Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 ................................................

2-5

              - Mulțumesc din suflet. Apreciez sprijinul.

   Blanche ridică brusc mâinile, iar brățara de argint îi alunecă pe braț, în jos.
   - Ce-ai vrea să zic, Bea? Că sunt fericită pentru tine? Că este o idee grozavă să te măriți cu un tip sexy care a dat peste tine la plajă?
   - Dar nu fost chiar așa, o contrazice Bea, așezându-și șervetul în poală și aruncând o privire în jur.
   Încă vorbesc amândouă destul de încet, dar simte că, dintr-un moment în altul, vor crea o scenă gen Nevestele reale din Birmingham și e ultimul lucru pe care și-l dorește. E ultimul lucru pe care și vechea Blanche și l-ar fi dorit, dar cu noua Blanche - prea slabă, prea beată, prea blondă - cine știe?
   - Nu pricepi, insistă Blanche.
   Acum, da, o femeie de la altă masă se uită la ele, ridicând ușor din sprâncene.
   - Ești bogată acum, Bea. Și nu bogată ca o persoană normală. Nu ești o avocată sau un medic de succes. Ești pe cale să ai GRĂMEZI de bani și tipul ăsta știe.
   - Și de aceea e interesat de mine, corect? întreabă Bea, simțind cum îi ia fața foc, deși restul corpului pare rece ca gheața. Pentru că sunt bogată. Lucru care, ce coincidență, te sâcâie și pe tine. Evident, să-mi fii prietenă era mult mai ușor pe vremea când reprezentam pentru tine... doar un nenorocit de caz caritabil.
   Blanche pufnește, trântindu-se de spătar atât de tare, că bancheta se zguduie.
   - OK, bine. Eu doar încerc să am grijă de tine și să-ți amintesc că nu te poți atașa de orice persoană care se poartă frumos cu tine, dar, la cum văd că gândești, chiar îmi pierd vremea aiurea.
   Bea aproape că tremură, nu concepe să mănânce în starea asta, împinge farfuria cât colo și ridică paharul. Gheața s-a topit, margarita a devenit sărată, acră și prea tare, dar dă pe gât băutura oricum.
   - Vreau doar să fii atentă, spune Blanche, cu expresia ceva mai îmblânzită. Abia l-ai cunoscut. De când sunteți împreună? O lună?
   - De 3 luni, răspunde Bea. Și știu tot ce am nevoie să știu. Știu că mă iubește și știu că-l iubesc.
   Blanche se strâmbă.
   - Corect. Fiindcă iubirea e singurul lucru care contează.
    - Știu că lucrurile sunt complicate între tine și Tripp acum...
   - Nu sunt deloc complicate, o întrerupe Blanche, descriind cu degetele niște ghilimele imaginare. Doar că o căsnicie presupune mai multă muncă decât crezi tu.
   Blanche clatină din cap și lasă furculița jos.
   - În fine, el e sexy și tu ești bogată, așa că e posibil să fie mai ușor pentru voi doi. Poate că ăsta e secretul.
   Furia dispare din Bea la fel de rapid ca apa dintr-o cadă căreia i s-a scos dopul.
   Blanche e geloasă pe ea. Despre asta e vorba.
   Blanche e geloasă. Geloasă pe banii ei, pe succesul ei și, acum, pe bărbatul ei.
   Bea nu și-a închipuit niciodată că Blanche și-ar dori ceva ce are ea. Iar acum, vrea totul.
   Ceea ce îi ușurează misiunea de a-i lua mâna cu blândețe.
   - Hai să facem pace, da? o roagă. Fiindcă ar fi complet aiurea să nu vorbesc cu domnișoara mea de onoare.
   Blanche pufnește, dar, după 1 minut, îi strânge mâna, la rândul ei.

PARTEA A TREIA

JANE

10.

      Nu știam că și cearșafurile pot avea un miros atât de fin, dar așa se întâmplă cu ale lui Eddie.
   În fiecare dimineață, când mă trezesc în patul mare cu baldachin, îmi bag nasul în așternuturi și inspir adânc, întrebându-mă cum dracului am avut atâta noroc.
   Au trecut două săptămâni de când m-am mutat, mai mult sau mai puțin, cu Eddie, două săptămâni de lenjerii moi și timp petrecut pe canapeaua plușată din sufragerie, urmărind după-amiaza emisiuni proaste la televizorul masiv.
   Nu mai plec de aici niciodată.
   Mă dau jos alene din pat și degetele de la picioare ating bucuroase covorul moale, care mă așteaptă. Dormitorul este luxos exact cum trebuie - lemn negru, nuanțe de albastru-închis, ici și colo, câte o pată de culoare gri. Neutru. Masculin.
   E singurul spațiu unde Eddie a scăpat complet de stilul lui Bea, se  vede limpede. Înainte, pun pariu că era copleșit de un vârtej de nuanțe strălucitoare, ca și restul casei. Albastrul păunului, galbenul șofranului, fucsia aprinsă. Dar aici e doar Eddie.
   Și acum, eu.
   Îl găsesc pe Eddie în bucătărie, deja îmbrăcat pentru muncă, îmi zâmbește, cu o cafea aburindă în mână.
   - Bună dimineața, îmi spune, întinzându-mi cana.
   În prima zi când m-am trezit aici, Eddie îmi pregătise o cafea simplă, fără zahăr, așa cum băusem la prima noastră întâlnire.
   Sfioasă, îi mărturisisem că nu-mi place cafeaua neagră atât de mult.
   Acum, am un espressor scump la dispoziție, care adaugă laptele sub formă de spumă și, în plus, tot felul de siropuri aromate deloc ieftine.
   Cafeaua de astăzi miroase a scorțișoară și inspir aroma înainte să iau o gură.
   - Nu știu cum să-ți zic, dar mă culc cu tine doar pentru cafeaua a, îi zic.
   El îmi face cu ochiul.
   - Talentul de a face o cafea grozavă chiar este singura mea trăsătură remarcabilă.
  - Cred că mai ai câteva, îl contrazic.
   El mă privește cu sprâncenele ridicate.
   - Doar câteva?
   Îi fac semnul de OK cu degetul mare și arătătorul, iar el râde, lucru care mă încălzește la fel de mult precum cafeaua.
   Îl plac. N-am cum să susțin altceva. Nu e vorba doar de casă sau de bani, deși mă interesează sută la sută lucrurile astea, credeți-mă. Dar să fiu cu Eddie e... plăcut.
   Și el mă place. Nu doar pe mine, cea inventată, îi plac și licăririle eului meu real pe care îl las să le zărească.
   Vreau să-i arăt mai multe despre mine, cred. Și a trecut o grămadă de timp de când nu m-am mai simțit așa.
   Întorcându-se la chiuvetă, Eddie își clătește cana și zice:
   - Ce-ai în program astăzi?
   Aștept acest moment de două săptămâni, sperând că mă va întreba cu ce îmi ocup ziua. Fiindcă tot mai scot nenorociții ăia de câini la plimbare. Stau eu în casa lui Eddie și mănânc mâncarea cumpărată de el, dar sunt pe cont propriu în alte privințe. Benzina, hainele, celelalte mărunțișuri. Încă trebuie să plătesc chiria.
   - Câini, răspund scurt.
   El ridică ochii și se încruntă ușor.
   - Tot mai faci asta?
   Ceva din căldura resimțită față de el se risipește. Dar ce credea că fac toată ziua? Zac și-l aștept pe el să se întoarcă acasă?
   Îmi ascund iritarea, mă ridic de pe scaunul înalt și dau din umeri.
   - Păi, da. Trebuie să produc cumva bani.
   Se strâmbă și își șterge mâinile pe unul dintre prosopelele Southern Manors, împrăștiate prin bucătărie. Cel folosit de el are o felie de pepene imprimată, cu o mușcătură perfectă într-o parte.
   - Ești bine-venită să folosești cardul meu ori de câte ori ai nevoie. Și te pot adăuga astăzi ca titular de cont. La contul meu personal, nu la cel de la Southern Manors. Ăla implică tot felul de nenorocite de hârtii, dar putem rezolva și asta până la urmă.
   Încremenesc. Eddie se întoarce din nou, mototolește prosopul și-l aruncă în camera pentru spălat rufe, aflată chiar lângă bucătărie.
   Oare așa de ușor merg lucrurile pentru bărbații ca el? Îmi oferă acces la mii și mii de dolari de parcă ar fi nimic, când eu aș putea să... îi iau pur și simplu. Să-i iau tot, dacă vreau neapărat.
   Poate că tocmai asta e... nu-i trece nicio clipă prin minte că aș fi în stare de așa ceva. Că cineva, dar mai ales o femeie, ar putea face asta.
   Dar, de vreme ce exact asta mi-am dorit, îi zâmbesc, dând aprobator din cap.
   - Ar fi... ar fi grozav, Eddie. Mulțumesc.
   - Ce sens are să am atâția bani, dacă fata mea nu-i poate cheltui, nu?
   Ocolește barul, îmi înconjoară talia cu brațul și își îngroapă nasul în părul meu.
  - Totodată, spune el înainte să se retragă, de ce nu te duci acasă la tine să-ți iei lucrurile și să le aduci aici? Așa, totul va fi oficial.
   Îmi apăs pieptul cu mâna și îi arunc cea mai falsă privire de specialistă în flirt.
   - Edward Rochester, îmi ceri să mă mut cu tine?
   Zâmbește cu gura până la urechi, în timp ce merge cu spatele spre ușă.
   - Cred că da. Accepți?
   - Poate.
   Se răsucește pe călcâie, iar zâmbetul i se lățește și mai mult.
   - Îți las cardul la ușă! îmi strigă și aud sunetul fin al plasticului lovindu-se de marmură, înainte ca ușa să se deschidă și să se închidă, lăsându-mă singură în casă.
   Casa mea.
   Îmi mai prepar o cafea și mă duc la etaj, în baia masivă, partea mea preferată din vilă.
   Aproape ca orice altceva, este supradimensionată, dar nu copleșitoare. Mâna lui Bea se simte și aici, firește. Dacă Eddie ar fi proiectat camera, probabil că ar fi fost mai șic, mai modernă. Sticlă, oțel și ceramică. În schimb, există marmură și cupru, cu o podea din mozaic și - șocant ce n-ai văzut! - o magnolie în centru.
   Îmi frec degetul mare de la picior de una dintre plantele de un verde-închis și mă pregătesc să intru în cadă.
   Aveam cadă și în apartamentul meu, dar trebuia să fiu drogată ca să fac baie în ea. Nu numai că e înghesuită și pătată cu mucegai negru pe la colțuri, dar gândul că trupul meu se atinge de locul unde face duș John era prea oribil ca să iau în calcul așa ceva. Nu, întotdeauna m-am spălat cât am putut de repede, crispându-mă de fiecare dată când perdeaua dușului se lipea de mine.
   Să dea naibii dacă nu merit cada asta!
   Mă așez pe marginea ei și mă aplec să răsucesc robinetul de apă caldă. Continui să țin cafeaua într-o mână și încerc apa cu degetele de la mâna cealaltă.
   Am de gând să fac baie zilnic de aici înainte. Veșnic. Așa o să-mi petrec diminețile. S-a terminat cu condusul din Center Point.
   S-a terminat și cu plimbatul câinilor.
   Și, după ce termin cu îmbăiatul pe ziua de azi, mă voi îmbrăca și voi merge cu mașina la jegul ăla de apartament, pentru ca mai apoi să plec și să nu mă mai întorc niciodată acolo.

      Iau ceea ce Eddie numește „mașina practică, de bun-simț”, un Mercedes SUV, și părăsesc enclavele umbrite din Mountain Brook, îndreptându-mă spre mallurile și complexul urât de apartamente unde se    află vechea mea casă.
   Mi se pare ciudat să parchez o asemenea mașină frumoasă în spațiul unde obișnuiam să-mi las Hyundaiul paradit și chiar mai ciudat să urc treptele de beton în noile mele sandale din piele, ale căror tocuri țăcăne atât de tare, încât mă surprind tresărind.
   Numărul 234 arată și mai ponosit decât știam și scotocesc în geantă după chei.
   Când le vâr în yală, îmi dau seama că ușa e descuiată și mă încrunt când pășesc înăuntru. John e un dobitoc, dar nu genul care să dea dovadă de o astfel de neglijență.
   Apoi înțeleg că eu sunt aia neglijentă, pentru că ar fi trebuit să sun la biserică înainte să vin aici, să mă asigur că John a plecat la muncă și că nu face ce face acum, adică stă pe canapea învelit cu pătura mea, urmărind emisiunile plictisitoare ale dimineții.
   - Și ea se întoarce, rostește el cu gura plină de cereale.
   Ar putea înghiți cereale la orice masă, îmi trece prin minte, întotdeauna mărcile cele mai ieftine, pline de zahăr, care se fac pentru copii. Niciodată mărci serioase, ci „Fruity Ohs” și „Sugar Flakes”. Orice-ar avea în gură acum, aproape că au înnegrit laptele și nu-mi ascund deloc dezgustul când întreb:
   - N-ar trebui să fii la biserică?
   John ridică din umeri, cu ochii lipiți de ecran.
   - Am liber.
   Grozav.
   Se întoarce spre mine să mai adauge ceva și face ochii mari când mă vede.
   - Ce porți?
   Vreau să glumesc cumva și să-i sugerez să lase replicile astea pentru iubitele lui de pe internet, dar aș prelungi interacțiunea dintre noi și e ultimul lucru pe care mi-l doresc, așa că dau din mână a lehamite și mă duc în dormitor.
   Ușa e deschisă, deși îmi amintesc clar că am închis-o și îmi mușc buzele, enervată. Patul este încă făcut și, când trag un sertar, toată lenjeria mea intimă pare să fie neatinsă. O ușurare, în sfârșit.
   Mă aplec și scot de sub pat geanta mea sport boțită și trag fermoarul, înainte să mă opresc și să mă uit în jur.
   Nu că n-aș ști cât de tristă e camera mea. Orice am încercat, a arătat mereu soioasă și rece, aproape ca o celulă de închisoare. Dar acum, după două săptămâni de stat în casa lui Eddie?
   Nu e niciun lucru pe care l-aș lua cu mine.
   Vreau să las toate astea în urma mea. Simplitatea deprimantă, materialele ieftine, marginile jerpelite. Ba mai mult de atât. Vreau să-i dau dracului foc.
  Când ies din cameră, nu car nimic. Nici geanta, pe care am vârât-o la loc sub pat. Nici lenjeria, pe care acum John poate s-o folosească pentru perversiunile lui cât dorește. Nici măcar micile fleacuri și comori pe care mi le-am însușit de prin casele din Thornfield Estates.
   John a oprit televizorul și se uită la mine de pe canapea, pătura acoperindu-i genunchii ridicați. Îmi zâmbește răutăcios, probabil așteptându-se să i-o cer și e gata să scuipe ceva dubios, ceva care să mă facă să mă întreb dacă se poartă scârbos sau nu (răspunsul sigur e da).
   Poate să țină și pătura, din partea mea.
   - Mă mut, îl anunț fără niciun preambul, vârându-mi mâinile în buzunarele de la spate. Cu chiria sunt la zi, așa că...
   - Dar nu poți să pleci așa, pur și simplu.
   Furia mi se adună în piept, dar, peste ea, mai există ceva.
   Bucurie.
   N-o să-i mai văd niciodată fața imbecilului ăstuia. N-o să mai dorm niciodată în apartamentul ăsta deprimant și nici n-o să mai fac dușuri triste, cu apă călduță, care abia curge. N-o să mai scot niciodată bani din buzunar ca să-i dau lui John Rivers.
   - Și totuși, plec. Nasol.
   John mijește ochii.
   - Îmi datorezi două săptămâni de preaviz, îmi zice.
   Izbucnesc în râs, dându-mi capul pe spate.
   - Nu ești proprietarul, John. Ești doar un băiețel trist, care credea că o să mă culc cu el dacă mă lasă să stau aici. Și mi-ai cerut prea mult pentru chirie oricum.
   O roșeață i se întinde pe gât, pe ceafă, iar buza de jos i se răsfrânge puțin. Încă o dată, sunt ușurată că s-a terminat și că e ultima oară când mai vorbesc cu el. Curând, oamenii ca John Rivers nu vor mai exista pentru mine. Abia dacă există în prezent.
   - N-am vrut niciodată să mă culc cu tine, murmură el, pe un ton posomorât. Nici măcar nu ești sexy.
   Pe vremuri, m-ar fi deranjat vorbele lui. Chiar și de la cineva precum John. Întotdeauna am fost conștientă de simplitatea mea plictisitoare, de nedescris. Și am simțit-o când am văzut fotografiile lui Bea, cu părul ei negru, lucios, ce-i încadra fața frumoasă, cu pomeți înalți și ochi mari. Corpul acela bine întreținut și voluptuos contrasta cu silueta mea sfrijită, băiețoasă aproape.
    Dar Eddie m-a vrut. Așa mică, simplă și plictisitoare. M-a făcut să mă simt frumoasă, în sfârșit. Și puternică.
   Așa că mă uit la John și rânjesc.
   - Continuă să te amăgești singur, zic și mă întorc ca să plec.
   Nu sunt sigură dacă sunetul unei uși închise în urma mea mi s-a părut vreodată mai satisfăcător și, în timp ce mă îndrept spre mașină, păcănitul zgomotos al tocurilor mă încântă nespus.
   - Du-te dracului, rostesc sacadat în sinea mea cu fiecare pas. Du-te dracului. Du-te dracului.
   Zâmbesc când ajung la Mercedes și scot cheile, apăsând pe micul lor buton ca să descui ușile. Îmi ia o clipă să-mi dau seama că vizavi, în parcare, se găsește o mașină roșie familiară și primul lucru care-mi trece prin minte este ciudățenia prezenței unei astfel de mașini frumoase în zona asta.
   Abia când Eddie se dă jos de la volan și vine spre mine, creierul meu pricepe că e mașina lui și că el... e aici. În Center Point. În rahatul meu de complex rezidențial.
   Să-l văd e atât de tulburător, că instinctul mă împinge să fug, să sar în mașina mea (mașina lui, îmi reamintește creierul meu nesuferit) și să plec naibii de acolo.
   - Hei, frumoaso, îmi strigă el când se apropie cu cheile atârnându-i de degete.
   - M-ai urmărit? mă reped, bucuroasă că port ochelari de soare și nu vede exact ceea ce gândesc.
   Sunt zguduită, nu doar pentru că mi se pare complet nefiresc ca Eddie să mă urmărească, ci pentru că e aici. Acum a văzut locul ăsta, groapa asta mică și urâtă pe care m-am străduit atât să o ascund de el. Nu contează că aparține trecutului. Faptul că el știe de existența sa mă aduce în pragul unei crize nervoase.
   Eddie oftează și își vâră mâinile în buzunarele de la spate. Vântul îi ciufulește părul și pare atât de neobișnuit să stea în parcarea asta, în genul ăsta de viață.
   Senzația de amețeală devine mai puternică.
   - Știu, spune Eddie. E o nebunie și ar fi trebuit să mă abțin.
   Apoi îmi surâde sfios. Nu poartă ochelari de soare și mijește privirea ușor din pricina luminii orbitoare.
  - Dar tu mă înnebunești, ce altceva să spun în apărarea mea?
   Deși razele soarelui bat direct în noi, simt un fior pe șira spinării.
   Neîndoielnic, Eddie e romantic. Și pasional. Dar purtarea lui de acum... parcă nu i-ar sta în fire.
   L-ai cunoscut de vreo 5 minute, deci e posibil să nu-l cunoști așa de bine, îmi zic în sinea mea.
   Nu-mi rămâne decât o soluție ca să fac față situației cu brio. Îi zâmbesc la rândul meu și-mi dau ochii peste cap.
   - Ce siropos! exclam, dar am grijă să par încântată, mușcându-mi ațâțător buza de jos.
   Probabil că m-am descurcat de minune, fiindcă umerii i se lasă ușor în jos, a ușurare, și face încă un pas spre mine ca să-mi înconjoare talia cu brațele.
  Îmi apăs fruntea de pieptul lui și inspir adânc. Ești chiar proastă, 
mă cert singură. Sunt atât de obișnuită ca bărbații să mă mintă și să mă manipuleze, încât văd tot felul bazaconii chiar și când ele nu există. Poate Eddie e genul de tip care exagerează puțin când place pe cineva cu adevărat. Ar mai putea exista o grămadă de aspecte la el pe care nu le-am deslușit încă.
   - Tu ești iubitul ei?
   Ne întoarcem amândoi și-l vedem pe John pe scări, în tricou și în pantaloni largi de sport. E desculț, iar părul unsuros îi stă zburlit.
   Dacă îi pui unul lângă altul, îți vine greu să crezi că el și Eddie aparțin aceleiași specii.
   - Așa se pare, răspunde Eddie calm, dar simt cum se încordează ușor.
   - Grozav, murmură John, uitându-se când la mine, când la Eddie și încercând să înțeleagă ce se petrece.
   Eddie încă îi zâmbește prietenos și relaxat, dar ceva întunecat și intens radiază dinspre el. Când îmi cobor privirea, remarc că strânge pumnii.
   Însă John nu vede, coboară treptele și se oprește în dreptul nostru. Atât de aproape, că simt izul transpirației lui și aroma dulce a cerealelor pe care le mânca.
   - Jane îmi datorează două săptămâni de preaviz dacă vrea să se mute, spune el.
   Eddie ridică o sprânceană brusc.
   - Ba deloc, îl contrazic. Nici măcar nu există așa ceva.
   - Ce vorbești? insistă John.
   Îmi dau seama cât e de disperat să preia controlul.
   Nu înseamnă că situația e mai puțin nefericită. Mă înroșesc până în vârful urechilor de nervi și pulsul îmi bate nebunește în tâmple.
  - Trimite-i documentele avocatului meu, spune Eddie, scoțându-și portofelul ca să-i dea cartea de vizită.
   Continuă să-i zâmbească totuși când i-o întinde și John se uită când la cartea de vizită, când la fața lui Eddie, înainte să o accepte.
   - Așa voi face, spune el.
   Știu că e ultima oară când mai auzim de John Rivers. Manevrele lui jalnice abia dacă funcționează la femeile rămase fără opțiuni. Dar să te pui cu unul ca Eddie? Care are o mașină splendidă și folosește nonșalant un cuvânt precum „avocat”? John n-are nimic.
   Însă nu se poate abține să facă o ultimă încercare.
   - Noroc, omule, rostește el, privirea lui alunecând peste mine. O să ai de tras cu ea.
   De rușine, mi se pune un nod în gât, care amenință să mă sufoce.
   Urăsc faptul că Eddie îl cunoaște acum pe cretinul ăsta și că înțelege pe deplin cât de jalnic era totul în viața mea, înainte să mă găsească.
   Eddie îmi înconjoară talia cu brațul și mă strânge ușor.
   - Janie, vrei să-mi aduci mobilul din mașină? Vreau să mă asigur că am numărul lui John în agendă, în caz că mai apar alte probleme.
   Nu e deloc reacția la care mă așteptam și poate tocmai de aceea încuviințez din cap și traversez parcarea spre mașina lui Eddie.
   Când ajung în dreptul barei de protecție din spate, mă uit peste umăr, la Eddie și la John.
   Stau foarte aproape unul de altul și Eddie a aplecat capul pentru a-i vorbi lui John.
   Nu îl atinge nicio clipă, nu-și folosește înălțimea superioară ca să-l amenințe, dar există ceva în fiecare linie a corpului său care emană violență. Asta mă face să cred că nu vrea decât să-l arunce pe John prin parbrizul celei mai apropiate mașini.
  Iar John, oricât de prost ar fi, observă și el. Se albește. Indiferent ce i-a zis Eddie, continuând să zâmbească, îl determină pe John să urce treptele cu spatele, ținându-și mâinile adânc vârâte în buzunarele pantalonilor de trening. În graba lui, se împiedică și încearcă să se redreseze, dar Eddie nu face nicio mișcare să-l ajute, lăsându-l să cadă. John se îndreaptă repede. Îmi aruncă o ultimă privire ucigătoare, se răsucește și se îndreaptă spre apartament.
   Care e numai al lui acum. Va locui acolo singur. Eu, niciodată.
   Eddie vine la mașină, din nou relaxat și vesel, toată tensiunea dispărând de parcă n-ar fi existat vreodată.
   Când ajunge lângă mine, întinde mâinile, le apucă pe-ale mele și mi le strânge.
   - Te rog, spune-mi că ticălosul ăla nu era fostul tău iubit, mă roagă, zâmbind ironic.
   Aș minți dacă aș susține că nu m-a trecut un fior de dorință nebună. Oare e din cauza apropierii lui sau pentru că a fost excitant să-l văd cum mă apără de John?
   În orice caz, nu mă prefac întru totul când mă lipesc de el și răspund:
   - Te rog să ai o părere mai bună despre gustul meu la bărbați.
   Încă surâzând, Eddie se apleacă și-mi sărută vârful nasului.
   - Cum aș putea, când ești îndrăgostită de mine?

11.

      Mi-a luat o veșnicie să planific primea mea „întâlnire accidentală” cu doamnele din Thornfield Estates.
   Momentul trebuia să fie perfect, în definitiv. Nu aveam decât o singură șansă și era obligatoriu să iasă impecabil. Mă gândisem să pun la cale ceva în sat, să dau peste ele la Roasted, poate când mă plimbam agale pe trotuar, cu brațele încărcate cu pungi de la cele mai scumpe buticuri.
   Îmi petrecusem ore întregi imaginându-mi scenariul și, deși mă satisfăcea oarecum, nu avea impactul pe care mi-l doream.
   Apoi, am zis să le trimit cu tupeu un SMS și să le invit la prânz acasă la Eddie, dar casa păstra încă prea multe din aerul lui Bea și mă temeam că aș arăta ca o palidă imitație stând în spațiul ei.
   Într-un final, mi-am amintit că Emily Clark și Campbell Reed se dădeau în vânt după plimbatul pe jos, prin cartier, la primele ore ale dimineții și, brusc, am știut precis cum se va desfășura prima noastră întâlnire.
   Așa că iată-mă aici, mergând pe trotuarele din Thornfield Estates, cu Adele, care mă trage după ea, de lesă.
   Să plimbi un câine atunci când nu ești plătită e o activitate chiar amuzantă. Vremea e plăcută, Adele se poartă bine și îmi place cum se uită în spate, spre mine, ori de câte ori ochește ceva nou, dând din coadă și arătându-mi zâmbetul ei mic de cățel.
   Sau poate o plac mai mult pur și simplu pentru că este a mea. A mea și a lui Eddie, cumpărată după ce Bea s-a dus de mult.
   Sunt atât de preocupată de gândurile mele, de ideea că eu și Eddie avem ceva numai al nostru, încât aproape ratez momentul când Emily și Campbell mă zăresc.
   Dar, de îndată ce ridic privirea, iată-le, amândouă purtând teniși albi, cu dungi colorate strălucitoare, și ochelari de soare atât de mari, că le acoperă jumătate din față.
   Ce păcat! Înseamnă că nu le voi vedea expresiile, așa cum mi-ar plăcea, dar deocamdată mă mulțumesc cu felul în care Emily își depărtează buzele ușor, iar mersul ferm al lui Campbell devine oarecum nesigur.
   - Jane?
   Emily face un pas înainte, mai iute decât Campbell, care se repede după ea, cu mâinile în șolduri.
   - Ah, salut! spun, ridicând mâna.
   Îmi dau părul după ureche, las privirea în pământ și mă prefac intimidată.
   - Am crezut că ai renunțat la plimbatul câinilor! exclamă Emily, uitându-se la Adele.
   Râd delicat, desfăcând o parte din lesa înfășurată în jurul mâinii.
   - Așa e. O plimb doar pe Adele ca să facă puțin exercițiu fizic.
   Aștept să le pice fisa. Trebuie să pună singure piesele de puzzle la un loc, deoarece, dacă le vâr adevărul pe gât, mă vor bârfi că sunt o parvenită cu nasul pe sus. În plus, vreau ca Emily, Campbell și Caroline McLaren să mă considere prietena lor la un moment dat, nu o inamică, și asta înseamnă că trebuie să fac un joc de Oscar în clipa în care mă vor vedea ca pe prietena lui Eddie și nu ca pe tipa care plimbă câini.
   - Ți-a dat-o Eddie sau ceva de genul ăsta? întreabă Emily.
   Îmi înăbuș un oftat. Dintre toate doamnele din cartier, Emily e cea mai amabilă, dar nu și cea mai isteață. Îmi doresc ca nesuferita de Caroline să fi fost aici. Aș avea mai puțin de furcă.
   Din fericire, Campbell îmi sare în ajutor. Își ridică ochelarii pe cap și se holbează la mine.
   - Așadar, tu ești necunoscuta misterioasă, zice ea, după care o înghiontește pe Emily. Îți amintești când credeam că Eddie se vede cu cineva?
   Lui Emily îi cade falca și scoate un „oh” firav și comic.
   Fac un gest cu mâna liberă și îmi mut greutatea de pe un picior pe altul.
   - A fost ceva neașteptat, explic, și încă suntem la început, mi se pare stânjenitor și...
   Vocea mi se stinge, gem ușor și îmi dau ochii peste cap.
   - Acum chiar sunt stânjenită.
   E un alt truc pe care l-am învățat în decursul anilor - să îi faci pe oameni să creadă că îți sunt superiori, deoarece capătă încredere în tine mai rapid. Deja văd cum expresia lui Campbell se înmoaie puțin și zâmbetul lui Emily pare sincer.
   Nu sunt o amenințare și nici vreo escroacă. Sunt doar Draga De Jane Care A Avut Un Noroc Chior Și Ea Știe Asta.
   Pot să se descurce cu așa ceva.
   Emily se întinde și mă bate pe braț cu afecțiune.
   - Obrăznicătură mică, mă necăjește ea.
   Nu cred că am mai auzit pe cineva folosind cuvântul acesta, dar, din gura lui Emily, sună potrivit.
   Apoi, exact cum sperasem, îmi face semn către casa ei.
   - E o poveste grozavă și nu se cade să o ascultăm stând în mijlocul străzii. Haideți la mine!

      Ca oaspete, mă simt diferit în casa lui Emily.
   O las pe Adele în curte, cu Major și cu Colonel, zâmbind când câinii dau din coadă la vederea mea, apoi mă duc înapoi în bucătărie, unde Campbell și Emily așteaptă sprijinite de masa din mijloc. Clar au discutat despre mine - când intru, ridică privirile prea repede și se depărtează puțin una de alta - dar nu par bănuitoare sau enervate. Probabil doar surprinse.
   Și, ca să fiu sinceră, îmi place că am devenit subiect de conversație.
   Emily pune bucăți de fructe într-un storcător, pornește motorul și obține un suc de un verde-închis, vâscos. Îl iau totuși și zâmbesc când sorb din el.
   Are gustul a 300 de grame de ghimbir trântite peste niște verdețuri, dar asta beau femeile ca Emily și Campbell, așa că, pe toți dracii, mă voi obișnui cu el.
   - Și zi așa, rostește tărăgănat Emily, proptindu-și bărbia în pumn de parcă ar fi o adolescentă la o petrecere în pijamale. Povestește-ne tot.
   Râd și ridic din umeri.
   - Serios, nu e nimic interesant. Am vorbit într-o după-amiază, m-a invitat la o cafea și apoi...
   Mă opresc, surâd și îmi cobor privirea cu sfială prefăcută. Întotdeauna e mai bine să lași oamenii să-și folosească imaginația, decât să le dai toate detaliile.
   Numai că nu merge așa cu Campbell, fiindcă ea vrea să știe tot.
   - Și cum adică sunteți împreună? mă descoase, lovind cu unghiile în pahar.
   Are un inel nou pe arătător, subțire, din aur, bătut în diamante și mă chinui din răsputeri să nu mi-l doresc.
   - E serioasă treaba?
   Îmi zâmbește când îmi întâlnește privirea, înclinându-și capul în poziția aceea conspirativă specifică fetelor care-și mărturisesc secretele și pe care am văzut-o de mii de ori la ea, la Emily și la Caroline. Totuși, văd în ochii ei un strop de duritate și un mușchi al maxilarului îi zvâcnește.
   Atenție, atenție!
   Preț de o clipă, mă gândesc să folosesc din nou calea inocentei neajutorate: „Ah, nu știu ce să zic, o luăm încet, pas cu pas”, știți voi, tot tam-tamul de rigoare. Însă o parte din mine nu vrea să facă asta. Îmi doresc ca ele să priceapă că sunt aici ca să rămân, așa că ar fi mai bine să accepte situația. Și repede.
   Prin urmare, nu mai ridic din umeri. Gata cu bujorii în obraji. Mă uit direct în ochii lui Campbell și rostesc ferm:
   - Da, este.
   Emily chițăie ușor și se întinde să-mi strângă brațul.
   - Ce emoționant!
   Campbell îi aruncă iute o privire și o văd cum șovăie. Dacă Emily îmi oferă sprijinul ei, atunci ce mai poate face Campbell, dacă nu să procedeze la fel?
   Probabil că înțelege și ea că e atitudinea potrivită, căci, în sfârșit, îmi zâmbește și zice:
   - Foarte emoționant, într-adevăr. Felicitări, Jane!
   Acum mă pot întoarce la chestia cu „nu e mare scofală”.
   - Doar ieșim împreună. Nu e ca și când ne-am căsători.
   - Dar locuiți împreună, nu? întreabă Emily și, pentru că nu răspund imediat, continuă: Cel puțin asta am presupus. Dacă tot o plimbi pe Adele așa, de distracție.
   - Da, îi răspund, coborând privirea, pretinzând că sunt stânjenită. Aveam un apartament în cealaltă parte a orașului, așa că a fost mai firesc să mă mut eu aici.
   Surprind o privire scurtă între cele două, dar nu înțeleg exact semnificația ei. Oare mă consideră ușuratică pentru că m-am mutat cu un bărbat atât de repede? Oare îl consideră pe Eddie prost fiindcă mi-a permis?
   Habar nu am și, înainte de a mai adăuga eu ceva, Emily ridică din umeri.
   - Într-o zi, v-ați putea căsători. E foarte probabil.
   Observ cum privirea îi fuge spre frigiderul masiv din oțel inoxidabil.
   Acolo e o fotografie cu Emily și Campbell la un grătar în curte, iar între ele stau Bea Rochester și Blanche Ingraham. Toate zâmbesc cu gura până la urechi și Emily o ține pe Bea de talie.
   Le las să bage de seamă că mă uit la fotografie, apoi îmi îndrept atenția spre ele.
   - Probabil că vă este tare dor de ea. Și de Blanche.
   Emily se încruntă abia sesizabil, ducându-și degetele la gât ca să se joace cu o cruce din aur, încrustată cu perle, în timp ce Campbell își termină sucul.
   - E altfel fără ele prin preajmă, spune Emily într-un târziu.
   Rostește cuvintele încet și se oprește încruntându-se și mai mult.
   - Mai puțină dramă, cu siguranță, adaugă Campbell, apoi se uită la mine și gesticulează cu o mână. N-ar fi trebuit să zic așa ceva.
   Ba chiar aș vrea să spună mai multe. Ce dramă?
   Îngâmfarea mi se mai diminuează și mă dezumflu când mă așez. Îmi amintesc că aici există o lume întreagă plină de curenți ascunși, de povești, de legături și de viduri. Tocmai când simțeam că dețin controlul, apare ceva nou, un alt indiciu care să-mi aducă aminte că sunt nou-venită aici. Că sunt o străină.
   - Poza aia... E ultima oară când am fost toate împreună, explică Emily, ducându-se la frigider. 4 Iulie. E ciudat, dar tot am senzația că o să primesc un SMS de la Blanche sau că Bea o să-mi trimită un e-mail despre Comitetul pentru Înfrumusețarea Cartierului.
   Emily clatină din cap.
   - Nu știu când o să mă obișnuiesc cu lipsa lor.
   Pe toți dracii, conversația nu merge deloc în direcția în care speram. Simt cum bâjbâi, practic, să mă prind de o margine, să găsesc o cale prin care să întorc situația.
   Din păcate, nu-mi vine altceva decât:
   - Comitetul pentru Înfrumusețarea Cartierului?
   Să dea naiba dacă știu cum mi-au ieșit vorbele astea din gură.
   Emily ridică din sprâncene și face ochii mari.
   - Ah, da. N-am mai avut o întrunire de când... ei bine, de când Bea și Blanche... Pentru că era prea bizar fără ele acolo. Dar acum, că vine vara, ar trebui să planificăm ceva. Ești de acord, Cam?
   Campbell încuviințează din cap, se ridică de pe scaunul înalt și își duce paharul la chiuvetă.
   - Categoric. Straturile de flori de la intrarea în cartier, unde e semnul, arată ca niște rahați de câine.
   Tocmai trecusem pe acolo ieri și mi se păruseră încântătoare, colorate, puțin sălbatice. Însă acum o susțin pe Campbell cu ceva prea mult entuziasm:
   - Bineînțeles!
   Se lasă tăcerea, care se prelungește prea mult, în opinia mea, și mă trezesc aruncându-mă cu capul înainte.
   - Știu că sunt nouă în cartier, dar, dacă aveți nevoie de cineva în comitet, mi-ar plăcea să ajut.
   Ideea de a-mi petrece timpul discutând despre flori cu femeile din cartier aproape că mă face să-mi iau câmpii, dar, dacă Bea a făcut asta, atunci vreau și eu. Lasă-le să mă folosească. Pe ideea că nu voi pleca de aici foarte curând.
   Remarc că draga de Campbell ar dori să obiecteze, probabil pentru că eu doar locuiesc cu Eddie și nu sunt proprietară sau cine știe ce altceva are în cap, gata să inventeze o regulă care n-a existat până în această secundă. În definitiv, cunosc genul ei foarte bine. Însă Emily îmi surâde fericită.
   - Ne-am distra atât de bine!
   Campbell zâmbește și ea, dar îi ia prea mult și, când se uită la mine, am senzația că își arată dinții, mai degrabă.
   - De minune!

12.

      MAI
   Habar n-aveam că poți cheltui o mie de dolari pe niște nenorocite de lămpi solare care arată ca niște felinare. Dar iată-mă încărcând portbagajul SUV-ului lui Eddie cu pachete pline cu lămpi, în timp ce cartea lui de credit practic ia foc în portofelul meu. Știu că n-o să-i pese - mi-a spus să iau „Tot ce consideră Emily că e musai, fiindcă, altfel, crapă” - dar eu mâncam niște ramen și cereale la fiecare masă cu doar câteva luni în urmă, așa că, atunci când l-am auzit pe casierul de la Home Depot spunând „vă costă 1023,78 dolari”, am simțit cum mi se „luminează” pieptul de durere.
   Prima mea săptămână la Comitetul pentru înfrumusețarea Cartierului merge, evident, foarte bine.
   Până acum, am avut o întâlnire acasă la Emily, unde am fost cinci - Emily, Campbell, Caroline, o femeie pe nume Anna-Grace, pe care n-o mai întâlnisem până atunci, și eu. Aproape toată lumea a băut vin alb timp de o oră și a scos sunete vagi cu privire la lucrurile care ar arăta bine în cartier și abia în ultimele zece minute Emily a sugerat lumini solare șic.
   - Ar lumina stratul de flori principal atât de bine și, dacă luăm suficiente, le-am putea folosi chiar și pe trotuare!
   Ca o idioată, m-am oferit să mă duc să le cumpăr, cumva izbutind să mă prind că însemna să plătesc pentru ele și să le aduc apoi în Thornfield Estates.
   Acum, când tipul cu șorț portocaliu mă ajută să pun ultima pungă în mașină, îmi doresc să fi așteptat weekendul. Ar fi fost o excursie drăguță cu Eddie, dar e o după-amiază de miercuri, așa că el e la serviciu. Muncește mult în ultima vreme, deoarece trebuie să se ocupe atât de afacerea lui, cât și de biroul Southern Manors și, uneori, nu vine acasă decât noaptea târziu.
   Sunt surprinsă că mi se face dor să-l am în preajmă. Crezusem că, dacă am acces la casa lui, la mașini și la bani, senzația de singurătate se va atenua, dar casa este... mare. Și încă plină de lucrurile lui Bea, fiindcă, Dumnezeu știe, eu n-am nimic al meu.
   Poate că acesta va fi următorul meu proiect.
   Apăs pe butonul cheii ca să închid portbagajul SUV-ului și mă îndrept spre locul șoferului când aud:
   - Jane!
   John stă în parcare, cu o pungă de plastic în mână, mijindu-și privirea în lumina orbitoare a soarelui.
   Pentru o secundă, am impresia că halucinez. Ce dracului să caute John aici? Apoi îmi amintesc că dinadins nu m-am dus la magazinele de bricolaj mai elegante din Mountain Brook, ci am condus până la Home Depot în Vestavia, crezând că o să fie mai ieftin.
   Obiceiuri vechi, bănuiesc.
   Iar biserica lui John e în Vestavia, ceva ce ar fi trebuit să-mi amintesc, dar, în săptămânile următoare mutării mele, a fost atât de simplu să uit de el complet.
   Acum îl ignor, dar încep să mă agit și, când vreau să apăs pe buton ca să deblochez mașina, nimeresc alarma și sunetul ascuțit pare mai tare decât e.
   - Fir-ar al dracului, murmur, încercând să o opresc.
   Când găsesc, în sfârșit, butonul, John deja a ajuns lângă mine, atât de aproape, că îi pot mirosi deodorantul ieftin, probabil ceva care se numește „Mountain Lynx” sau „Fresh Iceberg”.
   - Mă bucur că am dat de tine, îmi zice.
   Mă trag în spate, lovind cu umărul oglinda laterală a SUV-ului.
   - Ei bine, faptul că am dat de tine mie îmi trezește sentimente exact opuse, așa că...
   - A sunat cineva la apartament, te căuta.
   Încremenesc și mă cuprinde amorțeala, urcă din vârful degetelor pe brațe. O prostie, la o adică, pentru că ar putea fi oricine. Poate că Roasted voia să-mi ofere vechea slujbă. Trecusem numărul de telefon fix din apartament la datele de contact, nu? Și îmi depusesem CV-ul pentru o grămadă de joburi de când mă mutasem aici. Se întâmplase cu mult timp înainte, dar firmele ar putea verifica printre CV-urile mai vechi. Un milion de oameni m-ar fi putut căuta. Nu trebuie să fie chiar ei.
   Dar instinctul meu știe mai bine.
   - Și ce? zic, dar fără tonul mușcător pe care l-aș fi dorit și fără nimic din obișnuitul „mi-se-rupe-în-paișpe” pe care încercam să-l transmit.
   Mă simt încolțită și speriată.
   Sunt încolțită și speriată.
   - Era cineva din Phoenix.
   O greutate îmi apasă pieptul și inima îmi bate prea tare, prea rapid. Acum îmi amorțește și fața și, brusc, mă tem că n-o să mai pot scoate o vorbă.
   - Încerca să dea de cineva care ar putea să cunoască o femeie pe nume Helen Burns.
   John scoate limba ca să-și lingă buzele și urăsc faptul că nu-mi pot controla reacția. Urăsc faptul că el vede că mi-am ieșit din minți.
   Urăsc ideea de a-i oferi acest moment.
   Însă numele acesta...
   Mă răsucesc, bâjbâi să deschid ușa, fără să-mi mai pese de cheie acum. Nu vreau decât să-mi descui mașina (mașina lui Eddie, e a lui Eddie, nimic din toate astea nu-ți aparțin) și să scap de John.
   - Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta, continuă el, apropiindu-se atât de mult, încât îmi prinde călcâiul cu vârful tenișilor și cauciucul lor îmi zgârie glezna. Dar, după cum vorbea lipul la telefon, jur că se referea la tine. Zicea că Helen are vreo 20 și ceva de ani. Scundă, șatenă, ochi căprui. Și o cicatrice pe mâna dreaptă.
   Mă întorc, prinsă între el și portieră, metalul și sticla fierbinte arzându-mi spatele.
   - Și ce i-ai zis?
   John zâmbește. Nu mai arată jalnic și îngălat ca în ziua aia cu Eddie. Nu are pete pe haine și s-a pieptănat. Brusc, am un sentiment oribil că n-a dat de mine din întâmplare, ci că m-a urmărit și că a venit după mine până la Vestavia, doar fiindcă voia să mă înfrunte, voia să se asigure că totul merge în direcția dorită de el.
   Simplul gând era mai rău decât toate rahaturile bizare pe care le făcuse cât am stat cu el.
   El n-avea ce să caute în noua mea viață. El și tot ce se petrecuse în Phoenix trebuiau să rămână în urma mea, pentru totdeauna.
   John mă face să-i aștept răspunsul care întârzie prea mult, secunde în care îmi apar goluri în stomac și inima mi-o ia razna. Îl urăsc, îl urăsc, îl urăsc.
   Apoi, el dă din umeri.
   - I-am spus că avea informații greșite. Nu cunosc pe nimeni cu numele ăsta sau pe cineva care să se potrivească descrierii.
   Ușurarea care mă cuprinde e atât de dulce, că aproape mă doare, dar, când îmi dau seama că acum îi rămân datoare lui John Rivers, dulceața se transformă în amărăciune.
   - Normal că nu m-a prea crezut, continuă John, vârându-și mâinile în buzunare și legănându-se când pe vârfuri, când pe călcâie.
   Javra se bucură.
   - Mi-a dat numărul lui de telefon și mi-a zis să-l sun dacă îmi amintesc ceva.
   Se uită în jos, spre mine și rânjește.
   - Iar acum, că am dat de tine azi, mi-am amintit...
   - Ce vrei?
   Lumina din ochi i se stinge puțin. Voia să mai tragă de timp probabil. Voia să mă vadă cum mă zvârcolesc neputincioasă. Eddie îl umilise în fața mea, iar acum îmi venise rândul să sufăr. OK. Nu vreau decât să ies din situația asta și să-i dau cât mai puțină satisfacție.
   - Chiria? continui eu, căutând în geantă.
   Am un teanc de bancnote acolo - banii mei, nu ai lui Eddie. Resturi de la plimbatul câinilor și de pe urma rahaturilor furate și amanetate, bani pe care îi țin pe fundul genții și pe care plănuisem să nu-i cheltuiesc niciodată, deoarece voiam să-mi amintească de ce lăsasem în urmă, deoarece voiam să fiu genul de femeie care să aibă 200 de dolari în portofel și nici măcar să nu se gândească la ei și să nu fie niciodată nevoită să umble la ei.
   Îi scot acum și îi vâr în mâna lui John.
   - Poftim. E mai mult decât ți-aș fi datorat pentru preavizul de două săptămâni așa că suntem chit.
   John se holbează la bancnotele mototolite, apoi la mine. Nu știu ce vrea sau la ce se așteaptă. Poate că nici el nu are habar. Însă bani cu siguranță nu, fiindcă îl văd chinuindu-se să recapete din nou controlul asupra situației, chiar când bagă banii în buzunar.
   - Mulțumesc, spune el zâmbind. Și, ce să vezi, iar nu-mi mai amintesc nimic.
   Își lovește tâmpla cu un deget.
   - Curioasă chestie, memoria asta. Vine și pleacă după cum i se năzare.
   Probabil că a exersat nenorocita asta de replică în fața oglinzii și, în mod normal, m-aș lua de el, dar mă mulțumesc să intru în mașină.
   Mâinile îmi tremură când bag cheia în contact.
   Mă uit în oglinda retrovizoare și îl zăresc pe John mergând spre mașina lui. Aștept până când dispare și îmi lipesc capul de volan, inspirând adânc pe nas.
   John n-a știut niciodată despre Phoenix. Sau despre Helen. Tot rahatul ăla s-a întâmplat cu mulți ani înainte să-l întâlnesc, așa că, atunci când lucrurile au luat-o razna și nu aveam unde să mă mai duc, John mi se păruse o alegere lipsită de pericole. Sau fără prea multe pericole.
   Dar ar fi trebuit să-mi amintesc că nimic nu e lipsit de primejdii și nicio persoană nu e sfântă.
  Cu excepția lui Eddie, îmi zic în sinea mea. Cu Eddie, sunt în siguranță. Thornfield Estates e un loc sigur. Ești în siguranță acum.
   Cu toate acestea, până acasă, verific oglinda retrovizoare în permanență.

13.

     - Fată, dacă mai mănânc încă o sărățea, o să mor.
  Emily mai ia una și îmi pasează farfuria, așa că nu sunt sigură dacă moartea ei e chiar iminentă, însă îi arunc un zâmbet plin de compasiune.
   - La fel, zic, înainte să ignor „fată” ăla o secundă prea târziu.
   Din fericire, Emily nu pare să fi observat. Stăm pe podeaua sufrageriei ei: eu, ea, Campbell, Anna-Grace și Landry. Încă nu le cunosc numele de familie sau străzile pe care locuiesc, dar atât Anna-Grace, cât și Landry seamănă bine cu femeile pe care le știu aici, în Thornfield Estates. Frumușele, slabe, cu dinți buni, cu bijuterii atrăgătoare și o nonșalanță de a-și purta hainele pe care eu nu voi fi niciodată în stare să o imit. Singurul lucru care le deosebește de noi este că amândouă sunt însărcinate. Sarcina lui Landry e mai înaintată, pântecul ei rotund fiind vizibil pe sub topul albastru-deschis, în timp ce Anna-Grace arată de parcă tocmai a mâncat o felie de pizza în plus la prânz. Mai devreme, am auzit-o spunându-i lui Emily că hotărâseră să-și boteze copilul „Hilliard”, indiferent dacă era fată sau băiat, așa că îi arunc și ei o privire plină de compasiune când mă așez pe podea.
   La ultima întâlnire, în cazul meu prima, purtasem o rochie Lilly Pulitzer și sfârșisem prin a mă chirci aiurea pe canapea, pe când celelalte se întinseseră grațioase pe podea, în colanți și în maiouri vaporoase, desculțe. Mă așteptasem la ceva mai formal și mai fițos, de aceea alesesem rochia, dar iată că, încă o dată, nu mă prinsesem cum stă treaba.
   Totuși, astăzi, m-am îmbrăcat aproape la fel ca Emily. Amândouă purtăm culori neutre, Emily, o nuanță nisipoasă, iar eu, un crem mai aprins, despre care știu că mă face să arăt palidă, dar Anna-Grace și Landry nu se mai uită la mine de parcă aș fi venit de pe altă planetă.
   Bănuiesc că e o îmbunătățire.
   Sau poate mi-am dovedit cumva valoarea cumpărând toate lămpile alea solare, fără să fiu atât de stângace încât să le prezint bonul.
   În orice caz, stau și eu pe podea, alături de Emily, într-o parte a unui divan tapițat uriaș, pe care îl folosește pe post de masă pentru cafea. Pe el, e o tavă mare din lemn, cu o frapieră în care transpiră sticla noastră de vin alb. Mă gândesc că toate astea - divanul, tava, vinul pus la gheață, paharele pictate din care bem - vin de la Southern Manors.
   Aproape că întreb, dar ultimul lucru pe care-l doresc este să readuc stafia lui Bea aici și acum. Nimeni nu spusese nimic la prima întâlnire, mulțumesc lui Dumnezeu, așa că nici nu-mi trecea prin cap să le dau ocazia să înceapă să compare lucrurile în care eram amândouă implicate.
   - Așadar..., rostește Campbell în timp ce scoate dosarul cu monogramă pe care îl adusese săptămâna trecută. Scumpa de Jane ne-a adus lămpi solare noi. Ești cea mai tare, îți mulțumim, Jaaaaane.
   Ridic paharul cu vin, surâzând.
   - Nicio problemă.
   Într-adevăr, nicio problemă, cu excepția amenințărilor fostului meu coleg de apartament, într-o parcare a magazinului Home Depot și a miei de dolari cheltuite de pe cardul de credit al lui Eddie, pentru niște idioțenii precum lămpile.
   - Și, continuă Campbell, coborând degetul pe pagină, Anna-Grace ne-a spus că firma de amenajare peisagistică a socrului ei ne poate dona gazon pentru intrarea principală.
   Își apasă pieptul cu mâna în dreptul inimii, plecându-și capul cu o expresie exagerat de tristă.
   - Ești un înger coborât pe pământ.
   Anna-Grace a dat un nenorocit de telefon și a obținut un rahat gratuit care nu prea justifică statutul ei de înger, dar ce știu eu?
   Mai iau o sărățea de pe farfurie. Sunt nervoasă din cauza lui John, ceea ce mă face mai arțăgoasă decât de obicei. Se presupune că trebuie să le dovedesc femeilor din fața mea că sunt una de-a lor, că nu le consider adversare și e musai să-mi amintesc asta.
   Campbell întoarce spatele dosarului și se așază din nou pe călcâie.
   - OK, am bifat mare parte dintre obiectivele noastre pentru vară. Probabil ar fi recomandabil să mergem înainte și să ne gândim la toamnă.
   - Fată, dacă rostești cuvântul mămici, eu plec, zice Landry, dându-și ochii peste cap și toate izbucnesc în râs.
   Râd și eu, dar, încă o dată, o secundă mai târziu. Din ce văd, femeile vorbesc limbi străine.
   - Nu, nu mămici, nu fi necioplită, Landry, o asigură Campbell cu un surâs.
   Apoi își împletește degetele sub bărbie și inelele îi sclipesc.
   - Mă gândeam că am putea face ceva amuzant legat de fotbal, adaugă ea. Cum ar fi o jumătate din straturi, cu flori în roșu și în alb, iar cealaltă jumătate, în portocaliu și în albastru.
   Toate exclamă surprinse la auzul ideii și eu mă uit la ele zâmbind, dar fără să am habar ce se petrece.
   Probabil că Landry mi-a observat nedumerirea prost ascunsă, fiindcă zâmbește ușor răutăcios și se apleacă în față.
   - The Iron Bowl, spune ea, de parcă asta explică tot.
   Ridic din sprâncene, continui să zâmbesc, dar sunt pierdută complet.
   - Ești o Bammer sau o Barner? mă întreabă Anna-Grace, scoțând sticla de vin din frapieră.
   E aproape goală, așa că Emily țâțâie, se ridică în picioare și se îndreaptă spre bucătărie.
   - Jane nu e din Sud, le lămurește Campbell, tăind ceva de pe lista ei și uitându-se spre mine apoi. Auburn și Alabama, explică ea. Facultăți importante aici, rivalitate mare între echipele de fotbal. Cei mai mulți se declară fani ai uneia sau ai alteia încă de la naștere.
   - Eu și Landry am absolvit la Alabama, zice Anna-Grace. Noi ținem cu Roll Tide.
   - Eu am mers la Auburn, adaugă Emily, întorcându-se din bucătărie, cu o sticlă de vin deschisă. Hai, War Eagle!
   Accept să-mi mai toarne niște vin, deși camera se învârte cu mine. Mă întreb de unde și până unde fotbalul universitar a devenit o treabă de care trebuie să-mi pese acum.
   - Unde ai făcut școala, Jane? mă iscodește Anna-Grace.
   Nu e la fel de frumoasă ca Emily și Campbell, are trăsăturile prea ascuțite și părul prea blond pentru pielea palidă. Când își încrucișează brațele, zornăindu-și brățările de la încheieturi, mă lupt cu dorința de avea și eu una. Nu una pe care să o cumpăr, ci una de-a ei.
   Îmi trece prin minte să le mint. Să inventez un colegiu obscur de care n-au auzit niciodată. Dar deja am trântit multe minciuni și ceva din felul în care mă privește Anna-Grace mă face să cred că, odată ajunsă acasă, va căuta pe Google sau va scorni o prietenă imaginară care a mers și ea la aceeași școală.
   Așa că le spun... OK, nu chiar adevărul, dar ceva care dă senzația de adevăr.
   - Am mers la un colegiu de stat, apoi am făcut cursuri online. Munceam mult și se potrivea cel mai bine cu programul meu.
   - Da, Campbell și Emily mi-au povestit că tu le plimbai câinii, nu?
   Rostește cuvintele ca pe o întrebare, dar nu e cazul. Zâmbesc.
   - Corect.
   - Așa l-ai cunoscut și pe Eddie?
   - Mmmm...
   Mai iau o sărățea, deși nu vreau. Firimiturile lasă pete micuțe, negre și unsuroase pe colanții mei noi, bej și cine le-a preparat a folosit prea mult ardei iute. Mă înțeapă nasul și ochii sunt pe punctul de a-mi lăcrima.
   - Dumnezeule, dacă aș fi știut că, plimbând câini, poți să cunoști văduvi sexy și bogați, nu mi-aș mai fi pierdut timpul cu aplicațiile alea tâmpite pentru întâlniri, intervine Landry, și acum îmi amintesc că numele ei de familie îmi era familiar pentru că, în urmă cu câteva luni, Emily și Campbell bârfeau despre soțul ei, medic, care avea o relație extraconjugală cu o agentă de vânzări în domeniul medicamentelor.
   - Bănuiesc că sunt norocoasă, zic, silindu-mă să schițez un zâmbet.
   Nu îmi prea iese șmecheria cu sfioșenia prefăcută pe care am aplicat-o cu celelalte. Poate din cauza privirii ei, poate pur și simplu am obosit să folosesc astfel de rahaturi. Sunt aici, nu? Nu e suficient?
   - Și unde ai fost înainte de Birmingham? întreabă Landry, săltându-se puțin și umflând perna de care se sprijină.
   Mă așteptam la o asemenea întrebare și hotărâsem deja că un răspuns vag e cel mai nimerit.
   - Oh, Doamne, într-o grămadă de locuri, zic, ridicând din umeri. Familia mea s-a mutat de multe ori.
   De fapt, eu m-am mutat de la o familie la alta. Un văr aici. Un alt văr colo. În cele din urmă, asistenți maternali. Apoi, ultima casă, în Phoenix.
   Amintirea îmi acrește vinul în gură, golurile din stomac devin insuportabile și așez paharul înapoi, pe tavă, neîndemânatic, gata să vărs pinot gris-ul peste tot.
   - Dar n-am mai locuit niciodată în Sud, adaug, zâmbind din nou și străduindu-mă să ascund stânjeneala momentului. Altfel, aș fi știut să fac diferența între Roll Tide și War Eagle.
   Asta le face să râdă, după cum și speram, și poate acum continuăm naibii să discutăm despre flori, steaguri sau orice altă tâmpenie similară. Voi cheltui încă o mie de dolari pe nenorocitele alea de ornamente pentru peluză dacă nu mai aducem vorba de mine.
   - Dar nădăjduiesc că ai de gând să rămâi în Sud, spune Landry, pe un ton plin de sentimentalism. Acum, că tu și Eddie sunteți...
   Nu termină propoziția și dă din mână.
   Nu-i înțeleg limpede gestul, iar privirea ei nu e deloc pătrunzătoare ca a Annei-Grace, dar simt o întrebare plutind în aer.
   Campbell îi ia vorba din gură.
   - Chiar nu pricep de ce nu-i dă bătaie să te ia de nevastă, fată.
   - Serios acum, spune Emily, încuviințând din cap și turnându-și din nou vin. Dacă tot te-a adus să stai cu el, cel puțin ar putea să-ți pună un inel pe deget.
   - Caleb a vrut să locuim împreună înainte să ne căsătorim, intervine Anna-Grace, clătinând din cap, iar părul prins în coadă îi mângâie încet spatele. Și i-am zis: „Ce vorbești?” Dacă un bărbat vrea ca o femeie să-i fie soție, atunci trebuie s-o facă soția lui.
   Celelalte murmură aprobator, iar eu mă uit în jur, la aceste doamne care beau în miezul zilei, într-o joi oarecare, hotărând de comun acord că „a fi căsătorită” e realizarea supremă a unei femei.
   În sfârșit, am o revelație.
   Pot să mă alătur tuturor comitetelor, să port toate hainele potrivite, să învăț ce e cu nenorocitul ăla de fotbal, să rostesc toate lucrurile corecte și nimic din toate astea să nu conteze.
   Niciodată nu voi fi una de-a lor până când Eddie nu mă cere de nevastă.

14.

      În următoarea săptămână, încerc din răsputeri să nu mă gândesc la Emily sau la Campbell, să nu vreau mai mult decât am deja.
   Deoarece tot ce am, în definitiv, seamănă cu un câștig la loterie, pe toți dracii, și am învățat pe propria piele că, dacă vrei mai mult, o iei în barbă serios la un moment dat.
   Însă gândul nu-mi dă pace, mă sâcâie - felul în care m-au privit, întrebările, insultele deghizate în glume.
   Și nu e vorba doar despre doamnele din Thornfield. Mai e și John și cel care îl sună și îi pune întrebări. Simt că a primit ce și-a dorit în ziua aceea, în parcarea de la Home Depot - să mă domine, să mă vadă copleșită de teamă și de angoasă și să mai capete și 200 de dolari pe deasupra. Sigur a fost îndeajuns pentru el. Și, oricât de ciudat ar suna, am încredere în John.
   OK, încredere nu e cuvântul potrivit.
   Îl cunosc. Îi cunosc pe oamenii ca el. Pe cei ca noi, care am stat pe la tot felul de asistenți maternali, care ne-am întâlnit prin cămine sau prin adăposturi. John m-ar putea urmări și poate chiar o să mă sune într-una din zilele astea, bătând apropouri, dar nu mă va da pe mâna poliției.
   Sau cel puțin așa cred.
   Să devin doamna Rochester pare o altă cărămidă adăugată în zidul dintre mine și amenințările de acest gen. Poate că John nici nu va mai îndrăzni să încerce dacă știe că Eddie va fi și el implicat.
   Așadar, acesta e planul. Noul plan.
   Nu e suficient să stau cu Eddie. Să fiu iubita lui nu e o soluție. Trebuie să devin soția lui.
   Ceea ce înseamnă că, mai întâi, trebuie să fiu logodnică.
   Îl studiez pe Eddie câteva zile. Nu știu să recunosc semnele unui bărbat care se gândește să te ceară de soție - nici măcar n-am cunoscut vreodată pe cineva care s-a logodit. Oamenii întâlniți de mine sunt fie celibatari, fie deja căsătoriți și, nu pentru prima dată în viață, îmi doresc să fi avut o prietenă adevărată. Cineva cu care să vorbesc, o singură persoană care să știe adevărul despre tot.
   Dar nu mă am decât pe mine.

      După o săptămână de la întrunirea comitetului, Eddie vine acasă de la muncă mai devreme și întreabă dacă vreau să mergem cu Adele la Cahaba River Walk.
   Parcul nu e departe de noi și reprezintă unul dintre locurile unde m-a dus când am început să ieșim. Îmi place liniștea lui, aleea șerpuitoare ce urmează calea apei, umbra copacilor și, de îndată ce îmi sugerează, starea mea de spirit se îmbunătățește.
   Este un loc despre care el știe că îmi place. Este special pentru noi fiindcă am mai fost acolo.
   Iar el nu vine niciodată acasă mai devreme.
   Ideea că poate nu va fi nevoie să întreprind nimic ca să-l determin să mă ceară de soție mă amețește și, când ne dăm jos din mașină, aproape că merg țopăind.
   Eddie râde și mă ia de mână, în timp ce Adele aleargă în fața noastră, lătrând la veverițe.
   - Pari fericită, spune el.
   Mă aplec să-l sărut pe obraz.
   - Așa e, răspund.
   Chiar sunt. Până când Eddie mă silește să ne așezăm pe o bancă de pe malul râului și scoate telefonul.
   - Îmi pare rău, se scuză el.
   Adele se întinde la picioarele noastre gâfâind.
   - Mai am de trimis câteva e-mailuri și trebuie să le rezolv înainte de sfârșitul zilei.
   S-a dus după-amiaza noastră frumoasă, petrecută în parc. Stau nemișcată, asudând și bodogănind în sinea mea, iar el tastează întruna. Pe râu, văd doi tipi într-un caiac.
   Mulți oameni se plimbă și, când două femei trec de noi în pantaloni scurți și în maiouri sport asortate, observ cum le fuge privirea spre Eddie. Bruneta, care are același păr lucios și aceeași talie subțire ca a lui Bea, se uită la mine de parcă ar gândi: Poftim? Ce-o căuta asta lângă el?
   Fața mi s-a înfierbântat și nu numai de la căldură. Stau aici și îmi pun întrebări. Ce mama dracului facem noi aici?
   Eddie încă e absorbit de telefon și hotărăsc să fiu subtilă.
   - Am nevoie de o manichiură, rostesc, oftând și fluturându-mi degetele. Când am fost la Emily zilele trecute, nu mi-am putut lua ochii de la unghiile lor perfecte. Mă rog, de la unghiile lor perfecte și de la tonele de bijuterii. Aș deveni agitată dacă aș purta mai mult de un inel.
   OK, poate că ultima parte era departe de a fi considerată subtilă, dar trăiesc vremuri disperate, ce vreți?
   Eddie pufnește, dar nu ridică privirea.
   - Bea mereu le făcea neamuri proaste din cauza bijuteriilor fără număr. Mai ales că stau toată ziua acasă.
   - Bine, eu nu trebuie să mă scald în diamante, dar ar fi recomandabil să-mi îngrijesc mai atent unghiile.
   Tot cu ochii în telefon, Eddie îmi prinde mâna și o lipește absent de buzele lui.
   Vreau să-mi spună să nu-mi mai bat capul cu unghiile sau ceva de genul ăsta, dar, în schimb, zice:
   - Locul din sat se pare că e bun.
   Încuviințez din cap, îmi retrag mâna și răsucesc cu degetele tivul cămășii.
   - Acolo se ducea și Bea? întreb și, în sfârșit, îi captez atenția, își ridică privirea din ecran și clipește des.
   - Din câte știu, da. Toate fetele din cartier se duc acolo.
   - Femeile, îl corectez și, când se strâmbă, mă îndrept de spate mândră. Cele mai multe au peste 30 de ani. Nu mai sunt fete.
   Chipul i se luminează și îmi oferă un zâmbet nemaivăzut până acum. Nu e surâsul sexy și nici cel încântător care apare atunci când spun ceva care îl farmecă. Este... îngăduitor.
   Ușor patern.
   Și mă irită.
   - Ai dreptate, scuze, spune el, îndreptându-și iar atenția spre telefon. Femei.
   - Ascultă, înțeleg că ești mai în vârstă decât mine și că ai văzut mai multe în viața ta, dar nu trebuie să mă tratezi de sus.
   Cuvintele ies înainte să le pot opri, înainte să-mi amintesc să fiu Jane cea închipuită, nu Jane cea reală. Apoi îmi aduc aminte că, uneori, îi place Jane cea reală.
   Eddie lasă telefonul deoparte și îmi acordă toată atenția.
   - Mă port ca un cretin, nu?
   - Puțin, da.
   Zâmbetul lui obișnuit revine și îmi ia mâna din nou, strângând-o.
   - Îmi pare rău. Am multe pe cap. Dar am vrut să petrec timp cu tine astăzi, să te mai scot din casă puțin. În ultima săptămână, nu ai prea fost în apele tale.
   De la întâlnirea cu John.
   Mintea îmi lucrează febril, întrebându-mă cât de mult aș putea să-i împărtășesc. S-a ivit o ocazie să amestec câteva minciuni cu o parte de adevăr. Îmi trece prin cap că aș putea chiar să obțin ce vreau mai rapid decât făcând aluzii la degete și la inele.
   - Pur și simplu, mă gândesc la noi și la viitor, îi zic.
   Eddie se încruntă și cuta dintre sprâncene i se adâncește. Pe râu, un caiacist îl strigă pe celălalt și alte două femei trec pe lângă noi alergând și aruncându-ne o privire.
   - Îmi place să trăiesc cu tine, continui. Serios. Îmi place mult. Dar, când ai fost un caz caritabil mai toată viața, începi să urăști acest sentiment.
   Eddie împinge telefonul mai încolo, se îndreaptă de spate și pune mâinile între genunchi.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   Mă uit fix la râul din fața mea și la familiile care își plimbă bebelușii în cărucioare. La cuplul care trece ținându-se de mijloc.
   - Ai văzut și tu unde locuiam. Știi cum era viața mea înainte să te întâlnesc. Eu... eu nu aparțin acestui loc.
   Eddie pufnește.
   - Bine. Dar tot nu pricep ce vrei să spui.
   Mă întorc spre el, împingând ochelarii de soare în sus, pe cap.
   - Vreau să spun că eu nu sunt nici Emily, nici Campbell și nici...
   - Dar nici nu vreau să fii una dintre ele, zice, apucându-mă de mână. Te iubesc tocmai fiindcă nu ești ca ele. Fiindcă nu ești...
   Glasul i se stinge și îl văd cum înghite în sec.
   Vrea să spună fiindcă nu ești Bea. Știu sigur și el știe că eu știu, dacă privirea pe care și-o ferește brusc poate fi considerată un bun indicator. Însă, pentru prima dată, mă întreb ce vor să însemne toate astea. Este evident că a adorat-o, așa că de ce ar reprezenta un plus faptul că eu sunt diferită?
   - Îmi pare rău.
   Eddie îmi strânge degetele.
   - Îmi pare rău dacă nu ți-am arătat suficient de clar cât de mult te vreau aici. Câtă nevoie am de tine și că, da, aparții locului.
   Se răsucește spre mine, își lasă capul în jos pentru ca frunțile noastre să se apropie și buzele lui mai au puțin și se lipesc de ale mele.
   - Pe toți dracii, Jane, sunt nebun după tine, murmură și vorbele lui îmi trimit un fior pe șira spinării.
   Are răsuflarea caldă.
   - Asta e tot ce contează. Cartierul, Emily, restul... sunt doar niște rahaturi. Zgomot de fond. Dar asta...
   Ridică mâinile noastre împreunate între noi, strângându-le din nou pe ale mele.
   - Asta e real. Și tot ce contează.
   Eddie îmi sărută articulațiile degetelor, iar eu aștept, ținându-mi respirația, fiindcă, dacă ar exista un moment perfect ca să mă ceară în căsătorie, atunci acesta ar fi, în parcul unde soarele apune, când el mă privește așa, iar eu nici măcar n-ar trebui să mai joc rolul ochilor mari și umezi. Cum de nu mi-am dat seama mai devreme că îmi doream așa ceva?
   Însă el îmi eliberează mâinile, se întoarce și oftează.
   - O să încerc să nu mai stau așa mult timp plecat, OK? O să-i dau lui Caitlyn să se ocupe de mai multe lucruri la Southern Manors. Să conduci două afaceri e prea mult, dar nu pot să renunț la niciuna dintre ele deocamdată. Înțelegi, da?
   Eu încă îi simt buzele lipite de degetele mele și mă întreb cum naibii am ratat momentul, de ce ne-am întors la subiectul muncii lui și cum de nu m-am logodit deja. Nu pot decât să încuviințez din cap și să îngaim un „da” amărât.
   Îmi dreg glasul și mă scutur puțin. Iisuse, Jane, vino-ți în fire!
   Mă dau mai aproape de el, îmi strecor mâna pe sub cotul lui și îmi las capul pe umărul lui. Dezamăgirea mi-a căzut ca un bolovan în stomac, greu și tare. Și nu doar pentru că statutul meu ca doamna Rochester s-a depărtat și mai mult.
   Ci pentru că îmi doresc sincer ca el să mă vrea.
   Ci pentru că îl vreau pe Eddie.

15.

      Următoarea întâlnire a Comitetului pentru Înfrumusețarea Cartierului se ține acasă la Eddie.
   Acasă la mine. Așa mă gândesc uneori. Dar să gândești și să simți sunt două lucruri diferite. În timp ce car paharele de vin goale la chiuvetă, după terminarea întrunirii, nu reușesc să scap de sentimentul că m-am întors de unde am plecat: sunt o servitoare mai degrabă, nu stăpâna casei.
   În mare, întâlnirea a fost inutilă și cred că doamnele au căzut de acord să vină doar ca să aibă șansa de a intra din nou aici. Cât am stat în sufragerie, discutând despre Pinterest și „Decoruri amuzante pentru o toamnă festivă”, le-am simțit ochii catalogând tot ce a dispărut și tot ce e nou.
   Campbell și Emily mai zăbovesc după plecarea celorlalte, susținând că vor să mă ajute, dar știu că nu le interesează decât să mai afle câte ceva.
   - Locul arată grozav, mă laudă Campbell, așezând sticla de vin în cutia de reciclare. Adică a fost frumos întotdeauna, dar acum pare mai viu, nu-i așa, Em?
   Emily încuviințează din cap, în timp ce soarbe ultima picătură din pahar.
   - Categoric.
   Casa nu are cum să arate altfel decât arăta ultima oară când au venit în vizită. Poate că lipsesc câteva fotografii, dar nu e ca și cum m-aș fi apucat de redecorat.
   Nu-mi dau seama dacă sunt doar amabile sau caută să obțină informații, așa că hotărăsc să fiu eu aia care pescuiește date.
   - Totul era atât de frumos, încât n-am vrut să schimb nimic. Bea avea un gust excelent.
   Adaug un ușor râs autoironie pentru efect. Bănuiesc că în asta consta și cariera ei, să aibă un gust excelent.
   Emily și Campbell schimbă iute o privire, dar mă prefac că nu observ.
   - Știa, într-adevăr, să pună lucrurile la un loc, încuviințează Campbell într-un târziu, venind în bucătărie lângă mine să se sprijine cu coatele de suprafața din granit a insulei. Dar, ca să fiu sinceră, casa lui Blanche mi s-a părut mereu mai drăguță. Să nu te superi, Jane, adaugă ea grăbită.
   Dau din mână că nu-i nicio problemă și mă gândesc la locuința soților Ingraham. Da, aveau lucruri drăguțe, cu siguranță, dar poate Tripp făcuse atâta mizerie, că nu reușisem să le văd.
   - Dumnezeule, îți amintești cât de ofticată a fost Blanche când sufrageria lui Bea a primit spațiu în ediția de Crăciun a revistei Birmingham Magazine? întreabă Campbell și bag de seamă că Emily mă privește atent.
   - Blanche era obsedată de Crăciun, răspunde ea delicat, iar Campbell se strâmbă.
   - Blanche era obsedată de Bea.
   Întorcându-se spre mine, Campbell își dă părul după ureche.
   - Scuze. Ne aflăm în bucătăria ta, iar noi readucem pe tapet bârfe din epoca de piatră.
   - Nu mă deranjează, o liniștesc și chiar așa e.
   Am senzația că descopăr lucruri despre Bea și Blanche care nu se potrivesc cu ceea ce credeam eu că știu și vreau să aflu mai multe. Dacă aș putea să desenez un portret complet al lui Bea pentru mine, nu i-aș mai simți prezența. N-aș mai avea impresia că, oricând, poate apărea după un colț.
   Uneori, chiar așa se întâmplă. La fel ca săptămâna trecută, când a apărut o camionetă plină cu flori proaspete pentru casă. O comandă regulată a lui Bea, una pe care Eddie nu o anulase până acum.
   Dispăruse de aproape un an, dar aranjamentul cu magnolii și crini de pe masa de la intrare îi aparținea și, de fiecare dată când treceam pe lângă el, părea că am ratat să o văd, că ieșise abia de o secundă din casă.
   Însă acum, atât Emily, cât și Campbell clatină din cap.
   - Nu, te-am bătut destul la cap pentru o zi.
   Emily ocolește insula și vine să mă sărute pe obraz.
   - Mulțumesc mult pentru găzduire.
   - Cu plăcere și oricând vreți, răspund.
   Campbell zâmbește și mă bate ușurel pe braț.
   - Ești atât de scumpă! Să-i transmiți și lui Eddie că îi mulțumim mult că ne-a permis să ne întâlnim aici.
   Știi... voila. Nici ele nu o consideră casa mea.
   Strâng din dinți, zâmbesc forțat și le conduc la ușă. Nu vreau să dovedesc o asemenea lipsă de subtilitate, dar nu sunt convinsă că am de ales. Simt cum totul se duce de râpă, încet, dar sigur. Dacă nu ne logodim curând, o să pierd orice teren câștigat în fața femeilor din cartier.
   Așa că, atunci când Eddie ajunge acasă, o oră mai târziu, stau pe canapea cu iPadul în mână.
   După cum bănuiam că va face, se apleacă peste canapea să mă sărute pe tâmplă.
   - Fata mea cuminte, murmură și aproape simt când se uită la ecran.
   În spatele meu, corpul i se încordează.
   - UCLA?
   Ridic din umeri, fără niciun efort să ascund iPadul sau să mă dau sfioasă. Dacă vreau ca totul să meargă brici, trebuie să creadă că am gânduri serioase.
   - Ți-am zis doar că mă gândesc la facultate.
   Stă drept ca un stâlp, dar cu mâinile încă lipite de brațul canapelei. Articulațiile degetelor i se albesc.
   - În California?
   Mă răsucesc, îmi las picioarele pe podea și ridic privirea spre el.
   - Eddie, te iubesc și îmi place să stau aici. Îmi place să fiu cu tine. Dar trebuie să am grijă de mine. Sper că înțelegi.
   Se dă un pas înapoi și își încrucișează brațele la piept.
   - Pricep, dar am crezut... am crezut că m-am făcut înțeles când am zis că te vreau aici. Că aparții acestui loc. Lângă mine.
   Mă ridic să-l înfrunt, săltându-mi puțin bărbia.
   - Am depins numai de mine mai toată viața mea. Oamenii mi-au spus și înainte că mă iubesc și mi-au făcut promisiuni pe care nu le-au putut respecta.
   Mai fac un pas și îl apuc de încheietură.
   - Eu sunt singura persoană în care pot avea încredere, Eddie. Am învățat asta după multe eșecuri. Nu mă poți învinovăți că-mi fac planuri. Îmi stă în fire.
   Un mușchi îi zvâcnește în zona maxilarului și aștept, aproape ținându-mi răsuflarea.
   Se răsucește, pornind spre dormitor. Mi se înmoaie genunchii.
   Am rasolit-o. Am pedalat prea tare și prea rapid, iar acum o să-mi dea papucii. Ce mama dracului, chiar nu mă pot duce la facultate, nici colegiul nu l-am terminat, ce sunt eu...
   Eddie se întoarce în cameră cu o cutiuță din catifea în mână.
   Sunt deja amețită de vârtejul emoțional în care m-am băgat, dar el răsare în fața mea, se lasă într-un genunchi, cutiuța se deschide...
   - Căsătorește-te cu mine, îmi zice cu glas răgușit.
   Mă holbez la inelul cu smarald sclipitor, o piatră imensă, verde, înconjurată de diamante.
   - Ar fi trebuit să te cer cu câteva săptămâni în urmă, continuă el. Am vrut.
   - Evident, rostesc și vocea îmi tremură.
   El râde la replica mea și trăsăturile i se relaxează când se întinde să-mi ia mâna.
   - Te rog, Jane. Fii soția mea.
   Îmi strecoară inelul pe degetul de la mâna stângă. Simt metalul alunecos și fin, netezit de vreme, și mi se pare perfect.
   Mă holbez la el fără jenă. Bijuteria asta splendidă pe degetele mele mici și urâțele, cu unghiile neîngrijite, cu oja roz sidefie sărită pe alocuri, îmi taie respirația și îmi face inima să-mi sară din piept. Vreau să cred că e satisfacție, victorie, pe toți dracii, am câștigat, însă e mai mult decât atât. Mult mai mult. Mă sperie al naibii, dar, pentru prima dată, simt că mi se permite să vreau mai mult.
   Că mi se cuvine să am așa ceva.
   - Rahat, șoptesc.
   Eddie rânjește, stând în continuare într-un genunchi.
   - Să înțeleg că e un da?
   Mă uit la el, la fața lui frumoasă și la ochii lui albaștri. Îngenunchez pe podeaua superbă din lemn tare și încuviințez din cap.
   - Da, îi răspund.
   Sare în picioare, mă cuprinde în brațe și mă sărută cu putere.
   Sărutul aprinde ceva în mine și, curând, îl trag pe canapea, smulgându-i hainele și lipindu-mă de el.
   După aceea, rămânem lungiți, ținându-ne în brațe, transpirați, dezbrăcați pe jumătate. Mă joc cu părul lui, care i s-a umezit la ceafă.
   - Ar fi trebuit să te cer de soție într-un loc mai frumos, mormăie el, cu buzele lipite de clavicula mea. Să te scot la cină.
   - Da, dar atunci n-am mai fi putut face asta, îl dojenesc, împungându-l cu coapsa. Sau am fi putut, dar cred că personalul de la restaurant ne-ar fi rugat politicos să ne cărăm și să nu ne mai întoarcem niciodată.
   Râde încet, apoi își saltă capul ca să mă privească fix.
   - Ești sigură? mă întreabă. Vrei să te măriți cu mine, chiar dacă sunt un dezastru?
   Mă întind să-l sărut pe buze.
   - Mă mărit cu tine tocmai pentru că ești un dezastru.
   Râde din nou și se lipește iar de mine.
   Zăresc sclipirea inelului peste umărul lui.
   Doamna Rochester.

16.

      M-am logodit.
   Pe toți sfinții, sunt logodită.
   Mă holbez întruna la inel, la felul în care strălucește în lumina soarelui. Iubesc greutatea lui rece pe deget.
   Ciudat, dar nu e doar un inel extraordinar.
   Înseamnă că Eddie l-a cumpărat înainte să știu că vreau ca el să mă ceară de soție. El a dorit asta. El m-a ales.
   Nimeni nu m-a mai ales înainte. Mi-am petrecut viața împinsă de colo colo și neglijată, iar acum... asta.
   Am trecut de zeci de ori pe lângă magazinul pentru mirese, care e atât de diferit de magazinele de haine de firmă din malluri și din centrele comerciale. M-am uitat în vitrina lui plată, la mostrele delicate de dantelă și de mătase expuse și, chiar dacă n-am fost niciodată o romantică, întotdeauna am simțit puțină... nostalgie.
   Chiar și acum, când deschid ușa și clopoțelul de deasupra zornăie, inima îmi bate mai repede.
   Nu există iluminat în tavan, ci doar lămpi strategic plasate, ferestre imense și o lucarnă. Iar rochiile nu sunt doar atârnate pe umerașe, rând după rând de poale grele și de corsete împodobite cu mărgele, atât de îngrămădite încât să nu le distingi.
   Aici, unele rochii sunt expuse pe manechine demodate, iar altele acoperă piese de mobilier antic, de parcă mireasa tocmai s-a dezbrăcat și a aruncat relaxată rochia pe cel mai apropiat scrin.
   Este genul de loc unde proprietarii nu se sperie că rochiile vor fi pătate - nimeni dintre cei care vin la cumpărături aici nu ar fi atât de neîndemânatic. Așa că nu e nevoie de kilometri de plastic care să protejeze rochiile de mâinile necioplite din magazinele mai ieftine.
   Femeia care mă abordează are părul blond și moale, aranjat într-un coc elegant, și poartă o vestimentație care îmi amintește de fotografiile lui Bea. Este elegantă și feminină totodată, în rochia ei neagră, lucioasă. Perlele se asortează cu pantofii cu toc, pepit și cu o fundiță roz-aprins la spate.
   O cheamă Huntley. Normal că trebuie să aibă un nume pretențios.
   Observ cum îmi evaluează inelul și, deși pot jura că Huntley de aici nu ar fi niciodată atât de nepoliticoasă încât să înceapă să socotească în minte, zâmbetul devine ușor mai cald.
   Știu că multe fete visează la ziua nunții lor, dar eu nu m-am numărat printre ele. Poate că mi s-a părut ceva de domeniul imposibilului sau poate că am avut mereu alte treburi mai importante de care să mă ocup.
   Din câte se vede, mă dau în vânt după tot rahatul ăsta.
   Ne plimbăm prin magazin, vorbind despre nuanțe de alb și de fildeș, despre diferența dintre crem și bej, despre cum mi-ar plăcea să-mi aranjez părul, lăsat sau ridicat, și ce tipuri de voaluri ar presupune fiecare variantă.
   Când Huntley scoate un dosar plin cu mostre de materiale ca să mă uit la ele, aproape că leșin.
   Când părăsesc magazinul, mi se învârte capul, dar sunt în al nouălea cer și nu doar din cauza celor două pahare cu șampanie pe care le-am băut cât am discutat cu vânzătoarea.
   Mă mărit cu Eddie Rochester. Voi fi soția lui și voi trăi în casa aceea superbă, iar după-amiezi ca aceasta, în care nu plimb câini, nu servesc la mese, nu conduc pentru Uber și nici nu pregătesc cafeaua altcuiva, nu reprezintă doar un răgaz. Ele vor fi viitorul meu.
   - Jane?
   Emily stă chiar acolo, cu paharul de cafea în mână și cu fața ascunsă în spatele ochelarilor de soare uriași. Se uită în sus, spre paravanul de pânză al magazinului Irene și rămâne cu gura căscată.
   - Fată! Spune-mi că ai intrat acolo cu un motiv serios.
   Zâmbetul meu n-are nimic fals în el.
   - Se pare că mi-a pus un inel pe deget până la urmă.
   Chițăie entuziasmată și se repede să-și arunce brațele în jurul meu, trăgându-mă într-o îmbrățișare ce miroase a Santal 33. Și eu miros la fel, de vreme ce am furat o sticlă din baia ei acum două luni.
   - Lasă-mă să văd, lasă-mă să văd, zice când ne depărtăm, fluturându-și degetele spre mine.
   Un alt sentiment năvalnic ce pare a fi bucurie mă cuprinde, dar probabil că e doar adrenalina dată de ideea că am câștigat. Încă nu mi-am perfecționat mișcarea de a expune inelul și mă chinui să imit fetele văzute la televizor, cu încheietura arcuită de parcă aștept ca ea să-mi sărute inelul, nu să se holbeze la el. În consecință, întind mâna pentru inspecție cu un gest stingher și, brusc, îmi dau seama cât de ridicol pare smaraldul sclipitor pe degetele mele boante, cu manichiura lor inexistentă.
   Însă Emily oftează.
   - E superb! Și tu, la fel!
   Ridic mâna din nou, de data asta ca să-l studiez și eu.
   - Încă nu mă pot obișnui, spun. Totul a fost o nebunie, dar inelul confirmă că totul e real, nu?
   Ridică din sprâncene și mă întreabă:
   - Tu l-ai ales?
   Clatin din cap, privind smaraldul înconjurat de diamante.
   - Nu. Eddie. E mai mare decât orice aș fi ales eu, dar îmi plac smaraldele, așa că nu am de ce să mă plâng.
   Emily încuviințează.
   - Are cel mai bun gust la bijuterii. Întotdeauna am crezut că...
   Nu mai continuă, doar își țuguie buzele și știu că i-a rămas în gât un comentariu despre Bea. Dar nu vreau ca amintirea ei să-mi distrugă momentul, așa că mă reped.
   - Am intrat puțin să arunc o privire, fiindcă încă nu suntem siguri de data nunții, rostesc degajat.
   Umerii i se încordează ușor.
   - Aveți de gând să faceți ceva mare? mă întreabă. Cu toate rudele?
   Până în acest moment, nu m-am gândit la cum ar arăta o nuntă cu Eddie. Am fost atât de prinsă de ideea de a mă mărita cu el, de a deveni doamna Rochester, încât am trecut cu vederea detaliile nunții în sine.
   Dar acum numai asta văd, o biserică imensă, partea lui Eddie plină, toată familia lui din Maine fiind prezentă, iar a mea, complet goală, cu excepția lui John Rivers, care stă și mănâncă un bol plin cu cereale.
   Imaginea e atât de grotescă și de oribilă, că scutur din cap ca să scap de ea, ceea ce lui Emily îi seamănă a răspuns.
   - Mică, deci! zâmbește ea. Îmi place. Clasă, eleganță. Cum se cuvine.
   Cu ochii la propria mână, îmi rearanjez pungile ca să acopere inelul și schițez cel mai modest surâs posibil, cel învățat de la ea, de la Campbell și de la Caroline McLaren.
   - Exact, torc eu, toată numai lapte și miere, apoi arăt spre șosea. În fine, mai am niște treburi de rezolvat, așa că...
   - Ah, desigur, spune Emily, fluturând mâna în semn de la revedere.
   Inelul ei de logodnă este un solitaire cu diamant de cel puțin trei carate, care sclipește în lumina soarelui.
   - Și stai liniștită, nu scot o vorbuliță!
  - Nu e nicio problemă, răspund ridicând din umeri. Nu e un secret.
   Ca să fiu sinceră, chiar aș vrea ca ea să răspândească vestea cu iuțeala focului, fiindcă îmi doresc ca toată lumea din Thornfield Estates să discute despre asta până la ora cinei.
   Facem planuri vagi să ieșim la o cafea zilele astea și ne despărțim. Emily deja trimite SMS-uri. Până la următoarea întrunire a Comitetului pentru înfrumusețarea Cartierului, toate vor afla, iar eu voi fi centrul atenției.
   În drum spre casă, decid să mă opresc la Whole Foods, să fac niște provizii. N-am gătit nicio masă pentru Eddie de când ne-am cunoscut și ar putea fi un gest frumos din partea mea. E o zi de primăvară târzie, așa că mă gândesc la un meniu cu grătar. Ideea mă face să zâmbesc când intru în parcare.
   Magazinul este liniștitor, cu spații late între rafturi și muzică slow pe fundal. Nici nu se compară cu Piggly Wiggly, de unde îmi făceam în mod obișnuit cumpărăturile.
   Împing căruciorul, întrebându-mă dacă Eddie ar băga de seamă că am ales și niște prostii nesănătoase. Îmi plac alimentele fițoase, ca oricărei fete de bun-gust, dar mi s-a cam luat de ele. Mai zilele trecutele, m-am trezit că poftesc la macaroane cu brânză, dar nu genul Annie Organics, nici măcar genul congelat, care sunt relativ decente, ci cutia albastră din carton care costă un dolar.
   Pufnesc și pornesc pe alt culoar. Pe cine încerc să păcălesc oare?
   Asta e o băcănie cu ștaif, nu buticul de la colțul blocului. Mă holbez la cele cincizeci de varietăți de humus și tapenade cu măsline, întrebându-mă dacă n-ar fi mai bine să fac o oprire și la benzinărie în drum spre casă. Poate au macaroane cu brânză acolo?
   - Ce surpriză să dau peste tine aici!
   Recunosc vocea fără să mă întorc.
   Tripp Ingraham stă în spatele meu, într-un tricou polo și în pantaloni scurți, cu un coș atârnat de braț.
   Arunc iute o privire în el și văd un bax de bere și multe feluri de mâncare congelate și ostentativ de sănătoase.
   Trip arată mai bine decât atunci când l-am văzut ultima oară, încă e balonat, tricoul roz întinzându-se peste un stomac tulburător de rotund, dar nu mai are fața umflată și ochii nu mai sunt injectați. Ba chiar și-a periat și părul.
   Poate că a reușit să ajungă până la prânz fără să bea nimic.
   Zâmbesc scurt și îi fac cu mâna.
   - Salut, domnule Ing... Tripp.
   Colțul unei buze i se ridică strâmb, în încercarea de a surâde sarcastic.
   - E în regulă, nu mai lucrezi pentru mine. Și am auzit că trebuie să te felicit.
   Iisuse, Emily a lucrat mai rapid decât am crezut!
   - Mulțumesc. Suntem foarte fericiți. Mi-a părut bine că te-am văzut...
   Dau să trec pe lângă el, dar Tripp nu se clintește din mijlocul culoarului. Deși mi-ar plăcea la nebunie să-l lovesc cu căruciorul, mă opresc, ridicând din sprâncene.
   - Și când s-au întâmplat toate astea, mai exact? mă întreabă gesticulând cu mâna liberă. Tu și Eddie? Fiindcă trebuie să-ți mărturisesc, nu m-am așteptat în veci la așa ceva.
   - Nici noi, răspund zâmbind, amintindu-mi că trebuie să fiu fata din închipuirea lui Tripp, o inocentă proaspăt ieșită din colegiu, care plimba câini și care a câștigat din senin la loterie.
   Mă întreb când o veni momentul să termin cu spectacolul ăsta ieftin, când mă voi simți normal să fiu... doar eu.
   - Știi, n-am priceput niciodată „fascinația” asta pentru Eddie.
   Ridică mâinile ca să descrie în aer niște ghilimele și coșul i se leagănă pe braț.
   Nu mă chinui să-l întreb ce vrea să spună, pentru că, în primul rând, clar dorește ca eu să-i pun întrebarea și, în al doilea rând, pur și simplu vreau să plec. Problema e că un amănunt precum lipsa de interes nu l-a oprit niciodată pe Tripp Ingraham, mai ales dacă e vorba despre o femeie.
   - Da, e arătos, bănuiesc, și fermecător în genul agenților care vând mașini la mâna a doua, dar, Iisuse, din felul în care femeile din cartierul ăsta au reacționat, ai fi zis că tipul are un penis de 30 de centimetri.
   OK, poate că am greșit când am presupus că Tripp nu e beat.
   Însă e bine. Acum mi-a dat toate motivele să împing căruciorul pe lângă el, să-mi țin capul sus de parcă aș fi jignită mortal și stânjenită dincolo de orice închipuire, în loc să fiu doar iritată.
   Se dă la o parte înainte să fie lovit de cărucior și, când ajung la capătul culoarului, strigă în urma mea:
   - Sper doar că nu-ți plac bărcile.
   Când mă uit înapoi, spre el, mă privește cu o expresie acră, oribilă.
   - Femeile au ghinion în jurul lui Eddie și al bărcilor lui, adaugă el, după care se răsucește și își târăște picioarele mai departe.
   Mă duc în spate, în zona legumelor și a fructelor, unde îmi abandonez căruciorul pe jumătate plin și mă îndrept spre ieșire.
   Drumul spre casă cu mașina nu e suficient de lung ca să scap de sentimentul de neliniște și de teama neașteptată pe care Tripp Ingraham - jegosul de Tripp Ingraham, închipuiți-vă - mi l-a trezit.
   Din nou, o văd pe Bea palidă și verzuie sub apă. Mi se întoarce stomacul pe dos când intru pe alee.
   - Încetează, murmur, acoperindu-mi fața cu mâinile.
   Soția lui Eddie s-a înecat accidental, împreună cu prietena ei. Eddie nici măcar nu era acolo, femeile s-au îmbătat și e posibil să fi existat și unele probleme nerezolvate între ele. Rahaturi se întâmplă mai mereu.
   Încerc să mă gândesc la magazinul cu rochii de mireasă, la felul în care Huntley mi-a zâmbit și m-a tratat de parcă tocmai mă alăturasem unui club exclusivist, la cât de bine m-am simțit. La îmbrățișarea lui Emily și la zâmbetul ei strălucitor când a observat inelul.
   Asta contează acum.
   Când intru în casă, constat că Eddie deja a ajuns și s-a schimbat în pantaloni scurți și o cămașă. Acum, după ce i-am văzut șifonierul, știu că are zeci de astfel de cămăși, în diverse culori. Bărbații își permit să facă asta - să găsească un lucru care arată bine și să-l poarte tot restul vieții.
   - A venit fata mea, rostește el vesel când apar.
   Îi zâmbesc când îl salut, dar e clar că par supărată, fiindcă se încruntă imediat.
   - Totul e în regulă?
   Mă arunc în brațele lui, oftând când îmi aranjez capul chiar sub bărbia lui.
   - A fost o zi lungă. M-am uitat după rochia de mireasă.
   Chicotește și mă mângâie pe spate cu mișcări prelungi și calme.
   - Pare epuizant. Vrei o bere? mă întreabă.
   Accept, deși am o ușoară durere de cap de la cele două pahare de șampanie de mai devreme, ca să nu mai menționez că e abia 3 după-amiază.
   Eddie mă sărută pe frunte și se duce la frigider. Eu îmi las geanta și îl urmez la bucătărie, de unde înșfac două limete dintr-un bol de argint.
   - Sigur n-ai nimic? mă iscodește Eddie, frecându-mi spatele cu mâna.
   Mă forțez să-i surâd și tai limetele în patru pentru berile noastre.
   - Nu, n-am nimic, spun, apoi clatin din cap și îmi dau o șuviță la o parte de pe frunte. Doar că m-am pomenit nas în nas cu Tripp Ingraham astăzi și s-a purtat ciudat.
   Eddie încremenește și se uită fix la mine.
   - Cum adică ciudat?
   Nu prea știu cât de mult să-i povestesc. Încă am nervii întinși și mă tem că Eddie și-ar face o idee greșită dacă îi spun adevărul. Ar putea crede că vorbele lui Tripp despre el și despre bărci m-au speriat.
   Îmi zic în sinea mea că nu e cazul. Așa că zâmbesc și las cuțitul pe blat.
   - Oh, îți închipui și tu. Genul de lucruri la care te aștepți de la unul ca el.
   Îi înconjor gâtul cu brațele, lipindu-mi trupul de al lui.
   - Crede că mă mărit cu tine pentru bani.
   De pe chipul lui Eddie se șterge îngrijorarea și mă prinde de talie, odihnindu-și palmele pe șoldurile mele.
   - Sper din inimă că i-ai zis motivul real. Că-ți place sexul cu mine.
   - Evident, răspund și, când se apleacă să mă sărute, îi mușc buza de jos și uit instantaneu de Tripp Ingraham și de tâmpeniile lui.

17.

      Mai târziu, stăm afară, în curte, în scaunele mari de lemn Adirondack.
   Focul trosnește de zor în inelul de piatră din fața noastră. Alături, grătarul scoate fum și mirosul de carne friptă îmi amintește de nopțile de vară din Phoenix, când aerul era atât de calm și de uscat, încât aveam senzația că o simplă scânteie se va transforma într-o vâlvătaie.
   Grătarul s-a răsturnat, cărbunii încinși s-au împrăștiat peste pietrișul din curte, Jane, Jane cea reala plângea. Domnul Brock avea fața roșie, o bere rece într-o mâna și o pereche de clești în cealaltă.
   Șorțul lui cu „SĂRUTĂ-L PE BUCĂTAR” avea o broasca uriașa în față. Domnul Brock și-a țuguiat obscen buzele roșii. Eram răstignită peste pietre, mâna mă ardea, fața mă înțepa și nu mă gândeam decât la ce stupid e șorțul lui. Ce prostie, ca un asemenea bărbat să aibă atâta putere asupra noastră.
   Nu m-am mai gândit la asta de mult timp. Am împins amintirea urâtă cât mai adânc, dar iat-o aici, în locul visurilor mele.
   Privesc în jos și îmi studiez inelul de logodnă din nou, răsucindu-mi mâna pe toate părțile ca să strălucească în lumina flăcărilor. S-a terminat. Nu te mai poate atinge. Orice-ar spune John.
   Lângă mine, Eddie oftează și își întinde picioarele cât sunt de lungi.
   Arată foarte bine în seara asta. Îmi amintesc că era cam neîngrijit când l-am cunoscut și apreciez cât de mult s-a cizelat în ultimele luni. Simt un fior mic de satisfacție. Eu am făcut asta, mă gândesc. L-am făcut fericit. E așa numai datorită mie.
   Și, curând, voi fi soția lui.
   Îmi vine în minte rochia de mireasă pe care am văzut-o azi și voalul din vitrină pe care dorisem așa de mult să-l așez pe cap.
   - Cred că ar trebui să fugim în lume.
   Nu conștientizez că vorbesc decât atunci când vorbele îmi ies pe gură, dar apoi îmi dau seama că nu vreau să le retrag.
   Eddie se oprește cu berea aproape de buze. Ia totuși o gură din ea, înghite și coboară brațul înainte de a mă privi ca să-mi spună:
   - Nu trebuie să facem nimic din ce nu vrei să facem.
   - Eu... ideea e că n-am o familie mare, îi explic. Și abia dacă știu pe cineva în Birmingham, iar pe cei pe care-i cunosc, clar nu mi-i doresc la nunta noastră.
   Eddie zâmbește compătimitor, ridicând din sprâncene.
   - Nici eu nu-l vreau pe măgarul ăla de John la nunta noastră.
   Se întinde spre mine, îmi ia mâna și degetul lui mare începe să deseneze cercuri în palma mea.
   - Janie, doar un cuvânt din partea ta și mâine mergem la starea civilă și ne căsătorim. Sau mergem la lac. La naiba, plecăm în Tennessee, dacă vrei, și închiriem o cabană montană din aia grețos de romantică. Cred că au capele pentru nunți de tip drive-through chiar și în Gatlinburg.
   Zâmbesc, dar nu zic nimic, ignorând golurile bizare din stomac, pe care le simt la ideea de a mă mărita cu un bărbat ca Eddie, dar de a avea o nuntă cum numai fetele ca mine primesc. Ieftină, rapidă, kitsch. Când i-am sugerat să fugim în lume, mi-am imaginat jurăminte rostite pe o plajă cu nisip alb, o noapte a nunții intimă, într-un pat mare, cu o plasă fină împotriva țânțarilor. Nu m-am gândit să oprim lângă o fereastră de parcă am cumpăra niște cartofi prăjiți, pentru ca mai apoi să ne ducem la un motel cu parcare gratuită și reclamă luminată cu neon.
   Totuși, știu în mod cert că nu mă pot mărita aici. Nu am cum să merg, purtând o rochie splendidă, pe culoarul dintre bănci, într-o biserică mare, și să le văd pe de-alde Caroline și Campbell, prietenele lui Bea, comparându-mă cu ea.
   Duc în casă sticlele goale de bere. Când trag ușa glisantă, aud un sunet undeva, deasupra mea.
   Încremenesc în prag, cu atenția îndreptată spre tavan, așteptând.
   Un duduit înfundat, apoi încă unul și încă unul.
   Închid ușa după mine și arunc o privire în spate, spre Eddie.
   Încă stă pe scaun, cu mâinile la ceafă acum, cu fața spre cerul întunecat. Mai fac câțiva pași mici.
   Sunetele sunt ritmice acum, un buf buf buf constant, ca bătaia unei inimi.
   Mă gândesc la povestea pe care ne-au pus s-o citim în timpul gimnaziului, cea cu bărbatul îngropat sub podea, în care criminalul credea că încă poate auzi inima bătrânului și, pentru o clipă îngrozitoare, creierul meu o invocă pe Bea.
   Apoi, sunetul se oprește.
   Stau așa, practic ținându-mi respirația, iar sticla de bere goală îmi atârnă între degete, în timp ce eu aștept.
   Trei ciocănituri puternice în ușa principală mă sperie în asemenea hal, că scap una dintre sticle și aceasta se sparge pe podea. Scot un sunet ciudat, ceva între un țipăt și un geamăt.
   Sunetul vine de la ușa casei, nu de sus. Cineva bate la ușă.
   - Jane?
   Îl văd pe Eddie prin ușa glisantă transparentă. M-a strigat fără nicio bănuială, peste umăr, abia întorcându-și capul spre mine.
   Mă încrunt, uitându-mă la ceafa lui și la părul ciufulit și perfect.
   - Nu-i nimic, îi strig. E cineva la ușă.
   Urmează un alt ciocănit exact când ajung în vestibul și, când deschid, dau cu ochii de o femeie.
   Poartă pantaloni și cămașă albastră, iar la centură are prinsă o insignă.
   E polițistă.
   Inima îmi bate atât de tare, încât am senzația că observă și ea.
   Duc mâna la baza gâtului, brusc extrem de recunoscătoare că am inelul cu smarald și cu diamante pe deget, ca să îi transmit că nu sunt o oarecare.
   Îmi zic în sinea mea că nu am niciun motiv să mă tem. Femeia care stă pe verandă nu o vede în mine pe fata care am fost și nu știe ce lucruri am făcut. Nu mă privește bănuitor, nu are nici ochii mijiți, nici buzele strânse. Vede doar o femeie care aparține acestei case, o femeie care poartă Ann Taylor și bijuterii reale, o femeie al cărei păr blond spălăcit nu e prins într-o coadă nepieptănată, o femeie care e machiată cu produse scumpe, ce o fac să pară că nu e machiată deloc.
   Asta vede ea - pe viitoarea doamnă Jane Rochester.
   Însă corpul meu pare să nu înțeleagă ideea. Inima îmi bubuie în piept, stomacul mi se întoarce pe dos, genunchii mi se înmoaie.
   - Bună seara!
   Îmi zâmbește și-mi întinde mâna.
   - Sunt detectiv Laurent, iertați-mă că v-am întrerupt cina.
   Are palma caldă și cu bătături. I-o scutur, dar mâna mea stângă rămâne lipită de baza gâtului.
   - Nu eram la masă.
   Mă gândesc la Emily și la Campbell. La felul în care s-ar purta cu un detectiv apărut în pragul lor, într-o seară de primăvară.
   - S-a întâmplat ceva? întreb, încruntându-mă îngrijorată, dar și confuză.
   Un ofițer de poliție care ar veni acasă la ele le-ar provoca o oarecare confuzie, în definitiv. Nu din motive personale, fiindcă, bineînțeles, ele nu ar fi greșit cu nimic. În Thornfield Estates, nimeni nu se teme de poliție. Poliția e de încredere și întotdeauna de partea ta.
   Laurent se încruntă și, de-o parte și de alta a buzelor, i se formează două cute adânci, ca niște paranteze. E mai bătrână decât am crezut inițial și acum văd și firele de păr alb printre cele negre.
   - Domnul Rochester e acasă? mă întreabă.
   Gura mi se usucă. Gata, s-a întâmplat. John a sunat pe cineva, ei știu, de aceea mi-am amintit de Phoenix mai devreme, pentru că am simțit cumva că vor veni după mine, că totul s-a terminat și...
   - Doamnă detectiv Laurent!
   Eddie e în spatele meu. Îmi înconjoară talia cu brațul, lăsându-și palma grea pe șoldul meu. Atingerea lui mă face să mă simt mai bine și urăsc puțin treaba asta. N-am fost niciodată genul care se ascunde după un bărbat, dar trebuie să recunosc că e plăcut să-l am lângă mine când ochii femeii coboară spre Rolexul lui Eddie și după aceea, spre picioarele lui desculțe pe marmura holului.
   - Mă bucur să vă văd din nou, adaugă el zâmbind.
   Clipesc des și ridic privirea spre el.
   Eddie e nervos.
  O fi trupul lui relaxat, așa cum stă lipit de mine, dar știu că Eddie nu se poartă așa. Nu face pe șarmantul dacă n-are motiv.
   Când mă uit la gâtul lui bronzat, încadrat de verdele-aprins al cămășii, îi zăresc pulsul rapid care bate într-o venă.
   Femeia îi zâmbește, dar e un gest mai degrabă reflex, de complezență, decât o expresie sinceră.
   - Am mai avea câteva întrebări, dacă nu vă supărați, zice ea. Despre soția dumneavoastră.

PARTEA A PATRA

BEA

      Bea nu-și dorește să ia cina cu Blanche și cu Tripp în seara asta, dar tradiția e tradiție și în cazul lor - în fiecare joi, toți patru se întâlnesc undeva.
   Acum, e un local nou, în Homewood, cu barbecue fantezist și cu băuturi exagerat de scumpe. Stau afară, în curte, la o masă din fier forjat, înconjurați de lumini feerice, ascunse prin copaci, și Bea se străduiește din răsputeri să nu-și verifice telefonul din 10 în 10 minute.
   A început să-și dea seama cât de puține mai are în comun cu Blanche în ultima vreme și numai Dumnezeu știe că Eddie și Tripp chiar nu au despre ce discuta. Epuizează fotbalul ca subiect de conversație înainte de sosirea primelor băuturi și apoi Tripp se lansează într-o diatribă despre o familie nouă care s-a mutat în cartier și care și-a instalat un coș pentru baschet, așa că el are de gând să se plângă la HOA.
   Eddie îi zâmbește, dar, în voce, i se simte iritarea când îi răspunde:
   - Ori poate nu e nicio problemă să-i lași pe copii să se joace pe terenul lor. Nu e o opțiune mai sănătoasă?
   - Așa i-am zis și eu, intervine Blanche, dând ochii peste cap și trăgându-i un ghiont lui Tripp.
   Nu apăruse pe jumătate beată în seara asta și paharul ei de vin încă e plin, ceea ce reprezintă un semn pozitiv pentru Bea.
   Bea bagă de seamă totodată că Blanche pare mai drăguță decât de obicei. S-a machiat subtil, dar frumos, iar rochia simplă, roz și subțire, îi face tenul să strălucească.
   Alt semn pozitiv.
   Bea știe că Blanche e nefericită, știe că s-a plictisit de Tripp, de Thornfield Estates și de viața ei, că toate comitetele și consiliile din care face parte nu umplu golul din ea, dar nu au reușit niciodată să vorbească despre asta. De fiecare dată când încearcă, Blanche schimbă subiectul său, dacă a băut deja prea mult vin, trântește un comentariu acru despre cum Bea muncește tot timpul.
   Dar, în seara asta, e relaxată, fericită și Bea e ușurată să o vadă așa. Poate că vechea Blanche încă n-a dispărut cu totul.
   Tocmai li s-a adus primul fel de mâncare, când Blanche spune:
   - Știi, am fost atât de inspirați de tot ce ați făcut cu casa voastră, încât eu și Tripp ne-am gândit să ne apucăm de renovare.
   Ce surpriză! Bea știe că pe soții Ingraham nu i-au prea dat banii afară din casă în ultima vreme, dar nu poate comenta cu voce tare.
   Dar se pare că nu e singura surprinsă.

.................................................