Enigma camerei 622, Joel Dicker

 ..........................................................

6-8

             - Și întâlnirile noastre la un pahar, după muncă, aici, la Remor? De ce tot acest circ dacă nu-ți plăceam?

   - Macaire, tu ai venit aici zi de zi. Nu eu ți-am cerut. Vreau să spun: țin mult la tine, îmi place să stăm de vorbă. Dar nu cred că ți-am transmis vreun semnal care să te-nșele.
   - Și-atunci de ce veneai la Remor, dacă nu să-ți petreci timpul cu mine?
   - Îl așteptam pe Lev.
   Macaire avea aerul unui om înfrânt. Anastasia îl simțea în pragul leșinului.
   - Serios, Macaire, îmi pare rău.
   - N-aș fi crezut vreodată că-mi poate face atât de rău ceva, a murmurat.
   - Îmi pare rău, doar știi cât țin la tine. Sper să putem rămâne prieteni. Pentru mine ești o persoană foarte importantă.
   A întrebat-o:
   - Cum de l-a acceptat mama ta pe acest nimeni?
   - Mama nu știe nimic. Mă rog, îl crede un aristocrat bogat.
   - Nu-ți va oferi viața la care visezi, a decis Macaire.
   - Ba e chiar viața pe care-o vreau.
   - Ei bine, te-nșeli! Mai gândește-te!
   - M-am tot gândit, l-a asigurat.
   - Mă voi preface că nu am avut conversația asta. Diseară, la ora 8, te aștept la Lion d’Or.
   - N-am să vin. Diseară la 8 am să fiu cu Lev.
   A observat chipul lui Macaire strâmbându-se de durere. Un cuvânt nu mai izbutea să scoată. S-a ridicat brusc, aproape răsturnând masa, și a luat-o la fugă. Pe geam, l-a văzut îndreptându-se cu pași mari spre bancă.
   Numai că, în dimineața aceea, Macaire nu s-a dus la bancă. Era mult prea tulburat pentru a sta la birou. După ce a rătăcit o vreme pe străzile din Vieille-Ville, s-a hotărât să meargă la Bongenie pentru a sta de vorbă cu mama Anastasiei. A găsit-o la etajul al doilea, printre colecțiile de haine de blană.
   Fără să își dea seama pe loc despre cine era vorba, Olga l-a luat la început drept un cumpărător oarecare. Când a înțeles că în fața ei era Macaire Ebezner, a căpătat un aer îngrozit, încercând să își ascundă ecusonul de vânzătoare.
   - Nu vă faceți griji, știu totul, i-a spus Macaire. Anastasia mi-a povestit. Dacă sunt aici este pentru a vă vorbi despre un lucru extrem de grav, doamnă von Lacht. În legătură cu Anastasia. V-a mințit în privința identității lui Lev Levovitch.

      La ora 17:30, în aceeași după-amiază, Anastasia s-a întors acasă la mama ei, pentru a se pregăti de cina cu Lev. La ora 20, la hotelul Bergues. Întrebându-se oare ce-i pregătea el.
   A intrat veselă în apartament. Știa exact ce rochie urma să își pună. Mai erau un pic mai mult de două ore până când se revedeau. S-a dus direct în baie să se aranjeze. Când a ajuns în fața oglinzii, și-a zărit mama în spatele ei, în cadrul ușii.
   - Ia te uită, bună ziua, mamușka, a salutat-o zâmbitoare.
   Olga a fulgerat-o din priviri.
   - Sunt tare dezamăgită, Anastasia, i-a spus cu voce de gheață.
   - De ce dezamăgită? a întrebat aceasta neliniștită.
   - Sunt la curent cu totul: Levovitch al tău nu e decât un șobolan de canal! Îți interzic să te mai vezi cu el!
   - Nu poți să-mi interzici nimic, a protestat Anastasia, sunt majoră! Fac ce vreau!
   - M-ai mințit! a urlat Olga. M-ai mințit! Cum ai îndrăznit să-ți minți mama?
   Într-un acces de furie, Olga și-a plesnit din toate puterile fiica. Șocată, Anastasia s-a prăbușit pe podea.
   - Nu te duci nicăieri, a repetat Olga, după care a trântit ușa de la baie, încuindu-și fiica acolo.

      În aceeași seară, în restaurantul hotelului Bergues, la ora 20.
   Lev aștepta febril, instalat la o masă. Nu se putea opri să nu învârtă inelul de logodnă al mamei sale, pe care plănuise să i-l dea Anastasiei. Era seara în care-i cerea mâna.
   La ora 20:15, Anastasia tot nu apăruse. Nu-și făcea el probleme, punctualitatea nu era punctul ei forte.
   La ora 21, a înțeles că nu avea să vină.
   S-a uitat spre lacul Leman. Pe celălalt mal, drept în fața lui, era colina Cologny. Unele dintre luminile care sclipeau erau de la restaurantul Lion d’Or. Cu siguranță, ea era acolo, cu Macaire. Pe el îl alesese. Și i-a închipuit pe amândoi la masă, fericiți, râzând, degustând feluri de mâncare rafinate și vinuri nobile.
   Și-a băgat inelul în buzunar și a plecat.
   Totul se terminase.

Capitolul 40
Două singurătăți față-n față

      Duminică, 1 iulie 2018, după ce am stat mult timp de vorbă cu Bisnard, m-am închis la mine în apartament pentru a scrie.
   Discuția adusese cazul într-o nouă lumină.
   Nu pusesem însă la socoteală că Scarlett nu mă lăsa în pace mai mult de câteva ore la rând. Puțin înainte de prânz, a apărut la mine în cameră în ținută de excursie. Mi-a luat foile de pe masă pentru a vedea unde am ajuns.
   - Nu puteți citi încă, i-am atras atenția.
   - Ia nu mă mai faceți să-mi pierd răbdarea, domnule scriitor! Sunt curioasă să văd cum așterneți pe hârtie toată povestea asta.
   - Bine, dar măcar nu-mi amestecați foile, i-am cerut ferm, nu le-am numerotat încă.
   - Nu vă faceți griji, o să am mare grijă de opera dumneavoastră.
   Cineva a bătut la ușă.
   - Aha, e gata, m-a anunțat.
   - Cine e gata? am întrebat îngrijorat.
   Scarlett a deschis ușa. Un angajat al hotelului a intrat și a lăsat un coș de răchită plin cu mâncare.
   - Ați plănuit să nu mai ieșim din camera asta câteva zile de-acum încolo? m-am interesat.
   - Din contră, am plănuit să vă smulg din acest apartament. Vremea e extraordinar de frumoasă, așa că trebuie să profităm. Pregătiți-vă să plecăm!
   - Așa? Și unde mergem?
   - La un picnic, la munte. Haideți, pregătiți-vă, între timp eu bag mâncarea în rucsac.
   Scarlett m-a dus să luăm telecabina. Am urcat până la prima stație, de unde am mers o vreme pe linia de creastă. Panorama era nemaipomenită.
   Apoi am luat-o pe o cărare ce trecea prin pădure, unde domnea o răcoare binevenită. Am mers de-a lungul unui pârâu și am ajuns într-o poiană de unde se deschidea perspectiva către întregul lanț al Alpilor. Considerând că locul era perfect pentru picnic, Scarlett a desfăcut o pătură mare, la umbra unui copac. Ne-am așezat unul lângă altul, contemplând munții încoronați de zăpezile eterne, care se ridicau în fața noastră. Peste întreg acel spațiu domnea o serenitate absolută.
   - Când vă întoarceți la Londra? am întrebat-o.
   - Lunea viitoare, peste 8 zile. Și dumneavoastră?
   - Nu știu prea bine. Nu mă așteaptă nimeni la Geneva. Unii numesc asta libertate, eu îi zic singurătate.
   - Nici pe mine nu mă așteaptă nimeni la Londra. Cu excepția serviciului. Și sigur a avocatului viitorului meu fost soț, ca să stăm de vorbă despre divorț.
   - Și-atunci de ce vă mai întoarceți la Londra?
   - Fiindcă așa trebuie. Trebuie să înfrunt realitatea. Dar dumneavoastră? De ce realitate ați fugit venind aici?
   Momentul era potrivit pentru confidențe. Am decis să-i relatez lui Scarlett povestea cu Sloane, fata aceea extraordinară pe care nu știusem să o păstrez.
   - Așadar, ea v-a părăsit, iar dumneavoastră, în loc să luptați, ați luat-o la fugă, a observat Scarlett.
   - Aveți dreptate.
   - Haideți, nu vă faceți griji, domnule scriitor. Dacă este ca ea să fie aleasa, atunci vă veți regăsi odată terminată cartea.
   - Nu știu ce să zic...
   - O să vedeți, m-a asigurat.
   A urmat un moment lung de tăcere. Trupurile ni se apropiaseră. Am simțit între noi o tensiune electrică. Scarlett mi-a atins ușor mâna. Apoi și-a apropiat fața de a mea. I-am oprit elanul înainte ca buzele ei să le atingă pe ale mele.
   - Imposibil, Scarlett, am murmurat. Îmi pare rău...

Capitolul 41
Ultimele ore

      Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   Ora 19:05. Anunțarea noului președinte nu a mai avut loc.
   Petrecerea de Marele Weekend s-a prăbușit în haos. O boală misterioasă decima invitații. În sala de bal, spectacolul era halucinant: oamenii se zvârcoleau pe jos văitându-se. O veritabilă pandemie.
   În mijlocul țipetelor și învălmășelii, Macaire, neștiind ce să facă, s-a decis să se refugieze în camera lui. Ca să nu mai aștepte ascensorul, a luat-o pe scări, dar abia ce începuse să urce, că o voce l-a și strigat:
   - Din cauza ta e toată porcăria asta?
   Era Tarnogol.
   Macaire a coborât cele câteva trepte care îl despărțeau de Tarnogol și l-a privit țintă.
   - Din cauza mea e, i-a răspuns. Sau poate că e din cauza dumneavoastră, Sinior. Tare mult ați mai vrut să mă împiedicați să ajung președinte! Și-n fond, de ce? Toți oamenii ăștia riscă să moară din vina dumneavoastră.
   - Totul începe acolo unde totul se sfârșește, a murmurat Tarnogol.
   - Poftim?
   - Totul începe acolo unde totul se sfârșește, Macaire. Uită-te unde suntem: la Palace de Verbier, într-o seară de Mare Weekend al băncii. Aici, unde ne-am întâlnit întâia oară, acum exact 15 ani. Iar în seara asta totul se sfârșește, și tot aici. Nu-mi fac vreo iluzie: P-30 o să-mi pună pielea pe băț. Foarte probabil, este ultima oară când ne vedem, Macaire.
   Tarnogol părea resemnat. I-a întins mâna lui Macaire, în semn de salut.
   Acesta nu a reacționat, așa că Tarnogol și-a tras-o înapoi și a adăugat:
   - Înainte de a face reverența de adio, as zice că mi-am petrecut viața pierzând neîncetat. Ținând prea mult să câștig bani, ținând prea mult să-i manipulez pe toți, ținând mereu să am tot mai multă putere. Ținând prea mult să determini destinele altora, uiți că numai pe-al tău îl poți influența. La revedere, Macaire! Mâine, când la Palace lumea-și va veni în fire, un singur nume va răsuna între acești pereți: al lui Lev Levovitch. Noul președinte al Băncii Ebezner.
   Cu aceste cuvinte, Tarnogol s-a întors și a coborât treptele. Haosul din sala de bal și sirenele vehiculelor de salvare care soseau din întreaga regiune constituiau zgomotul de fond.
   Macaire s-a uitat după bătrânul măcinat de regrete și și-a spus că nu ar vrea s-o termine ca el. În această seară, destinul îi oferea o ultimă și miraculoasă șansă: recuperarea președinției. Remedierea breșei pe care o făcuse în propria soartă cu 15 ani mai devreme, cedându-și acțiunile. Era încă tânăr: mai avea atâția ani minunați înainte. Era momentul să reia frâiele propriei vieți. Cuvintele lui Tarnogol îi răsunau în minte: nu poți influența destinele altora, dar îl poți influența pe-al tău.
   - Sinior, așteptați! l-a strigat Macaire.
   Tarnogol s-a oprit brusc și s-a întors.
   - De acord, i-a spus Macaire.
   - De acord cu ce?
   Macaire a coborât până lângă Tarnogol.
   - Accept schimbul, Sinior. Dați-mi președinția și luați-vă înapoi ce e al dumneavoastră.
   - Ești sigur?
   - Da.
   - Ești gata să o pierzi pe Anastasia?
   - O parte din mine se întreabă dacă nu am pierdut-o deja.
   Tarnogol l-a privit cu seriozitate. Macaire a continuat:
   - Marți a primit un uriaș buchet de trandafiri albi. „De la vecina”, mi-a spus. Numai că, vedeți dumneavoastră, am stat de vorbă cu vecina, care m-a lămurit.
   Tarnogol i-a dat dreptate clătinând din cap, de parcă l-ar fi compătimit. Și l-a anunțat:
   - Macaire, mâine ai să te trezești președinte al acestei bănci.
   Cei doi și-au strâns îndelung mâinile. Apoi Macaire a luat-o pe scări spre etajul șase. Vocea lui Tarnogol l-a mai ajuns din urmă pentru o ultimă oară:
   - Macaire, vei fi un președinte bun.
   Fără a se opri, acesta a surâs. I se părea că în sfârșit câștigase.

      În sala de bal și în jurul ei, înghesuiala și țipetele nu încetau.
   În haosul generalizat, salvatorii se grăbeau să evacueze victimele în holul hotelului pentru a face triajul, unii fiind în stare mai gravă decât alții.
   În mijlocul învălmășelii, Anastasia îi căuta cu disperare pe Macaire și pe Lev. Nu dăduse de ei nici în hol, nici în sala de bal. Până la urmă, luând-o pe culoarul care ducea la toalete, îl găsise pe Lev căzut pe mochetă, ca rupt în două.
   - Lev! țipase repezindu-se spre el. Doamne Dumnezeule, Lev! Ce-ai pățit?
   Bărbatul era în convulsii. Nu mai putea vorbi. A lăsat să-i scape doar un horcăit prelung. Anastasia a înțeles că era pe cale de a-l pierde.

      Cu 15 ani mai înainte, la Marele Weekend
   Vineri dimineață, în zori, Lev a plecat din Geneva spre Verbier.
   Noaptea aproape că nu dormise. Seara de dinainte, după ce înțelesese că Anastasia nu avea să mai vină la întâlnirea de la hotelul Bergues, se întorsese acasă cu inima zdrobită și îi telefonase tatălui său, căruia îi povestise totul. Despre durerea de a fi respins, de a-l vedea preferat pe un altul. Iar Sol Levovitch o blestemase pe tânăra care-i făcuse fiul să sufere atât de mult.
   - Vino mâine la Verbier, îi sugerase Sol.
   Lev refuzase:
   - N-am niciun chef să iau parte la acest Mare Weekend al nefericirii, ca să dau acolo de toți colegii, de Anastasia și de Macaire. Mulțumesc, nu!
   - Vino și plecăm noi pe undeva. Am să-ți ridic moralul. Putem merge la Zermatt să petrecem împreună weekendul. E mult de când n-am mai făcut o mică plimbare în doi, doar tu și cu mine.
   Lev nu știa nici el foarte bine ce își dorea. Însă a acceptat. I-a spus tatălui său că se va sui în trenul de 9:30 și că va fi la Verbier pe la prânz.
   - Vom lua un prânz gustos și-ai să vezi că asta-ți va ridica moralul.
   Lev se simțea epuizat. Întinzându-se însă în pat, nu reușise să adoarmă. În cel mai bun caz închisese ochii câteva zeci de minute, alunecând într-o stare la marginea somnului, din care se trezi tresărind. Îi venea imediat în minte Anastasia și-l făcea să se zvârcolească de durere. Nu înțelegea. Avea nevoie să-i vorbească. Înainte de a pleca la Zermatt cu tatăl lui, se va duce să dea de ea la Palace de Verbier pentru a-i cere explicații. Se uita cum trec orele. Până la urmă, la 4:30 își făcuse bagajul. La 5 o luase spre Gara Cornavin.
   La 5:30 urca în primul tren spre Martigny. De acolo, avea legătură pentru Le Chable de unde lua autobuzul de Verbier.
   La 5:30, întinsă pe gresia din baie, pe care până la urmă adormise, Anastasia s-a trezit. Și a constatat că ușa fusese deschisă.
   S-a strecurat discret până la ea în cameră, și-a luat câteva lucruri pe care le-a aruncat într-o geantă și s-a grăbit spre ușa de la intrare.
   În clipa în care se pregătea să iasă din apartament, a auzit vocea mamei ei răstindu-se la ea, din întuneric:
   - Anastasia, dacă treci pragul, casă nu mai ai!
   - Mami, eu...
   Olga a aprins lumina și a apărut în fața fetei sale, cu un chip alb și înghețat ca de marmură.
   - E timpul să-ți onorezi rangul, mizerabilă mincinoasă!
   Anastasia și-a privit lung mama. Înțelegând că fiica ei se pregătea să o sfideze și să plece, Olga a strigat:
   - Pleacă! Du-te după vagabondul tău! Du-te să trăiești în mizerie! Dar nu vreau să te mai văd niciodată!
   Anastasia a luat-o la fugă. A coborât în grabă scările imobilului și a alergat în stradă, în aerul înghețat al zorilor, cu micul ei bagaj în mână. A alergat cât de repede a putut, în speranța că îl va găsi pe Lev. A ajuns până pe malul lacului Leman, apoi a trecut podul Mont-Blanc. La ora aceea, nimeni nu era pe-afară. A trecut prin Grădina Engleză și, în sfârșit, a ajuns în cartierul Eaux-Vives. Câteva minute mai târziu, intra în sfârșit în imobilul în care locuia Lev. A urcat până la etajul lui sărind mai multe trepte deodată, a bătut îndelung la ușă, dar degeaba. Niciun răspuns. Fără îndoială, dormea adânc.
   În grabă, Anastasia lăsase acasă la mama ei dublura cheilor, dată de Lev. Era blocată în exterior. A așteptat aproape o oră, așezată pe ștergătorul de la ușă. A mai bătut la ușă, până când a înțeles că nu era nimeni înăuntru.
   Probabil, plecase la Verbier. Așa că s-a grăbit să ajungă și ea la Gara Cornavin.
   La 7 dimineața, cu chipul răvășit, a luat loc într-un vagon de clasa a doua, în direcția Martigny. Imediat ce va da de Lev, îi va explica totul.
   Ora 7:15. Lev cobora din tren în gara din Martigny. Pe drum, îi renăscuse speranța: dacă Anastasia nu venise la hotelul Bergues, însemna că avusese un motiv foarte serios. Fie renunțase, fie fusese împiedicată. Își regreta acum decizia luată la cald. Și că plecase atât de grăbit din Geneva. Ar fi trebuit să se ducă să stea la pândă la ușa clădirii în care locuia ea. Oare avea să vină și ea la Verbier? Și dacă-l aștepta la Geneva? Stătea în cumpănă dacă să nu ia trenul în sens invers. Până la urmă, și-a spus că mai bine era să se ducă la Palace. Obligatoriu, avea să apară și ea acolo.
   La Martigny, cum avea ceva de așteptat până la primul tren spre Le Chable, s-a decis să meargă să bea o cafea la căldură, în hotelul gării.
   Dinăuntru, unde se așezase în plină agitație a numeroșilor clienți care își luau micul dejun, observa pe fereastră strada goală și mica piață din fața hotelului. Tocmai își plătise consumația și se pregătea să iasă când, spre marea lui surpriză, și-a văzut tatăl în stradă, cu valiza în mână. Ce căuta aici tatăl lui, având și valiza la el? Se pregătea oare să plece din Verbier?
   Sol Levovitch a intrat în hotel, amestecându-se printre clienți. Fără a se arăta, Lev nu l-a scăpat din ochi. Tatăl său a traversat holul, iar Lev s-a ținut după el. Dintr-odată, l-a cuprins sentimentul că era ceva ce nu mergea deloc bine. Era însă departe de a-și închipui ce urma să descopere.

Capitolul 42

Marea revenire

      Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   Ora 23:30, la Palace de Verbier.
   Locul își redobândise calmul, dar era acea liniște dezolantă care urmează unui cataclism. În sala de bal, angajații hotelului se străduiau să șteargă urmele haosului care domnise acolo cu doar câteva ceasuri mai devreme.
   Toți cei afectați, răspândiți prin diferitele spitale din regiune, erau în stare bună. Cei mai mulți rămăseseră sub observație în acea noapte din simplă precauție, fiindcă niciunul nu mai avea vreo manifestare îngrijorătoare. Nu exista nicio victimă. Medicii se referiseră la un caz de intoxicație. Ceva legat de antreuri, fără îndoială. Somonul să fi fost? Pateul de ficat de gâscă? Poliția alertase autoritățile sanitare și se prelevau probe din bucătăriile hotelului. Extrem de îngrijorat, domnul Rose golise toate camerele frigorifice și aruncase toate alimentele care se găseau acolo. „Nu vreau să risc nimic!”, repeta brigăzii de bucătari care la rândul lor promiteau să le tragă o săpuneală zdravănă tuturor furnizorilor. Fără a înțelege totuși ce se întâmplase: toate produsele utilizate erau absolut proaspete și de cea mai bună calitate.
   La el în apartamentul de la etajul șase, Lev își închidea valiza sub privirile neliniștite ale Anastasiei.
   - Ești sigur că totul e-n ordine? l-a întrebat.
   Lev tocmai se întorsese de la spitalul din Sion. După ce fusese tratat de medici, se simțise imediat mai bine. Fusese sfătuit să rămână sub observație, dar ținuse neapărat să se întoarcă la Palace cât mai repede cu putință.
   - Da, totul e bine, a liniștit-o. Nu-ți face griji!
   - Chiar te simți în stare să călătorești? Am mai putea aștepta până mâine.
   - Nu mai așteptăm. De prea multă vreme tot amânăm clipa asta.
   Anastasia l-a aprobat, fiindcă avea dreptate. Lângă ușă, geanta ei, gata de zile întregi, era martora mai multor plecări ratate. Dar acum chiar trebuiau să plece. Să dispară împreună. Să uite și de Geneva, și de bancă, și de tot ce se mai întâmplase în acești ultimi 15 ani.
   - Nu știu ce se-ntâmplă aici, a zis Lev, însă mă îndoiesc că starea asta de rău se explică printr-o simplă intoxicație.
   - De ce? l-a întrebat Anastasia.
   - Fiindcă și eu m-am simțit rău, deși nu am mâncat nimic. Am băut doar o cupă de șampanie și câteva înghițituri din cocktailul cu vodcă, pe care l-am lăsat imediat fiindcă mi s-a părut infect. Îmi vine greu să cred că la Palace se servește alcool contrafăcut. Și-apoi ceva e bizar: nici lui Macaire, nici lui Tarnogol, nici lui Jean-Benedict și nici lui Horace Hansen nu li s-a făcut rău.
   - Ești sigur?
   - Sigur. I-am văzut. Toată lumea s-a chircit de durere, numai ei, nu.
   - Ce poate să-nsemne asta? s-a întrebat Anastasia cu glas tare, gândindu-se din nou la jurnalul lui Macaire, în care acesta își detalia planurile funeste pentru redobândirea conducerii băncii.
   - Nu știu. Cred însă că se întâmplă ceva tare ciudat, Anastasia. Nu știu ce, dar cu cât vom părăsi mai repede acest hotel blestemat, cu atât mă voi simți mai bine.
   Plecau peste un ceas. Alfred fusese anunțat. Urma să vină să-i ia de la una dintre intrările de serviciu de la Palace, pentru a nu fi văzuți. Și să-i ducă la aeroportul din Sion, unde îi aștepta un avion particular. Era prevăzut totul.
   - Un avion particular cu ce destinație? l-a întrebat Anastasia.
   - O să vezi, i-a zâmbit Lev.
   Anastasia i-a întors zâmbetul. Cu mâna în buzunar, învârtea inelul de logodnă pe care i-l dăruise cândva Macaire. Și-a zis dintr-odată că nu voia să fugă ca o lașă, fără a-i fi spus la revedere. Își dorea să încheie povestea lor exact așa cum începuse, chiar aici, în acest hotel, cu 15 ani mai înainte.
   - Trebuie să rezolv ceva. Termină-ți valiza de făcut, mă-ntorc imediat.

      La el în apartament, Macaire jubila. Așezat în fotoliu, își privea cu emoție acțiunile la purtător pe care o mână nevăzută i le strecurase pe sub ușă.
   Tarnogol se ținuse de cuvânt și îi restituise partea. După 15 ani, Macaire își recupera în sfârșit locul care îi aparținea.
   Deodată, cineva a bătut la ușă. Macaire și-a băgat acțiunile în seiful din cameră și s-a dus să deschidă. Era Anastasia. Părea abătută. Iar el a înțeles pe loc.
   - Intră, i-a spus, de parcă ar fi fost o străină.
   Femeia a intrat în cameră, s-a așezat în fotoliu și a scos din buzunar un obiect pe care l-a lăsat pe măsuță, de parcă nu l-ar mai fi dorit. Macaire a recunoscut imediat safirul pe care i-l oferise când o ceruse în căsătorie. De ani de zile nu mai revăzuse acel inel.
   - Totul s-a sfârșit, a murmurat ea.
   - Știu, i-a răspuns el blând.
   Pe Anastasia, tonul răspunsului a zdruncinat-o, fiindcă nu se aștepta la așa ceva. Macaire a continuat:
   - Anastasia, știu că te vezi cu cineva. Weekendul trecut, nu la prietena ta Veronica, la Vevey, ai fost. Știu, fiindcă înainte de a pleca la Madrid, am vrut să-ți trimit acolo bomboanele tale preferate de ciocolată. Mi-am zis că-ți va face plăcere. Am găsit numărul de telefon al Veronicăi în carnetul vechi, cel pe care-l păstrezi cu sfințenie, și am sunat-o ca să-mi dea adresa. Numai că Veronica părea căzută din nori: mi-a spus că de foarte multă vreme nu vă mai vedeți. Și nu vecina ți-a trimis florile. E deci cineva în viața ta.
   Macaire vorbise absolut calm, privind-o atât de stăruitor, încât a obligat-o să întoarcă ochii.
   - De ce nu mi-ai spus nimic? l-a întrebat aproape în șoaptă.
   - Poate pentru că, atâta timp cât nu discutam subiectul, puteam spera că nu era adevărat. La întoarcerea de la Madrid, duminică seara, am rugat-o pe Arma să rămână tot weekendul cu tine fiindcă, așa-zicând, nu-ți plăcea să fii singură. În realitate, pentru a te supraveghea. Pentru a putea veni aici fără să mă obsedeze ideea că, exact în același timp, te culci cu altcineva.
   S-au uitat tăcuți unul la altul. Era aproape de miezul nopții. Macaire a înțeles că o pierduse. Tarnogol a dat. Tarnogol a luat.
   - Am fost fericit cu tine.
   - Și eu cu tine, l-a asigurat ea.
   După o ezitare, a întrebat-o fără a fi sigur că dorea să afle răspunsul:
   - Cine e?
   - Nu contează.
   - Ai dreptate, nu contează. Iubirea e mai puțin alchimie, cât lucrare a timpului. Iubirea e mai ales muncă. Îți doresc să muncești din greu pentru a iubi și a fi iubită.
   Ea a lăsat o lacrimă să-i alunece pe obraz. Îl iubea, dar ca pe un frate, nu ca pe un iubit. I-a zâmbit și s-a lăsat învăluită de amintirile din tinerețea lor. Legate de omul bun care se dovedise Macaire. Și s-au mai privit încă o dată lung.
   Pe neașteptate, bătăi puternice în ușă i-au făcut să tresară. De afară, Jean-Benedict a strigat: „Macaire, deschide!” a cerut cu glas amenințător. „Știu că ești acolo!”
   Macaire s-a îngălbenit și i-a spus Anastasiei să se ascundă în baie. După care s-a dus să-i deschidă vărului său, care a intrat în trombă.
   - Vrei să afli ultima veste? Tarnogol a venit după mine acum o clipă și mi-a înmânat demisia: părăsește banca, și asta cu efect imediat! Comunică faptul că acțiunile lui de la bancă îți revin ție și că ai votul lui în Consiliu pentru a fi ales președinte! Prin urmare, cu votul lui și al meu, ești ales! Felicitări, domnule președinte!
   Macaire a zâmbit victorios. Anastasia a zâmbit și ea, în baie, de unde auzise totul. Era bucuroasă pentru Macaire. Avea fiecare, de partea lui, să se reinventeze. Numai că Jean-Benedict a adăugat:
   - Doar că președinte voi fi eu!
   Macaire s-a încruntat:
   - Ce tot spui?
   - De 300 de ani, familia Hansen e considerată un fel de nimic prin comparație cu familia Ebezner. Mereu v-ați crezut superiori. Dar, de-acum, gata! Fiindcă, începând de la 1 ianuarie, Banca Ebezner va deveni Banca Hansen. Și numele meu va fi cel înscris pe frontispiciul clădirii din strada Corraterie. Fiindcă mie-mi vei da acțiunile pe care ți le-a înapoiat Tarnogol. Iar aceste acțiuni, adăugate acțiunilor mele și ale tatălui meu ne vor pune într-o poziție de neatacat. De acum, banca aparține familiei Hansen.
   - Bați câmpii! s-a răstit Macaire.
   Jean-Benedict a izbucnit într-un râs răutăcios.
   - Tu bați câmpii, Macaire. Nu ai fost niciodată nimic altceva decât un perdant. Ai vrut să trădezi banca, ai încercat să-l omori pe Tarnogol și-ai otrăvit pe toată lumea, dementule! Ar trebui să te denunț la poliție, dar nu o voi face dacă-mi dai imediat acțiunile tale.
   - Nu ai nicio dovadă pentru tot ce susții!
   - Chiar ești gata să-ți asumi riscul? Pentru moment, toți cred că lucrurile s-au întâmplat din cauza somonului afumat care nu era proaspăt. Și așa va și rămâne. Însă ține numai de mine să dezvălui totul poliției. Ancheta va merge rapid: cu siguranță, camerele de supraveghere ale hotelului te-au filmat pe când puneai sticla de vodcă în bar. După care, directorul banchetelor te-a văzut căutând-o înnebunit. Dacă-mi dau drumul la gură, spusele îmi vor fi coroborate din toate direcțiile. Parcă văd titlurile uriașe din ziare: MACAIRE EBEZNER, OTRĂVITORUL. Evident, voi face publică și înregistrarea video cu tine încercând să vinzi listele cu clienți fiscului italian. Și-atunci să vezi scandal!
   Macaire a închis ochii și s-a prăbușit într-un fotoliu.
   - Ești terminat, Macaire! a conchis Jean-Benedict.
   Macaire nu avea de ales. După o lungă ezitare, s-a îndreptat spre seiful camerei și a scos plicul de la Tarnogol. Jean-Benedict l-a luat și a verificat jubilând documentele dinăuntru.
   - Nu vei putea fi ales președinte, a constatat Macaire, tatăl meu a interzis în mod special ca vreun membru al Consiliului să-i urmeze în funcție.
   - Da, dar mulțumită ție, familia Hansen va deține de-acum majoritatea acțiunilor. Deci ea va desemna sau va revoca președintele. De-acum, controlăm banca și-i vom putea decide soarta. Bineînțeles, vei aproba public schimbările. Și, bineînțeles, vei demisiona de la bancă. Cred, chiar, că e în interesul tău să părăsești Geneva și să te stabilești în altă parte. Cu ce ți-a lăsat tatăl tău, nu vei avea grija banilor. Va trebui să profiți de ei și să-ți oferi o nouă viață. Undeva, foarte departe. Nu vreau să te mai văd, dragă vere!
   Macaire tremura. Jean-Benedict l-a bătut pe umăr cu un gest condescendent.
   - Ai luat cea mai bună decizie. Mâine-dimineață voi organiza o conferință de presă pentru a anunța marile schimbări. Voi citi scrisoarea de demisie pe care mi-a dat-o Tarnogol și voi explica faptul că părăsești banca din motive personale, încredințându-mi mie cârma navei. Oamenii își vor închipui că ai cancer și-o să li se facă milă, ceea ce nu e rău deloc. Deci, noapte bună, dragă vere! Somn ușor!
   A plecat, iar Anastasia, care auzise totul, a ieșit lividă din baie.
   - Șah și mat, i-a spus Macaire înăbușindu-și un suspin. Am pierdut totul.
   Anastasia s-a întors în grabă în camera lui Lev.
   - Ce s-a-ntâmplat? a întrebat îngrijorat acesta, văzându-i aerul catastrofic.
   - Lev, e un dezastru!
   - Ce s-a-ntâmplat, pentru Dumnezeu?
   - Macaire a făcut o prostie fără margini.
   Și a izbucnit în lacrimi, cu nervii la pământ. Lev a luat-o în brațe, liniștind-o.
   - Macaire a vrut să-l omoare pe Tarnogol otrăvindu-i vodca, i-a explicat, dar, din greșeală, sticla a fost utilizată pentru pregătirea cocktailurilor.
   - Deci, s-a lăsat cu otrăvire generală.
   - Da.
   - Totuși, de ce nu sunt victime?
   - Macaire crede că dozele servite au fost infime și deci, din fericire, nu au avut efect mortal! Am trecut foarte aproape de o dramă groaznică. Jean-Benedict a descoperit manevrele lui Macaire și l-a strâns cu ușa pentru a prelua el controlul asupra băncii. Tocmai l-a forțat să-i cedeze președinția.
   O clipă, Anastasia a rămas tăcută, de parcă s-ar fi gândit la ceva anume.
   Apoi a adăugat:
   - Un singur om poate împiedica toate astea.
   - Cine?
   - Tarnogol. Mă duc să stau de vorbă cu el.
   - Acum?
   - Tocmai a demisionat, i-a explicat Anastasia, se simte amenințat, probabil că și el își face bagajele. Trebuie să stau de vorbă cu el înainte să părăsească hotelul. Macaire mi-a spus că stă în camera de alături.
   - Tarnogol e periculos, a prevenit-o Lev.
   - Știu.
   Răspunsul abrupt al Anastasiei l-a surprins.
   - Lasă-mă să vin cu tine!
   - Nu, Lev. Te rog, nu te băga în asta! E ceva care ne privește doar pe Tarnogol și pe mine. Fiindcă... mi-a furat o parte din viață. Din cauza lui m-am măritat cu Macaire! Din cauza lui, tu și cu mine...
   S-a întrerupt. N-avea chef să vorbească despre asta. A ieșit pe culoar și a bătut la ușa de alături. Niciun răspuns. S-a aplecat: după câteva clipe a zărit o rază de lumină, de parcă tocmai s-ar fi trezit cineva și ar fi aprins veioza.
   S-a lipit de ușă și a spus, fără să ridice vocea, pentru a nu alarma restul etajului:
   - Tarnogol, știu că ești acolo, deschide!
   După câteva secunde, Tarnogol a deschis ușa, îmbrăcat într-un halat, vizibil abia dat jos din pat.
   - Ce se-ntâmplă? a întrebat acesta.
   - Se-ntâmplă că noi doi trebuie să stăm de vorbă, i-a răspuns Anastasia intrând în apartament.
   Și și-a înfipt privirile de leoaică furioasă în ochii lui Tarnogol. Prin minte i-a trecut ca fulgerul o imagine. Recunoștea ochii aceia. Și-a amintit ce-i spusese de dimineață, la Geneva, locotenentului Sagamore: „Ochii nu-nșală”.
   A înțeles dintr-odată totul și s-a repezit la el.

Capitolul 43

Personal și confidențial

      Cu 15 ani mai înainte, Marele Weekend
   Anastasia a ajuns la Palace de Verbier spre prânz. În loc să se amestece în mulțimea veselă de colegi, a străbătut hotelul dintr-un cap în altul, în căutarea lui Lev. În bar, prin saloane, la piscină, pe la toate etajele, ba chiar și la mansardă, unde se aflau camerele angajaților și unde o adusese cu un an mai înainte. Acolo unde făcuseră dragoste pentru întâia oară. Unde își juraseră să nu se despartă niciodată. A bătut la toate ușile, dar niciuna nu s-a deschis. L-a strigat disperată: „Lev! Lev!”, dar nu i-a răspuns decât tăcerea. A coborât în holul mare, i-a întrebat pe toți angajații hotelului și ai băncii pe care i-a întâlnit: nimeni nu îl văzuse pe Lev.
   Până la urmă, s-a postat la intrare, pândind mașinile care veneau și plecau. Deodată, l-a văzut pe Sol Levovitch sosind într-un taxi. A alergat afară și a coborât treptele.
   - Domnule Levovitch! l-a strigat.
   Bărbatul s-a întors. I s-a părut palid și mai slab decât ultima oară când îl văzuse, la sfârșitul verii.
   - Anastasia?
   S-a uitat furios la ea. Doar ea îl adusese pe Lev al lui în halul în care era. Nu era fata potrivită pentru el. Ei îi era rușine cu numele lui și inventa tot felul de povești despre propria familie. Înainte de a o cunoaște, nu se gândise niciodată la plecare. Înainte de a o cunoaște era fericit cu viața pe care o ducea, era mereu zâmbitor, mereu mulțumit. Ea îl îndepărtase de Verbier, ea îl făcuse bancher, ea făcuse din el un altul.
   După cum o privea, Anastasia a înțeles că Sol știa el ceva.
   - Domnule Levovitch, trebuie să vorbesc cu Lev.
   - L-ați îndurerat foarte tare aseară.
   - A fost o încurcătură groaznică. Trebuia să mă întâlnesc aseară cu el, dar nu am fost lăsată. E o poveste lungă, dar oricum trebuie neapărat să-i vorbesc. Unde e?
   - Mă tem că e prea târziu.
   - Domnule Levovitch, e ceva foarte important. Trebuie să vorbesc cu Lev. Spuneți-mi unde este, numai pe el îl am pe lumea asta. Vă rog!
   - Din păcate, a plecat. Nu știu unde e. Nu a vrut să-mi spună.
   Ochii Anastasiei s-au umplut de lacrimi.
   - Dacă-l vedeți, vă implor, spuneți-i că trebuie să-i vorbesc. Aseară, mama nu m-a lăsat să mă duc la întâlnire. Spuneți-i că mama a fost cauza. O cunoaște și va înțelege imediat.

      În aceeași seară, la ora 22, la Verbier. Tot fără nicio veste de la Lev.
   Anastasia își petrecuse toată ziua închisă în camera ei superbă de la Palace, plătită de bancă. Nu mai avusese niciodată o asemenea cameră numai pentru ea. Dormise în paturi mari de hoteluri de la munte, cu tineri din familii bune, cu care mama ei încerca să o mărite. Astăzi însă, pentru întâia oară, camera aceasta era numai a ei. Nu profitase însă de ea, disperată cum era din cauza lui Lev. În ultimele săptămâni se închipuise împreună cu el în această cameră, în aceste așternuturi, în imensa cadă de marmură. Pe unde-o fi?
   Dintr-odată, cineva a bătut ușor la ușă.
   - Anastasia?! a auzit o voce. Sunt eu, Macaire.
   I-a deschis.
   - Totul e-n ordine? a întrebat-o. Nu te-am văzut toată ziua.
   - În ordine.
   Macaire i-a observat ochii înroșiți.
   - Ai plâns?
   Drept răspuns, Anastasia a izbucnit în lacrimi. Macaire a intrat și a luat-o în brațe ca să o liniștească.
   - Macaire, mă simt așa de rău! a murmurat ea.
   - Te doare ceva? Vrei să chem un doctor?
   - Nu mă doare nimic din ce-ar putea trata un doctor. Inima mi-e sfâșiată.
   - Știu cum e, și-a mea e sfâșiată. Am crezut atât de tare aseară că ai să vii să ne întâlnim la Lion d’Or...
   Nu și-au mai spus nimic. Cuvintele nu mai erau necesare. Sau de ajuns. S-au așezat pe marginea patului și au rămas așa multă vreme, până când ea și-a plâns toate lacrimile, iar el a suferit în tăcere știind-o în același timp atât de aproape și totuși atât de departe de el. Până la urmă, a plecat șoptindu-i:
   - Anastasia, nu-mi închipui viața fără tine.
   - Macaire, eu...
   - Spune-mi că nu mă iubești, că nu contez pentru tine.
   - Contezi, l-a asigurat, dar nu cum ai vrea, adică pentru inima mea.
   Macaire s-a strâmbat. Apoi a implorat-o, refuzând să accepte realitatea:
   - Te rog, mai gândește-te! Am putea fi atât de fericiți împreună! Te voi face fericită. Te voi proteja. Nu-ți va lipsi nimic. Spune-mi c-ai să te mai gândești, că mai e o nădejde.
   Nu a avut puterea de a-i răspunde, așa că el a continuat:
   - Mâine-seară, la bal, voi trăi unul dintre cele mai importante momente ale vieții mele. Am nevoie să-mi fii alături. Cel puțin așa, ca prietenă.
   - Voi fi acolo, i-a promis cu un firișor de glas.
   După ce Macaire în sfârșit a plecat, Anastasia s-a așezat la măsuța de lucru. Într-unul dintre sertare a găsit hârtie și plicuri cu emblema hotelului. Și a scris două scrisori. Una pentru Lev. Cealaltă pentru Macaire. În fond, și-a spus, erau cele două persoane care contau cu adevărat în viața ei.
   Două scrisori scurte, pentru ca totul să fie spus.
   Două scrisori în care, parcă, și-ar fi scris destinul.
   Se făcuse aproape miezul nopții când a ieșit din cameră, cu cele două plicuri în mână, și a coborât până în holul hotelului, unde nu era nimeni. O singură siluetă se desena, cuprinsă de îngrijorare, pândind prin ușa rotativă.
   Era Sol Levovitch care nu se clintise de acolo, așteptându-și cu disperare fiul. Se certaseră la Martigny, iar Lev plecase în fugă, mânios. Trebuia să stea de vorbă cu el. Trebuia să-i spună totul. Dintr-odată, a auzit o voce:
   - Domnule Levovitch!
   S-a întors: era Anastasia. Aceasta i-a surâs trist.
   - Domnule Levovitch, i-a spus întinzându-i scrisoarea pentru Lev, i-ați putea da plicul acesta fiului dumneavoastră, când îl veți întâlni? E foarte important. Este vorba despre viitorul nostru, al meu și al lui.
   - Contați pe mine!
   - Spuneți-i și că voi candida pentru un post de cameristă în acest hotel. Că voi fi aici și-l voi aștepta atâta timp cât va fi necesar.
   Fără a înțelege prea bine, Sol Levovitch s-a arătat de acord. A observat că Anastasia mai avea în mână un plic pe care era scris numele: Macaire.
   - Vreți să transmit și acest plic cuiva? i-a propus pe un ton nevinovat.
   - E... pentru un client al hotelului. Macaire Ebezner. Dar nu-i știu numărul camerei.
   - I-l pot duce eu. Bine, dacă vreți...
   - Acum e târziu, a observat Anastasia.
   - Atunci, mâine-dimineață la prima oră.
   - Trebuie neapărat înmânat personal. E ceva foarte important.
   - Așa voi face.
   Anastasia a ezitat o clipă. I se părea o lașitate să nu-i dea chiar ea plicul lui Macaire, dar știa că-l va citi în fața ei și va reîncepe cu implorările. Nu mai avea destulă energie cât să-i suporte văicărelile, așa că i-a lăsat scrisoarea lui Sol și a plecat.
   Acesta s-a dus la el în birou, a deschis ambele plicuri și le-a citit.
   Citind scrisoarea Anastasiei pentru Lev, a înmărmurit. Simțea cum îl sufoca groaza. După care a citit scrisoarea pentru Macaire și și-a spus că ar avea ceva de făcut.
   A luat o lupă, o foarfecă, un tub de adeziv, cele două scrisori și a decupat cu îndemânare primul rând al fiecăreia. Odată încheiată operațiunea, s-a strecurat în birourile administrative, unde le-a copiat la un aparat color de ultimă generație. Și astfel au apărut două noi scrisori: rezultatul era perfect.
   Dacă nu erau verificate cu lupa, nu se observa să textul scris cu pixul nu era decât o copie.
   Lev a apărut exact când Sol se întorsese la postul lui de observație.
   - Lev, l-a întâmpinat Sol în holul cel mare, în sfârșit te-ai întors! Mi-am făcut atâtea griji...
   Lev i-a întors o privire întunecată:
   - Nu m-am întors decât ca să o văd pe Anastasia. Trebuie să stau de vorbă cu ea.
   - Așteaptă... trebuie să discutăm ceva.
   - Ce mai vrei? l-a întrebat sec Lev. Ai de gând să-mi explici ce e cu tine?
   - Sunt foarte bolnav, Lev.
   - Bolnav? Și ce boală ai?
   - Cancer. Nu mi-a mai rămas prea mult de trăit.
   - De ce ar trebui să te cred?
   - Fiindcă acesta este adevărul.
   Sol simțea că băiatul lui era extrem de supărat pe el. Și-l închipuia plecând undeva departe de el și gândul acesta îl înspăimânta. Fiul lui era tot ce avea. Nu voia să moară singur. Nu voia să își petreacă ultimele luni fără nimeni alături de el. Gândul acesta îl teroriza. Câteva luni, asta era tot ce mai cerea. După care băiatul lui ar fi avut toată viața în față pentru a găsi o altă Anastasie. Erau atâtea femei pe lume, pe când el avea un singur băiat.
   Gând la care Sol a băgat mâna în buzunar și s-a hotărât să își ducă planul până la capăt. Chiar considerându-se un laș.
   - N-aș vrea să te supăr și mai tare, a zis, dar în seara asta am văzut-o pe Anastasia la brațul altui bărbat. Râdea și părea fericită. Îndrăgostită.
   - Nu cred niciun cuvânt! a răspuns Lev tulburat.
   - Un anume Macaire, a adăugat Sol, parcă despre el îmi spuneai, nu? Cel cu care s-a întâlnit ieri la Lion d’Or, este? Mai adineauri am interceptat două scrisori ale Anastasiei, lăsate la recepție, una pentru tine și una pentru acest Macaire.
   Și i-a arătat plicurile pe care le ținea în mână.
   - Dă-mi-le! i-a cerut Lev.
   - După cum i-am văzut eu pe Anastasia și pe băiatul ăla, mă tem că nu e vorba de vești prea bune.
   - Dă-mi-le! a mai cerut o dată Lev și i le-a smuls din mână.
   Le-a deschis grăbit, le-a citit și a simțit cum i se prăbușește sufletul. Înfuriat, a mototolit scrisorile și le-a aruncat de perete. Tatăl lui le-a ridicat și și-a aruncat ochii peste ele, prefăcându-se că abia acum le descoperea.

   Dragul meu Macaire,
   Numai pe tine te iubesc. Hai să fugim împreună.
   Să plecăm cât mai departe de Geneva.
   Nu-mi pasă de marele tău destin la bancă, nu-mi pasă de bani.
   Tot ce vreau e să fiu cu tine.
   Te iubesc pe veci,
   Anastasia

    Lev, Lev al meu.
   Ar fi trebuit să am curajul să ți-o spun în față, dar îți scriu: nu vreau să fiu cu tine. Iată de ce nu am venit aseară. Ar fi trebuit să înțelegi. Contrar a ceea ce crezi, noi doi nu avem un viitor împreună.
   Nu te supăra pe mine! Știi că nu-ți vreau decât binele.
   Sper că mă vei ierta.
   Cu toată dragostea,
   Anastasia

      - Îl vrea pe cel bogat, a constatat Sol prefăcându-se consternat. Tu nu ești decât un sărac oarecare, și sărac ai să și rămâi. Îmi pare rău, dar nu ești decât un Levovitch, fiul meu.
   Lev simțea că nu se mai ține bine pe picioare sub lovitura durerii și a luat-o clătinându-se, ca rănit de gloanțe, către ușa cea mare de la Palace.
   - Unde te duci? l-a întrebat tatăl său.
   - Să fac o plimbare.
   - Așteaptă!
   - Am nevoie să fiu singur.
   A trecut de pragul ușii și a început că coboare treptele, urmat de Sol.
   - Așteaptă-mă, Lev! l-a rugat acesta, temându-se ca fiul lui să nu facă vreo prostie.
   Numai că Lev a dispărut în noapte. Tălpile sale călcau zăpada proaspăt așternută, aerul înghețat îi biciuia obrajii. Și urla cât îl țineau plămânii. Urla ca și când ar fi pierdut totul. A început să alerge fără țintă, fără să se mai gândească la ceva, ajungând până în strada principală a satului Verbier.
   Toate luminile erau stinse. Și-a aprins o țigară, a făcut câțiva pași pe întuneric și a dat de un bar încă deschis. A văzut-o pe fereastră. Era singură.
   Cu inima zbătându-i-se în piept, el a intrat pentru a i se alătura. Nu l-a observat imediat. S-a așezat alături, la bar, iar ea a întors dintr-odată capul surâzându-i. La rândul lui, i-a întors zâmbetul.
   - Bună seara, Petra!
   - Bună seara, Lev!
   Bărbatul a comandat vodcă pentru amândoi privind-o adânc în ochi pe tânăra care ardea de dorință pentru el. Pe Macaire l-a vrut Anastasia? Cu el să plece! Cât despre Lev, putea avea orice femeie. Numai pocnind din degete, și le va și înlocui, una după alta. O să-i arate el cine era Lev Levovitch și că nu avea de ce să-i fie rușine cu numele lui. S-a aplecat spre Petra și a sărutat-o, iar ea i-a întors imediat, pasional, sărutul. Nu s-a întrerupt decât pentru a murmura: „De cât timp speram!...” Și s-au sărutat din nou.
   Noaptea era a lor.

Capitolul 44
În noapte

      Duminică, 16 decembrie, crima
   La miezul nopții. Palace de Verbier dormea.
   Dintr-odată, lumina de pe coridorul de la etajul șase s-a stins. Umbra care acționase întrerupătorul a înaintat cu prudență pe întuneric, cu pașii înăbușiți de mocheta groasă. Făcea câte o pauză scurtă la ușa fiecărei camere, pentru a identifica exact numărul, înainte de a se opri, în cele din urmă, în fața uneia dintre ele. Acolo era. Camera 622. Umbra a strecurat mâna în buzunarul paltonului și a scos un pistol.
   Cu mâna înmănușată, umbra a bătut încet la ușa apartamentului. Destul de tare însă, pentru a-l trezi pe cel dinăuntru.
   S-a auzit un zgomot. O lumină s-a strecurat pe sub ușă. Cel dinăuntru s-a dat jos din pat. Apoi, pași prin apartament.
   Umbra a pus un deget pe trăgaci. Trebuia să tragă imediat ce se deschidea ușa. Și trebuia să nimerească la fix.
    Moartea se pregătea să lovească.

Capitolul 45
Despărțiri

      Balul de Marele Weekend, cu 15 ani mai înainte
   În sala de bal de la Palace, cu câteva minute înainte de ora 19.
   Anastasia, sclipitoare în rochia ei albastru-închis, se amestecase printre angajații băncii. Pândea sosirea lui Lev, fără a ști că acesta chiar ajunsese, până la urmă, la Palace. Îi fusese rezervată o cameră, dar, conform recepționerului, încă nu o luase în primire. Anastasia se întreba dacă nu cumva se întorsese la Geneva. Dintr-odată, cineva a prins-o de mână. S-a întors plină de nădejde, dar era Macaire.
   - Sunt atât de fericit că ești aici, i-a zis acesta interpretându-i prezența ca pe un semn dătător de speranță, afișând un surâs radios.
   - Macaire, eu... Nu ai primit scrisoarea de la mine?
   - Scrisoarea de la tine? Ce scrisoare?
   L-a privit atentă, pentru a înțelege dacă făcea pe prostul ori nu.
   - Mi-ai trimis o carte poștală? a glumit Macaire, bucuros că o vedea. Nu e nevoie de scrisori, când poți sta de vorbă cu cineva față-n față. Anastasia, trebuie să-ți spun că ești cea mai frumoasă femeie a acestei seri.
   - Mulțumesc, a îngăimat ea.
   - Îmi acorzi primul dans?
   Anastasia s-a mulțumit să dea din cap drept răspuns.
   - Haide, vino, i-a spus Macaire, o să-nceapă ceremonia.
   Și a tras-o în direcția estradei, strecurându-se prin grupul adunat acolo, pentru a ajunge în primul rând. Peste puțin timp, s-a făcut liniște, iar cei din Consiliul Băncii în frunte cu Abel Ebezner și-au făcut intrarea pe o ușă ascunsă.

      Lev a ieșit din camera Petrei, unde stătuse toată ziua.
   - Grăbește-te, l-a presat tandru aceasta așteptându-l la ascensor, o să ratăm evenimentul.
   Și i-a zâmbit. Lev nu a avut nicio reacție. Era sfârșit și nu părea deloc în apele lui. Petra a pus asta pe seama alcoolului pe care-l băuseră în noaptea dinainte. Care însă nu-i împiedicase să facă dragoste în mai multe rânduri.
   - Nu te simți bine? l-a întrebat în lift. Pari tare deprimat.
   - Totul e-n ordine, a asigurat-o Lev.
   Petra a zâmbit din nou și l-a sărutat. Ușile liftului s-au deschis la primul etaj. Cei doi s-au îndreptat mână în mână spre sala de bal.

       Abel tocmai își încheiase discursul solemn, primul ca președinte al băncii.
   Drept care l-a invitat pe noul vicepreședinte al băncii să vină lângă el. Când a pronunțat numele „Macaire Ebezner”, acesta s-a simțit plin de o imensă mândrie. Era unul dintre cele mai importante momente ale vieții lui. Macaire a urcat pe scenă pentru a fi numit în funcție de tatăl lui care, conform tradiției, i-a înmânat partea lui de acțiuni la purtător. Așadar, tatăl lui l-a prezentat tuturor angajaților băncii pe noul vicepreședinte, iar Macaire a fost îndelung aplaudat.
   Macaire era bărbatul cu cea mai mare vizibilitate a serii. Coborând de pe estradă, electrizat de energia clipei, și-a luat inima în dinți și, apropiindu-se de Anastasia, care rămăsese în primul rând, a prins-o în brațe, a tras-o spre el și a sărutat-o.
   Ea s-a desprins imediat, teribil de jenată. Uitându-se în jur, l-a zărit pe Lev care a fulgerat-o din priviri și s-a aplecat spre Petra, aflată lângă el, și a sărutat-o lung. Anastasiei i s-au tăiat picioarele, iar Lev a mai sărutat-o o dată pe Petra, mulțumit de efectul produs. Bucuros că se poate răzbuna.
   Fericit să-i întoarcă Anastasiei măcar un pic din răul pe care ea i-l făcuse lui.
   Macaire, care nu sesiza nimic din ceea ce era pe cale să se întâmple, era cam încurcat de propria îndrăzneală, neștiind dacă Anastasia îi apreciase sărutul ori nu (ce-i drept, nu i-l înapoiase, dar nici nu o luase la fugă). În schimb, era ușurat văzându-l pe Lev care se cuplase cu Petra. Așa că i-a spus Anastasiei:
   - Vezi, ți-am zis eu bine că sunt împreună.
   Anastasia simțea că se topește din picioare. Și-a adunat toate puterile pentru a nu izbucni în plâns de față cu toată lumea. A trecut printre rândurile de invitați și s-a repezit afară din sala de bal. Nu s-a mai putut abține și a fugit în camera ei, sufocată de lacrimi. Îl pierduse.
   Se pierduseră.

     În sala de bal, Macaire a rămas descumpănit de reacția Anastasiei. Avea în mână acțiunile uneia dintre cele mai importante bănci din Elveția, dar, în fond, lucrul acesta nu-i ținea nici de cald, nici de frig. Tot ce își dorea era să fie iubit de Anastasia. Voia să se ducă să o găsească.
   A părăsit cu greu sala de bal. Toată lumea ținea să îl salute, să îl felicite, să bea o cupă de șampanie în sănătatea lui. I-ar fi trimis pe toți la naiba, dar, incapabil să renunțe la bunele maniere, i-a trebuit mai bine de un sfert de ceas pentru a se furișa afară din sala de bal.
   S-a repezit apoi pe scări pentru a ajunge la ușa camerei Anastasiei. Exact acela a fost momentul în care s-a întâlnit cu Sinior Tarnogol care cobora către sala de bal. Macaire, care la început nu l-a recunoscut, i-a adresat un politicos „Bună seara, domnule”.
   Tarnogol s-a oprit și l-a privit lung:
   - Ce nu e-n regulă, tinere prieten?
   - Chestiuni sentimentale, i-a răspuns Macaire, bucuros că există totuși cineva care observă că nu era în apele lui.
   - Se mai întâmplă, a constatat Tarnogol.
   Macaire și-a privit atent interlocutorul.
   - Ne cunoaștem, cumva?
   - Nu, cred că nu, i-a răspuns Tarnogol.
   - Ba da, a realizat brusc Macaire, fiindcă îl recunoscuse: ați venit la Banca Ebezner acum câteva săptămâni!
   - Cunoașteți acea bancă? l-a întrebat Tarnogol.
   - Dacă o cunosc? l-a amuzat pe Macaire întrebarea. Mă numesc Macaire Ebezner, a spus și i-a întins mâna lui Tarnogol. Sunt noul vicepreședinte al Băncii Ebezner.
   Și au schimbat o călduroasă strângere de mână.
   - Mă numesc Sinior Tarnogol. Încântat să vă cunosc. Nu-mi place să văd un om tânăr atât de trist. Pot face ceva pentru dumneavoastră?
   Macaire a oftat:
   - Ah, dacă ați putea-o face să mă iubească pe femeia pe care o iubesc! O cheamă Anastasia și aș da orice să fiu cu ea.

Capitolul 46

Dimineața crimei

      Era ora 6:30 dimineața. Palace de Verbier era în întuneric. Afară era încă noapte deplină și ningea abundent.
   La etajul șase s-au deschis ușile ascensorului de serviciu. Un angajat al hotelului și-a făcut apariția cu un platou cu micul dejun și s-a îndreptat către camera 622.
   Ajuns acolo, și-a dat seama că ușa era întredeschisă, lăsând un fir de lumină să se strecoare afară. S-a anunțat, dar nu a primit niciun răspuns.
   Până la urmă, și-a luat libertatea de a intra, presupunând că acesta era motivul pentru care ușa fusese lăsată așa. Ceea ce a descoperit însă i-a smuls un urlet. Și a luat-o la fugă pentru a-și alerta colegii și a chema ajutoare.
   Pe măsură ce vestea se împrăștia prin hotel, se aprindeau lumini la toate etajele.
   Un cadavru zăcea pe mocheta camerei 622.

PARTEA A TREIA

La patru luni după crimă

APRILIE

Capitolul 47

Noul președinte

      Era în prima marți a lui aprilie. La ora 12:30 tocmai începuse ședința de terapie a lui Macaire la doctorul Kazan.
   Fereastra dădea către Piața Claparede, unde fuseseră plantați niște copaci înalți, ale căror frunze dădeau din nou, încet. Geneva începea să redevină verde. Venea primăvara.
   - Se fac în curând 4 luni de când vărul meu Jean-Bene a fost asasinat și iată că poliția tot nu are nici cea mai vagă pistă, și-a arătat Macaire dezolarea în fața psihanalistului, stând comod în fotoliul de consultații.
   - Și asta vă deranjează? a întrebat doctorul Kazan.
   - Adică asasinarea vărului meu sau faptul că poliția bate pasul pe loc?
   - Amândouă.
   - Știți, i-a mărturisit Macaire, asta n-am mai declarat la poliție, însă relațiile noastre se deterioraseră.
   - Așa? s-a mirat Kazan. Totuși, parcă vă înțelegeați bine, nu?
   - Ne-am certat chiar înainte să moară.
   - Cum adică?
   Macaire nu a răspuns. S-a uitat pe fereastră. Părea cu mintea în altă parte.
   - Vă simțiți bine, domnule Ebezner?
   - Da, da. Totul e-n ordine. Iertați-mă, sunt destul de preocupat în perioada asta. Banca și tot ce s-a întâmplat... Acum, de când sunt președinte, mă cocoșează obligațiile. Reuniuni, cocktailuri, dineuri de toate felurile.
   - Ce-ar fi să ne întoarcem la ritmul de o singură întrevedere pe săptămână? V-ar fi de ajuns?
   - Din plin, l-a asigurat Macaire. După moartea tatei, a fost bine să ne vedem de două ori pe săptămână. Însă acum simt că pot face față și așa.
   - La ce să faceți față?
   - Să fac față singurătății, a răspuns Macaire. Fără Anastasia mă simt teribil de singur.
   - Vă lipsește?
   - Neîncetat. Știți, mă gândesc fără întrerupere la acea sâmbătă a Marelui Weekend, când a venit după mine la Verbier și când am pierdut-o. Din vina mea.
   - Tot credeți că a fost vina dumneavoastră?
   - Doar v-am mai spus, domnule doctor, am făcut un pact cu diavolul! Anastasia în schimbul președinției. Mi-am pierdut soția și am obținut președinția.
   Doctorul Kazan a oftat zgomotos, pentru a-și sublinia dezacordul:
   - Haideți, doar știți că nu pot accepta povestea asta a pactului cu diavolul. Și chiar dumneavoastră sunteți un om mult prea rațional ca să credeți așa ceva.
   - Vedeți, a răspuns cu părere de rău Macaire, acesta este motivul pentru care, în toți acești ani, nu v-am povestit niciodată de ce i-am cedat acțiunile mele de la bancă lui Tarnogol. Eram sigur că nu mă veți lua în serios. Credeam totuși că, psihanalist fiind, nu trebuie să vă judecați pacienții.
   - Foarte bine, a admis Kazan, atent la concesia pe care o făcea. Diavolul, sub chipul lui Tarnogol, v-a propus un pact acum 15 ani: acțiunile de la bancă în schimbul iubirii Anastasiei.
   - Exact! Și l-am acceptat. Era seara marelui bal. Tata tocmai îmi înmânase partea mea din capitalul băncii, iar eu am dat de Tarnogol care mi-a propus să o schimb contra a tot ce-mi doream mai mult pe lume: iubirea Anastasiei. Și efectiv în seara aceea Anastasia mi-a căzut în brațe.
   - Iar 15 ani mai târziu, a continuat Kazan care ținea să dezlege povestea, Tarnogol - diavolul, trebuia să zic - v-a propus un nou pact. Am înțeles bine?
   - Da. Cu două zile înaintea alegerilor, în decembrie trecut. Tarnogol mi-a spus că-mi va obține președinția dacă voi renunța la Anastasia. Mai întâi l-am refuzat, după care, sâmbătă seara, la Palace de Verbier, am acceptat. Și-acum iată-mă președinte, dar singur. Exact cum îmi prezisese Tarnogol.
  - Domnule Ebezner, a intervenit Kazan, încerc să vă ajut să fiți rațional. Chiar credeți că diavolul, sub chipul lui Tarnogol, a putut face așa ceva?
   - Știu bine că nu mă credeți! s-a enervat Macaire. Dar atunci explicați-mi următoarele: sâmbătă, când președinția îmi scăpa printre degete, Anastasia a venit la Verbier pentru a mă susține, pentru a fi alături de mine în ziua aceea atât de importantă pentru mine. Și mi-a scris cu rujul de buze, pe oglinda din baie, un mesaj tandru. Nu-mi spuneți că acesta nu este comportamentul unei femei îndrăgostite!
   - Așa e, a admis Kazan.
   - În acel moment, cel care urma să fie ales de către Consiliu președintele băncii era Levovitch. Cum anunțarea oficială a alegerii lui fusese împiedicată de intoxicația aceea generală, conștient că-mi mai rămânea o șansă de a fi ales, am acceptat pactul cu Tarnogol. Câteva ore mai târziu, Anastasia mă părăsea și eu deveneam președintele băncii. Și-acum, domnule doctor, cum v-ați explica toate acestea altfel decât fiind opera diavolului?
   Kazan nu știa ce să-i răspundă, iar Macaire a continuat:
   - Ce s-a petrecut în noaptea aceea, domnule doctor Kazan, depășește orice imaginație. Mai multe nu vă pot spune, fiindcă tot nu m-ați crede.
   - Vreți să spuneți, în noaptea crimei? a întrebat dintr-odată circumspect Kazan. Ce s-a întâmplat în noaptea aceea? Mi-ați spus de fiecare dată că ați dormit adânc, fiindcă ați luat somnifere.
   - Știu totuși niște lucruri, domnule doctor. Niște lucruri de care, probabil, poliția habar nu are.
   După un moment de tăcere gravă, Kazan a întrebat:
   - Domnule Ebezner, de ce ați acceptat pactul dacă nu voiați să o pierdeți pe Anastasia?
   - Fiindcă m-am lăsat devorat de propria ambiție. Și pentru că, pe moment, aveam impresia că deja o pierdusem pe Anastasia.
   - De ce?
   - Fiindcă aveam sentimentul că, în cuplul nostru, flacăra iubirii se stinsese. Că nu mai aveam nimic de împărțit unul cu altul. Eu eram absorbit de bancă, ea era ocupată cu habar nu am ce. În ultimii ani, nu mai ieșeam împreună decât la evenimente mondene. Mereu în societate, mereu cu multă lume în preajmă. Niciodată singuri. În fond, evitam să rămânem numai noi doi. Făceam fiecare să ne înflorească, fiecare-n colțișorul lui, grădinile secrete, dar nu eram în stare să cultivăm împreună nici măcar un singur strat.
   - Frumoasă imagine, a subliniat Kazan.
   - În ultimul an, m-am simțit singur alături de soția mea. Iar când nu eram împreună, nici că simțeam lipsa celuilalt.
   - Absența sentimentului de lipsă, dacă pot spune așa, este un jalon teribil al stării unui cuplu.
   Macaire a aprobat din cap și a continuat:
   - Ce stranie invenție mai e și cuplul, instrument care te face invariabil să te simți singur în doi... Așadar, în acea faimoasă seară de sâmbătă, m-am întrebat dintr-odată de ce luptam pentru o femeie pe care deja o pierdusem. O femeie care mă înșela.
   Kazan a făcut, uimit, ochii mari:
   - Soția dumneavoastră avea o aventură?
   - Da, domnule doctor.
   - De unde știți?
   Macaire s-a făcut că nu aude întrebarea:
   - Nu trece nicio zi fără să revăd acea sâmbătă seara, în cursul căreia am renunțat la Anastasia pentru președinție. Mă întreb ce s-ar fi petrecut între noi dacă aș fi luptat pentru ea. Nu aș fi fost ales președintele băncii... Ei, și? Cu siguranță, aș fi părăsit Geneva împreună cu ea. Aș fi recucerit-o și ne-am fi reconstituit cuplul. Numai că am lăsat-o să plece...
   - Permiteți-mi, și asta nu pentru a face un joc stupid de cuvinte, să fiu avocatul diavolului: cine vă spune că soția dumneavoastră nu ar fi plecat oricum, din moment ce credeți că avea un amant?
   - Poate, a admis Macaire. Dar cel puțin aș fi încercat să lupt. Aș fi dovedit că eram gata de orice sacrificiu pentru ea. Faptul că am renunțat mi-a demonstrat slăbiciunea. Știți, domnule doctor, credeam că ambiția mea era să devin președintele mizeriei ăsteia de bănci, dar acum, că sunt președinte, îmi dau seama că ambiția mea e să fiu iubit. Iar acest scop este cu mult mai greu de atins.
   Odată încheiată ședința de terapie, Macaire s-a întors pe jos la bancă. Era melancolic, iar mersul pe jos îi făcea bine. A coborât pe strada Jean-Senebier, apoi a trecut prin parcul Bastions, luând-o pe aleea principală.
   Soarele strălucea. Aerul era cald și plăcut. În copaci, păsările sărbătoreau asurzitor sosirea primăverii. Covoarele de brândușe colorau peluzele parcurilor, din care se înălțau pâlcuri dese de lalele. Cei care ieșiseră la plimbare luaseră cu asalt băncile și terasele restaurantelor din parc, iar în fața gardului înalt care îl despărțea de Piața Neuve, se confruntau șahiștii.
   Macaire contempla toată acea mică lume, gândindu-se la Anastasia de la care nu mai avea nicio veste de patru luni.
   Prietenilor, familiei, celor care-l întrebau le explicase că Anastasia îl părăsise și plecase. În general, oamenii se arătau jenați. În săptămânile de după dispariția ei, Macaire fusese obligat să schimbe aceleași cuvinte penibile cu toate cunoștințele lui, cu vecinii, comercianții, factorul poștal:
   - Complimente soției, domnule Ebezner!
   - M-a părăsit.
   Conchisese că mulți prieteni nu avea, din moment ce nimeni nu părea preocupat de starea lui, nimeni nu-l invitase să iasă împreună la masă pentru a-i mai schimba gândurile. Cei mai mulți nici nu-i puneau întrebări.
   Cu excepția câtorva manifestări de curiozitate mai mult ori mai puțin binevoitoare, domnea indiferența.

      Macaire a traversat Piața Neuve, apoi a luat-o pe strada Corraterie care începea în dreptul Muzeului Rath și se termina în zona meterezelor din Vieille-Ville.
   În cele din urmă, a ajuns la bancă.
   Intrând în edificiul venerabil, a fost salutat cu deferența la care, de acum, avea dreptul zilnic:
   - Bună ziua, domnule președinte! a psalmodiat corala portarilor.
   Macaire le-a răspuns cu un semn cordial din cap.
   - Bună ziua, domnule președinte! s-au agitat lingăii slugarnici pe care i-a întâlnit în holul cel mare al băncii.
   - Bună ziua, domnule președinte! au cârâit cei care au intrat odată cu el în ascensor, impresionați de acea apropiere.
   La fiecare etaj, cineva intra sau ieșea din lift spunându-i „domnule președinte”. Până la urmă, Macaire a ajuns la ultimul etaj și s-a îndreptat spre fostul birou al tatălui său, care, de acum, era al lui.
   În anticameră, de la masa ei, Cristina, care se mutase aici odată cu el și avea în grijă acest loc, l-a salutat cu un zâmbet larg, prietenesc:
   - Bună ziua, domnule președinte!
   - Cristina, s-a întristat Macaire, când o să încetezi să-mi mai spui „președinte”?
   - Niciodată. De-acum, dumneavoastră sunteți președintele!
   Macaire i-a întors zâmbetul înainte de a intra în birou, apoi a închis ușa, semn că nu dorea să fie deranjat.
   S-a așezat în fotoliu. Se simțea pierdut. În fața ochilor, pe masa lui de lucru, o fotografie a Anastasiei pe care nu avusese curajul să o ia de acolo.
   Poliția nu se arăta îngrijorată de plecarea ei. Puțin după asasinarea lui Jean-Benedict, locotenentul Sagamore de la Poliția Judiciară din Geneva venise să-l interogheze pe Macaire la el acasă, în Cologny. Poliția se întreba dacă se putea stabili o legătură între uciderea lui Jean-Benedict, intoxicarea în masă de la Palace și spargerea dată la domiciliul familiei Ebezner.
   - Ce legătură vedeți? a întrebat perplex Macaire.
   - Spargerea, intoxicarea și crima au avut loc în mai puțin de 24 de ore și toate sunt legate de Banca Ebezner, îi explicase locotenentul Sagamore. Ce mai face soția dumneavoastră?
   - Nu știu, nu mai am vești de la ea.
   Polițistul s-a încruntat. Macaire se ferise atent să-i povestească lui Sagamore despre pactul lui cu Tarnogol: Anastasia contra președinției. Soția lui dispăruse în noaptea crimei, iar el se trezise președinte al băncii. Desigur, și-ar fi dorit ca poliția să o găsească, măcar pentru a fi convins că-i mergea bine. Plătise o agenție privată, dar, în pofida onorariilor considerabile, detectivii nu dăduseră nici de cea mai mică urmă a Anastasiei. Cu certitudine, poliția ar fi fost mai eficientă. Până la urmă, Macaire i-a răspuns lui Sagamore:
   - Anastasia m-a părăsit.
   - Îmi pare rău, i-a zis locotenentul.
   Și nu a insistat.
   Dacă Macaire preferase să nu amestece poliția în acea poveste, asta era fiindcă anchetatorii nu știau că Anastasia fusese la Verbier în seara crimei. Nu se putea opri să nu se gândească la mesajul pe care ea i-l lăsase în acea noapte. Și să nu se întrebe: ce făcuse oare atunci Anastasia?

Capitolul 48

Ancheta poliției

      Luni, 2 iulie 2018.
    Mi-am petrecut dimineața închis în apartament, pentru a revedea elementele anchetei. Sau pentru a o evita pe Scarlett după sărutul nostru ratat din ajun. Eram fascinat, fermecat și atras de ea. Numai că, de fiecare dată când închideam ochii, mă gândeam la Sloane. Învârtindu-mă prin cameră ca un leu în cușcă, mi-am oferit prima pauză de țigară a zilei. Mi-am turnat o ceașcă de cafea și am ieșit pe balcon ca să fumez și să stau la soare.
   Iar acolo am dat nas în nas cu Scarlett care și ea era pe balcon, stând la soare într-un fotoliu. Citea Pe aripile vântului.
   - Ia te uită: domnul scriitor a ieșit din bârlog! a zis.
   S-a ridicat și a venit să se sprijine de balustrada care despărțea balcoanele noastre. I-am oferit o țigară și a acceptat-o.
   - Ați putea trece de partea aceasta a barierei, i-am propus. Am cafetiera plină și fierbinte, vreți o ceașcă de cafea?
   - Nu, mulțumesc, mi-a respins politicoasă oferta. Rămân de partea mea, e mai sigur.
   Și s-a prefăcut că se agață cu toate puterile de balustradă, cu un râs jenat. Până la urmă, a adăugat:
   - Îmi pare rău pentru ieri... că am încercat să vă... în fine...
   Am întrerupt-o:
   - Nu trebuie să vă pară rău de nimic. A fost numai vina mea.
   A zâmbit cu tristețe și s-a grăbit să schimbe subiectul:
   - Am dat câteva telefoane în această dimineață. Bisnard a menționat un anchetator pe nume Favraz, de la Poliția Judiciară din Valais, care l-a interogat după crimă.
   - Da, mi-aduc aminte.
   - Am reușit să-l găsesc. Lucrează în continuare la Poliția Judiciară din Valais și acum e șeful Brigăzii Omucideri. Ba chiar am reușit să stau de vorbă cu el.
   - Și? am spus nerăbdător.
   - Putem să mergem să ne întâlnim cu el în această după-amiază, la ora 16, în Sion. În fine, dacă vă interesează asta, desigur.
   - Evident că mă interesează!

      În aceeași zi, la ora 16, Scarlett și cu mine ne-am prezentat în Sion, la sediul Poliției Judiciare a cantonului Valais.
   - Dumneavoastră sunteți scriitorul? m-a întrebat Favraz după ce ne-am așezat la biroul lui.
   - El e, a răspuns Scarlett în locul meu, cum îi intrase în obicei.
   - Deci, vreți să dedicați o carte evenimentelor de la Palace de Verbier?
   - Puțin împotriva voinței mele, am recunoscut, însă da, așa stau lucrurile. Încercăm să înțelegem ce s-a putut întâmpla acolo.
   - Dacă-mi permiteți expresia, a spus Favraz, a fost o-nvălmășeală dată naibii. Îmi aduc foarte bine aminte momentul când am ajuns la Palace împreună cu colegii mei. Poliția municipală și patrulele jandarmeriei erau deja acolo. Hotelul era închis. O grămadă de gură-cască deja dăduse năvală. Puteți să vă-nchipuiți: o asemenea noutate, într-un mic sat ca Verbier. Jumătate dintre locuitori se adunaseră în fața clădirii, dincolo de barierele dispuse de poliție. „O crimă aici?”, repetau nevenindu-le să creadă. În hol, angajații stabilimentului erau într-un hal făr’ de hal. Directorul hotelului era disperat: jurnaliștii aveau să profite din plin de caz, așa că afacerea lui, pentru acea perioadă, era complet compromisă.
   - Ce-ați făcut, odată ajuns acolo? l-a întrebat Scarlett, care nu pierdea nicio fărâmă din relatare.
   - Am urcat imediat la etajul șase. M-am asigurat că spre camera 622 accesul era oprit, până la sosirea celor de la criminalistică, pentru a evita orice alterare a scenei crimei. După care am întreprins turul camerelor de la acel etaj, împreună cu colegii mei, în căutarea unor eventuali martori.
   - Deci dumneavoastră ați condus ancheta? am întrebat.
   - Nu. Cazul a fost încredințat, până la urmă, Poliției Judiciare din Geneva.
   - Poliției din Geneva? De ce?
   - Fiindcă era evident că asasinatul era legat de Banca Ebezner. Crima avusese loc la Verbier, dar rădăcinile anchetei erau la Geneva. Așa că, în momentul în care poliția din Geneva a cerut să preia ancheta, nimeni nu a avut nimic împotrivă.
   - De ce erați convinși că originea cazului se găsea la Geneva? m-am interesat.
   Polițistul a ezitat. Și mi-a răspuns sibilinic:
   - Din cauza a ceea ce am găsit în camera 622.
   - Și ce-ați găsit?
   - V-am spus deja prea multe, ne-a mărturisit Favraz.
   - Sau prea puține, l-a contrazis Scarlett.
   - Pe vremea aceea, doar câțiva polițiști erau la curent. Poliția geneveză vă poate furniza această informație. Din moment ce nu e clasată, ancheta este încă a lor. Nu aș vrea să dau dovadă de lipsă de tact.
   - Știți pe cineva la poliția din Geneva? l-a întrebat Scarlett.
   - La vremea respectivă, cel însărcinat cu anchetarea cazului era locotenentul Philippe Sagamore. Avea vreo 40 de ani și sigur mai e în serviciu. Sunați-l din partea mea.
   Am notat numele. Scarlett a continuat:
   - Pentru a reveni la acea dimineață de 16 decembrie: deci, dumneavoastră ați ajuns la Palace și ați interogat martorii. Există vreun element pe care ni l-ați putea împărtăși?
   - Știți, în general scena unei crime are o atmosferă specială: poate părea surprinzător, dar, în ciuda tuturor polițiștilor care mișună pe-acolo, e un loc mai degrabă liniștit și silențios. E calmul de după furtună sau, mai degrabă, de după moarte. În dimineața aceea însă, la etajul șase de la Palace, am descoperit o excepție de la regulă. Domnea o agitație nemaipomenită.

Capitolul 49

Dimineața crimei

      Duminică, 16 decembrie, ora 7:30.
   Pe Macaire l-au trezit bătăile în ușă. S-a smuls cu greu din somn. Bătăile erau insistente. Până la urmă, s-a dat jos din pat și a îmbrăcat un halat. Pe culoarul de la intrarea în apartament, când să deschidă, a călcat pe o bucată de hârtie. Cineva strecurase pe sub ușă un bilet pentru el. La început, Macaire a crezut că era un mesaj din partea hotelului, dar a recunoscut scrisul: era al Anastasiei. A citit, cu inima bătându-i cu putere, cele câteva rânduri mâzgălite în grabă.

   Macaire,
   Plec pentru totdeauna.
   Nu mă voi mai întoarce. Nu încerca să mă găsești.
   Iartă-mă!
   Voi trăi mereu cu povara a ceea ce am făcut.
   Anastasia

   Deodată, alte bătăi în ușă. Macaire a strecurat mesajul în buzunarul halatului și a deschis: un polițist în uniformă stătea în fața lui. Pe coridor domnea o agitație nebunească.
   - Ce se-ntâmplă? l-a întrebat Macaire pe polițist.
   Acesta l-a privit circumspect:
   - Adică n-ați sesizat vacarmul care ține de un ceas pe-aici?
   - Aseară am luat somnifere, i-a explicat Macaire într-o vizibilă stare de confuzie.
   - Astă-noapte a fost comisă o crimă, l-a pus la curent polițistul.
   - Poftim?! Cum așa?!
   Macaire nu înțelegea nimic din ce se petrecea. Totul se învârtea cu el, îl durea capul, parcă ar fi fost într-un coșmar.
   - Cine a murit? a întrebat.
   - Un client de la acest etaj. N-ați auzit nimic astă-noapte?
   - Nu, nimic. V-am mai spus însă, am luat somnifere.
   Macaire a vrut să facă un pas pe coridor pentru a vedea ce se întâmplă, dar polițistul l-a oprit.
   - Hotelul este blocat, iar oamenii sunt obligați să rămână, pentru moment, în camerele lor. Lăsați ușa deschisă, vă rog! Un inspector va veni imediat să stea de vorbă cu dumneavoastră.
   Din prag, Macaire l-a văzut pe Lev, și el în ușa camerei lui, care se uita la agitația de pe coridor.
   - Ce se-ntâmplă, Lev? l-a întrebat.
   - Jean-Benedict, i-a răspuns Lev alb ca varul, a fost găsit mort de dimineață.
   - Poftim?! Jean-Bene e mort? Ce tot spui?
   - Un angajat al hotelului l-a găsit mort, ucis de gloanțe.
   Șocat, Macaire s-a întors în cameră și s-a așezat pe canapea: era cea mai bună veste cu putință. Nu reușea să își mai revină. Dacă Jean-Benedict era mort, atunci el era președinte? Să se fi realizat profeția lui Tarnogol? O pierduse pe Anastasia, dar urma să ajungă președinte. În sfârșit!
   Un polițist în civil, cu aer tineresc și corp atletic, s-a prezentat la ușa apartamentului.
   - Inspectorul Favraz de la Poliția Judiciară, a spus acesta ridicând legitimația pe care o avea agățată la gât. Pot să vă pun câteva întrebări?
   Macaire l-a invitat pe tânăr în cameră. La cererea polițistului, i-a prezentat actul de identitate și i-a declarat funcția pe care o avea în cadrul băncii. Notându-și scrupulos într-un carnet tot ce i se spunea, inspectorul Favraz i-a explicat că Jean-Benedict fusese împușcat în timpul nopții.
   Macaire era absolut înspăimântat.
   - N-ați auzit nimic? s-a mirat polițistul.
   - Dormeam, l-a informat Macaire.
   - Două focuri de armă au fost trase la numai câțiva metri, iar dumneavoastră ați continuat să dormiți dus?
   - Iau somnifere. La ce oră s-a întâmplat?
   - Nu s-a determinat încă. Mi s-a spus că a fost o intoxicație generalizată aseară aici. Ați suferit și dumneavoastră?
   - Nu. N-am băut din cocktail.
   Macaire și-a mușcat imediat limba. Polițistul l-a privit bănuitor:
   - De ce vă referiți la cocktail? Mi s-a spus că a fost vorba despre o intoxicație alimentară.
   Conversația s-a întrerupt aici fiindcă, dintr-odată, pe coridor s-a auzit vacarm. Inspectorul Favraz s-a dus imediat să vadă ce se întâmplă. Din ușa apartamentului, Macaire l-a văzut repezindu-se în camera lui Horace Hansen, apoi ieșind pentru a le striga colegilor lui:
   - Face infarct, chemați ajutoare!
   După câteva minute de confuzie, au apărut doi ambulanțieri care au fost conduși până în apartamentul lui Horace Hansen, unde au rămas multă vreme. Până la urmă, acesta a fost scos pe o targă, inert, palid ca un mort, cu masca de oxigen pe față. Inspectorul Favraz îi însoțea pe cei de la ambulanță, ținând o perfuzie în mâna întinsă. Au intrat cu toții în cabina ascensorului, ale cărui uși s-au închis.
   Înăuntru, polițistul, privind atent chipul lui Horace Hansen, a avut impresia că acesta murmura ceva. Și-a apropiat urechea de gura bolnavului și l-a auzit pe bătrân șoptind întruna: Levovitch președinte, Levovitch președinte. Fără a le înțelege sensul, inspectorul și-a notat cuvintele enigmatice pentru a nu le uita.

      Încet-încet, la Verbier se făcea ziuă.
   Girofarurile albastre iluminau fațada hotelului. În jurul intrării principale forfoteau jandarmi, inspectori, experți criminaliști și polițiști cu câini. În spatele lor, dincolo de cordoanele de protecție, zeci de curioși și jurnaliști cuprinși de febra evenimentului, nerăbdători să afle ce se întâmplase. „Unul dintre marii patroni de la Banca Ebezner a fost omorât”, se zicea. O crimă la Verbier. Nici că se mai văzuse așa ceva!
  Domnul Rose și câțiva dintre angajații lui se plângeau, din spatele ferestrelor înalte de sticlă, urmărind descumpăniți întregul scandal: toate rezervările vor fi anulate. Era deschiderea sezonului de schi și nimeni nu va mai vrea să vină într-un hotel în care tocmai fusese comisă o crimă.
   Palace de Verbier risca falimentul.

      La 4 luni după acest eveniment, la acel început de aprilie, în biroul lui de președinte al Băncii Ebezner, Macaire se gândea deseori la întunecata dimineață de decembrie în care dispăruseră două generații Hansen.
   La câteva ore după uciderea fiului său, Horace Hansen murea în urma unui infarct, în spitalul din Martigny. Moartea brutală a băiatului său îi dăduse lovitura fatală. Cât despre Sinior Tarnogol, al treilea membru al Consiliului, acesta se volatilizase. Îi lăsase însă lui Jean-Benedict o scrisoare, care fusese găsită în seiful camerei celui din urmă, în care afirma că demisionează cu efect imediat și că își lasă acțiunile și își dă votul lui Macaire Ebezner.
   Astfel, în săptămânile care au urmat asasinării lui Jean-Benedict Hansen, Macaire a recuperat nu doar acțiunile de la Tarnogol, dar și pe cele ale tatălui său: Consiliul fiind decimat, notarul însărcinat cu executarea testamentului lui Abel Ebezner constatase că dorințele celui din urmă nu puteau fi respectate și că, prin urmare, acțiunile îi reveneau unicului său moștenitor.
   În acest fel, Macaire devenise, de fapt, președintele Băncii Ebezner, întrucât deținea mai mult de trei sferturi din capital, ceea ce făcea din el unul dintre bancherii cei mai bogați și mai puternici din Geneva. Era admirat și invidiat, însă reputația lui ajunsese, în același timp, cam dubioasă: gloria și-o datora uciderii vărului său. Cum nu rezolvase nimic, ancheta poliției părea ajunsă într-un punct mort și, fiindcă nimic nu-l învinovățea pe Macaire, toți cei cu care se întâlnea se întrebau, inevitabil, ce se întâmplase în acea noapte de 15 spre 16 decembrie, în camera 622 de la Palace de Verbier. Oare să-l fi ucis Macaire Ebezner pe vărul lui pentru a prelua controlul băncii familiei?
   La curent cu acele zvonuri, Macaire se străduia să nu le dea atenție. Mai ales că toți cei din jurul lui erau doar zâmbete și temenele. Cei cu care se întâlnea prin oraș se grăbeau să-l salute respectuos și să-i lingă pantofii. Și toate astea pentru un motiv precis: Jean-Benedict era fiu unic și nu avea copii. Horace și cu el muriseră fără a avea descendenți. Familia Hansen fusese eradicată. Regulamentul Băncii Ebezner prevedea ca, într-un astfel de caz, acțiunile lor să fie răscumpărate de bancă pentru a fi ulterior cedate celor doi noi membri ai Consiliului desemnați de către președinte.
   Pentru prima oară în 300 de ani, Consiliul Băncii Ebezner nu mai avea Hanseni în cadrul lui. Pentru toți lupii tineri ai finanțelor, era o ocazie unică.
   Macaire era de acum omul cel mai important din Geneva și cel mai curtat.
   Macaire, fiul neiubit al lui Abel, ajunsese cel mai puternic dintre Ebezneri.
   Cel mai bogat dintre Ebezneri.
   Cel mai măreț dintre Ebezneri.
   Cum, deci, se simțea? Plictisit. Scârbit. În fond, niciodată nu-i păsase de banca asta. Acum, că ajunsese în vârf, își aducea aminte de ce, cu 15 ani mai înainte, își cedase acțiunile.
   Nu fusese fericit decât cu Anastasia.
   Fără ea, viața lui nu mai avea savoare.
   Dorea să o regăsească.
   Dorea să o recucerească.
   Oare unde era ea?

      În același moment, la câteva mii de kilometri de Geneva, în insula Corfu din Grecia.
   Anastasia a ieșit din valurile mării de smarald și a luat prosopul pe care îl lăsase pe plajă. Era fericită cum nu mai fusese nicicând și asta se vedea: era sublimă, magnifică și radioasă, îmbăiată-n soare și, mai ales, în dragostea lui Lev. S-a șters de apă și s-a îndreptat către clădirea impresionantă din spatele ei, ridicată deasupra Mării Ionice și protejată de stânci.
   Când sosiseră aici, în decembrie, totul nu fusese decât pasiune nebună.
   Pasiunea regăsirii, pasiunea de a fi tot timpul împreună, de a nu mai trebui să se ascundă. Plimbări mână-n mână printre clădirile foarte vechi ale insulei, hoinăreli nesfârșite pe plajă. Și casa în care stăteau! Anastasia nu mai văzuse niciodată așa ceva.
   Lev ținea ca totul să fie perfect și totul era perfect.
   Lev ținuse să fie frumoși, așa că devalizaseră magazinele de lux din Atena.
   „O să ne-mbrăcăm altfel în fiecare seară!” îi spusese, iar ea găsise că ideea era minunată. Dormitorul lor, de mărimea unui living, dădea spre două dressinguri care, ia rândul lor, dădeau spre două băi imense. Închizându-se fiecare într-a lui, se despărțeau astfel pentru a se redescoperi și mai bine, și mai frumoși, și mai parfumați, și mai pregătiți. Sublimi.
   Se pregăteau îndelung, conform unui prelung ritual. Cu simțurile treze, simțeau explodând excitația reîntâlnirii pe măsură ce timpul trecea.
  Lev începea cu flotări, făcea apoi un duș lung și, la ieșirea de sub șuvoiul de apă, își trecea în revistă fiecare centimetru pătrat al corpului său sculptural. Aranja, coafa, tăia, urmărea și cea mai mică imperfecțiune, scrutând și cel mai mic fir de păr rebel.
   Anastasia era îndrăgostită de regatul ei din baie. Se arunca în cada imensă, în apa fierbinte exact atât cât trebuia și acoperită de spumă aromată. Așezase de jur-împrejur lumânări și citea în atmosfera liniștită.
   Urma ritualul pieptănatului și al ondulării părului. Urma asigurarea perfecțiunii unghiilor date cu ojă, de la mâini și de la picioare. Apoi, alegerea unei rochii. „Niciodată aceeași!” cerea Lev. „Și când nu vor mai fi, vor fi altele!” Și-i făcea neîncetat cadouri.
   Dimineața, Lev era în picioare încă din zori. Alerga pe dealurile insulei și lucra apoi în micul lui birou de la parter.
   Anastasia, odată ridicată din pat și pusă la punct, i se alătura și luau împreună micul dejun în sufragerie, la început de an, și pe terasă odată cu sosirea zilelor calde. Se bucurau de plăcinte cu brânză, de produse ale patiseriei grecești, de cornuri calde încă de la o brutărie ce livra la domiciliu în fiecare dimineață.
   După câțiva pași pe plaja pe care nu mai era altcineva, Anastasia urca scările tăiate direct în stâncă, care duceau spre clădire. Când ajungea pe terasă, Alfred îi aducea cafeaua, apă și fructe feliate.
   - Mulțumesc, Alfred, îi zâmbea luând ceașca. Mi-ai citit gândurile. La ce oră se întoarce Lev?
   - Spre seară, i-a răspuns acesta uitându-se la ceas.
   De când sosiseră în Corfu, Lev trebuia să se ducă regulat la Geneva, la cererea lui Macaire, care știa că se mutase la Atena. Lev îi explicase Anastasiei că nu ar fi putut fugi ca un hoț. „Lucrul ar da de bănuit”, spusese. Anastasia nu înțelesese la ce bănuieli se referea. Nici nu-i păsa, scurtele absențe ale lui Lev constituind o delicioasă insuportabilitate, căci la întoarcere erau încărcați de și mai multă dorință, de și mai multă dragoste, de și mai multă pasiune. Cine-ar fi crezut că așa ceva e cu putință?!
   Și-apoi, era ceva ce trebuia să țină doar câteva luni. Cel puțin, Lev așa îi spusese. La început fusese vorba să demisioneze rapid, apoi renunțase motivând că nu își putea abandona clienții de pe o zi pe alta. „Nu ar fi o atitudine profesionistă”, îi explicase. „La ce bun să mai manifești atitudine profesionistă, dacă tot demisionezi?”, considerase ea. „Chestiune de principiu!”, răspunsese el.
   Vocea lui Alfred a smuls-o pe Anastasia din gânduri:
   - Ce doriți să mâncați diseară, doamnă? Am primit pește proaspăt pescuit și niște languste magnifice.
   - Spaghetti cu langustă? a sugerat Anastasia.
   - Mi se pare o idee excelentă.
   Anastasia contempla marea a cărei perspectivă i se oferea. Încă nu-i venea să creadă că de acum aici aveau să trăiască ea și Lev, în această casă de vis, cu golfulețul ei privat și personal care să aibă grijă și de cele mai mici nevoi ale lor.
   Chiar spera să nu mai părăsească vreodată aceste locuri.

      La Geneva, la ultimul etaj al Băncii Ebezner, Cristina a întredeschis ușa biroului lui Macaire.
   - A sosit Lev, l-a anunțat pe un ton oficial.
   - Roagă-l să intre, i-a răspuns Macaire ridicându-se pentru a-și întâmpina musafirul.
   Lev și-a făcut apariția. S-au aruncat unul în brațele celuilalt.
   - Salut, bătrâne! Mă bucur să te văd.
   - Și eu, domnule președinte! i-a răspuns Lev zâmbind.
   Macaire a izbucnit în râs.
   - Fără de-astea între noi, te rog! Și-apoi, știu ce-ți datorez. Nu uit că erai gata să renunți la președinție pentru a-mi lăsa mie locul.
   Macaire a făcut semn către cele două fotolii, unde s-au și așezat.
   - Pot să-ți ofer un pahar? Un visichi?
   - Whisky da, a acceptat Lev.
   Macaire a întins mâna și a luat un decantor impozant, din cristal. A turnat câte puțin în două pahare, după care au ciocnit cu un aer complice.
   - Ai vrut să mă vezi? l-a întrebat Lev.
   - Da, a răspuns foarte serios Macaire. Cum stau lucrurile la Atena?
   Pentru a-și justifica plecarea, Lev îi explicase că nu se mai vedea rămânând la Geneva de-acum, când Macaire era președinte. Că avea nevoie să facă o schimbare. Să se reinventeze și să își asume noi proiecte.
   Conveniseră, pentru a le asigura clienților o tranziție fără asperități, ca Lev să nu își anunțe imediat plecarea, fiindcă putea lucra parțial de la distanță, întorcându-se cu regularitate la bancă și justificându-și absențele prin dezvoltarea afacerilor în străinătate.
   - Uite ce e, i-a spus Macaire după ce Lev i-a făcut o descriere a situației la zi, m-am gândit mult la ce mi-ai spus, la dorința ta de a demisiona, la sentimentul că aici ai făcut tot ce-ai fi avut de făcut. Ca să fiu cinstit, încă mai am nevoie de tine la bancă. Pentru stabilitate. În portofoliul tău se află unii dintre cei mai importanți clienți ai noștri. Mă tem să nu plece și ei, văzându-te plecat. Oricum, banca a fost destul de zguduită de asasinarea lui Jean-Benedict, anunțarea plecării tale ar prejudicia instituția.
   - Vrei să rămân? s-a mirat Lev. La fel de cinstit vorbind, nu cred că am chef.
   - Ni te-a furat o altă bancă, asta e, da? Cât ți-au oferit? Îți dau dublu! Am nevoie de tine!
   - Nu, nici nu mi-a dat prin cap să mă duc la o altă bancă. Pur și simplu, vreau să mai schimb aerul. Și-apoi, acum ești președinte, ai biroul tău la etajul șase. Dacă mă întorc, pentru mine nu va mai fi același lucru, obligat fiind să ajung la etajul cinci.
   - Lev, i-a propus Macaire, de ce nu ai prelua sucursala noastră de la Atena? Ai putea să o dezvolți. Ai o serioasă clientelă grecească, deci s-ar justifica perfect. Ai putea administra afacerile tuturor clienților și de-acolo, plus că ți-ar fi ușor să te întorci la Geneva sau oriunde altundeva, în Europa, dacă va fi necesar.
   - Clădirile de la Atena ale băncii nu sunt foarte entuziasmante, a obiectat Lev. Nu mi-aș putea petrece zilele în ele.
   - Vei munci de-acasă, dacă vrei, și nu vei trece pe-acolo decât o zi pe săptămână, pentru a te asigura că lucrurile sunt în ordine.
   Lev ezita. Macaire a insistat:
   - Nu mă lăsa baltă! l-a implorat. Ești unul dintre stâlpii acestei bănci! Nu-mi pot începe președinția pierzând cel mai bun consultant financiar. Cum o să le par celorlalți? Te rog...
   - Foarte bine, a sfârșit prin a accepta Lev. Dar nu-ți promit mai mult de un an.
   - Un an e bine, a zis Macaire aruncându-i o privire plină de gratitudine. Și dacă-ți va plăcea, vei putea prelungi contractul cât vei vrea.
   Lev a fost de acord. Cei doi au marcat înțelegerea printr-o strângere de mână și au mai ciocnit un pahar.
   După ce Lev a plecat, Macaire a lăsat să-i scape un zâmbet plin de el, în care se putea citi sentimentul de superioritate. Și-a spus că slăbiciunea lui Lev era chiar amabilitatea lui. Prima parte a capcanei se închisese deja în jurul acestuia.
   Macaire a deschis primul sertar al biroului și a scos scrisoarea pe care o primise cu câteva zile mai devreme. O scrisoare anonimă care îl făcuse să scuipe cafeaua când o citise prima oară. Pe hârtie, doar o propoziție:

   Anastasia a fugit cu Lev Levovitch.

Capitolul 50

La Geneva (1/5)

      Mulțumită lui Favraz, șeful Brigăzii Omucideri din cantonul Valais, am putut obține o întâlnire, la Geneva, cu locotenentul Philippe Sagamore.
   Și așa am ajuns acolo împreună cu Scarlett, marți, 3 iulie 2018.
   - Înțeleg că poliția din Valais a pasat dosarul poliției geneveze, i-am spus lui Scarlett. Și asta pentru a-și mai umple și ei timpul un ceas și jumătate, bătând drumurile, de fiecare dată când aveau de interogat pe cineva!
   - Cu siguranță, sunteți anchetatorul cel mai bombănitor din câți cunosc!
   Drumul de la Verbier la Geneva merge pe malul lacului Leman. Printre momentele în care admira peisajul, Scarlett mi-a citit articolele pe care le culesese, legate de crimă.
   - De zile-ntregi tot citesc și recitesc dosarul! s-a enervat Scarlett. Și am senzația că trecem mereu pe lângă un lucru anume. Toți jurnaliștii afirmă că Jean-Benedict Hansen era apreciat de toată lumea. Toți cei care l-au cunoscut îl vorbesc numai de bine.
   - Și totuși, am subliniat, există cel puțin o persoană care l-a dorit mort!
   - Pentru a descoperi cine, ar trebui să începem prin a descoperi de ce.
   - Sper că acest Sagamore ne va putea ajuta. În orice caz, felicitări pentru că l-ați convins să ne primească! Sunteți foarte convingătoare.
   - Ei, nici vorbă. Închipuiți-vă că numele dumneavoastră ne-a deschis ușa. La început, la telefon, a fost foarte reticent. Dorea să știe de unde am auzit de el. Când am rostit numele dumneavoastră, a devenit imediat foarte prietenos. Pe cât se pare, i-a plăcut serialul tv făcut după unul dintre romanele dumneavoastră. Trebuie să-l văd și eu.
   Evocarea serialului m-a amuzat.
   - Bernard și cinematograful, asta chiar a fost ceva, i-am explicat. El a fost la originea serialului.
   - Îi plăcea cinemaul?
   - Îl adora. Acum câteva zeci de ani, a fost unul dintre cei mai sclipitori critici de film. Văzuse totul. Știa toate filmele și cunoștea toți actorii. De altfel, după succesul celui de-al doilea roman al meu, numeroși producători au vrut să obțină drepturile de adaptare cinematografică. El s-a ocupat de derularea negocierilor, ceea ce m-a făcut să râd în hohote de câteva ori.
   - Povestiți-mi!

      Paris, cu câțiva ani mai înainte
   Bernard era un om greu de impresionat. Tot așa, când producătorii și reprezentanții studiourilor cinematografice s-au prezentat la ușa biroului său din Paris pentru a cumpăra drepturile de adaptare a celui de-al doilea roman al meu, și-a păstrat sângele-rece, invers decât mine care eram uluit când auzeam numele interlocutorilor și sumele oferite. Bernard era mult mai rezervat. Mai ales că, grație culturii lui cinematografice, le găsea tuturor defecte.
   După întâlniri, critica dur diferitele nume care fuseseră citate, fie ele de producători, de – regizori sau de actori, amintindu-mi că până și cei mai mari făcuseră filme foarte proaste. „Mai bine fără film decât cu unul prost”, zicea.
   La început, nu înțelegeam de ce se arăta atât de sceptic. Apoi am priceput motivul prudenței sale: îi încredințasem misiunea de a administra problema drepturilor de adaptare cinematografică și nu voia să mă dezamăgească.
   Producătorului care uitase cu bună știință să-i lase un bacșiș angajatei de la garderoba unui restaurant parizian, deși cheltuise sute de euro invitându-ne la masă și considerând că astfel ne impresionează, Bernard a refuzat să-i cedeze drepturile, fiindcă nu voia să lucreze cu un zgârie-brânză.
   Unui regizor american dintre cei mai la modă, care insista să cumpere drepturile, Bernard i le-a refuzat, fiindcă acesta nu voia să vină să ia masa cu el la Paris.
   - Cu siguranță, este foarte ocupat, i-am spus lui Bernard, deci e de înțeles că nu poate veni de la Los Angeles la Paris numai pentru a mânca împreună.
   - Dacă și-ar fi dorit cu adevărat drepturile, ar fi venit. Dacă nu vine, înseamnă că nu dorește cu adevărat să facă filmul și că, fără îndoială, îl va lăsa baltă pe drum. Și-o să rămâi cu buza umflată. Joel, nu te lăsa impresionat!
   Studioului hollywoodian, care ne-a făcut o propunere mirobolantă, i-a expediat un refuz definitiv.
   - Totuși, este vorba despre mai multe milioane de dolari...
   - În viață nu doar banii sunt importanți, Joël, trebuie să ai și ambiție! Ultimele filme produse de acest studio au fost lamentabile.
   Cireașa de pe tort a acestor aventuri a fost conversația telefonică dintre Bernard și unul dintre cei mai influenți regizori de la Hollywood. Pentru acea ocazie, un emisar al biroului parizian al numitului realizator fusese delegat pe post de interpret pe lângă Bernard, care nu vorbea engleza.
   Odată încheiat dialogul, interpretul, vizibil impresionat, i-a spus lui Bernard:
   - Vă dați seama, domnule de Fallois, tocmai ați petrecut 45 de minute la telefon cu domnul Cutare! Domnul Cutare nu are niciodată timp pentru nimeni, iar dumneavoastră v-a acordat 45 de minute! Vă dați seama?!
   Bernard i-a răspuns cu o mină dezamăgită:
   - Nu, nu-mi dau seama. Și aș vrea să-mi explicați. Fiindcă, dacă mi-ați fi spus că tocmai am petrecut 45 de minute la telefon cu marele Alfred Hitchcock, atunci da, aș fi fost foarte impresionat. Dacă mi-ați fi spus că tocmai am petrecut 45 de minute la telefon cu marele Buster Keaton, atunci da, aș fi fost foarte impresionat. Dacă mi-ați fi spus că tocmai am petrecut 45 de minute la telefon cu marele Charlie Chaplin, atunci da, aș fi fost foarte impresionat. Dar cu domnul Cutare ăsta, nu, chiar nu văd de ce ar trebui să fiu impresionat.

      În mașină, Scarlett a izbucnit în râs.
   - Chiar așa a zis?
   - Da.
   - Și cum s-a terminat totul?
   - Până la urmă, am optat pentru un proiect de serial. Fiindcă era formatul cel mai apropiat de roman. La început, Bernard a avut unele rezerve: pentru el, serialul era inferior filmului. Spunea: „Totuși, cinematograful este a șaptea artă!” Apoi a realizat preponderența serialelor moderne asupra filmului, fiindcă de acum serialele dețineau mijloacele, regizorii, actorii necesari, plus că aveau beneficiul unei durate mai extinse.
   Văzând primele imagini, Bernard mi-a spus: „Serialul e noul cinematograf”.

      După cum ne înțeleseserăm cu Sagamore, Scarlett și cu mine am ajuns la sediul Poliției Judiciare din Geneva pe la ora 10.
   Polițistul ne aștepta în holul de la intrarea în cădire. M-a recunoscut imediat și ne-a întâmpinat cu căldură, după care ne-a condus la etajul trei unde ne-am așezat la el în birou.
   - Deci, Favraz v-a trimis?
   - Încercăm să înțelegem ce s-a întâmplat în camera 622 de la Palace de Verbier, i-a explicat Scarlett.
   - Și eu aș vrea să știu dedesubturile acelui caz, ne-a mărturisit Sagamore. Dumneavoastră ce știți mai exact?
   Am hotărât să scot un prim atu:
   - Știm că poliția a făcut o descoperire în camera 622, după crimă. Despre ce era vorba?
   Sagamore a schițat un zâmbet.
   - Sunteți al naibii de perspicace. Vă pot oferi o cafea?

Capitolul 51

Cârtița

      Prima marți a lui aprilie, la patru luni după crimă.
   La finalul după-amiezii, la Geneva, la sediul Poliției Judiciare de pe bulevardul Carl-Vogt, locotenentul Sagamore era admonestat de Helene Righetti, comandantul Poliției geneveze.
   - Locotenente, a spus ea agasată, de patru luni de când a fost comisă crima, tot nimic nu ai.
   - E un caz mai complicat decât pare, i-a explicat Sagamore.
   - Locotenente, îți amintesc că tu ai dorit ca poliția geneveză să-și ia în sarcină acest caz...
   - După descoperirea pe care am făcut-o în camera victimei, a pledat Sagamore, era evident că ancheta trebuia condusă de la Geneva...
   - Iar eu am intervenit pentru tine pe lângă poliția din Valais care a acceptat să-ți încredințeze frâiele cazului, i-a tăiat-o comandantul Righetti care ținea să întrerupă scurt șirul de argumente.
   - Pentru care vă sunt foarte recunoscător, a asigurat-o Sagamore.
   - Ei bine, arată-ți mulțumirea încheind dosarul! Fiindcă, până una-alta, trec drept o idioată, și asta cu tot cu tine!
   - Doamnă comandant, am convingerea intimă că pentru acest caz cheia se găsește la Geneva și e legată de Banca Ebezner. Spargerea de la domiciliul lui Macaire Ebezner, din ajunul crimei, nu a fost o întâmplare. După care a avut loc acea intoxicație în masă, de la Palace de Verbier, care a împiedicat anunțarea alegerii noului președinte al băncii. Iar în noaptea următoare, asasinarea unuia dintre membrii Consiliului. Totul se leagă, mai rămâne doar să știm cum.
   - Dar ai un suspect, nu-i așa?
   - Nimeni care să poată fi arestat, doamnă.
   Righetti a oftat.
   - Ai percheziționat banca? l-a întrebat.
   - Nu, doar biroul lui Jean-Benedict Hansen.
   - Dacă totul este legat de bancă, așa cum crezi, de ce nu ai percheziționat întregul sediu al băncii?
   - Nu e nevoie, doamnă. Am ceva mai bun: dispun de o cârtiță în interiorul Băncii Ebezner.
   - Poftim? mai că și-a pierdut glasul comandantul Righetti. Ai plasat o cârtiță în interiorul băncii fără a-mi cere aprobarea?
   - Pură întâmplare, i-a explicat Sagamore. Cârtița a fost plasată acolo de luni de zile. Brigada Financiară întreprinde o operațiune sub acoperire la Banca Ebezner, cu sprijinul Poliției Federale. Bănuiesc că se petrec lucruri dubioase la vârful băncii.
   Righetti a ridicat privirile în tavan și a spus:
   - Fă cum crezi, Sagamore, dar rezolvă-mi cât mai repede cazul!
   Și, cu aceste cuvinte, a ieșit din biroul locotenentului Sagamore. Acesta, de la masa de lucru, s-a uitat lung la imensul panou fixat în perete, pe care notase toate elementele anchetei. După care s-a uitat la ceas și și-a spus că, poate, cârtița se întorsese de la bancă. A ridicat receptorul și a sunat la Brigada Financiară care se găsea cu un etaj mai jos.
   Persoana chiar se întorsese, drept care a rugat-o să vină până la el pentru a discuta despre anchetă.

      Pentru Cârtiță, totul începuse de ceva mai bine de 1 an, imediat după moartea lui Abel Ebezner, când divizia pentru prevenirea spălării de bani a Poliției Federale emisese o alertă privitoare la niște mișcări serioase de bani în băncile geneveze, a căror proveniență nu putea fi explicată.
   Ancheta, dusă împreună cu Brigada Financiară a Poliției Judiciare din Geneva, avea drept țintă Banca Ebezner și se concentrase rapid asupra lui Sinior Tarnogol. Dar cu cât încercau polițiștii să pătrundă mai adânc în biografia lui Tarnogol, cu atât se trezeau în fața unui zid: nu dispuneau de nicio informație anterioară momentului din urmă cu 15 ani, când acesta se mutase la Geneva, într-o vilă proprietate personală de pe strada Saint-Leger, numărul 10. Înainte de asta, nimic. De parcă omul acela nu ar fi existat niciodată. Documentele de identitate se rezumau la un pașaport emis de o fostă republică sovietică ale cărei arhive fuseseră parțial distruse, ceea ce făcuse imposibilă orice depistare a urmelor sale.
   Pe baza pașaportului, Tarnogol obținuse un permis de ședere mituind un funcționar al Serviciului de Evidență a Populației din Cantonul Geneva. Cum acesta din urmă reînnoise respectivul permis pentru o perioadă de încă 10 ani, anchetatorii putuseră să ajungă cu ușurință la el și să îl interogheze.
   Numai că funcționarul nu putuse da nici cea mai mică informație despre Tarnogol care părea absolut imposibil de prins cu ceva. În lunile care au urmat, încercările de filaj nu au dus la niciun rezultat. Tarnogol părea capabil pur și simplu să dispară în peisaj. Cât despre anturajul lui, era alcătuit din extrem de puține persoane, lucru neobișnuit pentru un om atât de bogat. Nu i se cunoșteau nici prieteni, nici familie, nici relații. Singurele legături ce putuseră fi stabilite conduceau la Macaire Ebezner, care îi cedase acțiunile lui de la banca familiei, și la Lev Levovitch care, conform elementelor aflate la dispoziția anchetatorilor, i-l prezentase pe Tarnogol lui Abel Ebezner cu 15 ani mai înainte.
   La începutul verii precedente, după 6 luni de cercetări legate de Tarnogol, care nu aduseseră niciun element concret, se decisese ca un membru al Brigăzii Financiare să fie introdus în Banca Ebezner pentru a continua ancheta sub acoperire. Una dintre recentele angajate la brigadă corespundea perfect profilului cerut: avea studii de specialitate în domeniul finanțelor și, înainte de a ajunge în poliție, lucrase la o bancă. Avea deci experiența necesară pentru a-i înșela pe cei cu care urma să lucreze.
   Pentru ca operațiunea să poată avea loc, fusese nevoie să beneficieze de o complicitate în sferele înalte ale Băncii Ebezner.

       Luna iunie, anul precedent
   În sera mare a Grădinii Botanice din Geneva.
   Înăuntru nu era decât un bărbat care aștepta pe puntea din lemn aruncată peste oglinda apei. Era tensionat. Se întreba ce dorea de la el Brigada Financiară. Da, uitaseră ei voit câte ceva prin declarațiile fiscale. Dar cine nu o făcea? Și de ce să-l cheme tocmai aici? Aplecat peste balustradă, se uita la cele două țestoase care înotau liniștite printre nuferii albi.
   Cei doi inspectori - Cârtița și șeful Brigăzii Financiare - după ce s-au asigurat cu ajutorul unei fotografii că omul lor era bărbatul care aștepta pe punte, au ieșit de după un boschet în floare, unde stătuseră ascunși, și i s-au alăturat.
   Jean-Benedict Hansen fusese abordat de poliție, profilul lui fiind considerat cel mai fiabil din bancă. În taina serei celei mari, având ca unici martori crapii multicolori și broaștele-țestoase, șeful Brigăzii Financiare, după ce s-a prezentat, i-a explicat pe larg motivele întâlnirii.
   - O misiune de infiltrare? s-a mirat Jean-Benedict privind lung Cârtița.
    Aceasta, firește, nu i-a dezvăluit nimic despre adevărata natură a misiunii ei în bancă, ci i-a servit un pretext pregătit dinainte:
   - Anchetăm o eventuală tentativă de spălare de bani proveniți din droguri, de către niște clienți ai băncii pe care încă nu i-am identificat. Totul trebuie să fie ținut într-un secret absolut, chiar și față de Consiliul Băncii.
   - Puteți fi liniștiți, i-a asigurat Jean-Benedict, dintr-odată foarte mulțumit să se știe în miezul unei intrigi care personal nu-l obliga la nimic.
   - Credeți că mă puteți angaja pe lângă biroul domnului Tarnogol? l-a întrebat Cârtița.
   - E complicat, nu vrea secretară. E un individ tare secretos. Și-apoi, nici clienți nu are. Nu, cel mai bine ar fi pe lângă un consilier financiar. Ar fi mai discret. Or, chiar în acest moment, vărul meu, Macaire, e depășit de câte are de făcut. De la moartea tatălui său, s-a lăsat copleșit. Aș putea să-i spun că i-am angajat o secretară ca să-l ajute.
   - Vă referiți la Macaire Ebezner? a întrebat șeful Brigăzii Financiare.
   - Da, îl cunoașteți?
   - După nume.
   În aceeași zi, odată întors la bancă, Jean-Benedict s-a dus să-l găsească pe Macaire în fața căruia a jucat sceneta repetată la poliție.
   - Dragă vere, s-a arătat extaziat, am găsit o perlă rară! O secretară care te-ar putea ajuta să-ți faci ordine prin dosare. Are experiență solidă și tot ce mai vrei. Grație ei, n-o să mai ai necazuri cu clienții.
   - Jean-Bene, m-ai salvat! i-a mulțumit Macaire. Nu-ți ascund că nu mă mai descurcam.
   Cârtița a ajuns la bancă peste câteva zile. La început a fost instalată în biroul comun al secretarelor utilizate de etajul consilierilor financiari, dar, după câteva zile, îi ceruse lui Jean-Benedict să o mute unde trebuia. Era necesar un loc mai discret, în zona decizională, unde nu ar fi avut cum să fie spionată de colege. I-a sugerat anticamera birourilor lui Macaire Ebezner și Lev Levovitch (unicele legături cunoscute ale lui Sinior Tarnogol).
   Jean-Benedict, luându-și rolul foarte în serios, s-a dus să își convingă vărul.
   - Ia zi, Macaire, de ce nu i-ai sugera noii tale secretare să-și mute biroul aici, în fața ta? Te-ar putea ajuta astfel fără să se observe, dacă-nțelegi ce vreau să zic. Dacă vor remarca alții că, de fapt, rezolvă o parte din treburile tale, o să dea rău. Știi ce repede umblă vorba pe-aici... și n-ar fi prea bine în vederea alegerii tale ca președinte al băncii.
   Argument care efectiv l-a convins pe Macaire. Drept care, Cârtița și-a văzut locul de muncă mutat în anticameră. Iar în lunile care au urmat, a încercat, prin Macaire și Levovitch, să avanseze în urmărirea pistei Tarnogol. Degeaba.

      Așa, că, la acel final de după-amiază de aprilie, la sediul Poliției Judiciare, cineva a bătut la ușa biroului locotenentului Sagamore.
   Era Cârtița.
   Era Cristina.

Capitolul 52
Cristina

      Cristina a intrat în biroul lui Sagamore.
   Era îmbrăcată tot cu taiorul pe care-l purtase în ziua aceea la bancă. Totuși, își scosese haina și își desfăcuse cocul strâns, lăsându-și părul să-i cadă pe umeri. La centură purta arma de serviciu, într-un toc de piele, la fel și ecusonul de inspector de poliție.
   - Sunt epuizată, i-a spus lui Sagamore. Din iunie fac pe secretara-model în banca asta. Am senzația că mi-am luat două servicii!
   - Nu e decât o senzație! a izbucnit în râs locotenentul.
   - Mă bucur că te amuză chestia asta, Philippe. Știi, aș fi vrut să trăiesc și eu o viață normală, să mă cunosc cu un bărbat, mă rog, genul ăsta de lucruri!
   - O să cunoști tu și-un bărbat, nu-ți face griji, ba, pe deasupra, vei mai fi și promovată! Imediat ce vom rezolva cazul.
   - De-asta ai vrut să mă vezi?
   - Da, vreau să facem o recapitulare completă a anchetei.
   - Philippe, fie-ți milă! Mă pregăteam să mă duc și eu acasă, să fac o baie, să cinez în liniște.
   - O să cinezi în liniște cu mine. Voi comanda pizza.
   Cristina s-a resemnat. Erau deja 10 luni de când își începuse misiunea de infiltrare în cadrul Băncii Ebezner și avea tot atâta chef să încheie ancheta ca Sagamore.
   S-a uitat la panoul de pe perete, pe care erau notate diferitele elemente ale anchetei. A luat o fotografie prinsă într-o piuneză și a privit-o cu atenție.
   - Atunci, a zis ea, hai să mai încercăm o dată să așezăm piesele puzzle-ului.
   Câteva ore mai târziu, când se lăsase noaptea peste Geneva, în localul Brigăzii Omucideri, care se golise, luminile erau stinse cu excepția celei din biroul locotenentului Sagamore. Pe un colț de masă, Cristina și locotenentul își terminaseră masa pe care o comandaseră: pizza și tiramisù. În fața lor era imensul panou alb pe care reconstituiseră ancheta punct cu punct.
   Atacând lacomă, cu lingurița, farfurioara de unică folosință pe care era porția ei de tiramisu, Cristina s-a uitat lung la primul sfert de panou, cel consacrat faptelor.

   DESFĂȘURAREA CRIMEI

   Sub titlu, fuseseră prinse în piuneze fotografii ale corpului lui Jean-Benedict, dar și un plan general al etajului șase de la Palace, cu specificarea numelor ocupanților diferitelor camere:
   621: Horace Hansen
   622: Jean-Benedict Hansen
   623: Sinior Tarnogol
   624: Lev Levovitch
   625: Macaire Ebezner
   Dedesubt, următorul text:
  Jean-Benedict Hansen a fost omorât în jurul orei 4 dimineața, în camera 622 de la Palace de Verbier. Două gloanțe de 9 mm trase cu țeava aproape lipită de cap.
   Cadavrul a fost descoperit la ora 6:30 de un angajat al hotelului care venise să-i aducă micul dejun.
   Înghițindu-și ultima bucată de pizza, locotenentul Sagamore s-a ridicat și a spus:
   - După poziția corpului, totul duce la concluzia că asasinul a bătut la ușă. Jean-Benedict Hansen s-a dat jos din pat, și-a pus halatul, s-a dus să deschidă ușa și: pac pac! N-a avut nicio șansă să scape. Nu a fost nicio vizită de amenințare, nicio tâlhărie, nicio ceartă care a mers prost, ci un asasinat. Nu e nicio îndoială. Cel care a făcut-o ținea să-l elimine pe Jean-Benedict Hansen.
   - Sau cea care a făcut-o, a sugerat Cristina. Să nu excludem posibilitatea unei femei.
   - Corect, a aprobat-o Sagamore. Numai că statisticile arată că, în majoritatea cazurilor, bărbații sunt cei care ucid.
   - Tot statisticile arată că, atunci când o femeie ucide, cel mai adesea o face cu o armă de foc!
   - Ai câștigat un punct. În orice caz, e imposibil de știut dacă asasinul a plecat imediat sau a intrat în apartamentul lui Jean-Benedict Hansen. Nu sunt urme de scotocire, nici de pași, nici de efracție, și să nu uităm că este vorba despre o cameră de hotel: peste tot e la ADN de nu mai știi ce să faci cu el!
   - Ce spune analiza balistică? a întrebat Cristina.
   - Gloanțele au putut fi extrase intacte din corp, dar asta nu ne-a dus prea departe. Dacă s-ar găsi arma crimei, cel puțin ar putea fi cu certitudine identificată comparând striațiile țevii pe gloanțe.
   Cristina și-a mutat privirea în partea de jos a panoului, care părea îngrozitor de goală, pe o coală întreagă fiind afișată o singură întrebare:

   MARTORI???

   - E totuși incredibil că nu există martori! a exclamat indispusă Cristina.
   Sagamore i-a dat dreptate, dar a nuanțat:
   - O parte dintre clienți erau spitalizați ca urmare a intoxicației.
   - Printre care și eu! s-a enervat Cristina care-și petrecuse noaptea aceea la spitalul din Martigny. Nu crezi că intoxicarea a vizat golirea hotelului de clienți, pentru a-i lăsa câmp liber criminalului?
   - Greu de spus. Tot ce se știe este că niciunul dintre clienții prezenți la etajul șase în noaptea aceea nu a auzit absolut nimic. Înainte de a face infarct, Horace Hansen a avut timp să le explice polițiștilor că era surd, că ziua purta proteze auditive, dar că și le scotea înainte de culcare. Macaire Ebezner a afirmat că ia în mod obișnuit somnifere puternice, lucru confirmat de medicul lui curant. Lev Levovitch și unul dintre directorii de la resurse umane ai băncii au susținut că pur și simplu nu au auzit nimic. Un altul ne-a asigurat că a fost trezit fulgerător de un zgomot, dar, cum apoi nu s-a mai auzit nimic, s-a culcat la loc fără a se întreba ce se întâmplase.
   Locotenentul a arătat apoi planul parterului de la Palace de Verbier.
   - Începând cu ora 22, accesul în hotel nu se mai poate face decât pe intrarea principală. Aceasta este supravegheată de două camere video și de un agent de securitate. Or, acesta din urmă ne asigură că nu a văzut pe nimeni toată noaptea, înregistrările video o confirmă.
   - Ce se întâmplă cu celelalte ieșiri ale hotelului? a întrebat Cristina indicând pe plan ceea ce păreau a fi diferite uși care dădeau spre exterior.
   - Toate căile de acces diurne sunt încuiate noaptea. Mai rămân ieșirile de incendiu care se deschid numai din interior. Nimeni nu a intrat pe acolo în hotel.
  - Dacă nu cumva a avut un complice! a obiectat Cristina. Cineva care să-i fi deschis ușa dinăuntru pentru a-i permite să intre. Drept care am avea de-a face cu cel puțin două persoane. Numai că nu cred să fi fost așa. Crima asta pare mai degrabă un act impulsiv. A-l ucide pe Jean-Benedict Hansen într-un hotel, cu o armă de foc, denotă o formă de precipitare. Era necesar să moară-n noaptea aceea. Pare gestul cuiva care a acționat singur, cineva izolat care a făcut-o la disperare.
   Sagamore a schițat un zâmbet și a constatat:
   - Ajungi deci la ipoteza mea, singurul element al cazului care pare a fi suficient de sigur.
   - Adică?
   - Adică faptul că asasinul se afla înăuntrul hotelului. Un client al hotelului, cineva de la bancă sau invitat de bancă, în orice caz cineva care deja era acolo.
   - Și care, ulterior, a fugit pe o ușă de siguranță? a sugerat Cristina.
   - Posibil. Din păcate, în noaptea aceea a nins abundent, așa că nu am putut descoperi nicio urmă în jurul hotelului. Cred însă că asasinul nu a fugit. A ucis și s-a întors la el în cameră, înainte de a juca a doua zi cartea stupefacției. Criminalul acolo era, în hotel, sub ochii poliției. Sunt sigur.
   Cristina a rămas pe gânduri, apoi a întrebat:
   - Cine e ultima persoană care l-a văzut pe Jean-Benedict Hansen?
   - Sinior Tarnogol, a răspuns Sagamore. Știu, fiindcă echipa de securitate de la Palace a intervenit în camera acestuia sâmbătă seara, cu câteva ore înaintea crimei.
   Sagamore a desprins de pe panou un extras al declarației date poliției în dimineața crimei de șeful securității de la Palace, și i-a întins-o Cristinei ca să o citească.

    Sâmbătă seara, pe 15 decembrie, la ora 23:50, am fost sunat din cauza unui scandal în camera 623. M-am deplasat imediat la camera cu probleme și am fost primit de un bărbat care m-a asigurat că totul era în ordine. M-am gândit că, poate, nu ajunsesem la camera la care trebuia. Pe coridor nu se auzea niciun zgomot. Totul părea liniștit. Nu am insistat și am plecat. L-am informat pe domnul director pentru cazul în care ar fi trebuit intervenit din nou. Era o seară deosebită și era mai bine să fim prudenți. Nu a mai urmat însă vreun alt apel. Noaptea a fost calmă. În sfârșit, dacă se poate spune așa, întrucât a doua zi a fost descoperit un cadavru în camera 622.

      - Șeful securității a declarat fără echivoc: bărbatul care i-a deschis ușa camerei 623 era Jean-Benedict Hansen, a continuat Sagamore. L-a recunoscut imediat, după fotografie. Or, camera 623 era a lui Tarnogol.
   - Exact, a confirmat Cristina. Iar Jean-Benedict Hansen ocupa camera 622. Ce să-nsemne asta?
   - O să vezi, i-a răspuns Sagamore arătând cu degetul următoarea secțiune de pe panou.

SUSPECȚI

   Sub acest titlu scris cu majuscule erau prinse două fotografii. Una a lui Lev Levovitch, cealaltă a lui Macaire Ebezner. Fiecare era însoțită de o mică notă explicativă.
   LEV LEVOVITCH
   A fost mâna dreaptă a lui Abel Ebezner, care îl considera fiul lui spiritual.
   Consiliul era pe punctul de a-l alege președinte al băncii. Jean-Benedict Hansen părea că se opune acestei alegeri, preferându-l pe vărul lui, Macaire Ebezner.
   Lev Levovitch s-a hotărât să părăsească Geneva la puțin timp după crimă. A eliberat și apartamentul pe care-l ocupa la hotelul Bergues de 15 ani. Pentru a se duce unde? De ce o plecare atât de grăbită?
   - Știm că Levovitch posedă un important patrimoniu imobiliar, a adăugat locotenentul Sagamore. O casă luxoasă la țară, lângă New York, un apartament la Atena și încă o casă în Corfu.
   - După informațiile mele, a intervenit Cristina, s-a mutat la Atena. Afirmă că simte nevoia să mai schimbe aerul. Azi e-n Geneva, l-am văzut la bancă. A venit să se vadă cu Macaire care l-a convins să nu demisioneze. I-a încredințat biroul de la Atena, așa că va continua să gestioneze de acolo afacerile clienților. După părerea mea, acordarea biroului de la Atena e un pretext găsit de Macaire Ebezner pentru a da bine în fața clientelei băncii. Degeaba e Macaire președinte, adevărata vedetă a fost întotdeauna Levovitch. Dacă demisionează, banca va suferi o lovitură serioasă. Sagamore a scris pe panou, cu markerul, lângă fotografia lui Levovitch, mențiunea: Atena? apoi a arătat spre fișa consacrată lui Macaire.
   MACAIRE EBEZNER
   Spargere la domiciliul lui: minte în legătură cu conținutul seifului. Jură că nu erau decât niște documente contabile personale și că le-a pus acolo pentru a le proteja în caz de incendiu, dar e prea puțin credibil. Ar putea avea legătură cu moartea vărului său.
   A fost văzut în zona de bucătării a hotelului, scotocind printre cutiile cu vodcă, împreună cu Jean-Benedict Hansen. Totuși, nu s-a putut face nicio legătură cu intoxicația generalizată.
  Posedă legal un pistol de 9 mm, ca acela utilizat pentru comiterea crimei. A fost de acord cu expertizarea balistică a armei: striațiile țevii nu corespund cu cele ale armei folosite pentru uciderea lui Jean-Benedict Hansen.
   Nu există nicio dovadă care să-l inculpe.
   Printre suspecți, Sagamore nu afișase decât numele lui Lev Levovitch și al lui Macaire Ebezner. Pe Cristina a mirat-o că nu era menționat și al lui Tarnogol.
   - Mi-ai spus că Tarnogol a fost ultima persoană care l-a văzut în viață pe Jean-Benedict Hansen, a observat ea. La care se adaugă faptul că securitatea de la Palace a intervenit pentru aplanarea „unui scandal” în apartamentul lui, unde se afla Jean-Benedict Hansen. După crimă, Tarnogol dispare lăsând în urmă o scrisoare de demisie pe post de orice explicație. Și-atunci, de ce nu figurează și Tarnogol pe lista ta de suspecți? Mă-ndoiesc să-l fi uitat așa, pur și simplu.
   Sagamore a surâs malițios.
   - O s-o fac, a promis, înainte de a continua citirea panoului.
   De la numele celor doi suspecți reținuți de locotenent, o săgeată trimitea către ultima secțiune a panoului.

   MOBILUL CRIMEI: PREȘEDINȚIA?

   - Care o fi motivul pentru care a fost ucis Jean-Benedict Hansen? a întrebat locotenentul Sagamore. Conform soției lui, nu avea dușmani și nu a primit niciodată amenințări. Unicul mobil la care mă pot gândi este legat de președinția băncii.
   - Numele care ar fi trebuit anunțat sâmbătă seara, în marea sală de bal, de către Consiliu, era al lui Lev Levovitch, i-a reamintit Cristina. Avem mărturia inspectorului de la poliția din Valais, care afirmă că l-a auzit clar pe Horace Hansen spunând „Levovitch președinte”.
   - Așa e, dar tocmai făcuse infarct și nu sunt sigur că vreun judecător de instrucție va lua în considerare acest argument.
   Cristina nu s-a lăsat zdruncinată de contraargument și a continuat:
   - Ne-am putea foarte bine imagina că Levovitch l-a omorât pe Jean-Benedict fiindcă acesta din urmă voia să-l împiedice să ajungă la președinție, sperând să-l numească președinte pe vărul lui. Știm că Jean-Benedict Hansen era minoritar în cadrul Consiliului, întrucât Sinior Tarnogol și Horace Hansen erau de partea lui Levovitch. După ce acesta a fost ales, dar înainte de anunțul oficial, Jean-Benedict Hansen și-a informat vărul, pe Macaire Ebezner, despre cum stătea situația. Macaire, care se știa amenințat de Levovitch, prevăzuse posibilitatea, așa că a otrăvit vodca utilizată pentru cocktailuri, pentru ca anunțul să nu mai poată fi făcut și să mai câștige timp.
   - Din păcate, nu ai nicio dovadă în acest sens, a observat Sagamore.
   - Macaire Ebezner și Jean-Benedict Hansen au fost văzuți în zona bucătăriilor, manipulând stocurile de vodcă, i-a reamintit Cristina. După intoxicarea generală, Levovitch descoperă că Jean-Benedict Hansen luptă în culise împotriva lui și-l omoară.
   - Pentru ca apoi să se mute la Atena? Ipoteza ta nu rezistă.
   - Ai tu una mai bună? l-a întrebat Cristina.
   - Da. Cred că Macaire Ebezner i-a omorât pe Jean-Benedict Hansen pentru a pune mâna pe președinție.
   - Păi, Jean-Benedict Hansen a făcut totul pentru a-și ajuta vărul să devină președinte, a zis Cristina.
   - Cu două zile înaintea crimei, Anastasia Ebezner, soția lui Macaire, a fost lovită de o mașină în fața hotelului Bergues. L-am interogat pe medicul care a îngrijit-o la spital: cel care a accidentat-o a fost Jean-Benedict Hansen, care a afirmat că uitase să aprindă farurile și, deci, că nu a văzut-o. Apoi, după două zile, adică în dimineața alegerilor, Anastasia Ebezner a surprins un spărgător în locuința ei. Toate aceste fapte nu pot fi niște simple coincidențe.
   - Te gândești că spărgătorul ar fi putut fi Jean-Benedict Hansen? l-a întrebat Cristina.
   - E o posibilitate. Dorea să pună presiune pe Macaire, mai întâi agresându-i soția, apoi forțându-i seiful, aflat poate în căutarea unor elemente compromițătoare.
   - Despre Anastasia Ebezner mai ai noutăți?
   - Nu, am încercat să dau de ea, dar fără succes. I-am interogat pe cei din anturajul ei, dar prieteni în adevăratul sens al cuvântului nu avea. Și-apoi, cinstit vorbind, nu văd ce legătură ar putea avea cu ancheta noastră. În ziua spargerii date acasă la familia Ebezner, îi lăsase un bilet bărbatului ei, în care-l anunța că-l părăsește. Voia să profite de absența lui pentru a-și putea organiza în liniște plecarea. O poveste a unui cuplu, care nu ne privește.
   - Ca să revenim la anchetă, a zis Cristina, mărturisesc că nu înțeleg care ar fi fost motivul pentru care Macaire Ebezner l-ar fi ucis pe Jean-Benedict Hansen.
   - Poate fiindcă descoperise adevărul despre vărul lui.
   - Adevărul? s-a mirat Cristina. Ce adevăr?
   Sagamore s-a uitat la ea cu seriozitate:
   - Cristina, există un element al anchetei pe care l-am ținut secret pentru aproape toată lumea, cu excepția câtorva membri ai brigăzii mele și a șefului Poliției cantonale din Valais. Acesta este și motivul principal pentru care poliția de-acolo ne-a încredințat cazul. Este probabil și elementul său cheie.
   - Haide, zi! l-a presat Cristina.
   - Cred că totul se-ntoarce la ancheta inițială, cea începută înainte de asasinarea lui Jean-Benedict Hansen, cea pentru care ai fost infiltrată acum 10 luni în bancă. Cred că totul se leagă.
   Cristina și-a luat o mină circumspectă:
   - Philippe, nu văd unde vrei să ajungi. Tot nu mi-ai explicat de ce Tarnogol nu figurează la tine pe panou, dacă la el e cheia anchetei.
   - Îți plac surprizele? a întrebat-o Sagamore.
   - Nu prea, și-a pierdut polițista răbdarea.
    - Atunci asta sigur nu are să-ți placă.
   Sagamore a prins pe locul rămas liber pe panou o bucată de hârtie pe care a scris:
   CINE E SINIOR TARNOGOL?
   - Cine e Sinior Tarnogol? a repetat Cristina.

.........................................................