bea Rochester, cea pe care mi-am imaginat-o de atâtea ori. Femeia care a construit un imperiu din materiale cadrilate și din boluri în formă de fructe, o marcă imitând un anumit stil de viață pe care ea nu-l avusese în copilărie, dar în care își înfipsese ghearele până când și-l însușise.
Unul dintre bolurile acelea stă pe masă acum, plin cu lămâi. Bea se întinde, trage bolul aproape de ea, alege o lămâie și începe s-o rostogolească între palme, cufundată în gânduri.
Îmi ridic paharul și sorb o gură. Cabernetul tare îmi explodează pe limbă, iar Bea continuă să răsucească lămâia aia pe toate părțile.
În cele din urmă, o pune la loc în bol și se uită la mine.
- Așadar, Jane...
- Așadar, Bea, răspund pe același ton.
Îmi zâmbește. Sau, mai degrabă, schițează un surâs, un colț al gurii i se ridică ușor. Îmi dau seama că am văzut aceeași expresie pe chipul lui Eddie. Oare ea a luat ticul de la el sau viceversa?
Întinde mâinile în lateral și mă întreabă:
- Ce facem acum?
Îmi place că folosește pluralul, noi. Și îmi place și cum mă privește, de parcă m-ar vedea cu adevărat. Nu sunt Jane-Cea-Care-Plimbă-Câini, nici fata tristă care aproape că a fost păcălită de soțul ei să-l ia de bărbat. Mă vede pe mine, cea reală.
Ridic sticla de vin și-mi umplu paharul. Al ei e încă plin, așa că așez sticla la loc pe masă cu o bufnitură. Afară, a început o furtună violentă. Ploaia răpăie pe geamuri, tunetele zguduie casa la fiecare câteva minute. Poate că, de sus, se aude când și când câte o duduitură, dar n-aș putea să jur.
Mă gândesc la Eddie, zăcând pe podeaua camerei de refugiu și aștept să simt vinovăție, regret sau... ceva. Nimic de acest gen, ci doar o senzație dezgustătoare de ușurare.
Am avut dreptate. Toate bănuielile mele, toate presimțirile nu mă înșelaseră. Instinctul îmi rămăsese la fel de puternic ca întotdeauna. Și Bea era în siguranță acum.
- Trebuie să sunăm la poliție, spun din nou. Să le povestim tot ce s-a întâmplat.
Bea încuviințează din cap și cugetă asupra propunerii.
- Tot ce s-a întâmplat. Mai exact, la ce te-ai gândit?
Deși mintea îmi lucrase constant în ultimele câteva ore, de când îl vizitasem pe Tripp, de când găsisem jurnalul, întotdeauna mi-am venit iute în fire și am trecut peste șocuri rapid. E un talent necesar pentru supraviețuire.
Îmi ajută de minune și acum.
- Blanche e moartă cu adevărat, îi zic lui Bea. Dar probabil că nu a fost un accident cum crede toată lumea.
- Aveau o relație, răspunde Bea, cu voce blândă, dar un mușchi de sub maxilar îi zvâcnește și strânge din dinți înainte să continue. Eddie, firește, a crezut că n-o să aflu niciodată, dar am știut din prima. N-a fost niciodată așa de deștept pe cât se crede.
Îmi amintesc povestea lui cu „anotimpurile de tranziție” și cu „ratonii din pod” și pufnesc, ridicând paharul. Pământul de sub picioare mi se pare mai solid acum.
- Dar presupun că pe Blanche a mustrat-o conștiința apoi. Eram prietene din copilărie și poate că loialitatea a însemnat mai mult pentru ea decât crezuse. Sau, la naiba, poate a vrut să râdă de mine direct. În orice caz, am știut că motivul pentru care m-a invitat la casa de lângă lac în weekendul acela era să mi se confeseze.
Bea soarbe delicat din vin.
- Bănuiesc că și Eddie știa. Și a preferat să o ucidă pe Blanche ca să nu aflu adevărul.
Numai că Bea o invitase pe Blanche. Doar casa de lângă lac îi aparținea, nu?
Mă încrunt puțin, dar nu comentez și Bea continuă.
- O mișcare tipică din partea lui Eddie. Întotdeauna a vrut să mai capete o felie de tort, să mai prindă o ocazie suplimentară. Dar știa și că toate astea - întinde mâinile din nou, arătând casă, cartierul și probabil întreaga lor viață - sunt ale mele. Doar nu putea să divorțeze, nu?
- Și-atunci, de ce nu te-a omorât?
Mă descurc grozav, îmi spun în sinea mea, sunt calmă, dar inima îmi bubuie mai-mai să-mi sară din piept, fiindcă nu e deloc adevărat. Nimic din spusele ei nu e adevărat.
E o mincinoasă pricepută, recunosc. Mult mai bună decât Eddie. Dar recunosc rahaturile imediat și vorbele ei nu se potrivesc deloc.
Bea se apleacă și își încrucișează brațele sprijinindu-se de masă, iar mânecile pijamalei se ridică, expunându-i încheieturile subțiri, elegante.
- N-am înțeles de ce, admite ea. Și, crede-mă, am avut destul timp să rumeg lucrurile. Cred...
- Te-a iubit, rostesc acru.
Chiar dacă povestea lui Bea n-are sens, cumva, această explicație... are.
A iubit-o. Ce se întâmplase fusese dubios și năucitor, iar Eddie se dovedise nemilos. Mi-am amintit de el și de John. Dacă într-adevăr ar fi considerat-o pe Bea o piedică în calea lui, n-am nicio îndoială că ar fi omorât-o.
Totuși, ea e încă aici.
Bea mă privește intens și, pentru o secundă, încrederea în propria persoană i se clatină. Nu se aștepta la un asemenea răspuns.
O urmăresc cum lasă capul în piept o clipă, apoi îl ridică imediat și dă din umeri.
- Posibil. În orice caz, asta e povestea mea. A ucis-o pe Blanche, mi-a înscenat moartea, după care m-a ținut sechestrată în casa asta de parcă am fi trăit într-un nenorocit de roman gotic, în timp ce el a sedus o tânără naivă, care obișnuia să-i plimbe câinele.
Bea ridică din sprâncene.
- Ce părere ai?
Iau o gură de vin zdravănă și nu mă grăbesc.
- E o versiune a adevărului.
- Dar nu-ți place.
Nu-mi place, corect. Nu vreau să trec drept ingenua tragică, idioata care a fost înșelată de un bărbat chipeș, cu un cont bancar uriaș.
O victimă.
Mă sprijin de spătarul scaunului și continui s-o privesc. Poate că e din cauza vinului, dar nu mai pare atât de palidă acum și, în pofida părului ciufulit și a pijamalei, arată aproape... elegantă.
- De ce nu ești mai agitată? o întreb.
Se uită fix la mine. Are ochi frumoși, mari și negri, cu gene groase chiar și fără rimel.
- Dar tu de ce nu ești? mi-o întoarce. Tocmai ai aflat că bărbatul pe care-l iubești e un criminal și că soția lui moartă de fapt trăiește. Niște urlete și puțin plâns ar merge de minune.
Nu răspund.
- Știi ce cred? continuă ea. Cred că există un motiv pentru care Eddie s-a îndrăgostit de amândouă. Nu - ridică o mână, oprindu-mi încercarea de împotrivire - lui chiar îi pasă sincer de tine. N-ar fi riscat să te aducă în viața lui, dacă n-ar fi fost așa. Semănăm mult, Jane.
- Nu așa mă cheamă, îi zic aproape fără voia mea.
- Nici pe mine nu mă cheamă Bea, îmi răspunde zâmbind.
- Știam. De la Tripp.
Bea își dă ochii peste cap.
- Jegosul ăla de Tripp.
Aproape că izbucnesc în râs, fiindcă știu ce simte. Dar e ceva atât de... greșit în toate astea. E prea calmă, prea stăpânită, prea organizată pentru o femeie care a trecut prin cel mai oribil lucru la care mă pot gândi.
Apoi se apleacă în față și spune:
- Eddie a zis că nu semeni deloc cu mine. Nu cred că așa stau lucrurile.
Mă uit la ea, cum stă acolo ca o regină, mințind fără jenă, și știu că astea sunt singurele vorbe adevărate pe care le-a rostit.
PARTEA A DOUĂSPREZECEA
BEA
36.
BEA
36.
Te-a iubit.
Nu știu de ce cuvintele acestea care ies de pe buzele lui Jane mă afectează atât de mult. Poate pentru că Jane nu și-ar dori deloc să fie adevărate. Dar Jane e o mincinoasă strașnică. Ghicesc asta doar privind-o. Îmi dau seama totodată că nu e fata din poveștile lui Eddie. O fată care l-a lovit direct în față cu un ananas din argint și care stă acum cu soția lui - despre care i se spusese că e moartă, pe fundul unui lac - la un pahar de vin.
Îmi place fata atât de mult, că aproape îmi pare rău că Eddie nu i-a văzut și această latură. Poate i-ar fi plăcut și lui. Ori poate că deja i-a plăcut. Poate că, oricât de mult ar fi urât să recunoască, Eddie știa că Jane e ca mine. Știa că asta îl și atrăsese la ea de prima dată.
Mai ia o gură de vin. E micuță, palidă, cu o culoare a părului între blond și șaten care nu o prea avantajează. Hainele pe care le poartă sunt niște imitații firave ale ținutelor celorlalte femei din cartier. Poate că asta a fost suficient ca să-l păcălească pe Eddie, dar el ar fi trebuit s-o privească în ochi.
Ochii o trădează. De pildă, încuviințează din cap spre mine, stă foarte calmă, dar ochii au o strălucire febrilă și sunt sigură că nu crede o iotă din tot ce i-am povestit „că s-a întâmplat”. Aventura, faptul că Eddie a omorât-o pe Blanche, sechestrarea mea, transformarea lui Tripp în țap ispășitor. Mizasem pe faptul că ea îl crede pe Eddie mai deștept decât e, dar poate că am calculat greșit.
De fapt, acum, când mă uit la ea, îmi amintește de Blanche. După înmormântare.
- Mă bucur atât de mult că ești aici!
Bea o îmbrățișează strâns pe Blanche și simte cât e de slabă în rochia ei neagră. Bea nu poartă negru, de data asta a ales violet-închis, nuanța caracteristică a viitoarei colecții de toamnă Southern Manors.
Blanche o strânge în brațe la rândul ei și spune întruna cât de rău îi pare, dar, când pleacă, Bea crede că surprinde ceva în privirea lui Blanche. Nu bănuiește nimic, chiar nu. Blanche nu ar face niciodată un asemenea salt în necunoscut. Dar Bea vede că, pentru Blanche, lucrurile nu par în regulă, chiar dacă nu va rosti niciodată nimic cu glas tare, chiar dacă nici măcar nu-și va îngădui să se gândească la asta.
Mai târziu în seara aceea, Bea stă pe fotoliul adus din casa mamei, singurul obiect pe care și-l dorise din nenorocitul de cămin al copilăriei ei, și termină sticla de vin. O ajută să rămână goală pe dinăuntru și ușor confuză, o ajută să blocheze imaginea mamei dinainte să cadă.
Mama se amețise bine, partea asta era adevărată, doborâtă complet de drogul ei preferat la momentul respectiv. Klonopin, probabil. Bea o urmărise cum se târăște pe hol, ca o femeie mult trecută de 53 de ani, cu pași înceți și târșâiți.
Îi spusese de atâtea ori să scape de covorul de lângă scări, dar firește că nu o ascultase. Totuși, doar se împiedicase, nu căzuse imediat. Nu pățise nimic.
Bea nu-și poate explica de ce a împins-o. Doar că ea era acolo, mama s-a împiedicat și, în momentul respectiv, pieptul i s-a umplut de o bucurie fără margini și i s-a părut lucrul cel mai natural din lume să întindă mâna și... să împingă.
Pe chipul ei, nu s-a văzut nici teama, nici groaza și nici șocul. Ca întotdeauna, mama doar a privit-o ușor confuză când a căzut.
La înmormântare, Bea și-a dat seama cât e de norocoasă. Dacă mama și-ar fi rupt glezna sau și-ar fi fracturat clavicula, Bea ar fi trebuit să dea enorm de multe explicații. Dar capul mamei se lovise cu putere de marginea scărilor. Bea auzise pocnetul și văzuse sângele.
Nu a murit imediat, dar, când Bea a privit în jos, spre ea, a înțeles că rana e suficient de gravă. Sângele forma deja o băltoacă în jurul capului.
Totuși, dacă ar fi sunat la salvare imediat și nu a doua zi dimineață, dacă ar fi pretins că a auzit o bufnitură în miezul nopții și că s-a trezit și și-a găsit mama la capătul scărilor, probabil că femeia ar fi supraviețuit. Sângerarea excesivă îi adusese sfârșitul.
Zăcuse acolo, singură, toată noaptea, pe podea, și sângele i se scursese încet pe parchet.
Bea așteptase luni întregi să se simtă prost pentru ce făcuse, dar, până la urmă, sigurul sentiment trăit fusese cel de eliberare. În concluzie, își scosese întâmplarea din minte, ani la rând. Nici măcar Eddie nu știa adevărul despre cum murise mama ei. Îi spusese o poveste vagă despre faptul că le avea cu băutura și, cum Eddie însuși nu se prea omora cu poveștile despre trecutul lui, bărbatul nu insistase. Povestea nu-și mai ițise capul până cu câteva luni înainte ca Blanche să moară.
Amândouă iau cina la același restaurant mexican, unde merseseră după ce Bea îl cunoscuse pe Eddie.
Între ele stăruie tensiunea - este imediat după ce Bea îi surprinsese pe Eddie și pe Blanche la prânz, după ce i-o trăsese lui Tripp în baie, dar Blanche nu știe asta dar Bea e complet nepregătită când vede cât de furioasă pare Blanche în seara aceea.
- Nu știe, nu-i așa? întreabă ea.
Bea se holbează la prietena ei până când aceasta își ferește privirea.
- Eddie. Că tot rahatul tău e fals. Că toată chestia asta - își flutură un braț prin aer - cu Southern Manors ai furat-o practic de la mine.
- Știu că e greu de crezut că lumea nu se învârte în jurul tău, Blanche, dar mă jur că așa e, răspunde Bea, pe un ton calm, deși pulsul i-a luat-o razna.
Blanche mai ia o gură de băutură. E mohorâtă. Întotdeauna a fost așa sau căsătoria cu Tripp a transformat-o? se întreabă Bea. Arată ca el acum, cu părul în aceeași nuanță nisipoasă, tuns aproape la fel de scurt ca al lui. Însă trupul ei e subțire ca o scândură, spre deosebire de al lui, iar brățările îi zornăie la încheietură când ia un chips din coș. Bea nu se poate abține să studieze brățările, căutând ceva familiar, dar nu, niciuna dintre ele nu e de la Southern Manors. Toate sunt marca Kate Spade. Strâmbă din nas și Blanche o vede.
- Care-i treaba?
Nu mușcă din chipsul pe care-l ține între degete, ci rupe bucățele din el. Bea se întinde să curețe cu mâna grămăjoara de firimituri.
- Dacă ai nevoie de brățări, să știi că tocmai am lansat o colecție nouă, spune Bea. Îți trimit câteva mostre să vezi.
Blanche își depărtează buzele ușor, face ochii mari și, după o secundă, izbucnește în hohote de râs gălăgioase.
- Să mori tu? întreabă ea.
Bea zărește mai multe capete întorcându-se în direcția lor. Se încruntă și se dă mai aproape de Blanche.
- Te rog, vorbește mai încet.
- Nu, rostește ea, lăsând ultima bucată de chips să cadă pe masă. Nu, chiar vreau să știu dacă te-ai enervat pentru că nu port bijuteriile tale idioate. Vreau să știu dacă asta se întâmplă acum, Bertha.
- O replică foarte matură, răspunde Bea.
Blanche continuă să hohotească, lipindu-se cu spatele de banchetă și încrucișându-și brațele la piept.
- Eu te întreb dacă soțul tău știe că tot ce are legătură cu tine e o minciună, iar tu continui să turui ca o moară stricată despre brățările mele. Și eu sunt aia imatură... OK, am priceput.
Bea se repede spre ea, o apucă de încheietura acoperită cu afurisitele alea de brățări și o strânge atât de tare, că Blanche scâncește.
- Ești beată, rostește Bea printre dinții încleștați. Și te faci de râs. Poate ar trebui să-i lași plăcerea asta lui Tripp.
Cina se sfârșește devreme în seara aceea și, nici două zile mai târziu Eddie vrea să știe de ce nu i-a mărturisit niciodată că mama ei a murit în urma unei căzături.
Atunci, Bea își dă seama că nu există nicio aventură, deoarece, chiar dacă Blanche ar fi vrut s-o rănească, Eddie nu ar fi fost niciodată de acord. Și fiindcă, pentru prima dată în viața ei, Blanche nu obținuse ce-și dorise, se purta ca o măgăriță acum, folosindu-și ultima muniție.
Bea apare a doua zi cu cafea și cu pateuri pentru micul dejun. Îi cumpără lui Blanche chiar una dintre ororile alea fără gluten după care se dă în vânt.
- Am venit cu o ofertă de pace, spune ea și vede că o parte din Blanche vrea să o creadă, vrea ca lucrurile să fie la fel ca înainte.
Excursia la casa de lângă lac e o altă ofertă de pace. O altă ramură de măslin.
Și Blanche o apucă zdravăn cu ambele mâini.
Jane stă acolo, învârtind piciorul paharului cu vin între degete, iar eu urmăresc cu atenție cum îi funcționează mintea, îmi place că nu știu exact ce va face și sunt nespus de satisfăcută când văd ce loialitate superficială are față de Eddie în realitate.
Nu l-am pierdut, în definitiv. Mă surprinde entuziasmul pe care îl resimt. Dar poate n-ar trebui. Unele lucruri din jurnal le-am scris doar pentru spectacol, ca să mă protejez - în realitate, majoritatea lor - dar partea cu sexul? Și sentimentele față de Eddie? Toate alea au fost reale. Jane se îndreaptă de spate și spune:
- Ar trebui să sunăm la poliție. O să le povestim ce a făcut Eddie. Și el va suferi consecințele.
Se joacă, oare, cu mine sau chiar asta își dorește cu adevărat?
Ambiguitatea care mi se păruse simpatică acum o secundă mă enervează brusc și dau din mână a lehamite, terminând vinul.
- Mai târziu. Dă-mi voie să mă bucur și eu câteva ore că am ieșit din camera aia, înainte să fiu nevoită să răspund la un milion de întrebări.
Mă uit în jur și adaug:
- Nu ai prea făcut modificări aici, nu?
Jane nu răspunde, dar se dă mai aproape, căutându-mi mâna.
- Bea, zice ea. Nu putem să stăm așa pur și simplu. Eddie a ucis-o pe Blanche. Ar fi putut să te omoare și pe tine. Trebuie să...
- Nu trebuie să facem nimic, o întrerup, smulgându-mi mâna dintre ale ei și ridicându-mă în picioare.
- Partea stresantă este să fii cel care ia decizii mereu, obișnuia Bea să le reamintească angajaților ei. Dar, de îndată ce ai hotărât, s-a terminat și te vei simți mai bine.
Așa stau lucrurile și cu Blanche.
Odată ce Bea decide că prietena ei trebuie să moară, restul e destul de ușor și pașii urmează firesc. O invită pe Blanche la casa de lângă lac, apoi îi trimise un SMS lui Tripp în ultima clipă. Are nevoie de un țap ispășitor, de data asta. Una e când o persoană moare într-un accident și ea e singurul martor și alta e când sunt doi de față.
Așadar, Tripp.
Blanche nu se bucură deloc când apare el.
- Am crezut că e o excursie doar între fete, zice ea.
Tripp se așază pe canapea, lângă ea, cu un pahar de votca-tonic deja în mână.
- Iar eu sunt un Tripp al fetelor, glumește el, ceea ce e atât de oribil încât, pentru o clipă, lui Bea îi trece prin cap că poate ar trebui să-i facă și lui felul.
Dar nu, are nevoie ca Tripp să-și joace rolul în povestea asta. Și joacă magistral. Blanche e atât de iritată de prezența lui, încât bea mai mult decât sperase Bea, pahar de vin după pahar de vin, apoi votca lui Tripp.
Când Tripp cade lat de beat, așa cum Bea știa că se va întâmpla, mulțumită și Xanaxului pe care i-l strecurase în băutură, Blanche se amuză împreună cu Bea când îi târăsc trupul moale până în dormitorul principal, Bea prefăcându-se că e la fel de beată ca Blanche.
Acesta e lucrul pe care și-l va aminti cel mai bine, mai târziu. Blanche a fost fericită în noaptea aceea. În mare parte, datorită băuturii, dar chiar și-așa, Bea îi făcuse pe plac. O ultimă noapte a fetelor împreună, la distracție.
Când ajung pe barca achiziționată de Bea pentru Eddie cu 1 an în urmă, Blanche e atât de nesigură pe picioare, că Bea trebuie s-o conducă până la locul ei.
Urmează și mai multe băuturi.
Cerul este întunecat și luna nouă nu aruncă lumină suficientă peste ceea ce se întâmplă.
Ca și în cazul mamei sale, Bea nu trebuie să depună prea multe eforturi.
Când Blanche se prăbușește inconștientă, nu-i mai rămâne decât să ia ciocanul cumpărat, cel greu, cel masiv, genul de armă a crimei lipsită de subtilitate pe care Tripp ar cumpăra-o, și să o izbească.
O dată. De două ori. De trei ori. Aude un scrâșnet oribil, urmat de un sunet cărnos, umed, apoi o împinge pe Blanche de pe barcă. E întuneric și părul ei e ultimul lucru pe care Bea îl zărește dispărând sub suprafața lacului.
Rămâne nemișcată și așteaptă să simtă ceva.
Regret, oroare. Orice, la o adică. Din nou, odată treaba terminată, se simte mai degrabă ușurată și puțin obosită.
Înoată înapoi spre casă cu destulă greutate. Brațele taie apa caldă, iar creierul ei invocă imagini cu crocodili și mocasini-de-apă. Știe că, dedesubt, se întinde o pădure inundată și nu îi vine greu să-și închipuie ramurile moarte care se întind spre ea precum niște mâini scheletice, ca să-i tragă trupul în jos odată cu al lui Blanche și să-l țină acolo, în pădurea subacvatică.
Ceva îi atinge piciorul la un moment dat și scoate un țipăt înăbușit, care sfâșie totuși liniștea nopții. Apa îi umple gura. Are gust de minerale și de ceva putred. Scuipă imediat și continuă să înoate.
Povestea e simplă. Un weekend doar pentru fete. Tripp apare pe neașteptate. Ies cu barca, beau prea mult. Bea adoarme sau leșină, în timp ce Tripp și Blanche se ceartă. Când se trezește, Blanche a dispărut și Tripp e beat mort. Bea intră în panică și se aruncă în apă în încercarea de a-și salva cea mai bună prietenă, dar, când nu o găsește, se întoarce înot la mal.
Tripp se îmbătase atât de rău, încât habar n-are ce s-a întâmplat, nici măcar nu-și mai amintește că a fost pe barcă și toată lumea știe că el și Blanche aveau probleme. Poate o să aibă noroc și vor presupune că Blanche a căzut sau s-a aruncat singură și trupul ei nu va fi niciodată descoperit pe fundul lacului. Sau poate că îl vor găsi, vor vedea gaura din craniu și vor crede că el a omorât-o.
Oricare dintre variante funcționează pentru Bea.
Și totul ar fi fost atât de ușor dacă Eddie nu ar fi apărut ca să dea totul peste cap.
Este în casă când Bea urcă pe ponton și face ochii mari când o vede. Ea nici măcar nu se gândește la cum arată, udă leoarcă, tremurând din toate încheieturile, deși e cald. Nu se poate gândi decât la motivul prezenței lui aici.
Și, în acel moment, totul se duce naibii.
Ar fi trebuit să fie mai atentă la cât de ciudată era prezența lui acolo, la expresia panicată de pe chipul lui. Eddie nu se descurcase niciodată prea bine cu surprizele și, ca mai toți bărbații, întotdeauna se crezuse mai deștept decât era în realitate.
Bea considerase mereu că un bărbat care-și supraestimează inteligența este și ușor de manipulat. După cum se dovedise, era și un bărbat ce putea fi extrem de periculos.
Mai târziu, a vrut să-i spună cât de rău a dat-o el în bară, fiindcă ar fi trebuit s-o lase pe ea să se ocupe de tot, ea ar fi trebuit să fie la conducere, ca și înainte, dar, desigur, Eddie se repezise să acționeze fără să gândească, așa cum făcea mereu.
Am stat acolo, în livingul casei construite de Eddie și create de mine, și m-am gândit din nou la asta, la ce menționase Jane.
Te-a iubit.
Da, asta era. Asta era piesa care dădea sens haosului. Motivul pentru care nu sunase la poliție în seara aceea și pentru care nu mă lase să mor sus. Dacă și-ar fi dorit doar banii, avea scuza perfectă să scape de mine și să rămână cu tot. Nu semnaserăm niciun contract prenupțial, deoarece voiam să le demonstrez tuturor - dar mai ales lui Blanche - că aveam încredere absolută în Eddie. Ar fi putut lua tot ce îi oferisem. Dar el se abținuse.
OK, o cunoscuse pe Jane, da, plănuise să se însoare cu ea, dar continuase să vină la mine în cameră, încă vorbea cu mine, încă făcea dragoste cu mine.
În tot acest timp, am încercat să-mi dau seama în ce constă secretul lui, cheia tuturor lucrurilor, care era atât de simplă. Mă iubea.
Jane stătea în pragul dintre living și bucătărie acum, cu telefonul în mână.
- Bea, știu că ai trecut prin ceva oribil și probabil că încă ești în șoc, dar trebuie să sunăm la poliție. Nu mai putem aștepta. E o nebunie.
Și-a privit telefonul, s-a apucat să tasteze numărul și, brusc, am ajuns lângă ea și am apucat-o de încheietură cu putere, aproape strivindu-i oasele fragile.
- Nu, am rostit și, în acel moment, am zărit o sclipire în ochii ei, care mi-a confirmat că înțelege ce se petrece aici.
Îmi plăcea Jane, chiar o respectam, dar nu intenționam s-o las să-mi strice planurile. Planurile noastre.
O alarmă stridentă, asurzitoare s-a declanșat brusc, făcându-ne pe amândouă să tresărim. I-am dat drumul lui Jane și m-am uitat spre tavan.
- Ce naiba... a început ea.
Dar eu știam deja. Era alarma de incendiu. Fără să mai stau pe gânduri, am fugit spre scări.
Idioată ce ești, o ditamai idioata, mi-am zis în sinea mea, în timp ce alergam, fiindcă era un alt lucru care-i semăna lui Eddie. Camera de refugiu nu se deschidea în caz de incendiu, fiindcă se presupunea că te puteai retrage acolo dacă izbucnea un incendiu.
Fie Eddie nu știa asta, fie miza pe faptul că mă voi duce la el și îi voi permite să iasă.
Eram sigură că mă confruntam cu a doua variantă.
Jane venea în urma mea, strigându-mă.
Sus, mirosul fumului era puternic, fuioarele cenușii strecurându-se deja pe sub ușa de la camera pentru haine. Când am pus mâna pe clanță, era fierbinte. Atât de fierbinte, că m-a ars și mâna a început
să mă usture. Am tras de ușă cu putere și a urmat o explozie de căldură, de fum și de durere. Undeva, în spatele meu, Jane a început să urle.
PARTEA A TREISPREZECEA
JANE
37.
JANE
37.
Nu am mai fost în spital de la 15 ani, când mi-am rupt cotul încercând să impresionez un tip, pe un skateboard. Am urât atunci experiența și nici acum nu se numără printre favoritele mele.
Ar trebui să plec acasă mâine, dar ce înseamnă acasă pentru mine, habar nu am. Casa din Thornfield Estates s-a dus, a ars până la temelie, iar viața nouă pe care încercasem s-o clădesc s-a dus cu ea.
Probabil că spune ceva despre mine faptul că am făcut o fixație pentru ea și nu pentru bărbatul cu care mă logodisem și care își sechestrase soția într-o cameră de refugiu, luni la rând. Ciudat, într-un fel, că această parte a poveștii e aproape ca o ușurare. Tot ce mi se păruse bizar, tot ce declanșase în mine instinctul de supraviețuire căpătase sens acum. Totul devenise limpede.
Și știu că, pentru restul vieții mele, voi vedea expresia de pe chipul lui Bea când s-a repezit pe scări să-l salveze pe Eddie. Orice-aș fi simțit eu pentru el nu se compara cu asta. Niciodată nu s-ar fi comparat.
La fel, Eddie nu m-ar fi putut iubi niciodată așa cum își iubea soția.
Când Bea a deschis ușa camerei de refugiu, am auzit un sunet ca un vâjâit puternic și un pârâit. Valul fierbinte m-a împins în spate și instinctul a intrat în funcțiune.
Am fugit.
Am coborât scările în goană, am ieșit pe ușă, am ajuns în mijlocul peluzei și am căzut pe iarbă, sufocându-mă și trăgând disperată aer în piept.
La urma urmelor, acționasem așa cum o făcusem toată viața - mă salvasem.
Ceea ce însemna că îi lăsasem pe Bea și pe Eddie să moară.
Oftând, scot ambalajul înghețatei pe băț pe care asistenta mi-o strecurase pe furiș. Are aromă de banană.
Sunt norocoasă. Toată lumea zice așa. Nu am arsuri, am inhalat doar niște fum și de aceea încă mă dor pieptul și gâtul, dar, având în vedere că vila s-a transformat în cenușă, am scăpat relativ ieftin. Numai că acum am rămas fără locuință și viața mea e în derivă.
Mă pregătesc să îmi plâng și mai mult de milă când aud un ciocănit ușor la ușă. Mă întorc și o zăresc pe Tori Laurent.
- Cioc, cioc, spune ea.
Inima îmi sare din piept. Mușc fără să vreau din înghețată și răceala ei îmi arde dinții.
- Salut! răspund stingherită.
Ea arată cu mâna spre scaunul din plastic de lângă patul meu.
- Putem vorbi puțin?
Doar nu pot s-o refuz, nu? Bănuiesc că și ea știe asta, de vreme ce nu-mi așteaptă răspunsul înainte să se așeze.
Pune picior peste picior și îmi zâmbește, de parcă am fi prietene, iar asta e doar o vizită amicală. Mă străduiesc să-i zâmbesc la rândul meu, dar îmi amintesc că se presupune că sunt traumatizată și supărată.
Ultimele zile m-au dat complet peste cap.
Privesc în jos, mă joc cu ambalajul înghețatei și aștept să înceapă ea.
- Cum te simți? mă întreabă.
Ridic din umeri și îmi dau părul după urechi.
- Mai bine. Încă răgușită, zic și arăt spre gât. Totul mi se pare ireal.
Laurent încuviințează din cap și ridurile de la coada ochilor ies în evidență când îmi aruncă o privire plină de compasiune. Totuși, ceva din felul în care mă privește nu-mi place deloc. Mă face să mă simt goală și expusă.
- Bănuiesc că știi deja că logodnicul tău nu a supraviețuit incendiului.
Strâng din buze, închid ochii o clipă, dar, în interiorul meu, s-a declanșat ditamai furtuna. Oare îmi va aduce la cunoștință că au găsit două cadavre în cenușă? Ce-o să spun atunci? Adevărul despre Bea și despre Eddie, despre tot ce s-a întâmplat?
- Da, reușesc să bălmăjesc și spaima mea sună a tristețe, ceea ce este foarte bine.
- Îmi imaginez că știi și că teoria noastră este că a dat foc casei intenționat. Că a vrut să se sinucidă și să te omoare și pe tine.
Nu. Nu, nu știam asta și șocul și confuzia cu care o privesc nu sunt prefăcute.
- Intenționat?
Încuviințează din cap, sprijinindu-se de spătarul scaunului.
- Jane, sunt semne evidente că Edward Rochester era implicat în uciderea lui Blanche Ingraham și în dispariția soției sale.
- Doamne, Dumnezeule, rostesc în șoaptă, acoperindu-mi gura cu mâna.
Laurent se foiește pe scaun și, de afară, aud scârțâitul unui scaun cu rotile și sunetele intermitente ale unor mașinării.
- În timp ce investigam implicarea lui Tripp Ingraham, am găsit dovezi că Eddie a fost și el acolo, în noaptea cu pricina. I-am identificat mașina pe înregistrările video ale camerelor de la intrarea în Thornfield Estates, unul dintre vecinii voștri își amintește că Eddie a plecat de acasă târziu, în noaptea în care soția lui și Blanche se aflau la casa de lângă lac. Nimic concret și încă ne aflăm în plin proces de strângere a dovezilor, dar, în prezent...
Vocea i se stinge și observ că își duce mâna preț de o secundă la insigna prinsă în talie.
- Și cu Tripp cum rămâne? întreb. Ce se întâmplă acum?
E ciudat și ceva mai mult decât doar deranjant să simt vreo compasiune pentru Tripp Ingraham, dar acum, că știu întreaga poveste, îmi vine greu să nu-l consider și pe el o victimă. O altă persoană prinsă în rahatul numit Eddie și Bea.
- Nu mai e considerat suspect, îmi confirmă femeia. Ca să fiu sinceră, n-am avut niciodată prea multe dovezi împotriva lui. Cel puțin nu atâtea câte i-am sugerat. Speram că o să clacheze sau că o să-l toarne pe Eddie într-un final.
Femeia oftează.
- În orice caz, incendiul a fost provocat, ceea ce ne face să credem că Eddie știa că ne apropiam de adevăr.
Se apleacă spre mine și îmi ia mâna.
- Îmi pare atât de rău. Știu că toate astea sunt șocante.
Sunt, dar nu așa cum crede ea. Ei au convingerea că Eddie s-a sinucis pentru că le-a omorât pe Blanche și pe Bea. Ceea ce înseamnă că nu au găsit cadavrul lui Bea în incendiu.
Ceea ce înseamnă că se ascunde undeva.
- E posibil să mai avem câteva întrebări mai târziu, continuă Tori, bătându-mă ușurel peste mână și ridicându-se în picioare, dar am vrut să te anunț cum stau lucrurile în prezent.
- Mulțumesc, spun și îi zâmbesc din nou.
- Ai grijă de tine, Jane.
Când se îndreaptă spre ușă, nu mă pot abține să o întreb.
- Ați... cadavrul lui Eddie e...
Rostesc cuvintele cu multă șovăială, de parcă e prea îngrozitor să mă gândesc la asta și femeia se strâmbă.
- Focul s-a răspândit cu o violență și cu o intensitate incredibile, îmi explică ea blând. N-a mai rămas nimic. Cred că au găsit...
Face o pauză și își drege glasul.
- Cred că erau niște dinți.
Văd nenorocitul ăla de ananas în mâna mea și felul în care i-a zdrobit maxilarul lui Eddie.
Fragmentele de os albe pe covor.
- Mulțumesc, îi zic, ferindu-mi privirea, lăsând-o să creadă că m-a copleșit groaza.
O aud plecând și, după o clipă, duc înghețata la buze. E parțial topită, o băltoacă lipicioasă pe tava mea și îmi trec un deget prin ea. Inelul încă sclipește pe mâna stângă. Măcar am rămas cu ăsta și banii pe care îi voi lua pe el mă vor ajuta să o iau de la capăt. Voi avea un trai mai modest decât planificasem, dar tot e ceva.
Cu condiția ca Bea să mă lase.
Trăiește și știe că eu știu adevărul. Care va fi următoarea ei mișcare?
- Scumpo?
Ridic privirea și o văd pe Emily în pragul ușii, încruntată. Se uită în spate pentru o secundă, apoi șoptește:
- Am venit să te verific, dar e un băiat aici care susține că e fratele tău. Și că mâine te ia acasă. Nu știam că ai un frate.
Pe toți dracii! John.
- Nu am.
Încruntătura lui Emily se adâncește când intră în încăpere, dar apoi zâmbește.
- Adele deja s-a acomodat, așa că ai putea veni și tu.
Adele. Uitasem de câine în nebunia celor întâmplate și, nu-mi explic deloc de ce, e lucrul care în sfârșit îmi aduce lacrimi în ochi.
- E bine? întreb.
Emily încuviințează.
- Foarte bine. Îi terorizează pe Major și pe Colonel.
Emily se apropie și mă ia de mână.
- Haide, fată. Vino acasă cu mine.
Și așa fac.
38.
Primele zile acasă la Emily sunt plăcute.
Am primit o cameră pentru oaspeți drăguță și Emily îmi comandă mâncare, îmi aduce înghețată pentru gât și îmi face mereu un amestec din suc de ananas și de apă minerală absolut savuros. E mai bine decât mi-am închipuit că va fi să o am pe Adele. Doarme la picioarele mele, în pat, în fiecare noapte, iar prezența ei caldă și greutatea ei îmi oferă un sprijin nesperat.
Așa că da, la început, totul e în regulă.
Rahatul începe însă în a cincea zi de când stau aici, când mă trezesc și mă învârt prin casă, recuperată după incendiu. Inițial, nu e nimic extraordinar.
Pot să dau o fugă până în sat să iau niște croasanți pentru clubul ei de carte? Ah, și când mă întorc, pot să intru și la Whole Foods? Are o listă de cumpărături!
Și iată-mă acum, aici, la trei săptămâni după ieșirea din spital, plimbându-l pe Major prin cartier.
Mă întreb dacă ultimele 6 luni s-au petrecut doar în imaginația mea. Poate că totul nu a fost decât o halucinație uriașă și nu l-am cunoscut niciodată pe Eddie Rochester, n-am locuit niciodată în casa aceea unde, pentru scurtă vreme, mare parte dintre visurile mele a devenit realitate.
Însă plimbarea noastră de dimineață îmi reamintește că totul a avut loc. Acolo unde obișnuia să fie casa construită de Eddie și de Bea n-a mai rămas decât un loc gol. Cenușa și banda galbenă a poliției e tot ce se mai vede, dar îl duc pe Major până acolo oricum, așteptând... ce? Un semn? Să apară Bea din senin, purtând o pălărie cu văl și ochelari de soare și să-mi spună că totul a meritat?
N-are cum să se întâmple așa ceva.
Nu sunt decât o tipă prinsă în rahaturile altor oameni. Care a gustat puțin dintr-o viață diferită, doar ca să o piardă mai târziu, fiindcă așa merg lucrurile de obicei.
Totuși, mă cuprinde tristețea când stau acolo și văd locul unde obișnuia să fie casa, amintindu-mi cum mă simțisem gătind în bucătăria aceea, dormind în acel dormitor, cufundându-mă în cada aceea.
Numai că, de fiecare dată când mă gândesc la asta, trebuie să-mi amintesc că Bea fusese întotdeauna acolo, împărțind același spațiu cu mine. Așteptând.
Tocmai m-am întors să pornesc spre casa lui Emily, cu Major pășind fericit alături de mine, când telefonul îmi vibrează în buzunar. Nu recunosc numărul, dar, pentru că are prefixul 205, de Birmingham, răspund.
- Jane Bell? întreabă un bărbat.
Sună ca un basset hound dacă acesta ar putea vorbi, are o voce gravă și tărăgănată. Trag de lesă și spun „da”.
- Sunt Richard Lloyd. Avocatul lui Edward Rochester.
Îmi amintesc numele, îmi amintesc cum Eddie i-a întins cartea lui de vizită lui John și strâng cu putere telefonul între degete.
- OK.
Bărbatul oftează.
- Ați putea veni la mine la birou săptămâna asta? Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
Vreau să-l refuz. Ce avantaje aș avea eu din întâlnirea cu niște avocați?
Însă apoi mă uit la casa lui Eddie și îmi amintesc de visul meu lucid cu Bea ieșind din cenușă ca să-mi dea ceva, o recompensă pentru toate lucrurile prin care am trecut.
- Sigur, îi confirm. Pot veni mâine.
Biroul arată exact așa cum mi-am închipuit. Mobilă scumpă, masculină, din piele, tablouri cu câini și rațe moarte în gurile lor, revistele despre vânătoare, pescuit și golf acoperind măsuța de cafea din fața mea.
Iar când un bărbat ușor livid, într-un costum urât, apare în recepție și mă întreabă „domnișoara Bell?”, este exact așa cum m-am așteptat.
Nu are nimic din aerul dubios al lui Tripp, dar sigur provin amândoi din aceeași specie, Bețivanus Southernus.
Mi-l imaginez cum se duce la cârciuma din colț ca să ia prânzul, în fiecare zi, cum comandă mereu același meniu și cum bea cel puțin două beri înainte de a se întoarce ca s-o hărțuiască sexual pe studenta drăguță care răspunde la telefoane.
Mă forțez să-i ofer zâmbetul meu timid, care îi plăcuse atât de mult lui Eddie, și mă ridic în picioare, scuturându-i ferm mâna pe care mi-a întins-o.
- Vă rog, spuneți-mi Jane.
- Jane, repetă el. Nu mai dai peste multe Jane în prezent.
Continui să afișez același zâmbet insipid și îl las să mă conducă în biroul lui.
Și mai multă piele aici, și mai multe tablouri cu scene de vânătoare, numai că aici sunt fotografii cu el, zâmbind larg, într-o vestă portocaliu-aprins, ținând, în mâinile ridicate, un cap de cerb cu ochi sticloși și cu limba atârnând.
Nu e pentru prima dată când îmi zic în sinea mea ce ușurată voi fi când voi scăpa de locul ăsta. Adăpostul de puf din Thornfield Estates fusese plăcut, dar restul lucrurilor de aici erau putrede rău.
- Așadar, începe el după ce se așază la biroul masiv. Trebuie să recunosc că am fost ușor surprins că Eddie a vrut să-și schimbe testamentul după ce s-a logodit cu tine. Sincer, chiar am încercat să-l determin să se răzgândească. Fără supărare.
- Nicio problemă, îl liniștesc, dar abia dacă-l mai aud din cauza țiuitului brusc din urechi.
Eddie m-a inclus în testamentul lui. Oare credea că Bea va ieși de acolo într-o bună zi? Și că ea îl va omorî? Era felul lui de a-și cere iertare preventiv ori doar un alt act al piesei lor bolnave? O metodă prin care să o împiedice să aibă acces la averea ei, dându-mi-o mie?
Nu voi afla niciodată.
- În orice caz, avea control asupra tuturor proprietăților lui Bea după dispariția ei. Acțiunile din companie și restul lucrurilor de genul ăsta. Iar acum, continuă el, împingând spre mine un dosar gros din piele, toate îți aparțin.
Degetele îmi amorțesc când îl pun în poală, simțindu-i greutatea pe picioare.
- Compania e și ea tot a ta, bineînțeles, adaugă avocatul, notând ceva pe un blocnotes. Southern Manors. O poți păstra sau...
- O pot vinde, corect?
Ochii domnului Lloyd îi întâlnesc pe ai mei, peste birou, și buzele îi zvâcnesc ușor.
- Îți aparține, repetă el.
Stau așa acolo, încercând să asimilez informațiile și, pentru o clipă, mă gândesc cum ar fi să o păstrez. Să conduc Southern Manors, să cumpăr o casă nouă în Thornfield Estates.
Dar nu.
Văd toate astea drept ceea ce sunt - un cadou. De la Eddie. De la Bea. Ca să le păstrez secretele, îmi oferă asta. Și să dea dracii dacă nu voi accepta.
Deschid dosarul și mă holbez la hârtia din mâinile mele. În mare parte, domină limbajul juridic și, firește, Jane Bell nu e nici măcar numele meu real, dar nimic nu contează. Nu mă uit decât la numere. Totul e trecut acolo, limpede ca bună ziua. Întreaga avere a lui Bea, tot ce a construit cu Southern Manors, lăsate lui Eddie, care, la rândul lui, mi le-a dat mie.
Sunt bogată.
Nu doar avută. Fiindcă vorbim de milioane. De sute de milioane.
Care îmi revin mie prin semnătură.
Ridic privirea spre avocat și nu trebuie să mă prefac că plâng. Lacrimile au apărut deja în ochii mei, dar sunt lacrimi de ușurare, nu de tristețe. Lacrimi de bucurie nemărginită. Bea Rochester îmi dăruise o viață. Nu viața ei, nu viața lui Jane Bell, ci ceva nou, proaspăt.
Ceva care să devină al meu.
- Totul a fost un șoc îngrozitor, rostesc în șoaptă. Tot ce s-a întâmplat cu Eddie. L-am iubit, din suflet chiar, dar habar nu aveam...
Mă uit direct în poală și glasul mi se gâtuie.
- Nu știam că poți iubi pe cineva despre care să nu știi nimic totuși.
- Scumpo, se pare că nimeni nu l-a cunoscut pe Eddie
Rochester, spune domnul Lloyd, aplecându-se peste birou ca să mă bată ușurel pe mână.
Inelul masiv pe care îl poartă este greu și rece.
Când ies din clădire, vântul se întețește și norii se mișcă rapid pe cer. Aerul pare gros și apăsător, anunțând o furtună de vară târzie. Îmi scot umbrela din geantă și, când mă aplec în față, primii stropi grași de ploaie încep să cadă.
Zâmbetul care mi se așterne pe față îmi rănește obrajii. Probabil că arăt ca o idioată, cu surâsul ăla imens, copilăros, dar, pentru prima dată după multă vreme, nu-mi pasă de cum mă văd oamenii. Nu îmi mai croiesc reacțiile în funcție de ceilalți. Sunt liberă.
Bea și banii ei mi-au adus libertatea.
Sunt liberă să părăsesc Alabama, liberă să-mi folosesc numele real din nou, dacă vreau. Pentru că banii pe care îi am acum reprezintă zidul perfect împotriva trecutului.
Pot fi Helen Burns din nou, dacă doresc. Pot fi Jane Bell pentru totdeauna, dacă doresc.
Pot fi oricine.
EPILOG
Mă gândesc uneori la ei. La Eddie și la Bea.
Odată, în timp ce puneam cumpărăturile în portbagaj, mi s-a părut că îi văd.
Dar nu puteau fi ei, normal. Până atunci, lăsasem Mountain Brook în urma mea. Plecasem din statul Alabama. Folosisem banii lui Bea ca să-mi cumpăr o căsuță - nimic extravagant, cum mi-aș fi permis.
O cabană mică și comodă în munții din Carolina de Nord. S-a dovedit că îmi plăcea Sudul.
Era imposibil ca femeia cu ochelari din SUV-ul imens care trecuse pe lângă parcarea de la Ingles Market să fie Bea, iar silueta șleampătă de pe locul pasagerului să fie Eddie. Nici măcar nu mi-am dat seama dacă era un bărbat, în primul rând.
Adele se afla în mașină și a lătrat scurt și apăsat când mașina a trecut și am avut impresia că persoana din dreapta s-a întors puțin să se uite, dar se îndepărtaseră deja prea mult ca să fiu sigură. Asta s-a întâmplat la doar câteva luni după incendiu, așa că înclinam să fiu mai sperioasă și să văd fantome pretutindeni.
Uneori, cred că întotdeauna voi avea senzația că sunt urmărită.
Îmi reamintesc mereu că, atunci când Bea a deschis ușa de la camera de refugiu, un zid de flăcări s-a repezit spre noi. Îmi amintesc mirosul de păr ars și, mai rău, izul mai întunecat și mai tulburător, ca de grătar. Îmi amintesc că au găsit dinții lui Eddie.
Dar îmi amintesc și dinții care i-au zburat din gură când l-am lovit, așa că...
Mă întreb.
Îmi place să cred că au supraviețuit amândoi. Și că sunt undeva, în lume.
Poate că s-au întors în Hawaii. Sau pe o insulă mai îndepărtată, unde au propria plajă micuță.
Mi-i imaginez pe nisipul alb, sub palmierii bătuți de vânt, așa cum îmi plăcea să mă gândesc la ei când Bea era o fantomă și Eddie îmi aparținea.
Ea stă acolo, zâmbind sub razele soarelui, cu părul lucios dat pe spate. Eddie e lângă ea. Nu la fel de arătos ca pe vremuri.
O văd pe Bea întinzându-se spre mâna lui, văd degetele lui - cu cicatrice și semne groase, roșii, ce îi străbat pielea - cum se împletesc cu ale ei.
Suntem împreună acum, îi va spune ea, asta e tot ce contează.
Nu banii, nu viața pe care și-o construiseră, nu casa care acum e doar o pată neagră în marea verde de iarbă din Thornfield Estates. Și n-ar fi o minciună când ea ar zice că e mult mai bine fără toate bogățiile alea, că se descurcă foarte bine amândoi, oriunde s-ar afla.
Ar fi adevărul.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu