Femeia din adâncuri, Natașa Alina Culea

 .............................................................

2-3

            Iovan îl așteaptă plictisit pe faleză. Îi face cu mâna cum îl vede.

   Trec amândoi de muzeu și acesta îi arată barca legată cu frânghie, ancorată de un ponton mic. Pe trotuar, o altă barcă, foarte veche, cu coastele rupte și lemn nevopsit, stă lungită pe un ax de căruță cu o singură roată. Alexandru se uită pe celălalt mal, la clădirile acum părăsite, unele rămase fără acoperiș, iar inima i se strânge.

   Să se întristeze că oamenii bătrâni mor în Deltă și nu vin alții să le ia locul sau să se bucure că astfel natura își va recăpăta drepturile?

SPOVEDANIA

        ...nimeni nu poate fi vindecat de ceea ce iubește.

    Dimineața îi stinge visele. Se trezește fericit și fără griji, ca un copil. Se uită în jur, leneș, și zâmbește soarelui ce urcă pe cer tras ca de un fir invizibil.

   Din căsuța ca de turtă dulce a mătușii nu mai trebuie să se frământe pentru soarta lumii, pentru încălzirea globală și pentru răcirea sufletelor oamenilor. Aici este cu adevărat liber. Nu. Doar păsările sunt cu adevărat libere, după ce au rătăcit în cer.

   Se ridică din pat dornic să facă nu-știu-ce. Vrea să bea apă, dar se răzgândește. Dacă își va astâmpăra setea și nu va mai avea nevoie de nimic? Ce gând grozav!

   Începe să scrie în caietul care-i este mereu la îndemână, având o dispoziție jucăușă:

    „Fiind încă prea devreme pentru orice, în afara lucrurilor pe care nu le-am făcut la timpul lor, voi jongla cu cenușa amintirilor. După ce o să mă plictisesc de ele, mă voi juca de-a v-ați ascunselea. În principiu, este simplu și toți oamenii îl joacă mereu.

   Trebuie să te ascunzi de tine, să numeri până la 10, fără să te uiți după tine, iar apoi trebuie să te cauți, pretinzând că nu te vezi. Râdeți voi, dar mulți s-au rătăcit și nu s-au mai găsit pe ei înșiși. Ce ți-e și cu minciunile în care ajungem să credem! Mulți oameni se joacă precum struții. Sau poate struții se joacă precum oamenii - nu se știe care-cum și cine au început primii. Ce importanță are, până la urmp? Și dacă te întrebi cine a apărut primul, oul sau găina, cu ce se schimbă lucrurile? De ce ne-or trebui răspunsuri inutile, ca să mergem mai departe? Câte întrebări au oamenii! Revenind la struți... unii se ascund băgându-și doar capul în pământ, nu se îngroapă cu totul, știind că dacă ei nu se mai văd, atunci partea rămasă neascunsă, dar fără ochi, nu se poate căuta.

   Pentru că am sentimentul că încep să mă găsesc, Doamne-ferește!, trec imediat la jocul numărul 3.

   Iau soarele abia născut, aștept să vină noaptea, după care îl așez binișor pe cer, între stele, exact cum ai agăța un tablou pe perete. Mă dau un pas înapoi și-mi admir creația. Ce haos ia naștere pe cer! Stelele încearcă să lumineze mai tare ca soarele, pentru că până acum era cerul lor de drept, iar soarele nu vrea să-mi mai domolească din lumină, ci doar din vanitate, și uite-așa, când luminează soarele mai tare, când stelele mai strălucitor, până explodează cerul cu totul și cade pe pământ ca o cometă. Se face ditamai gaura în pământ și oamenii următoarei dimineți, după ce se uită cu jale pe marginea gropii, o acoperă cu trandafiri, așa cum acoperit fiecare mormânt. Ca după orice dramă petrecută, apar și judecătorii. Singura lor ocupație este să pândească o dramă nouă; asta este drama lor.

   În doar câteva ceasuri, din cauză că am pornit televizorul, apăsând din greșeală pe butonul telecomenzii, apar drame noi în lume, una după alta, fugărindu-se pe ecran, una mai mare ca cealaltă, iar degetele arătătoare ale judecătorilor cresc cu fiecare dramă întâmplată, fără să se mai oprească. Și așa se face până seara, în mijlocul lumii, crește cea mai mare pădure din degete. Nu sunt crescute însă drept, ca steagurile, ci arătând unul spre altul, strâmbe și supărate. Hățișul de degete face umbră pământului.

   După judecători vin și paraziții. Ei nu vin în rând sau aranjați după statură, ci se fixează ca lipitorile în jurul dramelor și oamenilor, într-un cerc din care pot să se hrănească în voie. Paraziții nu sunt preocupați să arate cu degetul, ca judecătorii, ei văd mai departe de atât, căci au în loc de ochi binocluri; ei iau bucăți din dramă, și le șlefuiesc până când lucesc frânturile ei, iar poleiala rezultată, o fâșie aurie ca ambalajul de ciocolată, o pun pe umeri, ca pe epoleți, acoperindu-și tincheaua. Doar scriitorul mai poate relata despre țicneala generată.

   Cât timp o fi trecut de când scriu? Trece. Trece timpul repede, fără să fie întrerupt de nimeni, ca un tren fără stații. Timpul neîntrerupt, ocupat de propria sa trecere, nu a avut când să se plângă de politică, de inflație sau de vreme, cum poate ar fi avut chef și el, ca noi toți. Mă uit la ceas și evaluez pagubele mici și pe cele mari. Ceasul deșteptător de pe noptieră are acid sulfuric pe una dintre limbi. Are 3 limbi cu totul. Doar una sfârâie de câte ori ajunge la ora exactă. Nefiind un ceas dintr-acela digital, de se bagă în priză, nu se poate opri timpul la o pană de curent.

   Unii oameni au fost concepuți așa, la o pană de curent, că erau multe în România, când trăiam în comunism și nu aveam datorii externe, dar nici ce face când se lua lumina. Totuși, pe întuneric noi ne rugam. Căci omul are acest dar cu două tăișuri: să facă din întuneric lumină și din lumină întuneric. Ne-am rugat de multe ori, dar Dumnezeu este al bețivilor și al copiilor, cel puțin așa se spune. Poate ce aceea nu s-au îndeplinit prea multe dorințe. Se spun atâtea, oricum. Lumea întrece măsura când vorbește despre ceea ce nu știe.

   Teme-te doar de oamenii fără vicii, cititorule!

   Să-ți mai spun ceva, înainte să uit: am avut câteva idei foarte bune de scris, dar le-am pierdut acum câțiva ani, în cimitir, chiar de Paște. Nu știu ce s-a întâmplat. Erau lângă mine, dar deodată, au dispărut. Mi-au zis că pleacă să ducă lumină morților. Și duse au fost. Am așteptat, am așteptat, ba chiar am vrut să opresc slujba de Înviere și să plecăm cu toții din biserică în cimitir, să le căutăm. Vedeți, singur nu mă încumetam să mă duc după ele. Au revenit singure la mine, abia 2 ani mai târziu, fix de Valentine`s Day, ajunse la timp ca după urarea de la radio cu „Să fiți iubiți!”, urmând să le întâmpin și eu în pragul casei cu „Sictir!” Uneori poți să vii prea târziu.

   Am păstrat o singură idee din toate, doar pe ea am poftit-o să-mi treacă pragul. Cea care știe că uneori iubirea e un glonț în capul calului rănit. 

   Noi, oamenii, suntem ciudați. Vrem să fim iubiți, dar nu prea știm să iubim. Doamne, atâția s-au ascuns după ipocrizie, ca după o cortină, că s-a întors lumea pe dos, și afară-i înăuntru, iar înăuntru e afară. Nu mai scriu decât o idee și atât, apoi mă apuc să o șterg de praf pe Venus din Milo și să o iubesc și așa, ciungă.

   Scriitorii văd durerea oamenilor și se îndrăgostesc nebunește de ea, dar, mai ales, o înțeleg. Una dintre cele mai mari dureri ale omului este aceea de a nu fi înțeles. Scriitorii sunt legați de oameni precum porumbeii de mesaje. Vedeți, dumneavoastră, povestea noastră este cartea care bate între aripi.”

       - De cât timp bei, Sașa? îl întreabă ea, așezându-se pe fotoliu, cu o cană aburundă, cu ceai de mușețel în mână.

   Televizorul merge fără sonor. Pe ecranul lui se derulează scene cu hoți, crime proaspete, accidente rutiere prezentate halucinant și evenimente politice revoltătoare. Deasupra televizorului este un mileu croșetat, iar pe acesta stă un bibelou, un toboșar chinez.

   El zâmbește stânjenit înainte să-i răspundă:

   - Nu voi încerca să neg, asta o fac toți alcoolicii. Eu recunosc tot din prima zi, adică de atunci când n-am mai privit în jur. Nu vreau să fiu alcoolic, și mincinos. Tocmai am băut o sticlă cu vin, sincer să fiu. Să nu mă cerți, tușică dragă. Beau de 6 ani, tu n-ai nicio vină și nu m-am apucat acum. Nici de lăsat nu cred că o să mă las prea curând. De cel puțin 6 ani, se corectează el. Nu mă opresc din băut decât atunci când realitatea devine tolerabilă sau când scriu ca un adevărat scriitor. Treaz fiind, nu pot descrie privirea mamei când i se întoarce fiul din război. Trebuie să scriu despre ce mă doare, n-am de ales. Înțelegi? Nu beau pentru că împărtășesc revolta tinerilor răzvrătiți, beau exact ca un om obosit, cu un om scorbură-n el. Doar simplul sunet al capacului metalic ce sare ca o broască din gâtul sticlei îmi provoacă fiori de plăcere.

   Zâmbi trist.

   - M-am bucurat atât de tare acum 1 ani, cred că era prin februarie, când o femeie a izbucnit în ceea ce am considerat cea mai autentică declarație pe care am auzit-o vreodată: „Nu mai suport să fiu eu. Nu știu să fiu eu! Toți ceilalți par să știe să fie ei, doar eu nu știu să fiu eu! Voi chiar știți sau doar vă prefaceți? Mie de ce nu-mi reușește?” Tanti, sunt atâtea strigăte în jurul nostru. Tu le auzi? Umanitatea fuge și în locul ei rămâne un peisaj selenar, nimic nu îi ia locul. În București, tanti, vezi oameni întinși ca arcurile, gata să sară unul la gâtul altuia. Poate vorbește alcoolul din mine și sunt melodramatic. Poate că este ceva din familie, se spune că este ereditar. Bunicul din partea tatălui meu a murit în comă alcoolică, știi și tu. Când era mic mă trimitea să-i cumpăr rachiu. Locuia în satul ăla din Teleorman, pfii... am uitat cum îi spunea. Mă punea să dosesc sticla, să nu vadă vecinii ce îi aduceam. Mergeam în frig, cu sticla de rachiu înfășată ca un bebeluș, în haină. Bunicul însă avea ochi buni. Îmi era milă de el. Nu știu dacă-l iubeam mai mult decât mi-era milă de el. Poate că mila și iubirea nu sunt atât de diferite, până la urmă. El era blând și nostalgic. Doar după ce bea începea să fie mai argățos și glasul i se schimba, devenind urâcios. Sau poate nu mai era bunicul atunci. 

   Răsuflă adânc.

   - Țineam mult la dânsul, dar nu aveam habar cum să mă port cu el. Mă prefăceam că nu știam că bea. Dădeam de înțeles că nu descoperisem nimic, pentru că mi-era teamă să nu-l stânjenesc în ceea ce privea cunoașterea mea. Mâinile îi tremurau, nasul i se borcănase, în timp, de la băutură, de zici că era ciupit de vărsat de vânt. Încă de dimineață avea nevoie să se țină de ceva cu mâna, ca să-și țină echilibrul. Știi, mereu mi s-a părut că aștepta să-l salveze cineva, să-l iubească sau să aibă grijă de el. Poate, o femei. Avea nevoie de iubire, dar nu știa cum să o aibă. N-a venit nimeni să-l salveze. A băut până când a intrat în comă. A fost găsit dezbrăcat, mort, într-o baltă de vomă, sânge și urină. Dar ce moarte e frumoasă, tușică? După dispariția lui dintre cei vii - mi-a povestit mama - au găsit, peste ani, sticle cu băutură, îngropate în pământ, ca minele în urma războiului. Moartea l-a luat pe bunicul. Pisicilor nu le este teamă de moarte, ele chiar au o afinitate pentru bătrâni, căci preferă compania persoanelor în vârstă. Dacă oamenii fug de bătrânețe, pisicile știu să o accepte. Ele fug de gălăgia copilăriei și se cuibăresc calme în niște mâini zbârcite.

   Se opri brusc îngrijorat.

   - Nu te superi că vorbesc așa despre bătrânețe, nu? Revenind ls întrebarea ta, băutura mă inspiră să scriu. Îmi iubesc încetineala din membre, când sunt beat, și știi... ai spus ceva extraordinar atunci vând vorbeam despre Camelia: „nimeni nu poate fi vindecat de ceea ce iubește”. Nu pot fi vindecat de băutură, pentru că o iubesc. Mai beau și pentru că îmi este dor. Nu trebuie să știi de ce îți este dor ca să-ți fie dor. Poate că nu m-am născut echipat emoțional pentru cele lumești, ca bunicul meu. Ce tristă concluzie! O primesc resemnat. Mi-e teamă uneori că este prea cald și că alcoolul se va evapora din mine prea repede. Și mă opresc din mișcări, ca să nu transpir. Aș vrea să-l păstrez în mine așa cum vrea oricine să-și prelungească orice euforie. Da, alcoolul îmi face viața suportabilă și-mi amână nenorocirile. Da, doar mi le amână, nu mi le oprește. Nimeni nu poate opri curgerea vieții. Mă gândesc că o să mă ocup de suferințele mele mâine, iar astăzi o să beau și o să mă simt bine. Este una dintre minciunile pe care ni le spunem în fiecare zi, nu? Nu o să fim niciodată pregătiți pentru nenorocirile noastre. Mâine nu există, mâine este niciodată. Toți suntem pe moarte încă de când ne naștem. Condamnați la viață. Condamnați și la moarte. Ne agățăm de viață ca de un colac de salvare și fugim de moarte ca de un lup înfometat. Nu sunt naive ambițiile omului? Nu este o comedie viața? Alcoolul mă scoate în afara realității, iar de acolo pot râde de ea. O pot arăta cu degetul. Îi râd în față și-o scuip. Vreau să râd până la lacrimi, pentru că doare uneori să trăiești, asta din cauza oamenilor de la care vrei mai mult. Doare și fericirea, pentru că n-o poți păstra pentru totdeauna. Dor diminețile în care te trezești și ești în aceeași viață pe care ai lăsat-o ieri, iar noaptea nu ți-a adus niciun miracol. Dor toate lucrurile pe care nu le-ai spus la timpul lor sau cele pe care le-ai zis cui nu trebuia. Și mai beau dintr-un motiv. Fiecare are nevoie de o scuză bună pentru eșec, și ce pretext este mai potrivit decât alcoolul? Dacă nu voi deveni un scriitor renumit, cum mi-aș dori, se va spune despre mine astfel: „Era un bețivan, sigur că a ajuns în ultimul hal”. Pe când așa, fără alcool, ce s-ar zice? N-aș avea nicio scuză...

   Alexandru se oprește din spovedania nebună și se uită la bătrâna care l-a lăsat să vorbească neîntrerupt, lucru pentru care îi este recunoscător, chiar dacă spusese, poate, prea multe.

   Se ridică în picioare și se întoarce; abia atunci vede că ea doarme în fotoliu, cu cana de ceai, lângă ea, pe brațul de lemn.

   „Bine că a adormit, Dumnezeu știe cât am delirat!” își spune el și răsuflă liniștit, bucurându-se că a avut parte de beneficiile confesiunii și ușurării sufletului încărcat, însă nu a fost mustrat după aceea, căci i-a adormit duhovnicul în post.

LUNA ROȘIE

         Ca la un semn, rusalka se mișcă ușor, branhiile i se închid la loc și apele ochilor mereu deschiși i se tulbură. Mirosul sângelui îi umple nările dilatându-le. Freamătă.

     Se bucură de senzația de plutire lină; contemplă apusul soarelui reflectat în luciul apei, dansând în nuanțe ireale de aur.

   Vâslise până la lacul Fortuna - Furtuna cum îi spun uneori localnicii - aflat nu departe de orășelul Maliuc. Lungit în barca aceea care avea lopețile prinse lângă ea, ca niște aripi strânse, Alexandru ascultă visător, pe telefon, „Valurile Dunării”, valsul compozitorului român, Iosif Ivanovici. Își dă voie să viseze, fără să se simtă vinovat, ca în București, pentru fiecare clipă de relaxare. Caietul pe care scrie este în dreapta lui, pe bancheta micuță din lemn.

   Pe marginea lacului stuful a crescut ca o barbă deasă. Nuferii albi valsează pe apă, cu fiecare unduire a Dunării, deasupra frunzelor late, parcă desprinși din tablourile lui Monet, pictorul fascinat de aceste flori, legând floarea sacră de mitul nimfelor, considerate frumoasele fiice ale lui Zeus.

   Nostalgic, Alexandru șoptește versurile poetului Mihai Eminescu:

   „Și eu trec de-a lung pe maluri,

   Parc-ascult și parc-aștept

   Ea din trestii să răsară

   Și să-mi cadă lin pe piept;

   Să sărim în luntrea mică,

   Îngânați de glas de ape,

   Și să las din mână cârma,

   Și lopețile să-mi scape;

   Dar nu vine... Singuratic

   În zadar suspin și sufăr

   Lângă lacul cel albastru

   Încărcat cu flori de nufăr.”

    Îmbătat de peisajul orgiastic, își plimbă privirea pe cer, trecându-și mâna dreaptă prin apă, aplecat de-o parte a bărcii. Un șoim trece chiar pe deasupra lui, țipând prelung.

   Alexandru tresare. Chipul i se schimonosește. Ceva i-a încleștat mâna, prinzându-l ca într-o menghină, trăgându-l vertiginos în apă. Într-o clipă barca se răstoarnă, iar caietul plutește nesigur pe apă, înainte să se scufunde după Alexandru.

   Tânărul încearcă să vadă în apă, luptându-se să-și scape mâna din strânsoare. Se zbate ca un pește în plasa unui pescar.

   Printre lujerii lungi de sub apă zărește chipul unei femei, cu ochi sticloși de reptilă - privirea unui șarpe înainte să-și înghită victima. Vrea să țipe, dar nu reușește decât să bolborosească în apă, înăbușit și redus la tăcere de lichidul nesfârșit.

   Teroarea de mai devreme se metamorfozează într-o deplină liniște ce îl inundă, cuprinzându-i toată ființa. Cu ochii larg deschiși, resemnat, Alexandru vede ultimele raze de soare străpungând apa verzuie până în adâncurile ei, și peștii mici care înoată ca argintul viu printre lujerii înfipți în mâl, apoi observă apropiindu-se de el acei ochi care-l aspiră în privirea lor neomenească.

   Alexandru îi zâmbește acelei arătări. Bule mici de aer i se desprind de pe buze și se înalță deasupra lui, spărgându-se în linia apei.

        Rusalka înoată ager, precis și sinuos, ca un țipar. Își scoate capul din lac atunci când ajunge lângă pădurea crescută până-n buza apei.

   Ploaia îi cade răcoroasă pe chipul înmărmurit. Pe cât de agilă este în apă, pe atât de greoaie îi devin mișcările odată ajunsă la mal. Apucă rădăcinile unui arin cu ambele mâini și se urcă pe un petic de pământ acoperit cu mușchi, târându-și anevoios corpul. Este murdară de nămol, și are părul ud, lipit de spatele turtit, ca de pește.

   O creatură care nu aparține niciunei lumi.

   Se apleacă cu greu; își apropie fruntea de carapacea unei broaște țestoase. Și-o freacă de ea, iar mica ființă își scoate capul din țest.

   Picăturile reci de ploaie își continuă căderea ca o cortină. Liniștea nopții se lasă peste apele acum negre.

   Pielea rusalkăi lucește ca solzii de pește în lumina lunii roșii, sângerând pe bolta cerească. Amușină efluviile văzduhului, ridicându-și nasul ca o jivină, cu mișcări scurte și repezi, întrerupte, inspirând vibrațiile deltaice, captându-le și pe cele maginetice, aproape imperceptibile. 

   Palpită. Corpul ei îngheață într-o poziție stranie, de parcă ar fi rămas suspendată deasupra pământului, fiind ținută de un fir invizibil. Așteaptă. Privirea ei străbate ceața pe care stau aninate picăturile de ploaie, ca roua pe pânza de păianjen, stăruind spre stufăriș. Branhiile i se deschid printre șuvițele cleioase de păr.

   Își încleștează mâinile în noroiul lipicios, populat cu galaxii de vietăți microscopice prinse în bezna lui umedă. Broască țestoasă de lângă ea se scufundă încet în apă, fără niciun clipocit.

   Păsările țipă prelung, neliniștitor peste negura acvatică. Iar liniște. Totul încremenește. Rusalka își încordează corpul ca pentru a ataca un animal sălbatic nevăzut. Se aude un foșnet ușor și se lasă iar liniștea.

   Deodată însă, începe vacarmul. 

   Țipete de păsări, coruri de broaște și schelălăituri prelungi de șacali se aud de parcă totul s-ar întâmpla în jurul rusalkăi. Un plânset aproape uman taie toată suflarea ca un cuțit. Un cuib cu pui de lebădă a fost atacat nemilos de șacali. Țipă și plâng lebedele, iar luna e tot mai rșie de sângele vărsat, reflectându-se în apă ca o inimă sfâșiată de colți.
   Totul durează doar câteva minute și se așterne iar liniștea peste Deltă. Răul a fost făcut, iar animalele nu regretă nmic, niciodată.

   Ca la un semn, rusalka începe iar să se miște, branhiile i se închid la loc și aperele aurii ale ochilor mereu deschiși se tulbură. Mirosul sângelui îi umple nările, dilatându-le. Freamătă. Își izbește coada de pământ.

   Intră înapoi în apă și înoată spre gârla Șontea, cu ceața urmărind-o ca o umbră sau ca o mantie a întunericului.

VECHILE PRAVILE

         Se zice că odată ce ai băut apă din Dunăre, vei rămâne în locurile noastre.

     - Eu îmi aduc aminte cum era mai demult. Ce vremuri am apucat, Sașa! oftează ea. Înainte, tot omul ținea rânduiala cu sfințenie. Multe hramuri erau toamna și iarna. Și cum le mai prăznuiam, și ce veselie mai era! De Sfântul Andrei tinerii se adunau în cea mai mare casă din împrejurimi și se țineau de vrăjitorii și de șoade. Ajunul Crăciunului era pe 6 ianuarie, nu cum îl țineți voi acum, că noi urmam totul pe rit vechi. Veneau atunci rudele cu vicera, iar noi, gospodinele, le pregăteam cuchia și ozvar. Bine, pe masă trebuiau așezate musai 12 feluri de mâncare. 

   Cuchiaua e o fiertură din grâu și miez de nucă, îndulcită cu miere, iar ozvarul e un compot din fructe uscate, mai mult din prune, dar și guturi.

   - Rudele veneau cu colaci făcuți în casă, frământați bine, cu năduf, de femeiele harnice; erau presărați cu nucă și înveliți calzi într-un ștergar țesut la război. Sașa, pe atunci toți vorbeau limba ucraineană, haholeasca noastră, dar acum, din ce în ce mai puțini o vorbesc, și poate doar bătrânii o mai știu. Erau vremuri tare frumoase, de care-mi amintesc cu mai mare dragul și cu lacrimi în ochii ăștia obosiți! În dimineața Anului Nou se mergea cu Posivaiu. Doar poate te plictisesc cu vorbăria mea, Sașa...

   - Nu, tanti, mai spune-mi. Tare îmi place să-mi povestești despre timpurile acelea. Mă tot întreb, oamenii ăștia de acum, cei din Maliuc, cei care n-au călătorit niciodată nicăieri, oare cum le-o fi să trăiască în 10 kilometri pătrați toată viața? Nici nu-mi pot imagina cum se poate trăi așa...

   - Ehei, dar nu toată lumea are aceeași mulțămire.

   - Mai povestește-mi, tanti, dar de ce îmi vorbești despre obiceiurile cazacilor? Haholii sunt cazaci?

   - Da. Din neam, noi ne tragem din cazaci, deci suntem haholi. Cazacii zaporojeni de pe Nipru au venit aici în mai multe valuri. Mai întâi s-au refugiat în locurile cele mai sălbatice din Delta Dunării, după bătălia de la Poltava, din anul 1709 - când țarul Petru cel Mare a câștigat lupta împotriva lui Carol al XII-lea al Suediei - atunci când au început represaliile contra celor au fost de partea scandinavilor și ceruseră eliberarea Ucrainei conduse de cazacul Ivan Mazepa. În jurul anilor 1770-1780 au venit iar cu bărcile pe apă și au rămas să locuiască aici cazaci fugari, după ce țarina Ecaterina a II-a a desființat oastea ucrainiană din Zaporojie. Nu știu dacă ai auzit, dar Secea Zaporojeană era o organizație autonomă ucraineană, cu caracter militar și religios. Acesta a fost leagănul civilizației noastre. Mai sunt și alte povești romanțate, iar alții spun că au fugit de expansionismul rusesc. Cert este că destul de mulți cazaci s-au stabilit în Deltă, unde au încercat, și în unele părți au și izbutit, să-i alunge pe lipovenii care locuiau deja prin locurile astea. Cazacii se ocupau cu pescuitul și erau foarte buni constructori de bărci și navigatori, dar aveau un temperament aprig; nu era de glumit cu ei. Deși erau mult mai puțini în comparație cu rușii lipoveni, haholii erau înverșunați și bătăioși.
    Respiră adânc.

   -  Așadar, rușii lipoveni locuiau în Deltă de dinainte de venirea haholilor, însă, rimii se instalaseră aici tot ca urmare a represaliilor lui Petru cel Mare. N-au avut parte lipoveni, bieții, de liniște... Când au venit cazacii peste ei și au încercat să le ia terenurile mai înalte, unde-și construiseră lipovenii casele, familii întregi s-au strămutat mai către granița cu Bulgaria, să aibă un dram de tihnă. Rușii lipoveni erau oameni pașnici și cu frica lui Dumnezeu - să știi că ei se închină cu două degete, așa îi recunoști; cum spunea, sunt foarte religioși acești staroveri, dar haholii noștrii... să te ferească Dumnezeu! Ei proveneau dintr-o castă războinică, prin urmare, n-aveai cum să te înțelegi cu ei. Când s-au stabilit în Deltă au iscat lupte crâncene, că la asta se pricepeau cel mai bine, de li s-a dus vestea până sultanat.

   Continuă pe un ton didactic.

   - În acele timpuri existau atât vrăjitori temuți, care puteau atrage victoria unei bătălii, cât și oameni sfinți ce locuiau în scorburile stejarilor din Deltă. În cântecele ucrainienilor și lipovenilor se pomenesc doi bărbați de seamă: vrăjitorul Razim, cel foarte bătrân, cu corpul acoperit de solzi, ca peștii, și Lalem, cazacul fioros care omora lipoveni cu armata lui de câini.Cazacii aveau părul strâns în creștetul capului, într-o coadă, ca un snop. Cuvântul „hahol” înseamnă snop, de aici ni se trage numele, Sașa. Cu o asemenea istorie ce le curgea prin venele fierbinți, aveau apucături belicoase și erau mereu răzvrătiți. Și în ziua de azi se mai dușmănesc haholii ucrainieni cu rușii lipoveni din Deltă, dar pe ascuns. Haholii noștri aveau o vorbă: „Noi, cazacii, ne luptăm ca dracii! Noi, cazacii, ne distrăm ca dracii!” Și așa era. Acum, cei mai mulți ucrainieni sunt în satele Caraorman, Murghiol și în Sfântu Gheorghe, iar înainte se preda în unele școli în limba ucraineană; pe-asta o învățau copilașii. Mai sunt ucrainieni și-n Chilia, și-n Dunavăț, dar doar câteva familii, nu multe. Spre deosebire de aceștia, la Mila 23 se preda înainte în limba rusă, că erau mai mulți ruși lipoveni acolo. Acum, lopoveni mulți, lipovani cum li se spune pe-aici, sunt în Gorgova, Jurilovca, Letea, Crișan și Sarichioi. Așa este în Delta noastră dragă și frământată de lupte și istorie. Mai sunt și greci la Sfântu Gheorghe și Sulina, dar nu au rămas atât de mulți. Pământul Deltei a fost populat de multe etnii, că am avut parte de multe perindări străine. Îmi pare rău că nu știu cui va rămâne drept moștenire toată istoria noastră. Tineretul de-aici pleacă și, uită-te, Sașa, rămânem doar noi, bătrânii. Și noi ne ducem unde s-au dus toți ceilalți înaintea noastră.

   - Tanti, chiar dacă sunt urmaș de cazac, din ce-mi povestești, mi se pare nedrept ce le-au făcut haholii lipovenilor. Până la urmă, ambele tabere au fot prigonite de țariști, aveau același dușman. Lipovenii au venit după Marea Schismă care a avut loc în sânul bisericii ruse?

   - Chiar așa a fost. După asta, mulți credincioși ortodocși nu au acceptat reforma religioasă, n-au vrut să-și schimbe pravilele, și astfel s-a format mișcarea staroverie, adepții ei fiind practicanți ai ritului vechi. După urcarea pe tron a țarului Petru cel Mare, staroverii au plecat pe unde au văzut cu ochii, unii dintre ei ajungând și aici, dar s-au dus și mai departe, hăt, în toată Europa, și nu numai, până-n Alaska. Poate că lipovenii vorbesc cea mai pură și mai veche versiune a limbii ruse. Tu știi rusă, Sașa? Nu ai studiat limba în școală?

   - Ba da, dar doar 4 ani. Pot să descifrez alfabetul chirilic, îmi amintesc unele cuvinte, dar nu mai mult, din păcate.

   - Atunci o să te iau cu mine să asculți vechile cântări la festival. Sașa, tare mi-ar plăcea si vii mai des pe aici, și, cine știe, poate chiar să locuiești în Deltă. Eu sunt bătrână și am nevoie de ajutor. Mâine-poimâine închid ochii și o să-ți las ție casa asta bătrânească. Dar nu vorbesc așa ca să-ți fie milă de mine. Bătrânii nu au nevoie de milă, ci de tineri. Poate vei veni pentru că vei găsi aici adevărata ta menire. Se zice că odată ce ai băut apă din Dunăre, vei rămâne în locurile noastre.

   - Tanti... zice el înduioșat, neprecizând vreo altă intenție.

   - Dosia! se aude moș Irofte strigând de-afară. Dosia, ești acasă?

   Bătrâna se ridică și-și îndreaptă baticul, băgându-și sub el șuvițele de păr răzlețe.

   - Stai, Sașa, să văd ce vrea moșul ăsta. Cred că nici acum n-a terminat de meșterit la vâslă, asta după ce mi-ai adus-o tu beteagă. Cum ai reușit să răstorni barca, doar tu știi. Lasă, atâta pagubă să avem! Bine că nu te-ai înecat!

   Tudosia iese din casă netezindu-și șorțul și aranjându-și din nou baticul înflorat.

   Alexandru se uită după ea în curte și vede că vorbește cu moș Irofte. Se simte prost că bătrânul repară acum ce a stricat el aseară, chiar dacă nu a fost vinovat cu nimic. Nu și-a neliniștit mătușa povestindu-i despre creatura care l-a tras în apă. Nu știe nici el ce s-a întâmplat și cum de a ajuns înapoi în barcă, cu ambele vâsle în ea, lângă casa mătușii. Nu avea niciun sens oricum. Știe doar că se trezise ca după beție, deși nu băuse nimic ieri. Până și caietul lui de scris, cu apa încă picurând din el, era în barcă.

   Aproape toată noaptea fusese neliniștit după întâmplarea de-a dreptul înspăimântătoare. Nu pusese geană pe geană gândindu-se la creatura apei și la destinul tragic al poetului Grișa. Spre dimineață îl luase somnul totuși, dar chiar și-atunci, visele îi erau populate de femeia din apă, trezindu-se nădușit și agitat ca după un episod de febră. Cu toate acestea, deși fusese atât de aproape de moarte, nu i-a fost frică de ea decât până când a întâlnit-o și ea l-a privit; asta dacă a întâlnit-o, pentru că ia în calcul și premisa unui început de sminteală a lui.

   - Așa, ce spuneam? îl întrebă bătrâna, revenind în casă, mai voioasă. Da... despre rânduiala veche. Cum erau nunțile la noi, ca la nimeni! Păi durau timp de o săptămână, în cap. Începeau joia, când gospodinele frământau coca și pregăteau pregăteau din ea colaci și șișkele*, de se umplea tot satul cu mirosul lor îmbietor.

   *o pâinică împletită, rotundă, coaptă în cuptor, care se împarte nuntașilor.

   - Sămbăta se duceau nuntașii la casa miresei, înconjurată de druște - acestea erau domnișoarele de onoare - unde petreceau până a doua zi, când se împodobea mireasa și se dădeau iertările. Și în casa mirelui se petrecea cam același lucru, astfel că nunta era practic împărțită în două alaiuri care se contopeau abia luni, când se dădea masa mare. Se puneau pe masă chiroști*, pampușhki**, borș și cherdele*** cu jumări sau varsă picantă, sau cu ceapă, brânză și mărar.

   *preparat culinar făcut din aluat umplut cu brânză și ou, carne cu ceapă, fie cu gem sau fructe, asemănător colțunașilor

   **pâine care are îîn compoziție usturoi, iar umplutura este cu brânză și cartofi. Ca aspect, sunt mai multe chifle aranjate în formă de floare

   ***plăcinte din aluat de pâine dospit umplute cu brânză și verdețuri, ouă și smântână, sau cu jumări, sau varză

   - O să-ți fac, Sașa, îți gătesc niește chiroști ziele astea, să vezi și tu cât de bune sunt! Păcat că-i vară, că-ți făceam și niște răcitură cu hrean, de nu mă mai uitai niciodată! Așa... Ce spuneam? Da... Mireasa trebuia să fie musai virgină, și acest lucru trebuia anunțat de dinainte și verificat, dacă îți vine a crede! Nu ca acum, că dacă vrei să fie fată mare, trebuie să o iei de la școala generală. Ehehe! Erau alte vremuri! Nunta se încheia întotdeauna la casa socrilor mici. Poate că obiceiurile noastre ar speria pe cineva din afara locurilor, căci nuntașii mai obișnuiau să se mânjească și cu funingine pe față, arătând ca niște nebuni fericiți care săltau cu foc pe muzica acordeonului. Nașii erau plimbați prin sat cu căruța sau cu roaba, spre hazul sătenilor. Ah! Dar cât o fi ceasul? Ce mult am mai vorbit! Sașa, ia, vezi pe fereastră cum se rotesc pelicanii? Înseamnă că vine ploaia și trebuie să strâng rufele de pe sârmă. O să pun masa acușica. Vom mânca împreună cu moș Irofte astăzi, anunță ea, redevenind practică, uitând de euforia melancolică de mai devreme.

   - Vin să te ajut, mătușă.

   - Lasă, lasă, mai bine du-te repede și rupe niște vergele de viță de vie, că vreau să facă un proțap să am pe ce așeza crapul în tavă, la cuptor.

   - Mătușă, în prima zi când am venit aici, moș Irofte a țipat la mine când fluieram în barcă. Mi-a zis că o chem pe Vidma. Cine e Vidma?

   Bătrâna pare surprinsă o clipă, dar îi răspunde didactic și liniștit:

   - Vidma este o rusalkă rea a apei, care răstoarnă barca și îneacă oamenii din ea, cel puțin așa spune legenda. Înainte să iasă cu barca, fecioarele poartă frunze de ferigă în păr, ca să nu le atragă rusalka în mraja ei. Dar tu, Sașa, ești prea mare să mai crezi în asemenea povești. Haida, gata cu vorba, la treabă acum! Și... Sașa, să îmi arăți după masă cum să bag niște numere în telefon. Uită-te, le-am schis pe foaia asta! Nici eu nu sunt prea brează cu noutățile astea care ne amețesc, dar moș Irofte e mult mai rău, nici nu știe să răspundă la telefon sau să îl pună la încărcat. Dacă ar fi după el, s-ar dezice de toată tehnologia asta care i se pare o drăcovenie, ar merge doar în picioarele goale și ar mânca pește crud cu degetele. Bătrânii au doar trecutul, ne agățăm de el și, iacă, nu vrem să învățăm nimic nou.

          Tanti Tudoia fusese învățătoare timp de 33 de ani în Maliuc. Avusese mult drag de copii, iar unii dintre ei și-acum veneau să o mai viziteze.

   Era singura persoană din Maliuc la care venea poștașul cu vederi și scrisori timbrate din toate colțurile lumii. Asta se întâmpla de Paște, de ziua ei și de Crăciun. Toate era de la foștii săi elevi.

   Fire energică, nu se lăsase până când nu făcuse „oameni din copiii ăștia”, așa cum spunea ea, adesea, în trecut. Îi învățase pe cei din clasele I-IV limba română, limba rusă, matematică, geografie, istorie, muzică, desen și buna-cuviință, dar mai ales aceasta, ultima, aici intrând: să îi respecte pe bătrâni, să nu vorbească având gura plină, să pupe mâna părinților, să respecte natura, să panseze o aripă de cormoran și să caute să fie fericiți fără a face rău altora.

   Datorită ei, școala devenise nu doar un loc în care mintea copiilor se îmbibase de învățăturile din cărți, ci și un templu al cunoașterii civilizației deltaice. 

   Când vremea era frumoasă. Tudosia preda lecțiile în aer liber, copiii stând îmbujorați, sub razele de soare, așezați cuminți pe niște rogojini, în jurul ei, ca niște rățuște, primind învățătura ei cu pliscurile deschise.

   Acum tot ce i-a mai rămas în urma activității didactice sunt epistolele primite de la foștii ei învățăcei și cărțile vechi din dulap, de pe dulap, de pe noptiere și orice altă etajeră care le putea susține greutatea. Avea și amintiri, atât de multe, încât unele îi cântau în suflet, din senin, iar altele, mai grele, îi gârboveau spatele.

   - „Delta Dunării este un mozaic etnografic, un loc de o rară frumusețe și un paradis pentru păsările care au dispărut din alte locuri, de pe planetă. Doar în Deltă, din întreaga Românie, mai există pământ pe care n-a călcat încă picior de om. Este datoria voastră să o protejați, căci voi v-ați născut aici și sunteți copilașii ei, așa cum sunteți și copilașii mei...”

   După asemenea cuvântări, copiii erau transfigurați, simțind responsabilitatea pe care Tudosia o așeza pe umerii lor firavi, promițându-și în sinea lor să-și apere locurile natale ca războinicii de odinioară.

   Aceiași copii de atunci privesc mâhniți și indignați acum, la televizor, tot felul de știri, emisiuni sau documentare despre expansiunea comercială și turistică din zona Deltei Dunării, supărați că oamenii nu știu să pășească în locurile sfinte ale copilăriei lor, că dau muzica tare până când acoperă foșnetul pădurii, că sperie peștii cu ambarcațiuni cu sonare sau chiar cu unelte menite să-i prăjească pe loc, că intră cu pușca să curme zborul păsărilor cântătoare, că găuresc inimile fremătătoare ale animalelor care trăiesc în zăvoaiele Deltei, că n-au învățat legea naturii, unde totul este curgător și firesc.

   Dar felul de a fi al omului este distorsionat și zbuciumat, căci acesta este încă departe de a înțelege legătura lui cu pământul hieratic al moșilor și strămoșilor.

         Alexandru se mișcă ușor în pat. Deschide ochii, dar, întristat, în închide la loc.

   Pe noptieră sunt două sticle goale de vin, iar pe dușumea mai este încă una, răsturnată, ca o popică doborâtă. 

   Stă gol și transpirat în cearșafurile din material aspru de bumbac, cu flori și cu margine brodată de mătușa Tudosia. Nu se simte bine deloc. Îl arde stomacul. Este tare palid și are o tentă verzuie pe chip.

   - Iar, Sașa? îi spune ea, zgâlțâindu-l de braț, încercând să-l trezească.

   - Tanti... îmi pare rău că mă vezi așa, îngaimă el.

   - Ai să mori dacă nu te oprești, Sașka.

   Alexandru nu spune nimic. Ar vrea să se ascundă într-o gaură, ca un șoarece mic, mic, pe care să nu-l vadă nimeni. Crampele din stomac i se amplifică și durerea îi taie respirația. Îi crapă capul de presiunea dintre tâmple.

   - E gata cafeaua, adaugă ea, punând capăt momentului stânjenitor pentru amândoi.

   - Mă îmbrac și vin, promite el.

CHEMAREA NOPȚII

             Deasupra lui stă rusalka, cu chip uman și ochi de șarpe, sau de pește, sau de infinit.

       În gesturile lui se întrevede obișnuința: mișcările scurte cu care apucă sticla, gura deschisă larg, reflex ce lasă gâtul liber și relaxat pentru intrarea lichidului gâlgâitor într-o cantitate cât mai mare.

   Își șterge sudoarea de pe frunte. Este cumplit de cald. Roiuri de țânțari se năpusesc, atrași de căldura pielii sale, înfingându-și în epidermă trompele însângerate, bâzâind îngrozitor în jurul lui.

   Oftează din adâncul pieptului. Întinde mâna către sticlă și bea iar. Lichidul este și el cald ca apa Dunării.

   Se așază în balansoarul din curtea casei, cu capul pe spate, cu mintea golită de tot. Aude concertul broaștelor și țipetele ascuțite ale păsărilor, ca printr-un voal țesut din gânduri. Emoții înfrânate, de peste zi, își fac loc și ies la suprafață, ca peștii morți, cu burta-n sus, care plutesc descoperiți în ape. Le alungă cu mâna, ca pe țânțari, dar ele revin insistente înapoi.

   Alexandru bea iar, de parcă nimic atlceva nu ar mai exista de înfăptuit pe lumea asta. Golește toată sticla și o lasă să-i cadă din mână în iarba aplecată în fața înserării. Nu-și mai dă seama dacă se balansează sau nu, senzația de plutire continuă oricum. A evadat. Un alt oftat, ca un geamăt smuls din adâncul sevei lui, îi iese din gură ca un abur. Își amintește prin ceața minții că mai are o sticlă la el în cameră.

   Se ridică. Se împleticește până în casă, împiedicându-se de prag. Se ține de rama ușii și se îndreaptă. Găsește sticla și îi scoate dopul cu un tirbușon, cu mișcări nesigure.

   Râde singur.

   Iese cu sticla afară și se îndreaptă spre lotca legată cu funia groasă, ce plutește pe cerneala dintre sălcii. Înserarea înghite conturul lucrurilor. Cu un clătinat îngrozitor pășește în barcă. Se așază direct pe coastele lotcii și ia o înghițitură prelungă din licoarea lui Bahus. Se întreabă, cu ultima fărâmă de rațiune, dacă-și vor mai putea lua zborul țânțarii care-l pișcă de zor sau dacă, alcoolizați, vor cădea și ei înapoi în barcă, la fel ca el.

   Hohotele lui delirante șuieră în aer și se pierd în văzduh. Râde cu ochii rătăciți. Se uită la cerul întunecat care domnește deasupra apei, cu o felie de lună ce-i zâmbește pe înserat. Închide ochii.

   Picături de apă îi curg pe față. A început să plouă, se gândește el, dar un șuierat îl înfioară suficient încât să-și deschidă cu greu ochii.

   Deasupra lui stă rusalka, cu chip uman și ochi de șarpe, sau de pește, sau de infinit.

   Incapabil să se miște sau să vorbească, se uită la ea. Îi simte mirosul puternic de apă stătută. Din părul ei ud și încâlcit picură apă direct pe fața lui.

   Alexandru vrea să spună ceva, dar nu reușește, abia își mai poate ține ochii deschiși.

   - Ssss.... șuieră rusalka printre dinții mici și ascuțiți.

   Ochi ei se măresc și devin enormi, strălucind deasupra lui ca stelele de pe cerul care se prăbușește peste ape, odată cu chipul ei în privirea lui. Se uită la el stăruitor și deschide iar gura, dar o închide la loc fără niciun sunet, ca un pește scos din apă.

   - Sunt obosit, îngaimă el și adoarme, ca și cum n-ar fi dormit niciodată mai în siguranță ca în leagănul privirii ei neomenești.

POVEȘTILE FOCULUI

          O pasăre zboară chiar deasupra capetelor acestora, oprindu-se, probabil, pe un copac, în apropiere, pentru că începe să strige sinistru de-acolo.

        - Sașa, te las singur în noaptea asta. Mă duc la un priveghi. A murit înecat aseară, nu foarte departe de noi, Demetrios, un grec venit din Murighiol în Maliuc. Nevastă-sa, Chilina, m-a rugat să o ajut să facă mâncare. O adevărată tragedie. Era un bărbat în puterea vârstei. Chilina e în pragul nebuniei, nu se mai oprește din plâns. Ți se rupe sufletul dacă o auzi. El plecase, ca de obicei, cu barca, la pescuit. L-au găsit plutind lângă un mal. Încă un suflet înghițit de Dunăre. Atâția au murit în apele ei, mai mulți ca toți peștii pe care-i poartă.

   - Du-te liniștită, tanti, plec și eu astăzi cu Iovan și cu niște tineri, vor să facem un foc de tabără, și să bem, să mâncăm.... De-ale băieților, știi dumitale.

   - Totuși, ia mai vezi tu cu băutura asta! Vreau să te văd cum îți revii, nu cum te distrugi mai mult pe-aici. Nu vezi tu ce scurtă e viața? Ne-o mai scurtăm și singuri? Mai ieri stăteam la masă cu Deetrios și cu nevastă-sa mâncând vareniki* cu smântână, dar azi, ia-l de unde nu-i. S-a dus și el unde se duc toți. Prea multe morți în Deltă în ultima vreme, îi seceră ceva pe capete. În curând vom rămâne numai o mână de oameni aici, prea puțini și ca să mai avem cum să ne vizităm între noi, oftează ea din toți rărunchii. Lasă băutura, Sașa... Fii cuminte, băiete, că doar pe tine te mai am!

   *preparat culinar din aluat fiert, asemănător colțunașilor, umplut cu brânză proaspătă și ou, așezat în straturi cu unt și smântână

      Focul dansează pe buturugile cuprinse de jăratic, care se distrug pocnind mereu neașteptat, împrăștiind miros de scoarță încinsă; acesta se oglindește și-n ochii celor 10 tineri adunați în jurul lui.

   Se opresc uneori din povestit, auzind o creangă ce trosnește în apropiere sau un clipocit din apă, ascultând cu atenție foșnetul pădurii și țipetele felurite ale păsărilor. Junii simt fiorul dulce al nopții deltaice, al misterului ei ce nu va fi niciodată deslușit.

   - E rândul meu să povestesc? Să vedeți ce i s-a întâmplat vărului meu. Era cu familia lui și cu câțiva prieteni într-o excursie, și aveau cortul imens, de 6-8 persoane, amplasat la marginea pădurii Topolog, că nu îndrăzniseră să se avânte mai mult. Ziua nu avusese loc nimic deosebit. Au făcut grătarul, au jucat cărți, au mâncat... Pe la miezul nopții, însă, când ei dormeau, au început să audă cai nechezând și oameni țipând, ca-n vreme de război. Urlau cei de-afară, ca pătrunși de baionete, și îi rugau pe alții să nu-i omoare. Era un vacarm înfricoșător în jurul lor. S-au trezit cei din cort înspăimântați și nu înțelegeau ce se întâmplă. Le era frică să dea la o parte foaia cortului, să vadă ce se petrece în pădure. Un prieten de-al vărului meu, mai curajos, a ieșit din cort, să se uite în jur, căci parcă se duceau bătălii în preajma lor. Era mai breaz decât ceilalți care stăteau și se rugau să existe o explicație pentru ce se auzea în noaptea aceea blestemată. Luați aminte, că asta s-a petrecut acum 7 ani. Ei bine, după ce a ieșit din cort nu s-a mai întors... și de atunci nu a mai fost găsit. Se presupune că a murit. De fapt, el a dispărut. Dar unde? Cum? Nimeni n-a aflat. Ceilalți au stat până dimineața în cort, de frică. Unul a îndrăznit să se ducă să-l caute prin pădure! Degeaba, a dispărut ca și cum n-ar fi existat vreodată. L-au căutat ziua cu oameni din sat și cu poliția din Tulcea. Au răscolit toată pădurea, dar totul a fost în zadar. Toți cei care au fost în cort sunt traumatizați și acum. Pădurea Topolog este un loc tare ciudat, să știți. Dacă treci cu mașina prin ea pierzi semnalul de la radio și e cel de la telefon; sau este soare afară, dar doar când treci prin ea este ceață sau plou, și câte și mai câte nu se spun despre pădurea de la Topolog.

   Alexandru, cu o bere în mână, ascultă povestea cu un interes nedisimulat.

   - Voi știți de mireasa din Tulcea? întreabă altul. Vă spun eu atunci. Fantoma ei bântuie în jurul bisericii rusești din oraș, cea din strada Păcii. Eu am stat o vreme în bariera Mahmudiei, acolo unde au săpat ăștia o carieră, de-au stricat dealul cu o carie care se tot lărgește în pădure, de ți-e mai mare dezgustul de lăcomia oamenilor. În fine, ce ziceam, aproape de cântatul cocoșilor, mireasa apare, legănându-se de creanga unui copac din curtea bisericii, dar leagănul ei nu se vede. Se mișcă dintr-o parte în alta, suspendată în aer. Mai toată lumea din împrejurimi a văzut-o și....

   Se oprește din vorbit. O pasăre zboară chiar deasupra capetelor acestora, oprindu-se, probabil, pe vreun copac din apropiere, pentru că începe să strige sinistru de-acolo. 

   Tinerii sunt trecuți de fiori reci. Corpurile li se crispează și tac așteptând continuarea.

   - E o cucuvea, spune Iovan, ridicându-se în picioare. Așa cântă ea. I-am văzut ochii galbeni printre ramuri, zice el uitându-se în sus, prin întuneric.

   Iovan rupe o bucată din pâinea aflată într-o pungă, laolaltă cu alte resturi de mâncare, și o aruncă în direcția păsării.

   - Așa se face, se zice că trebuie să-i dai pâine, ca să nu ia o viață de om.

   - Prăpăstios mai ești! spune un băiat blond, îmbrăcat într-un trening verde, cu glugă. Dar să vedeți! Să vă spun eu ce a pățit bunicul meu, Vania. N-o să vă vină să credeți. Și pe mine mă trec fiorii, deși sunt o fire mai pragmatică. În fine. Într-o seară stătea el la pescuit, pe malul apei, lângă lacul Obretinul Mic. Nici țipenie nu era în jurul lui. Omul stătea liniștit și pescuia la somn cu cloncul. La un moment dat, brusc, se trezește el cu un ied care începe să țopăie ca un apucat în jurul  lui. Nu știa de unde apăruse. Măi, băieți, dar un ied negruț, mi-a povestit el, foarte frumos, cu ochii sclipind și cu cornițe mici. Zglobiu tare. Și cum l-a văzut bunicul meu, nu s-a putut abține să nu-l admire, spunând cu voce tare: „Vai, ce ied frumos!” Să vedeți voi cum a fost întâmplarea naibii. „Vaaaai, ce ieeed frumos!” a behăit și iedul la el, uitându-se fix în ochii bunicului Vania. Înspăimântat, bătrânul a rupt-o la fugă de lângă mal, lăsându-și undițele de izbeliște. Nu i-a mai trebuit nici pesuit, nici undițe, nici nimic. Gonea și-și scuipa în sân, spunându-și continuu: „Ptiu, drace! Ptiu! Piei, Satană!” Curioasă întâmplare, nu? Și curioasă viață a avut și bunicul meu. A mai avut parte de o întâmplare, continuă el mai entuziasmat, auzind murmurul băieților. Când venea într-o zi, de la câmp, cu căruța, mai pe înserat, calul lui a început să necheze strașnic. Când s-a uitat mai atent în jur, neștiind de ce s-a speriat calul, a văzut că pluteau în văzduh, ceva mai departe, 3 femei care cântau la vioară. Erau iele. Le-a recunoscut imediat. Bunicul meu a început să se roage și să spună: „Doamne-ajută! Doamne-ajută! Doamne-ajută!” de 3 ori, și ielele au dispărut atunci. Dar, furioase, înainte să se facă nevăzute, au suflat din gură un vânticel către bunicul meu. Și de atunci lui i-a rămas gura strâmbă, ca celor păliți de aplopexie. L-au pocit ielele, blestematele, pentru tot restul vieții.

   Alexandru ascultă cu nesaț poveștile înfricoșătoare ale tinerilor. I se ridicase și lui părul pe mâini. Înciudat, regretă că nu a luat caietul cu el, să poată să le noteze imediat, să nu uite vreun amănunt până a doua zi.

   - la mine în sat circulă altă poveste, spune un tinerel slăbuț, cu păr cârlionțat, care aranjează bușteni și întețește focul de zor - singurul dintre ei care nu băuse bere. Este adevărat ce vă spun până la ultimul detaliu, pentru că nu a văzut doar o persoană ce s-a întâmplat, ci l-a zărit tot satul Periprava pe răposatul Dorin, potcovarul, cum a zburat seara, călare pe un maldăr de stuf, chiar pe deasupra satului, de și acum este pomenit de săteni. El murise de două zile. Babele care au stat la priveghiul lui au zis că au văzut semnele Necuratului peste tot. Că cică a sărit lingura singură din colivă și că a deschis ochii de două ori înainte să fie îngropat. Mama lui Dorin se ocupase cu vrăjitoria toată viața, poate de-aceea....

   Tinerii au făcut ochii mari. Fiind împreună, își fac curaj să continue povestirile, deși niciunul nu ar vrea să se îndepărteze de ceilalți, nici măcar ca să se ușureze în stufăriș. Crispați, ascultă mai departe. Le e și frică, dar nu vor nici să se oprească din auzit povești stranii.

   - Haide să vă spun și eu o poveste despre rusalka Dunării. Sigur ați auzit legenda ei și chiar mă mir că ați evitat să vorbiți despre ea, spune Iovan, ca și cum le-ar fi reproșat celorlalți acest lucru. După cum toți știți, rusalka își face veacul prin zona noastră, dar se zice că ar fi venit din lacul blestemat de la Razelm, despre care circulă vorba că poate isca din nimic, valuri mari, de 2 metri, care răstoarnă bărcile și ne îneacă pescarii. Vă aminți, poate de tragedia din 1997, când au fost îndoliate 7 familii? Le-au găsit cadavrele abia primăvara următoare. Tu știi, Mariane?

   - Și acum câțiva ani au murit 4 băieți pe Razelm, spune cel îmbrăcat în trening verde, aprobându-l din cap.

   Alexandru își simte inima ieșindu-i din piept, când aude de rusalkă, dar nu le spune nimic tinerilor. Ascultă fiecare cuvânt cu respirația oprită și pumnii încleștați lângă el.

   - Credeți că legenda rusalkăi este adevărată? întreabă el, încercând să pară neafectat.

   - Da, este adevărată, confirmă tânărul slăbuț. O să vă spun eu toată legenda, pe care o cunosc de la bunii din partea mamei, că am neamuri din Jurilovca. Nu te supăra, Iovane, fac și eu o introducere la povestirea ta!

   Tânărul își trage picioarele sub el, bea o gură de bere, făcându-și curaj sau, poate, dându-și puțină importanță, dramatic, și se pune pe povestit:

   - Acum vreo 200, poate 300 de ani, în Deltă, după cum știți și voi, erau conflicte multe între haholi și lipoveni. Nu era văzut cu ochi buni niciun amestec de sânge al unui hahol cu o lipoveancă, și nici viceversa. Chiar și în acele vremuri tulburi și vitrege, au existat 2 îndrăgostiți care au reușit să învingă toate stavilele comunității încrâncenate. Tânărul Aleksandr era lipovean, iar Elizaveta, zisă Liza, era din neam de ucrainieni. Dar așa de mare a fost dragostea dintre ei, că oricât s-au asmuțit asupra lor neamurile, de-o parte și de alta, n-au reușit să împiedicie ziua nunții celor 2 tineri.

   Făcu o pauză de efect.

   - Ziua aceea fatidică a rămas întipărită în istoria Deltei. Chiar în timpul cununiei au dat buzna invadatorii, arzând casele oamenilor peste tot pe unde au trecut. Când au ajuns la locul nunții, lângă biserică, l-au străpuns cu sabia pe mire, pe Aleksandr, care s-a prăpădit la scurt timp după aceea. Păgânii au violat-o pe Liza, i-au tăiat limba și au aruncat-o în apă, iar toate astea s-au petrecut sub ochii mirelui care trăgea să moară. Nuntașii au fugit care încotro, să-și scape pielea, dar mulți dintre ei au fost uciși de cătr soldați chiar în casele în care au încercat să se ascundă. Legenda spune că Liza nu a murit înecată, pentru că s-a îndurat Dunărea de ea și a luat-o să-i fie fiică, transformând-o în rusalkă. Se mai zice că Liza nu a uitat niciodată că nu a fost ujutată de săteni în momentul când s-au năpustit turcii asupra logodnicului ei și de atunci, ca rusalkă, omoară toți bărbații care ies, când e ceață, pe apă. Mai sunt și alții care povestesc că rusalka a fost omorâtă de săteni acum vreo sută de ani, că ar fi fost spintecată pe burtă ca un pește, și că din acea clipă n-a mai pierit niciun bărbat înecat. Dar să fim serioși, doar în ultimii ani au murit chiar foarte mulți bărbați înecați, în tot felul de circumstanțe inexplicabile. Dar așa de mult ne-am obișnuit în Deltă să auzim despre oameni înecați, că nu mai miră pe nimeni.

   Alexandru își simte fruntea înfierbântată auzind povestea rusalkăi. Ar vrea să urle și să răscolească pământul, dar în loc de asta tace, tace în continuare, cu sufletul ieșindu-i din piept.

   - Ai mei sunt din Ardeal, și nu știu nimic legat de rusalkă, dar mi-au povestit când eram mic despre naiade sau știme. Li se spune și lamii de către bulgari. Părinții îmi ziceau să nu stau în preajma râurilor când era secetă, căci atunci ieșeau știmele din apă, la miezul nopții, și strigau: „Ceasul a sosit, omul n-a venit”. Circulă vorba că auzind chemarea știmelor, bărbații se simțeau atrași într-un mod ciudat de ele, că lăsau totul baltă și fugeau la apă, unde ele îi înecau, trăgându-i de picioare în adâncurile apelor.

   - Pe la noi, rusalkăi i se mai spune și Vâlva Apei sau Cea-din-Baltă și este un demon întrupat dintr-o fecioară înecată, ca în povestea ta, Dane. Are pielea albăstrui-verzuie și coadă de pește. Se poate desprinde din apă și poate merge pe uscat, ademenind drumeții sau pescarii noaptea. Are o putere imensă asupra pei, și înainte să iasă ea, din adânc vine o ceață densă, de nu vezi 1 metru în fața ta, nu te vezi om cu om. Așa o recunosc sătenii și nu mai ies din casă, căci ceața este semnul venirii ei. Dar să vă spun și eu o întâmplare incredibilă. Era prin anul 2005 când...

   Alexandru nu mai ascultă. Se gândește la rusalkă și nu mai aude nimic. Bea din sticla cu bere și fumează o țigară luată de la unul dintre băieți.

   Ei continuă poveștile, din ce în ce mai cuprinși de groaza indusă de ele.

CHEMAREA APEI

            Oamenii iau tot ce-i sacru și-i schimbă sensul, ca să-și justifice fărădelegile.

      Legănat de apă, învăluit în apusul de soare, sprijinit cu brațul de bancheta bărcii, Alexandru scrie.

   Barca este priponită, iar el se bucură de balansare ca un copil. Exercițiul de scriere este o regulă pentru el. O altă regulă este să citească zilnici măcar 20 de pagini. Când este prea obosit să facă și una, și alta, începe să bea. Aceasta nu este o regulă, dar, dacă ar fi, s-ar ține de ea cu religiozitate.

      „De ce nu vorbește Dumnezeu cu noi? Dumnezeu există pentru că oamenii sunt nefericiți, căci doar aflați în suferință ne amintim de credință și ne rugăm. De altminteri, nu știm prea bine ce ne face fericiți, dar știm ce ne face nefericiți. Oamenii se pricep să-și atingă scopurile materiale, dar nu și să fie fericiți, pentru că nu și-au făcut un țel din asta, ci din a avea ceva pentru a fi fericiți. Nici prea mult n-au stat să se gândească ce-i face cu adevărat fericiți, trăgând cu ochiul mai mult la fericirea celor din jur. Nefericit este cel care aleargă după ideile altora despre fericire!

   - Fie trăim, fie suntem fericiți! spun oamenii când se trezesc dimineața.

   Și apoi trăiesc. Și de atât trăit, și de atâta fugă, unii și-au pierdut umbra pe drum. Dar și umbra a pierdut omul, căci pierderea este mereu de ambele părți. Totuși s-a gândit umbra mai bine și și-a spus că nu-i așa de mare scofală să fii umbra unui om nefericit.

   Fugind, au zguduit adevărul care a căzut de pe tron ca un rege suduit de popor și a devenit demodat. Oamenii iau tot ce-i sacru și-i schimbă sensul, ca să-și justifice fărădelegile. L-au folosit pe Dumnezeu ca să justifice războaiele, Inchiziția, genocidele și lumea devenită un teatru de păpuși din cârpă. Îl amestecă pe Dumnezeu și-n politică, mituindu-i slujbașii în sutană, care se țin de crucea prea grea, încât s-o poarte pe umeri. I-a venit rândul adevărului să rămână de dinafară, precum celui care a alergat după autobuz, dar ușile i s-au închis în față.

   Fără Dumnezeu nu există ziua de mâine, nici viață fără de moarte, ci există doar ziua de azi; astfel, au apucat tot ce-au găsit, iar dacă n-au găsit, au furat unii de la alții, din frică și deznădejde.

   Ateii gnostici scuturau porțile, strigau și se incitau, neîndrăznind să meargă decât în cete de cel puțin 10 oameni:

   - Să coboare la noi, nu?! Că doar n-o să ne urcăm noi la EL! Să vină aici, să-L vedem și noi, să ne demonstreze cu acte cine este, nu?! Și să-L judecăm! Nu?! Și să-L răstignim încă o dată dacă nu are acte de dumnezeire! Nu?!

   Dar chiar și acești viteji, la prima spaimă, murmură-n bărbie:

   - Doamne, ajută-mă pe mine, păcătosul!

   Lângă Babel sau, poate, lângă zidul Ierusalimului, ce stă să cadă în sus, căci jos nu mai este loc din cauza atâtor umbre rămase fără oameni, un agnostic se sfădește cu un credincios:

   - Evlaviosule, demonstrează tu că există!

   ...dar nici acesta nu se lasă mai prejos:

   - Demonstrează tu că nu există, ateule!

   Chiar atunci s-a nimerit să treacă pe lângă ei un romancier, adică un visător care le-a spus:

   - Este total inutil să continuați o astfel de discuție! Total inutil și totuși admirabil! Inutilitatea vă prinde bine, dragii mei.

   Nu l-au băgat în seamă.

   Și pentru că n-au știut ce să facă în legătură cu această dilemă a Dumnezeirii, au abandonat subiectul și s-au împrăștiat care încotro, fiecare cu credința sau cu lipsa acesteia.

   Lângă sala de judecată au venit profeții moderni și toți le-au spus oamenilor:

   - Tu meriți!

   Acestea fiind spuse, ei i-au crezut pe cuvânt. Și toți așteptau unii de la alții să li se dea, căci toți meritau. Astfel, nimeni nu mai primea nimic. Din cauza asta a venit greul, căci, de cele mai multe ori, cel mai greu este să nu faci nimic.

   Oare am fi noi mai fericiți dacă nu ar plana moartea deasupra noastră, ca un zmeu tras de un copil?

   Oamenii se grăbesc. Toți se grăbesc. Au cămăși și mască de pisică sau de tigru. Au și colți, și laptopuri. O femeie are degetul mic de la picior înfășurat într-un plasture ca o mumie miniaturală. Alături, un bărbat stă rezemat de bara de metrou. Are unghii lungi și galbene la degetele mici ale mâinii de fumător. Se grăbesc. Unde ne grăbim? Că de ajuns, ajungem toți în același loc.

   Să ne oprim. Să cerem iertare. Să ne ștergem frunțile. Să ne curățăm sufletele. Să dăm un pahar cu apă. Să sărim șotron. Să înțelegem. Să nu jucăm decât jocuri în care nimeni nu pierde cu adevărat. Să nu ne grăbim. Să nu ne mai grăbim.

   De ce nu mai vorbește Dumnezeu cu noi?”

      - Sașa, dar nu ți-e mai comod să stai în balansoar decât în barcă? strigă la el Tudosia, văzându-l în lotca legată, cu botul proptit pe mal.

   - Vin acum! strigă și el către bătrână.

   Renunță la scris, oricum se înserează și țânțarii zumzăie deja în jurul lui. Își pune caietul sub braț și merge clătinat prin barcă, având grijă să nu se dezechilibreze.

   Nu apucă să facă un pas în afara ei, că vede în apă acei ochi care-i bântuie toate visele de când a venit în Deltă. Încremenște. Teama și surescitația îi aprind ochii și îi dilată pupilele. Freamătă din cap până-n picioare.

   Rusalka iese încet din Dunăre până ce linia apei îi dezvăluie chiul și umerii. Încleștează o mână pe marginea bărcii, spre locul unde el stă nemișcat, neștiind ce să facă, neîndrăznind să se miște.

   Pielea ei are culoarea solzilor de pește, argintată, cu picuri deși, negri și aurii, împrăștiați pe gât și pe brațe. Degetele ei prinse de barcă seamănă mai mult a gheare decât a degete de om, deschise ca un evantai, cu o pojghiță de piele mai subțire și mai închisă la culoare între ele. Părul îi este lipit de capul ceva mai mic decât al unei femei obișnuite. Ochii ei mari sunt imobili, iar nasul seamănă cu o fantă verticală pentru respirat. Dintre buzele deschise, vineții, ies dinți mici și ascuțiți, ca de știucă.

   Alexandru se apleacă spre apă și se uită la ea uluit. Știe acum că este la fel de reală ca el, și că dacă ea ar fi vrut, el ar fi zăcut de mult, întors cu fața în jos, în Dunăre. Dar ea nu vrea ca el să moară. De ce?

   În semiobscuritatea înserării ar fi putut arăta ca o femeie, dacă nu ar fi adulmecat aerul ca o jivină, cu capul în sus, și dacă nu ar fi avut acea privire fixă, neclintită, ca o sfidare demnă în fața morții, pe care o au doar animalele și sinucigașii. Întorcând capul în direcția casei Tudosiei, Alexandru îi vede aripa înotătoare ce coboară de la ceafă spre spatele acoperit de părul ud.

   Rusalka se desprinde de barcă și intră înapoi în apă, cu chipul pe jumătate scufundat în ea. Se uită la el fără să clipească. Își întoarce puțin capul, ca și cum ar vrea să-l vadă mai bine, ca păsările. Așteaptă.

   Alexandru își îndoaie genunchii, lăsându-se încet pe vine spre marginea bărcii, să poată să o privească și el mai de aproape. Ca un animal sălbatic, ea mârâi la el, dezvăluindu-și mai mult șiragul de dinți ca așchiile, dar și o limbă aspră, retezată de la bază, acoperită cu un soi de mucus. Alexandru întinde mâna foarte încet spre chipul ei. Ezită. Se oprește. Duce iar mâna spre obrazul ei. Vrea să o mângâie, să știe că e reală.

   Rusalka se încordează ca arcul dezlănțuit; îl mușcă iute, ca o cobră, și dispare în apă.

   El își retrage mâna uluit, dar și dezamăgit, cu genunchii tremurând, uitându-se la semnul roșiatic apărut pe încheietura mâinii lui. Privește apoi pierdut, spre locul unde ea dispăruse. Pentru că începe să-l doară articulația, pleacă spre mal, uitându-și lucrurile în barcă. Se simte amețit și inima îi bate nebunește în piept.

   - Dar ce-ai pățit? îl întreabă neliniștită Tudosia, ieșindu-i în întâmpinare, văzându-l livid și speriat. Ce-ai la mână.

   - M-a mușcat ceva în apă, cred că a fost o vidră, băiguie el.

   - Uff! Vino repede!

   Ajunși în casă, bătrâna rupe o fâșie de tifon, cu care îl bandajează, după ce îi pune o bucată de frunză de pătlagină proaspătă, ruptă din grădină.

   Alexandru vrea să doarmă, dar durerea i se răspândește acum până la umăr, propagându-se ca veninul, provocându-i adevărate spasme ale brațului.

   „Rusalka există”, se gândește el buimac. „Nu a fost o halucinație de-a mea. M-a urmărit încă de când am venit în Deltă. De ce mă doare mâna atât de tare, fir-ar să fie?! De ce m-a mușcat?”

   După ce termină să-l bandajeze, Tudosia îl întreabă, fără a-și ascunde neliniștea:

   - Mănânci, da? Nu pare foarte serioasă rana, dar nu știu de ce tremuri așa. Sașa...

   Amândoi sunt îngroziți și doar chef de mâncare nu mai au. Convulsiile din brațul lui Alexandru se amplifică.

   - Nu prea mi-e foame... Aș vrea să mă întind puțin în pat, spune el și pleacă de lângă bătrână, fără alte lămurir, cu pași grei, abia ducându-și corpul și gândurile răvășite de apariția rusalkăi.

   Durerea din mână îi ajunge până în coaste. Abia mai respiră. Începe să tremure febril din tot corpul. Privirea i se încețoșează. Camera începe să-și distorsioneze contururile, să-și schimbe culoarea și să se învârtă odată cu el. Îi este greață. Își duce mâna în dreptul inimii, pe care o simte arzând ca un tăciune.

   Cine ești tu, rusalka mea?

   „...drăcoaică, tu păduroaică, tu zmeoaică,

   Cum ați plecat pe cărare bine cu Alexandru

   De deochiat, l-ați deochiat, de liliat, l-ați liliat.

   Tu drăcoaică, inima i-ai mâncat, sângele i-ai tulburat!

   Tu zmeoaică, tu păduroaică,

   Să nu vă mai liliați de Alexandru

   Să vă liliați de flăcăul

   Căruia i-a căzut părul și a rămas chel,

   Și s-a liliat lumea de el.

   Să vă liliați de fata mare

   Căreia i-au căzut cosițele și i-au crăpat călcâiele.

   Să vă liliați de femeia

   Căreia i-a copt pieptul și i-a murit pruncul pe palme.

   Să vă liliați de omu` căruia i-au copt boașele,

   Dar de acest copil să nu vă liliați!

   Că eu descând și bolmojesc, inima i-o plămădesc.

   Cum se plămădește vițelu-n vatră,

   Pâinea în covată,

   Fagure de mire, pânea-n capistelie,

   Așa să se plămădească și inima lui Alexandru

   Să rămână curat, luminat, ca ramura de aur, 

   Ca argintul strecurat, ca Dumnezeu Sfântul ce l-a lăsat!”

   Bătrâna își face semnul crucii și murmură:

   „Desfacerea de la mine.

   Leacul de la Dumnezeu!”

   Aprinde un bulgăraș de tămâie, apoi o stinge și o fumegă prin toată camera insistând pe la colțuri și pe sub pat, bodogănind descântece.

   Trezit din îndelungatul leșin, Alexandru se uită întrebător la cele două bătrâne care se poartă ca apucatele. Nu se simte bine deloc, ci este slăbit, și mai obosit ca niciodată.

   Văzându-l cum își revine în simițiri, Tudosia îl lămurește:

   - Bine că te-ai trezit. Tare m-ai speriat, Sașa! Știi că ai dormit două zile și două nopți? Am vrut să te duc la spital, dar am găsit barca găurită și nu am putut merge nicăieri. O să îi pună cep mâine Irofte, dacă îi trece prin cap să vină. Parcă te-a mușcat Necuratul de mână, de-acolo ți s-a tras somnolența. Am chemat-o pe moașa satului, ea a venit să te descânte. Fă-mi pe plac și supune-te acum, că ești slăbit tare.

   Cealaltă femeie, îmbrăcată în negru, ca o cioară, face semnul crucii de 3 ori, aprinde 3 bețe de chibrit și le aruncă în paharul cu apă întins de mătușa Tudosia. Un sfârâit și miros de ars de împrăștie în cameră. Aduce paharul, lipindu-l de buzele lui Alexandru care înțelege că trebuie să bea din el.

   Nu protestează, gândindu-se că astfel vor pleca amândouă mai repede din odaie. Cade iar într-un somn adânc, dar liniștitor, auzind:

   - Era timpul să vină, Dosia, știi doar, spune moașa.

MIREASA DIN APĂ

          Ne vom revedea, auzi... Sașa? plânge ea și lacrimile i se scurg pe buzele lui. Îl sărută în neștire și-i vorbește ca unui copil trezit dintr-un vis urât.

      „Pământul înghițise cerul. Era doar întuneric și spaimă.

   Fiecare clipă care trecea era încă un cui înfipt în cruce, în carnea hristică, bătut în lemnul miruit. Beznă și deznădejde cum doar destinul omului poate cunoaște în firava lui trece pe pământul înghițitor de lumi. Viața ei se stingea odată cu lumina ochilor lui și tot ce rămase era doar așteptarea propriei morți, dorite pătimaș. O invocă. O suduie.

   Strigă cu jale spre spahii și spre fugarii lipoveni și ucrainieni:

   - Trăiți voi, viermi, și hrăniți-vă cu ochii mei! Primește-mă, pământ în pântecul tău, ca o mamă care-și întoarce pruncul din urâțenie lumii, în biserica dinaintea facerii! Blestemați să fiți până în ziua Patimilor și după ea! Nenorociților, mi-ați omorât omul care nu v-a făcut niciun rău! Să vă ardă focul și-n gaură de șarpe și ca el să vă târâți prin lume până la al șaptelea neam! Să vă strivească gâtul talpa dușmanilor voștri! Eu! Eu vă sunt acum dușmancă de temut și prin moarte o să vă lovesc, blestemaților fără Dumnezeu, fără mamă și fără cruce! urlă ea și se bate-n pieptul gol.

   Privirea ei rătăcea asupra apei, ca a unei bezmetice, cu mințile tulburate, îndurerate, umilite. Înnebunise. Chipu-i brăzdat de lacrimi nu mai avea nimic omenesc. Nu mai avea pentru ce să trăiască, era ca un soldat fără țară sau ca un copil fără mamă să-l nască. Nu mai era Liza. Altcineva striga vorbe cumplite din buzele-i crăpate, mânjite de sânge și uscate ca iasca.

   Liza luă țărână în pumni, zgâriind pământul, și-o aruncă spre soldați urlând:

   - Blestemați să fiți, oameni fără umbră! Blestemat este Dumnezeul vostru! se tângui ea uitându-se spre norii adunați mănunchi deasupra ei. Să muriți în chinuri! Să vă fie zdrobite capetele veninoase cu bâtele, vipere! Luați-mi zilele, săteni, căci mie nu mi-a mai rămas nimic de iubit, iar de nu, vă voi omorî eu pe voi, unul câte unul, până vi se va stinge stirpea afurisită de netrebnici! strigă tânăra care până în ziua nunții ei nu avusese decât miere și duioșie pe buzele-i arse acum de suferință. Lumea e durere, iar eu voi fi stăpâna suferinței voastre! Vă blestem! Vă blestem!

   Îi îmbrățișă corpul care începuse să se răcească. Îi ținu în mâini capul drag, ca pe un potir, așezat pe poala rochiei sale înroșite de sânge, atârnând desfăcută pe spate, și îl sărută cu evlavie, ca pe o icoană.

   Ochii lui albaștri rătăceau spre nori, în zbor de pasăre însângerată, care se ridica spre înălțimi, lăsând lumea și viața în urmă. Sângele lui se scurgea pe veșmântul ei și picura apoi pe pământul putred dintre apele ce se învolburară, fiind martorele tragediei.

   - Ne vom revedea, auzi... Sașa? plânse ea și lacrimile i se scurgeau pe buzele lui.

   Îl sărută în neștire și-i vorbi alinător, ca unui copil trezit dintr-un vis urât.

   Tânăra de 16 ani fu smulsă de 2 soldați și târâtă în hambar, unde, rând pe rând, mai mulți bărbați, și tineri, și mai în vârstă, îi pângăriră corpul alb ca laptele. Liza țipă, plânse și încercă în zadar să scape din mâinile lor.

   Sătenii alergară să se salveze, ca niște termite, în toate părțile, lăsând-o în voia soldaților, profitând de răgazul nesperat. Fugiră să se ascundă în pădure și prin stufărișul des ca peria. Se auziră galopul cailor și țipetele oamenilor străpunși de sabie.

   O bătrână oarbă ardea ca o torță într-o colibă mistuită de flăcări, murind în țipete sfâșietoare.

   - Văleu, mumă! Mă ardeee! Tare mă arde!

   În timp ce Aleksandr își dădea ultima suflare pe pământul umed, Liza era aruncată în Dunăre, dispărând în curenții puternici ai cotului de apă, până când nu i se mai zări nici rochia albă, înroșită.

   Soare intră în nori pentru....”

     - Cine vrea să continue să citească Legenda rusalkăi? întrebă învățătoarea.

   - Eu citesc, se agită cu două degete în sus, o fată pistruiată, cu două codițe împletite, legate cu funde late, albe, cu margini croșetate. Vreau eu să citesc, domnișoara Tudosia! spune glasul subțire.

   - Să te auzim, Ilincuță. Catia, poți să stai jos! Ai citit foarte frumos! Liniște copii!

      „...șaisprezece zile. Șaisprezece zile a fost doar întuneric peste ape. Dar legenda noastră nu s-a terminat aici.

   Suferința Lizei a mișcat spiritul apei, înduioșat de soarta cumplită a tinerei fete. Au plâns și norii și a plouat 16 zile, câți ani avea Liza atunci. Valurile Dunării i-au luat corpul chinuit, ca într-o îmbrățișare de mamă, și i-au redat ferei înecate suflarea vieții. Liza a devenit o rusalkă, o fiică a Dunării albastre. Ea s-a lepădat de viața umană și pielea ei s-a îngroșat, devenind asemănătoare cu cea a peștilor, gri-arginite; urechile i s-au transformat în branhii, pentru a putea respira în apă, iar picioarele i s-au unit într-o coadă de pește.
   Deși secolele s-au scurs, Liza nu a uitat niciodată tragedia scurtei sale vieți pământești și nici pe logodnicul ei, Aleksandr. I-a răzbunat moartea în fiecare zi, așa cum promisese, înecând oamenii din stirpea sătenilor de pe malurile Dunării. Când se lăsa ceața peste pământurile dintre apei, rusalka ieșea ca o furie din Dunăre, lăsând cadavrele pescarilor și drumeților în urma ei, plutind fără suflu în ele. Lumea apelor era lumea Lizei, iar frații și surorile ei erau creaturile acvatice. Răzbunarea ei a fost teribilă.

   Legată de Dunăre și de viața de sub apă, Liza suferea cumplit ori de câte ori oamenii prindeau peștii în plasele și în undițele lor, pândind momentul în care putea să iasă la suprafață, în ceață, și să-i omoare, unul câte unul, așa cum a profețit odată. Nu l-a uitat pe Aleksand și se spune că urmărește și acum vasele care trec pe Dunăre, sperând să-și mai vadă iubitul măcar încă o dată....”

      - Bravo, Ilincuță! Copii, vom continua după pauză, zice tânăra învățătoare, Tudosia, încercând să acopere gălăgia iscată de sunetul clopoțelului mic, de alamă. Îmi veți spune ce ați înțeles voi din această legendă frumoasă a Deltei Dunării....

   - Îmi este tare milă de Liza, doamna învățătoare, spune Ilinca înainte să iasă din clasă, aruncându-și codițele peste umăr.

   Tânăra învățătoare rămase gânditoare deasupra cărții, cu coatele sprijinite pe catedră....

CALUL DIN LETEA

        Într-adevăr, ceața îi ajunge din urmă. Crește repede. Înghite soarele și se întinde ca o umbră peste Deltă.

      - Plec acum, că mă lasă Iovan lângă Letea. Când mă întorc, aș vrea să discutăm despre ceva ce nu-mi dă pace, tanti. Vorbim în fiecare zi, dar sunt atâtea lucruri despre care nu spunem nimic. Te-am auzit povestind cu moașa, înainte să adorm. Ați spus că era timpul. La ce v-ați referit? De ce am impresia că mi se tot ascunde ceva de când am venit?

   Bătrâna se uită la el o clipă, dar nu răspunde provocării lui. Pare preocupată de altele. Frământă aluatul într-un lighean de aluminiu, pudrându-i marginile cu făină dintr-o pungă albă de hârtie, deschisă.

   Văzând că nu are cu cine discuta, Alexandru renunță și iese din casă cu rucsacul pe umăr. Iovan îl așteaptă în barcă, pregătit de drumeți.

   Cei doi se salută, își strâng mâinile, apoi Alexandru urcă și el în barcă.

   Bătrâna le face un semn de la revedre cu mâna plină de făină, din prag, și intră iar în bucătărie, apucându-se să ruleze aluatul pentru plăcintă pe masa acoperită cu o mușama, pe care a pus făină din belșug, să nu se lipească. Începe să rupă bucăți egale din coca lipicioasă și să le modeleze ca pe niște gogoși foarte mari în mâinile ei pricepute. Într-o cratiță de tip tuci încinge uleiul. Pe fruntea ei trec nori negri.

      Cei doi tineri plutesc în barca ce se îndreaptă spre Letea, pădurea deasă, încâlcită cu liane, a Deltei.

   Vântul adie, umflă apa, înfiorând crengile copacilor, făcând să danseze stuful și sălciile de pe mal. Cerul și apa au aceeași culoare, de nu mai știi unde încep și se termină fiecare, contopindu-se în vastitatea Deltei.

   - O să îți arăt azi caii sălbatici din pădurea Letea, îi strigă Iovan. Nu ai să mai vezi așa ceva în toată Europa! S-au făcut multe reportaje la televizor despre ei. Mă mir că nu ai văzut niciunul!

   Alxandru scotocește în rucsac după caietul în care-și notează gândurile și răsuflă ușurat, văzând că este încă acolo. De ieri începuse să scrie un roman, intitulat „Rusalka Dunării”. Terminase iute de redactat primul capitol, cuprins de o transă hipnotică, mistuitoare, în care uitase să mai mănânce și să mai bea.

   - Aici e bine să ne oprim. Nu areniciun sens să încerc să pescuiesc în locul ăsta. Mai bine nu căram după mine și minciogul. Poate o să vrei să pescuiești și tu, totuși. Mi se pare ciudat să vii în Deltă și să nu faci acest lucru. Dar poate că așa sunt scriitorii, râde el. Dar vezi, crapul, somnul și carasul se prind cu boțuri de mămăligă, cu râme și cu lingurița. Nu este ușor, trebuie să mulinezi continuu, să creadă peștele că se mișcă momeala și că-i vie. Știi, Sașa, somnii gigantici din Deltă pot să depășească și 150 de kilograme! Pentru tine, pare imposibil acest lucru, nu? Sunt foarte deștepți și trăiesc foarte mult, unii pot să atingă și suta de ani. Vezi câte broaște țestoase sunt aici? Le observi? Unde sunt ele, nu sunt pești, deci nici vorbă de pescuit azi, aici. Mâine, dacă vrei, ba nu, joi, am putea să mergem să mâncăm într-o cherhana din Sulina. Au acolo un crap pe varză și șalău cu ciuperci, în sos de smântână, de te lingi pe degete. Nu știu cum de nu mi-a dat prin cap să te duc atunci când am fost amândoi în Sulina. Ei, lasă, n-au intrat zilele-n sac. Am ajuns. Haide să coborâm, Sașa!

   Alexandru contemplă peisajul ireal din fața lui. Parcă ar fi la tropice. Pădurea se întinde nesfârșită. Meandrică. Sălbatică. Copacii au ramuri încâlcite pe care se cațără liane și viță de vie sălbatică. Verdele crud al vegetației este împletit cu brunul mlădios al lianelor și trunchiurilor de copaci. O contopire miraculoasă de frasini, plopi, stejari seculari și ulmi, cât vezi cu ochii și inima. Pământ sfânt. Pământul Dunării.

   Iovan o ia înainte prin pădure, fără să aibă nevoie de o cărare. Alexandru îl urmează, privind uluit în jurul lui. Sub pașii lor trosnesc vreasurile, iar iarba lungă li se agață de picioare, parcă șoptindu-le:

   - Mai stați puțin... Unde mergeți? Acestea sunt pământurile noastre.

   Ajung într-un luminiș, iar Iovan îi face semn să stea pe loc.

   - Iată! murmură el.

   Mai mulți cai sălbatici trec la trap dinspre pădure spre un ochi de apă, în care intră până la crupă. Animalele magnifice se perindă pe lângă ei, fără să-i vadă; copitele acestora lovesc pământul nisipos, ridicând colb în văzduhul înfiorat de framătul lor.

   - Nu ne putem apropia mai mult, îi șoptește Iovan. Sunt foarte atenți. Uită-te la ăla cu puțin alb, cu o stea în frunte, acela este armăsarul conducător.

   Alexandru se uită la el printre crengile răsucite ale copacilor și se întreabă:

   „Oare așa se simte libertatea? E libertatea o coamă ce flutură în vânt? Este libertatea vânt? Este libertatea o stea în frunte?

   - Haide, să mergem acum. Sașa, trebuie să-ți arăt și dunele. Știi că aici era mare odinioară? Apele s-au retras și a rămas mult nisip. Sunt multe astfel de fâșii nisipoase care dezvăluie până unde era nivelul apei odată.

   Cei doi merg cam o jumătate de oră prin hățișul pădurii, până ajung la o potecă ce se pierde șerpuitor după o colină plină de ciulini cu fructe roșii. Urmând potecuța, cei doi zăresc dunele. Se opresc, obosiți, sub soarele arzător. Simt sub tălpile tenișilor fierbințeala nisipului copt în soare. Păsările ciripesc din coroanele copacilor.

   Iovane, mai devreme eram în vegetație luxuriantă, ca la tropice, acum parcă mă aflu în deșertul Saharei. Ce contrast! Este incredibilă Delta voastră! O descopăr în fiecare zi cu alți ochi.

   - Poate o să spui odată „Delta noastră”. M-ar bucura să te consideri unul dintre-ai noștri. Vrei să ne odihnim puțin, Sașa? Putem să întindem ștergarul și să mâncăm pe peticul ăsta de iarbă arsă. Mi s-a făcut foame.

   Cei doi tineri își dau jos rucsacurile de pe umeri și scot din ele, rând pe rând, următoarele: o casoletă cu mâncare de praz, câteva beri, deja calde, puține mere și un castron în care mătușa Tudosia le pusese două rânduri de plăcinte cu mere, tăiate în bucăți generoase.

   Alexandru își scoate caietul și pixul, scriind în grabă, învăluit de noua inspirație:

      „Nu există suferiță mai mare în lume ca cea a peștelui.

   În general, descoperirile trebuie să te bucure, dar pe mine m-a întristat această descoperire. Marile dureri sunt cele mute. Pentru că peștele nu are glas, oamenii nu se grăbesc să-i pună capăt suferinței, ci îl lasă să moară lent și chinuitor. Doar pentru că nu poate vorbi, nu ne deranjează țipetele lui. Ați auzit vreodată cât de tare urlă un orc sub cuțitul omului? Cât de sfâșietor! Probabil că nu, pentru că vă astupați urechile, dar tot le mâncați carnea. Peștele țipă doar înăuntrul lui. Și noi facem asta înăuntrul nostru. Dar printre atâtea lucruri fără sens pe care le facem, cred că unul în plus nu mai contează atât de tare.

   Trebuie să ne lipim tălpile de pământ, să ne aplecăm și să-l sărutăm. Să le cerem iertare. Pământul și apa sunt sacre. Și noi suntem sacri, dar nu știm asta. Și animalele sunt sacre. Cât de mare este abisul dintre noi, de avem nevoie de atâtea lucruri pentru a-l umple, și niciodată nu ne este de ajuns? Peștii s-au născut muți, iar noi am crescut surzi. Și cum stăm noi așa, cu un picior în rai și altul în iad...”

      - Sașa! îl întrerupe deodată Iovan.

   Alexandru parcă se trezește dintr-un vis. Își scutură capul și zâmbește inocent în realitatea din care evadase câteva clipe sau cel puțin așa i se păruse.

   Iovan pare îngrijorat. Scrutează zarea, cu o mână făcută streașină la ochi. Este nemulțumit de rezultat.

   - Ce s-a întâmplat?

   - Trebuie să plecăm. Acum, îl zorește Iovan, ridicându-se în picioare ca un arc.

   - Vine ploaia?

   - Vine ceața. Mai rău. Mult mai rău, prevestește el.

   - Ceața...? se miră Alexandru, neînțelegând nimic.

   - Haide, haide, îți explic după-aceea. Să ne băgăm totul în rucsac repejor. Mai iute, Sașa!

   Alexandru se uită spre cer. Nimic. E senin. Singurul lucru nelalocul lui este o pâlcă cenușie care parcă se mărește dintre marginea pădurii. Totuși, nu înțelege panica tânărului. Desupra lor este soare și pace.

   Își îndeasă amândoi lucrurile înapoi în rucsacuri și pornesc cu pași grăbiți, dar nu pe unde veniseră, ci ocolind pădurea, pe brațul ei stâng. Alexandru încearcă să țină pasul cu Iovan.

   Un foșnet ușor se auze împrejurul lor. Pădurea începe să șoptească. Frunzele zboară în cercuri, ca niște păsări, formând vârtejuri ce se înalță spre cer. Cei doi aproape că aleargă, dând cu mâinile crengile copacilor la o parte.

   Ceața îi ajunge din urmă. Crește repede, înghite soarele și se întinde ca o umbră peste Deltă. Se lasă un întuneric dens, în care de abia se mai zăresc unul pe altul.

   Fugind, Alexandru se împiedică de o cracă și cade la pământ, cu obrazul lipit de frunze.

   - Sașa! Sașa, unde ești?! aude strigătul lui Iovan.

   - Aici! țipă el.

   Nu-l zărește. Este o ceață groasă și umedă care-l împiedică să vadă în jur. Dă să se ridice, dar un nechezat îi încremenește mișcarea. Pipăie în jurul lui, fără să vadă la mai mult de 1 metru în față. Se întoarce în direcția zgomotului. Îi deslușește silueta masivă.

   Un cal este culcat pe pământ, asemenea lui, lângă el, sforăind. Armăsarul încearcă să se cabreze, dar care înapoi și se aude o bufnitură, apoi un alt nechezat, mai sfâșietor. Pare să aibă un picior rupt, căci unul dintre picioare îi stă nefiresc, îndoit lângă el.

   - Iovan! îl cheamă Sașa. Iovane, vino aici! E un cal lângă mine!

   Nu răspunde nimeni. Calul fornăie și nu mai încearcă să se ridice. A renunțat. Alexandru uită de spaima de mai devreme, de ceață și de dispariția lui Iovan.

   - Iovan, vino tu la mine! Trebuie să-l ajut!

   Niciun răspuns. E liniște. Timpul parcă este oprit din clepsidră.

   Alexandru mângâie calul pe botul catifelat, simțindu-i respirația caldă venind în rafale vaporoase. Îi simte suferința animalului și ar vrea să i-o curme chiar el. Ar fi dorit, pentru prima dată în viața lui, să aibă o armă. Stă lângă cal și lacrimile îi curg pe obraji, simțindu-se neputincios.

   Un șuierat venit de lângă ei îi face pe amândoi să tresară: om și cal. Al doilea ciulește urechile și nechează mai puternic, încercând să se ridice în picioare.

   Alexandru o recunoaște înainte să îi vadă ochii cunoscuți. E Rusalka.

   În jurul lor miroase puternic a apă și încă a ceva, neidentificabil. Izul ei. Doar al ei.

..............................................................