Femeia din adâncuri, Natașa Alina Culea

 .........................................................

1-3

INIMA DELTEI DUNĂRII

         „În pântecul cabinei e protejat ca un nenăscut. Îndreptându-și privirea spre geam, Alexandru deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei.”

         Vaporașul despică valurile care se răfrâng de-o parte și de alta, spumegând în urma lui, răscolind apa ce-abia se liniștise. Soarele alunecă spre asfințit, învăluit de un halou roșiatic, aplecându-se domol pe linia orizontului deltaic. Păsări felurite străbat iute văzduhul, ca sulițele.

   Pliac, pliac, pliac... clipocește Dunărea albastră, neîntreruptă ca timpul, nepătrunsă ca testamentul existenței. Cerul se reflectă în luciul apei, în rotunjimile valurilor, contopindu-și culorile, ca doi îndrăgostiți care se pictează unul pe altul.

   După Napoleon luându-și faima de „le roi des fleuves de l`Europe”, Dunărea spală cu mâna ei binecuvântată, din timpuri uitate, păcatele oamenilor aiuați pe malurile ei; trece prin arterele veacurilor, martoră mută a apariției și dispariției civilizațiilor, a așezămintelor care se nasc și mor pe brațele ei. 

   Ah, Dunărea! Cu trecutul și multele ei nume, de la dacii care au botezat-o Donaris, și romanii care i-au spus Danubius, la ucrainienii care-o strigă Dunai, tot curge și curge pe filele istoriei, și va curge în continuare pe cele nescrise încă, atunci când noi demult nu vom mai fi, și nici copiii copiilor noștri. Țâșnind din inima munților Pădurea Neagră, ea se modelează ca omul, după credințele fiecărei țări străbătute, dar moare, tot ca el, în legea ei, abandonându-se voluptuos în Marea, nu întâmplător, tot Neagră, inspirând în urma ei poeții, dar și frică, popoare care au supt la sânul ei mustind de viață. Și tot ea a stins vieți, așa cum ai stinge liniștit o lumânare în biserică, la sfârșitul Sfintei Liturghii.

   Pentru oamenii Deltei însă, din mlaștinile ei răsare zilnic astrul zilei, curat ca lacrima, și în ea se sting stelele, ca lumina ochilor. Taina vieții însăși sălășuiește în desișul pădurilor ei neîmblânzite, în pajiștile inundate de ape, în zăvoaiele și-n ascunzișurile de stuf și papură, ferite de ochiul modernismului, care cu tehnologii rupe norii, smulge copacii din ancore și-i taie din brâu, suge pământul de sevă, ca lipitorile, și construiește orașe din piatră strămutată. Deși omul aude chemarea naturii, nu poate să nu se îndoiască de ea, așa cum se îndoiește de el însuși și de Dumnezeu, oscilând veșnic între extaz mistic și rațiune neangajată teist, trăind rupt în două - iar jumătățile lui se luptă între ele, ca două oștiri inamice, cu aceeași încrâncenare și cu aceeași putere. Iar războiul ăsta omul nu-l poate pierde, dar nici câștiga.

       Ușa micuței cabine se deschide, în fanta ei ivindu-se un tânăr slăbuț, îmbrăcat în haine comode, având în jur de 25 de ani.

   Își ține pumnii strânși în buzunarele pantalonilor. Străbate neliniștit, cu capul plecat, puntea de lemn, lată de vreo 30 de metri pătrați, care-i geme sub tălpi la fiecare pas. Se oprește lângă balustrada metalică, închisă cu un grilaj, legaă cu un lanț masiv de care stă ancorat un lacăt ruginit, șubrezită de timp și scorojită de vopseluri. Umerii lui puțin cocârjați vremelnic îi știrbesc semeția privirii sfidătoare. Lucirea din ochii lui dezvăluie desfătarea celor câteva pahare cu vin băute în cabina vaporașului legănat de dansul apei. Nu mai este mult până când va ajunge în Maliuc - aflat la 25 de kilometri de orașul Tulcea.

   „Aș putea dormi luni la rând, ca Eri a lui Haruki Murakami, își spune visător. Obosește omul să trăiască. Ce binecuvântare, să te întinzi între cer și apă și să umpli spațiul dintre ele cu un somn fără vise. O iluzie totuși, doar nu voi locui într-un cuib părăsit de berze, ci la draga mea bătrânică.”

   Zâmbește, tras de-o mânecă de bucuria revederii, și de alta, de nevoia lui apăsătoare de a fi singur.

   „Ce caut eu aici? Ce vreau? Să fug? Să scriu? Să uit?”

   Scotocește prin bagaje după caietul în care schițează zilnic articole pentru redacție, eseuri, versuri sau doar simple cuvinte ce-l opresc din cotidian, ca să mediteze asupra lor, să le întoarcă pe toate părțile și să le colecționeze ca pe niște timbre vii. Colecționar de cuvinte.

   Nu se desparte niciodată de caietul lui, dar acum este dosit prea adânc în bagaj. Nu vrea să scoată toate lucrurile din geantă, prin cabină, să le împrăștie și să se murdărească. Cu câțiva ani în urmă se diagnosticase singur că suferă de misofobie (teamă patologică de murdărie sau contaminare).

   Dorind să noteze ceva, începe să scrie pe una dintre foile descoperite într-un sertar din dulapul metalic, rezemat de perete, greu și cu tabla mâncată, ce îi amintește de cel al unui cabinet de dentist, de dinaintea Primului Război Mondial, când aceste obiecte de mobilier erau folosite pentru a depozita cleștii de scos dinții - observase mirat un astfel de dulap într-o policlinică aparținând Statului, plină cu astfel de relicve, dar și mustind de gândaci. Un pasionat de obiecte vechi le-ar fi considerat aur pur. Alexandru privise cu groază atunci la scaunul din cabinet, care semăna cu un scaun de tortură sau cu unul electric, pe care mor deținuții condamnați, de multe ori, urinându-se pe ei.

   Cititorul nu o să se mire prea tare aflând că scaunul electric a fost invenția macabră a dentistului Alfred P. Aouthwick, și că pe acel obiect au murit prăjiți mulți oameni, cu globii oculari scoși din orbite, până la binecuvântarea de a face stop cardiac.

   Marchizul de Sade, controversatul scriitor, s-a întrebat ce este mai imoral decât războiul. Nu știm dacă i s-a răspuns, dar doar ființele umane ar putea să facă din studiul meticulos al omorârii propriilor semeni un act de bravadă, eroism sau să denumească asta drept știință.

        „Alberto Bevilacqua se simțea ca o insulă, iar de restul lumii îl despărțea un ocean de nevâslit. Lumea nu-l mulțumea. Lumea ni i se potrivea, croiala ei îi stingherea mișcările, ca o cămașă de forță.

   Scriitorul este un om, căci măcar această matriță trupească îi e aidoma cu a altora, dar e un om nemulțumit, cusurgiu și taciturn. Creează o lume a lui, doar a lui, una care să-l reflecte întru totul. Și se leapădă de lumea celor mulți ca șarpele de piele. Și renaște ca el, după ce părea că ar fi murit. Între coperți se joacă de-a Dumnezeu și modelează oameni din hârtie. Și-i pedepsește, și le dă avânt, așa cum crede el de cuviință. Pe unii îi omoară cu mâna lui, nu că au fost răi, ci pentru că au făcut fapte rele, iar pe alții îi lasă în plata Domnului, căci muri-vor ei singuri mai devreme sau mai târziu. Și-atunci își dă seama că răzbunarea nu există și că moartea nu-i o pedeapsă, iar dacă ar fi, ar fi același lucru pentru toată lumea.

   Oare Dumnezeu cum s-a simțit la începutul începutului? Oare creația, lumea, apa, muza, insula, zorii zilei, pietrele și viermii au izvorât dintr-o nemulțumire? Dintr-o insuportabilă singurătate? Dumnezeu a creat la început omul și calul. Și ambii erau liberi. Omul a făcut biciul și a luat libertatea calului, pentru că se simțea și el insuportabil de singur.
   Aceasta-i diferența între singurătatea omului și cea a lui Dumnezeu; Dumnezeu crează viață, iar omul o înrobește.”

        Alexandru împăturește în 4 foaia pe care a scris mărunt și aplecat tare către dreapta; pune hârtia în buzunarul pantalonului, cu gândul de a-și transcrie fragmentul pe caiet atunci când va ajunge la casa mătusii Tudosia.

   Însetat, bea dintr-o cutie cu bere, cumpărată de la un magazin de pe faleza din Tulcea, și iese iar pe punte. Umbrele înserării se prind de coroanele fantomatice ale copacilor copleșiți de licheni și de iederă care li se cațără cu îndrăzneală până-n frunțile seculare. Corurile amfibienilor răsună în inima Deltei, răsfirând chemări din pletele sălciilor încleștate în malul nisipor, spre cerul mohorât.

   Parcă aude un cântec nedeslușit ce înfioară undele Dunării și apele lui sufletești. Nu îi este mai puțin dor doar pentru că nu știe de ce îi este dor, sentiment straniu care-l încearcă încă din Tulcea. Părăsise angoasat Bucureștiul, dar spera să-și găsească liniștea în Delta Dunării.

   Văzduhul începe să freamăte; vântul iscat de nicăieri rotește frunze de arini și plopi, cu stropi desprinși din Dunăre.

   Murmurul se întețește. Se aude un muget ce vine din apă sau din pământ, ca înaintea unui cutremur. Valurile se izbesc de ambarcațiunea care plutește mai nesigur acum, clătinată de colo-colo, fără direcția precisă de mai-nainte. Din cerul înnegurat cad săgeți care ciuruie nemilos pojghița apei. Miroase a iarbă proaspăt cosită.

   Tânărul se dezmeticește și trage de mânerul ușii, adăpostindu-se în cabina micuță, așezându-se pe băncuța de lângă geamul oval, murdat, spălat acum cu furie de ploaia ce-și continuă mai înverșunată răpăiala. Alexandru trage cu dinții de dopul de plută din gâtul unei sticle cu vin, scoasă dintr-un buzunar generos al rucsacului. Bea direct din ea, fără să mai caute un pahar. Licoarea purpurie, ca o transfuzie, se scurge până la ultima picătură, din sticlă, în om.

   Bubuiala tunetelor se apropie și scutură ambarcațiunea care protestează din toate încheieturile. Întunericul este brăzdat de fulgere se ce aprind ca artificiile, întinzându-se precum nervurile unei frunze arse în cer. Șiroaiele inundă puntea vaporașului „Rusalka”.

   În pântecul cabinei e protejat ca un nenăscut. Îndreptându-și privirea spre geam, Alexandru deslușește o siluetă umană înotând în mohorârea apei. Sare ca ars de pe banchetă, și se împiedică de prag, cât pe ce să se rostogoleasc; iese din cabină sub ropotele ploii și fuge către timonier. Bate cu pumnii în ușă, iar când acesta îi deschide, strigă la el panicat:

   - Domnule, vă rog, este cineva în apă!

   Un tunet bubuie cumplit deasupra lor despicând în două cerul negru.

   - Ești sigur? Unde? îl întreabă bărbatul de vreo 40 de ani, privindu-l neîncrezător.

   - În dreapta, cred că tocmai am trecut de el!

   Alexandru îi arată cu mâna locul în care văzuse silueta înotătorului sau înotătoarei, buimăcit încă de apariție, dar și de vinul băut peste pragul îndestulării.

  Cârmaciul oprește cam nemulțumit ambarcațiunea, ia un binoclu și scrutează atent în dreapta vaporașului. Nu vede nimic. Iese pe punte și continuă să se uite în apă, în toate direcțiile, incordat.

   Alexandru stă nefolositor în ploaie, ud leoarcă, lângă el, cu mâinile strânse nervos.

   - Nu văd pe nimeni! îi strigă timonierul. Poate era un pește mare!

   - Nu! Am văzut pe cineva înotând. Cu mâinile, adăugă el absurd, făcând un semn cu brațele.

   - Ei, drăcia dracului! suduie timonierul și se uită iar, dând roată vasului, în pași nervoși, cu binoclul l ochi.

   Alexandru se întreabă dacă nu cumva băuse prea mult în cabină, agitând și timonierul, întârziindu-i aiurea și pe ceilalți pasageri aflați la bord. Dar nu, văzuse bine. Nu era la prima sticlă de vin și nu avusese niciodată halucinații.

   - Nimic, dă din cap bărbatul cel vânjos venind spre el.

   Se gândește că orășenii pe care îi transportă, ce sunt picați în Deltă ca extratereștrii, oricum nu ar face diferența dintre un pește și un om în apă, cu atât mai mult atunci când miros a alcool de la câțiva pași. Își face totuși datoria și raportează prin stație că unuia dintre pasageri i se pare că a văzut un om în apă. Semnalează coordonatele locului, mai staționează 20 de minute în vitregia apei învolburate, dar, nevăzând nimic anormal, reia cursul către Maliuc, cu toți pasagerii alarmați, ieșiți pe punte, lângă balustradă, agitați și dezvoltând diverse ipoteze.

   Un roșcovan cu fața arsă de soare și vânt se clatină pe picioare, beat turtă, ud și el. Alexandru îi zâmbește înțelegător, la urma urmei, hoțul mai ușor iartă un alt hoț, îngăduindu-și unul altuia aceleași vicii.

   Revine confuz și vinovat în cabină, continuând să fie neliniștit de ceea ce văzuse în apă. Stomacul îi este chinuit ca de un demon, fiind încercat de o apăsare și-un zbucium pe care nu le prevăzuse în odiseea lui spre Delta Dunării. De restul lumii, așa cum o știa el, îl desparte acum misterioasa făptură din apă.

   Vaporașul își reia cursul către satele îmbibate cu apă, ca bureții, din inima Deltei.

         Ambarcațiunea se apropie de țărmul pietruit, mozaicat, din care apa mușcă neîncetat. Norii furioși s-au scurs în Dunăre, spre granița cu Ucraina, iar furtuna de dinainte a dispărut ca o nălucă, precum silueta pe care o văzuse Alexandru înotând în valuri.

   Comuna Maliuc e o palmă de pământ deschisă spre cer, plutind în mijlocul apelor. Din ea țâșnesc sălcii și plopi, case cu oameni și curți, și drumuri unde merg agale vacile, care nu se opresc din rumegat decât sub cuțitul oamenilor - aceleași făpturi care le-au dat mâncare și le-au vorbit în fiecare zi. Tot aici sunt și pescari cu găleți pline cu pești încă vii, peste alți pești morți deja, zbătându-se, sufocându-se în aer.

   Alexandru pășește ultimul pe pontonul vopsit cu alb și albastru. Ajuns la mal, se uită împrejur după mătușa lui, dar nu o zărește nicăieri.

   Rămâne în picioare, în bătaia vântului și în ochiul înserării, după ce o cucoană de vreo 60 de ani, cu părul groaznic de tapat, vopsit roz, făcându-i capul să semene cu o vată uriașă de zahăr, își reazămă geamantanul uriaș lângă rucsacul lui. Valiza ei era așa de mare, că parcă agresa celelalte bagaje de pe ponton.

   - Tu ești Sașa? i se adresează un bătrân, cu vestă de pescar peticită. 

   Vorbele-i ies puțin peltice și deformate din gura cam știrbă. Miroase și el a pește și a usturoi, miasmă cu care tânărul a înțeles destul de repede, că trebuie să se obișnuiască prin părțile astea de lume.

   Ca răspuns la ezitarea lui Alexandru, bătrânul îl lămurește zgârcit:

   - M-a trimis Dosia după tine. Vino, te duc la ea.

   După ce Alexandru leagă Dosia de Tudosia, prenumele mătușii lui, întinde mâna bătrânului, dar acesta din urmă nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă gestul cordial. Tânărul rămâne cu mâna întinsă o clipă și apoi o retrage umilit.

   Bătrânul pescar are sub vestă o cămașă ponosită, anii ce au trecut prin ea lăsând găuri micuțe, ca de praf de pușcă, măcinându-i tare țesătura, mai ales la manșete. Picioarele i se ițesc din pantalonii negri, suflecați la tiv, fiind băgate în ghetele prea mari. Bătrânul îl măsoară pe tânăr din cap până-n picioare, mijindu-și ochii și așa mici și încrețiți. Pe cap poartă o șapcă din care-i ies, ca marginile unei broderii, fire de păr albe ca bumbacul.

   - Mergem pe jos? întrebă Alexandru nedumerit.

   Bătrânul nu pare să înțeleagă nici întrebarea lui și o ia înainte, fără cuvinte. Are picioarele curbate, parcă împleticindu-le unul într-altul când merge. Iuțeala mersului îl stânjenește pe tânărul care-l urmează tăcut, potrivindu-și pasul cu al lui, cărându-și valiza, când într-o mână, când în cealaltă. Are și rucsacul în spate, dar nu se plânge, să nu pară un răsfățat nerecunoscător de la oraș.

   Merg și nu-și spun nimic, fiind ușurați că umbletul îi scutește de o eventuală conversație incomodă. Ce își pot spune 2 bărbați care nu se cunosc, aparținând unor generații cu preocupări diferite, din locuri diferite - tânărul bucureștean și bătrânul Deltei? Poate că singurul lucru care îi apropie este chiar muțenia lor și dorința de a o păstra.

   Tăcerea dintre ei este populată de țipetele parcă mereu neașteptate ale păsărilor, de zgomotele bărcilor cu motor și de cuvintele oamenilor întâlniți pe drum. Se îndepărtează de strada principală din Maliuc. Odată cu înserarea, roiuri de țânțari tabără înfometați pe cei 2 drumeți tăcuți.

   - Ne oprim puțin? întreabă Alexandru cam iritat, punându-și jos valiza, nădușit, fără a mai aștepta un răspuns din partea bătrânului.

   Nici bătrânul nu avea de gând să răspundă, oricum.

   Cei 2 evită să se uite unul la altul, oprindu-se stânjeniți; contemplă pescarii de lângă dig cu interes prefăcut.

   Alexandru scoate o sticlă din plastic, plină cu apă, și bea din ea, mai însetat decât țânțarii din jurul lui, care zumzăie ca niște mici elicoptere pregătite de atac. Greutatea genților îl stingherește serios. Este ostenit, dar nu doar de drum. Ceva îi apasă pieptul ca într-un teasc. Se simte mai bătrân decât bărbatul de lângă el.

   - Pescarii ăștia veniți din capitală, probabil, ca mine, - cu toate undițele moderne și lansetele lor performante abia reușesc să convingă câțiva pești să le sară în cârlige, și aceia sinucigași - au gălețile goale, iar bătrâna aceea tocmai a scos un pește mare din apă, remarcă intrigat Alexandru, nevenindu-i să-și creadă ochilor.

   - E un somn, spune bătrânul în barbă.

   Într-adevăr, ceva mai departe de pescarii îmbrăcații ca dintr-o reclamă a unui magazin cu unelte de pescuit, pe un cot al canalului, singuratică, o bătrână de vreo 60-70 de ani, cu un batic roșu, înflorat, pe cap, cu undițe noduroase ca niște oase bătrâne și schilodite, îi face pe bărbații veniți la pescuit să-i arunce căutături piezișe, încercând să nu-și trădeze ciuda și umilința de a fi întrecuți într-un asemenea hal de o biată bătrâioară.

   În pofida prăzii bogate, ea se oprește din vreme-n vreme și oftează din adâncul sufletului, aruncând încă un pește în găleata din aluminiu, deja plină.

   Recăpătându-și suflul, Alexandru își reia mersul alături de bătrân pe aleea de pământ, cotind pe lângă cimitirul ce se ivește ca o stafie în semiobscurtatea lăsată pe nesimțite. Ar fi vrut să-l întrebe dacă mai este mult de mers, dar nu-și îngăduie o asemenea slăbiciune prea puțin bărbătească.

   Bătrânul se oprește pe mal, lângă o barcă foarte lungă, făcându-i un semn scurt, aproape poruncitor. Îi deznoadă funiile care o țin captivă, și-i face un alt semn tânărului să se urce în ea.

   Alexandru se clatină, motiv pentru care se mișcă și barca, dar reușește să-și așeze gențile într-un punct de echilibru, pășind precaut în ea și luând loc pe mijlocul unei scânduri ce ține lor de banchetă. Bătrânul urcă și el, apoi aranjează lopețile prinse în funii și începe să vâslească viguros, croindu-și drum în bezna apelor, precum Charon în lumea subpământeană.

   Tânărul admiră priceperea și îndârjirea moșneagului care este mai vânjos decât părea. Îi privește îndelung mișcările îndemânatice datorită cărora barca alunecă ușor pe apă, slobodă, de parcă ar fi remorcată de monstrul marin al lui Iona, amintindu-și cuvintele lui Marin Sorescu:

   „Dacă aș avea mijloace, n-aș face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aș face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaș de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.” 

   Bătrânul, doar el, vede poteci invizibile în lichidul de smoală și glisează pe ele cu precizia laserului.

   Se întunecă de-a binelea. Cei 2 tac apăsător.

   Tânărul tresare de parcă ar fi fost mușcat de o viperă. Se aud niște schelălăituri înspăimântătoare, ca de luptă pe viață și pe moarte.

   Alexandru simte cum i se agață spaima de picioare și-i urcă spre inimă ca un fior rău prevestitor.

   - Ce se aude?

   - Urlete de șacali, îi răspunse liniștit bătrânul.

   Nu se miră de nepriceperea tânărului, ceea ce îl deranjează și mai tare pe Alexandru, ca și cum bătrânul s-ar fi așteptat ca el să fie nătâng. Nici măcar nu avusese prezumția de nevinovăție în fața prietenului mătușii Tudosia. Se simte acum complet neștiutor, dar și neputincios în tot acest necunosct acvatic. De când pusese piciorul pe vapor parcă intrase într-o oglindă lichidă, populată de creaturi mitice, de presimțiri perverse și de sunete venite dintr-o altă lume.
   Cuprins de frământări, unele vechi, cunoscute, dar și altele noi, primejdioase, intră într-un delir nocturn care-l face să nădușească. Parcă mii de ochi îl supraveghează din întuneric, pândindu-i fiecare mișcare. Ochi de șacali sau, mult mai periculos, ochi de om. Simte în ceafă privirile adunate dușmănos în fascicul. Apa se contopește cu pădurea și noaptea, de nu mai știe unde i se termină sufletul.

   Îi este teamă. Îl înconjoară toate fricile avute vreodată. Ca să se încurajeze și să-și alunge gândurile nebunești, începe să fluiere vesel.

   - Tîi s`uma sașel? (Tu ai înnebunit? - traducere din limba rusă) strigă bătrânul la el, nemulțumit, înecându-se cu cuvintele, dar văzându-l nedumerit și inocent, își coboară puțin glasul și-i spune și în limba română, de data asta: Nu se fluieră în barcă niciodată! Vrei s-o chemi pe Vidma ciortâi?

   Tânărul tresare din începutul lui fragil de optimism. Amuțește iar, îmbufnat. Nu înțelege nici de unde vine agresivitatea verbală a bătrânului, nici gestul nervos cu care a lovit vâsla de barxă, simțindu-se chiar el cel lovit până la os. Și când te gândești că la București lumea îl admiră și-l respectă, pe când aici, parcă pășește numai cu stângul în toate direcțiile.

        Se trezește buimac, cu capul greu, despărțindu-se anevoios de lumea viselor. Dă impresia că totuși ăsta este visul, casa mătușii parcă e desprinsă din povestea cu Vasilisa.

   Se uită curios la camera cu pereți albi și ferestre scunde, cu lemn vopsit, la noptiera care mai cere o geamănă la celălalt capăt al patului, la perdeaua grea din macrame crem, croșetată de mână, cu motive florale, și la paspartuul sepia, brodat, agățat într-un cui din perete. În ramă e o fotografie în care un mire stă aplecat către o mireasă foarte tânără, o copilă care strânge pierdută un buchet de flori la piept. Alexandru recunoaște cu greu în mireasă trăsăturile mătușii sale.

   Un trecut îndepărtat. Un trecut mort.

   Lângă tablou, așezat nepotrivit, un pește mic, împăiat îl privește din profil. Peștele are gura deschisă a oftat, fiind lipit pe o bucată de lemn lunguiață, aninată de perete, ca un trofeu prea mic pentru a te putea mândri că l-ai prins, transformat într-un suvenir pentru turiștii aflați în trecere prin Delta Dunării. Sub fereastră, stă pe 3 picioare o masă ovală, cu un mileu gălbui, așezat pe ea puțin strâmb.

   Pătura cu care este învelit îi înțeapă picioarele, de parcă ar fi fost făcută dintr-un material țesut din ciulini.

   Alexandru își amintește ca prin vid de drumul de aseară.

   Barca bătrânului Charon, care vâslea în întunericul fluid, creatura ivită din ape, urletele disperate ale șacalilor și frica lui de neînțeles; nimic nu-l ajută să împăturească și să închidă amintirea zilei de ieri într-un sertar al normalului existențial cunoscut.

   Îi este sete și se minunează că poate să-i fie sete, înconjurat fiind de atâta apă. Se ridică din pat, se întinde, face 2 pași cu picioarele goale pe podea și trage de fermoarul valizei, auzindu-se un hârâit, scoțând de-acolo hainele lui de schimb.

   Pesemne că mătușa lui îi aude fiecare zgomot, căci îl strigă de dincolo de ușă:

   - Sașa, te-ai trezit?

   Nimeni nu-i spune așa la București. Pentru restul lumii, el este Alexandru. Dar aici? Aici cine este?

   - Da, tanti. Bună dimineața!

   - Bună dimineața nu mai e de mult, băiete! Haide să mănânci ceva!

   Alexandru iese din odaie, inspectând fugar casa alcătuită din 3 camere și-o bucătărioară a mătușii Tudosia. Una dintre încăperi pare să aibă ușa încuiată. Se află în casa unei păpuși bătrâne, o casă veche, plămădită din chirpici, cu acoperiș din stuf. Înăuntru, un vag miros de stătut stăruie peste tot, amestecat cu miresme de mâncare și apă. Apă. Apă peste tot, sub tot, în tot.

   - Ce bine miroase ceva-ul ăsta! Ce ai gătit, tanti? întreabă el cu simțurile trezite de mirosul îmbietor.

   Pe măsuța din bucătărie stau două farfurii cu ouă prăjite, peste care mătușa Tudosia a pus un strat generos de smântână și brânză răzuită ca un strat de zăpadă. Felii groase, închise la culoare, de pâine făcută în casă, din grâu măcinat nu prea fin, sunt puse pe marginea farfuriei.

   - Uită-te aci, ouă de la găinile mele, brânză și smântână de la vacile lui moș Irofte. Totul natural și bio, cum spuneți voi, orășenii.

   - Cine-i moș Irofte?

   - Te-a adus ieri cu lotca, cum cine-i?! El te știe pe tine Când erai mic, te lua la pescuit, dar pesemne că nu-ți mai aduci aminte. Erai prea mic. Micuț cât un pișcot. Veneai cu biata maică-ta, spuse mătușa Tudosia și lăcrimează în colțul ochilor, încrețindu-și ridurile, strângându-i-se pielea ca un evantai pliat. Ieri, când a vent, abia te-am recunoscut, știi? M-ai înduioșat. Noi stăm cu noi înșine, nu ne dăm seama cum trece timpul decât atunci când vedem copiii crescând. Toate trec fără noi... Cât aveai ultima dată când ne-am văzut? Câțiva anișori. Doamne, cum trece timpul!

   Alexandru nu știe ce să spună, pentru că nu-și amintește prea mult din copilăria lui, peste care parcă s-a așternut ceața uitării. În mod stranu, amintirile de care vorbește bătrâna îi sunt complet eradicate din memorie. Rememorează alte lucruri, dar Delta Dunării și oamenii apei rămân o insulă izolată, la care el nu are acces.

   Vrea să ia loc pe scaun, să mănânce, dar se răzgândește și întreabă sfios, ca o fată mare:

   - Tanti, eu unde pot să mă spăl puțin, înainte de masă?

   Nu vrea să se spele puțin, dar nici nu dorește să ceară prea mult de la bătrână. De altfel, nu vede nicăieri vreo urmă de baie.

   - Îți torn eu acușica apă din cuvă. Ia, vin` aci!

   O urmează afară, oprindu-se lângă un butoi, de a cărui burtă stă atârnat un furtun stacojiu, ca un apendice inflamat. Mătușa învârte robinetul legat cu sârmă și apa prinde să se scurgă șovăitor prin el.

   Alexandru se spală stingher, cu mai puțină apă decât intenționase, frecând între palme o coajă de săpun făcut în casă, mirosind a sodă. Sub picioarele lui se formează o băltoacă din apa care i-a șters parțial urmele călătoriei și somnului.

   - Ai un semn pe piept, spune bătrâna cu ochi pătrunzători, mereu de veghe, obicei rămas de pe vremea în care fusese învățătoare și supraveghea mulțimea de copii ca un vultur.

   - E un semn din naștere.

   - La televizor spuneau că semnele din naștere arată cum ai murit în altă viață, îi spune ea.

   - Nu prea cred în superstiții, zice el, nu foarte ferm, încercând să nu-și supere mătușa.

   De altfel, avea tot timpul înainte, de-abia venise.

  - Ai să crezi în superstiții aici, spune ea, netemându-se deloc să-și supere nepotul. Stai colea, să-ți aduc un prosop din casă. Te-ai stropit tare pe pantaloni. Uff, stai și cu papucii în băltoaca asta, parcă ești copil!...

   Rămas singur, Alexandru se uită în jurul lui, familiarizându-se cu priveliștea în care se azvârlise singur dintr-un imbold pe care nu și-l poate explica în totalitate nici acum. Găinile mătușii ciugulesc iarba înaltă și nu sunt îngrădite de nimic. Uitându-se mai bine, observă că nicăieri nu e gard, doar câteva șipci sunt înfipte în pământ, lângă barcă.

   „Oamenii trăiesc aici la buna înțelegere”, se gândește el. „Și cât de inutil ar fi fost să nimerească hoții la tanti Tudosia! Și ce să-i fure? Televizorul gras și greu? Scrumbia afumată din frigider? Peștele sărat de pe sârmă? Găinile iuți la picior din curte?”

   Cu apa picurându-i pe față, Alexandru se uită la canalul cu apă de lângă gospodărie, probabil legat de Dunăre prin alt fir curgător, plin cu pești, broaște, țepi și alte lighioane.

   Viața freamătă pretutindeni în paradisul îmbrățișat de Dunăre. Zumzăitul gâzelor, curgerea apei și zgomotele care vin din bucătărie îi completează melopeea bucolică de care vrea să se lase copleșit, ca de o binecuvântare tihnită. Totuși, încă are sentimentul că este privit sau pândit de undeva.

   Se uită în spate, cu o mișcare rapidă, ca și cum ar vrea să surprindă pe cineva. În zadar. Nu este nici țipenie de om afară. Doar ei doi. Și găinile. Și viața sălbatică.

   Tanti Tudosia revine din casă cu un prosop aspru, de culoarea lemnului, dar curat și mirosind a săpun.

   - Haide, Sașa, că se răcește mâncarea ta de tot, zice ea.

   Îl lasă cu prospopul în mâini, își șterge mâinile umede de șorț și intră în casă, după ce-și orânduiește papucii în fața plasei de țânțari fixate lângă ușă într-un cadru de lemn.

   - Sper că nu te deranjez prea mult, tanti, dar eu nu știu pentru cât timp am venit la dumitale. Am simțit o chemare inexplicabilă. Parcă aștept să se întâmple ceva, dar nu știu când și dacă se va întâmpla. Trebuia să vin. Cum se spune în popor, mă trăgea așa. Ți se par vorbele unui nebun?

   - La familie nu vii cu explicații, băiete, se supără ea. Stai cât vrei și cât vei pofti. Sper să-ți placă ce vei găsi aici la mine, că doar familia și președintele nu ți-l alegi, râde ea, pusă pe șotii mai ceva ca o codană.

   El o urmează precum un școlar, fără să mai adauge ceva celor spuse, intimidat de prezența ei atotstăpânitoare de bătrână zeiță acvatică. Cei doi sunt cel puțin o priveliște interesantă: bătrâna neliniștită și ageră ca o căprioară, bucuroasă că are cu cine împărți de acum o vorbă, și tânărul obosit deja de viață, căutând singurătatea și liniștea.

   - Sașa, mâine, dacă poți, să mă ajuți și pe mine să ungem barca cu smoală. O să-ți arate mor Irofte ce să faci, stai liniștit. Cred că nițică preocupare nu ți-ar strica și ție, nu-i așa? Munca în aer liber o să-ți facă tare bine, că ești cam palid și ai cearcăne. Aș spune că ai venit la timp la mine, Sașka.

   Alexandru stă nedumerit lângă ea, cu o întrebare nerostită care nu-i dădea pace:

   „Cum o fi posibil să trăiască cineva în mijlocul apei, singur cuc, având doar câteva găini drept comanie, ani și ani de zile?”

EFEMERIDELE

        „Fluturii nu sunt ca oamenii ce trec prin viață precum războinicii, care cu fiecare bătălie pierdută își pierd și zâmbetele, și nădejdea.”

       Alexandru se uită în jurul lui ca omul ce nu înțelege nimic, dar care realizează că alții știu ce se petrece. El pare mereu în afara lucrurilor. Nu-i locul lui nici la București, nici în Delta Dunării. Se întreabă dacă există om fără loc.

   Roiuri imense, efervescente, de fluturi mari, ca fulgii primei zăpezi, cu cozi lungi de fată, se agață de văzduh, de apă, de nuferi și de oameni. Puzderia acaparatoare de insecte a invadat zarea stânjenindu-l pe Alexandru cu viața clocotitoare ce se zbate între aripile albe. Se uită uimit la delirul agățării lor de viață. Existența este un spectacol în care el nu a dorit să joace niciodată, mulțumindu-se doar să scrie despre ea ca despre un scenariu, ca un regizor care pleacă înainte să i se joace prima reprezentație.

   Un fluture i se așază pe umăr, parcă îmbrățișându-l trist. Pe Alexandru îl cuprinde o mare duioșie văzând fragila ființă care s-a lipit de el.

   Înainte să-i întrebe pe moș Irofte și pe Iovan ce se întâmplă, spațiul dintre maluri se golește de zbuciumul înaripat până la dispariția lui cu desăvârșire.

   Unde s-a dus viața? Atât tumult pentru doar câteva clipe efemere? Fluturele de pe umărul lui atârnă și el neînsuflețit.

   Alexandru este dezamăgit. Abia așteptase să fie deziluzionat iar. Știa el ce știa. Iată, de aceea nu se implica el în viață. Ce folos? Totul moare. Singura constantă a vieții este moartea.

   Se întreabă dacă mai e nevoie să le ceară lămuriri celor doi despre ceva ce acum oricum nu mai există. Dar câte lucruri fără sens fac oamenii, se gândi el.

   Cei trei bărbați se așază mai strâns în jurul focului aprins de moș Irofte, încercând să scape de țânțarii-vampiri treziți din sălcii și stuf. Bătrânul toarnă țuică de prune în 3 păhărele ciobite pe care le adusese cu el, îndesate într-un buzunar deformat al vestei lui pescărești de culoarea zațului de cafea. Scoate apoi din buzunare un adevărat arsenal, inclusiv un briceag, o lanternă, o bucată de mămăligă și câteva cuie.

   - Ce a fost cu fluturii ăștia? întreabă totuși Alexandru. 

   Gândul nu îi dădea pace.

   - Sunt rusalii efemeride, îi răspunde sec bătrânul, de parcă numele lor ar oferi o explicație suficientă pentru tânărul neștiutor.

   Alexandru se gândește că bărbatul nu și-ar bate capul cu el deloc și poate că nu i-ar adresa niciun cuvânt de când venise, dacă n-ar fi fost mătușa Tudosia la mijloc, pe care, probabil, moș Irofte o iubește cu bun-simț, nemărturisindu-i nimic, neașteptând nimic. Genul acela de bun-simț care nu le permite oamenilor să se apropie de fericire, nicicum să ajungă să trăiască cu ea, căci nu s-ar cuveni.

   - Sunt fluturi care trăiesc doar o zi, odată ce le cresc aripile, îi spune cu un aer didactic Iovan. Se împerechează nebunește, și-n aer, și pe apă, dar apoi masculii mor, iar femelele trebuie să zboare și să depună repede ouăle în mâl. Până la apus totul se termină. După cum vezi, nu mai este niciunul în viață.

   Trăiesc doar o zi! Poate de aceea sunt efemeridele atât de însetate de viață! încearcă Alexandru să-și explice fenomenul pe care micuțele creaturi îl declanșară în imaginația lui forfotitoare, ca zborul lor înainte de marșul morții.

   Stă gânditor, cu fruntea puțin încruntată și ochii obosiți.

   Fluturii nu sunt ca oamenii care trec prin viață precum războinicii, care cu fiecare bătălie pierdută își pierd și zâmbetele, și nădejdea. Trăiesc oamenii prea mult oare? Iar dacă trăiesc prea mult, de ce mor prea devreme? Dacă aș trăi doar o zi, ce aș face prima dată?

   - Legenda spune că rusaliile sunt spiritele celor tineri, ale celor care au murit înainte să le vină sorocul, fulgerător. Tinerii se cunună cu moartea, de aceea la înmormântare sunt îmbrăcați în veșminte de nuntă. Alții spun că rusaliile ar fi sufletele celor îndrăgostiți ce nu au reușit să fie împreună în timpul vieții, dar care izbutesc să se întâlnească, și să se iubească o singură zi pe an, luând forma unor fluturi - efemeride.

   Moș Irofte continuă explicațiile date de Iovan, cu același ton tărăgănat, liniștit, al oamenilor care nu se mai grăbesc niciunde, al celor care au înțeles că deși mergem, nu ajungem nicăieri, al celor care își permit să se oprească din mers oricând doresc.

   Aceștia sunt oamenii liberi. Până la urmă, unde se grăbesc oamenii? Sar mereu în altă direcție, ca iepurii, să le piardă moartea urma? își continuă Alexandru firul gândurilor.

   - Să fie doar o zi împreună este mai crud decât dacă n-ar fi fost deloc, vorbește el într-un final, nemulțumit.

   - Nu este în căderea noastră să judecăm legile naturii! Știe El, Dumnezeu, ce face, îl întrerupe moș Irofte. Ne naștem fără a ști și murim fără a înțelege, căci omul este limitat, și fiecare pricepe atât cât îl duce capul. Ești tânăr tu și tinerețea are de învățat despre ea de la bătrânețe. O să te obișnuiești cu tot felul de legende ale Deltei. Să nu crezi tot ce-ți trece pe la ureche, cei de p-aci sunt superstițioși și vei auzi povești la tot pasul. Lumea spune multe și oamenii sunt de tot felul. Nici pământul nu le-astupă gura! zice bătrânul, mai flecar ca niciodată.

   - Sașa, pescarii culeg fluturii morți și-i folosesc ca momeală pentru prins peștele. Sunt atât de mulți încât le ajung tot restul anului la pescuit, adăugă Iovan.

   Alexandru se strâmbă. Fusese fascinat de legenda rusaliilor, iar acum este dezamăgit că ea se transformă într-o ciorbă de pește, destrămându-i vraja iubitorului de povești, scriitorului din el.

   Iovan frige pe tabla, sprijinită de o buturugă, 5 pești, prinși mai devreme de bătrân, care mor încercând să sară de pe tabla încinsă înapoi în apă.

   Uitându-se la ei, lui Alexandru îi trece subit pofta de mâncare. Privește apa stăruitor, încercând parcă să-i dea vălul de deasupra la o parte, să-i afle misterul zămislitor de povești și legende. Îl cheamă insistentă de când a pășit în Tulcea și lui îi vine să se arunce în uitarea ei, sub privirile perplexe ale lui moș Irofte și Iovan.

    Sau ar sări ăștia doi să mă tragă la mal, neînțelegând că există și oameni ca mine, născuți plictisiți, incompleți sau doar fără voință să trăiască? Mulți trăiesc doar pentru că el e prea frică să se sinucidă. Este adevărat, chiar este. Printre altele, e un motiv destul de bun, mai bun decât rațiunea mea de a fi, aceea de a viețui detașat de tot și de toate și de a evita trăirea, se gândește el.

   - Nea Irofte.... începe el.

   Tărăgănează o clipă. Se codește...

   - ...când veneam către Maliuc, mi s-a părut că văd pe cineva în apă. Arăta ca un om care înoată. Sau ca o femeie - presupunând că femeile nu sunt oameni, râde Alexandru încercând să-și atenueze gravitatea celor spuse cu o glumă misogină de-a dreptul.

   Moș Irofte clipește des din ochi și nu spune nimic, dar Iova se avântă, de parcă ar fi așteptat îndelung un astfel de moment propice pentru a răbufni:

   - O fi fost rusalka!

   - Nu mai vorbi prostii, nepoate, îl dojenește bătrânul cam peltic, însă autoritar.

   Mă rog, cât de autoritar poate fi cineva care vorbește așa.

   - Ce spui, nea Irofte?! Doar săptămâna trecut s-au înecat doi bărbați din Gorgova. Ăsta nu-i fapt adevărat? Chiar pe lac, lângă Potcoava. Acolo s-a întâmplat. Nu a fost furtună, nu a văzut nimeni ce s-a întâmplat, nu știe nimeni nimic, doar că a fost o ceață mai groasă. Doi bărbați în toată puterea cuvântului au murit înecați într-un mod straniu. Nu erau beți, moș Irofte. Pur și simplu, barca lor a fost găsită goală, răsturnată, și cadavrele celor doi erau întoarse cu fața în jos, pe mal. Erau murdari de nămol. Ceva este putred aici! Tu îi știai pe amândoi, spune Iovan către bătrânul care părea preocupat doar să pună peștii fripți în castronul de plastic.

   Alexandru este foarte atent la discuție. Nu înțelege atitudinea bătrânului, aducându-și aminte că tot moș Irofte a fost cel care l-a certat în prima seară, când erau în barcă, spunându-i să nu cheme Vidma fluierând în barcă. Dacăă el crede în făpturi supranaturale, de ce tot el acum își ceartă nepotul care crede în rusalkă? Ceva nu are sens. Sau ascunde ceva?

   - Cine este rusalka? A văzut-o cineva sau sunt doar legende de-ale voastre? întreabă Alexandru pe un ton voit inocent, dar care instiga la detaliere sau la contrazicere.

   - Nu te lua după gura lui Iovan, spune bătrânul. Vorbește și el ca să nu doarmă.

   Iova pare jignit de spusele bătrânului și nu mai zice nimic, întorcând iritat alți pești pe grătarul improvizat.

   Alexandru nu mai insistă, pentru a nu crea neînțelegeri între cei doi. Moș Irofte îi este puțin antipatic, cu toate poveștile lui spuse în doi peri, pe care le contrazice mai târziu. Parcă l-ar certa mereu. Și pe el, și pe ceilalți. Îi dă vârsta venerabilă un asemenea privilegiu?

   Iovan îi împărtășește părerea, uitându-se și el contrariat la bătrânul impasibil. 

   Tăcerea se așază incomod între ei. Alexandru așteaptă răbdător ca cei doi să termine de mâncat peștele și de băut țuica, ca să-l ducă înapoi cu barca, la casa mătușii Tudosia. Este plictisit și îi este din ce în ce mai clar că nu va afla răspunsuri la întrebările sale; vrea doar să stea în pat, cu o carte în mână și să bea puțin. Sau mai mult.

   Până la urmă, se gândește el, tot ce am în comun cu unii scriitori e doar băutura, căci nu am publicat încă niciun roman.

   Se gândește la William Faulkner, Ernest Hemingway, John Seinbeck, Edgar Allan Poe, F. Scott Fitzgerald, Charles Bukowski, toți bețivi irecuperabili, și parcă se mai liniștește puțin.

CEI ZECE LEPROȘI

       „La porțile închise nu se bate mai tare.”

     - Sașa, te-ai trezit? Dar cât mai dormi, băiete? Că o să-ți sară ochii din cap! Haide la biserică, la Sfânta Liturghie, că se prăznuiesc Rusaliile! Nu știu când s-au făcut deja 50 de zile de la Paște, dar, iată, s-au făcut! Toate se fac și fără noi...

   Ca pentru a confirma spusele Tudosiei, se aud dangătele clopotelor de la biserică, încărcând văzduhul cu vibrațiile lor cavernoase, împrăștiind rămășițele destrămate ale ultimelor lui vise, izgonite de o zi nouă, în tainica lume a apelor.

   - Iar rusalii, tanti? La fel ca fluturii de ieri?

   - Păgânule! îl amenință ea cu degetul arătător. Nimic nu știi din cele sfinte. Fluturii își iau zborul de sărbătoarea Rusaliilor, de aceea se numesc așa. Iar despre Rusalii se spune, din bătrâni, că au legătură cu rasalcele. Acestea se mai numesc și drăgaice, știme - prin alte părți din țară; ele sunt duhuri primejdioase ale apelor, care trebuie îmbunate periodic de oameni; de aceea se sărbătoresc la început de vară, spre liniștirea lor și a apelor. În răstimpul ăsta nu-i bine să te scalzi sau să te avânți prea departe în largul Dunării.Gata cu explicațiile! Mai ai și alte întrebări sau te îmbraci și tu și mergem?

   Alexandru se uită la ea cu o întrebare pe buzele întredeschise, fără însă a o formula.

   - Se spune că Dunărea cere vieți acum..., îl lămurește ea, înainte de a-și pierde răbdarea dând atâtea detalii despre lucruri atât de firești, precum duhurile apelor. Haide, te ridici din baldachinul regal, odată, Înălțimea ta?!

   Tânărul zâmbește îngăduitor și își freacă ochii, încă năuc.

   Tudosia este din ce în ce mai nerăbdătoare și nu-i place să piardă vremea.

   - Vorba lungă, sărăcia omului. Haida, Sașa!

   - Nu te supăra, tanti, dar nu vreau să merg, spune el, hotărât, într-un sfârșit.

   - Cum să nu vrei? Nu crezi în Dumnezeu? se miră ea ca de ceva nemaiauzit sub ceruri. Bată-te să te bată! Ți-i rău cu capul? Dar ție îți trebuie o bătaie bună, băiete. Ia, mă duc să iau o jordie din pom, să vezi atunci cum te aduc pe calea bună, printr-o sfântă altoire! îl amenință ea.

   - Nu cred în nimic supranatural, spune el, contrazicându-și toate senzațiile stârnite în ființa lui de când ajunsese în Delta Dunării.

   - Sașa, mai bine ai veni, orice ai crede tu că ai crede acum, și orice crezi că nu o să crezi. Nu vrei să ai de-a face tu cu cele necurate! Vii? Off, ești încăpățânat ca taică-tu. Plec atunci. Treaba ta. Nu mai stau, că-mi stă norocul! O să aduc rămurele de salcie sfințită și o să-ți pun în odaie, lângă icoană, să te păzească de cele rele, nepocăitule!

   Dă se plece din cameră, dar se întoarce și-i spune pe un ton împăciuitor:

   - E gata masa. Să ai poftă!

   Îi pregătise un mic dejund pentru care ar fi fost invidiat chiar și de un pașă: trei platouri pline cu tartine unse cu icre de crap, pâinici calde umplute cu varză și ceapă picantă, abia scoase din cuptorul încins, de pământ, precum și un blid cu un boț de mămăligă frecată cu unt și usturoi, acoperită cu un strat gros de brânză proaspătă.

   - Dar nu pot să mănânc atât, tanti! îi spune el mergând în urma ei, speriindu-se de masa prea încărcată.

   - Ei, las` că mănânci tu și mai târziu. Pui un ștergar peste ele, ca să nu vină muștele, și mănânci până mâine. Poate îi duc și lui moș Irofte din mâncare, că stă singur, bietul! Iovan nu e mereu cu el, are treburile lui. E rău fără o femeie în casă, nu-i așa? Femeile șed mai bine fără bărbați, decât bărbații fără femei. Off.... Am pus și-n coș niște mâncare, să dau de pomană la biserică. E o țigancă aciuată pe-acolo, cu 6 copii, și-i mai dau una-alta din ce am. Oameni fără cap, așa sunt. Copiii ei din ce să trăiască? Cu ce sunt ei de vină, bieții?

   Alexandru mușcă pofticios dintr-o tartină.

   Este delicioasă, dar cu gust de Dunăre, se gândește el.

   - Unde pot să mă duc să înot mai târziu?

   - Dacă aștepți să ne întoarcem de la biserică, îți arată moș Irofte unde e apa bună; te duce cu lotca lui, dacă n-are altceva mai bun de făcut. Nu pleca tu singur, teleleu, de capul tău, prin cine știe ce coclauri, că sunt șerpi și lipitori. Nu vreau să stau să te dădăcesc apoi și să-mi faci griji aiurea pentru tine. Doar nu vrei să dai ochii cu un dragon de apă sau... mai rău... își îngroașă ea vocea încercând să-i dea ceva greutate, ca atunci când sperii copiii mici.

   - Ce e dragonul de apă?

   - Eh, pui și tu prea multe întrebări, ca un țânc. Mă grăbesc la biserică acuș`, că mă așteaptă moș Irofte, zice ea și iese din bucătărie, auzindu-i-se pașii înfundați în velințele răsfirate pe dușumeaua învechită, din scândură nelăcuită.

   Rămas singur, Alexandru se așază pe scaun și mestecă încet din ce-i pregătise mătușa. Nu este obișnuit să mănânce icre de dimineață, dar nici să facă mofturi, de fel.

   Mâncarea e delicioasă și proaspăt gătită, un rai pământesc într-o gură de cer. Își toarnă cafea fiartă, din ibric, într-o ceașcă mică, pictată cu flori de nufăr. După ce termină de mâncat, acoperă binișor restul de bucate cu două cârpe curate, peste care pune un capac. Se uită uimit la aranjamentul ce seamănă cu o iurtă. Este mulțumit de treaba făcută. O admiră cu mâinile-n șolduri. Râde.

   Sunt un mongolez simpatic, își spune și iese cu ceașca cu cafea în mână, așezându-se pe prispă.

   De când am venit, timpul nu mai curge ca înainte, parcă sunt pe nisipuri mișcătoare. Am venit ieri, acum un secol sau în mâinele zilei de ieri? Am fost înghițit în oglinda lichidă a Dunării, și-acum sunt hăituit de-un dor ce nu-i al meu. Ce se întâmplă cu mine?

   Senzația că este privit nu-l părăsește nici măcar când este singur în odaie. Este privit și-n somn și visează că visează. De băut însă, a băut chiar mai vârtos ca de obicei. 

   Aseară, după ce s-au întors cu lotca lui Moș Irofte, în timp ce mătușa Tudosia dormea bine, a gâlgâit liniștit până târziu, când l-a luat somnul și pe el.

   Visase că era atras spre apă de o femeie care-i amintea de ceva, nu știa de ce anume, dar știa că există. Un val năprasnic venise peste el și-l aruncase în adâncurile Dunării ca pe o piatră. Se zbătuse precum peștele prins în cârlig, reușind să iasă la suprafață, să se agațe de marginea unei bărci ce-l aștepta, dar femeia care îl visa și ea pe Alexandru, în visul ei, l-a apucat de picior și l-a târât înapoi în adâncuri.

   Fusese doar un vis lipsit de sens, dar înfricoșător, reflectează el, la noaptea trecută.

   Gândul la băutură îl inviorează imediat. Se grăbește spre camera lui, trage de fermoarul geamantanului și scoate din el o sticlă pătrată cu whiskey. Bea câteva guri din ea, îi înșurubează capacul la loc și o ascunde între hainele lui. Ia cu el caietul de scris și iese din nou pe prispă. Îl pune pe genunchi, îl deschide și începe să noteze ceva, oprindu-se din când în când, uitându-se în sus, ca și cum de acolo i-ar veni inspirația, ca și cum s-ar desprinde cuvinte din margini de nori.

   În răstimpuri, nemulțumit, șterge ce a scris cu o radieră mică, aflată în celălalt capăt al creionului alb, chinezesc, găsit în sertarele pline cu mărunțișuri, și scrie iar.

       „Sunetele dimineții se izbesc din geam în ochi, și mi se sparg în piept ca dangăte de clopot. De ce nu-mi amintesc de primul gând din zi? Dar de-al doilea care s-a sprijinit pe umărul primului? Nu-i nimic, am răbdare până ce gândurile noi se vor așeza peste cele vechi, se vor sedimenta și se vor acoperi, căci nu sunt vulcani să mi le răbufnească la suprafață. Și nu-mi aduc aminte de ceea ce nu vreau să-mi aduc aminte. De tine.

   În stomac pâlpâie o neliniște veche, de un veac sau poate de două. O să torn whiskey și-o să mă uit la mine cum se stinge într-un firicel de fum, ce-mi va ieși din gură ca sufletul.

   Abia m-am trezit, dar poate că am dormit și-n somn, căci oamenii dorm și noaptea și ziua. Mai ales ziu. Și fiecare este pentru el raiul și iadul, și noaptea și ziua. 

   M-am aruncat în scris ca o piatră într-un lac de cuvinte. Asta a fost la început de tot. A trecut mult timp de atunci, și tot din acea clipă nu mă mai simt ca o mănușă desperecheată. Trebuie să scriu despre privirea mamei în momentul când își vede copilul întors din război. Cineva trebuie să scrie despre profeți și despre nădejde. Cineva trebuie să scrie despre legămintele macilor și despre rugăciunile eremiților.
   De unde era să știu eu că mă voi îndrăgosti de durerea asta și că nu voi mai putea stăvili scrisul odată ce s-a cuibărit în mine? S-a cuibărit în mine ca într-o scorbură. Cineva a pus sare peste rănile copacilor, ca să nu vină veveriâele. Nu am apucat să văd cine era, dar m-au trezit gemetele.

   Ce ți-e scris, în frunte ți-e pus! I-auzi! Despre suferința lor oamenii nu vor să vorbească sau dacă fac asta, îi adaugă un praf de ironie. Le e frică. Gura lumii stă mereu deschisă, ca la dentist. Teama, ca toate fricile de altfel, vine tiptil, insinuant, îți dă târcoale, îți face curte, se învârte în jurul tău, și prea târziu observi că ești o muscă prinsă într-un caier, iar un păianjen negru te mușcă de coaste.

   Cineva trebuie să scrie și despre temnițe. Ei bine, temnița fiecărui om e plămădită din dorințele pe care le-a avut odată și i s-au îndeplinit. Fiecare își duce povara dorințelor îndeplinite așa cum poate și chiar ne-am bucura că ne-o ducem mai bine decât am crezut, dar ne e prea teamă ca viața să nu o ia ca pe o provocare și să ne lovească iar peste față. Uneori nu-mi înțeleg frații și surorile, dar de cele mai multe ori nu mă înțeleg nici pe mine. Poate că nimeni nu înțelege pe nimeni și de aceea s-a inventat limbajul.

   Oamenii au mai multe fețe ca un cub Rubik, și se tot învârt, se tot învârt, și iar se învârt. Până să-mi dau seama de o față, să-i pipăi conturul, ca un orb, apare alta. Atât de schimbători sunt oamenii.

   Cineva trebuie să scrie despre mirosul pământului și tăcerea privighetorilor. Cineva trebuie să scrie despre rădăcinile oamenilor - încolăcite ca șerpii când fac dragoste. Dar cine este acest cineva fără tine? Ce știi tu despre tine? Umblai cu capul în nori când te-ai împiedicat și-ai căzut în mine. Eu ți-am întins mâna doar ca să-ți spun că n-am nevoie de nimic, și te-am prins în brațe cu sufletul. Nu te-am iubit din primul moment, doar Dumnezeu, mamele și animalele știu să iubească necondiționat. Apoi a venit noaptea, iar ea trezește doar părădătorii și visătorii. De lipsa viselor mi-e scârbă și milă ca de un violator de capre.

   Când murim e ca și cum ne-am fi trezit din vis; sunt multe de făcut și pe lumea cealaltă, ce credea? Dar moartea e corectă și socialistă, ne omoară pe toți. Măcar atâta consolare să avem și noi: că suntem, în sfârșit, pe picior de egalitate. Scriu și despre moarte, chiar dacă ea e atunci când noi nu mai suntem, cum au afirmat epicurienii. 

   Totuși, cred că am început să scriu ca să nu mai știe nimeni nimic despre mine. Nu pot să nu mă întreb uneori: Cine aș fi fost eu fără scris? Dar cum ar fi fost scrisul meu fără tine? Gândurile-mi migrează în spatele caietului, fugărite de niște monștri mici din hârtie, care locuiesc între pagini. După ce-mi prind gândurile cu lăbuțele lor, mi le înghesuie în fălci, așa că acum nu mai sunt gândurile mele, sunt ale lor. Poate că sunt hamsteri de gânduri până la urmă. Acum te iubesc și ei. Ești al lor. 

   Și totuși, ce-i iubirea? O crimă? O rimă? Un poate? Țipătul nou-născutului? Un vultur? Un pictor? Un tablou? O muză? Un poștaș fără vești? Un leu în cuștă? O pușcă? O luptă? O fugă? O scară spre un turn în flăcări?”

       - Scrii, Sașka? Scrie... Dar despre ce scrii tu, dragule? Despre oameni sau despre poveștile pe care ei le spun despre sine?

   Tudosia se ivește lângă prag, cu crenguțe de salcie și bulgări de tămâie în mâinile tăbăcite de muncă, arse de soare și bătute de vânt.

   - Nu știu. Acum scriu despre mine. Scriu despre tot ce nu mă simt în stare să fac, despre luptele mele surde. Nici nu mai răspund oamenilor sau provocărilor vieții, toate răspunsurile mele sunt în scris. Riposta mea este scrisul, în el sunt luptele pe care nu am avut curaj să le dau niciodată.

   - Zi-mi, Sașa, tu ce ești? Ziarist sau scriitor?

   - Mă întreb și eu. Știu că vreau să scriu ceva măreț despre lucruri mici.

   - Scriitorii ăștia știu că sunt scriitori, că nu-i după ei, îi alege scrisul și basta! Tu scrii despre lumea din tine, deci ești scriitor. Dacă ai fi scris noutăți despre ceilalți, ai fi fost ziarist. Ești scriitor, Sașa, iar dacă tot ești unul, să fii unul bun. Dar ia spune-mi, cum de ai venit tu la mine, după atâția ani? Ce cauți tu să-ți dea Delta, și nu ai găsit în Bucureștiul tău?

   - Chiar vrei să știi, tanti?

   - Dacă nu voiam să aflu, nu te întrebam. Tu crezi că eu n-am treabă? Poate-ți pare ție că aici nu se petrece nimic, dar noi cu nimic ăsta suntem ocupați până peste cap.

   Ochii lui Sașa lucesc în surâsul languros al alcoolului, cu irisuri dansând indecise între pleoapele mărginite de gene negre, arse de soare ca spicele la vârfuri.

   - M-am despărțit de logodnica mea acum 5 luni, chiar înainte să stabilim data nunții. Amuzant, nu?

   - Amuzant, poate, dar nu te văd să răzi. V-ați despărțit sau v-ați certat? Vezi tu, într-o ceartă de îndrăgostiți câștigă mereu cel care iubește mai puțin.

   - Ne-am despărțit.

   - Deci te-ai refugiat aici să uiți că ai iubit cândva. Ce frumos e să ai inima frântă, nepoate, la vârsta noastră este doar un vis și-atât, dar, lasă baba cu nebuniile ei, povestește mai bine. De ce v-ați despărțit? întreabă ea serioasă, uscând cu cârpa un pahar ud, agitându-se când lângă masă, când lângă dulap, ștergând pe rând vasele ude, abia spălate, încă mirosind a detergent cu lămâie, și punându-le pe o tavă acoperită de un ștergar.

   - Acum când vorbesc despre asta, tanti, mi se pare că i s-a întâmplat altuia, nu mie. A crescut un zid între mine și amintirile mele cu ea. Uneori îmi este greu să rememorez ce s-a întâmplat. Fosta mea logodnică se mai întâlnea cu cineva, ca să știi. Cum ar fi trebuit să mă simt după ce am aflat? Altfel, nu? Adevărul este că mă simțeam așa de dinainte să aflu că se vedea cu cineva. Presimțeam poate? Nu știu. Când s-a întâmplat, tanti? Într-o zi. Toate se întâmplă într-o zi, nu? Atunci a zâmbit diferit venind de-afară. Soarele strălucea în privirea ei, dar pe fruntea mea se adunau norii începutului de furtună. Cred că aș putea să o iert pe Camelia, dar nu știu ce să-i iert. Schimbarea ei? Nu are voie un om să se schimbe, tanti? Vreau să fiu corect, deși știu că cer prea mult de la mine acum. Oamenii ar trebui să fie liberi să deteste, liberi să se răzbune, liberi să iubească. Trebuie să-i iubim, dar avem dreptul să nu ne placă. Voind să facem ce trebuie, ne reprimăm pornirile naturale, până la urmă. Putem fi corecți mai târziu, când trec momentele de nebunie, însă aș vrea încă să o detest în voie, din rărunchi. Să o detest din pământ și până la stele. Cum se iartă un om, tanti?

   - Orice rugăciune adevărată începe cu o iertare, Sașa. Dar iertarea vine la momentul ei, nu o poți grăbi tu. Iartă atunci când poți și iartă din tot sufletul, așa cum și tu ți-ai dori să fii iertat de un om sau de Dumnezeu. Poți să o iarți, sigur, dar nu te amăgi că o vei putea uita. Nimeni nu uită nimic. Doar vei face pace cu amintirile voastre, însă ele nu ți se vor șterge din memorie odată cu iertarea. Poți să-ți ajuți sufletul stând aici; apa te va ajuta și va spăla ce-i rău în tine. Dar doar dacă nu o mai iubești, să știi. Nimeni nu poate fi vindecat de ceea ce iubește. Uneori îi iubim pe alții, alteori iubim suferința care ne-o oferă ei. Iubim pe cineva sau iubim ceva. De cele mai multe ori, însă, iubim ceva, povestea în care vrem să credem. Nu este vina iubirii că noi suntem neglijenți.

   - Nici nu sunt sigur că am iubit-o vreodată. În unele zile nu știu dacă am iubit-o, în altele știu că am adorat-o.

   - Iubești prima persoană căreia vrei să-i împărtășești gândurile tale, un cântec, o poezi, un tablou, o emoție....

   - Înseamnă că n-am iubit-o, spune el furios. Mă doare mai mult din orgoliu. Nu mă gândesc la ea, nu mă chinuie momentele frumoase dintre noi, nu sunt nostalgic, doar mă supără minciunile pe care le-am crezut. Mai mult decât această despărțire mă deranjează că m-am pierdut pe mine, și odată cu asta s-a dus și capacitatea de a discerne caracterul unui om. Nu mă doare prea mult absența ei, de ce să mint, ci faptul că am fost naiv, ca un idiot.

   - Nicio femeie nu te poate minți așa cum se minte pe ea însăși, Sașa.

   - Aș fi vrut doar să-mi spună adevărul, atât, sublinie el. Poate că lucrurile acum ar fi stat altfel.

   - N-are niciun rost să ceri adevărul de la oameni care se mint pe ei înșiși. Nu-ți mai da cu palma dreaptă peste cea stângă, tu nu ai greșit, doar ai confundat persoana căreia să-i oferi preaplinul tău. Să nu cazi acum în capcana generalizării, mai bine pune un câine mai bun de pază la intrarea în inima ta.

   Alexandru încearcă să se consoleze cu spusele mătușii, dar nu reușește să le asimileze decât parțial.

   - Cred că eram puțin cam mult pentru ea, concluzionează el, voind să abandoneze subiectul.

   - Sau, Sașa, ea era prea puțin pentru tine. Nu-i același lucru.

   Mătușa Tudosia se oprește pentru o clipă, dar apoi se reapucă mai înverșunată de șters vasele. Pune un pahar în lumină, să vadă dacă mai are urme pe el. Este satisfăcută de rezultat și-l așază bine pe cârpă, lângă celelalte.

   - Eh, bine că ai scăpat de ea, spune cu un gest de parcă ar fi alungat o muscă nepoftită.

   - Nu încă. Să știi că mi-a trimis acum câteva zile un mesaj. Tot ea este supărată, se pare. Ca să vezi...

   - Înseamnă că încă te iubește, în felul ei. Furia vine din ură, iar ura este iubire neîmpărtășită. N-a reușit să ajungă la tine așa cum și-ar fi dorit. Și nici la ea. Inima ei se zbate ca un pește pe uscat. Probabil că nici nu știe ce vrea. Este tânără, are o scuză acum, dar asta nu înseamnă că nu va fi la fel și mai târziu. Oamenii nu se schimbă. Să știi că sunt unii care joacă un rol toată viața și doar în scurtele lor momente de furie îi poți vedea așa cum sunt.

   - Totuși nu aveam de ce să n-o iubesc! izbucnește el. Camelia e frumoasă, deșteaptă, educată. Este traducătoare la o editură foarte cunoscută. Vorbește 4 limbi străine. Poți merge oriunde cu ea și vei descoperi că indiferent de ocazie, ea lasă în urmă, ca o dâră de parfum, o impresie fermecătoare. Știi ce nu mi-a plăcut deloc la ea? Un gest ciudat, poate, nesemnificativ pentru tine. Avea mereu același zâmbet. Întotdeauna m-am întrebat de ce are același surâs pentru toată lumea. Mi-a displăcut să-i împart zâmbetul cu restul lumii. Nu ar trebui să-i zâmbești la fel iubitului tău așa cum îi zâmbești șefului sau vânzătorului de ziare.

   - Zici că vorbești despre o listă de cumpărături atunci când îmi spui despre calitățile ei, Sașa. Când iubești, iubești. De cele mai multe ori, fără absolut niciun motiv. Și ce contează calitățile unei persoane din afara relației? Dacă n-au nicio legătură cu voi, dacă nu ajută relația în vreun fel, de ce ți-ar păsa ție de ele? Ce dacă vorbește ea 4 limbi, 10 sau e mută? Alte lucruri sunt esențiale. Te iubește? Vrea să fie cu tine? Asta ar trebui să te intereseze cel mai mult, nu câte limbi străine vorbește. Ce, tu ești străin cumva?

   Alexandru se gândește puțin, dar renunță la discuția care gravitează în jurul eșecului său amoros:

   - Tanti, vrei să te ajut cu ceva? Vrei să mă duc să ud grădina?

   - Nu schimba subiectul. Mai spune-mi despre ea... Sunt o bătrână care se delectează cu poveștile altora, căci povestea mea e pe ducă....

   - Aiurea! Nu mai vorbi așa, că mă întristezi. Ce să-ți mai spun? Cred că îi era și ei greu să mai păstreze aparențele unei relații cu mine. Este rău să fii mințit, dar nici să minți nu cred că e floare la ureche. Era anxioasă mereu, aproape nevrotică. Uneori nu voia să vin să o iau de la muncă, la sfârșitul programului. Nu cred că dorea să fie văzută cu mine sau cel cu care se întâlnea era chiar de la serviciul ei.

   - Când ești cu cineva care se ascunde să fie văzut cu tine, e mai rău decât dacă ai fi singur. Atunci nu ești nici măcar tu cu tine. Lasă, Sașa, bine că s-a dus. Sau te pomenești că vrei să te împaci cu ea?

   - Nu! Mă sperie gândul de a retrăi momentele cu ea. Mi-am pierdut încrederea în ea, iar eu îmi pierd încrederea doar o dată. Volatilitatea femeilor a ajuns să mă sperie.

   - Ei, lasă, că nu toate femeile sunt ca ea. Unele sunt chiar și mai rele, îl avertizează bătrâna șugubeață.

   - Poate Camelia totuși o să se schimbe mai târziu, nu? Dar ce mai contează pentru mine? Nu, nu-mi mai trebuie o relație serioasă mult timp de acum înainte.

   - Poate se va schimba, dar, Sașa, dacă tot vrei să faci greșeli, să faci unele noi, că ai tot timpul înaintea ta.

   Alexandru tace. Se uită într-un punct de pe tavan și reia discuția:

   - Probabil că nu i-am dat suficient spațiu sau că nu putea să primească ceea ce aveam eu să-i ofer.

   - La porțile închise nu se bate mai tare, nepoate. Lasă-mă cu prostiile astea sociale. Genul ăsta de persoane sunt prefăcut. Dacă îi dădeai spațiu, ar fi spus că i-ai dat prea mult și că ești prea indiferent cu ea. Când nu iubești, găsești tot felul de scuze. Am auzit la televizor, în cadrul emisiunilor care au avut ca invitați mai mulți psihologi, vorbindu-se despre spațiu, spațiu, și iar spațiu, și... independență. Ascultă la mine, că sunt femeie bătrână și am trăit multe, ca învățătoare am fost martora multor drame familiale. Iubirea nu este spațiu, este posesiune. Înseamnă să vezi pe cineva ca făcând parte din tine; este atunci când fericirea altuia este și fericirea ta. Cred că a sosit tmpul să afli ce sunt demnitatea și dragostea adevărată. Sigur așa te-ar fi sfătuit și biata maică-ta, dacă mai trăia, zice ea și-și face larg semnul crucii.

   - Ce este demnitatea, tanti? La ce-mi folosește?

   Bătrâna se oprește din treabă și se uită lungă la Alexandru.

   - Nu mă lua peste picior, băiete. Dar ca să-ți răspund, demnitatea unei persoane arată unde trage linie și pune punct. Nu e greu să găsești femei, dar bagă de seamă, că din prea multă precauție, să nu le ratezi pe cele care știu să iubească. Știu că este foarte greu să-ți recapeți încrederea în oameni. Este greu să dai drumul celor care te fac nefericit. Este chiar mai greu să dai drumul celor care te fac fericit. Celor care te fac deja fericit nu mai ai nimic să le demonstrezi. Tu ești tânăr încă. Trebuie să știi cine ești, abia după aceea poți iubi. Oamenii sunt nefericiți pentru că nu știu ce i-ar face fericiți, și nici de ce. Mergi înainte! Ți-a promis cineva că-ți va fi ușor prin viață?

   - Sunt obosit, tanti. De câte ori s-o iau de la capăt?

   - În fiecare zi, Sașa. De câte ori trebuie. Haide, că am obosit și eu de atâta pălăvrăgeală. Gata și cu treaba pe ziua de azi! Sunt bătrână și mă lasă puterile. Te duci tu să mături puțin prin curte? Că nu e nevoie să uzi roșiile, la cum stau norii grămadă, acuș` vine sfânta ploaie.

   Alexandru iese din casă; mătură dalele din piatră de râu, plivește cu o săpăligă buruienile din grădină, dintre straturile de flori, și repară ușa de la intrare. Muncind, nu simte cum trec orele. Își varsă năduful din el, stârnit de conversația despre Camelia, până seara târziu, când aude vocea lui Iovan care vorbește cu Tudosia în fața prispei.

   - Au zis că e mai bine să-l împuște, să facă săpun din el.

   - Cine a zis o asemenea neghiobie, Iovane? se aude glasul mânios al Tudosiei.

   - Serioja.

   - Serioja e un bețivan prost cu toptanul.

   Auzind cuvântul bețivan, Alexandru vrea să plece înapoi, prefăcându-se că are treabă în spatele casei, dar e prea târziu, cei doi l-au ochit deja.

   - Auzi, Sașa, vino aici! Iovan spune că a fugit un lepros de la leprozeria din Tichilești și s-a iscat tărăboi în toată Delta. Dar oamenii ăștia chiar n-au treabă? se întoarce ea către Iovan, după explicația dată nepotului.

   - Mai există leproși, tanti? întrebă Alexandru naiv.

   - Mai există. Leprozeria din Tichilești este singura din țară, din fericire, dar mai sunt câteva suflete chinuite.

   - Leprosul are un dulău cu el, cred că este câinele lui, continuă Iovan povestea care întorsese Delta cu susul în jos. Unii oameni din Maliuc s-au baricadat în case de frică și n-au mai ieșit de ieri afară, ca să nu ia boala. Nici să-și cumpere pâine nu s-au dus; au mâncat turte făcute în casă și mămăligă. Doar moș Irofte s-a întâlnit cu leprosul și a dat mâna cu el - se ducea cu un târpan spre stufăriș. I-a mângâiat și ditamai coșcogeaua de dulău. Au stat mult de vorbă.

   - Câinele ăla al leprosului are mai multă minte ca oamenii, zice mătușa Tudosia. Dacă până în acest moment, învățam despre demnitate de la animale, acum învățăm și despre rațiune. O fi plecat omul din leprozerie, ca să-și cumpere ceva de mâncare. De teamă nu s-o fi dus la Tulcea, o fi crezut că aici e mai ferit. Sunt vai de ei, bieții, cu alocația aia mizerabilă de la stat nu pot să trăiască normal, iar ei au tot felul de beteșuguri în afara bolii. Pe vremuri au fost mulți, aproape 200 de oamenii, dar au mai rămas doar 10 leproși, ca cele 10 porunci ale lui Moise. Cât stăteau la Lorgeanca, înainte de Tichilești, era mai rău ca-n lagăr și mulți fugeau din cauza foamei, dar erau aduși înapoi cu jandarmii, cu bâtele, ca să nu se răspândească boala. Însă mâncare nu le-ar fi dat, neisprăviții! Trăiesc mai mult din mila oamenilor, că autoritățile au închis ochii ca morții. Ah, dacă aș putea vorbi despre toate nedreptățile din jurul meu! Dar las` că nu e totul să fii mare pe pământ, ci mare în cer!

   - De unde știi atât de multe despre leproși, tanti? o întrebă Alexandru.

   Parcă și cuvântul lepros i se pare arhaic, cu înțeles biblic, mistic, înfiorător.

   - Am fost demult și-am predat lecții de literatură la spitalul lor. Nu puteam să mă duc la ei decât o dată pe lună. Este un adevărat purgatoriu în acel lor. Leproșii se ard singuri, se lovesc și își provoacă răni de nevindecat. Pentru că boala macină nervii, ei nu simt durerea și am văzut un bătrân de-acolo care a mers toată ziua cu un cui ruginit în picioare, pentru că nu l-a simțit. Nici rănile nu prea se mai vindecă la ei. Binecuvântată este durerea omului, căci, iată, cum ne scapă de pieire! Leproșilor li se topesc pielea și oasele. Blestemată boală! A inventat-o Diavolul. Le cad leproșilor ochii și călcâiele. Umblă în cârje amărâții....

RUSALKA

        Iovan deschide încet ușa. Scârțâitul ei sună a scâncet de copil care urlă după botezul creștinesc.

     Are o stare de confuzie grozavă.

   Gândurile-i fără noimă sunt scurtcircuitate de neuronii abia ieșiți din comă alcoolică. Azi minte-ai e un labirint căruia nu-i găsește ieșirea. Băutura are tot felul de efecte nepoftite în zăpușeala sfârșitului de iunie. Nu se poate concentra la nimic. Vrea să scrie, dar sfârșește prin a se irita singur tot încercând să scrijelească două-trei fraze în caiet.

   Îi sună în cap versurile baladei „Miorița”: „Iar tu de omor/ Să nu le spui lor./ Să le spui curat/ Că m-am însurat/ Cu-o mândră crăiasă,/ A lumii mireasă;/ Că la nunta mea/ A căzut o stea...”

   Ce straniu, se gândește el, din toată balada nu-mi amintesc decât versurile astea. Nu reușesc să-mi adun ideile, să fac nimic, dar versurile acestea îmi răsună limpede în minte.

   - Mă duc pe apă cu barca, tanti. Vrei să vii și tu? Sau mă duc singur?

   - Doar fără Dumnezeu e omul singur, îi răspunde într-o doară, învârtind în ceaunul cu mămăligă. Trebuie să ajung azi la școala unde am predat, pentru că mi-a venit un document, nu știu ce hârtie oficială. O să iau și pensioara mea, dacă tot sunt acolo, și apoi o să trec și pe la niște rude din Chilia. Mă voi duce cu moș Irofte, că și el are treabă. Să nu te îndepărtezi prea mult, dacă ieși cu barca, îl previne.

   - Ai citit toate cărțile pe care le ai? o întreabă el, din hol, trecându-și degetele pe cotorul cărților, ca și cum ar cânta o gamă completă la pian. Dos-toievski, Re-marque, Mi-ller, Fa-yette, Sol-stad, Law-rence, Si.. Si... încearcă el să-și amintească.

   Cărțile ei sunt decolorate de timp, cu foile îngălbenite ca frunzele toamna, și la fel de jilave ca pământul din Delta Dunării.

   - Eh! Astea și multe altele. Le-am dat câteva și foștilor mei elevi, mai sunt și unele care au ajuns la biblioteca din Sfântu Gheorghe. Am citit mult la viața mea. Și-acum mai citesc, dar mai greu, că-mi obosesc ochii repede și văd numai purici. Sașa, te văd plictisit; te învârți pe-aici ca un câine în jurul cozii. Compania unei bătrâne nu este cea mai fericită alegere pentru un tânăr. Dar, ce să-i faci? Te-ai pricopsit cu mine.

   - Ce spui dumneata, n-am mai fost într-o companie atât de bună de nici nu-mi amintesc de când, răspunde el, revenind în bucătărioara plină de miresme îmbietoare de mâncare abia gătită.

   - Ai înțeles ce ți-am zis mai devreme? Să nu te îndepărtezi prea mult cu lotca pe apă! Vezi că nu vorbesc cu pereții ăștia!

   - O să mă descurc foarte bine, nu-ți face griji pentru mine. Stai fără teamă și fă-ți dumneata treburile liniștită! Nu mi-e frică de nimic.

   - Toți localnicii știu să se teamă de Dunăre. Apa trebuie respectată. Între curaj și nesăbuință nu-i mare diferență, îl dojenește bătrâna. Te rog să fii ascultător!

           Roua încă nu s-a zvântat în soarele dimineții; e prinsă de frunze, îmbrăcând în bobițe infime de apă picioarele insectelor și pânzele de păianjen aninate de crengile copacilor care își întind palmele spre cer. Văzduhul proaspăt al dimineții este brăzdat de cormorani și de lișițe mici și iuți ce despart cerul în două.

   Alexandru dezleagă barca și vâslește până la celălalt mal al canalului. O trage apoi spre ponton văzându-i pe moș Irofte și pe Iovan care descâlcesc de zor o setcă. Iovan îi face un semn cu mâna, dar bătrânul pare că nici nu-l vede.

   Simțindu-se ca un musafir poftit pe jumătate, Alexandru vâslește iar, schimbând direcția, îndepărtându-se de ei. Plutește până aproape de o încrengătură de sălcii și se oprește.

   După o oră de visare, cu privirea rătăcită în zare, Alexandru vâslește înapoi, spre curtea Tudosiei, unde îl întâmpină un piciorong.

   Pasărea cu picioare nefiresc de lungi se plimbă liniștită în fața porții, de parcă l-ar aștepta ca un om plictisit, cu mâinile în buzunare. El se uită la piciorong, iar pasărea se uită la el, din profil. Alexandru râde și trece pe lângă aceasta, încercând să n-o stingherească, deși vietatea nici nu-l bagă în seamă.

   E singur acasă. Ostenit de vâslit, bea câteva beri și se culcă nădușind în așternuturile schimbate de mătușa lui.

   Pe la 6 seara se trezește auzindu-și numele strigat. Pentru că cineva se apropie de casă, tânărul bagă repede cutile goale de bere, într-un sertar al noptierei, pe care îl închide așa de repede, că-și prinde și degetul inelar.

   - Sașa, ești acasă? țipă Iovan din pragul casei.

   Alexandru iese din cameră, îmbrăcat pe jumătate, îndreptându-se buimăcit către Iovan, netezindu-și cu mâna părul ciufulit la spate.

   - Acum m-am trezit. Salut!

   - Ești singur?

   - Da, sunt singur, e plecată tanti la școală, și-apoi a zis că se duce la niște rude din Chilia. Ce bine că ai venit, că mi-a zis să bag găinile seara în coteș, dar nu știu cum să le prind, că sunt tare iuți de picioare. Am uitat să o întreb pe ea.

   Iovan nu se poate abține să nu râdă.

   - Orășenii sunt tare amuzanți, hohotește el. Tu doar le deschizi portița, că intră ele singure. Nu trebuie să faci nimic altceva. Știu ele ce-au de făcut.

   Aici toată lumea pare a ști ce are de făcut. Chiar și găinile știu, își spune Alexandru. Doar eu plutesc în derivă și nu știu ce ar trebui să fac. Cred că par un extraterestru și pentru Iovan.

   Cei doi tac o clipă, încurcați.

   - Găinile sunt mai deștepte ca mine, Iovane.

   Acesta râde și-l contrazice:

   - Mai deștepte ca tine, nu știu, dar gâștele sunt foarte inteligente, să știi. Bunăoară, bunica mea nu avea câini în curte, căci gâștele îi păzeau ograda, și când se apropia cineva de poartă făceau mare gălăgie, și încercau să-l atace pe nepoftit, mai ceva ca dulăii de pază. Sunt deștepte și loiale omului. O pereche de gâște rămâne împreună toată viața, știai? Nici oamenii nu sunt așa de credincioși.

   Alexandru zâmbește cam strâmb auzind despre loialitate și despre oameni credincioși.

   - Sașa, auzi tu, vrei să mergem să-ți arăt un loc foarte straniu? Tu scrii povestiri, sigur o să te inspire ce-ți voi arăta. Mi-ar plăcea și mie să-mi găsesc cuvintele, pentru a povesti despre el, dar nu am pregătirea ta. Ce spui? Ești gata să-ți arăt o poveste obscură a Deltei?

   A acceptat imediat. Plictisit după plecarea mătușii Tudosia, ar fi preluat orice inițiativă, oricât de bizar ar fi sunat.

   Îl roagă pe Iovan să-l aștepte puțin, își pune un tricou de bumbac și se încalță cu teniși.

   - Nu stăm mult, nu? Să mai iau ceva la mine?

   Iovan îi face semn că nu, iar Alexandru îl însoțește până la barca cu care el venise - o lotcă din lemn, neagră tuci, cu lopeți late și portocalii ca labele de gâscă. Sar amândoi în ea și Iovan începe să vâslească iute, tăind priceput valurile, domoale azi, ale Dunării. Ajungând la o bifurcație a apelor, Alexandru se ferește de crengile copacilor, dându-le la o parte cu ambele mâini, să nu-i intre-n ochi și să-l zgârie.

   Iovan lasă vâslele și intră în apă până la genunchi; trage barca pe o fâșie nămoloasă, străbătută de rădăcinile încâlcite ale copacilor. Leagă apoi luntrea neagră cu o funie, de un ciot de lemn înfipt în pământ, ca un obelisc. 

   De cum pun piciorul pe palma de pământ, soarele apune, ascunzându-se după păduricea deasă din fața lor.

   - Unde suntem, Iovane? Unde m-ai adus? întreabă Alexandru nedumerit.

   - O să-ți arăt acum un loc straniu. Casa în care vom merge a fost a unui poet de-al nostru, din Maliuc. Acum e mort, săracul. Are și o istorie interesantă, dar îngrozitoare de-a dreptul. O să-ți dea fiori, te asigur. Îl chema Grigore Golubov, dar toată lumea de-aici îi spunea Grișa. Grișa-n sus, și Grișa-n jos. O să intrăm în casa în care a locuit și a murit. Grișa s-a sinucis acum vreo 10 ani, iar funia cu care a făcut asta încă mai atârnă în tindă. Haide, să intrăm. Nu ți-e frică, nu-i așa?

   Cu toată stăpânirea lui de sine care este, în general, mai mult legată de indiferență decât de învingerea fricii, pe Alexandru îl cuprinde teama văzându-se în fața casei înmormântate în iederă și mușchi, ce este și mai întunecată și mai tragică decât povestea tocmai redată de Iovan.
   Pe unde nu este acoperită de plante, se văd pereții scorojiți de umezeală, răpciugoși ca niște cerșetori, fiind un adevărat mausoleu al dezolării și uitării.

   - Oamenii spun că Grișa al nostru s-a sinucis din cauza rusalkei, zice Iovan.

   Lui Alexandru i se face frig. Se oprește din mers și se sprijină cu mâna dreaptă de trunchiul unui copac mâncat de omizi, năpădt de o pânză groasă, ca o pâlcă. De sub coroana lui vine un miros urât, putred. Arborele e mort, iar coroana sa pare un giulgiu alb, morturar.

   - Ai pățit ceva? îl întreabă Iovan.

   - Nu, nu, îl liniștește Alexandru, sunt încă adormit și cred că nu mă simt bine; am mâncat prea multe pește în ultima vreme, minți el. Ce mai știi despre poetul decedat? A publicat ceva în timpul vieții? De ce spui că a murit din cauza rusalkei? Tu îl cunoșteai bine?

   - Eu nu prea aveam treabă cu el, eram mic pe-atunci; îl știam doar din vedere, dar moș Irofte îl cunoștea foarte bine. De fapt, moș Irofte cunoaște pe toată lumea, așa morocănos cum îl știi, leagă prietenii peste tot. Grișa, poetul nostru, cumpăra brânză și lapte de la el. Mai schimbau câte-o vorbă din când în când. Știu că publicase câteva volume de poezii, dar erau vândute mai mult prin Tulcea. Moș Irofte mi-a zis că într-o zi l-a întâlnit pe Grila, care era alb ca varul, de parcă ar fi văzut o fantomă - teribil de înspăimântat. I-a spus așa: „Moș Irofte, am văzut rasalka! Îți spun ție, că știu că o să mă crezi! Dacă îi zic altcuiva, vor râde de mine. Rusalka, moș Irofte! Nu este o legendă, e vie și ne bântuie Dunărea, iar acum mă bântuie pe mine! Am văzut-o cu perechea asta de ochi!”. I-a povestit că rusalka îi răsturnase barca, cu tot cu peștii pe care îi prinsese într-o duminică seara. Leșinase la vederea ei și se trezise abia marți dimineață, aruncat pe mal. Nu-și amintea ce i se întâmplase între timp. De-atunci, Grișa căpătase frică să mai iasă cu barca pe apă; începuse să stea dor în casă, încuiat cu cheia, și să bea mai abitir ca înainte. Lumina de la fereastra lui nu se mai stingea noaptea. Părea că s-a smintit. Îi era cumplit de frică de rusalkă. Nu i-a crezut nimeni povestea, bineînțeles; au zis că are vedenii de la băutură. Cred că se simțea tare singur și neînțeles. Într-o seară, moș Irofte venise să-i aducă laptele și s-a mirat că nu a mai văzut lumina aprinsă la fereastră. Ușa casei era descuiată, iar bătrânul a intrat și l-a găsit pe Grișa spânzurat, atârnând din tavan. Ce să-ți mai spun... Arăta îngrozitor, umflat, cu limba scoasă afară, cu ochii ieșiți din orbite și gura deschisă a țipăt. Când l-au înmormântat au trebuit să-i lege falca cu rifon, că stătea deschisă și speria copiii adunați să ia pomană. Pentru că s-a sinucis, preotul a refuzat să-i facă slujba de înmormântare sărmanului Grișa. Din cauza asta locul e considerat blestemat și se spune despre Grișa că a devenit strigoi. Așa își sperie mamele copilașii năzdrăvani; le spune că vine Grișa la noapte.

   În Alexandru se prăbușește cerul, fără să-și poată explica emoțiile care mușcă din el din toate părțile - emoții vechi, cunoscut și necunoscute, în același timp. Povestea depănată de Iovan îl tulbură nespus.

   - Dar, Iovane, cum arăta rusalka? Ce povestea Grișa?

   - Nu-mi amintesc să fi spus că este ca în legende, o femeie foarte frumoasă; mai degrabă, a descris-o ca pe o creatură stranie, cu dinți mici și ochi de pește, mică și sălbatică.

   Alexandru rămâne pe gânduri, pierdut.

   - Să intrăm, Sașa. Să știi că singur nici eu nu intru în casa lui Grișa, că doar nu sunt nebun! Ocolesc locul ăsta odată ce se lasă seara, căci, de ce să te mint, mi-e frică și mie. Acum am venit cu tine să-ți arăt că și Delta are misterele ei. Am observat că încerci să-l descoși pe moș Irofte despre legende și despre rusalkă, dar el e ursuz mai mereu și nu-ți povestește. Să nu te superi pe el. Așa este și cu mine, dar e un om cu suflet de aur, îți spun eu, îl cunosc prea bine.

   Iovan deschide încet ușa. Scârțâitul ei sună a scâncet de copil care urlă după botezul creștinesc și semnul crucii. Casa este cufundată în semiîntuneric. Iovan aprinde o lampă pe gaz cu chibritul, ca un ochi de mort în tăcerea zidurilor.

   Casa are doar două camere cu pereți strâmbi și grinzi groase de lemn crăpat. Mobila este sărăcăcioasă și puțină. Un praf înecăcios este pulverizat peste tot. Miroase fetid. Două oglinzi, una mai mare și una mai mică, sunt acoperite cu niște pânze mari, negre, de doliu, care sunt și acestea prăfuite și destrămate, fiind martorele tăcute ale tragediei.  În cea de-a doua cameră, din dreapta intrării, funia tăiată, instrumentul blestemat al morții, atârnă hidos în penumbră.

   Pereții întunecați respiră aerul putred, pe care Alexandru nu poate să-l inspire fără să-l doară pieptul, de parcă ar finhala otravă pură. Genunchii i se înmoaie, dar rămâne tăcut. Se uită pe masă și vede un caiet deschis. Este desfăcut la o poezie scrisă cu o caligrafie lunguiață, înclinată puternic spre dreapta:

   Alexandru citește:

      Rusalka

   Un geamăt din adâncuri

   În lacul adormit,

   Netulburat de nuferi sau de miriapode;

   Rusalka s-a trezit.

   Se târâie jilav la mal. Geme,

   Tremură,

   Se-ncolăcește.

   Se zvârcolește sub genele lunii,

   Cu-al ei argint în păr.

   Iar lujerii,

   Lujerii îi dezmiardă fluierul piciorului,

   Carnea blestemată de amfibie,

   Dorința păgână,

   Visele profane

   Și limba păcătoasă,

   Iar rusalka,

   Rusalka le cântă

   Versuri ce dor,

   De dor: despre o fecioară,

   Niciodată femeie,

   Niciodată sărutată pe coapsă.

   Plânge rusalka,

   Dar lacrimile ei - nade,

   Și gura - mătrăgună,

   Iar sânii,

   Ah! Sânii ei

   și văpaie, și vortex, și veșnicie.

   Rusakla

   Despletește nori,

   Strânge suflete și flori,

   Rusalka îngână un cântec.

   Rusalka

   Mă cheamă.

   Dumnezeule, Bunule, unde mă cheamă rusalka?”

   Versurile par a fi, mai degrabă, dezmierdările unui iubit înfricoșat decât eculubrațiile unui dement. Nu, poezia are structură și coerență, deci ce îl făcuse pe bietul poet să-și ia zilele rămase pe pământ?

   Insectele se învârt în jurul lămpii aprinse de Iovan, pocnindu-se în geamul fierbinte.
   Alexandru vrea să fugă. Casa stă gata să-i sugrume și nu mai are putere să-i reziste. Podeaua parcă-i făcută din viermi mișcători. Se învârte cu el. Are un nod în gât.

   - Vrei să mai stăm? îl întreabă Iovan.

   Din inflexiunea vocii lui, Alexandru înțelege că și Iovan vrea să plece cât mai repede din casa spânzuratului.

   - Nu, mergem. Mulțumesc că m-ai adus, bâiguie Alexandru.

   După cele văzute vrea doar să se întoarcă mai repede în casa mătușii și să bea până ce funia legată de bârnă se va disipa din memoria lui, precum și versurile poetului, care-l tulbură de parcă ar fi fost scrise chiar de el într-o altă viață.

   Iovan stinge lampa și pentru o clipă rămân amândoi în întuneric. Ies aproape în același timp, bulucindu-se pe ușa casei. Iovan trage ușa după el, care se închide cu același scâncet prelung.

   Alexandru se simte iar privit și abia îndrăznește să se întoarcă cu spatele la casa care păstrează în ea tragedia sorții poetului, ca o moarte prinsă într-o piatră mică de chihlimbar pentru eternitate.

   Un urlet le îngheață sufletele.

   - Au venit șacalii mai aproape, țipă Iovan.

   Cei doi fug spre barcă. Chiar și drumul până la barcă s-a lungit nespus de la venire.

   Lui Alexandru i se pare că mâna poetului defunct l-a apăsat pe umărul stâng. Nu îndrăznește să se uite înapoi, doar iuțește pașii, cu respirația întretăiată.

   Abia în barcă cei doi tineri prind iar glas, ceva mai încurajați de distanța dintre ei și casa înfiorătoare a lui Grișa.

   - Ți s-a părut interesant? Vrei să mergem mâine în Sulina?

   - Da, vreau, mulțumesc mult, Iovane. Treci tu să mă iei? E mai departe, nu mergem cu barca asta, așa-i?

   - Ai dreptate, nu mergem cu cea de-acum, o să ia barca cu motor a nașului Tudor. Vin pe la 10 dimineața, după ce mă întorc din cherhana. Cât stau în Sulina, să duc peștele și să cumpăr niște unelte, tu poți să vizitezi orășelul. E mic, să știi, dintr-un pas ai ajuns în celălalt capăt al lui. Nu te superi că te las singur acolo, nu?

   - Dimpotrivă. Chiar îmi doresc să explorez locurile din Deltă și trebuie să recunosc, nu prea am avut nimic de făcut zilele astea, deși este o stare cu care trebuie să mă obișnuiesc, pentru că voi mai rămâne o vreme cu voi.

CIMITIRUL DIN SULINA

           Un stol de păsări se rotește ceva mai departe de el, deasupra unui mormânt, urcând în spirale spre cer, legând mormântul de nori, într-un fuior de aripi.

       Faleza din Sulina este înțesată de turiștii veniți să vadă revărsarea, acolo unde apa dulce a Dunării se întâlnește cu apa sărată a Mării Negre, într-un curcubeu de ape.

   Bărci, șalupe și vaporașe acostează și descarcă din ele oameni cu genți pe roți, cu unelte de pescuit în huse, panere uriașe cu mâncare și lăzi cu pești congelați sau încă vii.

   În ciuda atmosferei insolite, fremătătoare a portului, contrastând cu liniștea din Maliuc, Alexandru este totuși nemulțumit. Nu-i lace să se îndepărteze prea mult de casa mătușii Tudosia. Sau îl supără distanțarea de rusalkă? Îi înoată prin vise în fiecare noapte și prin gânduri ziua. O caută și fuge de ea, dar odată ce se îndepărtează de Maliuc se întristează și nimic nu-l mai poate împăca.

   Îndată ce Iovan pleacă de lângă el, la treburile sale, Alexandru se îndreaptă spre un chioșc așezat cam într-o rână lângă un stâlp; cumpără o sticlă cu bere rece și o bea însetat stând pe marginea bordurii. Cum nu are de gând să se ducă la plajă, și nici nu-și luase cu el cele trebuincioase unei leneveli pe malul mării, se duce agale spre una dintre atracțiile neobișnuit de obișnuite pentru turiști: cimitirul din Sulina.

   Nu se miră că i-l recomandase chiar Iovan, până la urmă, căci în ajun abia ce vizitase casa unui spânzurat și fusese îngrozit de detaliile poveștii depănate de Iovan. Încă vede cu ochii minții funia agățată în tinda casei, atârnând profetic deasupra lui. Localnicul din Maliuc pare determinat să bage frica-n el, în ciuda intenției generoase de a-l introduce în atmosfera locurilor.

   Oricum, se gândește el, în România nu este ceva ieșit din comun ca cimitirul să fie un loc de pelerinaj, până la urmă, toți marii oameni nevenerați în viață se venerează în moarte, căci toată lumea respectă morții, dar nu și pe cei vii. Și cine nu a auzit de Cimitirul Vesel de la Săpânța, din Maramureș?

   Este dovada veșnică a spiritului comic, dar bizar, românesc, mulându-se perfect pe zicala din popor „a face haz de necaz” - locul în care poți citi epitafuri inscripționate în piatră albastră, poznaș colorată, precum: „Sub această cruce grea/ zace biata soacră-mea/ trei zile de mai trăia/ zăceam eu și cetea ea”.

   Dacă cimitirul de la Săpânța este așezat în centrul satului, ca un sediu de primărie sau de administrație centrală, ca o statuie în jurul căreia oamenii se strâng seara, la o vorbă, când dogoarea soarelui scade, cel din Sulina este afla spre plajă, la ieșirea din oraș. Localnicii îi spun, în chip straniu, „Cimitirul viu”.

   Pierdut în gânduri, pașii lui ajung parcă singuri la cimitir, fără să fie nevoie să ceară îndrumări. 

   De cum intră pe poarta din fier răsucit, observă multitudinea de limbi în care sunt scrise mesajele de pe pietrele funerare. Fenomenul este însă explicabil, deoarece vorbim de un cosmopolit oraș-port care în 1870 devenise port liber. Numele celor plecați din această lume, românești, rusești, grecești, englezești, turcești și evreiești, sunt urmate de scurte descrieri, relatând câte ceva din poveștile vieților curmate, de cele mai multe ori, chiar de Dunăre.

   Se speria auzind de niciunde vocea unui bătrân. Îl zărește stând pe gardul ce împrejmuiește un mormânt. Se pregătește să aprindă o lumânare cu chibritul.

   - Tu cine ești, nepoate? Pe cine cauți?

   - Sunt din Maliuc, tataie. Unde găsesc mormintele cazacilor ucraineni?

   - Da`, tu, cazac ești?

   - Da. Și dumneata ești?

   Bătrânul râde și cu același chibrit cu care a aprins lumânarea își aprinde țigara.

   - D`apoi... eu sunt cazac din Sulina, tu ești cazac din Maliuc. Nu-i tot aia. Degeaba cauți mormânt de cazac în partea lipovenească. Trebuie să-i cauți acolo unde sunt ei amestecați, printre români, greci, italieni, turci... îl lămurește binevoitor bătrânul și pleacă împingând o roabă goală pe alee.

   Alexandru rămâne singur în cimitir și se plimbă agale în el, ca într-un muzeu, uitându-se la fiecare cruce pe lângă care trece.

   Dând crengile unei sălcii la o parte, chiar lângă drumeagul pe care merge, vede o lespede de mormânt cu simbolul piraților: un craniu cu două fluiere de oase încrucișate sub el. Deasupra lui, epitabul este scris în limba greacă, iar Alexandru, care studiase puțin greaca veche în școală, nu cât să traducă Iliada, dar suficient cât să știe alfabetul grecesc, descifrează numele defunctului: Ghiorghios Kontoguris. Știe de la mătușa Tudosia că acum peste 300 de ani s-au refugiat în portul Sulina pirații greci și maltezi, care jefuiau corăbiile venite cu marfă din Occident sau cu echipaje de aristocrați neajutorați și ușor de prădat.

   Curios, privește fiecare detaliu săpat în piatră. Lespedea este crăpată și deasupra ei miroase a mir. Un ciot de lumânare îi dezvăluie că cineva a venit să aprindă una pentru sufletul piratului.

   Este foarte cald la amiază. Scoate din rucsac încă o cutie cu bere și o bea din câteva înghițituri.

   Un stol de păsări se rotește ceva mai departe de el, deasupra altui mormânt, urcând în spirale spre cer, legând mormântul de nori, în zgomot de aripi.

   Alexandru face câțiva pași, precaut, să nu calce pe mormintele prăbușite, mergând în zig-zag printre pietre funerare, cenotafe, ocolind tufele uscate și gărduțurile fixate cu lanțuri. Trece de un obelisc ce strălucește în lumina soarelui, și citește pe el numele prințesei Ecaterina Miruzzi, nepoata domnitorului Moldovei, Ioan Sturza. Cineva îngrijește acest mormânt, căci în fața crucii este așezat un buchet de trandafiri mici, într-un borcan cu apă.

   Adie un vânticel cald, iar în cimitir e liniște și tihna de pe urmă.

   Alexandru își mută privirea către următoarea cruce, iar fiori reci îi scaldă ceafa încălzită de soare.

   Pe piatra funerară din dreapta lui își vede trăsăturile într-o micuță gravură-portret. Se apleacă, cu inima bubuindu-i în piept, să descifreze scrisul, dar epitaful este mult prea deteriorat. Citește pe el doar... „...ndr Danilov”.

   Groaza pune stăpânire pe el și Alexandru o ia la fugă spre ieșira din cimitir, fugind cu rucsacul atârnând în urma lui doar pe un umăr. Doi copii triști, sculptați în marmură albă, strâns îmbrățișați lângă un mormânt, îl urmăresc cu privirea, întorcându-și capetele cu bucle dalbe, împietrite, către el.

   Sudoarea de pe frunte se prelinge pe chipul tânărului cu privirea rătăcită. Fuge din cimitir hăituit de ochii care-l privesc. Statuile își întorc capetele spre el. O frică violentă îl alungă din cimitirul viu, precum îi este denumirea.

   Alexandru aleargă mult timp după ce iese de acolo. Ajunge pe o străduță animată de mai mulți trecători și-și mai recapătă suflul. Își tot întoarce capul și se uită temător în spatele lui, ca și cum era urmărit de morții vii.

   Rătăcește vreme de două ceasuri pe străzile perpendiculare ale Sulinei, cu case mici, unele cu acoperiș de stuf, altele văruite cu alb și albastru, iar altele părăsite, cu copaci crescuți în ele, cu crengile ieșite prin ramele goale ale ferestrelor. Parcă avea în față un oraș abandonat, un oraș fantomă, surprins în plin proces al degradării de către scriitorul Jean Bart în romanul „Europolis”.

   Ajuns în fața casei scriitorului, Alexandru îi dă târcoale în fața porții încuiate. Imobilul cu două etaje este cucerit de viță de vie cu cârlionți prinși până-n acoperiș. Copacii din curte își întind ramurile către ferestrele galbene, cu ramele scorojite, străjuite de perdele zdrențuite, ca stindardele războaielor pierdute. Acoperișul cu țiglele sărite acoperă tăcut taina unui scriitor al Dunării.

   Tot plimbându-se aiurea i se face foame. Întreabă câțiva trecători unde poate să mănânce ceva gustos, nu prea departe de el. Aceștia îl îndrumă către Cherhanaua Cristi, aflată chiar la începutul lajei, astfel că Alexandru se întoarse din drum și continuă să meargă în arșița amiezii. 

   Trece iar pe lângă cimitir, dar nimic nu i se mai pare straniu. E fericit că merge lângă un grup gălăgios, simțind că alături de el nicio fantomă nu-l poate urmări. În stânga, pe canal, stau orânduite bărcile pe brațul apei, lângă stuful des, de-un verde aprig.

   Ajuns la cherhana, își comandă o porție de midii și bere rece la halbă. Ia loc la o masă rotundă din lemn, cu acoperiș țuguiat, din stuf, ca o pălărie de vietnamez. Însetat, mai cumpără o halbă cu bere. Le bea una după alta, și amintirea cimitirului începe să se dizolve. După ce termină și de băut, și de mâncat, se plimbă pe malul mirosind a alge și a scoici putrezite.

   Uitându-se pe telefon, realizează că e timpul să se întâlnească cu Iovan, așa cum au convenit. 

   Se reîntoarce lângă cherhana și găsește un taxi pregătit să plimbe turiștii din hotel, la plajă, și înapoi. După câteva minute de ascultat muzică agramată în taxiul mirosind a transpirație și alte fluide omenești, ajunge iar în port.

..........................................................