Femeia din adâncuri, Natașa Alina Culea

 ..............................................

3.

         Rusalka se târâie pe pământ.

   Coada ei lungă se pierde în ceață, de parcă ar fi ruptă în două lumi. Se sprijină apoi în brațele lungi, solzoase, cu trunchiul ridicat. Se uită în ochii lui, părând a-i spune să plece cât mai repede.

   Șuieră și-și dezvelește dinții.

   Alexandru înțelege.

   Ochii ei strălucesc viu în ceața grea ca plumbul. Rusakla țipă iar, și bolborește cumva un cântec trist, de dor, ca o doină a Dunării.

   Alexandru și ridică și fuge de lângă ei. Lasă în urmă un nechezat scurt, ca un sfârșit de viață. Aleargă ca un apucat, ștergându-și lacrimile cu podul palmei, cu inima bătându-i în piept ca un clopot de biserică. Gonește în neștire prin ceață.

   - Sașa! Sașa! aude vocea lui Iovan.

   - Iovaneee! strigă și el.

   - Sașaa!

   Vocea pare să se apropie de el. Curând prinde contur și silueta tânărului. Ajunge lângă el. Iovan îl prinde bucuros de braț.

   - Ține-te de mine, ieșim noi din pădure. Uită-te, în partea aia e lumină. Vezi?! Haide repede într-acolo!

   Alexandru știe că aleargă degeaba. Dacă ea ar fi vrut, le-ar fi curmat viețile într-o clipă, ca Dunărea. Nu are de ce să fugă de ea, dar face ce i-a spus Iovan.

   Pașii li se domolesc în curând. Sunt obosiți. Ajung în afara pădurii, urmând drumul poienii care strălucește ca luminița de la capătul tunelului.

   Iovan se uită îndărăt, spre pădurea care e în continuare cufundată în întunecime și-și face semnul crucii, încă speriat.

   - Ai văzut, Sașa? Cum îți explici tu așa ceva? Urgia asta venită de niciunde... Eu ți-am spus că se petrec lucruri grozave aici. Doamne, cât am alergat! Bine că am scăpat teferi!

   Alexandru nu răspunde. Încă îi bate inima atât de tare de parcă ar vrea să-i sară din coșul pieptului.

   De spaimă? Din cauza efortului? Din cauza ei? Sau poate că îi bate pentru ea?

   Cei doi se urcă în barcă și alunecă pe luciul acum domolit al apei. Dar liniștea este doar o iluzie în Delta Dunării. Este liniștea dinaintea furtunii!

   Venindu-și în simțiri, Iovan mănâncă un sendviș din rucsac și, înveselit, devine volubil iar.

   - Bine că am plecat de-acolo. Cred că ne-am îndepărtat suficient azi. Ce spaimă am tras, băi! Mai ales că nu te găseam. Te-am căutat mult, deși mi se terminase bateria lanternei. Hai să ne oprim puțin aici, bine? Să-mi mai revin oleacă.... Nici brațele nu mi le mai simt de spaimă. Auzi, Sașa, tu știi legenda peștelui?

   La semnul lui de negare, știindu-l avid după legende, Iovan începe să povestească:

   - A fost odată ca niciodată, ca dacă n-ar fi, nu s-ar mai povesti. Într-o mare împărăție - cum se putea altfel? - erau un împărat și o împărăteasă. Mai mult decât orice pe lumea asta, ei își doreau un copilaș. Un moștenitor căruia să-i lase regatul, și care să le ducă numele mai departe. Un tron fără succesor nu este de folos nimănui, așa-i? Vestea cea bună se tot lăsa așteptată însă. Într-o zi veni la palat o bătrână vrăjitoare, care îi spuse împărătesei că dacă vrea să rămână grea, trebuie să se scalde într-o încrengătură de ape, la un cot de Dunăre. Zis și făcut. Curând după scăldatul împărătesei, aceasta rămase însărcinată. Mare bucurie pe cei doi soți. Ea dădu naștere unui prunc foarte frumos, care creștea într-un an cât alții în 10. Toată lumea din regat era fericită. Era iar speranță și petrecerile curgeau în cinstea micuțului. Prințul crește vesel și frumos, dar prefera să se joace doar cu armele, lăsând deoparte toate celelalte jucării, ca și cum nu erau demne de el. Împăratul era tare mândru de fiul lui cel voinic și neînfricat. Au fost chemați să-l învețe pe prinț cei mai pricepuți mânuitori ai armelor, care l-au inițiat în tainele folosirii acestora. Pe măsură ce prințul crește, iscusința în luptă îl diferenția față de toți tinerii din împărăție. Nici nu isprăvea bine o bătălie că se arunca în alta, fiind mereu învingător. Era neliniștit toată ziua dacă nu se războia cu cineva folosindu-și săbiile, paloșurile și sulițele sale. Dacă era pace nu se simțea în largul său - găsea un balaur să-l răpună sau alte vietăți. Viața lui era o luptă continuă. Într-o zi, prințul se rugă la Dumnezeu să-l transforme în orice, numai să fie gata de luptă mereu: cu săbiile scoase și cu sulițele ascuțite ca niște colți. Aceasta era cea mai arzătoare dorință a lui. Auzindu-i cererea neobișnuită, Dumnezeu îi spuse: „-Fiule, nu vei mai arăta a om și toți din jurul tău te vor chinui și vor vrea să te prindă. Ești sigur că este ceea ce-ți dorești?” Băiatul era de neînduplecat, fiind hotărât în legătură cu năzuința sa. „-Fiule, vei fi prins, aruncat în apă clocotită și ucis. Ești complet sigur că asta e ceea ce vrei cu-adevărat?” „-Nu are importanță, dacă tot timpul voi fi gata de luptă, transformă-mă, Doamne!” îi spuse prințul. „-Da, fiule, vei avea săbiile și sulițele pregătite să înțepe și să rănească atunci când vei fi prins. Te vei numi pește, vei trăi în apă și, chiar și mort, te vei lupta cu săbiile tale, cu oricine te va prinde.” Astfel, voinicul nostru a devenit un pește frumos și mare, gata să se lupte cu noi, cu oasele sale ascuțite ca niște săbii, atunci când îl gătim. Ce poveste stranie, nu-i așa, Sașa? Știi, sunt unii oameni pe-aici care cred că toate legendele sunt adevărate.

       - Sașa, despre ținutul Deltei a spus Mihail Sadoveanu că „toate limbile pământului au sunat aici”. Demult, când predam la școală, le povesteam copiilor despre acest tărâm magic, citându-l pe Marin Ionescu Dobrogianu: „În nicio parte a Europei nu găsim, pe o suprafață așa de restrânsă, o varietate așa de mare de terenuri, un climat așa de curios și de schimbător, de aci condițiuni așa de felurite de trai - căci într-un fel trăiesce locuitorul din desfătătoarea vale a Taiței, altfel lipovineanul din lagune și cu totul altfel plugarul din câmpiile arse de soare ale Caraormerului - un mozaic mai împestrițat de popoare, fiecare cu datinele, eresurile și deprinderile lui, un mai bogat material arheologic, un teren mai cutreierat de invazii și mai călcat de războaie ca în Dobrogea”.

   - Vorbește mai rar, mătușă dragă. Vreau să scriu tot ce-mi spui dumneata, dar vorbești mai repede decât notam eu la cursuri, în facultate.

   - Păi, dacă îți place atât de mult în Deltă și de legendele noastre, de ce nu rămâi, Sașa? Ai fi mai vesel ca-n Bucureștiul ăla și te-ai mai înzdrăveni puțin. Parcă ți-a mai revenit culoarea în obraji de când ai ajuns la mine, nu mai ai paloarea bolnăvicioasă din prima zi în care mi-ai călcat pragul. Îți priește apa.

   - Dar tu, te-ai gândit vreodată, mătușă, să pleci de aici?

   - Gânduri are omul de tot felul, dar n-aș putea pleca din Deltă niciodată. Aici e casa mea. Stejarul ăla din curte este copilul meu. Casa asta a făcut-o babka mea, cu mâna ei, că bărbatul ei era la război. O femeie a clădit singură casa în care stăm noi acum și tatăl meu a luptat să apere pământurile astea. În neamul nostru n-a lăsat nimeni lotca și prostovolul, să se strămute aiurea printre străini. Ce gânduri ai! Sașa, îți fac astăzi o ciorbă de pește cu apă din Dunăre, de nu o să-și vină să crezi.

   - Dar e sănătos să bei apă din Dunăre? se îndoiește el.

   - Ei, asta-i acum! Mereu am făcut ciorbă cu apă din Dunăre. Cum buna mea n-a pățit nimic mâncând-o, nici părinții mei, n-o să pățești nici tu. Trebuie să văd ce pește mai am prin frigider, mai proaspăt. La ciorbă trebuie neapărat să pui cap de pește și să faci un mujdei de usturoi așa de puternic, încât să trântească strigoii la pământ. Auzi, tu, Sașa, și-au făcut cuiburi în copacul de lângă grădină niște cormorani, de nu te mai poți apropia de locul ăla, așa de tare miroase a rămășițe de pește. Ai văzut?

   - O să mă duc să văd unde sunt. Astea sunt păsările care se scufundă tare în apă după pești, nu? Mi le-a arătat Iovan ieri. Am văzut cuiburile lor, arată ca niște ciorchini copacii cu cormorani, dar nu am văzut în grădina ta niciunul.

   - Ăia, da, ai început să înveți. Ah! Iar ai venit, ștrengare!

   Întorcându-se să vadă despre ce era vorba, Alexandru dă cu ochii de un pisoi nedumerit, iute ca o zvârlugă, care se strecurase în casă, sub o scândură de lângă dulap. Văzându-se descoperit de bătrână, se înfoaie, curbându-se, ridicându-și piciorușele subțiri, ca un cocostârc, gata de atac.

   - Mânca-te-ar peștii, drăcușor mic! Tu mi-ai furat din smântână?! Te-ai aciuat pe-aici? Ăh? îl întreabă bătrâna, arătând cu degetul arătător spre el. Sașa, scoate tu ceva din frigider, să îi dăm de mâncare, că eu trebuie să mă duc în grădină, să plivesc buruienile. Asta-i bună, pisic îmi mai trebuia, în rest, le aveam pe toate!

   Alexandru scoate o bucățică de carne, din mâncarea de praz de ieri, și i-o pune pisoiului pe o farfuriuță. Motănelul nici n-o miroase bine, că se apucă să o înfulece cu poftă, înecându-se. Bucățica de carne dispare direct în burta pisoiului.

   - Tanti, a terminat moș Irofte ce avea de reparat la baie? Abia aștept să mă spăl și eu ca lumea. Am tot intrat în avea încăpere și m-am mirat. N-am văzut niciodată o astfel de baie. Sunt mai mult curios decât nespălat, recunosc, râde el.

   - A terminat-o ieri, dar am uitat să-ți spun. În seara asta poți să te îmbăiezi ca la carte. Trebuia să-i repare acoperișul din stuf, altfel n-aveai ce face în ea. Eheee, știu că n-ai văzut tu. Este baie lipovenească, numită aici banie sau baie neagră. O să îi aprind focul, tu doar să mai bagi lemne dedesubt, să se încălzească ceaunul cu apă. Când se vor încinge pietrele de sub ceaun, să iei apă cu cănița aia de tablă și să arunci pe ele, să se facă abur mare. Așa se face la noi. Și după ce te speli bine și stai în aburul ăla, de ți se curăță și păcatele, să iei snopul din sorg, vezi că arată ca o măturică, e după vană, și să te bați bine pe piele cu el. O să ieși curat ca lacrima, flăcăule! Doar să ai grijă să nu te atingi de pereți, că sunt afumați de la foc, și te vei murdări de va trebui să te speli iar.

   - Abia aștept! Mătușă, până se lasă seara, mă duc să cumpăr niște dulciuri de la magazinul ăla din Maliuc. Îți trebuie ceva de-acolo?

   - Nu, băiete, du-te, dar vezi poate nu-ți mai iei atâtea sticle. Să mai faci o pauză, că ți-o prinde bine, auzi?! De banii ăia pe care-i dai pe băutură, fă-ți pomană și dă cuiva o pâine, îl dojenește ea.

   Alexandru nu-i răspunde, doar îi zâmbește nevinovat. Se duce în cameră, își schimbă hainele și iese din casă. Desface nodul de la funia bărcii, o împinge și începe să vâslească spre pontonul principal din Maliuc.

   Începuse să-l placă să ia lotca și să plece cu ea pe apă, nu-și amintea ta autoturismul lui să-i fi generat vreodată atâta plăcere.

   Niciun nor pe cer. Soarele își aruncă razele dogoritoare. O zi bine-venită după ceața și spaima celei de ieri. Aude clămpănit de berze și se oprește puțin din vâslit. Delta este un paradis pogorât pe pământ. Lângă zăvoi forfotesc din aripi atâtea păsări, încât ar fascina oricare ornitolog venit în Deltă.

   Privirea lui Alexandru rătăcește mereu spre apă, căutând ceva. Tânărul se îndreaptă ușor spre pontonul din Maliuc, vâslind liniștit. Între timp, zărește casele scunde din chirpici, vopsite cu albastru și alb, cu flori la ferestrele ca niște brațe deschise pentru o îmbrățișare. 

   Trage barca la mal și o leagă de o cârjă metalică. Pășește afară din ea, sărind pe mal.

   Ajuns la stradă, merge spre magazin - singurul din zonă. În drum observă o căruță răsturnatăă, cu osia ruptă. Pare un tablou încremenit. Lângă gard, pe o băncuță cu câteva scânduri sărite, șed un bătrân și un bărbat mai tânăr, tuns chilug, cu privirea scrutând, precum copiii, lucruri nevăzute prin aer. Acesta din urmă pare un cerșetor.

   Când se apropie de ei, sărmanul lunatic îi șoptește înspăimântat:

   - Să te ferești de apă!

   Alexandru se oprește nedumerit. Nu mai înaintează, ci se uită spre cei doi, ca și cum ar mai aștepta detalii de la unul sau altul.

   Bătrânul se grăbește să acopere spusele cerșetorului:

   - Nu-l băga în seamă, tinere! E nebun. Nu te lua după mintea lui, că n-ajungi departe!

   Nebunul nu mai spune nimic, doar se uită la Alexandru, cu ochii iarăși senini, de parcă n-a zis nimic mai devreme. Zdrențele-i curg de pe el. Mâinile neobișnuit de scurte au degete neobișnuit de lungi, cu unghii late, murdare de parcă ar fi săpat în pământ cu ele.

   - Dar cine este? îl întreabă Alexandru pe moșneag.

   - Cine este? Greu de spus. Pot să-ți spun cine a fost. El e Nicolai. A fost cineva la viața lui, dar, iată, a ajuns nebunul satului. Înainte să o ia razna a fost polițist. Avea familie, chiar și un copil. A arestat câțiva răufăcători, braconieri. Dar într-o noapte l-au prins niște foști pușcăriași, tot braconieri pe care el îi băgase la zdup. S-au răzbunat pe el și l-au bătut foarte tare... mai mult în cap l-au lovit. Doctorii au zis că moare, nu-i mai dădeau șanse să supraviețuiască. În sfârșit, de atunci a înnebunit. A început să meargă pe străzi, să cerșească, să bea. L-a părăsit și nevasta și s-a mutat cu un alt bărbat în Gorgova. Nicolai bântuie pe lângă piață și cerșește și el de la turiștii care vin în Deltă. Poți să îi cumperi o sticlă cu rachiu, dacă vrei... Tare îi mai place să bea. Ia zi, Nică, nu-i așa? Nu vrei să vorbești, ha? Pizdeț maladeț!

   Nebunul nici nu se uită către bătrân, ca și cum povestea nu-l privește. Poate că nici nu-l ascultase.

   Alexandru intră în magazin și cumpără mai multe, dar nu rachiu, ci urmând spusele mătușii Tudosia, achiziționează pâine, plăcintă și câteva sticle cu apă.

   La ieșire, le înmânează respectivilor două bucăți de plăcintă. Bătrânul ia una și o molfăie pofticios, dar nebunul se uită indiferent la cea rămasă.

   - Nu vrei? Vrei băutură tu, las` că te știu eu, mormăie moșneagul, luând de pe bancă și bucata cealaltă de plăcintă, molfâind-o și pe aceea. Bogdaproste, tinere!

       Se foiește în pat. Oftează. Se întoarce cu fața spre geam și privește luna care plutește deasupra apei. Se ridică. Se așază pe marginea patului, cu picioarele goale pe podea.

   Își duce mâna la frunte și oftează prelung ca Tudosia când ceva nu-i intră în voie sau când își amintește despre vremurile tinereții ei.

   „Câți ți-au scris poezii, rusalkă?

   Printre brațele tale vreau să văd luna.

   E ora 1

   Fără 10 minute.

   Și fără tine.

   De mâine voi țese o pătură din timp

   Să pot face patul;

   Doar timpul poate să acopere locurile goale.

  Toate lucrurile pe care nu vrem să le facem se fac de mâine,

   Dar în mâine nu mai încape nimic.

   Va fi o noapte lungă;

   Lungă ca drumul omului desculț.

   Va fi o noapte albă;

   Albă ca aripile cocorilor fără zbor.

   Va fi o noapte albă cu gânduri negre;

   Negre ca ochii lupilor când le e foame;

   Negre ca ochii oamenilor când le e dor.”

TĂCEREA RUSALKĂI

       Nici om, nici pește, rusalka aparține totuși Dunării - leagănul și mama ei - cea care a născut-o a doua oară și pentru totdeauna. Cu limba tăiată, mută ca un pește, nu-și poate spune povestea.

       Odată cu amurgul se scurge încă o zi în Delta Dunării, ca un fir de nisip în clepsidra timpului. Ritualurile nocturne încep cu primele semne vesperale.

   În doar câteva clipe întunericul stăpânește împărăția deltaică, mai misterios aici ca niciunde. Stelele căzătoare se botează în apa sacră a fluviului, precum într-o catedrală cu altar albastru, binecuvântată de veghea lumii. Oamenii adorm după ce-și fac rugăciunile, adânciți în vise tainice. Mâine își vor relua viața de unde au lăsat-o.

   În ciclitatea existenței, nici să vrei nu poți să-ți iei lumea în cap sau să ieși în afara rânduielilor ei, ducându-te la capătul lumii, rotund fiind Pământul, menit astfel să te întoarcă din pribegie oricât ai rătăci pe obrazul lui.

   Dar ea? Se întreabă rusalka despre canoanele lumii? Ea, copila timpului, a văzut cum o broască înghite o insectă, cum bâtlanul o mănâncă pe broască și cum șacalul înfulecă bâtlanul. Aceasta vede cum se varsă anotimpurile dintr-unul într-altul, înfruntând cele mai vitrege nopți sub apa înghețată de gerul dobrogean. La ce se gândește rusalka? Ce se ascunde în tăcerea ei cumplită? Îi este dor de viața pământeană și de privilegiul morții? Iar dacă omul abia își duce în spate amintirile, bucuriile și tristețile unei singure vieți, ce este în sufletul ei damnat de secole?

   Nici om, nici pește, rusalka aparține totuși Dunării - leagănul și mama ei - cea care a născut-o a doua oară și pentru totdeauna. Cu limba tăiată, mută ca un pește, nu-și poate spune povestea.

   Înoată iute și șerpuitoare ca un țipar, șuierând în apa tulburată de mișcările ei repezi, până ajunge în Zăvoiul Drăcoaicei, din Letea, denumire dată de vechii pescari lipoveni acelui loc ferit și umbros, în care copacii cresc precum piaza rea, unde nici picior de vânător nu se aventurează. Zăvoiul Drăcoaicei inspiră teamă printre oamenii apei.

   Peștii îi aud inima bătând, strângându-se în jurul ei ca albinele în jurul reginei, atingând-o scurt, dar tandru, înotând după ea ca o mantie vie, care-și schimbă mereu conturul. Asemenea peștilor, pielea ei groasă este acoperită de mucus, simțind și vibrând neliniștită în apă.

       Rusalka nu doarme.

   Dacă nu s-ar mișca din când în când, nu ți-ai da seama dacă este la pândă, dacă se odihnește, a murit sau trăiește, având ochii lipsiți de pleoape, mereu deschiși larg, aspirând lumea în ei.

   Ascunzișul acesta de sub o încrengătură de rădăcini de arini este acoperit de mulți bătrâni și de plante carnivore, urât mirositoare, precum galbenul otrățel de baltă care devorează insectele, prinzându-le în capcană ca păianjenii.

   Culcușul ei întunecat nu este vizitat nici de vidre, nici de câini enot, nici măcar de șerpii inofensivi de apă. Ecourile din Dunărea ajung în branhiile ei deschise, palpitând. Ea ascultă poveștile și legendele apei așa cum le poți auzi tu, cititorule, lipindu-ți de pâlnia urechii o cochilie răsucită de scoică.

   Rusalka tresare. Se prinde cu mâna de un snop de rădăcini, plecându-și fruntea, de parcă ar încerca să-și amintească ceva. În ochii ei se strânge văpaia soarelui apus, arzând dorințe în spatele irisurilor înconjurate de-un halou sidefat.

   Își face loc mai bine în mâl, scuturându-se și lovind cu coada apa învolburată.

...DIN TIHNA ZILEI

       Ce ți-e și cu viața, observă ea; pe lumea asta a noastră, copiii se nasc plângând și bătrânii mor uneori cu zâmbetul pe buze.

      „Cine are nevoie de adevărul cuiva? Trec ani peste noi ce nu pot fi numărați decât ca pe mătănii; și fiecărui an scurs îi ținem lumânarea aprinsă. Și, iată, în timp ce noi învățăm să trăim pe el, pământul vrea să ne învețe rostul tăcerii.

   Viața este o fântână cu gura deschisă spre cer, dar o fântână fără burduf sau, poate, doar ascuns, căci prea sete ne este, deși este apă în ea, din belșug.

   Noi ne ascundem unii de alții ca de colindători; doar când trebuie să traversăm strada ne ținem de mână. Și-atunci trecem repede, evitând să ne privim în ochi, ca nu cumva să ne legăm de cei de lângă noi mai mult decât ar fi convenabil. Ne ancorăm, fără să vrem, unii de alții, dar le retezăm apoi legăturile până la căderea nopții. Este inconfortabil să ne placă toți oamenii întâlniți pe drum sau în lift sau în pelerinaj.
   Sunt prea mulți oameni. Mult prea mulți. Ce facem noi cu atâția oameni? Unde-i punem? Dacă mai târziu vor vrea ceva de la noi? Dacă ajung să ne placă? Sau, mai rău, dacă ajungem să-i plăcem și noi?

   Nu reușim mereu să ne prefacem că oamenii care trec pe lângă noi sunt invizibili, oricât ne-am scotoci de cheile aflate la îndemână sau ne-am uita pe telefon sau la orice altceva, dacă nu în ochii lor. Când aripa nopții ne atinge, înainte să ne luăm zborul odată cu ea, ne întrebăm ce-i cu adevărat al nostru. Avem și altceva în afara amintirilor? Uneori, ca să adormim, numărăm oi, însă în preajma lor, stau ascunși și ei, lupii. Cădem cu greu în lumea viselor... Și ne trezim tot greu. În fiecare dimineață ne ridicăm de pe aceiași ghimpi plantați de noi ieri. Cine i-o fi pus aici? ne întrebăm în timp ce bem cafea din pastile sau cu pastile...

   Rusalkă, mie de tine... mi-e tare dor, îți spune bărbatul care nu pot fi...”

      - Scrii Sașa?

   Alexandru ridică privirea către Tudosia.

   - Da, măcar acum, cât am timp și sunt lăsat în pace de toată lumea.Voi scrie prima mea carte, sunt mai hotărât ca niciodată. Până acum am redactat doar articole, eseuri și nuvele, toate publicate în reviste de specialitate, dar, iată, a sosit timpul romanului meu.

   - Vezi, de-aia ai venit aici, să devii scriitor. Aici este inspirația ta! Scriitorii deapănă multe povești, ca să le ascundă într-însele pe-ale lor. Să le spună tuturor fără ca altcineva să-și dea seama că sunt înseși poveștile acestora de viață. Așa și tu? Despre ce vei scrie?

   - Ai cunoscut mulți scriitori, mătușă? evită el să răspundă.

   - Poate că am cunoscut. Ce, o bătrână din Delt, așa ca mine, nu poate avea și trăi povești, la rândul ei? Am cunoscut și scriitori. Poate că vreunul m-a și iubit - te-ar mira? Și am citit multe cărți la viața mea, că trăiesc de mult timp pe pământul ăsta. Oamenii au nevoie și de povești cu care să-și hrănească sufletul și mintea, nu doar de mămăligă.

   Spunând astea, Tudosia se așază ostenită pe fotoliul de lângă geam, acoperit cu o pătură din lână nevopsită, de oaie. Oftează din adâncul ființei. Să fie vorba despre aduceri-aminte, poate?

   - Tanti, de când am venit eu aici, la tine, m-au uitat toți prietenii mei din București; unul nu m-a mai sunat, râde el, nu foarte vesel. Așa afli cu cine stai de vorbă, nu? Mă întreb cât de conjucturale sunt relațiile din viețile noastre.

   - Ehee, nepoate, și dacă te-ar fi întrebat ce faci, nu ar fi însemnat neapărat că sunt interesați de răspunsul tău, ci de întrebarea lor. Să dai din gură e ușor, și toată lumea o face. În perioadele grele ale vieții se cern oamenii care sunt într-adevăr alături de tine. Să vezi tu atunci! Exact ca în sita căutătorilor de aur, să nu te mire că rămâi doar cu câteva pepite sau cu niciuna. Te rog, ridică-te oleacă și acoperă apa din găleată, că am uitat să-i pun capacul. Sașa, apa se ține doar acoperită, că-i sfântă, trebuie ferită de murdărie și de deochi.

   - Când voi reveni în București, voi fi mult mai serios în privința scrisului. Singurătatea o să-mi priască. O să-mi fac o carieră din scris.

   - Te întorci, carevasăzică... Păcat. Ei, Sașa, realizările profesionale ale unei persoane arată cât suflet a pus în anumite aspecte ale vieții sale, dar și pe care anume le-a ignorat. Cu cât are o carieră mai impresionantă, cu atât este ignorant în alte părți, că doar n-are omul două vieți sau nu știu ce. Vom vedea ce va fi, doar Dumnezeu știe! Dar, ia spune-mi, pe tatăl tău când l-ai văzut ultima dată?

   - Nu-mi amintesc, recunoaște el. Am avut multă treabă în București, pare el să ceară iertare cuiva.

   - Băiete, să te duci să-l vezi! Nu-i o alegere să-ți respecți sau nu părinții, cum nici pentru aceștia nu-i o alegere să fie gata să-și dea viața pentru copiii lor.

   - O să merg, mătușă, promit! Te rog, nu mă mai certa!

   Bătrâna se uită pe fereastră și se miră:

   - Ce zi frumoasă! Nu bate nici moreana. O vreme numai bună să te odihnești, ceea ce voi și face. Ce ți-e și cu viața, observă ea, pe lumea asta a noastră, copiii se nasc plângând și bătrâniii mor uneori cu zâmbetul pe buze.

   - Ce frumos ai spus, mătușă! o laudă Alexandru. Mă pregătesc să notez tot ce spui dumneata.

   Bătrâna își mută privirea de la fereastră și dă drumul la televizor. Se uită puțin la el, absentă, și îi dezvăluie apoi preocuparea ei cea mare:

   - Poate te întorci, Sașa. Nu știi cum este să povestim stând pe lejancă, iarna. Ai putea veni și cu taică-tu, dacă vrei. Sunt bucuroasă de oaspeți și nu l-am văzut nici pe el de mult timp.

   - Lejanca e un fel de pat, nu?

   - Da, un fel de pat. E în ultima cameră, n-ai văzut-o? O deschid doar când dă frigul, vara țin camera încuiată. Lejanca e un pat-cuptor. Încap lejer doi oameni tolăniți pe ea. Este făcută din lut și poți vârî în ea, dedesubt, bușteni sau cărbuni, ca în orice cuptor de pământ. Pe ea se pune o plapumă groasă, din lână de oaie, dărăcită, să nu-ți ardă fundul. Dai foc lemnelor și lejanca se încălzește domol. Stai lungit pe ea iarna, la cald. Mai bei și o cană cu vin fiert cu scorțișoară, melasă și felie de gutuie, și iaca, ce vrei mai mult de la viață? Te-am convins acum să rămâi în Maliuc?

   - Da, mătușă, râde Alexandru neconvins.

   - Ia spune-mi, în afară de logodnica asta a ta, ai mai ieșit cu altcineva în ultimul timp?

   - Da. Am practicat, să mă ierți că-ți spun, un coitus interruptus relațional.

   - Ce? sare ea ca arsă. Ce-i drăcia asta?

   - Adică mă retrăgeam emoțional înainte să ajungă să fie primejdios. Am ieșit cu o barmaniță. M-am întâlnit de mai multe ori cu ea, dar n-am ajuns într-o relație, în adevăratul sens al cuvântului.

   - Și cum era fata asta, barmanița?

   - M-a plictisit, sincer să fiu.

   - Păi nu te-a plictisit de la început? De ce ai continuat să mai ieși cu ea?

   - Pentru că era de o banalitate rară, unică, în felul ei, relaxantă. Avea, în schimb, depresii și anxietăți, precum filosofii existențialiști. Ceva nu se potrivea la ea. Devenisem curios. Îmi puneam întrebări în legătură cu persoana ei. Voiam să-i deslușesc misterul, dacă exista unuk. Pot spune că mă intriga tocmai datorită acestui lucru. Mă atrăgea într-un alt fel decât alte femei. Poate că mă ispitea faptul că nu mă atrăgea deloc. Mă tot întrebam: ar putea fi atât de simplă?

   - Era frumoasă tare?

   - Deloc. Era urâțică tare. Avea mutrișoara boțită, era ca un păianjen pe care vrei să-l strivești de perete cu papucul. Și mintea-mi spunea: e o femeie urâtă. Dar sufletul mi se minuna de ea: și totuși câtă frumusețe e în urâțenia ei! Până la urmă, mi-a spus să nu o mai caut și eu am fost mulțumit. În sfârșit, îmi puteam ascunde nehotărârea de a fi cu ea în spatele hotărârii ei de a nu fi cu mine. O dilemă în minus.

   Auzind acestea, Tudosia începe să râdă așa cum el n-o auzise niciodată. Își pune mâinile încrucișate pe pieptarul ei împletit și continuă să râdă cu poftă, cutremurându-se.

   - Ah, băiete! De mult n-am mai râs așa! Ai firea sucită, ca a tuturor celor din familia noastră. Mi-am amintit de o fată în timp ce povesteai tu despre urâțenie. Acum o să mă întristez. Eu îți voi vorbi despre frumusețe, în schimb. Cea mai frumoasă femeie pe care am văzut-o vreodată, de încă o țin minte; era o săteancă din Chilia, care împletea coșuri din papură. Ce ieșea din mâna ei! Împletea coșuri ovale, rotunde, pătrate, colorate, decorate, mici și mari... O nebunie! Soțul ei chiar îi cumpărase un lănțișor cu un pandativ din aur, un coșuleț cu flori, făcut la comandă. Era foarte îndrăgostit de ea. Pe ea o chema Liana. Și chiar era ca o liană. Foarte harnică și foarte frumoasă. Avea un corp mlădios ca un lujer și niște ochi mari și limpezi, de culoarea apei. Părea ireală, dar și foarte fragilă. O eternă adolescentă care n-ar fi îmbătrânit niciodată ca restul lumii. Parcă era făcută din eter, de ți-era frică să o atingi cu ceva. Eu mereu am fost mai robustă, ca o țărancă, așa a fost constituția femeilor din neamul nostru. În sfârșit, Liana a murit în tragedia petrecută cu nava Mogoșoaia. I-au găsit trupul micuț la mal, acoperit de mătasea broaștei. Nu o mai recunoșteai. Și-au dat seama că este ea după lănțișorul cu pandativ pe care îl avea la gât. Palmele umflate de apă îi atârnau din încheietura mâinii ca niște mănuși. Moartea îi luase ceea ce îi dăruise bunul Dumnezeu cu generozitate. Atunci când a murit era și însărcinată. Of, Doamne! La câteva zile după plecarea ei dintre cei vii s-a stins și bărbatu-său. Băuse până când a intrat în comă alcoolică. L-au găsit după o săptămână abia. Pe noi ne tot chema Poliția de frontieră să mai recunoaștem vreun mort. Parcă nu se mai termina acest calvar al morții, căci ieșeau din Dunăre ca peștii. A fost înfiorător, oftează bătrâna.

   - Când s-a întâmplat nenorocirea cu nava Mogoșoaia?

   - Pe 10 septembrie 1989. Nu o să uit niciodată acel an. Au murit atunci peste 200 de oameni, spune ea și scutură din cap, răscolită de amintiri.

   - Dar cum s-a scufundat nava, tanti? Avea avarii?

   - Nu. S-a ciocnit cu un împingător bulgăresc pe lângă Cotul Pisicii. Era o ceață cumplită în dimineața aceea. După ce s-a scufundat vasul Mogoșoaia pluteau cadavrele pe apă ca-ntr-un sfârșit de lume. Nu mai erau locuri în cimitire să primească toți morții școși din ape. Și ceața aceea densă făcuse căutările aproape imposibile, căci persista ca un voal funerar deasupra noastră. Așteptam înfricoșați cu toții să ne înapoieze Dunărea singură morții, pentru că noi nu reușeam să ne ducem să-i căutăm.

   Alexandru se înfioară. Se gândește la rusalkă și se cutremură.

   - Ai făcut bine că ai venit, Sașa, era timpul.

   El nu spune nimic nici de data asta. Și moașa repetase aceeași frază misterioasă. Știe că nici bătrâna nu-și va completa ideea, la nicio insistență de-a lui. Trebuie să îi povestească ceva de încă nu i-a spus, dar poate că și el și ea, ascund până la urmă același secret, mătușa știindu-l, iar tânărul intuindu-l.

   Tac amândoi.

   Spre seară, Alexandru iese cu pași iuți din casă, își dă jos hainele de pe el, le aruncă pe mal și intră în apă doar în pantaloni scurți, ca și cum s-ar scufunda să caute ceva anume în adâncuri. După aproape o oră de înotat se reîntoarce la țărm, îngândurat, uitându-se mereu către Dunăre, părând dezamăgit că nu i se întâmplase nimic între timp.

   Noaptea se visă că era un nemărginit lichid, că ciupeau peștii din el. Visă cum mergea cu tot cu pești și stele, ținând oglinda cerului.

        Cadența fiecărei zile, se gândește Alexandru, trezindu-se aproape fericit. Încă o dimineață între soare și apă, între trecut și prezent.

   Inspiră aroma de cafea din bucătăria mătușii Tudosia. Miroase și a ouă prăjite în tigaie cu ulei de porumb. Se aude cum femeia merge cu pași mărunți prin casă. Alexandru se ridică din pat și se privește uimit în oglinda de pe perete.

   De când a reînceput să zâmbească? De când a venit în Maliuc. Și încă de dimineață?! Să fie rusalka? Nu. Nu este ea. Tulburarea care îl încearcă doar gândindu-se la ea nu este acea fericire firească de pe chipul lui acum. Este un alt soi de fericire, răscolitoare, care îi începe în stomac și-i stârnește dorințele. Se uită spre fereastra deschisă.
   Ia caietul de pe noptieră și cu ochii încă împăienjeniți de somn, începe să scrie:

      „Da. Apa. Pământul. Viața! Evrika! Traiul omului în comuniune cu natura este răspunsul tuturor întrebărilor mele existențiale. Pașii făcuți în iarbă mi-au alinat amărăciunea. Câtă poezie era în mâna mea care aduna dovlecei în grădină! Ce simfonie cântă pițigoiul, ce sunete măiestre vin dinspre pasărea mai mică decât o inimă de om! Câtă grație în arcuirea unui gât de lebădă!

   Măreția naturii mă înfioară zilnic. Acum știu că elixirul sufletului pierdut este întoarcerea la creație. Și sufletul și trupul își găsesc leac în apropierea naturii, care ia omul rănit în palma ei și-i oblojește rănile văzute și nevăzute.

   De ce am așteptat atât de mult să vin?

   Mereu am așteptat ceva. Am așteptat o zi mai bună. Am așteptat să vină sfârșitul de săptămână, ca să mă pot bucura de viață. Sau să-mi bată cineva la ușă, ca să-mi dau voie să mă simt bine. Sau să-mi fie recunoscute meritele de alții. De asemenea, am așteptat să-și facă cineva timp pentru mine. Sau am așteptat să fiu cum aș vrea să fiu. Nu puteam să mă bucur fără motiv, așa, aiurea.

   Am vrut toată viața să fiu mai bun. Acum știu că răul făcut de om este știința neștiinței.

   Cât timp am pierdut în așteptare! Am stat în ea ca într-o gară, fără să iau niciun tren. Doar că nu am așteptat să aștept. Și cine îmi dă timpul înapoi? Nimeni, nu-i așa? Ceasului îi poți da limbile înapoi. Nu și timpului. Când aștepți, nu trăiești! Viața trebuie trăită, nu avem încotro și nu ne întreabă nimeni dacă vrem s-o trăim.”

BISERICA DIN CARAORMAN

       Odată cu lumina venită pe ușa deschisă, biserica are iar aceeași înfățișare ca mai înainte. Altarul este la locul lui. Ușa din zid a dispărut, iar din icoane sfinții privesc cu milă spre ei.

      - Sașa, haide, îmbracă-te mai repede! Azi avem un drum lung de făcut.

   - Ce drum? Nu mi-ai spus nimic ieri, tanti. Îmi dai palpitații, eu venisem să mă odihnesc aici, că de-aia se numește concediu de odihnă, și nu altfel, râde el.

   - Ieri a fost ieri, azi e azi, îl lămurește ea.

   - Dar unde mergem?

   - Mergem pentru două zile la rudele tale. Și ale mele, bineînțeles.

   - Am eu rude în Caraorman? se miră el.

   - Ai, că dacă nu știi tu de ele, asta nu înseamn că ele nu există. Ele știu de tine. Mai bine te îmbraci mai iute și-ți iei ceva haine cu tine. Mi-am pus în gând să-ți arăt biserica din Caraorman, care a fost clădită de cazacii zapropojeni între anii 1875-1876 și sfințită apoi în anul 1877. O să te învăț istorie și te și sfințesc, băiete, de să-ți meargă fulgii!

   Alexandru nu mai protestează. Mătușa lui este pornită pe treabă și nimic nu-i va sta în cale, iar el nu are voință nici cât să stea în calea nimănui, darămite să deschidă el o cale. Se îmbracă fără să mai comenteze. Își îndeasă câteva haine de schimb în rucsac, termină de băut cafeaua din cana de pe masă și așteaptă cuminte semnalul de plecare al Tudosiei.

   Moș Irofte îi așteaptă cu barca trasă pe mal, îmbrăcat în obișnuita vestă pescărească și într-o pereche de pantaloni cu tivul desfăcut. În picoare are papuci ce seamănă și ei cu niște bărci.

   „Moș Irofte a sosit cu taxiul”, râde Alexandru în sinea lui, poznaș și cu chef de viață.

   - Sunt gata, Sașa. Să mergem! Ah, să mă duc să mai las niște porumb pentru găinile alea, că vom fi ceva timp plecați și să mă ajuți tu să încui ușa. Nu se mai răsucește cheia bine în broască.

   Într-un final, după alte pregătiri, cei doi pornesc la drum.

   După ce moș Irofte îi lasă pe amândoi în Maliuc, bătrâna sprintenă și tânărul obosit pleacă spre Gorgova, apoi spre Crișan, într-o ambarcațiune de 10-12 persoane. Alexandru se uită la tot cu atenție, captivat de revelațiile naturii mereu uimitoare. Mătușa pare doar să se gândească dacă găinile au destul porumb sau dacă nu cumva a uitat să închidă ferestrele, să nu vină furtuna.

   De pe brațul Sulina plutesc pe canalul Caraorman, ajungând spre seară pe grindul nisipos al satului cu același nume, locuit mai mult de ucrainieni decât de români. 

   Așezarea rurală nu este mare. De-o parte și de alta a străzii neasfaltate sunt case mărginite de garduri din scânduri, ca două rânduri de dinți, incomplete. Nu se zărește nicio mașină, în schimb, trec pe lângă ei două căruțe cu cai îmbătrâniți, costelivi, cu pampoane roșii pe hamurile ce stau să crape. Micile vehicule au cauciucuri de motocicletă în loc de obișnuitele roți cu osii.

   - Stai să ne odihnim puțin, răsuflă greu bătrâna. Imediat după șirul ăla de plopi e casa lor. Vezi? Acolo unde se vede șopronul ăla, cam dărăpănat, ce-i drept.

   Își reiau mersul, ajungând în fața unei case vopsite lucios, în verde brotac, cu zidul scorojit pe alocuri. Gardul ei este mai mult de formă, căci măsoară cam 50 de centimetri, în înălțime, deci nu poate fi stavilă pentru nimeni. În fața casei se află o boltă micuță cu viță de vie îmbătrânită. Un câine iese din cușcă și prinde să latre până i se înspumează botul; nu încetează să-și manifeste supărarea nici după ce apar gazdele casei să îi primească.

   - Lume nouă! Bine ați venit! îi întâmpină din poartă, lângă un salcâm, un bătrân cu nasul roșu, cu capul spân, îmbrăcat ca în zi de sărbătoare, cu cămașă albă, largă, strânsă în cingătoare.

   - Iaca, ați venit! le spune și o bătrână cu batic roșu, care vine greoi în urma lui, clătinându-se ca o gâscă.

   - Am venit, ți-am zis că vin, Dunia, că la vârsta noastră nu știm dacă ne mai vedem și mâine, îi spune mătușa Tudosia. El este Sașa, băiatul Larei. Vezi cât a crescut? E ditamai flăcăul!

   - Mare și mândru ca un stejar! îl îmbărbătează bătrânul pe Alexandru, bătându-l ușor pe spate.

   - Sașa, ea este Dunia și moșul ăsta este Anton. Îți amintești de ei?

   Alexandru îi salută cuviincios și clatină din cap în semn de negație.

   - Lasă, băiatul moșului, că erai mic tare, de unde să-ți aduci aminte? Haide, Dosia, în casă, că v-a făcut Dunia plachie de pește și fidea cu lapte. Abia aștepta să veniți. S-a foit toată ziua și pe mine nu m-a lăsat să mănânc din pregăteală.

   - Ce multe panseluțe ai sădit! Când ți s-au înmulțit așa? o întreabă Tudosia pe bătrâna Dunia, ajungând lângă stratul cu flori de la marginea grădinii.

   - Le păstrez pentru cimitir, că îl am pe Simion, pe Hana, pe Miron... Am mai multe vizite de făcut la cimitir, cu flori în mână, decât oamenilor vii, rămași în Deltă. Acum... ne-om duce și noi... Ce-o fi scris în ceaslov! zice bătrâna și face un semn energic din mână.

   - Ei, ei, le oprește bătrânul Anton. Dar ce v-a găsit tânguiala? Mai bine să mergem la masă și să ne veselim ca dracii, vorba `ceia!

   Zis și făcut. Intrară cu toții în casă, unde miroase a mâncare și a ulei încins de la candela aprinsă. Masa este întinsă în camera din mijloc, casa având 3 camere cu totul. Pe masă sunt puse farfuriile și tacâmurile. Dunia pune o porție generoasă de plachie în strachina fiecăruia.

   Se închină și încep să se înfrupte din mâncarea îmbietoare, caldă încă, mirosind a pește și a ceapă prăjită. 

   Neîndemânatic, Alexandru pigulește bucățele mici de pește, de teamă să nu înghită vreun os, scoțându-le unul câte unul, punându-le pe un șervet, într-o grămăjoară. Cele două bătrâne și moș Anton, deși nu mai văd atât de bine, parcă intuiesc locul fiecărui Oscior și știu cum să-l evite. Toți mănâncă în tihnă.

   - V-am pus așternuturi curate, ție în camera din spate, Dosia. Sașa va dormi aici, în odaia din mijloc. Se pliază masa asta și va avea loc berechet. Sper să nu vă plictisiți, că televizorul nostru s-a stricat și ne băgăm la somn mai devreme, odată cu găinile.

   - Ce televizor, Dunia? Nu-mi trebuie, dragă. Mă dor toate oasele, o să adorm și eu acușica.

   ...și au adormit, într-adevăr. Și, ca niciodată, chiar și Alexandru. De fapt, ca atunci când era copil și mamalui îl învelea și-l îmbrățișa de noapte-bună.

   Cade într-un somn adânc și visează o ceremonie de nuntă sub apă, cu cai de lemn în postură de nuntași și cu o mireasă jumătate om, jumătate pește. Se trezește a doua zi, chiar în miros de pește, dar prăjit.

   - Închide-i ușa, Dosia, că i-a intrat mirosul de pește și-n haine. Mai am puțin și sunt și eu gata. Curăță tu masa de-afară cu un ștergar din dulapul ăsta. Termin cu plita și vin cu mâncarea acușica. S-au ciuat de 2 ani rândunele sub streașina casei și mai fac mizerie ce cade pe masa de-afară. Ai văzut cuibul? Haide să ți-l arăt; au și pui, tot zboară fulgi în fața casei, de zici că ninge vara.

   Alexandru se întinde în pat. Deschide ochii spre o nouă zi. 

   Cei trei bătrâni continuă să vorbească între ei:

   - Noi nu mâncăm chiar acum, Dunia, dar voi puteți începe. Vreau să-l duc, așa, pe stomacul gol, pe băiatul ăsta, al meu, la biserică.

   - Ia vezi, poate nici nu s-a ținut slujba. Că preot avem, dar dacă sunt așa de puțini oameni și nu vine nimeni, nici preotul nu slujește de unul singur.

   Ca și cum s-ar simți vinovat că aude o conversație despre el, Alexandru se ridică din pat și-și schimbă hainele. Își pune pantaloni lungi, având în vedere că mătușa vrea neapărat să-l sfințească și pe el, și îl va duce chiar și legat la biserică. 

   Acoperit și gătit, își face simțită prezența:

   - Sunt gata, tanti. Putem să mergem, exclamă el.

   Mai că nu l-a luat de mâna mătușa. A ieșit cu el precum cu un deținut, mânându-l pe drumul spre biserică.

   - Caraorman înseamnă Pădurea Întunecată sau Pădurea Neagră, ca să știi și tu, nepoate. Vine din limba turcă denumirea. Biserica asta la care mergem e creștin ortodoxă, de rit vechi, și a fost ridicată de cazacii zaporojeni, după cum ți-am zis. Iată, îi poți vedea deja acoperișul. Este cea mai veche din Delta Dunării și a rezistat atât timp, deși e construită din paiantă și chirpici cu ceamur. Clopotele sunt aduse din Odessa și Kiev. Pentru noi biserica este un simbil al rezistenței credinței.

   - Vii des aici?

   - N-am mai fost de 1 an de zile. Înainte veneam mult mai des la Dunia și al Anton, dar mergeam și la o familie de nevoiași, le mai aduceam ceva de mâncare, pături, jucării copiilor, uneori și bani - când aveam. Casa stătea să cadă pe ei și dețineau doar o singură cameră. Nici bucătărie unde să gătească n-aveau, făceau focul afară, la ceaun.

   - Mergem și la ei?

   - Nu mai locuiește nimeni în cocioaba aia, spune amar bătrâna. Bărbatul și femeia la care veneam erau părinții a 6 copii și, deși nu aveau nici după ce bea apă, asta nu îi împiedicase să se împuieze, deloc. Însă beau de rupeau amândoi. Niște neisprăviți... Eu mă duceam numai pentru copii. Cei doi, că nu le pot spune părinți, au băut atât de mult într-o noapte, că dimineața, când s-au trezit, au găsit jalea în casă. Bărbatul, deși nu își amintea, îl bătuse în ultimul hal pe unul dintre copii, pe cel care avea doar 5 anișori, penultimul dintre cele 6 suflete, până când îi scosese un ochi. Offf, Sașa, așa sunt de scârbită de oameni uneori, că prefer compania animalelor sau vreau doar să stau singură!

   Bătrâna face un semn cu mâna, a lehamite, că nu vrea să-și mai amintească. Alexandru se cutremură de povestirea ei. Parcă nu mai vrea nici el să mai vorbească.

   Merg unul lângă altul în tăcere. Ajung la biserică urmând o alee de pietriș. Pietricelele se împrăștie cu zgomot la fiecare pas al lor. Intră amândoii în bisericuța de lemn.

   Interiorul ei este vopsit cu albastru, iar covoarele așternute pe jos au un model turcesc, sunt aprins colorate și acoperite cu folii de plastic, pentru a nu se deteriora. Se întrezărește altarul care sclipește părând a fi din aur, iar alături de icoanele bogat împodobite sunt flori naturale, lângă cele artificiale, așezate în vaze de sticlă. Miroase a lumânări, a colivă și a ulei de miruit.

   Niemni altcineva nu mai este în biserică, în afara lor.

   - Poarta spre altar e poarta spre cer, îl învață bătrâna în șoaptă. Și Liturghia începe cu aceste cuvinte: „Ușa milostivirii deschide-o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu...”. Sașa, stai tu aici, că eu mă duc să-l caut pe preot.

   Rămas singur, lui Alexandru i se face deodată frig. Își freacă brațele cu palmele contemplând icoanele pictate pe lemn, în așteptarea bătrânei. Altarul nu mai are poarta aurită, despre care vorbea mătușa mai devreme că duce spre cer. Acum, în locul acesteia este o ușă cu mâner de lemn. Alexandru își freacă ochii, nevenindu-i a crede ce vede.

   „Ce Dumnezeu?!” își spune, alarmat.

   Primul lui gând este să o rupă la fugă din biserică, dar se îmbărbătează singur și merge spre altar. Pune mâna pe mâner și ușa se deschide cu un zgomot ca un schelălăit de câine.

   Brusc, aude un bubuit în spatele lui și rămâne în întuneric complet. Din cauza vântului, ușa se închide singură cu o bufnitură grozavă. Îl copleșește dintr-odată amintirea despre singura excursie în care mersese, cea într-o peșteră din munții Apuseni, atunci când se rătăcise de grup și bâjbâise în întunericul umed, vreme de un ceas, trecându-l toate fricile pământului.

   Alexandru dă să pășească în față, dar, orbecăind, dă de o ușă. Nu-și amintea să fi fost acolo, căci trebuia să fie un perete cu icoane în acea parte. Își face însă curaj, îi pipăie zăvorul și o deschide. Încearcă să înainteze, dar descoperă că este doar un zid în fața lui. Peretele umed și rece miroase tare a mucegai.

   Alexandru închide ușa la loc. Caută febril în buzunare după o brichetă. O găsește și aprinde 3 lumânări aflate pe o masă. Având puțină lumină, se uită apoi după întrerupătorul electric.

   Dintr-odată își duce mâna la frunte, gata-gata să se prăbușească.

   Icoanele încep să cadă una câte una de pe pereți, iar el face un pas și este cât pe ce să pice într-un sicriu deschis, aflat la picioarele lui. Aerul se umple de zbateri de aripi negre.

   Alexandru se repede spre ușă, dar nu reușește s-o deschidă. Bate cu pumnii în ea. Își amintește de povestirile tinerilor din Maliuc și-și face semnul crucii spunând:

   - Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută!

   Degeaba. Nu se întâmplă nimic. Începe să pipăie pereții în neștire în căutarea întrerupătorului. Strigătele îi sunt încleștate în gât ca de o gheară invizibilă. Se sufocă de teamă.

   Brusc, ușa se deschide și mătușa Tudosia intră însoțită de preotul în veșminte negre, în lumina pragului încărcat de soare.

   Alexandru are ochii mari de groază, dar cei doi par să nu observe nimic, trecând pe lângă el nepăsători. 

   Odată luminată de astrul ceresc, biserica are iar aceeași înfățișare ca mai înainte. Altarul este la locul lui, nemișcat - poarta spre cer. Ușa din zid a dispărut, iar din icoanele bătute în cuie, în perete, sfinții privesc cu milă spre păcatele oamenilor. Sicriul s-a evaporat și el.

   - Binecuvântează-l, Sfinte Părinte, pe nepotul meu. Cred că e prima dată când calcă în biserică de la Sfântul Botez, șoptește Tudosia pe un ton de dojană blândă.

   Preotul îl unge pe Alexandru, mai mare cu 3 palme ca el, cu ulei sfințit pe frunte, făcând semnul crucii, bolborosind o rugăciune. Părintele pare că se sfințise și el mai înainte, căci mătușa Tudosia îl ridicase, probabil, de la masă.

   Alexandru este încă bulversat de cele întâmplate, dar întinde tăcut fruntea către preot. Primește smerit binecuvântarea uitându-se cu teamă către alter.

   Respiră ușurat când mătușa lui termină de vorbit cu părintele, apoi pleacă amândoi. Pe drumul de întoarcere rămâne tăcut. Nu înțelege ce i se întâmplă. Ar vrea să povestească totuși cuiva prin ce trece de ceva vreme încoace, poate chiar mătușii lui.

   Se uită la ea cum vorbește veselă și decide să-și păstreze poveștile pentru el. Îi place să o vadă așa, nu vrea să o împovăreze cu începutul lui de nebunie - căci, ce altceva ar putea fi?

   Îi fusese frică de bătrânețe, dar nu-i mai este; poate frică este un cuvânt prea mare, însă referitor la senectute a avut mereu o senzație inconfortabilă, ca și cum aceasta ar fi o boală care știi că te va lovi și pe tine, dar nu vrei să te gândești la ea, până când nu va veni.

   În Deltă descoperise că se simte foarte bine lângă mătușa și rudele lui. Lângă ei e căldura împăcării cu tot și toate. Dar, mai ales, în Deltă este Rusalka. Rusalka lui.

       - Dar cum de-ai venit cu două pungi, Antoane? De când se dau două pungi cu mâncare la un singur parastas?

   - Eh! Apoi, am fost la Crișan, la cârciuma aia sau restaurant, ce-o fi, de lângă Ion Pestrițu. Și am luat eu loc la masă, am mâncat ca tot omul și la sfârșit mi-au dat punga. Când se plec de-acolo, însă, mă zărește celălalt Ion, Adumitroaiei, și-mi spune: „Dar unde ai stat până acum? Am crezut că nu mai vii.” Eu nu mi-am dat seama că în localul ăla erau două parastase. Am greșit parastasul, bre. Nu prea mai puteam mânca, dar atât m-au îndemnat, că m-am îmbuibat și-n partea cealaltă. Am mai vorbit, am mai băut vinișor și mi-au dat și ei o pungă. Apoi, vezi de ce am două pungi?

   - Te-ai ramolit, moșneagule, râde Dunia de el. Te-au și aghemuit bine pe-acolo.

   - Să vezi cum era pe vremea războiului, băbuță. La parastas mâncai ouă și beai ceai. Când trăia babușka mea, Dumnezeu s-o ierte, făcea economie la sânge. Fierbea ouăle în ceai. Iac-așa, scotea ouăle și bea și ceaiul cu frunze cu tot, că nu ne permiteam să consumăm prea multe lemne de foc. Bunica mea era tare harnică; purta papuci de lemn și o auzeai cât e ziua de lungă robotind prin casă. Ați venit Dosia? întreabă el când cei doi intrară pe poartă. Tocmai mă ceartă Dunia mea că am venit cu prea multe pungi de la parastas, crede că se apropie și parastasul meu, caută el compătimirea celor abia sosiți. În loc să se bucure că-s strângător și-i aduc totul ei....

LUMINĂ ÎN ÎNTUNERIC

       Ne vedem doar pe noi. Așa le-am împrumutat zeilor metehnele noastre. Este mai ușor să iubești pe cineva imperfect.

      După două zile de stat în Caraorman cei doi se reîntorc în Maliuc, spre mâhnirea celor rămași în urmă: moș Anton și baba Dunia.

   Casa Tudosiei îi așteptase cuminte, în același loc, cu găinile bine hrănite de Irofte cu porumb și iarbă.

   De cum au ajuns, bătrâna și-a suflecat mânecile și s-a pus pe gătit. În nici două ore masa s-a încărcat cu bucăți imense de pește copt în sare, pe grătar, o mămăligă rotundă și galbenă ca soarele, saramură de care doar în Tulcea de face, cu apă din Dunăre, evident, plus bucăți felurite de pește și mujdei de urturoi, bașca o prăjitură delicioasă și necunoscută tânărului, numită „Baba neagră”.

   Cei doi își reiau obiseciurile, inclusiv lungile conversații care se transformă în memorii - tânărul începând să scrie cu râvnă tot ceea ce îi povestește mătușa Dosia.

       Într-una dintre zile, Alexandru se trezește cu un telefon de la șeful de redacție al ziarului unde lucrează.

   Umerii îi coboară. Trezirea la realitate nu este ceva de care vrea să se preocupe încă. Face un semn imaginar ca și cum ar alunga cu mâna o muscă.

   După câteva minute de gândire, trimite doar un mesaj înapoi și-l roagă să-i prelungească zilele de concediu cu cele neluate, rămase de anul trecut, spunând că are o urgență, dar că va reveni cu multe articole interesante despre Delta Dunării. Cererea îi este acceptată printr-un alt sms, o zi mai târziu.

      „Voi fi și eu o victimă a rusalkăi? se întreabă el, fără a se simți, totuși, nicio clipă, în pericol în preajma ei.

   Și totuși este tandrețe în ferocitatea ei. Și totuși este dulceață în ochii ei. Dar, din cauza asta s-a spânzurat poetul Grișa. Poate că așa l-a ademenit și pe el, ca pe mine. O fi înecat ea atât de mulți oameni, precum se vorbește peste tot prin Deltă? Este rusalka o creatură blestemată sau o victimă a destinului necruțător? Poate este o greșeală a naturii?

   Mă ispitește așa cum nu m-a isptit nicio femeie, iar chemarea ei îmi umple sufletul de neliniște și groază, dar nu vreau să trăiesc fără să o simt. Ochii ei au inocența crudă a unui copil care strivește un fluture. De natura ei sălbatică mi-e teamă și tot de ea mi-e dor nestins. Gândesc eu acum sub imperiul rațiunii sau sunt sub o vrajă perfidă pe care a aruncat-o asupra mea? De când m-a mușcat de mână parcă mi-a intrat în sânge și-n carne, locuind în gândurile mele, picurându-mi în vene un dulce venin. Și dacă ar fi o creatură a răului, așa cum spun toți, de ce a curmat ea suferința calului din Letea?

   Înnebunesc de atâtea gânduri și nimeni nu vrea să-mi spună ce se întâmplă aici. 

   În zilele fără rusalkă trăiesc o melancolie, inexplicabilă, crudă, dureroasă. Am venit aici pentru ea, era chemarea ei cea pe care am auzit-o și simțit-o cu toată ființa mea, încă din București. Pe ea am văzut-o atunci când eram pe vaporașul care-i poartă numele: Rusalka. Mă caută și ea așa cum o caut și eu. Mă simte și ea așa cum o simt și eu. M-a însoțit tot drumul. Parcă nu mai pot pleca din Deltă de când am văzut-o și m-a convins că nu este doar o halucinație generată de băutură; îmi prelungesc în fiecare zi șederea aici doar datorită ei, pentru ea.

   De ce mi se pare că o cunosc de unde, de demult? Oricât mi-aș răscoli gândurile și amintirile, nu reușesc să-mi dau seama de cine îmi amintește.”

    Se oprește din scris.

   Pierdut în gânduri, Alexandru se trezește din visare doar când o barză zboară spre stâlpul de lângă casă, cocoțându-se deasupra lui, într-un cuib mare din care ies neuniform vreascuri și paie. Alexandru își sprijină în mâini capul greu de atâtea gânduri.

       Tudosia răsfoiește caietul nepotului și e atentă între timp și la bocăniturile făcute de Alexandru pe acoperiș, și observă că acestea doar ce s-au oprit. 

   După ce le aude iar, ușurată, de parcă ar face ceva imoral, își pune ochelarii pe nas, cei de citit, care îi sunt legați cu un șiret pe după gât, și citește cu voce tare, ca și cum s-ar îndoi de ceea ce scrie în el:

      „Fără scriitor nu există poveste. Și primul lucru pe care-l învață scriitorul e că nimeni nu vrea adevărul. La ce e bun adevărul, dacă nu te ajută în vreun fel? Oamenii vor să fie mințiți frumos. Aceasta e prima lege.

   Nu ne pricepem să iubim. Aceasta este a doua lege. De despărțit nici nu mai vorbesc.

   Toți oamenii își spun: eu nu sunt ca ceilalți. Și toți au dreptate. Aceasta este a treia lege.

   Ne vedem doar pe noi. Așa le-am împrumutat zeilor metehnele noastre. Cred că este mai ușor să iubești pe cineva imperfect. Aceasta este a patra lege. Nu recunoaștem, dar râdem de ei în sinea noastră, de gelozia și de aroganța lor, crezându-ne astfel mai buni. Avem nevoie să fim mai buni. Aceasta este a cincea lege.

   Să nu îndrăznești să fii fericit! Nu ți-o va ierta nimeni. Aceasta este a șasea lege.

   Dacă vrei să fii fericit, renunță acum să mai fii așa și vei fi mai fericit decât înainte. Aceasta este cea de-a șaptea lege. De aici să începi orice gând.

   Nimeni nu vrea să-i fie bine, ci să simtă că trăiește. Când toate îți merg bine, nu te mai poți bucura de nimic. Amorțești. Aceasta este a opta lege. Cu toate te obișnuiești.

   Realiștii râd de naivi, că nu văd lumea așa cum este ea cu adevărat, ci așa cum ar putea fi. Iar cei care văd lumea așa cum ar putea fi râd de realiști. Aceasta este a noua lege.

   Ne naștem fără să știm și trăim fără să înțelegem. Aceasta este a zecea lege.”

       Rămâne cu caietul în mână, nedumerită. Se uită apoi la Alexandru prin fereastra deschisă, cum coboară de pe casă și taie ramurile uscate ale unui vișin, cu cleștele de fier. Acum îl vede altfel.

   Chipul i se destinde într-un zâmbet admirativ:

   - Oh, Boje, Sașa!

   Îl auzise toată noaptea cum se zvârcolise în pat, având, probabil, coșmaruri. Ba la un moment dat avusese senzația că Alexandru vorbise în rusă, dar poate că doar i se păruse, fiind ea însăși adormită.

   Nu, își spuse, toate sunt așa cum trebuie să fie, își zice ea și pune ibricul pe foc.

CEAȚA

       Femeia nu răspunde. Se uită la el cu ochii ei mari, adânci, ca niște umbre ale înserării. Își mișcă buzele, dar când deschide gura să vorbească, un șiroi de apă îi alunecă pe bărbie și pe gât, pătându-i pieptul rochiei, întunecat.

      Este trecut bine de ora 10 dimineața, dar Tudosia ține lumina aprinsă în toată casa, mirându-l pe Alexandru care totuși nu întreabă nimic.

   O ceață densă apasă peste Delta Dunării, rămasă ca un copil pribeag, fără soare și fără lumina lui sub care nimic rău nu se poate întâmpla. Bătrâna aprinde cu un chibrit candela agățată într-un colț al micului hol și murmură, așezată în genunchi pe covoraș, cu mâinile împreunate:

   - „Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra mea și duhurile necurate nu-mi dau pace, dar întru Tine îmi pun toată nădejdea și pazei Tale mă încredințez întreagă, că Tu cunoști pricina răului care ne bântuie și ești dezlegarea tuturor legăturilor necurate. La Tine toți perii capului meu sunt numărați. De Tine toți demonii știu și se cutremură. Deci pe Tine Te rog, Doamne, Atotputernicule, să îndepărtezi de la noi orice duh necurat și orice rău pierzător de suflet, scoțându-ne biruitori peste toată făcătura diavolească, sub acoperământul dreptei Tale și întru Crucea Ta cea atotizbovitoare. Că Tu ești întărirea și scăparea noastră în veci, Hristoase Dumnezeului și Ție slavă Îți înălțăm: Tatălui și Fiului și Sfântului Duh. Amin.”

   Face semnul crucii de 3 ori, lung, și se ridică în picioare cu o pocnitură de oase. Oftează adânc.

   - Sașka, pun focul la samovar! Vrei o cană cu ceai de mușețel și izmă de balt?

   Alexandru se plimbă neliniștit prin casă, mai tăcut ca niciodată. Ia o carte, dar o pune la loc în clipa următoare. Se duce în fața scaunului, de parcă ar vrea să se așeze pe el, dar se răzgândește.

   - Pune-mi, mătușă, dacă tot faci pentru dumneata.

   - Ceaiul o să te liniștească.

   - Îhâm, răspunde el absent.

   - Dar ce te tot învârți, măi? Stai locului, că m-ai amețit, băiete!

   - O să ies puțin, spune el deodată.

   Tudosia se oprește pe loc, cu ceaunul pe jumătate umplut cu apă, pentru mămăligă, și se încruntă la el:

   - Stai în casă, băiete, ce-ți veni? Ți s-a urât cu binele? Dar tu nu vezi ce vreme este afară? Citește din cărțile alea, că nu le-ai isprăvit pe toate! Sau scrie!

   - Am scris aici cât nu am scris în toată viața mea, dar acum ies afară, spune el tare pornit.

   - Mai așteaptă puțin, bem ceaiul împreună și îți mai povestesc eu istorisiri de altădată, încearcă ea să-l îmbuneze.

   Alexandru este de neînduplecat.

   - Mai târziu, tanti. Ies acum.

   - Dar unde te tot trage ața, Sașa? De ce nu stai aici, binișor? insistă ea, turnând din când în când mălai în ceaun și amestecând vârtos în lava fierbinte, care bolborosește ca un vulcan galben. Nici n-ai ce face afară, nu vezi nici măcar câțiva pași în fața ta de ceața care s-a lăsat încă de aseară. S-au pitit și găinile sub șopron. Mâncare le-am dat, nici nu am ce să-ți dau să faci prin curte. E vreme de stat în casă, nu înțelegi?! ridică ea vocea, cam speriată.

   Nu-i place licărul din ochii lui, nici starea de neliniște pe care o avusese el în timp ce se plimbase prin casă, de când se trezise. Nu îi place nici faptul că de dimineață i se tot zbate ochiul stâng. Nu este semn bun. Așa știe din moși strămoși.

   - Mătușă, dar unde stă moașa?

   - Ce moașă? îl întreabă ea, de parcă nu ar înțelege sensul întrebării.

   - Femeia aceea care m-a descântat când m-am simțiti rău. Bătrâna pe care ai chemat-o atunci. Ai și uitat?

   - Ah.... spune ea în doi peri. Nu foarte departe, dar nici aproape.

   Alexandru se uită la bătrâna Tudosia care face pe niznaiul, întrebându-se ce îi ascunde iar. Când vor termina cu misterele lor? Nu sunt și eu de-acum un om al Deltei? Îmbrățișase cu ambele mâini, încă de când venise, meleagurile apei, deci nu ar fi cazul să primească și el botezul încrederii mătușii?

   - Dar de ce mă întrebi de moașă? Te pomenești că vrei să te duci acum la ea! Stai liniștit, băiete, ce-ți veni? Oricum, nu cred că este acasă, îmi trimisese vorbă că pleacă la fiica ei la Brăila. Nu stă pe-acolo niciodată mai puțin de o lună-două. Moș Irofte are grijă de gospodăria ei când pleacă. N-ai unde să te duci, Sașka, șezi binișor aici, nu mă mai enerva.

   - Nu mă duc la ea, vreau doar să mă plimb nițel pe ici pe colo, îi spune el chiar mai evaziv decât i-a răspuns ea mai devreme. Ziceam și eu așa.

   - Pe ici pe colo? Măi băiete, ție îți arde de glume? Asta e vreme de plimbare? Crezi că ești în București, pe bulevardele voastre? Ce-ți închipui că vei face pe vremea asta afară?

   - Una alta, nu știu ce, nu știu cum, râde el.

   - Ai răspuns ca un baistruc*!

   *regionalism dobrogean, provenit din limba rusă, care se traduce prin „neastâmpărat”

   Mătușa Tudosia, deși îngrijorată, zâmbește și ea cu toată proteza, uitându-se la el cum iese grăbit pe ușă, de parcă l-ar fi fugărit cineva.

   Alexandru pășește ezitant pe iarba umedă. De cum iese pe ușă se afundă pe ea ca într-un covor făcut din nori. Nu vede nimic în fața lui, dar nu renunță și nu se întoarce.

   Doar în Deltă natura poate declanșa un asemenea spectacol de iluzionism; ceața densă a înghițit orice urmă de apă dau de pădure, fiind însoțită de o tăcere neliniștitoare.

   Continuă să pună un picior în fața celuilalt, încercând să deslușească măcar unde a ajuns, cu mâinile întinse în față, ca un orb. Știe că în stânga casei, la vreo 400 de metri, este un podeț. Vrea să ajungă la el, deși nu este sigur că a luat-o în direcția corectă. Un zgomot auzit lângă el îi oprește respirația. O pasăre își ia zborul chiar în spatele lui.

   Alexandru se întoarce. O vede doar o clipă, mai mult intuind-o, căci aceasta dispare, înghițită și ea de ceață.

   Alexandruse vede cu ochii minții pe acel mic pod peste canal, învăluit de ciudata pâlcă, iar decorul estetic al solitudinii îi înfierbântă imaginația, dându-i ghes să mai înainteze puțin. Pipăie cu mâinile în jur și simte piatra umedă de lângă capătul grindului. Nu mai are mult până acolo. Din păr îi picură bobițe de apă, de parcă ar fi într-o baie turcească. Hainele i se lipesc de piele.

   „Trebuia să o ascult pe mătușă. Ce mi-o fi trebuit?” se întreabă.

   Aude pași înfundați nu departe de el.

   - Hei! Cine-i acolo?! strigă el.

   Niciun răspuns. Este iar liniște.

   „Poate doar mi s-a părut”, își spune, dar continuă să-și mențină simțurile alerte.

   Merge în aceeași direcție, dar se simte urmărit. Pașii se aud din nou, acum mai mult ca niște foșnete înfundate, în spatele lui.

   - Ce naiba?! șoptește el.

   Un șuierat îl face să înlemnească pentru o fracțiune de secundă. Cineva respiră greu lângă el.

   Alexandru se oprește din mers. Se întoarce încet, dar nu vede pe nimeni. Inima i se oprește o clipă. Cineva însă îl prinde de mână.

   În ceață distinge chipul unei tinere care se apropie tot mai mult de el. Are mâinile foarte reci și este și ea udă până la piele.

   Femeia este nespus de frumoasă și eterică, dar pare și ea înfricoșată, la fel ca el. Totuși, ceva îi spune că nu de el îi este frică, ci de altceva sau de altcineva. Pare că ar fi plâns. Ochii ei sunt stinși, încercănați, ea arătând ca o pictură cu sfinți. Își mișcă ușor capul, dar ceva nu este în regulă la gestul ei. Nu este firesc. Pe piept îi strălucește un pandantiv prins cu un lănțișor de aur.

   Alexandru observă că pieptul ei este nemișcat, de parcă nu ar respira ca oamenii vii. Ar vrea să o rupă la fugă de lângă ea, înapoi spre casă, cuprins de cele mai negre presimțiri, dar încearcă să se liniștească.

   - Bună, îi spune el. Iartă-mă, m-am speriat aiurea. Din cauza ceței totul pare atât de straniu. Te-ai pierdut și tu? o întrebă.

   Femeia nu-i răspunde. Se uită la el cu ochii ei mari, adânci, ca niște umbre ale înserării. Își mișcă buzele, dar când deschide gura să vorbească, un șiroi de apă îi alunecă pe bărbie și pe gât, pătându-i pieptul rochiei, întunecat.

   Se îneacă. Tușește. Se uită mereu la el, cerându-i ajutorul cu privirea, amintindu-i de mica sirenă cu limba tăiată din basmul lui Hans Christian Andersen.

   Alexandru se uită îngrozit la pandantivul ce strălucește la pieptul ei, reprezentând un coșuleț cu flori. Își aminteșt de frumoasa femeie care murise înecată, cea despre care vorbise mătușa Tudosia. Este ea! Este Liana! Cum este posibil? 

   Cuprins de spaimă, Alexandru aleargă cât mai departe de ea, în albul absolut. Aude în spate strigătele ei bolborosite, acoperite de curgerea apei:

   - Mi-ai... văzut co... pi... lul?

   El fuge bezmetic și cât mai departe de vocea care-l prinde din urmă. Se împiedică și cade, ca secerat. Se ridică bâjbâind și fuge iar, fără direcție, precum un iepure în bătaia puștii. Ceața devine din ce în ce mai densă, până când îl înconjoară ca un clei. Vâscozitatea îl împiedică să mai alerge. Abia mai poate merge.

  Alexandr obosește să se mai lupte cu ciudata ceață. Se oprește încercând să vadă unde a ajuns, pipăind în jurul lui. Îi e teamă așa cum nu i-a fost niciodată.

   „Cât oi fi fugit? Unde sunt acum?” se întreabă el.

   Ceața este tot mai lipicioasă, dezgustătoare. Mai face un pas și pipăie cu palmele deschise trunchiul de copac. Ridică privirea.

   Alexandru este convins că a înnebunit. Vrea să fugă iar, dar ceața îl ține bine prins.

   Imobilizat, cu inima sărindu-i din piept, se uită cu ochii căscați la bărbatul spânzurat de-o creangă a copacului. Are corpul lung și fără vlagă, având mișcările unei păpuși trase nepriceput de sfori. 

   Bărbatul este îmbrăcat în pantaloni și are o bluză cenușie, dar nu are pantofi în picioare. Tălpile lui goale sunt la aproape 1 metru de capul lui Alexandru. Copacul este mort, fără nicio frunză. Bărbatul se pendulează înainte și înapoi, aninat de creangă, cu un zâmbet tâmp pe chipul vinețiu, cu ochii bulbucați.

   - Cree... zi că... va... ve... ni să... te salveze? Mă iu... bește pe mine! îi strigă furios spânzuratul, înecându-se cu propriile cuvinte, gâtuit de funia cu care este prins ca un pește în cârlig.

   - Grișa...! șoptește Alexandru îngrozit. Grișa... Tu... Dar ești mort...!

   Grișa se uită din copac la el, în jos, cu o dușmănie crâncenă. Închide ochii încet și se bălăngăne în continuare. Pare mort de-a binelea, dar nu este. Îi răspunde, deschizând iar ochii:

   - Și tu... eș... ti m... ort, he-he, râde el și se clatină mai departe.

   Alexandru închide strâns ochii. Își face semnul crucii, spunându-și că nimic nu este real. Poate că visează sau poate că este în pat, în casa mătușii, cuprins de vreo febră ciudată și are halucinații cumplite.

   Îl aude pe Grișa cum râde ca un smintit de le, de acolo, de sus.

   - Doamne-ajută! Doamne-ajută! șoptește Alexandru. Doamne-ajută!

   Deschide temător ochii. Inspiră adânc. Copacul a dispărut, ca și cum n-ar fi fost. Grișa, de asemenea. Nu se mai aude nimic. Nici vântul nu mai bate. A rămas doar ceața, doar albul nesfârșit, schimbător, fluid.

   Alexandru încearcă să-și revină în simțiri, întărit de o rugăciune pe care o șoptește punând în ea toată convingerea că va fi salvat. Tâmplele îi zvâcnesc și simte mirosul fricii emanat de corpul lui. Simte iz de adrenalină și de urină ieșind din el ca un abur.

   „Cum să ajung înapoi? Oare pe unde am venit? Trebuie să pot face asta, atfel, sunt pierdut!” își spune.

   Îi este frig, dar ceața este acum ușoară, iar el începe să fugă, căutând bezmetic un refugiu. Încearcă să vadă în jurul lui, dar este imposibil. Se oprește din fugă, fiind înfricoșat. Se lovise la picior în ceva.

   Pipăie cu mâinile în jur și se lasă în genunchi, pentru a vedea mai bine de ce s-a izbit. Piciorul îi zvâcnește, strivit de durere. Lângă el vede conturul unei bărci mari, ca o arcă. Nu pare să fie totușu barca mătușii Tudosia. Înseamnă că s-a îndepărtat foarte mult de casa ei. Nu-și dă seama dacă de la plecarea lui a trecut o oră sau o zi.

   Se aud trosnituri seci de vreascuri rupte.

   Alexandru speră să nu mai fie o altă năzărire oribilă. Se teme că inima lui va ceda, crăpându-i în piept de groază.

   Trosnetele se apropie repede de el.

   Îngrozit, împinge barca spre apa pe care o simte crescând vertiginos la picioarele lui. Cu un clipocit, sare din apă în barcă și caută febril mânerele lopeților, julindu-și palmele, începând să vâslească fără a resimți durerea provenită de la încheieturile mâinilor. Reușise. Lotca alunecă lin în albul dens.

   Se aude doar sunetul apei străpunsă de vâsle și propria lui respirație sacadată. Se mai liniștește puțin. Nu știe în ce direcție vâslește, dar nu se oprește, indiferent unde ar ajunge.

   Regretă grozav că nu a ascultat-o pe mătușa Tudosia și că nu a rămas în casă; acum putea sta confortabil, sorbind ceai cu ea, ascultând povești apuse, dar niciodată uitate, dar, iată, este în lumea morților vii. Voise doar să vadă rusalka, adevăratul motiv pentru care sfidase ceața și propriile presimțiri. Știa în sinea lui că e aproape. O visase toată noaptea. Ea îl chema. El o dorea.

   Se aude un șuierat prelung dinspre apă. Mișcările lui devin din nou greoaie. Ceața îl ține captiv, mohorâtă și vâscoasă. Se oprește din vâslit. Nu are unde să mai fugă.

   „Sunt pierdut”, își spune terifiat.

   Se uită în toate direcțiile. Stă nemișcat în barcă, sperând să treacă neobservat. Este iar tăcere deplină, dar a învățat deja că această liniște nu trebuie să-l calmeze deloc.

   Barca se clatină ușor, apoi din ce în ce mai tare. Se zgâlțână ca în plină furtună, până când Alexandru începe să urle de spaimă. Vrea să scape, să se arunce în apă sau în cer, căci pentru el nu pare să fie nicio scăpare din ceața blestemată - de două ori blestemată, căci rusalka nu vine să-l salveze sau măcar să-l omoare și să-l cruțe de chinuri.

   - Șșș... murmură o femeie ieșind încet din apă.

   Alexandru încremenește văzând-o. Nu! Nu este rusalka! Buzele lui parcă sunt cusute; nu mai poate să scoată niciun sunet din cauza apariției, care este atât seducătoare, cât și înspăimântătoare. Frica îl îngheață.

   - Ne jucăm? se aude în stânga lui glasul subțire al unei alte tinere care se desprinde din apă, ridicându-se deasupra bărcii.

   Alexandru se uită înfricoșat la cele două făpturi, ieșite deasupra Dunării, plutind grațios în văzduh. A treia femeie se ridică agale din apă, cu brațele întinse spre el, chemându-l, zâmbindu-i cu un șirag de dinți mici și ascuțiți, precum ai rusalkăi. Arătările au rochii străvezii, albe, complet uscate, deși ieșiseră din apă - par rochii de cununie, din dantelă albă.

   - Și Sașa se joacă, nu-i așa? râde cea de-a treia, înclinându-și capul spre el.

   - Eu vreau să fiu rusalka! spune rugător cea de-a doua femeie, cu părul negru ca păcura căzându-i în valuri pe rochia albă.

   - Ai fost și data trecută, spune cea de-a treia apariție, pe un ton de avertizare. Tu nu mai poți fi rusalka!

   - Nu contează cine este rusalka, pentru că Sașa oricum nu-și amintește nimic, hohotește ea. E muritor, ați uitat? Nu-i așa, Sașa, că nu-ți aduci aminte nimic? Cumva nu poți să vorbești?

   Râd toate și plutesc deasupra lui. Tânărul tremură în barcă, uitându-se cum vorbesc între ele și râd de el.

   - Numără până la 10, Sașa, îi strigă una dintre ele. Haide, închide ochii, muritorule! Poate vine ea și te salvează, îl ademenește femeia.

   Alexandru închide ochii, strângându-și pleoapele cu forță, rugându-se să dispară totul și să revină în casa mătușii Tudosia.

   Cele 3 femei se prind de mâini și se învârt deasupra apei, răsfirând ceața în straturi concentrice, rarefiate de mișcarea lor. Aburi reci se ridică din Dunăre, de parcă apa ar respira.

   - Ora unu a sosit, rusalka nu a venit, cântă ele, rotindu-se ca niște păsări albe deasupra apei vălurite.

   Alexandru deschide ochii îngroziți. Vrea să apuce mânerele lopeților, dar mâinile-i atârnă grele pe lângă corp. Încearcă să strige la ele să-l lase în pace, dar din gură nu-i iese niciun sunet.

   Cele 3 femei se învârt și râd, când voioase, când amenințătoare.

   - Ora două a sosit, rusalka nu a venit, cântă ele iar.

   Apa se învolburează, ridicând barca cu aproape jumătate de metru, ca pe un tron lichid al întunericului.

   - Ora trei a sosit, rusalka nu a venit, hohotesc ele, rotindu-se din ce în ce mai repede.

   Vârtejul de apă crește, crește până ajunge la câțiva metri deasupra Dunării, ridicând barca cu tot cu Alexandru în ea.

   - Ora patru a sosit, rusalka nu a venit! strigă din ce în ce mai furioase femeile.

   Apa prinde a se răsuci odată cu hora lor, înălțându-se și deasupra pădurii. Barca este trasă și ea în vârtej, iar Alexandru închide ochii, amețit de tot. Îi vine să verse. Totul se învârte cu el. Încearcă să se apuce de marginea bărcii, dar se izbește tare cu tâmpla de ea.

   Duhurile se aud cântând din ce în ce mai tare și mai mânios:

   - Ora cinci a sosit, rusalka nu a venit!

   Alexandru încearcă din răsputeri să-și amintească jocul din copilărie, Omul-Negru, și regulile lui. Își aduce aminte totuși că trebuie să fugă atunci când va auzi numărul secret strigat, însă ceața îl ține prins în continuare. Nu poate decât să privească neputincios la ele și să se roage în gând la toți sfinții. Dacă nu l-ar susține ceața, probabil că s-ar fi prăbușit în barcă, inconștient. De pe tâmplă îi curge un fir de sânge.

   - Ora șase a sosit, rusalka a venit! strigă ele melodios, încântate.

   Alexandru simte ceva pe picior. 

   O broască luată de iureșul ape a sărit în barcă. Îl mai urmează una. Și încă una. Și încă una. Zeci de broaște sar în barcă, unele peste altele, parcă înspăimântate și ele, încercând să scape de un pericol nevăzut din apă. Îndată ce ajung în barcă, mor lângă el, întocmai ca efemeridele văzute de el cu moș Irofte și Iovan. Are sub cot moliciunea corpului inert al unei broaște și un morman de alte broaște pe picioare.

   Femeile se învârt atât de repede, încât nu se mai deosebesc una de alta. Părul și rochiile lor flutură în văzduh formând o volbură albă, împrăștiind aerul în rafale nebune de voci.

   - Nu te lăsa cuprins de teamă, Sașa... Nimic nu este real, aude Alexandru o voce de copil susurându-i la ureche.

   Se uită în jur cu coada ochilor, fără a-și putea întoarce capul, dar nu vede pe nimeni lângă el.

   - ...toate sunt fricile tale, dar să știi că tu nu le aparții lor, îi spune iar vocea cristalină.

   - Mael! Viga! Nargu! se aude o voce cântată din adâncuri.

   Surprinse și rușinate, cele 3 femei se desprind repede din horă și zboară risipindu-se în ceață, vuind văzduhul cu plecarea lor. 

   Valurile Dunării se domolesc încet, încet, coborând barca.

   Auzindu-i vocea, ochii lui Alexandru se umplu de lacrimi. Lotca se oprește complet din legănat, stând acum fixă, ca pe o oglindă. Încremenire. Niciun foșnet. Nicio clipire. Parcă și timpul s-a oprit.

   - Liza! Liza!

   Nu îi răspunde decât ecoul vocii lui.

   - Nu poți să mai ajungi la rusalkă. Dunărea s-a închis pentru tine. Ți-a fost frică! îl acuză vocea subțire de copil, auzindu-se de undeva de lângă barcă, din apă.

   - Liza! țipă Alexandru eliberat de ceață, aruncându-se în Dunăre.

   Sub el apa se deschide să-l primească într-un vârtej ca pâlnia lui Dante, spre adâncul infernului celor nouă cercuri. Încearcă să dea din mâini, ca pentru a înota, dar cade vertiginos în abisul lichid.

       Bufnitura surdă îl trezește din spaimă.

   Își strânge capul în mâini și închide ochii. Vrea să înceteze această tortură inumană.

   - Liza! continuă el să țipe.

   „Sunt nebun? Sunt viu? Sunt mort?” se întreabă.

   Deschide ochii și vede în depărtare casa mătușii Tudosia. E pe un plaur*, nu departe de podeț. Stuful tare îi rănește mâinile care încearcă să se prindă de ceva.

    *insulă plutitoare din Delta Dunării în care predomină stuful

   Vrea să se ridice în picioare, dar doar se afundă mai mult în malul cleios. Apucă un snop de stuf și-și trage corpul alunecat până la coapse în apă. Este ostenit, dar adrenalina îi pune sângele în mișcare. Încă o sforțare și se ridică plin de noroi.

   „Ce-i asta? Sutn gol! Ce mai contează? Am scăpat viu. Sunt viu! Trebuie doar să ajung până la casa mătușii cât mai repede”, își spune și pipăie cu piciorul în fața lui, să găsească o porțiune solidă pe care să poată păși. 

   Frigul îi mușcă pielea necruțător. Tremură din toate încheieturile. Se uită spre cadă de mai multe ori, ca pentru a se asigura că e acolo.

   „Trebuie să ajung. Încă puțin...”

          Privirea ei este mai puternică decât somnul lui adânc.

   Alexandru începe să se trezească - dintotdeauna s-a trezit dacă era privit intens. Ca acum. Ochii ei îl cheamă brabnic din lumea viselor. Își deschide cu greu pleoapele, cu corpul torturat, și lasă să pătrundă fanta de lumină a lunii printre ele.

   Vede silueta unei femei. O bătrână stă gârbovită pe marginea patului, aproape de gamba lui dreaptă, ieșită din pătură.

   Tresare. Se ridică în capul oaselor, încă amețit și exclamă:

   - Dumneavoastră!

   - Bine că te-ai trezit, îi șoptește ea, ducându-și degetul al gură, îndemnându-l să vorbească mai încet. Am crezut că n-o să te mai întorci niciodată.

   Bătrâna asta este moașa. Ce ciudat că ea este acum aici, când ieri voia să o caute. Înseamnă că doar a visat. 

   „Dumnezeule bun, a fost doar un vis”, se gândește el ușurat.

   - Bună dimineața, dar... dă Alexandru să spună, politicos, revenindu-și în simțiri.

   - Șș... O să vorbim în șoaptă, să nu trezim spiritele rele, îi zice bătrâna precaută, uitându-se îngrijorată spre ușă. Am venit să te ajut, Sașa. Abia acum pot să te ajut.

   Alexandru e scuturat de un fior. Vorbele ei au un ecou inexplicabil, de parcă ar fi vocea pe care și-o amintea, dar totuși diferită.

   - Mulțumesc, dar la ce vă referiți? întreabă el bătrâna tot mai stranie.

   Ea își face semnul crucii și spune repede ceva ce pare o rugăciune de protecție. Pune mâinile în poală, împreunate, și-l lămurește abia după câteva clipe de tăcere:

   - Te voi ajuta să fii cu rusalka ta, cu Liza ta.

   - Liza...? Liza...! murmură el.

   Auzindu-i numele, se trezește complet din amorțeală. Își duce mâna dreaptă la inimă, ca pentru a cere îndurare, și-i spune:

   - Știți despre ea... Am visat-o. În vis i-am spus Liza.

   - Nu a fost vis, Sașa.

   - Nu? Nu mai înțeleg nimic. Mi-e teamă.

   - Știu, îi șoptește bătrâna, neîmbărbătându-l în vreun fel.

   - Ce fel de ființă este Liza? Ce legătură are ea cu mine? De ce mi-ați spus rusalka ta? Voi fi o victimă de-a ei, la fel ca Grișa? O să mor? întrebă el dintr-o răsuflare.

   - Nu, zice ea fără să ezite, dar și fără a-i răspunde la celelalte întrebări.

   - Dar...

   - Sașa, vei afla totul la timpul potrivit. Toate sunt doar la timpul potrivit, spune ea și oftează iar.

   Tânărul simte că o gheară îi strânge inima. Îi e teamă de un eveniment ce se apropie iminent, îl simte cu toată ființa.

   - Ți-e frică de ea? îl întreabă moașa, sfredelindu-l cu privirea.

   - Nu, bravează el.

   - Ești sigur că asta vrei? Să cunoști ceea ce este între voi? Ce a fost și ce va fi?

   Alexandru ezită puțin, la fel ca atunci când a fost pus la încercare de cele 3 femei.

   - Pot să-ți spun că sufletul tău s-a împărțit în două de când ai venit aici, chiar dacă tu nu știi. Să nu mai spui nimănui. Să nu te știe nici vântul, nici pământul.

   - Ce vreți să spuneți? încearcă el să o descoasă pe bătrână.

   - Nu-ți face griji, se poate trăi și așa. Mi-a spus spiritul apei. Te pot ajuta acum, pentru că bat la poarta celor două lumi, cea de sus și cea de jos.

   - Aș vrea să o văd pe Liza. Am căutat-o în ultimele zile, dar nu am găsit-o. Nu știu unde este și gândul ăsta mă omoară. Dumneavoastră știți?

   - Te voi duce la ea la timpul potrivit. Culcă-te la loc acum, este încă devreme, spune ea și se ridică neașteptat de ușor de pe pat, ca un abur.

   Moașa iese fără zgomot din cameră.

   Alexandru este cuprins de toropeală imediat după plecarea ei. Se uită la ceas, este ora 3 dimineața, arată limbile de fosfor.

   Ce-o fi căutat totuși moașa în casa mătușii?

   Este prea obosit să se mai mire de ceea ce i se întâmplă. Dacă se va gândi la tot ce se petrece cu el, sigur o va lua razna. Adoarme iar gândindu-se la Liza. Dorul de ea îl mistuie.

      Dimineață Alexandru se trezește mai devreme decât mătușa Tudosia.

   Se duce în bucătărie, simțind nevoia de o cafea tare. Îl doare capul ca după o mahmureală zdravănă, deși nu băuse nici ieri. De când venise aici, număra mai multe zile fără alcool, decât la București. Se gândește că fie se întorsese la casa mătușii când ceața se ridicase, zgribulit și aproape nebun, fie adormise și tot ce se întâmplase fusese doar un vis.

   Caută în dulap și găsește o cutie metalică, având în ea cafea măcinată, și un borcan cu zahăr. Fierbe apă în ibric și pune în ea 3 linguri de cafea. După ce ia ibricul de pe foc se delectează puțin cu mirosul cafelei căreia îi adaugă o jumătate de linguriță de zahăr. Ia din micul frigider „Polar” al mătușii o sticlă cu lapte. Nefiind pasteurizat, și provenind probabil de la vacile lui moș Irofte, are un strat de aproape un deget de grăsime gălbuie deasupra lui. Își toarnă apoi și puțin lapte peste cafeaua tare.

   Acume ste perfectă, își spune el mulțumit.

   Decide să pregătească și micul dejun, să-și surprindă mătușa care astăzi pare să doarmă mai mult ca de obicei.

   Sparge câteva ouă de marginea unei tigăi cu ulei, după ce o pune la încins peste ochiul aragazului. Întoarce ouăle pe ambele părți și după ce sunt bine prăjite, le scoate pe o farfurie. Taie niște felii din brânza de pe masă și le pune și pe ele pe farfurie, lângă ouă. Se așază pe scaun și începe să mănânce cu pofta ceilui care-și gătește singur mâncarea, pe gustul lui.

   Aude vocea mătușii Tudosia. Vine de afară, deși el crezuse că ea e în cameră și că doarme încă. Bătrâna este lângă barcă, discutând aprins cu moș Irofte.
   De când venise el în Deltă nu o văzuse atât de supărată ca acum. Este vădit acest lucru din poziția lăsată a corpului, înfrântă. Își pune din când în când mâinile la cap, în timp ce vorbește cu bătrânul cătrănit și el.

   Ce s-o fi întâmplat? se sperie Alexandru și iese afară, lăsându-și ouăle pe jumătate mâncate în farfurie.

   Le dă binețe celor doi, dar Tudosia îl întrerupe suspinând:

   - Sașa, a murit moașa azi-noapte.

   Vestea cade ca un trăsnet. Picioarele i se înmoaie. Nu înțelege nimic din ceea ce tocmai i s-a spus.

   - Imposibil! ripostează el. A trecut pe la mine în noaptea asta. Cred că ați auzit greșit.

   Moș Irofte, deja îmbrăcat în negru, ca un corb, și Tudosia, pierdută, cu ochii înotând în lacrimi, îl privesc atât de uluiți, că uită de durerea lor pentru câteva clipe.

   - Șto, Sașa?

   - Așa cum vă spun, a trecut pe la mine azi-noapte. M-a trezit din somn și am vorbit puțin cu dânsa. M-am gândit că poate a rămas peste noapte la dumneata, de aceea nu m-am mirat prea tare că a fost lângă mine.

   Auzind cuvintele lui, bătrâna își face semnul crucii, șoptind o binecuvântare spre Alexandru.

   - Ai visat, spune sec Irofte. Nu o mai speria pe Dosia aiurea. N-avea cum să vină moașa. Nepoata ei a stat cu ea toată noaptea, că nu se simțea bine ieri, de când cu ceața aia blestemată. Fata venise să o ia la familia ei, la Brăila. Mi-a povestit că pe la ora 3 a oftat adânc și a murit într-o clipă. Măcar nu s-a chinuit biata de ea...

   - Era și Ruxandra cu ea când a murit? îl întreabă Tudosia, întorcându-se spre el.

   - Da, sărăcuța.

   - Of, Doamne. Azi-mâine ne-om duce și noi, oftează bătrâna. În fiecare zi mai moare cineva. Așteaptă-mă să mă îmbrac și eu în haine de doliu și vin cu tine, Irofte. Trebuie să o ajut să o spele, să o îmbrace și să o pregătim de înmormântare. Of, Boje... Of, Boje moi... Vrei să vii și tu, Sașa?

   - Da.

   „Am înnebunit de tot”, se gândește Alexandru, ducându-se alături de bătrână în casă.

   „Trebuie să plec de-aici. Nimic nu mai are sens, e nebunie curată. Tot ce mi se întâmplă de când am venit nu are nicio noimă și parcă nu le aduc nimic bun celor din jur, doar nenorociri. Nu pot să mai rămân nicio zi în plus. Biata bătrână, abia am vorbit cu ea și acum este moartă. Dar dacă nu ești și minte moș Irofte?” în întreabă el.

   - Tare cald mai este, Dosia! Dar parcă mai rău e iarna, măcar vara te tunzi zero când îți ia mintea foc. Care mai are minte. Ne plângem mereu; Doamne-DOamne nu poate să ne mai împace... Of, își aduce el aminte și oftează: s-a dus și ea, s-a dus și nea Fănică. Mai știi, Dosia? Îl mai ții minte pe fratele lui, ghiduș, care avea un colț cu icoane și se primenea zilnic?

       Venise cu un singur bagaj și acum, iată, are 3 genți mari, dintre care două sunt pline cu borcane cu gem, zacuscă, murături și compoturi. A treia are, printre straturile de haine ticsite, pungi cu plante pentru ceai și condimente uscate. Până și rucsacul îi este burdușit de către Tudosia cu vareniki și chiroști, stând întins ca o tobă, gata să crape din cusături.

   Parcă pleacă la războiul de 100 de ani, nu înapoi, la București, încărcat de greutate și de dor pentru locurile pe care le părăsește cu inimă grea.

   - Nu îți spun „La revedere”, mătușă, ci „Pe curând”, căci voi veni, așa cum ți-am promis, mult mai des în vizită la tine.

   - Să vii, Sașa, că la mine ușa ți-e mereu deschisă! Și inima... îi spune ea și-l îmbrățișează cu grijă, ca și cum ar strânge o floare la piept.

   El îi face un semn de adio cu mâna și se urcă pe lotcă, unde moș Irofte este deja instalat, cu vâslele în palmele noduroase. Bătrâna rămâne pe mal, cu lacrimi în ochi, ștergându-și-le din când în când cu colțul șorțului.

   Alexandru are o senzație intensă de deja-vu, alunecând pe apă spre Maliuc, cu bătrânul Charon care-l intimidase atât de mult în prima lui seară. Îi este totuși drag moșneagul care trage de vâsle, spintecând vânjos undele Dunării, măcar pentru că are grijă de mătușica lui.

   Niciunul nu spune nimic până aproape de Maliuc. De abia când trage barca lângă ponton, tânărul deschide gura:

   - Mulțumesc, moș Irofte. Te rog să vezi de bătrânica mea!

   - Asta nici nu mai era nevoie s-o spui, bombăne el, cu privirea îndulcită totuși, dar cu încrețiturile feței neschimbate, așa cum le știe deja atât de bine.

   Alexandru urcă treptele de lemn, care scârțâie, legate de ponton. Vaporașul dinspre Maliuc spre Tulcea este înțesat cu oameni. Își pune și el gențile lângă picioare, rezemându-se de balustradă.

   Resemnat, privește spre apă. Îl doare ceva în coșul pieptului. Un alean. Decise să plece atunci când a realizat că rusalka dispăruse din dimineața aceea cu ceață grozavă. O căutase peste tot, dar Liza nu i s-a mai arătat în niciuna dintre zile.

   Se aude un fluierat și ambarcațiunea își ia avânt pe coasta apei.

   Alexandru se uită de mai multe ori înapoi, în direcția micului orășel abia părăsit. Se așază pe un loc liber, pe bancă, cu ochii privind însetați spre apă.

   Scrisese mult în Deltă. Își pusese în cap să scrie un singur roman, o ofrandă pe care să i-o ofere Lizei. Venise cu un caiet în Delta Dunării și plecase cu 7 caiete pline de cuvinte vii, care-l ardeau ca ochii ei, ca ochii Lizei.

   Stă rezemat de speteaza băncii, uitându-se în zare. Își duce mâna la fruntea cuprinsă de fierbințeală. Vede în apă două siluete obscure, cam la 30 de metri de puntea vaporașului. Nimeni altcineva în afara lui nu pare să le vadă, căci nimeni din ambarcațiune nu se impacientează.

   Alexandru se ridică, picioarele tremurându-i și având palmele asudate, să le vadă mai bine. Siluetele înoată spre el. Acum se văd mai lămurit.

   Una dintre ele își întoarce capul, ieșind până la umeri din apă.

   Alexandru rămâne înmărmurit recunoscându-și propriul chip. În spatele lui este Liza.

         Lumea se strânge în jurul tânărului care leșinase, probabil, din cauza căldurii, se gândesc ei, sfătuindu-se cum să-l reanimeze.

   Un bărbat îl scutură de mâini și-l lovește ușor peste față. O tânără își scoate sticla cu apă, îi deșurubează capacul și varsă lichidul direct pe chipul palid al lui Alexandru.

ÎNTREBĂRI FĂRĂ RĂSPUNS

      - Pot să-ți spun că sufletul tău s-a împărți în două de când ai venit aici.

      Este aglomerație în librăria „Mihai Eminescu” de lângă Universitatea din București.

   Cititorii se înghesuie unul lângă altul, în spațiul dintre rafturile încărcate cu cărți noi, mirosind a hârtie proaspăt tipărită și a ceaiurile care se vând alături de polițele cu cărți. Un scaun este tras cu zgomot lângă masa pe care sunt așezate teancurile cu romane, așteptând cuminți autograful autorului pentru a-și putea începe călătoriile.

   Se lansează romanul fantastic „Rusalka”, al jurnalistului, și acum scriitorului, Mihail Ivanov.

   Autorul este puțin emoționat, vorbind mai agitat ca de obicei cu cei doi organizatori. Fiind ocupate toate locurile de pe scaune, câțiva cititori stau în picioare. 

   Mihail este puțin stânjenit de această situație pe care nu o anticipase și de faptul că, fiind aglomerație mare, întârziase aproape o oră la propria lui lansare. Acum nu are ce să mai facă, în ambele privințe.

   După discursul de vreo 20 de minute al prezentatorului, își răsfoiește romanul și citește un fragment din el:

   „Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurugiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni din hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost rău, ci pentru că au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri, mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi aceeași pentru toată lumea.

   Oare Dumnezeu așa s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate?”

   Zâmbește și încheie lectura adăugând:

  - Vă mulțumesc încă o dată pentru prezența voastră în cadrul lansării și vă las să vă răspundeți singuri la această ultimă întrebare formulată înadins în cartea mea. Vă aștept cu drag să veniți și la următoarele mele lansări.

   Prezentatorul ia cuvântul, preluând microfonul din mâna lui Mihail.

   - Poate aveți întrebări pentru scriitorul Mihail Ivanov, înainte să înceapă sesiunea de autografe.

   O tânără cu părul de culoarea caramelului și chipul mic, cu trăsături gingașe, îmbrăcată cu o rochie largă din mătase, strânsă pe talie, ridică un braț subțire, cu ceas la încheietura mâinii, și se apropie puțin timidă.

   - Eu aș avea o întrebare pentru domnul Ivanov, spune cu o mică ezitare în vocea ușor ascuțită, tremurătoare, părând a înfăptui un act de curaj, precum capturarea unui balaur sau doar vorbitul în public, ceea ce, până la urmă, este cam același lucru.

   - Vă rog, răspunde Mihail, uitându-se stăruitor la ea.

   - Eu am citit deja cartea, deoarece mi-am cumpărat-o de la o librărie online cu o săptămână înainte. Dar nu înțeleg totuși ceva: Alexandru rămâne cu rusalka, cu Liza, sau se întoarce la București? Este un sfârșit deschis, ce lasă loc interpretării, însă noi, cititorii, chiar și în lecturi fantastice dorim să putem cuprinde certitudinea. Care este viziunea autorului despre acest final?

   - Pentru că am cititori în sală care încă nu au citit cartea, nu pot dezvălui prea multe despre sfârșitul cărții. Ceea ce îți pot spune, și sper că-ți va răspunde mulțumitor la întrebare, este că...

   Mihail se oprește din discurs și răsfoiește cartea, căutând un fragment anume, apoi citește:

   „Alexandru ezită puțin, la fel ca atunci când a fost pus la încercare ce cele 3 femei.

   - Pot să-ți spun că sufletul tău s-a împărțit în două de când ai venit aici, chiar dacă tu nu știi. Să nu mai spui nimănui. Să nu te știe nici vântul, nici pământul.

   - Ce vreți să spuneți? încearcă el să o descoasă pe bătrână.

   - Nu-ți face griji, se poate trăi și așa. Mi-a spus spiritul apei. Te pot ajuta acum, pentru că bat la poarta celor două lumi.”

   Scriitorul termină lectura și zâmbește către audiență, așteptând și alte întrebări.

   - Doar o ultimă întrebare, promit, îl roagă tânăra, încă descumpănită de răspunsul primit, mai exact, de lipsa lui.

   - Te rog...

   - Credeți că același suflet poate trăi în două corpuri?

   - Cred că orice ne putem imagina există undeva, cândva, cumva.

   - O altă întrebare? intervine prezentatorul în discuția celor doi, încercând să pună capăt momentului de insistență.

   Dar tânăra nu se lasă intimidată, deși are fața roșie de emoție, și întreabă iar:

   - Domnule Ivanov, cât de mult vă identificați cu personajul Alexandru - Sașa? Sunteți chiar dumneavoastră, nu?

   Înainte ca el să-i răspundă, se aude vocea prezentatorului:

   - Vă rog, vă rog, haideți să începem sesiunea de autografe! Mulțumesc pentru înțelegere!

EPILOG

      Tudosia scoate din buzunar o batistă și își șterge cu ea ochelarii aburiți, poftindu-l să intre în casă.

   Este o zi frumoasă de sfârșit de octombrie, dar, deși însorită, pământul se răcește sub raze, în așteptarea iernii bătute de crivățul dobrogean.

   - Iaca, ce să fac, cu preocupările vârstei, spune ea și se așază pe fotoliul acoperit de o velniță. Mă dor din ce în ce mai mult picioarele astea îmbătrânite, mai ales încheieturile. Am zile în care abia merg, dar nu vreau să mă plâng. Asta e viața omului, cu bune și cu rele, iar Dumnezeu le numără pe toate. Bătrânii se plâng mult, iartă-mă, nouă ni se pare că ne-am câștigat dreptul ăsta și nici prea multe alte subiecte nu mai avem. Dar tu pentru ce ai venit așa, în salopetă, ca un constructor?

   - M-a rugat moș Irofte să te ajut și să-ți sparg lemnele. De care ți-au adus?

   - Cred că de frasin, îi răspunde ea. Le-am cărat și eu cum am putut, le-am dus în spatele casei, buturugă cu buturugă. Ia spune, ce mai face Irofte? Nu l-am mai văzut de câteva zile. I-a trecut gripa?

   - Mai tușește și se doftoricește cu ceaiuri. E încăpățânat și nu vrea să ia medicamente, otrăvuri, cum le spune el. A trecut și moașa pe la el, să-l descânte. E superstițios, dar îl lăsăm în ale lui. Voiam să-ți mai spun ceva, de altfel. Să te anunț că...

   Se oprește și rânjește.

   - Spune, Iovane, ce s-a întâmplat? Că de veste bună, văd și eu că este.

   - Mă însor la anu`! dă el afară secretul fericirii ce dospea în el ca drojdia-n aluat.

   Bătrâna își desface brațele, ca două crengi uscate, îl îmbrățișează și-l pupă de 3 ori pe ambii obraji.

   - Bravo! îl felicită ea și lăcrimează doar dintr-un ochi. Aveam nevoie s-aud o veste bună. Cu cine, măi Iovane? E din Maliuc? Irofte nu mi-a suflat o vorbă, bată-l să-l bată! Ce mult mă bucur!

   - E din Sfântu Gheorghe. O cheamă Ilinca. Dacă vrei, trecem mâine amândoi pe la tine, să te luăm la un borș de pește. O s-o cunoști și pe ea. I-am povestit multe despre tine.

   - La cât de greu mă mișc în ultimul timp, trebuie să vină borșul la mine, eu nu mă mai pot duce la el. Cum mai trece timpul, se minuneazăă bătrâna, parcă mai ieri...

   - Te gândești la Mihail? o întreabă el și zâmbetul i se stinge de pe față.

   - Mă gândesc... răspunde ea. Au trecut 4 ani de când Mișa a dispărut în ceața aia blestemată. Era atât de densă ca atunci când s-a scufundat nava Mogoșoaia. Și câți ani vor mai trece peste noi...! Dumnezeu să ne ajute pe toți! se închină ea. Nici parte de liniște n-am, căci s-au iscat tot felul de povești și de bazaconii pe seama dispariției lui Mișa.

   Iovan ia și el loc pe scaun. Oftează.

   - Știu, le-am auzit și eu. Se spune că este văzut alături de rusalkă pe lângă pădurea Letea. Au scris și în ziarul Delta despre subiectul ăsta, se pare că a fost cel mai citit articol din ultimii ani. Ni s-a dus buhul de când cu articolul ăla. Și mie voiau să-mi ia un interviu, dar le-am zis să-mi dea pace.

   - Cerul e mare! Sper că lui Mișa îi este bine acolo unde e, fie și lângă rusalkă sau în lumina cerului. Dumnezeu e bun... M-am trezit săptămâna trecută în curte cu un bărbat, de la nu știu ce editură... Iată că i-am uitat numele, și... în sfârșit, îmi spunea că vor să publice manuscrisul început al lui Mișa, cel pe care l-am găsit eu între lucrurile lui și a fost preluat de taică-su. Mișa scria romanul „Rusalka”, știi.. Off, ziariștii ăștia, mânca-i-ar peștii! Se gândesc doar la profit și la senzație. Așteaptă să mă prăpădesc și să facă din casa mea un loc de vizitat pentru curioși. Aici, între acești pereți, au murit babka și părinții mei, iar casa asta pentru mine e sfântă! Auzi la ei, neobrăzații! Cred că s-au înțeles deja cu primarul și nu i-ar deranja deloc să mor și eu cât mai curând, că nu mai are cine s-o revendice; casa mea pe care au ridicat-o ai mei, ghiduș și băbica, lipind chirpici peste chirpici cu balegă de cal și lut, stătută la fermentat și apoi lipită cu scândurica. Niciodată nu va avea nimeni casa asta. Doar Mișa o putea locui... Off, Boje*...

   *Doamne

   - Lasă, că dumneavoastră ne trăiți și-o să ne îngropați pe toți!

   - Eh, Iovane, asta doar Dumnezeu o știe.

      Un băiețel bălai, cu ochii albaștri, semănând cu un amoraș, un Cupidon din tablourile serafice ce atârnau pe pereții oricărei sufragerii din perioada comunistă, aleargă tropăind pe puntea de lemn.

   Are ochelari de soare și este îmbrăcat într-un costum din bumbac elastic, de polițist, dar cu ecusoanele, pistolul și emblemele desenate grosier, imitând neîndemânatic o imagine miniaturală, copia alteia menite să inspire respect, dar nu și teamă.

   Tânăra urmărește zburdălnicia copilului-polițist, zâmbind maternal, cu îngăduința aferentă oricărei femei pregătite să fie mamă, la rândul ei. După ce-l urmărește cu privirea câteva minute, se întoarce spre companionul ei, spunându-i:

  - Să știi că am încercat să dorm în cort, dar când au pornit să mă piște țânțarii și am început să duc dorul unei căzi cu apă caldă, am chemat un prieten cu o hidrobicicletă, care vinde înghețată pe Dunăre, să vină și să mă salveze din Deltă.

   - Prieten zici? o tachinează el. În schimb, eu aș putea să rămân aici toată viața. Daria, iubesc sufletul apei!

   - Dacă sunt mistreți, mă vei salva din colții lor sau te vei salva și mă vei lăsa în urmă, să fiu mic-dejun?

   - Chiar sunt mistreți, așa să știi, îi spune el.

   Pare iar absent, iar Daria se înfioară.

   - Dacă sunt cu tine, nu mă tem nici de țânțari, nici de mistreți, poate doar de părerea bunicii tale, îi spune Daria și-și trece mâna pe sub a lui, împletindu-și degetele într-ale lui. Sunt și pescăruși?

   - Nu, pescărușii nu se văd pe canale. Dar poți admira multe alte păsări. Vei vedea cum gâștele și lebedele trec perechi-perechi, cu tot cu puiuții lor. Îmi amintesc cât de uimit am fost când am văzut aici, pentru prima dată în viață, un pelican, aterizând greoi pe apă. Mi s-a părut enorm, cât un hidroavion, dar poate e de bină doar imaginația mea. O să iubești locurile astea la fel de mult ca mine, sunt sigur. Apă, apă și iar apă.

   - Mihail, oamenii de aici au altă legătură cu natura.

   El tace. Daria simte că îl pierde în locurile astea. Mihail se schimbă, nu mai este cel pe care-l știe ea în București.

   Adierea vântului flutură șuvițele ei de păr pe obrajii lui și poala rochiei sale largi, strânse pe talie, îi îmbrățișează picioarele bărbatului.

   - Sunt superstițioși cei din aceste locuri? continuă ea șirul întrebărilor.

   - Poți fi sigură de asta, copilă cu 100 de întrebări! Vei auzi o mulțime de lucruri, dar nu trebuie să le crezi chiar pe toate. Sau, dacă o să-ți placă ce afli, le poți crede. Bunăoară, ei taie lemnul pentru a construi bărci doar într-o anumită fază a lunii, altfel, spun pescarii, că nu va rezista lotca sau caiacul prea mulți ani pe apă. Dansul cosmic dictează traiul oamenilor care locuiesc în Delta Dunării. Se spune și că ar exista un drum misterios pe sub ape. Poate că vei auzi și de comoara ascunsă a piraților.

   - Dar despre legenda rusalkăi nu-mi spui nimic? îl întreabă ea deodată.

   - Credeam că cea mai mare fană a mea a citit deja cartea și că s-a plictisit de subiectul ăsta. Sau m-ai mințit cumva și nu ai citit-o, iar eu ca un prost, mă simt măgulit degeaba?

   - Nu te-am mințit, se supără ea. Tu nu știi de glumă? Cum să n-o fi citit? De abia așteptam să te întâlnesc, pe tine, scriitorul care-mi dăduse viața peste cap încă de la primul lui roman. Și sunt o cititoare veterană, nu era ușor să mai fiu captivată de-o carte, domnule autor sceptic. M-am uitat la fotografia ta de pe coperta din spate și mi-am permis să visez puțin. Voiam să te cunosc, ceva îmi dădea ghes să te caut și să-ți vorbesc. Doream să sar peste zile până când te-am întrebat despre sfârșitul romanului. Nu ți-ai dat seama cât eram de emoționată?

   - Nu cred că și-a dat seama nimeni. Bine, poate că erai puțin cam înfocată pentru o fană totuși, râde el.

   - Zici tu?!

   - Mă măgulise atenția ta. Îți remarcasem părul roșu din mulțime, înainte să vii cu întrebările tale și cu coama ta de foc. Vezi? Și-acum mă tot întrebi ba una, ba lata.

   - Nu ți-am spus până acum, dar pe tot arcursul lecturii am fost geloasă pe rusalkă. Scriai despre ea așa cum mi-aș fi dorit să scrie un bărbat despre mine. Cu atâta emoție și duioșie, că-mi zvâcnea inima din piept în timp ce citeam. Și încă nici nu te cunoșteam. Straniu. A fost ca o premoniție pentru ce avea să urmeze...

   - Cu premoniția ta cred că te vei încadra foarte bine printre superstițioșii de-aici, îi spune el și râde, dar prin ochii lui trece o tulburare, ca un val de apă ce se scurge în spatele privirii sale.

   Mihail își amintește că este iar pe puntea vaporașului „Rusalka”. Ca atunci când a văzut-o în apă...

   - Nu ți-am spus că era cât pe ce să ratez întâlnirea cu tine, scriitorul vieții mele, povestește ea cu un zâmbet șăgalnic. În ziua lansării, mă găsisem fix atunci să vreau să iau tramvaiul 16. În general, merg pe jos, fie iau un taxi, dar nu, în ziua aia mă simțeam puternică și ecologistă. Ținusem musai să iau acel tramvai, asta după ce trecuseră poate 10 ani de când nu mai mersesem cu niciun tramvai. Și cum m-am înbrăcat eu așa, cu rochia cu volane, fiind pe tocuri, dă-i și aștepată în căldură, la oră de vârf, în stația de tramvai. Au trecut toate tramvaiele și neamurile lor, dar nr. 16 nu se zărea. După o vreme de așteptat am început să transpir, machiajul mi se scursese de pe față, buclele mi se ofiliseră. Din cât de amețitoare mă simțisem acasă, ajunsesem la librărie fără niciun aplomb. Am crezut că nici nu voi mai fi în stare să-ți vorbesc. Dar... după lansare, când te-ai oprit să discutăm, simțeam că nu am aer. Voiam să-ți spun că mă îndrăgostisem de tine, dar nu doream să mă auzi, mă înțelegi...? Ah! schimbă ea vorba, de-abia aștept să-ți cunosc mătușica despre care mi-ai povestit atât de multe. Cred că este o bătrână delicioasă! Ea ți-a inspirat personajul din carte, nu-i așa?

   - Nici nu ai idee cât este de delicioasă. Să știi că bătrânica asta are mai multă viață în ea decât noi doi, o să ne înmoaie oasele cu munca. I-am promis că vin mai curând, dar m-am luat cu treburile, cu una-alta, cu lansarea și cu tot. Așa s-a făcut aproae 1 an de când nu am mai văzut-o. Când am vorbit la telefon părea așa de singură, deși bravează. Aici, bătrânii nu sunt puși la naftalină în apartamente, ca în București, ci stau drepți, vii și vajnici.

   Ochii lui caută ceva în apele Dunării, iar privirea ei se frânge.

   - Mihail, mă fascinează Dunărea. Taie piatră și cordi căutând marea, ca o îndrăgostită... îi întrerupe ea visarea, întristată.

      Pontonul din Maliuc așteaptă vapoarele cu răbdarea unei soții de marinar; se zărește deasupra apei, ca o punte între apă și pământ.

   Un fluture zboară deasupra celor doi îndrăgostiți; este o rusalie. Ce este mai efemer pe lume decât viața unui fluture? 

   În cântecul ciocârliilor, Dunărea se adumbrește sub norii răzleți ce acoperă soarele. Cei doi tineri coboară din ambarcațiune ținându-se de mână.

   Lângă ei vine un zdrențăros într-o geacă ponosită, cu picioarele goale, acoperite de o pereche de pantaloni scurți, bolborosește și lovește în gol, în stânga și-n dreapta, cu o umbrelă cu spițele rupte, adversari imaginari, dându-le explicații:

   - Fiecare om cu gaura lui. Ia uite, găuri aici, găuri acolo! Peste tot sunt numai găuri. Și fața noastră are găuri. Ce ne facem noi cu atâtea găuri? Nu sunt un om al străzii, strada e a mea, ticăloșilor! Sunt Nicolai! Lăsați-mă, lăsați-mă, e singura regulă pe care o încalc! scâncește el.

   Pe malul apei păsările stau agățate de crengile copacilor, ca mugurii, dansând în adierea vântului. Este liniștea dinaintea înserării.

   După un ceas se lasă ceața, ca un fâlfâit de aripi sure.

                                  SFÂRȘIT