Enigma camerei 622, Joel Dicker

 .........................................................

7-8

                Drept răspuns, Sagamore s-a s-a îndreptat către un mic dulap metalic în care păstra diverse dosare. Și a scos o geantă de plastic opacă, de mari dimensiuni.

   - În dimineața crimei, imediat ce am fost anunțat, m-am dus la Palace de Verbier.
   - Știu, a confirmat Cristina. Ne-am și văzut acolo, în acea zi. Tu veneai de la Geneva, eu de la spital! l-a ironizat ea.
   Sagamore a ridicat geanta pe care o ținea în mână și a continuat:
   - Am descoperit asta în apartamentul lui Jean-Benedict. Ascunsă în fundul dressingului.
   Sagamore a băgat o mână în geantă. Tot ce se găsea înăuntru fusese analizat de departamentul științific al poliției cu luni de zile mai înainte, iată de ce obiectele puteau fi de acum atinse fără a compromite elementele de probă. Primul lucru pe care Sagamore l-a scos a fost un palton lung pe care l-a îmbrăcat. Paltonul era vătuit suplimentar în diferite părți, în așa fel încât să dea celui care-l îmbrăca înfățișarea unei bizare corpolențe. La început, Cristina nu a priceput ce era cu acel travesti. Apoi locotenentul a scos ceva ce semăna cu o mască de silicon și și-a tras-o pe față. Cristina aproape că a sărit înapoi: părea înspăimântată. Cum de era posibil așa ceva? Bărbatul care stătea în fața ei nu mai era colegul Philippe Sagamore, ci Sinior Tarnogol.
   Tarnogol nu existase niciodată. Era doar o creație a lui Jean-Benedict Hansen.

      În seara aceea, în biroul locotenentului Sagamore, Cristina a rămas minute în șir studiind chipul din silicon pe care îl ținea în mână.
   Nu-și mai revenea: era un obiect de o calitate absolut extraordinară, fabricat cu o finețe și un talent la ani-lumină de tot ce mai văzuse până atunci, extrem de departe de măștile vândute în magazinele specializate: aceasta fusese realizată cu o imensă grijă pentru detaliu și cu mijloace unice. Ridurile erau de un realism impresionant. Implantarea părului și a celorlalte pilozități era perfectă. Culoarea cărnii dădea impresia de viu. Era ceva aproape înfricoșător. Siliconul utilizat era de o finețe extremă, luând perfect, până la contururile buzelor și ochilor, forma feței celui care o purta. La mișcări reacționa exact ca pielea naturală: nasul, ridurile și toate pliurile feței se mișcau tulburător. Masca era opera unui adevărat profesionist. Cristina nu mai văzuse niciodată așa ceva.
   Era uluită. Odată depășit șocul, l-a ascultat pe Sagamore detaliindu-i diferitele elemente pe care le adunase pentru a dovedi dubla identitate a lui Jean-Benedict Hansen/Sinior Tarnogol. Pentru fiecare dintre acestea a fixat pe panou câte o fișă.
   ELEMENTUL NR. 1
   Serviciul de securitate de la Palace a fost chemat din cauza unui „scandal” în camera 623, așadar cea a lui Sinior Tarnogol.
   Dar ușa le-a deschis-o Jean-Benedict Hansen care i-a asigurat că totul era în ordine.
   ELEMENTUL NR. 2
   O geantă cu haine și cu fața din silicon a lui Tarnogol a fost găsită în apartamentul lui Jean-Benedict Hansen.
   ELEMENTUL NR. 3
   Din interiorul măștii au fost prelevate fire de păr aparținându-i, toate, lui Jean-Benedict Hansen.
   ELEMENTUL NR. 4
   Tarnogol locuia într-o vilă personală de pe strada Saint-Leger, nr. 10, cumpărată prin intermediul unei societăți-paravan cu sediul în Insulele Virgine Britanice, legată direct de JBH SA, holdingul personal al lui Jean-Benedict Hansen.
   ELEMENTUL NR. 5
   Percheziția în respectiva vilă de pe strada Saint-Leger, nr. 10, a permis descoperirea unor efecte personale aparținându-i lui Jean-Benedict Hansen.
   ELEMENTUL NR. 6
   Agendele lui Hansen și Tarnogol dovediseră că se întâmpla deseori ca amândoi să călătorească în același timp.
   ELEMENTUL NR. 7
   Jean-Benedict Hansen fusese, în numele Consiliului, însărcinat cu organizarea Marelui Weekend. Ca din întâmplare, el și Tarnogol fuseseră cazați în camere învecinate. Luând-o pe balcon, individul ar fi putut circula dintr-una-ntr-alta fără ca cineva să-și dea seama: Jean-Benedict intra la 622 și, peste câteva clipe, Sinior Tarnogol ieșea de la 623.
   ELEMENTUL NR. 8
   Micul dejun pe care Jean-Benedict Hansen l-a comandat în dimineața când a fost ucis: ouă, caviar, ceai negru și un păhărel de vodcă Beluga. Acesta era, conform angajaților de la Palace de Verbier, micul dejun preferat al lui Sinior Tarnogol.
   ELEMENTUL NR. 9
   Tarnogol dispăruse misterios imediat după moartea lui Jean-Benedict Hansen.
   ELEMENTUL NR. 10
   O scrisoare de demisie semnată de mâna lui Tarnogol fusese găsită în seiful lui Jean-Benedict Hansen, la fel și acțiunile cedate de Macaire Ebezner lui Sinior Tarnogol cu 15 ani mai înainte.
   Fără îndoială, Jean-Benedict Hansen vrusese să găsească un mijloc prin care să se descotorosească de personajul lui, care de-acum îl încurca, și să își asume el însuși acțiunile viitoare.
   Cristina era siderată de ce descoperea.
   - Deci Jean-Benedict Hansen ne-a dus cu preșul încă de la început, a spus parcurgând iar și iar diferitele elemente afișate pe panou.
   - Asta explică de ce nu ai descoperit nimic despre Tarnogol după 6 luni petrecute la bancă, a observat Sagamore.
   Cristina clocotea pe dinăuntru: se lăsase dusă de nas ca o începătoare.
   Jean-Benedict Hansen o manipulase încă din primul moment.
   Timp de 15 ani, dusese de nas pe toată lumea.

Capitolul 53

La Geneva (2/5)

      - După comiterea crimei, până în luna aprilie nu a fost nimeni la curent cu această descoperire, ne-a explicat Sagamore, cu excepția câtorva colegi de la brigăzile omucideri ale polițiilor din Valais și din Geneva, obligați să păstreze secretul. Cristina a fost prima persoană căreia i-am vorbit deschis. Trebuie spus că ea m-a ajutat să văd mai limpede lucrurile.
   Sagamore ne pregătise un teanc de documente, pe care le-a întins pe masă ca să le putem studia.
   - Acesta este dosarul anchetării crimei? l-am întrebat.
   Locotenentul Sagamore a confirmat dând din cap.
   - Doar le citiți. Nu puteți lua nimic cu dumneavoastră, nu v-am arătat nimic.
   Printre documente se găseau și fotografii ale casei familiei Ebezner și ale unei încăperi al cărei geam fusese spart.
   - Sunt imagini de după spargerea care a avut loc la domiciliul familiei Ebezner, cu două zile înaintea crimei, nu-i așa? a întrebat Scarlett.
   - Da, cum de sunteți la curent?
   - Am stat de vorbă cu vecina familiei Ebezner, i-a răspuns Scarlett. Să ne întoarcem însă la anchetă. Ne-ați spus că în aprilie, la 4 luni după crimă, încă nu aveați niciun element pentru probatoriu.
   - De fapt, foarte puține.
   - Dar vreo pistă? Vreun suspect?
   - Mai degrabă o convingere intimă: criminalul aflase despre dubla identitate a lui Jean-Benedict Hansen.
   - Când spuneți criminal vă gândiți la cineva anume?
   - La Macaire Ebezner. În timpul Marelui Weekend, descoperă că, în realitate, Tarnogol este Jean-Benedict Hansen, care astfel îl manipulează de 15 ani. Înțelege că, de fapt, chiar vărul lui se opunea ascensiunii sale la președinție. Și se decide să-l elimine, terminând doi dintr-o lovitură, căci ucigându-l pe Jean-Benedict Hansen îl ucidea și pe Sinior Tarnogol. Tehnic vorbind, avem de-a face cu un dublu asasinat care aduce Consiliul în imposibilitatea de a mai acționa în dauna lui, membrul rămas al forului, Horace Hansen, neavând cine știe ce tărie de caracter. Macaire Ebezner știe că președinția și banca îi aparțin, cu condiția să scape de vărul lui. Așa că, în acea faimoasă noapte de 15 spre 16 decembrie, trece la acțiune. E de ajuns să iasă de la el din cameră și să se ducă să bată trei uși mai departe. Când cel dinăuntru deschide, trage două focuri de pistol și se întoarce la el în cameră, la doar câțiva metri de-acolo. Chiar dacă-l aude cineva, chiar dacă se trezește cineva de la acel etaj și iese pe coridor să vadă ce se întâmplă, are suficient timp pentru a se întoarce în apartamentul lui, unde înghite un somnifer, ca în fiecare seară. Alibi solid, care va fi confirmat apoi și de medicul lui curant. Arma crimei? Cu certitudine, cumpărată la negru, fără a fi declarată, cum fac în mod regulat foarte mulți cetățeni-model ai Elveției. De altfel, Macaire va declara din proprie inițiativă poliției că este proprietarul legal al unui pistol, arătându-se gata să-l ofere spre expertizare, făcând pe naivul pentru a păcăli mai bine pe toată lumea. Este însă un trăgător experimentat. Știu asta, fiindcă am descoperit că se antrena regulat la un club de tir de undeva, de la țară, aproape de Geneva.
   Cineva a bătut la ușa biroului. Era un inspector care trebuia să discute ceva urgent cu superiorul lui.
   - Vă rog să mă scuzați o clipă, ne-a spus Sagamore și a dispărut pe coridor împreună cu acel coleg.
   Scarlett a scos pe loc telefonul mobil și a început să fotografieze documentele de pe masă.
   - Ați înnebunit? am dat s-o opresc. E interzis!
   - Ba e o mină de aur, domnule scriitor. Doar Sagamore ne-a spus: nu ne va lăsa niciodată să facem vreo copie după dosar. Haideți, grăbiți-vă și ajutați-mă! Fotografiați tot ce puteți! Fiecare, câte un teanc!
   Am ascultat-o. Acum ori niciodată era ocazia de a obține informații cruciale din cadrul anchetei.

Capitolul 54
Cutia muzicală

      Anastasia dormise prost.
   Pentru întâia oară de la sosirea în Corfu, se trezise mult înaintea lui Lev. Era încă noapte. O clipă și-a privit iubitul care dormea profund și liniștit, dar până la urmă s-a ridicat. S-a dus la baie și a rămas multă vreme în cada plină. Era frământată. Pentru prima dată avea senzația că începeau să se adune nori grei deasupra micului lor paradis grecesc.
   Seara trecută, îl întâmpinase bucuroasă pe Lev la întoarcerea lui de la Geneva. Cinaseră în sufrageria cea mare, iluminată de zeci de lumânări.
   Totul era perfect. Avea totuși impresia că era ceva ce nu mergea.
   - Totul a fost în ordine la Geneva? îl întrebase.
   - Da, o asigurase Lev.
   După cum își întorsese privirea când îi răspunsese, înțelesese că o mințea. Așa că se hotărâse să sape mai adânc.
   - Mi-ai spus că aveai o întâlnire la bancă, da?
   - Da.
   - Cu clienți?
   - Cu Macaire. A vrut să ne vedem.
   - Cu Macaire? De ce?
   - M-a rugat să-mi retrag demisia. Spune că plecarea mea riscă să destabilizeze banca. Mi-a propus să mă ocup de biroul de la Atena și să-mi administrez de-acolo portofoliul.
   - Sper că l-ai refuzat.
   - Am fost obligat să accept.
   Era prima lor ceartă în Corfu. Anastasia i-a strigat că-i promisese să părăsească banca, Lev i-a răspuns că asta nu schimba cu nimic lucrurile, că avea să țină de la Atena legătura cu banca.
   - S-ar fi zis că am venit în Corfu ca să fim împreună, i-a amintit Anastasia.
   - Dar chiar vom fi împreună! Nu se schimbă nimic. O dată pe săptămână, timp de o zi, mă voi duce la Atena.
   - Am ciudata senzație că nu vrei să pleci de la Banca Ebezner!
   - Pur și simplu, nu vreau să provoc suspiciuni.
   - Suspiciuni? Ce fel de suspiciuni?
   Lev a răspuns evaziv:
   - Vreau doar să trăim liniștiți. Departe de necazuri.
   - Dacă vrei să fim liniștiți, nu ai decât să demisionezi! Banca se poate descurca și fără tine.
   - E mai complicat.
   - Lev, uneori am impresia că-mi ascunzi ceva.
   Bărbatul a izbucnit în râs, de parcă spusele ei nu ar fi avut niciun sens.
   - Ei, nu-ți ascund nimic! Ce-aș putea să-ți ascund? Totuși, de muncit trebuie să muncesc, Anastasia.
   - Ai destui bani ca să nu mai fi nevoit să muncești.
   - Poate asta să-ți fi ascuns: sunt fără îndoială mult mai puțin bogat decât îți închipui.
   Și, pentru a crea o diversiune, a mai turnat vin în pahare. Anastasia știa că mințea. Dar nu-i stătea în fire să discute despre bani. Totuși, a remarcat:
   - Îți amintesc că închiriai cu anul apartamentul cel mai prestigios de la hotelul din Geneva.
   - Apartamentul de la Bergues era nimic pe lângă costurile acestei case, cu tot cu personal, rochii...
   - Lev, l-a întrerupt Anastasia, știi că nu-mi pasă de toate astea! Banii nu înseamnă nimic pentru mine, mereu ți-am spus asta. Putem trăi și-ntr-o stână, fără un ban, mie tot mi-ar conveni. Și-apoi, dacă trebuie să muncesc, voi munci. Mă angajez în sat, la un magazin. Și voi fi fericită.
   Lev a izbucnit în hohote de râs, prefăcându-se că ultimele ei cuvinte îl amuzaseră. S-a ridicat de la masă, a luat-o de mână și a condus-o pe terasă.
   În noaptea călduță, de primăvară, se auzeau valurile și greierii. În depărtare se vedeau sclipind luminile orașului. Totul era feeric. A luat-o în brațe, iar ea s-a simțit din nou bine. Până în zori, când s-a trezit.
   În baie, căzuse pe gânduri. De ce nu reușea Lev să taie legăturile cu Geneva? Era convinsă că o mințea. Era convinsă că îi ascundea ceva.

     Locotenentul Sagamore dormise prost.
   Se trezise brusc, în zori. La început și-a spus că era mult prea devreme pentru deșteptare, îi mai rămâneau încă două ceasuri bune de somn. Însă după un sfert de oră de visat cu ochii deschiși și privirile în tavan, a părăsit discret patul conjugal.
   În bucătăria apartamentului, fără a mai aprinde lumina, Sagamore și-a făcut o cafea și a băut-o la fereastră, privind strada goală. Îl frământa ancheta. Se gândea iarăși la discuția purtată cu Cristina seara trecută, la el în birou. Aceasta, în pofida dovezilor, îi mărturisise:
   - Nu cred că Jean-Benedict Hansen poate fi Tarnogol.
   Pe Sagamore, reacția îl surprinsese.
   - Cristina, ce-ți mai trebuie pe lângă masca din silicon și firele de păr găsite în ea, al căror ADN e cel al lui Jean-Benedict Hansen, vila personală a lui Tarnogol, care-i aparține lui Hansen, obiectele găsite acolo care tot ale lui Hansen sunt ori micul dejun cu caviar, ouă și vodcă, pe care tot Hansen și le-a comandat în cameră?
   - Sigur că sunt elemente solide, a recunoscut polițista, însă cum ar fi putut să fie văzut Jean-Benedict Hansen în compania lui Tarnogol, dacă, de fapt, el se transforma în Tarnogol?
    - I-ai văzut tu împreună?
   Cristina s-a gândit un moment.
   - La drept vorbind, nu, a răspuns tulburată, împreună nu i-am văzut niciodată... cu excepția serii de sâmbătă, de la Marele Weekend, din sala de bal. Erau umăr la umăr pe estradă, în timp ce Horace Hansen se pregătea să facă anunțul.
   - Avea un complice, a afirmat Sagamore care luase în calcul și această situație ipotetică. Cineva care a purtat masca lui Tarnogol și a stat alături de Jean-Benedict pentru ca acesta să nu dea de bănuit.
   Cristina și-a amintit că pe estrada din sala de bal, în momentul anunțului, Tarnogol și Jean-Benedict păstraseră tăcerea, în timp ce Horace venise la microfon. Dacă Tarnogol nu era decât o mască, într-adevăr, orice complice ar fi putut juca rolul lui. Totuși, polițista rămânea sceptică.
   - Sunt sigură că vei putea găsi zeci de angajați ai băncii care să afirme că i-au văzut împreună pe Jean-Benedict Hansen și pe Tarnogol. Și-apoi, cum ar fi putut Jean-Benedict duce de nas pe toată lumea în timpul ședințelor Consiliului Băncii?
   - Complicele era cel care lua parte la ședințele Consiliului. Era suficient să aibă un accent mai estic și, mai ales, să nu vorbească mult.
   Nici așa, Cristina nu era pe deplin convinsă.
   - Nu l-am cunoscut pe Abel Ebezner, a observat, dar din tot ce mi s-a povestit deduc că nu era genul care să se lase prea ușor dus cu preșul. Tarnogol e impostura perfectă. Lucrul acesta cere inteligență, talent, prezență de spirit extraordinară. Nu cred că Jean-Benedict Hansen era în
stare de așa ceva.
   - Doar dacă nu cumva geniul lui Jean-Benedict Hansen îl făcuse să-și asume imaginea cuiva nu atât de sclipitor pe cât era în realitate, pentru a adormi vigilența anturajului. Iar asta ar fi dovada talentului său: era dincolo de absolut orice bănuială.
   Cu această observație, Cristina a fost de acord.
   - Ai avut cum urmări pista fabricării măștii? l-a întrebat. Ai descoperit producătorul?
   - Am încercat, dar fără succes. Specialiștii din regiune pe care i-am întrebat afirmă că nu au mai văzut așa ceva. E tehnologie de vârf. La nivel de cinematografie de Hollywood.
   Dubiile Cristinei îi zdruncinaseră lui Sagamore convingerile. În dimineața aceea, în bucătărie, după ce se gândise mult la conversația cu ea, a luat o hotărâre care urma să fie unul dintre momentele de cotitură ale anchetei.
   După care s-a pregătit pentru ziua de muncă, a aranjat micul dejun pentru soție și pentru cei doi copii care încă mai dormeau și a plecat la sediul Poliției Judiciare, de pe bulevardul Carl-Vogt.
   Locotenentul Sagamore credea că numai un cerc foarte limitat de polițiști era la curent cu existența acelei genți găsite în camera lui Jean-Benedict Hansen. Numai că se înșela.

       Macaire Ebezner nu dormise bine.
   Era 8:30 în dimineața aceea când, în locuința lui din Cologny, dăduse buzna în bucătărie, în halat, cu părul zburlit.
   Arma tocmai prăjea pâinea și fierbea al treilea rând de ouă: patronul ei era în întârziere cu un ceas și jumătate față de programul lui obișnuit. De când ajunsese președintele băncii, lua micul dejun în fiecare dimineață la ora 7 fix. Și întotdeauna își făcea apariția într-un superb costum cu vestă, din garderoba integral înnoită pentru noua sa funcție. Își bea cafeaua și mânca ouăle cu o felie de pâine integrală (pentru menținerea siluetei), citind ziarul.
   Cel târziu la 7:20 pleca la bancă.
   - Cum vă simțiți, Domnu’? l-a întrebat Arma, mirată să-l vadă trezindu-se atât de târziu.
   - M-am trezit înainte de răsărit, m-am culcat la loc și nu am auzit deșteptătorul, a făcut Macaire rezumatul printre dinți, așezându-se la masă.
   Arma i-a făcut pe loc o cafea mică și tare.
   - Am tot stat și m-am gândit dacă să bat la ușa dumneavoastră, i-a spus așezându-i ceașca aburindă înainte. Ar fi trebuit s-o fac. Din cauza mea, o să-ntârziați la bancă.
   - Nu contează.
   Și-a trecut palma peste față. Era palid.
   - Nu vă simțiți bine, Domnu’?
   - Ba da, dar am probleme.
   - Griji?
   - Cam așa ceva.
   - La bancă?
   Nu i-a răspuns și și-a băut cafeaua. Era obosit și avea nevoie de o noapte întreagă de somn. În pofida somniferelor, de două luni se trezea spontan în fiecare dimineață, înainte de răsăritul soarelui. Deschidea ochii cuprins de o angoasă care nu-l mai părăsea și care îl împiedica să adoarmă la loc.
   Arma a continuat să-i vorbească, dar el nu o mai asculta. A terminat ouăle din câteva înghițituri, după care s-a dus și s-a încuiat la el în birou. Avea nevoie să reflecteze în liniște, dar nu-și mai regăsea nicăieri calmul: la bancă era deranjat tot timpul, iar acasă Arma îl incomoda cu solicitudinea ei. S-a așezat la masa de lucru. În fața lui se găseau câteva documente bancare fără importanță, care trebuiau clasate, fotografii ale Anastasiei și o cutie muzicală miniaturală. A luat-o cu un gest mecanic, după care a pus-o scurt înapoi, de parcă ar fi fost un obiect fierbinte care i-ar fi ars degetele. Și s-a mai gândit o dată la ce se întâmplase cu două luni în urmă, într-o seară de la jumătatea lui februarie. De atunci avea crizele de insomnie. De când se dusese la Opera din Geneva, după ce primise prin curier un bilet la Lacul lebedelor al lui Ceaikovski. Descoperind invitația, înțelesese pe loc: Wagner îl contacta din nou.

      Jumătatea lui februarie, la două luni după asasinarea lui Jean-Benedict
   Pauza se încheia. S-a auzit soneria. Spectatorii de la Teatrul Mare din Geneva reveneau repede la locurile lor. Actul al III-lea din Lacul lebedelor stătea să înceapă.
   În foaierul care rămăsese gol, doi bărbați se așezaseră pe una dintre băncile de marmură, unul lângă altul.
   - Credeam că nu mai sunt în serviciul activ, a spus Macaire, și că funcția mea de președinte mă face să fiu prea expus.
   - Așa și e, a răspuns Wagner. Țineam doar să te felicit pentru succesul ultimei tale misiuni pentru P-30. Uite că am scăpat de Tarnogol și ești președintele băncii.
   - Mulțumesc, a răspuns Macaire care, la început, nu a înțeles la ce făcea aluzie Wagner.
   După o scurtă tăcere, acesta din urmă a continuat:
   - Macaire, dacă-mi permiți, trebuie să-ți pun o întrebare.
   - Te rog.
   - De ce l-ai omorât pe Jean-Benedict Hansen cu o armă de foc? De ce ți-ai asumat un asemenea risc?
   Macaire a rămas complet stupefiat:
   - Ei, hai, nu eu l-am omorât pe Jean-Bene!
   Wagner a zâmbit:
   - Asta să le-o spui altora... în fine, nu era decât o simplă curiozitate a mea. Mi-am zis că ai fi putut face ca în cazul lui Horace Hansen. Ar fi fost cu mult mai discret.
   - Horace Hansen a făcut infarct, i-a amintit Macaire.
   - Infarct! a repetat Wagner căruia s-ar fi zis că răspunsul îi părea tare amuzant.
   - Nu înțeleg unde vrei să ajungi, s-a enervat Macaire.
   - Ia nu mai face pe marele naiv! Știu că ești foarte talentat în a-ți ascunde jocul. Dar de omorât, l-ai omorât pe Horace Hansen! Te-ai folosit de fiola de otravă, de prima fiolă pe care ți-am dat-o. Infarct la 12 ore, total nedetectabil, crima perfectă. Cu tatăl, așadar, ai reușit crima perfectă. Din contră, cu fiul s-a lăsat cu măcel.
   - Dar, Wagner, nu am niciun amestec! Dacă l-aș fi ciuruit pe unul, acela ar fi fost Tarnogol!
   Wagner a chicotit.
   - Sunt la curent și cu chestia asta, Macaire, nu mă lua de imbecil.
   - La curent cu ce?
   - Cu faptul că vărul tău Jean-Benedict era Sinior Tarnogol.
   - Poftim? Ce tot spui?
   - Hai, Macaire, nu cu mine! Știu că Tarnogol nu a existat niciodată: era o pură invenție a lui Jean-Benedict Hansen care l-a întruchipat dintotdeauna pe Tarnogol!
   - Ceee... ce tot spui acolo? s-a bâlbâit Macaire.
   În fața neîncrederii totale a interlocutorului, Wagner a înțeles că acesta chiar nu era la curent cu nimic.
  - Poliția nu ți-a spus nimic? s-a mirat Wagner. În apartamentul lui Jean-Benedict s-a găsit o mască facială din silicon cu chipul lui Tarnogol. Tarnogol nu a existat niciodată! Totul nu era decât o impostură magistrală.
   Macaire s-a uitat lung la Wagner, întrebându-se, pentru o clipă, dacă nu cumva acesta nu era trimis de poliție pentru a-l purta pe o pistă falsă, cu scopul de a-l trage de limbă și a afla ce mai știa despre asasinarea lui Jean-Benedict.
   - Nu cred niciun cuvânt din ce-mi spui, Wagner. Am petrecut 15 ani alături de Tarnogol și, crede-mă, chiar a existat. Și-apoi, dacă ce spui e adevărat, de ce poliția nu a vorbit nimic despre asta?
   Wagner nu a insistat. S-a ridicat și i-a întins o mână prietenească lui Macaire:
   - N-am venit să ne certăm. Voiam doar să te rog să mă scuzi pentru modul în care m-am purtat în decembrie: ești mult mai curajos decât îmi închipuiam. Dacă vreodată vei avea nevoie de P-30, vom fi mereu gata să te ajutăm.
   Cu aceste cuvinte, Wagner a scos din buzunar un pachețel pe care i l-a întins lui Macaire. Cum acesta se mulțumea să-l privească, Wagner l-a îndemnat:
   - E un cadou, deschide-l!
   Macaire l-a ascultat, a desfăcut ambalajul și a scos la vedere o cutiuță muzicală care pornea dacă era învârtită o mică manivelă. Pe capac era gravat: Lacul lebedelor, Actul II, Scena 10.
   - Dacă vreodată ai nevoie de mine, a adăugat Wagner înainte de a pleca, fă să cânte cutia muzicală. Voi apărea rapid.

      Două luni mai târziu, la el în birou, Macaire întorcea pe toate părțile ultima lui conversație cu Wagner.
   Din ziua aceea, președinția îi părea a avea un gust amar. De senzația îmbătătoare a puterii se alesese praful: nu cumva chiar P-30 orchestrase moartea lui Jean-Benedict și a lui Horace Hansen? Nu cumva era și el amestecat, fie și indirect, într-un complot teribil? Nu cumva era așezat pe un tron însângerat? Nu știa ce să mai creadă. Și toate astea îl măcinau. Nu mai dormea cum trebuie. De parcă ar fi avut ceva să-și reproșeze.
   S-a întors în dormitor ca să se pregătească, apoi a ieșit din casă, pentru a ajunge la bancă. Cu o întârziere groaznică. Va trebui să inventeze o scuză.
   Când automobilul a ieșit din curte, era ora 9:30.

      Era ora 9:30.
   Sagamore a considerat că era o oră decentă pentru o vizită neanunțată și a apăsat butonul interfonului vilei din strada Granges, din inima Genevei istorice. După ce și-a declinat identitatea, portalul din lemn masiv s-a deschis, iar el a intrat într-o curte interioară, ținând în mână geanta pe care o luase de la sediul Poliției Judiciare.
   În celălalt capăt al curții era ușa principală a vilei. O angajată a casei l-a întâmpinat. Locotenentul și-a prezentat ecusonul de inspector și a repetat ceea ce spusese și la interfon:
   - Sunt locotenentul Sagamore de la Brigada Omucideri. Doresc să o văd pe doamna Charlotte Hansen.
   Angajata a răspuns printr-o înclinare respectuoasă a capului și l-a invitat pe polițist să o urmeze. Au traversat un coridor lung, cu podeaua de marmură albă și cu pereții acoperiți de țesături prețioase. Degeaba venise Sagamore de foarte multe ori în casa familiei Hansen, tot era impresionat de fiecare dată de decorațiunile luxoase ale interioarelor. Salonul în care a fost invitat semăna cu un muzeu. Angajata i-a propus un ceai sau o cafea, însă a refuzat-o politicos, după care aceasta l-a lăsat singur pentru a se duce să o anunțe pe Doamna.
   Sagamore venise să se vadă cu Charlotte Hansen pentru a-i dezvălui ce descoperise despre soțul ei. Chiar în zori se hotărâse să o facă. Considera că era cel mai bun mijloc de a da un nou impuls anchetei. Fiindcă, dacă într-adevăr Jean-Benedict îl întruchipase timp de 15 ani pe Tarnogol, polițistului îi venea greu să creadă că o putuse face fără știrea soției. Poate că ea chiar îi fusese complice. Știa că reacția lui Charlotte Hansen în fața dezvăluirii avea să trădeze adevărul. Venise vremea să scoată asul din mânecă.
   Ușa salonului s-a deschis și și-a făcut apariția Charlotte Hansen.
   Sagamore nu o mai văzuse de ceva vreme și i s-a părut că slăbise.
   - Bună ziua, domnule locotenent, i-a zis strângându-i zdravăn mâna. Aveți cumva noutăți despre moartea soțului meu?
   S-au așezat în fotolii, față-n față, și, după o rapidă sinteză a cursului anchetei, Sagamore s-a decis să își asume riscul.
   - Doamnă Hansen, mă întreb dacă vă cunoșteați cu adevărat soțul...
   - Cum adică? s-a ofuscat Charlotte Hansen.
   Drept răspuns, Sagamore a scos din geantă chipul de silicon și l-a pus pe față. Reacția înspăimântată a lui Charlotte a fost similară cu a Cristinei, cu o zi în urmă.
   - Tarnogol, a murmurat îngrozită. Ce... ce înseamnă asta?
   Sagamore și-a scos masca.
   - Am găsit acest obiect în camera de la Palace de Verbier a soțului dumneavoastră. Avem motive serioase să credem că soțul dumneavoastră și Tarnogol erau una și aceeași persoană. Că în toți acești ani, el l-a inventat și l-a jucat pe numitul personaj. Că a păcălit pe toată lumea, inclusiv pe dumneavoastră, după cum se vede.
   Pentru câteva clipe, Charlotte a rămas siderată. Apoi a reacționat la șoc punând sub semnul întrebării afirmațiile polițistului, pe care l-a asigurat că se înșală. Sagamore i-a spus atunci despre vila din strada Saint-Leger, cumpărată printr-o societate-paravan al cărei proprietar era Jean-Benedict Hansen. Căzută parcă din nori, Charlotte nu se putea împiedica să nu respingă toate acele afirmații. Pentru a-și susține spusele, Sagamore i-a arătat documentele bancare pe care le adusese cu el. După care a scos diferite obiecte din geanta de plastic transparent: cărți de vizită, unele pe numele lui Jean-Benedict Hansen, altele pe ale lui Sinior Tarnogol, o cămașă brodată cu inițialele JBH, o brichetă, țigări, o sticlă de parfum.
   - Le recunoașteți?
   - Da, a confirmat Charlotte Hansen. Sunt parfumul pe care-l folosea soțul meu, țigările pe care le fuma, una dintre cămășile lui, bricheta - o recunosc și pe aceasta, e un Dupont la care ținea mult. E absolut normal că le-ați găsit în camera lui de la hotel.
   - Le-am găsit în vila din strada Saint-Leger, numărul 10, a intervenit Sagamore. Doamnă Hansen, vila se află la numai câteva minute de mers pe jos de-aici, iar banca e și ea la doi pași. Recunoașteți că totuși e practic. Soțul dumneavoastră putea merge dintr-un loc într-altul, întruchipând un personaj sau altul, fără ca cineva să-și dea seama.
   Încheindu-și vizita, Sagamore s-a întors la mașina lui fără însemne speciale, trasă în Piața Mezel. Pe scaunul din dreapta îl aștepta Cristina. La bancă anunțase de dimineață că era bolnavă, pentru a putea lucra la anchetă.
   - Eeei? și-a întrebat colegul când acesta s-a așezat la volan.
   - Ei, să așteptăm să vedem cum va reacționa, i-a răspuns uitându-se fix la portalul vilei familiei Hansen, care se afla la numai câțiva zeci de metri.

Capitolul 55

Confidențe

      În aceeași zi, spre seară, în casa familiei Ebezner, din Cologny.
   Arma trecea încolo și încoace prin fața ușii biroului, sub pretextul de  curăța podeaua, încercând prin toate mijloacele să asculte ce se discuta înăuntru. Dar, spre supărarea ei, nu auzea nimic. Tot ce știa era că discuția avea legătură cu asasinarea vărului lui Domnu’.
   Duamna Hansen venise acasă ceva mai devreme, foarte nervoasă. Tremurând. Nu părea în apele ei. Domnu’ o chemase imediat în birou, unde se și încuiaseră. Trebuia să fi fost ceva grav. Domnu’ nu primise niciodată pe nimeni la el în birou.
   Înăuntru, Macaire și Charlotte discutau în șoaptă, conștienți de gravitatea situației.
   - Cum ar fi putut Jean-Bene să fie Tarnogol? repeta Macaire, căruia nu-i venea să creadă. Imposibil, doar i-am văzut împreună.
   - Des?
  Întrebarea a zguduit certitudinea lui Macaire. Stând bine să se gândească, își dădea seama că în ultimii 15 ani fuseseră rare ocaziile de a-i vedea împreună pe cei doi.
   - Tarnogol venea rareori la bancă, a precizat Macaire. Părea într-un continuu du-te-vino, ceea ce acum se explică limpede. Numai că erau și ședințele Consiliului Băncii, unde Jean-Bene și Tarnogol trebuiau să fie amândoi de față, și-atunci cum ar fi putut să fie vorba despre o singură persoană? Să fi avut un complice, pe cineva care trecea drept Tarnogol?
   - Deci, crezi că într-adevăr Jean-Bene a inventat totul?
   - Nu știu, i-a mărturisit Macaire. Ținând cont de ceea ce ți-au arătat cei de la poliție, m-aș bucura să am cu ce dovedi contrariul. Din păcate, niciun membru al Consiliului nu mai trăiește în ziua de azi, pentru a ne putea ajuta să vedem mai clar lucrurile.
   Au urmat câteva momente de tăcere îngrijorată. Apoi Macaire a întrebat-o pe Charlotte:
   - Ai adus agenda lui Jean-Bene?
   Cu un gest nervos, Charlotte a scos din geantă un carnet îmbrăcat în piele.
   Macaire l-a deschis la săptămâna dinaintea Marelui Weekend.
   - În noaptea de luni 10 spre marți 11 decembrie, m-am întâlnit cu Tarnogol la el acasă, pe la 3 dimineața, la întoarcerea de la Basel unde fusesem pentru a-i face un serviciu.
   Macaire și-a pus degetul pe căsuța corespunzătoare din agendă:
   - Aici scrie că era la Zurich. Îmi amintesc bine acea zi de luni. Ziua în care a început tot rahatul ăsta. Îmi amintesc că a plecat de la bancă pentru acea așa-zisă întâlnire de la Zürich. Și uite că, după, Tarnogol aterizează la mine în birou, sub pretextul că avea o treabă cu Levovitch, și mă roagă să mă duc să-i aduc un plic de la Basel.
   - Adică, să fi fost Jean-Benedict care se schimbase rapid?
   - Dacă zici că vila din strada Saint-Leger, de la numărul 10, era a lui...
   - Asta a descoperit poliția. Mie nu mi-a spus niciodată de ea.
   - Atunci avea tot timpul să plece de la bancă pe post de Jean-Bénédict, să-și schimbe înfățișarea în strada Saint-Leger și să se întoarcă sub chipul lui Tarnogol. Sunt mai puțin de 10 minute pe jos între cele două locuri... Așadar, în noaptea aceea, când m-am întors de la Basel, deși credeam că eram față-n față cu Tarnogol, de fapt eram cu Jean-Bene...
   - Și eu care-l credeam la Zurich, a murmurat Charlotte.
   Macaire era șocat. Cu agenda lui Jean-Benedict deschisă, a trecut degetul la ziua de marți, 11 decembrie, unde era scris: cină cu Macaire. Și a mărturisit:
   - În seara aceea de marți, Jean-Bene și cu mine am pus la punct împreună, la mine în sufragerie, un plan vizând neutralizarea lui Tarnogol în seara de joi, 13 decembrie.
   - Neutralizarea lui Tarnogol? abia a reușit Charlotte să articuleze. Ce vrei să spui?
   - După dineul de la Asociația Bancherilor, i-a explicat Macaire, trebuia să ieșim să facem câțiva pași împreună pe cheiul gol și întunecat în acel moment al anului. Jean-Bene, la volanul mașinii lui, s-ar fi prefăcut că nu ne vede, iar eu aș fi evitat accidentarea lui Tarnogol trăgându-l spre mine. Așa că mi-ar fi fost recunoscător și m-ar fi ales președinte.
   Charlotte l-a privit lung, tulburată, pe Macaire.
   - Și ce s-a petrecut în seara aceea?
   - Din motive misterioase, Tarnogol nu a luat parte la dineul Asociației Bancherilor Genevezi. Ce coincidență, nu?! De parcă ar fi fost la curent cu planul nostru!
   - Deci seara în care Anastasia a fost lovită de automobilul lui Jean-Benedict, a înțeles Charlotte. Eram la un concert de orgă cu sora mea, iar Jean-Bene se dădea bolnav de nu se mai ținea pe picioare.
   - Nu era deloc bolnav, a recunoscut Macaire. La ce oră ai plecat la concert?
   - Devreme, fiindcă am luat masa cu sora mea înainte de spectacol.
   - Imediat ce-ai plecat, Jean-Bene s-a dus la hotelul Bergues deghizat în Tarnogol. Am dat de el acolo, a trecut prin fața mea, i se făcuse rău subit, așa că l-a lăsat în locul lui, la dineu, pe Lev Levovitch. Acum, când mă gândesc din nou la momentele acelea, înțeleg că nu era deloc hazardul. După ce a plecat de la hotelul Bergues ca Tarnogol, Jean-Bene s-a ascuns la el în mașină, pe cheiul Bergues, unde și-a reluat înfățișarea normală și a așteptat, după cum plănuiserăm.
   - Dar de ce?
   - Pe de-o parte, ca să-l văd la încheierea dineului și nu cumva să bănuiesc ceva. Ar fi făcut pe prostul și m-ar fi întrebat unde e Tarnogol. Cred însă că a așteptat fiindcă mai avea un gând ascuns: să scape de Levovitch.
   - De Levovitch?
   - Cred că Jean-Bene alias Tarnogol i-a cerut lui Levovitch să-i țină locul la dineu dintr-un motiv precis. Era convins că acesta, după dineu, va face câțiva pași pe chei pentru a-și mai dezmorți picioarele. Cum s-a și-ntâmplat. Când Jean-Bene ne-a văzut, pe el și pe mine, în fața hotelului, nu a mai stat pe gânduri, ci a demarat. Dorea să-l elimine pe Levovitch. Ar fi fost crima perfectă, fără niciun martor. Dacă ar fi ajuns să fie interogat, avea un alibi serios, pe care tu i l-ai fi confirmat: rămăsese în pat toată seara, simțindu-se foarte rău. Cât despre mine, m-ar fi asigurat că era convins că lângă mine se afla Tarnogol, deci nu făcuse decât să urmeze scenariul pe care eu îl orchestrasem: deci nu aș fi putut spune nimic, din moment ce și eu eram amestecat până peste cap. Numai că planurile ne-au fost aruncate în aer: Anastasia a trecut prin fața mașinii lui chiar în momentul în care el demarase pe chei și așa a fost lovită.
   - Și de ce să vrea să-l omoare pe Levovitch?
   - Pentru a ajunge președintele băncii. Jean-Bene avea deja puteri depline în bancă, din moment ce era de două ori membru al Consiliului, ba chiar de trei ori dacă-l punem la socoteală și pe tatăl lui. Cu siguranță, avea el un plan care să zădărnicească ultimele dorințe ale tatălui meu și să preia oficial controlul asupra băncii. Numai că nu putea da lovitura de stat cu Levovitch în fața lui. Levovitch a fost întotdeauna prea puternic.
   Primind aceste explicații, Charlotte Hansen s-a făcut albă la față și o bună bucată de vreme nu a mai scos niciun cuvânt.
   - Nu pot să cred, a murmurat.
   Macaire a insistat:
   - În noaptea aceea de 13 decembrie, după accident, ai venit după noi la spital și-apoi ne-am întors cu toții aici, îți amintești?
   - Da, sigur că da.
   - Cum ai ajuns la spital?
   - Am luat mașina surorii mele. Era parcată chiar alături de Victoria Hall. Voiam să ajung cât mai repede la spital, așa că mi-a dat cheile și ne-am înțeles să i-o aduc a doua zi.
   - Deci, când ați plecat de la mine, în noaptea aceea, Jean-Bene era în mașina lui și tu în a surorii tale. Ați mers unul după altul?
   - Nu mai știu... de ce?
   - Fiindcă imediat după ce ați plecat, Tarnogol a apărut în fața porții mele, ca să stăm de vorbă. El care, cum s-ar fi zis, se simțea atât de rău, și-a făcut dintr-odată apariția, sănătos tun. După care, întregul weekend, la Palace de Verbier, nu i-am văzut împreună pe Jean-Bene și pe Tarnogol, până la ultima ședință a Consiliului, sâmbătă seara. Încă de la început, Jean-Bene a manipulat totul.

      Când Charlotte Hansen a plecat de la Macaire, era încă mai confuză decât la sosire.
   Ieșind din curte la volanul mașinii personale - al cărei motor l-a înecat de mai multe ori, dovadă a nervozității care o stăpânea - nu a observat mașina de poliție, fără însemne, garată discret pe bulevardul Ruth, care o urmărise întreaga zi.
   Macaire rămăsese zdrobit, în birou. Se gândea la ultima lui discuție cu Wagner, din februarie: acesta nu îl mințise în legătură cu Jean-Benedict.
   A luat cutia muzicală și a privit-o lung. „Dacă vreodată ai nevoie de mine, fă să cânte cutia muzicală”, îi spusese Wagner. Macaire a pus mâna pe mica manivelă și a învârtit-o.
   Pe măsură ce aceasta își derula cântecul, pe când răsunau sunetele metalice ale celebrei melodii din Actul II, Scena 10 din Lacul lebedelor, o bucată de hârtie a început să iasă încet de sub ruloul dințat al mecanismului muzical. Pe ea se putea citi un număr de telefon.
   Macaire și-a spus că venise vremea să ceară ajutor.

      În aceeași clipă, în Corfu, sub soarele de sfârșit de zi, Anastasia și Lev înotau în apele turcoaz ale Mării Ionice.
   O clipă, Anastasia a rămas contemplând micul golf și satul care se ridica în depărtare, pe faleză. Ceva părea că a pus-o pe gânduri. Lev a ajuns-o și a luat-o în brațele lui vânjoase.
   - Ce e cu tine? a întrebat-o. Azi tare-ai mai fost tăcută.
   - Totul e-n ordine, l-a asigurat.
   - E din cauza discuției noastre de ieri? Dacă tu chiar nu vrei să preiau biroul de la Atena, să știi că renunț.
   - Nu-ți face griji, totul e bine, jur!
   Și l-a sărutat pentru a nu mai spune și altceva.
   Fiindcă de enervat, el o enerva. Simțea limpede că îi ascundea ceva. Nu se putea opri să nu se gândească la pistol, pistolul aurit pe care îl băgase în geantă la Geneva și pe care, ajungând în Corfu, nu îl mai găsise. Singura persoană care-i putea umbla în geantă acolo, în apartamentul lui de la Palace, era Lev.
   Nu îndrăznise niciodată să îi vorbească despre asta. În fond, nici nu voia să știe. Fiindcă de fiecare dată când se gândea la pistolul aurit, îi revenea în minte ce se întâmplase cu patru luni mai înainte, la Palace de Verbier, atunci când Jean-Benedict venise să îl amenințe pe Macaire, în camera acestuia, pentru a pune mâna pe președinția băncii, și-apoi cum descoperise adevărul legat de Sinior Tarnogol.

Capitolul 56

Sub supraveghere

      Început de mai.
   În căldura după-amiezii, Anastasia hoinărea de una singură prin centrul istoric din Corfu. Lev lipsea toată ziua. De când acceptase să ia direcția biroului de la Atena al Băncii Ebezner, acum o lună, Lev pleca din Corfu în fiecare dimineață de marți, la prima oră, și se întorcea la cină. Marțea aceea, la rugămintea lui Macaire, Lev se dusese la Geneva pentru o dare de seamă a situației de la Atena.

     La 1.500 de kilometri de acolo, la Geneva, în orașul îmbăiat în soarele generos al primăverii.
   Pe terasa de la Red Ox Steak House, de pe bulevardul Tranchees, Macaire și Lev își terminau prânzul. Erau ultimii clienți: ajunseseră târziu, căci Macaire nu vrusese să renunțe la ședința săptămânală de la doctorul Kazan, și alesese restaurantul tocmai fiindcă era în vecinătatea cabinetului psihanalistului.
   - Chiar mă bucur că-ți place la Atena, i-a spus Macaire. Orașul e și el agreabil, nu?
   - Foarte. Așa e, mă simt bine acolo.
   - Unde locuiești, mai exact?
   - În cartierul Kolonaki, de pe colina Lykavittos. Nu departe de centru.
   Macaire l-a privit fals înțelegător. Lev s-a uitat la ceas:
   - În curând trebuie s-o șterg ca să nu pierd avionul, doar dacă nu mai ai ceva de discutat.
   - Nu, cred că le-am trecut pe toate-n revistă. Îți mulțumesc c-ai venit.
   Cei doi și-au strâns mâinile și Lev a plecat.

      Macaire a părăsit și el restaurantul, dar, în loc să se îndrepte către serviciu, a luat-o pe strada Ateneului până la Parcul Bertrand și s-a așezat pe o bancă, după cum îi indicase Wagner.
   După câteva minute a apărut și acesta și s-a așezat lângă el. Prefăcându-se că nu se cunosc, Wagner părea cufundat în lectura ziarului pe care și-l adusese cu el.
   - I-am strecurat cutia în geantă, a murmurat Macaire.
   - Nu a observat?
   - Era la toaletă.
   Wagner a zâmbit satisfăcut.
   - În câteva ore, vom ști cu exactitate dacă Levovitch e la Atena și dacă Anastasia e cu el.
    Mulțumesc pentru ajutor, Wagner.
   - P-30 îți datora asta, Macaire.

      În aceeași seară, în Corfu, pe când soarele se pregătea să plece la culcare, Lev și Anastasia beau un pahar de vin pe terasa vilei lor, admirând soarele care cobora spre orizont.
   O angajată aprinsese zeci de lumânări în jurul lor și, peste puțin timp, avea să le fie servită cina.
   Cei doi îndrăgostiți erau prea absorbiți unul de altul pentru a mai observa, la câteva zeci de metri depărtare, un bărbat care-i spiona de pe stâncile de deasupra locuinței, fotografiindu-i cu ajutorul unui teleobiectiv.

      În același moment, în Cologny.
   În casa familiei Ebezner, Arma termina de pregătit cina.
   - Vă e foame, Domnu’? și-a întrebat patronul care destupa o sticlă de vin.
   Acesta a umplut două pahare și pe unul i l-a întins Armei.
   - Mi-e foame, i-a răspuns, dar n-am chef să mănânc singur. Vrei să mănânci și tu cu mine?
   Surprinsă de propunere, Arma a rămas fără cuvinte. Apoi, venindu-și în fire și tot repetând „mersi mult”, s-a îndreptat către dulapul cu veselă pentru a mai pune un rând de tacâmuri.
   - Gata, Arma, ai muncit destul pe ziua de azi. Ce-ar fi să te invit la cină. La Lion D’Or, îl știi?
   - E prea elegant, s-a arătat Arma îngrijorată. Nu vedeți că sunt cu hainele de lucru pe mine?
   - Ba ești foarte bine, o să vezi.
   - Nu pot ieși așa la cină, a ținut-o Arma pe-a ei. O să vin altă dată.
   - De ce nu te duci să iei ceva din șifonierul Anastasiei? Toate lucrurile ei sunt încă acolo. Purtați cam aceeași mărime, nu? Ia tot ce vrei! Și fă-o liniștită, nu mă grăbesc.
  Arma a ascultat și a urcat la etaj. A intrat în imensa baie unde totul rămăsese neatins. S-a machiat, apoi s-a pieptănat. Apoi a ales o rochie, ceva simplu și elegant. A găsit și o pereche de pantofi care să se asorteze, dar cu tocurile puțin cam prea înalte. Când și-a făcut destul curaj ca să se uite în oglindă, la început i-a fost frică să nu fie ridicolă. Dar, nici vorbă. Era chiar tare dragulașă.
   - Uau, Arma! a exclamat Macaire care venise să tragă cu ochiul prin ușa întredeschisă.
   Femeia s-a făcut roșie ca o tomată.
   - Sunteți sigur că merge, Domnu’?
   - Ești... stupefiantă.
   Inima îi bătea de să-i sară din piept. Emoționată, și-a urmat solemnă patronul, care a condus-o cu mașina lui sport până la restaurantul din centrul Cologny-ului, deschizându-i galant ușa.
   S-au așezat la o masă de pe terasă, în fața lor deschizându-se una dintre cele mai frumoase perspective asupra Genevei.
   - Deci, veneați deseori aici cu Duamna? a întrebat Arma admirând peisajul.
   - Da, a confirmat Macaire.
   Armei i-a părut imediat rău că a amintit de Duamna. Trebuia schimbat rapid subiectul!
   - N-am văzut niciodată un loc așa de frumos, a adăugat zâmbindu-i.
   Și Macaire i-a întors zâmbetul.

      Cu 10 ani mai înainte
   Arma a trecut de poartă și a descoperit clădirea imensă de la capătul aleii.
   Nu mai fusese în Cologny până atunci, și pe bulevardul Ruth nici atât.
   Rămăsese oricum impresionată de dimensiunile și stilul caselor întâlnite până acolo, atâtea câte putuse vedea.
   A sunat la ușă și a întâmpinat-o o tânără minunată, numai zâmbet. Era Anastasia.
   - Bună ziua, Duamna, a salutat Arma cu timiditate. Vin pentru anunț.
   - Intrați. Vă așteptam.
   Arma a fost condusă în salon. I s-a părut jenant să fie invitată să se așeze pe o canapea atât de frumoasă. Apoi a intrat un bărbat care Armei i s-a părut magnific.
   - Acesta este soțul meu, Macaire, a spus Anastasia.
   - Bună ziua, Domnu’, l-a salutat impresionată Arma. Mă numesc Arma.
   - Mulțumesc că ați venit, Arma, a zâmbit Macaire. Agenția de plasament ne-a spus că sunteți o perlă rară. Tocmai ne-am mutat aici și avem nevoie de cineva cu normă-ntreagă, care să aibă grijă de locuință. Deși sunteți tânără, aveți referințe excelente. Sunteți gata să facem încercarea?
   - Ar fi o onoare pentru mine, Domnu’, a răspuns Arma.

      10 ani mai târziu, Arma încă nu-și revenea, stând așezată în fața lui Macaire, în acest restaurant despre care auzise deseori vorbindu-se.
   Era fermecată de felurile de mâncare servite, de vinuri, de cărucioarele pentru desert. Și-ar fi dorit ca acele clipe să nu se mai termine vreodată, dar, la ora plecării, Macaire i-a spus:
   - Arma, îți mulțumesc.
   - Pentru seara aceasta? s-a mirat ea.
   - Pentru tot.
   Și a condus-o până acasă, în cartierul Eaux-Vives, chiar până la intrarea în bloc, la întretăierea străzilor Montehoisy cu Vollandes. Arma s-a întors în apartamentul ei, înfiorată, iar el, în Cologny, surâzător.

      Odată ajuns în Cologny, Macaire a trecut o clipă prin birou, unde, pe gânduri, a fumat o țigară.
   Dintr-odată a sunat telefonul fix. Deși era târziu. A ridicat receptorul și, de la celălalt capăt al firului, a auzit o melodie pe care o recunoștea dintr-o mie: Lacul lebedelor. Era Wagner.
   Fără a mai pierde o clipă, Macaire s-a urcat în mașină și s-a dus până la cabina telefonică din centrul cartierului. Acolo, a format numărul ascuns în cutia muzicală. De la celălalt capăt i-a răspuns Wagner.
   - Sunt în Corfu. I-am găsit.
   - În Corfu? Anastasia și Lev sunt împreună în Corfu?
   - Da. Am făcut fotografii. Ți le voi transmite.
   Macaire a închis, cu inima bătându-i puternic. Așadar, scrisoarea anonimă spunea adevărul: Anastasia îl părăsise pentru Lev. Simțea că turbează.
   Bătuse ceasul răzbunării.
   Și știa exact ce avea de făcut.

Capitolul 57

La Geneva (3/5)

      Până când Sagamore s-a întors în birou, Scarlett și cu mine fotografiaserăm totul.
   Eram deja așezați cuminți, ca doi copii care tocmai făcuseră o prostie.
   - Iertați această întrerupere, ne-a zis Sagamore, o mică urgență de rezolvat.
   - Înțelegem foarte bine, l-a asigurat Scarlett.
   - Unde rămăseserăm?
   - Ne vorbeați despre ancheta care nu înainta, despre dubiile dumneavoastră și presiunile superiorilor...
   A observat că țineam în față fotografia panoului alb pe care reconstituise mersul anchetei.
   - Am păstrat exact așa panoul timp de doi ani, ne-a mărturisit Sagamore. Înainte de a-l demonta, am făcut această fotografie pentru a-mi aminti toate detaliile pe care le-a conținut.
   Scarlett și cu mine am luat notă minuțios de fiecare element al panoului, ceea ce avea să se dovedească foarte util în analiza evenimentelor.
   - Ce-i cu inelul acesta? a întrebat Scarlett arătând un detaliu de pe panou, fotografia unei bijuterii care părea un safir.
   - La vremea respectivă, a fost una dintre cheile care au condus la avansarea anchetei. După cum vă spuneam, timp de 4 luni am fost într-un impas total. Iată însă că, pe la jumătatea lui aprilie, am dat de acest inel.
Cristina l-a găsit.

Capitolul 58

Adio, Levovitch!

      Macaire nu se mai simțise de multă vreme atât de liniștit ca în dimineața aceea, când sosise la bancă.
   De la moartea lui Jean-Benedict, în ciuda faptului că ajunsese președinte, avea senzația că totul îi scăpa printre degete. Fusese extrem de tulburat de acea succesiune de evenimente: dispariția Anastasiei, scrisoarea anonimă care-i dezvăluia că soția îl înșela cu Levovitch, apoi faptul că Tarnogol nu fusese decât o manevră a lui Jean-Benedict. Fusese atât de zguduit, încât își pierduse și somnul, și pofta de mâncare. Își pusese mii de întrebări, derulase iar și iar filmul ultimilor 15 ani, străduindu-se să își aducă în fața ochilor amintirile cele mai îndepărtate și să înțeleagă cum de fusese posibilă toată acea mascaradă.
   Își imaginase teoriile cel mai puțin probabile. Ajunsese chiar să se întrebe dacă Anastasia și Jean-Benedict nu fuseseră amanți în tot acel timp și dacă nu cumva, cu 15 ani mai înainte, nu aranjaseră împreună acea groaznică mașinațiune: sub trăsăturile lui Tarnogol, Jean-Benedict îi schimbase acțiunile pe dragostea Anastasiei, iar el, ca un idiot, se lăsase cu totul dus de nas. În combinație cu el, Anastasia se prefăcuse îndrăgostită nebunește de el, iar Jean-Benedict pusese mâna pe acțiuni. Din dragoste? Pentru bani?
   Dividendele încasate de Tarnogol an de an erau colosale! Banca făcea anual sute de milioane de franci profit, din care o mare parte era împărțită între cei patru membri ai Consiliului! Să-i fi promis Jean-Benedict Anastasiei o parte din pradă?
   Astfel se tortura Macaire în acele săptămâni. Se simțea ca o marionetă.
  Însă din ajun, de la telefonul lui Wagner, avea senzația că în sfârșit se învârtea roata: se pregătea să reia controlul situației. O localizase pe Anastasia și, mai ales, avea confirmarea că fugise cu Levovitch. Scrisoarea anonimă spusese adevărul. Se întreba cine să fi fost la curent. Și cine să i-o fi trimis. În fond, nu conta. Acum, ceea ce conta era răzbunarea. Macaire se putea în sfârșit concentra asupra obiectului furiei sale.
   Levovitch îl subestimase. Îl luase de idiot. De luni de zile își bătea joc de el: nu părăsise Geneva fiindcă avea nevoie să stea o vreme undeva, departe, cu sine însuși, și nu la Atena se mutase. Avea o casă pe malul mării, în Corfu, se giugiulea cu nevasta lui, a lui! Levovitch plănuise totul încă de la început și refuzase președinția pentru a putea fugi mai ușor cu Anastasia. Să fi fost înțeles cu Jean-Benedict? Să fi fost ei trioul malefic? După care, cei doi l-au eliminat pe Jean-Benedict?
   Macaire se străduia să nu rumege prea mult acele gânduri și să se concentreze pe ce avea la îndemână: distrugerea lui Levovitch și mânjirea numelui și reputației acestuia.

      În dimineața aceea, Macaire a trecut rece la executarea planului numit Operațiunea „Adio, Levovitch!”.
   Ideea era destul de simplă: conform a ceea ce îi relatase Charlotte, poliția avea certitudinea că Jean-Benedict alias Tarnogol avusese un complice în cadrul băncii. Nu ar fi putut pune la punct impostura de unul singur, măcar și din necesitatea dedublării în timpul ședințelor Consiliului. În consecință, Macaire urma să facă din Levovitch complicele lui Jean-Benedict. Grație acestei stratageme, Levovitch avea să fie imediat pus sub acuzare. Poliția îl va aresta rapid chiar în casa lui de vis din Corfu. Extrădat și încătușat. Prăbușirea! De-acum, pe prima pagină a ziarelor, Levovitch nu va mai fi văzut în compania președintelui Republicii Franceze, ci coborând din dubă spre celularul de la Palatul de Justiție din Geneva. Poate că-i vor trece în cont și uciderea lui Jean-Benedict, cine știe?
   Levovitch, condamnat pe viață, și Anastasia, din nou singură, întorcându-se la el în patru labe, pentru a-i cere iertare.
   La bancă, a așteptat răbdător plecarea Cristinei în obișnuita pauză matinală. Imediat ce a avut calea liberă, Macaire a coborât un etaj, fără a fi văzut de cineva. S-a strecurat în biroul lui Levovitch, încăpere care, în pofida plecării ocupantului în Grecia, pentru moment rămăsese aceeași. A deschis unul dintre sertarele mesei de lucru și a lăsat acolo două indicii care urmau să-l incrimineze și să-l distrugă pe Levovitch: mai întâi, o batistă brodată cu monograma lui Sinior Tarnogol, pe care Macaire o furase în seara când se întorsese de la Basel. În batistă, Macaire ascunsese inelul de logodnă pe care i-l lăsase Anastasia înainte de a fugi, inel care pecetluise, cu 15 ani mai înainte, pactul lui cu Tarnogol. Macaire îl primise de la acesta în seara când se întâlniseră la Palace de Verbier, asigurându-l că femeia care i-l trimisese îl iubea și ea. Iar el, la cât de îndrăgostit și de disperat era, îl crezuse. A ascuns batista într-un teanc de dosare și a plecat rapid.
   Când Cristina s-a întors din pauză, Macaire vorbea la telefon. Ușa biroului era larg deschisă, așa că ea a putut auzi conversația.
   - Lev, sunt sigur, spunea Macaire în receptorul cu ton continuu, că ție ți-am dat dosarul Stevens. Ești convins că nu l-ai luat cu tine la Atena?... Bine... Sunt eu un amețit... De acord, ține-mă la curent...
   Macaire a închis și a oftat zgomotos, de parcă ar fi fost înfiorător de contrariat:
   - S-a întâmplat ceva? nu s-a putut opri Cristina să nu întrebe.
   - Levovitch a rătăcit dosarul unui client. Asta e problema când umbli tot timpul aiurea. I-am încredințat niște date foarte importante, și-acum nu le mai pot folosi. Zice că la biroul lui de la Atena nu ar fi.
   - Dar în cel de-aici? i-a sugerat Cristina. Vreți să cobor să arunc o privire?
   - La asta nu mă gândisem! a exclamat Macaire. Vin și eu, o să fie mai simplu.
   Peste câteva clipe, Macaire și Cristina au ajuns la etajul cinci, la fostele lor birouri, și au intrat în cel al lui Levovitch. Macaire s-a dus la dulap, iar Cristina a început să deschidă sertarele mesei de lucru. Dintr-odată, a rămas blocată. Macaire a observat și a întrebat-o:
   - S-a întâmplat ceva, Cristina?
   - Nu știu.
   Macaire era pe deplin satisfăcut. S-a apropiat de ea.
   - Ai găsit dosarul Stevens?
   - Nu. Dar am găsit batista aceasta și un inel în ea.
   - Sinior Tarnogol, a citit Macaire monograma. Ce e asta?... Și inelul? De ce ține Levovitch o batistă și un inel ale lui Tarnogol la el în birou?
   - Pare mai degrabă un inel de femeie, a observat Cristina după diametrul bijuteriei. Și piatra prețioasă e mai degrabă feminină. Pare un safir. Nu-mi aduc aminte să-l fi văzut pe Tarnogol purtând safire.
   Macaire a simțit că manevra nu-i prea reușea, așa că a încercat să își facă mai credibilă minciuna.
   - De fapt, acum, că am inelul sub ochi, sunt sigur că l-am văzut pe Tarnogol purtându-l la gât, prins pe un lanț de aur. Mi-aduc aminte bine, eram la el în vizită și m-a impresionat bijuteria asta. Poate de-asta-mi și aduc aminte.
   Cristina și-a privit lung patronul.
   - Ați fost în vizită acasă la Tarnogol?
   Macaire și-a mușcat limba: își dăduse prea mult drumul la gură.

      În seara aceleiași zile, la sediul Poliției Judiciare de pe bulevardul Carl-Vogt.
   - Domnule Ebezner, vă mulțumesc că v-ați făcut timp să veniți, i-a spus locotenentul Sagamore invitându-l în sala de interogatoriu, iertați-mă că vă aduc în această încăpere neprimitoare, dar alta nu avem acum la dispoziție.
   - Nu vă faceți griji, domnule locotenent. E interesant de fiecare dată să vezi și fața ascunsă a lucrurilor. Aici te-ai putea crede într-un serial polițist.
   Sagamore a zâmbit.
   - Prin urmare, ați găsit un inel aparținându-i lui Sinior Tarnogol în biroul de la bancă al lui Lev Levovitch, da?
   - De fapt, a precizat Macaire, secretara mea l-a găsit. Căutam împreună un dosar în birou și ea a dat de inel. De altfel, tot ea mi-a sugerat să vă anunț.
   - Știu, am vorbit mai devreme cu ea și mi-a spus că ați recunoscut bijuteria. Este adevărat?
   Macaire și-a spus că trebuia jucat fin pentru a putea ieși din viespar.
   - Ei bine, trebuie să vă mărturisesc, în primul rând, că văduva lui Jean-Benedict Hansen, Charlotte Hansen, m-a informat acum câteva săptămâni că soțul ei a fost cel care l-a întruchipat pe Sinior Tarnogol și că acesta din urmă nu a fost decât o imensă înșelătorie.
   - Da, așa credem, a confirmat Sagamore.
   - Nu vă ascund că vestea m-a tulburat profund. Mai ales fiindcă eram foarte apropiat de vărul meu. De atunci, m-am gândit neîncetat la toate ocaziile în care am fost împreună cu Tarnogol, pentru a încerca să pun în ordine piesele acestui puzzle. Iată de ce, când am văzut bijuteria, am avut o străfulgerare.
   - Ați recunoscut-o ca fiind cea purtată de Tarnogol, nu-i așa?
   - Exact!
   - Și unde l-ați văzut purtând această bijuterie? a întrebat Sagamore. La bancă?
   Macaire a ezitat. Nu avea niciun chef să explice poliției ce căuta la Tarnogol. Nu putea însă nici schimba versiunea spusă Cristinei: dacă Sagamore o interogase în acest sens, trebuia ca versiunile să se potrivească.
   - L-am văzut pe Tarnogol purtând-o ca pandantiv, într-o zi când m-am dus până la el acasă. M-am mirat că purta ca talisman o bijuterie de femeie, și de-asta mi-am și amintit acum. Pe moment, mi-am zis că trebuie să fi fost amintirea unei iubiri pierdute sau ceva de genul acesta.
   - Cu ce ocazie ați fost acasă la Tarnogol? a întrebat mai departe Sagamore.
   Macaire și-a luat o mină detașată:
   - El m-a invitat. Nu-mi aduc aminte să fi fost cu o ocazie specială. Era cu puțin înaintea alegerii noului președinte al băncii, îmi închipui că dorea să stea de vorbă cu potențialii candidați.
   - Domnule Ebezner, iertați-mă că vă bat la cap cu asta, dar ați putea să-mi descrieți detaliat interiorul vilei lui Sinior Tarnogol?
   Pe Macaire, solicitarea l-a mirat. S-a întrebat dacă era vorba despre un test pentru a-i fi verificată autenticitatea declarației. Sagamore percheziționase cu certitudine vila și deci cunoștea foarte bine locul. Ca atare, s-a decis să facă o descriere precisă și în detaliu:
   - Era într-o seară, am luat cina. Destul de târziu. Așa că a fost vorba despre un bufet rece. Foarte elegant. Somon, caviar, în sfârșit, lucruri extrem de fine. Înaltă clasă...
   - Locul, l-a întrerupt Sagamore, locul puteți să mi-l descrieți? Mobilierul, camerele?
   - Îmi amintesc că imediat ce intrai dădeai direct spre ascensor și spre o scară imensă din marmură albă. Nu am văzut decât salonul în care am fost primit de Tarnogol. Era la primul etaj. Într-un șir de cel puțin trei saloane separate prin pereți mobili. Cel în care am stat era tapisat minunat. Îmi amintesc și de canapelele pe care ne-am așezat, extrem de confortabile, din catifea albastră. Bufetul rece fusese dispus pe o masă rotundă, aproape de fereastră. O masă Ludovic al XVI-lea. Mă rog, Ludovic nu-mai-știu-al-câtelea, dar o piesă de anticariat, ce să mai vorbim!
   - V-a atras atenția ceva în mod special? De exemplu, un obiect, un tablou, o operă de artă.
   Macaire s-a gândit o clipă, apoi a răspuns:
   - Era un tablou imens pe unul dintre pereți, așezat pe lung, o imagine din Sankt Petersburg. Îmi amintesc bine tabloul, fiindcă Tarnogol l-a comentat îndelung, povestindu-mi despre rădăcinile lui familiale.

      Odată ce Macaire și-a încheiat depoziția și a părăsit sala de interogatoriu, Sagamore s-a dus în încăperea alăturată din care, grație retransmiterii video, Cristina putuse asista la întreaga scenă.
   - Ei, ce părere ai? a întrebat-o Sagamore.
   - Nu știu ce să zic. Pare că spune adevărul. Sau e un actor extraordinar. Nu mă pot însă împiedica să nu mă întreb: și dacă el era complicele lui Jean-Benedict Hansen? Dacă el l-a întruchipat pe Tarnogol când acesta trebuia să se arate în prezența lui Jean-Benedict Hansen? Iar acum, când știe că vărul lui a fost demascat, strecoară obiectele acelea în biroul lui Levovitch pentru a-și curăța imaginea. Totuși, e cam prea fericită întâmplarea ca, tocmai când mi-a cerut să umblu prin sertarele biroului lui Levovitch, să dau la fix de batistă și de inel. Mi-e greu să cred în coincidența asta.
   Sagamore i-a dat dreptate.
   - Crezi că descrierea vilei e exactă?
   - Greu de spus, a recunoscut Cristina.
   La percheziția efectuată în vilă, după crimă, poliția dăduse de un loc gol. Mobilierul dispăruse fără urmă. Tot ce mai fusese găsit era o cutie uitată în fundul unui dulap, cu lucruri aparținându-i lui Jean-Benedict Hansen. Un vecin îi informase că niște camioane care se ocupau de mutări luaseră totul în joia dinaintea crimei. Fusese însă imposibil să descopere ce companie de mutări făcuse treaba.
   Sagamore s-a strâmbat.
   - Ne lipsesc groaznic elementele concrete care să ne susțină ipotezele, a constatat.
   - Dac-am putea face inelul acesta să vorbească! a oftat Cristina fluturând punga în care se afla bijuteria descoperită în sertarul lui Levovitch.
   Lui Sagamore, ideea i s-a părut bună.
   - Știu pe cineva care ne-ar putea ajuta! a strigat pe neașteptate. Hai la drum!

      10 minute mai târziu, mașina de poliție neinscripționată a lui Sagamore a oprit în fața unui mic magazin de bijuterii second-hand din cartierul Paquis.
   În pofida orei târzii, magazinul încă era deschis. Proprietarul, un anume Frank, era un ins original, cu un fizic ciudat, un tip care fusese implicat în trecut în cazuri de tăinuire de diamante furate. De atunci se cumințise, fiind folosit ocazional de poliție ca informator, atunci când vechile lui cunoștințe încercau să-i vândă vreo bijuterie furată.
   Sagamore și Cristina au intrat în magazinul gol, iar Frank i-a salutat jovial.
   - Ce plăcere să vă revăd, domnule locotenent! Ați venit să vă cumpărați un ceas?
   - Am venit după informații, i-a răspuns Sagamore așezând inelul pe tejghea.
   - Ce doriți să știți?
   - Poți afla proveniența inelului ăsta?
   Frank s-a uitat sceptic:
   - La prima vedere, mi se pare foarte greu, domnule locotenent. Dar să mă uit mai bine.
   Frank a luat bijuteria și a studiat-o cu o lupă.
   - Nu e de mare valoare, a constatat. Și nici safirul nu e veritabil.
   - Altceva? a întrebat Sagamore.
   Frank a analizat cu atenție piatra. S-a așezat la masa de lucru, a schimbat lupa, a trecut inelul pe sub diferite surse de lumină, apoi a zis:
   - Mi se pare că e ceva inscripționat în montură, dar e sub piatră.
   - Reușești să citești?
   - Nu, trebuie să scot piatra din montură.
   - Fă-o, i-a ordonat Sagamore.
   Frank s-a conformat. A extras piatra și astfel a putut citi ceea ce era gravat în interior:

   Kaham Bijutier, Geneva - 4560953

      Kaham era un bătrân bijutier instalat de zeci de ani în strada Etiene-Dumont, în centrul vechi al Genevei.
   Ora la care deschidea magazinul fiind aleatorie, Sagamore a trebuit să aștepte multă vreme până ce comerciantul s-a decis să o facă. Locul era întunecos și plin de praf: intrând, Sagamore și-a spus că bătrânul Kaham nu mai vindea de mult mare lucru.
   - Sunt locotenent Philippe Sagamore, s-a prezentat polițistul arătându-i legitimația.
   - Poliția? s-a mirat bătrânul făcând ochii mici.
   - Da. Brigada Omucideri. Anchetez o crimă.
   Bătrânul a ridicat din umeri fără a fi clar dacă asta însemna că nu-l interesa sau că nu înțelesese. Sagamore i-a arătat inelul a cărui piatră nu mai era fixată în montură.
   - Doriți să-l repar? a întrebat Kaham.
   - Nu. Acest inel provine din magazinul dumneavoastră! Am nevoie să aflu cine l-a cumpărat.

       Uimitor, dar răspunsul la întrebare a fost deosebit de ușor de găsit.
   Kaham, care considera că fiecare dintre creațiile sale era unicat, le numerotase minuțios pe fiecare. Referința, asociată cu numele cumpărătorului, era trecută în niște caiete imense de contabilitate care se adunaseră în teancuri de-a lungul timpului. Luând-o pe firul anilor și depănând interminabilele inventare, Kaham a pus dintr-odată degetul pe un rând și a lăsat să-i scape un strigăt victorios. Găsise.
   Sagamore s-a grăbit să citească:

   4560953 - inel de aur cu zircon albastru.
   Cumpărător: Sol Levovitch

      În exact aceeași clipă, în Corfu.
   Dimineața era pe sfârșite, iar Anastasia lua un mic dejun târziu pe terasa casei. În fața ei, Levovitch citea ziarul. Părea fericit și lipsit de griji. Nu a îndrăznit să-i vorbească despre ceea ce o frământa cel mai mult. Nu înceta să se gândească, iar și iar, la ce se întâmplase cu câteva ore înaintea crimei, când descoperise că Tarnogol nu era decât un act de impostură.

Capitolul 59

Sinior Tarnogol

      Cu cinci luni mai înainte, sâmbătă, 15 decembrie, puțin mai devreme de miezul nopții, cu 4 ore înaintea crimei
   Anastasia tocmai asistase la șantajarea lui Macaire de către Jean-Benedict: cel dintâi trebuia să cedeze președinția și, în schimb, Jean-Bene trecea sub tăcere faptul că vărul lui otrăvise vodca utilizată la prepararea cocktailurilor.
   Apoi Anastasia se întorsese în camera lui Lev și, după ce îi povestise totul, adăugase:
   - O singură persoană poate împiedica povestea asta.
   - Cine?
   - Tarnogol. Mă duc să-i vorbesc.
   - Acum?
   - A demisionat, se simte amenințat, probabil că acum își face și el valizele. Trebuie să-i vorbesc înainte de a pleca din hotel. Macaire mi-a spus că stă în camera de lângă a lui.
   - Tarnogol e periculos, a prevenit-o Lev.
   - Știu.
   Răspunsul brusc al Anastasiei l-a surprins.
   - Lasă-mă să vin cu tine!
   - Nu, Lev. Te rog, nu te amesteca! E ceva doar între Tarnogol și mine. Fiindcă... mi-a furat o parte din viață. Din cauza lui m-am măritat cu Macaire! Din cauza lui, tu și cu mine...
   Și-a întrerupt fraza la jumătate. Nu dorea să vorbească despre asta, așa că a ieșit pe coridor și a bătut la ușa învecinată.
   Lev a rămas la el în apartament, simțind cum îl inundă panica. Pentru întâia oară în 15 ani, de când era la pupitrul acestei imposturi, scenariul lui perfect pus la punct era pe cale să-i scape de sub control. Nu avea altă soluție decât să se ducă să deschidă ușa aceea.
   S-a repezit în balcon și a trecut peste balustrada care-l despărțea de balconul vecin, cel al lui Tarnogol, a cărui ușă de sticlă rămânea mereu întredeschisă.

      Pe coridorul de la etajul șase, Anastasia bătea la ușă. Niciun răspuns.
   Și-atunci s-a aplecat: după câteva clipe, a zărit o rază de lumină, de parcă cineva s-ar fi trezit și-ar fi aprins un bec.

      Lev și-a schimbat hainele în viteză și și-a pus halatul, moment în care a auzit vocea Anastasiei de dincolo de ușă:
   - Tarnogol, știu că ești acolo, deschide!

      Lev a luat masca de silicon și și-a tras-o rapid pe față.
   Și-a strâns halatul încrucișând brațele, pentru a nu se observa diferența dintre materialul măștii și pielea gâtului. Era departe de un aranjament perfect, căci neglija regulile elementare pe care i le predase tatăl lui. Dar era cu spatele la zid. S-a îndreptat spre ușă. În fond, în sinea lui știa că venise clipa adevărului.
   Ușa s-a deschis și Anastasia l-a văzut pe Tarnogol în halat, evident abia sculat din pat.
   - Ce s-a-ntâmplat? a întrebat-o.
   - S-a-ntâmplat că aș vrea să stăm de vorbă... noi doi, a răspuns Anastasia.
   Tarnogol s-a dat la o parte, invitând-o pe Anastasia să intre. Aceasta l-a privit lung, ca o leoaică înfuriată și, dintr-odată, a avut o scurtă viziune: recunoștea ochii aceia. Și-a amintit ce îi spusese de dimineață, la Geneva, locotenentului Sagamore: Ochii nu mint.
   Dintr-odată, a înțeles și s-a repezit la el.

      În apartamentul 622, cel vecin cu al lui Tarnogol, Jean-Benedict Hansen exulta: banca era a lui.
   Tocmai băga acțiunile luate de la Macaire în seiful camerei, când a auzit zgomot dincolo de perete. Părea scandal în camera lui Tarnogol. A auzit țipete de femeie și ceva care se lovea de perete. S-a repezit la telefon pentru a anunța serviciul de securitate al hotelului, apoi a ieșit pe coridor pentru a vedea ce se întâmpla. Ușa apartamentului lui Tarnogol era întredeschisă, iar înăuntru avea loc o altercație. S-a apropiat încet și a descoperit înăuntru o scenă la care nu se aștepta. Anastasia îl scutura pe Lev, ținându-l de gulerul halatului.
   Pe jos, pe mochetă, o mască din silicon care semăna cu fața lui Tarnogol.
   - Asta ce mai e?... a murmurat Jean-Benedict.
   Observând prezența vărului Hansen, Anastasia i-a dat drumul lui Lev.
   Acesta s-a uitat neputincios cum Jean-Benedict lua de pe jos masca din silicon.
   - Tu erai? l-a întrebat stupefiat. În toți acești ani, tu ai fost? Tarnogol a fost doar o impostură?
   Jean-Benedict a ridicat masca la înălțimea chipului lui Lev și a rămas împietrit. Secretul fusese dezvăluit.
   - Incredibil, a spus Jean-Benedict cu o nuanță de admirație în glas, absolut incredibil!
   Și a înaintat spre ei cu o sclipire amenințătoare în priviri. Clipă în care, o gorilă cât șifonierul, de la echipa de securitate a hotelului, a sosit la ușa camerei.
   - Sunt probleme? a întrebat acesta. Un client s-a plâns că a auzit țipete.
   - Ei nu, totul e-n regulă, l-a asigurat Jean-Benedict zâmbindu-i larg. Repetam o scenetă. Am făcut prea mult zgomot? Dacă e așa, mii de scuze!
   Jean-Benedict s-a apropiat de agentul de securitate pentru a-l liniști cu un zâmbet suplimentar și o bătaie pe umăr, înainte de a-i închide ușa-n nas.
   După care s-a întors către Lev și Anastasia, fixându-i cu un aer diabolic pe cei doi care păreau înfricoșați.
   - Ce extraordinară turnură ia seara asta! s-a entuziasmat Jean-Benedict.
   Și zicând aceste cuvinte, și-a pus masca de silicon pe față și s-a admirat în oglinda prinsă în perete.
   - Extraordinar! a exclamat. Pur și simplu, extraordinar! 15 ani ne-ai dus cu preșul, Lev. Vreau să știu totul! Vreau să știu cum ai făcut.
   Jean-Benedict și-a scos masca și s-a îndreptat către zona de living a apartamentului.
   - Haide, luați loc, le-a ordonat lui Lev și Anastasiei.
   Cum cei doi erau obligați să-l asculte, s-au așezat unul lângă altul pe canapea. Speriată, Anastasia l-a luat de mână pe Lev. Gestul nu i-a scăpat lui Jean-Benedict.
   - Aha! Salutare, turturelelor! Din ce în ce mai bine! Din-ce-în-ce-mai-bi-ne!
   A deschis minibarul și a luat o sticlă de șampanie.
   - Pot să-mi pun? l-a întrebat pe Lev. Sau trebuie să-i cer voie lui Tarnogol?
   Le-a fluturat prin față masca din silicon și a izbucnit în râs, înainte de a destupa sticla de șampanie și de a bea direct din ea. Și-a șters buzele trecându-și limba peste ele într-un gest respingător, apoi a strigat:
   - Șampanie! Șampanie pentru Sinior Tarnogol, cea mai mare impostură din istorie! Și-acum, Lev: povestește! Vreau să știu totul!

      Cu 15 ani mai înainte, vineri, în dimineața Marelui Weekend
  În dimineața aceea, Lev plecase în zori de la Geneva cu destinația Verbier.
   În seara din ajun, Anastasia îl respinsese, dovadă că nu venise la întâlnirea de la hotelul Bergues.
   Ajuns la Martigny, cum mai avea ceva de așteptat până la legătura de Le Chable, de unde urma să ajungă la Verbier cu autobuzul, Lev s-a hotărât să bea o cafea la căldură, în restaurantul hotelului Gării. Așezat la o masă dinăuntru, în plin furnicar de clienți care își luau micul dejun, se uita pe geam la strada goală. Dintr-odată, spre marea lui surpriză, și-a văzut apărând tatăl care mergea în lumina vagă a zorilor cu o valiză în mână și care a intrat chiar în acel hotel, unde s-a pierdut printre ceilalți clienți. Fără a ieși la iveală, Lev nu l-a scăpat din ochi.
   Sol Levovitch a traversat holul și s-a îndreptat către toaletă unde a și dispărut. Lev s-a decis să se ducă după el.
   Avea sentimentul că era ceva ce nu mergea deloc bine. A intrat și el la toaletă, unde însă nu era nimeni. A observat că ușa uneia dintre cabine era închisă. Deci tatăl lui era acolo. Cu valiza. Dinăuntru se auzeau tot felul de zgomote. Ce-ar fi putut face, oare?
   Lev a așteptat câteva minute.
   Dintr-odată, ușa cabinei s-a deschis.
   Lev a încremenit. Nu-i venea să creadă. Bărbatul din fața lui era Sinior Tarnogol.
   - Tati, a murmurat Lev șocat.
   Tarnogol și-a dus mâinile la gât și și-a scos cu precauție chipul de silicon.
   Operațiunea a durat doar câteva clipe: încet, din spatele măștii și-a făcut apariția chipul lui Sol.
   - Tu ești Tarnogol? a îngăimat Lev. În tot timpul ăsta, tu ai fost?
   Sol a confirmat cu un gest din cap.
   - Tarnogol și încă vreo câțiva. De-asta m-a angajat domnul Rose la Palace. Pentru a deveni, sub multiple identități, un client al hotelului care să urmărească greșelile serviciului.
   Și astfel a descoperit Lev, uluit, că anumiți clienți pe care-i servise ani de zile nu existaseră cu adevărat. Sau, mai degrabă, nu fuseseră decât una și aceeași persoană: tatăl său.
   Sol Levovitch era un actor uriaș. Păcălise pe absolut toată lumea. În toți acei ani, crease personaje mai adevărate decât dacă ar fi fost naturale. Grație domnului Rose, putuse în sfârșit să dea frâu liber geniului său. Comandase chipuri din silicon la cel mai bun producător din domeniu, cu sediul la Viena, furnizor al celor mai mari studiouri cinematografice.
   Lev a luat în mână masca și a studiat-o. Era uluitor de realistă: nasul, părul, modul în care se adâncea în jurul ochilor și al gurii. Iluzia era perfectă.
   Odată depășit șocul, Lev s-a gândit la modul de comportare al lui Tarnogol față de el în ultimul an și i-a cerut tatălui său explicații:
   - Atunci, dacă tu ești Tarnogol, de ce m-a denunțat domnului Rose în seara marelui bal al băncii, de anul trecut?
   - Toți ceilalți angajați de la Palace te văzuseră și se înfuriaseră. Am vrut să pun capăt poveștii cât mai era timp. Înainte să te dai în spectacol sau să iasă cu scandal. Fiindcă asta te-ar fi costat locul de muncă... Și-apoi... ca să fiu cinstit cu tine, am observat modul în care te uitai la toți bancherii ăia, la toți puternicii zilei. Și m-am simțit atât de mic... Îi invidiam. Când te-am auzit cum mințeai, ascunzându-ți adevărata identitate, pentru a fi crezut că faci și tu parte din lumea lor, n-am mai suportat.
   - Și pe urmă? a cerut Lev să înțeleagă.
   - Primăvara trecută, când Anastasia a plecat la Bruxelles, erai groaznic de nefericit. Nu reușeam să mai stau de vorbă cu tine. Eram frustrat. Ți-am propus de mai multe ori să cinăm împreună și n-ai vrut. Ții minte?
   - Da.
   - Și-atunci mi-am zis că Tarnogol ar putea reuși acolo unde eu eșuasem. L-am ales pe Tarnogol, mai degrabă decât pe vreun alt personaj al meu, căci părea să corespundă mai bine, în opinia mea, cu lumea băncilor. Tarnogol te-a invitat la cină și uite că ai acceptat.
   - Nu-i puteam refuza invitația, s-a apărat Lev.
   - Nu contează, a continuat tatăl. Important a fost că am petrecut o seară minunată împreună cu tine. Am descoperit că, pentru tine, îmbrăcând costumul lui Tarnogol, puteam fi un tată plin de bun-simț, cum nu știam să fiu în propria mea piele. Dovadă atunci când, anul trecut, mi-ai spus că ai primit o ofertă de la bancă și m-au apucat năbădăile. Nu voiam să pleci departe de-aici și ți-am făcut o scenă ridicolă, pentru a te convinge să rămâi. Mi-a fost apoi ciudă pe mine, fiindcă vedeam bine că nu la hotel era locul tău, ci la Geneva.
   - Și-atunci te-ai întors la Palace sub masca lui Tarnogol și ai făcut în așa fel încât să fiu dat afară.
   - Da, după ce m-am înțeles cu domnul Rose. I-am spus că te voi scoate din pepeni și voi cere să fii dat afară.
   - Deci totul nu a fost decât un grandios spectacol de teatru?
   - Dacă vrei... Întâmplarea a făcut ca exact atunci să-și facă apariția Anastasia și să te ia cu ea. Eram trist pentru mine și Tarnogol și bucuros pentru tine.
   - Dar de ce toată acea mascaradă cu banca? a întrebat Lev. De unde povestea cu deschiderea contului și apoi pretenția de a cumpăra banca?
   - Domnul Rose mi-a spus că fuseseși scos pe tușă de tataia Ebezner și că aveai nevoie de un prim client important pentru a ajunge la titlul de bancher în toată puterea cuvântului. Și mi-am zis că Tarnogol era omul momentului. Fiecare dintre personajele mele dispune de pașaport aparent real, produs de un falsificator excepțional din Berlin. Necesar pentru înregistrările hoteliere. Mi-am spus că ar fi fost de ajuns o întâlnire la bancă pentru a-mi deschide contul, doar aveam pașaportul în buzunar, deci mi se părea o joacă de copil. Mă gândeam că apoi voi trage de timp cu depunerile unor bani care nici nu aveau de unde exista. Puteam invoca probleme cu alte bănci. Numai că tu, odată ajuns bancher, ai fi atras alți clienți și nu te-ar mai fi putut atinge nimic.
   - Numai că întâlnirea de la Banca Ebezner nu s-a desfășurat așa cum plănuiseși, da?
   - Exact. Am inventat o sumă fabuloasă, iar Abel Ebezner mi-a cerut să semnez toate acele documente. La asta nu mă așteptam. În același timp, trebuia să duc treaba la bun sfârșit. La următoarea întâlnire am revenit cu documentele respectivele într-un plic, neatinse. Știam că nu va urma nicio deschidere de cont. Doream doar să câștig timp pentru tine, ca să te pot ajuta. Mi-a venit deci ideea de a-i avansa lui Abel Ebezner o propunere pe care să nu o poată accepta: să-i vândă lui Tarnogol o parte din bancă.
   - Și m-ai făcut să par ultimul dintre idioți! s-a enervat Lev.
   - Îmi pare rău. Voiam doar să te ajut. Dar o să aranjez eu totul, o să vezi. Acum mă pregătesc să mă întorc la Palace sub înfățișarea lui Tarnogol: domnul Rose mi-a rezervat o cameră alături de a lui Abel Ebezner, și-am să-i spun că...
   - Ba n-o să faci nimic! a explodat Lev. Și-o să uiți de personajul ăsta, de Tarnogol!
   - Îl voi convinge pe Abel Ebezner să te numească bancher. Te rog, lasă-mă s-o fac!
   - Oricum, în ianuarie voi fi bancher, imediat ce Macaire va deveni oficial vicepreședinte! Nu am nevoie de ajutorul tău, înțelegi? Nu am nevoie de ajutorul tău!
   - Exact asta e problema, a murmurat Sol.
   - Care?
   - Că nu mai ai nevoie de ajutorul meu. Deși ai avut mereu nevoie de mine, doar sunt tatăl tău. Acum însă zbori cu propriile tale aripi. Nu mai ai nevoie de mine și e greu de înghițit așa ceva.
   Lev tot nu-și revenea.
   - Nu pot să cred că totul nu a fost decât o uriașă farsă!
   - Nu a fost o farsă! a protestat tatăl lui.
   - Zi-i spectacol de clovn, dacă preferi, a răspuns Lev profund rănit de acea minciună. Toți clienții care-și petreceau timpul aducându-mi laude, care m-au făcut să mă simt mândru de munca mea nu au însemnat decât o imensă șmecherie. Când mă gândesc cam cum vă distrați tu și domnul Rose pe seama mea, ce mișto trebuie că făceați de mine!
   - Nici vorbă, l-a contrazis Sol. Personajele mele controlau calitatea serviciilor de la Palace.
   - Dar erau și o modalitate de a mă ține la Palace! s-a răstit Lev.
   - Ba nu! l-a asigurat Sol.
   Lev își ieșise cu totul din fire. Se simțea trădat și umilit în același timp.
   - Of, obsesia ta ridicolă de a fi actor! s-a enervat. Nu un bancher a omorât-o pe mami, ci un actor! Din cauza ta și a spectacolelor tale ridicole a plecat mami! Din cauza ta a murit!
   - Lev, nu, te rog! Iartă-mă, am crezut că fac bine ce fac!
   - Și-ai stricat totul! a urlat Lev. Nu ești decât un clovn!
   - Nu sunt clovn! a strigat Sol.
   - Dacă nu ești clovn, atunci cine e acum în costumul tău?
   - Sunt tatăl tău.
   - Nu sunt sigur că ești tatăl pe care mi-l doream.
   La aceste cuvinte, rănit până-n adâncul inimii, Sol l-a plesnit. Îndurerat de gest mai mult decât de forța loviturii, Lev și-a dus mâna la obraz.
   - Iartă-mă... l-a rugat Sol, regretându-și pe loc izbucnirea.
   Lev s-a dat înapoi, spre ușă.
   - Stai! a strigat tatăl său. A fost un motiv foarte serios pentru care am făcut asta. E ceva ce nu ți-am spus niciodată...
   Lev însă nu mai voia să audă nimic. A rupt-o la fugă. Își dorea doar să dispară. Avea nevoie doar să se liniștească, să-și vină în fire. Avea nevoie de Anastasia. Trebuia să dea de ea. Așa că a luat primul tren spre Geneva. Și în timp ce el călătorea de la Martigny spre Geneva, trenul care trecea în sens invers, venind din orașul de la capătul lacului Leman, o aducea pe Anastasia la Martigny, de unde își planificase să ajungă la Verbier pentru a-l găsi pe Lev.
   Lev și-a petrecut întreaga zi umblând prin Geneva. În apartamentul Olgăi von Lacht nu era nimeni. La el acasă, tot nimeni. A așteptat apoi îndelung la Remor, unde nu a apărut nimeni. S-a dus prin toate locurile din Geneva care-i plăceau ei. Degeaba. În disperare de cauză, s-a întors la locuința mamei Anastasiei. Unde în continuare nu era nimeni. A așteptat interminabil în casa scărilor venirea cuiva. Pe la ora 19, Olga von Lacht și-a făcut apariția de la muncă. Imediat ce a văzut-o, Lev s-a ridicat pentru a-și face numărul de Romanov. Însă înainte de a apuca să deschidă gura, Olga a început să urle:
   - Cum îndrăznești să vii aici?! Animal împuțit! Șobolan de canal!
   Și a început să-l lovească pe Lev cu geanta.
   - Doamnă von Lacht, a. Strigat Lev, potoliți-vă! Ce v-a apucat?
   - Cară-te, jegosule! Vierme ce ești! Impostorule! Știu totul!
   - Doamnă von Lacht, a rugat-o Lev, trebuie neapărat să vorbesc cu Anastasia. Toată ziua am căutat-o.
   Olga a încetat să-l lovească: adică Anastasia nu era cu Lev? Atunci, unde să se fi dus? S-a decis să se folosească de ocazie pentru a-l îndepărta pe Lev de fiica ei.
   - Anastasia nu vrea să te mai vadă. Iubește un alt bărbat. Unul bogat! Unul puternic! Nu un amărât de hamal! Cară-te, nu-nțelegi?!
   Și Lev a plecat fără a mai spune vreo vorbă.
   Seara, după ce rătăcise ceasuri întregi, Lev, profund tulburat de evenimentele din ultimele 24 de ore, s-a întors până la urmă la Palace de Verbier.
   Trecuse de miezul nopții când taxiul l-a lăsat la intrarea în hotel. În holul pustiu, a dat de tatăl lui, care părea să-l aștepte. Și astfel, acesta, în disperarea de a-și ține fiul lângă el, i-a dat scrisorile pe care le falsificase, pentru a-l face să creadă că Anastasia îl iubea pe Macaire.
   Sol se considera un laș fiindcă acționase așa. Cu siguranță, Tarnogol s-ar fi comportat mai bine. Însă nu mai era Tarnogol. Nu mai era decât Sol.
   Iar Lev, rănit de ceea ce își închipuia că era o scrisoare de adio, s-a dus să își uite durerea în brațele Petrei.

      15 ani mai târziu, în camera 623 de la Palace de Verbier, Jean-Benedict a întrerupt povestea lui Lev.
   - Ce mai e și chestia asta cu scrisorile? a întrebat.
   Anastasia i-a repetat explicațiile date de Lev atunci când se regăsiseră, cu 1 an mai înainte, după înmormântarea lui Abel Ebezner.
   - Scrisesem două scrisori, i-a explicat. Una pentru Lev, în care-i spuneam că-l iubesc, și alta pentru Macaire, ca să-l fac să înțeleagă că nu simțeam nimic pentru el. Numai că tatăl lui Lev, căruia îi încredințasem plicurile, le-a măsluit.
   - A decupat prenumele destinatarilor și le-a inversat, a adăugat Lev. Așa că m-am trezit cu o scrisoare de despărțire și mi-am zis că Anastasia dorea să trăiască alături de Macaire. A doua zi, seara, în timpul balului, am văzut-o pe Anastasia sărutându-se cu Macaire ceea ce, pentru mine, confirma totul.
   - Deși Macaire mă sărutase prin surprindere! a protestat Anastasia care încă mai simțea nevoia să se apere, fie și la 15 ani după acele întâmplări. Nu-mi dădusem seama ce vrea să facă!
   - Nu-mi amintesc să fi văzut vreun semn de indignare! i-a reproșat Lev.
   - Ia gata, porumbeilor, a intervenit Jean-Benedict, nu vă mai ciondăniți! Vreau să aflu continuarea și de ce a schimbat tatăl tău, Lev, numele pe scrisori, ca să te facă să te îndoiești de dragostea Anastasiei.
   - Fiindcă era grav bolnav și nu voia să moară singur.

      Cu 15 ani mai înainte, în sala de bal
   După ce i-a văzut sărutându-se pe Anastasia și pe Macaire, Lev a dorit să se răzbune, făcând același lucru cu Petra. Înnebunită de descoperirea noii cuceriri a lui Lev, Anastasia a plecat rapid din sală.
   În mijlocul mulțimii vesele, Lev, pe care Petra îl îmbrățișase strâns, simțea că leșină. Era zguduit de revederea Anastasiei și, mai ales, de faptul că fusese martor la sărutul ei cu Macaire. Una era ce aflase din scrisori, și alta să îi vadă împreună.
   La rândul lui, a ieșit și Lev din sală. Nu printre acei bancheri era locul lui. Își zicea că tatăl lui avusese dreptate: banca îl schimbase. Își dorea să redevină angajat al hotelului. Să trăiască iarăși acolo. În acea bulă protectivă. Să nu mai plece niciodată de la Palace. Până la urmă a trebuit să accepte că singura persoană care dintotdeauna îi vrusese binele era tatăl lui.
   La ieșirea din sala de bal, a dat de domnul Rose. Acesta era evident la curent cu cele întâmplate între Sol și fiul lui.
   - Lev, trebuie să-ți vorbesc, i-a spus domnul Rose. În legătură cu tatăl tău.
   - Știu, mi-a vrut binele și să mă ajute prin intermediul personajului Tarnogol.
   - Nu despre asta doream să-ți vorbesc. Lev, tatăl tău are cancer.
   Lev s-a îngălbenit: de data asta, tatăl lui nu-i mai spusese vorbe goale.
   - Deci, nu inventa, a murmurat.
   - Va muri curând, i-a mărturisit domnul Rose.
   - De ce nu mi-a spus până acum?
   - Nu voia să-ți faci griji, se gândea că se va face totuși bine. Din păcate, nu mai e nimic de făcut. Va muri și numai pe tine te are. Nu i-au mai rămas decât câteva luni.
   Dintr-odată, Lev a simțit nevoia să își găsească tatăl, să-l strângă în brațe. Să nu mai piardă nicio secundă din timpul care le mai rămăsese pentru a fi împreună.

      În acea seară de bal a Băncii Ebezner, Sol ar fi trebuit să se afle la Palace.
   Lev însă nu l-a găsit la el în birou, și nici angajații hotelului, pe care-i întrebase, nu îl văzuseră. Lev și-a spus că sigur era la el în apartament, așa că s-a dus acolo și a bătut la ușă mult timp, fără a veni cineva să-i deschidă.
   Cum ușa nu era încuiată, Lev și-a permis să intre. Numai că înăuntru nu era nimeni. Și-a strigat tatăl, dar niciun răspuns. Evident, acesta nu se afla acolo.
   S-a decis să verifice și dormitorul. Gol și acesta. Dar, în loc să părăsească încăperea, Lev și-a dorit să pătrundă în intimitatea tatălui său. A deschis șifonierul mare de pe peretele din fața patului. Și de-aici, surpriza: pe un raft a descoperit o serie de chipuri din silicon așezate pe capete de manechin.
   Chipurile clienților pe care-i servise. Dedesubt, o grămadă de accesorii ale respectivelor personaje: ceasuri, bijuterii, ochelari, țigări. Și printre ele, faimoasa carte legată în piele pe care tatăl său o păstra cu sfințenie și în care își nota diferitele idei. Lev a deschis-o și a descoperit, dând paginile, sub formă de schițe și adnotări, toți clienții pe care-i servise la Palace. Tatăl lui schițase fețele, după care făcuse mulaje și în final comandase măștile din silicon. Lev a înțeles că acele personaje existau cu adevărat: Sol Levovitch le notase poveștile, ticurile de limbaj, preferințele și pretențiile la hotel, pentru a menține coerența fiecăruia în cadrul sejurului la Palace.
   Trecând în revistă chipurile din silicon, Lev s-a uitat lung la cel al lui Tarnogol. Era fascinat. L-a luat și s-a așezat la măsuța de toaletă din încăpere, aceeași la care ani și ani tatăl lui se transforma pentru a se infiltra, incognito, prin Palace de Verbier. Și a înțeles că Sol îl învățase totul: știa gesturile și atitudinile, știa cum să își transforme vocea pentru a atrage atenția. Și-a zis că, de un an încoace, se complăcuse și el în impostură, dându-se drept Lev Romanov. În fond, nu făcuse decât să pună în practică ce-l învățase tatăl său. Era actor. Erau într-adevăr un neam de actori. Erau familia Levovitch.
   O jumătate din șifonier servea drept dressing pentru îmbrăcămintea tuturor personajelor. Lev a identificat-o fără greutate pe cea a lui Tarnogol și și-a pus-o pe el: fiecare element era dublat, umplut cu burete în așa fel încât să dea senzația corpolenței și gârbovirii. Era uluitor.
   Și-a aplicat apoi pe față chipul din silicon. Plasticul a luat contururile maxilarului inferior, s-a adaptat după forma ochilor și a buzelor. Și-a aranjat părul cărunt și sprâncenele groase. Rezultatul era impresionant: era chiar Sinior Tarnogol. Câteva clipe a exersat vorbirea și mișcarea în noul înveliș corporal. Și-a dat seama că putea imita perfect personajul pe care Sol îl crease sub numele de Tarnogol: vocea, felul de a se mișca, ticurile de limbaj.
   Exact cum îl învățase tatăl lui. Și a înțeles că îl pregătise pentru a-i lua locul.
   A mai înțeles și că tatăl lui nu era doar un actor extrem de talentat, dar și un adevărat dramaturg, personificarea sufletului teatrului. Un artist imens.
   Sub înfățișarea lui Tarnogol, Lev s-a contemplat îndelung în oglindă. Se simțea mândru. Mândru de a fi un Levovitch. Dorea să-l vadă și tatăl lui astfel. Să-i arate că era ca el.
   Că nu era altfel decât părintele său.
   Dacă tatăl lui nu era aici, însemna că era pe undeva prin hotel. Așa că a ieșit din apartament, nu înainte de a lua cu el bunul cel mai de preț, care rămăsese în buzunarul de la pantaloni încă din seara trecută: inelul de logodnă al mamei lui, pe care sperase să i-l dea Anastasiei la hotelul Bergues.

      Întors la Palace, Lev și-a dat imediat seama de realismul noii sale identități: neprinzând șmecheria, angajații îl salutau politicoși.
   Lev se amuza dându-le dovada cunoscutului dispreț tarnogolesc. Profita de ocazie pentru a-și exersa vocea și accentul, trimițând câte un „La o parte din drumul meu!” celor care îl întrebau „Ce mai faceți?”. Sub masca din silicon, Lev era încântat: ce față ar face tatăl lui văzându-l așa! Numai că acesta era de negăsit. După ce a făcut câțiva pași prin holul cel mare, Lev a ieșit pe peronul din fața hotelului pentru a fuma o țigară.
   În aceeași clipă, Macaire ieșea din sala de bal de la primul etaj, cu acțiunile băncii în mână, pentru a coborî în holul hotelului. Fără Anastasia, seara era ratată. Se simțea trist. Se simțea singur. Era gata să dea tot aurul din lume pentru ea. Avea nevoie să respire în aer liber, așa că a ieșit pe peronul din fața hotelului.

      Văzându-l pe Macaire ieșind pe ușă, Lev i-a aruncat o privire furioasă, înainte de a-și dea seama că, evident, acesta nu-l recunoștea.
   - Bună seara, domnule, l-a salutat politicos Macaire trecând pe lângă el.
   Lev i-a observat mina tristă. Și l-a întrebat cu glasul și accentul lui Tarnogol:
   - S-a întâmplat ceva, tinere prieten?
   Macaire s-a întors, fericit că în sfârșit remarcase cineva că nu era deloc în apele lui.
   - O poveste de dragoste, a răspuns.
  - Se întâmplă.
   Macaire l-a privit lung.
   - Ne cunoaștem cumva? l-a întrebat pe Tarnogol.
   - Nu, nu cred...
   - Ba da, ați venit acum câteva săptămâni la Banca Ebezner.
   - Cunoașteți banca aceea?
   - Dacă o cunosc? a răspuns amuzat Macaire. Mă numesc Macaire Ebezner, s-a recomandat întinzându-i mâna lui Tarnogol. Sunt noul vicepreședinte al Băncii Ebezner.
   Și-au strâns mâinile cu căldură.
   - Mă numesc Sinior Tarnogol. Încântat să vă cunosc. Nu-mi place să văd un tânăr ca dumneavoastră atât de trist. Pot face ceva pentru a vă fi de ajutor?
   Macaire a oftat:
   - Ah, dacă ați putea face să fiu iubit de femeia pe care o iubesc... Se numește Anastasia și-aș da orice să fiu cu ea.
   Cuvinte după care Lev a înțeles că Macaire nu știa că pe el îl alesese Anastasia. Încă nu primise epistola de dragoste pe care i-o scrisese.
   Anastasia voia să trăiască alături de el, dar el habar nu avea. Și cum femeia fugise din sala de bal după acel sărut, probabil că el se simțea respins.
   Lev și-a spus că avea ocazia să-l joace pe degete pe Macaire, fără a-i da o clipă prin cap unde s-ar fi putut ajunge. Sub masca lui Tarnogol, i-a dezvăluit pe ton de confidență:
   - Vă pot ajuta să o cuceriți pe această Anastasia.
   - Cum? a implorat Macaire, evident gata de orice sacrificiu.
   - Vă va costa foarte scump, l-a prevenit Tarnogol. Nu știu dacă aveți mijloacele necesare.
   Fără a se lăsa impresionat, Macaire i-a fluturat prin fața ochilor plicul pe care-l ținea în mână.
   - Vedeți ce am aici? Sunt acțiunile Băncii Ebezner! Știți cât valorează, fie și dacă ne referim numai la dividendele din acest an? Credeți-mă, am cu ce să vă plătesc serviciul. Cât vreți?
   - Chiar sunteți gata să faceți un pact cu diavolul? a întrebat Tarnogol.
   Cuvântul diavol l-a speriat pe Macaire, dar nu i-a tăiat avântul.
   - Sunt gata de orice! l-a asigurat.
   Drept care, pe loc, Tarnogol i-a spus:
   - Acțiunile dumneavoastră contra Anastasiei.
   S-a lăsat tăcerea. Macaire a părut să ezite, înainte de a-și reveni și de a răspunde hotărât:
   - De acord. Dacă reușiți să faceți să fiu iubit de Anastasia, vă voi da acțiunile. N-am ce face cu banii, domnule Tarnogol! Tot ce-mi doresc este iubirea Anastasiei.

      15 ani mai târziu, pe Lev îl liniștea să poată dezvălui secretul pe care-l dusese cu el în tot acest timp.
   Așa că i-a explicat lui Jean-Benedict Hansen:
   - Nu aveam nimic de pierdut. La început îmi ziceam că doar făceam o farsă de prost gust, până când mi-am dat seama că, poate, eram pe cale să dau o lovitură de maestru. Să recuperez postul de vicepreședinte al băncii, îți închipui ce palmă peste ochi îi trăgeam lui Macaire care credeam că mi-o furase pe Anastasia? Și-apoi, dacă ținea, urma ca, extrem de tânăr, să ajung și infinit de bogat. În seara aceea, credeam că-i joc un renghi lui Macaire. În realitate, mie mi l-am jucat.

      Cu 15 ani mai înainte
   Macaire a intrat în camera lui de la Palace, urmat de Tarnogol.
   - Luați loc, i-a spus arătând către un fotoliu, în timp ce el se așeza la micul birou al camerei.
   A scos dintr-un sertar o foaie de hârtie și un stilou și a început redactarea unui contract legal. Câteva rânduri prin care își ceda acțiunile lui Sinior Tarnogol.
   - Contractul e valabil? s-a arătat neîncrezător Tarnogol. Nu vreau să mă trezesc indus în eroare.
   - Nu vă faceți griji, l-a liniștit Macaire. Am studiat Dreptul la universitate, deci știu ce fac. Contractul este perfect valabil.
   A încuiat documentul și acțiunile în seif și a spus:
   - Dacă, după cum mi-ați promis, voi obține grație dumneavoastră dragostea Anastasiei, vă voi da și contractul, și acțiunile.
   - Cum pot fi sigur că vă veți respecta angajamentul? a întrebat Tarnogol.
   - Sunt om de cuvânt. Puteți avea încredere.
   Ocazia era prea frumoasă și Lev a hotărât să n-o scape. Dacă mergea, era lovitura secolului! Și-a băgat mâna în buzunar și, atingând cu vârful degetelor inelul mamei lui, a spus:
   - Ne revedem peste 15 minute în fața ascensoarelor de la etajul trei.

      Un sfert de ceas mai târziu, Macaire trepida pe coridorul de la etajul trei, unde se găsea și camera Anastasiei.
   Dintr-odată, s-a deschis o ușă secretă și și-a făcut apariția Tarnogol.
   - Chiar sunteți diavolul! a exclamat Macaire înfiorat.
   - Urmați-mă, i-a ordonat Tarnogol, trăgându-l pe Macaire pe un coridor de serviciu cunoscut numai de angajați.
   La adăpost de alte priviri, Tarnogol și-a scos inelul din buzunar și l-a pus în palma lui Macaire. Lev a avut totuși o mică ezitare să se despartă de inelul mamei lui, dar își spunea că, dacă subterfugiul eșua, va reuși el să-l recupereze. Dacă trucul funcționa, ar fi avut cu ce să își cumpere cele mai mari diamante din lume, până la sfârșitul zilelor.
   - Dați-i acest inel Anastasiei. Și cereți-o în căsătorie. Va accepta.
   Macaire a alergat până la camera Anastasiei. Ajuns în fața ușii, a rămas o clipă încremenit, fără a îndrăzni să bată.
   Dincolo de perete, Anastasia, singură, apatică, întinsă în pat, plângea disperată. Se simțea abandonată de toți: înșelată de Lev cu Petra și dată afară de mama care nu mai voia să audă vorbindu-se de fata ei. Odată încheiat Marele Weekend, nici unde să stea nu mai avea. Nu știa ce urma să se aleagă de ea. Era pe punctul de a-i da prin cap să se arunce pe fereastră ca să se termine odată cu toate.
   Dintr-odată, cineva a bătut la ușă. Ea s-a ridicat cu greu pentru a se duce să deschidă. În fața ei, lăsat într-un genunchi, Macaire îi întindea un inel cu safir.
   - Anastasia von Lacht, vrei să fii soția mea? a întrebat-o.
   Iar ea aproape că nu a ezitat. Nu cu inima îi răspundea, ci cu spaima de a o sfârși singură și, mai ales, din nevoia ei de amabilitate, din nevoia viscerală de a fi iubită. Suferise destul în toți acei ani în care mama ei o căra după ea de colo până colo, căutându-i un bărbat. După eșecurile succesive, mai întâi cu Klaus, apoi cu Lev, nu-și dorea decât să fie iubită și să trăiască liniștită.
   - Da! a strigat ridicându-l pe Macaire și aruncându-i-se de gât. Da!
   La câțiva pași de ei, ascuns după un colț al peretelui, Tarnogol urmărea scena. Sub mască, Lev plângea.

      15 ani mai târziu, în camera 623 de la Palace de Verbier, Anastasia a înțeles totul într-o străfulgerare și l-a întrebat pe Lev:
   - Inelul pe care mi l-a dăruit Macaire era cel pe care tu ar fi trebuit să mi-l dai?
   - Da. Fusese al mamei mele.
   Anastasia și-a dus palma la gură într-un gest disperat.
   - Iar eu i l-am dat înapoi lui Macaire adineauri...
   - Nu e grav, a asigurat-o Lev.
   Anastasia nu și-a mai putut opri lacrimile, în timp ce Jean-Benedict Hansen era stupefiat de povestea pe care tocmai o auzise.
   - Macaire s-a ținut de cuvânt, a continuat Lev. În aceeași seară, mi-a înmânat contractul și acțiunile. O lună mai târziu, Tarnogol făcea primii pași ca membru al Consiliului Băncii, pe când eu, Lev Levovitch, eram înaintat bancher de Abel Ebezner care nu bănuia nimic. Trebuie spus că Tarnogol era, așa-zicând, mai mult în călătorii, iar eu, deseori la întâlniri cu clienții, fie în vreun salon al băncii, în sediul de la Geneva, fie în străinătate. Nu era greu de jonglat cu cele două agende. Practic, nu aveam ocazia să ne întâlnim. Banii din dividende făceau restul, pentru a crea personajul: mi-a fost de ajuns să mituiesc un funcționar de la Serviciul de Evidență a Populației pentru a obține, pe baza unui pașaport fals emis de o fostă republică sovietică, pe care tata îl comandase încă de la construirea personajului, un permis legal de ședere pentru Tarnogol care astfel se muta definitiv la Geneva. Ca domiciliu s-a decis pentru o vilă de pe strada Saint-Leger, numărul 10, pe care mai întâi a închiriat-o, pentru a putea fi cumpărată ulterior. Nu era decât butaforie, numai intrarea, scările și salonul de la primul etaj, cele vizibile din stradă, erau mobilate. În rest, totul a fost mereu gol și neocupat.
   Jean-Benedict s-a ridicat și a făcut câțiva pași:
   - Nemaipomenit, Lev! Ești un geniu! Un geniu absolut! Îți dai seama că ne-ai avut pe toți?! Cu doar o săptămână în urmă, îl îngroziseși pe amărâtul de Macaire, spunându-i că președinția băncii va fi a lui Lev Levovitch. Sclipitor: odată ales președinte, ar fi fost de ajuns ca Tarnogol să demisioneze din Consiliu și nimeni n-ar mai fi știut nimic, niciodată. Iar tu ai fi fost președintele Băncii Ebezner, primul care ar fi condus banca fără a fi un Ebezner.
   - Nici vorbă, l-a contrazis Lev. Doream să stau pe capul lui Macaire până-n pânzele albe pentru a-l convinge să facă schimbul invers: președinția contra Anastasiei. În sfârșit, o regăsisem, după 15 ani care nu fuseseră altceva decât o traversare a deșertului. Doream ca Macaire să ne lase-n pace. Dacă îl părăsea pur și simplu, i-ar fi făcut tot felul de scene, de la șantaj la sinucidere, și-ar fi fost în stare să strice totul.
   Jean-Benéedict l-a măsurat din cap până-n picioare.
   - Macaire ar fi trebuit să te omoare.
   - Știu.
   Jean-Benedict a izbucnit în râs:
   - Povestea asta e demențială. În sfârșit, cel mai important lucru e că acum acțiunile lui Tarnogol sunt ale mele, fiindcă Macaire mi le-a cedat de bunăvoie. Cât despre tine, Lev, sau poate ar trebui să-ți spun Tarnogol, mai adineauri mi-ai înaintat scrisoarea ta de demisie. Sunt încântat că vrei să speli puțina. Și Macaire va pleca din bancă, mă va numi președinte în locul lui și-mi va da și acțiunile lui Abel. După ce va muri tata, voi avea în totalitate capitalul în acțiuni al băncii! Voi fi cel mai puternic bancher din Elveția! Deci, uite cum stau lucrurile, Lev: mâine o vei mai face o dată pe Tarnogol. Vom convoca o conferință de presă, Tarnogol, Macaire, tata și cu mine. Cu care prilej vom anunța că Macaire a fost ales președinte, numai că Macaire va demisiona imediat și-mi va transmite mie acțiunile lui, iar la sfârșit îți vei anunța și tu plecarea. Dacă jurnaliștii pun întrebări și te descos de ce o faci, găsești tu o poveste. Pe urmă, te las să pleci și nici nu vreau să te mai văd vreodată în fața ochilor. Te las în pace, te las să-ți trăiești viața oriunde pe acest pământ împreună cu Anastasia, dacă asta vrei, nu?
   - Batem palma, a conchis Lev. E tot ce-ți cer.
   Jean-Benedict a ieșit din camera 623 pentru a se întoarce la el.
   - Și-acum? i-a șoptit Anastasia lui Lev după ce au rămas singuri.
   - Acum trebuie să plecăm și să nu ne mai întoarcem niciodată. Nu-ți face griji, am pregătit totul.
   La ora 3 noaptea, puțin înainte de sosirea la serviciu a primilor angajați ai hotelului, două umbre au părăsit apartamentul 624, ocupat de Lev.
   S-au furișat pe scări fără zgomot, cu pașii înăbușiți de mochetele groase.
   Au coborât până la parter și au luat-o pe un culoar de serviciu, la capătul căruia se afla o ieșire de urgență. Lev a împins ușa: afară ningea din abundență și un vânt înghețat s-a strecurat în clădire. Au luat-o pe o alee îngustă, înzăpezită. La capătul ei era Alfred care-i aștepta în ger. În spatele lui, o limuzină neagră cu motorul pornit. Ținându-i ușa, Lev a invitat-o pe Anastasia să treacă, dar aceasta i-a spus:
   - Așteaptă-mă aici, trebuie să mai urc o dată.
   - Poftim?!
   - Mai am ceva de făcut. E important!
   - Ba nu, Anastasia... trebuie să plecăm înainte de a ne observa cineva.
   - Lev, te implor! E important!
   Bărbatul a oftat.
   - Atunci, grăbește-te!
   Anastasia s-a întors. Lev a lăsat ușa să se închidă și a rămas afară, împreună cu Alfred. Acolo nu era niciun risc să-i vadă cineva.
   Au așteptat destul de mult. Părul le era plin de zăpadă, dârdâiau, își afundaseră gâtul în gulere. Apoi ușa s-a deschis din nou și Anastasia și-a făcut apariția. Lev i-a ținut ușa care s-ar fi putut închide brusc.
   - Și, de fapt, unde te-ai dus? a întrebat-o iritat.
   L-a privit o clipă, înainte de a răspunde:
   - Trebuia s-o fac.
   - Haideți să mergem! și-a permis să-i îndemne Alfred deschizând portiera din spate. Nu trebuie să mai întârziem.
   Anastasia s-a suit în vehicul, după care s-a întors și a constatat că Lev nu se mișcase din loc, ținând în continuare ușa deschisă.
   - Alfred, știi ce ai de făcut.
   Șoferul a aprobat din cap.
   - Nu vii cu mine? a întrebat Anastasia neliniștită.
   - Trebuie să rămân.
   - Ba nu, Lev, l-a rugat, nu rămâne aici, o să ai mari necazuri.
   - Nu voi lăsa banca să cadă în mâinile lui Jean-Benedict Hansen! I-o datorez lui Abel Ebezner.
   În ciuda protestelor Anastasiei, el s-a întors în hotel, închizând ușa după el. Mașina a demarat, cu Anastasia înăuntru, și a părăsit în taina nopții hotelul, apoi satul Verbier și a coborât în vale, până la aeroportul din Sion, unde a intrat direct pe pistă. Un avion privat aștepta, gata de decolare.
   Peste câteva clipe, s-a ridicat în aer cu Anastasia la bord, în direcția Corfu.

Capitolul 60

Sankt Petersburg

      Ducându-se de la Geneva la Verbier, prima oprire a lui Sagamore a fost la postul municipal de poliție.
   - Vânați o fantomă, i-a spus comandantul poliției municipale, un omuleț durduliu a cărui coroană de păr cenușiu amintea că mai avea câteva luni până la pensie.
   - De ce? l-a întrebat Sagamore.
   - Sol Levovitch a murit de ani de zile.
   - Știu. Însă vreau să aflu cum era ca om. Mi-ați spus la telefon că l-ați cunoscut.
   - Domnule locotenent, acesta este un sat în care toată lumea se cunoaște cu toată lumea. Sol Levovitch era un om amabil și simpatic, apreciat de toți. A murit de o bună bucată de vreme. De ce vă interesează?
   - Fiindcă mă întreb dacă există vreo legătură între el și asasinarea lui Jean-Benedict Hansen.
   Comandantul poliției a ridicat intrigat privirea.
   - Crima de la camera 622?
   - Da. În timpul anchetei, a fost descoperită o bijuterie care i-a aparținut lui Sol Levovitch.
   - Lui Sol Levovitch? Dar murise de cel puțin 10 ani.
   - 14, a precizat Sagamore.
   - Știți că avea un fiu, un mahăr de la Banca Ebezner, care se și afla în hotel în seara crimei?
   - Știu, a răspuns Sagamore. Acesta este și motivul pentru care am venit aici.
   Sagamore era convins că inelul descoperit în sertarul lui Levovitch avea legătură cu cazul. Cristina nu era de aceeași părere. În ajun, discutaseră intens subiectul.
   - Într-un sertar al biroului lui Lev Levovitch a fost descoperit un inel care i-a aparținut tatălui său: nimic nu ne-ar permite să-l punem sub acuzare, a observat Cristina.
   - Un inel învelit într-o batistă, care i-a aparținut lui Tarnogol și pe care Macaire Ebezner ne asigură că l-a văzut purtat de Tarnogol la gât.
   - Și dacă Macaire minte? a sugerat Cristina.
   Sagamore considera că acesta ar fi fost un motiv în plus pentru a săpa mai departe. Fie Macaire spunea adevărul, și atunci Levovitch era și el implicat, fie Macaire mințea, lucru care l-ar fi incriminat.
   Constatând că șeful poliției locale nu îi era de mare ajutor, Sagamore l-a anunțat că se va duce la Palace pentru a-l interoga pe directorul hotelului.
   - Vin cu dumneavoastră, i-a zis comandantul poliției, încântat că putea participa, fie și indirect, la anchetarea unei crime care-l scăpa de problemele zilnice ridicate de șoferii care staționau pe unde nu aveau voie.

      În biroul lui, domnul Rose a cerut să le fie aduse cafele celor doi polițiști.
   - Sol Levovitch? a spus apoi. L-am cunoscut bine. Un angajat stimat de toți. L-am cunoscut la Basel unde lucra în barul hotelului Les Trois Rois. I-am propus să-l angajez, la fel și pe fiul lui, așa că s-au mutat aici. Lev a lucrat și el aici, înainte de a intra la bancă. Un băiat extrem de dotat pentru orice.
   - Pe ce post a lucrat Sol Levovitch în hotelul dumneavoastră? a întrebat Sagamore.
   - Controlor de calitate a serviciilor, a explicat domnul Rose. Era ochii mei, dacă vreți. Și era redutabil. Nimic nu-i scăpa.
   - Conform cercetărilor mele, era un fost actor, așa e?
   - Da. Încercase mult timp să intre în sistem, dar fără succes. Drept care renunțase la cariera artistică pentru o meserie, ca să zic așa, mai stabilă.
   - Am reușit să dau de un fost coleg al lui Sol Levovitch de pe vremea când lucra la hotelul Les Trois Rois. Sol Levovitch i-a mărturisit că fusese angajat la Palace de Verbier pentru a lucra pe post de client conspirat, folosindu-și talentul de actor și diferite travestiuri pentru a surprinde mai ușor dovezile de neglijență sau de slăbiciune ale personalului hotelului.
   Domnul Rose și-a înăbușit un chicot:
   - Asta ține numai de fantezie, domnule locotenent! Sunt proprietarul unui hotel, nu al unui circ.
   Sagamore nu a insistat și a mers mai departe cu întrebările:
   - Ce fel de om era Sol Levovitch?
   Domnul Rose s-a încruntat, de parcă nu ar fi înțeles sensul întrebării.
   - Era un om simpatic, muncitor și cinstit. Vă mărturisesc că nu văd prea bine unde vreți să ajungeți, domnule locotenent.
   Sagamore i-a arătat inelul domnului Rose.
   - Îl recunoașteți?
   - Nu. Ar trebui?
   - Inelul i-a aparținut lui Sol Levovitch.
   - Unde l-ați găsit?
   - Nu contează.
   Polițistul răspunsese mai sec decât și-ar fi dorit, iar domnul Rose a priceput că era ceva ce scârțâia. Totuși, nu a insistat, ci doar l-a întrebat pe locotenent:
   - Vă pot ajuta cu ceva?
   - Nu, pentru moment. Poftiți cartea mea de vizită: dacă vă mai amintiți ceva, sunați-mă!
   - În legătură cu ce? a întrebat domnul Rose puțin confuz.
   - În legătură cu Sol Levovitch.
   Sagamore și comandantul poliției locale au plecat de la Palace. De la fereastra biroului său, domnul Rose i-a privit urcând în mașină. Ia te uită, faimosul inel și-a făcut din nou apariția, și-a zis. Inelul din cauza căruia se certaseră Lev și Sol, bătându-și joc de timpul care le mai rămăsese împreună.

      Cu 15 ani mai înainte
   Era pe la sfârșit de ianuarie. Domnul Rose și Sol Levovitch se așezaseră în micul separeu al restaurantului L’Alpina. Dintr-odată, ușa s-a deschis și a intrat Tarnogol. Acesta a închis cu grijă ușa, pentru a fi sigur că nu-l vede nimeni și, descheindu-și cămașa pentru a trage de marginile chipului din silicon, și l-a scos de pe cap lăsând la iveală fața lui Lev.
   Domnul Rose și Sol au izbucnit în râs. Lev s-a așezat lângă ei, la masă, iar domnul Rose i-a turnat șampanie.
   - Ce sărbătorim? a întrebat cel din urmă. Mi-ai spus că ne vei aduce o veste mare.
   - Așa și e! i-a anunțat Lev. Miercuri, Sinior Tarnogol a luat parte pentru întâia oară la o ședință a Consiliului Băncii!
   Ceilalți doi au aplaudat. Sol nu-și mai încăpea în piele de mândrie:
   - Elevul și-a depășit maestrul!
   - Nu s-a prins nimeni? a întrebat domnul Rose.
   - Nimeni. Trebuia să-l fi văzut pe Abel Ebezner cât de furios era. A declarat că va apela la avocați și va contesta cesiunea acțiunilor de către fiul lui.
   - Vezi să nu intri-n vreun necaz! l-a prevenit Sol.
   - Nu vă faceți griji! i-a liniștit Lev pe amândoi. Voiam doar să văd până unde pot merge. Bun, am reușit să ajung în Consiliu, deci gluma cred că a durat suficient. M-am gândit serios: îi voi da acțiunile înapoi lui Macaire. Sau i le revând pentru o sumă zdravănă. Pe urmă, Tarnogol dispare pentru totdeauna.
   Cei doi l-au aprobat, ușurați de faptul că Lev punea capăt înșelătoriei înainte de a fi demascat.
   - În orice caz, a constatat Sol cu privirea plină de admirație, e incredibil că ai reușit să-l convingi pe Macaire să-ți cedeze acțiunile! Îți dai seama? Asta e dovada că ești un mare actor! Cum de ți-a mers? Povestește-mi!
   - Le-am schimbat pe inel, a zis Lev.
   - Ce inel? a întrebat Sol întunecându-se dintr-odată.
   - Inelul de la mami.
   Sol s-a îngălbenit la față.
   - Inelul... inelul mamei tale? I-ai dat inelul mamei tale lui Macaire Ebezner?
   - Mi-ai spus mereu că nu era un safir adevărat și că nu făcea doi bani.
   Sol s-a înfuriat:
   - Avea valoare sentimentală, javră de bancher ce ești! Uite ce hal de om ai ajuns! Un materialist, un obsedat de bani!
   - Ia mai las-o, tati! Nu asta ți-ai dorit?
   S-a instalat o tăcere de moarte. Sol tremura de furie. Ca turbat, a bătut cu pumnii în masă, răsturnând un pahar.
   - Adică, ce mi-am dorit, pentru numele lui Dumnezeu? Să arunci singura amintire care ne-a mai rămas de la mama ta?
   - Nu, să fiu actor! Ți-am continuat rolul, ba chiar l-am și dezvoltat. Nu e acesta cel mai mare număr cu putință, pe care sunt pe cale de a-l realiza? Un rol la scara unu pe unu!
   - Ai făcut-o pentru bani! l-a acuzat Sol. Voiai să preiei controlul asupra băncii!
   - Ba deloc! Am făcut-o ca să-ți dovedesc că suntem din aceeași familie și că și eu sunt actor.
   - Gura! a urlat Sol. Nu mai vreau să te-aud. Fiul pe care l-am crescut n-ar fi făcut niciodată așa ceva! Cară-te, Lev! Întoarce-te la bancă! Întoarce-te să-ți numeri banii! Du-te înapoi la viața ta de bancher fără nicio valoare!

      În timp ce Sagamore era la Verbier, Cristina, luându-și concediu de la bancă, a făcut cercetări la hotelul Bergues.
   De la descoperirea inelului, Sagamore părea să fie tot mai convins de pista Levovitch.
   Cristina s-a prezentat la recepția hotelului genevez înarmată cu cel mai fermecător zâmbet al ei, preferând să nu își dezvăluie statutul de polițist, din motive de discreție.
   - Bună ziua, domnule, sunt secretara domnului Lev Levovitch care a locuit multă vreme într-unul dintre apartamentele dumneavoastră.
   Angajatul a dat din cap pentru a-i confirma că știe despre ce vorbește.
   - Cu ce vă pot fi de folos, doamnă?
   - Am venit în legătură cu apartamentul închiriat de domnul Levovitch, la care a renunțat recent. Se pare că nu și-a luat toate lucrurile de-acolo.
   - Ce lipsește?
   - Lipsesc niște dosare. Hârțogărie. Fără îndoială, au rămas prin fundul unui sertar. Vă deranjează dacă arunc o privire? Domnul Levovitch v-ar rămâne foarte recunoscător.
   - Imposibil, doamnă. Apartamentul este în prezent închiriat. Îi voi întreba însă imediat pe colegii mei: dacă au găsit ceva cameristele, cu siguranță a fost păstrat. Ba chiar ar fi de mirare să nu-i fi fost trimis direct domnului Levovitch.
   Funcționarul s-a interesat la telefon, apelând-o pe șefa cameristelor.
   Cristina a înjurat în sinea ei. După un scurt schimb de cuvinte, funcționarul a închis și a spus:
   - În camera domnului Levovitch, după plecarea sa, nu a fost găsit nimic. Conform colegei mele, toate lucrurile au fost luate de cei de la o firmă de mutări.
   Muncitorii de la mutări, și-a zis Cristina. Asta-i pista de urmat.
   - Mulțumesc mult. Îi voi contacta imediat. Din întâmplare, aveți cumva numele firmei? Am toate informațiile la birou și aș câștiga un timp prețios dacă nu m-aș întoarce.
   - Întrebați-l pe administrator, el se ocupă de aceste probleme.

      Cristina a așteptat în barul hotelului ca administratorul să găsească în computer corespondența cu firma de mutări de locuință.
   Odată întors, acesta i-a lăsat pe bar o hârtie.
   - Am notat aici totul.
   - Mulțumesc, a spus Cristina luându-și telefonul mobil pentru a suna la firma respectivă.
   I-a răspuns o secretară care i-a comunicat rapid toate informațiile pe care le deținea. Apoi l-a sunat pe Sagamore:
   - Pe unde ești, Philippe?
   - Mă întorc de la Verbier. Intru acum pe autostrada spre Martigny.
   - Atunci ținte bine de volan, fiindcă am o veste bună.
   Două ore mai târziu, mașina neinscripționată a lui Sagamore trăgea în fața unui antrepozit uriaș din zona industrială Carouge. La cererea clientului, aici adusese și depozitase firma de mutări lucrurile personale luate din apartamentul de la hotel Bergues.
   Sagamore și Cristina nu au avut decât să-i arate administratorului legitimațiile de polițiști pentru ca acesta să-i conducă la boxa închiriată de Levovitch pentru obiectele sale, slab luminată de un bec din tavan.
   - Aici sunt numai mobile, a constatat încă de la început Cristina. Or, firma de mutări mi-a explicat că nu a transportat decât lăzi.
   Sagamore a luminat locul dintr-o parte-ntr-alta cu lanterna: se puteau vedea mese, lămpi, covoare și, mai ales, canapele îmbrăcate în catifea albastră.
   - Obiectele corespund cu descrierea făcută de Macaire Ebezner salonului lui Tarnogol, a observat Sagamore.
   Într-un colț, el a găsit afișe vechi, înrămate, în care erau anunțate spectacole de-ale lui Sol Levovitch. Apoi, alături, pe o masă Ludovic al XVI-lea, a dat de o carte groasă, legată în piele îngălbenită. A răsfoit-o și a descoperit schițe de personaje și varii notițe. A parcurs rapid paginile până a dat de o reprezentare a lui Sinior Tarnogol.
   - Cred că am dat de ceva, i-a spus Cristinei.
   - Și eu, vino și luminează-mi aici, te rog!
   Sagamore s-a dus lângă ea și a îndreptat lumina lanternei în direcția unui tablou pus pe două scaune. Cei doi polițiști l-au recunoscut imediat.
   - Celebrul peisaj din Sankt Petersburg, despre care ne-a vorbit Macaire! a murmurat Cristina.
   Moment în care au înțeles că fuseseră pe un drum greșit, în realitate, Lev Levovitch îl întruchipase pe Sinior Tarnogol în toți acei ani.

Capitolul 61

La Geneva (4/5)

      La el în birou, Sagamore a făcut o pauză și a băut un pahar de apă.
   - Așadar, Lev Levovitch îl întruchipase în tot acel timp pe Tarnogol? a întrebat Scarlett.
   - Da. Intuiția Cristinei fusese corectă. Băgase magistral în ceață toate pistele ce puteau duce la el. Urma să descopăr de ce și cum. Săptămâni întregi înainte de asta, Levovitch fusese de negăsit. Imediat după descoperirea obiectelor din boxa aceea, încercasem să pun mâna pe el, fără succes însă. Aveam impresia că ne aluneca printre degete ca un țipar. Pur și simplu, dispăruse: la biroul de la Atena, unde intervenise poliția locală, nu-și mai făcuse apariția. Apartamentul din capitala Greciei fusese vândut de mult. O hartă a deplasărilor lui era imposibil de făcut, nu apărea în fișierele niciunei companii aeriene, călătorind cu siguranță cu o identitate falsă. La Geneva, banca era supravegheată și Cristina era în alertă. Nimic însă. Până la urmă aveam să înțeleg că ultimul care îl văzuse fusese Macaire Ebezner.

Capitolul 62

Necaz(uri)

      La Geneva, la sediul Băncii Ebezner, Sagamore l-a interogat pe Macaire în biroul acestuia.
   - După cum v-am mai spus, a repetat Macaire, Lev a demisionat acum o lună.
   - Cum v-a anunțat? a întrebat polițistul.
   - Mi-a spus că nu mai voia să continue, a răspuns Macaire care nu prinsese sensul întrebării. Că a încercat o vreme să lucreze aici doar ca să-mi facă mie plăcere, dar că se săturase.
   - Am vrut să spun: Levovitch v-a anunțat demisia cu gura lui?
   - Da.
   - Deci era în Geneva? s-a mirat Sagamore.
   - Da, evident. De ce mă întrebați?
   - Când se întâmpla asta?
   - V-am mai spus: cam acum o lună. Nu-mi mai aduc aminte data exactă.
   - Și a venit aici, la bancă?
   - Nu, ne-am întâlnit în oraș.
   - Unde?
   - La restaurantul din parcul Eaux-Vives. După prânz. Am luat o cafea pe terasă.
   Macaire a simțit accelerându-i-se bătăile inimii, dar s-a străduit să rămână calm. Desigur, nu-i putea relata polițistului ce se întâmplase cu adevărat în ziua aceea, și nici cum Levovitch îl condamnase la tăcere.

      Cu o lună mai înainte
   Macaire tocmai își terminase ședința de terapie la doctorul Kazan. La ieșirea din imobil îl aștepta un bărbat îmbrăcat la costum.
   - Bună ziua, domnule Ebezner, l-a salutat acesta.
   Macaire l-a privit lung. I-au trebuit câteva clipe pentru a-l recunoaște.
   - Sunteți șoferul lui Levovitch...
   - Da, a confirmat Alfred. Domnul Levovitch ar vrea să stea de vorbă cu dumneavoastră.
   Alfred a făcut semn spre berlina parcată în spatele lui și a deschis portiera din spate. Pe banchetă nu era nimeni.
   - Unde e Levovitch? a întrebat.
   - Vă așteaptă în altă parte.
   Macaire s-a enervat.
   - Ce e cu manierele astea de bandiți? Ia să iasă Levovitch la lumină! Să o sune pe secretara mea și să fixeze o întâlnire! Totuși, sunt președintele Băncii Ebezner!

.........................................................