Enigma camerei 622, Joel Dicker

 .....................................................

8.

               Fără să clipească, Alfred i-a întins o carte de vizită cu numele lui Sinior Tarnogol. Dedesubt se putea citi: Ora adevărului.

   - Asta ce mai înseamnă? a îngăimat Macaire.
   - Poftiți, domnule Ebezner, l-a invitat încă o dată, politicos, Alfred. Macaire l-a ascultat, nu fără rezerve.
   Mașina a traversat centrul orașului, a luat-o pe cheiul Gustave-Ador și a ajuns lângă parcul Eaux-Vives, unde au și intrat și au înaintat până în dreptul restaurantului. Servirea prânzului se încheiase, iar parcarea era goală. Prin preajmă nu era mai nimeni cu excepția, la doar câțiva pași, pe o bancă, a unei siluete cunoscute. Era Sinior Tarnogol.
   Macaire a coborât din automobil și s-a apropiat, stupefiat. Tarnogol și-a scos chipul din silicon, iar fața lui Lev a ieșit la iveală.
   - Deci tu erai! i-a strigat Macaire. Tu erai Tarnogol?!
   Lev a confirmat din cap. Macaire a continuat:
   - Poliția e convinsă că era Jean-Benedict... Eu... Habar n-am cum ai făcut, dar...
   - Cu-atât mai bine, l-a întrerupt Lev. În felul ăsta, toată lumea e mulțumită. Tu ești președinte, deci ai ce-ți doreai. Iar eu pot pune capăt acestei imposturi.
   - Deci tu l-ai omorât pe Jean-Bene?
   - Aceeași întrebare voiam să ți-o pun și eu ție.
   A urmat un moment de tăcere în timpul căruia cei doi s-au privit lung.
   Apoi Lev a zis:
   - Macaire, demisionez de la bancă. Voiam să-ți spun adio.
   - Adio? a ridicat tonul Macaire. Sper că glumești. Nu scapi tu așa ușor, Lev! Știu că ești cu Anastasia!
   Lev a părut că-și pierde stăpânirea de sine:
   - De unde știi?
   - Nu contează, a răspuns Macaire triumfător, am și eu câteva atuuri în partida asta!
   - Ascultă, Macaire, voiam pur și simplu să-ți spun că părăsesc banca, și asta cu efect imediat. În ce mă privește, totul e pus la punct. Am transmis deja de ceva vreme toate dosarele colaboratorilor de la Atena. Acum chiar că plec. Nu-ncerca să mă mai găsești!
   Macaire a rânjit:
   - Crezi c-o să te las să dispari chiar așa? Și cu nevastă-mea bonus?
   - Macaire, noi doi avem o înțelegere. Anastasia contra președinție. Și ai președinția.
   - Înțelegerea am făcut-o cu Tarnogol, i-a amintit Macaire.
   - Eu sunt Tarnogol.
   - Nu, nu ești decât Lev Levovitch!
   Lev a ridicat din umeri, de parcă tot restul nu ar fi avut importanță. A dat să se îndrepte către mașină, dar Macaire a intervenit:
   - Știu că stați în Corfu. Într-o vilă de pe malul mării.
   - Dacă tot știi adresa, vino să ne faci o vizită, i-a răspuns Lev deloc descumpănit.
   - O să vină poliția, l-a amenințat Macaire. Ca să te salte.
   - Cu asta tot n-o să rezolvi nimic, a intervenit Lev. Pentru Anastasia, vreau să zic.
   - Pentru Anastasia?
   - În noaptea crimei, am ajutat-o să fugă de la Palace. Când deja ajunseserăm afară, a ținut neapărat să se întoarcă. Mi-a zis că trebuia să „meargă până sus”, de parcă s-ar fi referit la etajul șase. Am așteptat-o și i-a luat un pic de timp până să se-ntoarcă.
   - Vrei să zici că...
   - Habar n-am. Dar să nu amestecăm poliția în toată chestia asta.
   Zguduit de această dezvăluire, Macaire i-a mărturisit:
  - În dimineața uciderii lui Jean-Bene, am găsit băgat pe sub ușa camerei mele de la Palace un bilet scris de mâna Anastasiei, care spunea cam așa:
   Macaire,
   Plec pentru totdeauna.
   Nu mă voi mai întoarce. Nu încerca să mă găsești.
   Iartă-mă!
   Voi trăi mereu cu povara a ceea ce am făcut.
   Anastasia

      Macaire s-a mulțumit să-i spună locotenentului Sagamore că se întâlnise cu Lev la restaurantul din parcul Eaux-Vives și că acesta din urmă își înaintase demisia cu efect imediat.
   - Lev are cumva probleme? a întrebat Macaire.
   - Pe numele lui Lev Levovitch s-a emis mandat de arestare, l-a anunțat grav Sagamore. Dacă veți sta de vorbă cu el, dacă îl veți vedea, este obligatoriu să mă anunțați imediat.

      În același moment, în furnicarul vesel din centrul capitalei insulei Corfu.
   Anastasia se așezase pe terasa unei mici cafenele care-i plăcea în mod deosebit. O dată pe săptămână, spre prânz, venea acolo. Lua loc la o masă, mânca o salată de roșii, castraveți și feta, apoi comanda o cafea grecească. Se uita la cei ce treceau prin mica piață plină de flori. Putea petrece astfel toată după-amiaza, privind atent siluetele care defilau prin fața ochilor ei, localnicii mereu grăbiți, turiștii călcând pe dalele pavajului ca pe un teren accidentat și, mai ales, cuplurile. Acestora le acorda cea mai mare atenție.
   Cuplurile care se plimbau, cuplurile care se sărutau, cuplurile care se certau.
   Cupluri vii.
   De ceva timp, avea neplăcuta impresie că ea și cu Lev erau închiși într-o lume formolizată. Nu mai știa de cât timp ținea această senzație. Se surprindea însă închipuindu-și cum, împreună cu Lev, părăsea peste puțină vreme Corfu. Cu toate că ținea la casa aceea, la insula aceea unde se simțea bine și în care ar fi fost încântată să se întoarcă de fiecare dată, în vacanță.
   Indiscutabil era fericită, dar de aproape 6 luni se afla în Corfu și chiar nu se putea imagina rămânând întreaga viață numai acolo. Ce ar fi avut de făcut aici pe termen lung? Pentru întâia oară, simțea un dram de plictis.
   Șase luni în care erau minunați de dimineața până seara, 6 luni de viață perfectă, în afara timpului, 6 luni în care Lev și armata de angajați care veghea asupra lor cântaseră o partitură fără a falsa vreo notă. Șase luni de perfecțiune absolută. Numai că, își spunea Anastasia, până și de perfecțiune te saturi.
   Șase luni de mic dejunuri cu caviar. Uneori se gândea, cu o ușoară nostalgie, la Macaire cufundat în lectura ziarului din care îi citea din când în când câteva extrase punctate de câte un „Îți dai seama, iubito?”, mușcând din tartină și umplându-și degetele de dulceață. Șase luni de balet domestic pe mutește. Se gândea uneori la Arma și la joviala ei impertinență. Se întreba ce-or mai fi făcând și ea, și Macaire. Se întreba ce se mai întâmpla prin Cologny.
   Îi plăcea să gătească, dar în Corfu aveau o bucătăreasă și o cofetăreasă care n-o lăsau să facă nimic. În Cologny, fusese mereu implicată în întreținerea locuinței, muncind deseori cot la cot cu Arma. În Corfu, Lev era împotriva unor astfel de preocupări. „Nu-ți pierde vremea cu de-astea, îi spunea, doar avem atâta personal la dispoziție”.
   Începuse să viseze la un proiect pe care să-l realizeze împreună cu Lev. Să își deschidă o tavernă în care ea să fie la cratiță și el să servească la mese. La Lev și Anastasia. Ar face un duo fantastic. Îi spusese, dar el nu o luase în serios. Prea concentrat să-i construiască ceea ce credea a fi un paradis.
   Numai că paradisul se dovedea, în timp, o plictiseală de moarte. Dacă Eva mușcase până la urmă din măr, o făcuse fiindcă era în căutarea unei scuze valabile pentru a o șterge de-acolo!
   Drept care, o dată pe săptămână, când Lev pleca pentru ziua lui de serviciu la Atena, Anastasia își lua bicicleta și se ducea în oraș. Alfred insista să o ducă el, dar Anastasia nici nu voia să audă. Se simțea liberă așa, singură pe bicicletă. Hoinărea pe străduțele din orașul vechi, apoi se instala la masa ei și se uita la cuplurile care treceau, întrebându-se căruia ar dori să-i aparțină.
   În ziua aceea, pe terasa restaurantului, Anastasia și-a scos din geantă o foaie de hârtie și un pix și a terminat scrisoarea pe care o începuse de dimineață. Dorința de a o face îi venise dintr-odată și se hotărâse să nu și-o reprime. Odată încheiată misiva, a citit-o de mai multe ori. Apoi a împăturit-o și a pus-o în plic, după care s-a dus la oficiul poștal. Funcționarul de la ghișeu a întrebat-o:
   - Pentru ce destinație?
   - Geneva, în Elveția, i-a răspuns.

Capitolul 63

Corespondență

      Se scursese o săptămână.
   În după-amiaza aceea, Macaire se întorsese acasă devreme, dar fără niciun chef: seara trebuia să meargă la un cocktail monden la care nu-l atrăgea absolut nimic.
   Trecând de ușa de la intrare, a dat de Arma care lustruia balustrada scării.
   - Bună ziua, Domnu’, l-a salutat aruncându-i o privire languroasă.
   Macaire a privit-o atent o clipă.
   - Ia spune, Arma, ești liberă diseară?
   - Da, Domnu’! Vreți să rămân până mai târziu?
   - Nu, vreau să mergi cu mine la un cocktail.
   - La un coctel? a repetat Arma încurcată. Unde?
   - La Muzeul de Artă și Istorie. E pentru marii filantropi printre care se numără și banca. Are loc în curtea interioară și va fi ceva drăguț.
   - Aoleu, s-a îngrijorat Arma, e ceva tare elegant acolo!
   - Da, cam... s-a arătat Macaire de acord.
   - Păi, nu am cu ce să mă îmbrac! Pentru așa ceva trebuie haine de lux!
   - Ia din dressingul Anastasiei.
   - Iără furtișag de la Duamna?
   - Da, iară furtișag de la Duamna. Duamna nu mai e aici. Duamna n-o să se mai întoarcă niciodată.
   După o ezitare, Arma a întrebat:
   - Domnu’, pot să mă aranjez în baia mare? Sunt acolo tot felul de smacuri și...
   - Folosește-te de baie cât vrei, Arma. Personal, n-am nevoie de ea.
   Arma nu s-a lăsat rugată. S-a repezit la etaj și a început pelerinajul prin uriașul dressing al Anastasiei. A trecut în revistă rochiile, a pipăit stofele scumpe, a admirat pantofii din piele de șarpe. A ales un costum care i s-a părut în același timp elegant, dar nu exagerat. S-a asigurat că mărimea i se potrivea. Era perfect!
   - La curățătorie-acum! și-a zis apoi, hotărâtă să se frece ca pe o cratiță pentru respectiva ocazie.
   Și s-a încuiat în baie. Și-a înfundat fața în prosoapele moi pe care le spălase și le călcase atât de des, minunându-se de fiecare dată ce plăcere putea oferi țesătura. Apoi a mirosit sărurile de baie și colecția de uleiuri pentru corp. A dat drumul la apă în cadă și s-a scufundat în ea pentru mult timp, ascunsă sub un munte de spumă, dându-și cu toate săpunurile și cremele aflate la îndemână.
   La ora la care trebuiau să plece la cocktail, când în sfârșit s-a hotărât să se arate în fața lui Macaire, acesta nu și-a putut ascunde emoția.
   - Arma, ești...
   - Ridicolă, a conchis ea.
   - Sublimă, a corectat-o el.
   Femeia a zâmbit. Ceea ce o făcea și mai frumoasă.

      Ajunși la Muzeul de Artă și Istorie, s-au alăturat celorlalți invitați care discutau cu voce tare în curtea interioară. În jurul fântânii erau aranjate lumânări.
   - E magnific! a șoptit Arma. Cred că n-am mai văzut niciodată ceva atât de frumos.
   Când s-au amestecat printre invitați și Macaire i-a oferit brațul Armei, toată lumea a dorit să afle cine era femeia care-l însoțea pe președintele Ebezner.
   În seara aceea, pentru prima oară după multă vreme, nu doar că Macaire nu s-a mai simțit singur, dar chiar s-a și distrat, deși, de obicei, cocktailurile erau fade și de conveniență. Arma a băut imediat șampanie, iar aceasta avea asupra ei un efect eliberator. După care s-a aruncat spre bufet, fascinată de gusturi, forme și prezentare. Nu a ezitat să-l întrerupă pe Macaire din conversație pentru a-i băga în gură ultima ei descoperire („Ia gustați din asta, Domnu’!”).
   L-a făcut să râdă. I-a luminat noaptea. Și încă într-un asemenea grad încât, la încheierea cocktailului, cum Macaire nu voia ca seara să se termine, a luat-o cu el pe străzile pavate ale orașului vechi. Au ajuns într-un bar, s-au așezat la tejghea și au comandat de băut. Macaire nu-și amintea să fi făcut așa ceva cu Anastasia.
   Pe la miezul nopții, Arma l-a anunțat:
   - Domnu’...
   - Nu-mi mai zice Domnu’. Nu mai sunt Domnu’.
   L-a privit curioasă.
   - Atunci cine sunteți?
   - Sunt Macaire.
   - Aha! Și cum să vă spun?
   - Macaire.
   Ca atare, Arma a reînceput ce avea de spus:
   - Macaire...
   - Da.
   - Cred c-am băut prea mult.
   Și a adormit în mașină, pe drumul spre casa ei de pe strada Montehoisy.
   Macaire a târât-o până în ascensor, apoi, găsindu-i cheia în geantă, a dus-o în pat și a așezat-o acolo. A doua zi dimineață, când a deschis ochii, l-a văzut alături, pe un scaun, adormit într-o poziție inconfortabilă.
   - Macaire! l-a strigat încet.
   Bărbatul a deschis un ochi. Ea l-a privit cu tandrețe și a întins mâna pentru a-i atinge brațul.
   - Ai stat toată noaptea așa ca să mă veghezi? l-a întrebat.
   - Da.
   - A fost rumantic?
   - Ba n-a fost deloc rumantic. Mi-a fost frică să nu te sufoci vomând.
   Și au izbucnit amândoi în râs. Macaire și-a spus că de mult nu mai răsese așa. Cuprins de un elan neașteptat, s-a aplecat spre Arma și a sărutat-o.

      În aceeași zi, în Corfu.
   La oficiul poștal, funcționarul de la ghișeu a anunțat-o pe Anastasia că primise o scrisoare. Îi răspunsese, deci, la post-restant, după cum îi sugerase.
   A luat scrisoarea și s-a întors în mica ei obișnuită cafenea pentru a o citi.
   S-a așezat la masă, a dat comanda și a desfăcut plicul.

   Anastasia,
   Nici nu știi cât de fericit m-a făcut scrisoarea ta.
   Sunt luni de zile de când mă tot întrebam unde ai plecat. Dacă îți e bine.
   De luni de zile îmi pun mii de întrebări.
   De ce nu mi-ai mai dat nicio veste? De ce-ai venit până la Verbier, în timpul Marelui Weekend, și ai intrat în camera mea de la Palace pentru a-mi lăsa un bilețel de dragoste, ca să mă tratezi apoi cu atâta dispreț?
   Sper să te revăd într-o zi. Și să vorbim despre toate acestea.
   Te-am așteptat, dar nu te mai aștept.
   Însă o altă întrebare mă obsedează și aș vrea să ți-o adresez aici, Anastasia: tu l-ai omorât pe Jean-Bene?
   Sper că-mi vei răspunde.
   Nu știu dacă mai ești în Corfu. Poate că deja ați plecat în altă parte de-acum, că Lev și-a dat demisia de la bancă.
   Cu drag,
   Macaire

   Anastasia a ridicat ochii. Lev demisionase de la bancă? Și-atunci unde se ducea când continua, cum s-ar zice, să se ducă săptămânal la Atena?

     În același moment, la Geneva, Lev risca, de parcă s-ar fi jucat cu focul. O știa.
   Dacă poliția îl aresta, totul se termina. Căzuse pe gânduri. Se întreba cum de putuse ajunge până aici. Și s-a gândit din nou la acea lună decembrie de acum 14 ani.

      Cu 14 ani mai înainte, în luna decembrie
   Marele Weekend se apropia.
   De aproape 1 an, Lev o pierduse pe Anastasia și pusese mâna pe acțiunile lui Macaire.
   De aproape 1 an, Lev își trăia dubla identitate, fiind în același timp el însuși și Sinior Tarnogol, membru al Consiliului Băncii.
   De aproape 1 an, el și tatăl lui abia de-și mai vorbeau. Sol slăbea văzând cu ochii, nu mai putea munci și era îngrijit într-o instituție specializată din Martigny.
   Lev trăia într-o singurătate absolută. Sosea primul la bancă și pleca ultimul. Rolul îi absorbea tot timpul și toată energia. Dar își și atingea țelurile: într-o lună, dividendele de la bancă urmau să-i permită să cumpere casa din Pre Byron, casa aceea cu vedere extraordinară care o făcuse atât de mult să viseze pe Anastasia. Îi promisese să i-o dăruiască. Și era pe punctul de a reuși.
   Și casa avea să repare totul. Își va muta acolo tatăl și-l va instala confortabil. Îi va zice: „Uite, tati, talentul meu de actor mi-a permis să cumpăr asta”. Și-apoi, grație aceleiași locuințe, o va putea recuceri pe Anastasia. Casa aceea era logodna lor.
   Anastasia trebuia să se mărite cu Macaire în februarie. Lev era convins că ea va spune nu. Își va da seama de greșeală și va rupe logodna. Lev nu-și putea imagina că lucrurile ar avea cum să se desfășoare altfel. Nu-și putea imagina că ei doi nu ar ajunge împreună, până la urmă. Doar își promiseseră.
   Și asta, pentru toată viața.

      După 14 ani, când se gândea la acele momente, lui Lev încă i se sfâșia inima.
   Până la urmă, Anastasia și cu el reușiseră să fie iar împreună, dar cât timp oare le va fi necesar pentru a șterge toate acele suferințe ale trecutului? Și asta fără a mai pune la socoteală întorsătura pe care avea s-o ia, peste câteva zile, ancheta privind uciderea lui Jean-Benedict.
   În ziua aceea, comandantul poliției locale sosise la Palace de Verbier la câteva minute după ce i se telefonase. Obiectul respectiv fusese găsit de un grădinar care refăcea straturile de flori. Angajații hotelului erau strânși în jurul unui mic boschet.
   - Nu atingeți nimic! le-a ordonat polițistul rotofei tropăind printre ei.
   Grădinarul a arătat cu degetul ce descoperise, iar comandantul poliției s-a lăsat pe vine pentru a se uita mai îndeaproape.
   - Fir-ar să fie, nu-i posibil! a murmurat.
   Apoi, prin radio, a cerut la centrală să fie trimisă imediat Poliția Judiciară.

Capitolul 64

La Geneva (5/5)

      - Poliția Judiciară din Valais ne-a anunțat, le-a explicat Sagamore depănând firul evenimentelor. M-am dus la Verbier imediat. Voiam să văd cu ochii mei.
    - Ce a descoperit grădinarul? a întrebat Scarlett pierzându-și răbdarea.
   - Un pistolet aurit pe care era gravat numele Anastasia.
   - Anastasia ca numele Anastasiei Ebezner?
   - Exact. Vă închipuiți că nu ar fi putut fi o coincidență! L-am trimis imediat spre analiză la laboratorul din Geneva. Starea de coroziune, după ce stătuse mai multe luni afară, în zăpadă și sub asaltul a cine mai știe ce condiții, împiedica din păcate o completă expertiză balistică. Totuși, era vorba despre o armă de 9 mm.
   - Ca arma crimei, am observat.
   - Ca arma crimei, a confirmat Sagamore.
   - Și ce-ați făcut? a întrebat Scarlett.
   - Trebuia găsită Anastasia. Or, aceasta dispăruse cu totul de luni de zile.
   - Până atunci nu vi se păruse suspectă dispariția? s-a mirat Scarlett.
   Înainte de a răspunde, Sagamore s-a uitat prin documente și a scos la iveală un raport legat de spargere, pe care ni l-a întins ca să-l putem parcurge.
   - Dispariția Anastasiei nu m-a pus pe gânduri, ne-a explicat Sagamore, fiindcă în ziua spargerii de la domiciliul familiei Ebezner, găsisem un bilet lăsat de Anastasia soțului ei, în care îl anunța că-l părăsește. Lucru confirmat, de altfel, de menajera casei, o anume Arma care a declarat că patroana avea o aventură extraconjugală foarte serioasă cu un bărbat cu care plănuia să fugă. După părerea mea, povestea se potrivea.
   - Știți cine era amantul? am întrebat.
   - Atunci nu știam. Ca să fiu cinstit, nici nu m-am interesat, fiindcă nu vedeam ce legătură ar fi putut avea. Ulterior am descoperit că era vorba despre Lev Levovitch. Ce coincidență, nu-i așa?! Cele două persoane pe care le căutam erau împreună. Pentru moment însă, cum încă nu aveam aceste date, eram nevoit să-l perpelesc pe suspectul numărul unu.
   - Adică pe Macaire Ebezner, a zis Scarlett.
   - Punct ochit, punct lovit.

Capitolul 65

Femeia cu pistoletul de aur

      În sala de interogatoriu de la sediul Poliției Judiciare din Geneva, Macaire îl privea lung, cu îngrijorare, pe locotenentul Sagamore.
   Acesta așezase în fața lui un pistolet aurit, pus într-o pungă de plastic. Macaire îl recunoscuse pe loc.
   - După expresia fetei dumneavoastră, a spus Sagamore, îmi imaginez că arma vă este cunoscută.
   Macaire a clătinat din cap, fără a-i veni să creadă.
   - Este a soției mele, Anastasia. Unde-ați găsit-o?
   - În parcul de la Palace de Verbier. Aproape de o ieșire de urgență. După starea în care se află, a stat afară câteva luni.
   - Și este arma crimei?
   - Asta încercăm să determinăm. Domnule Ebezner, de ce avea soția dumneavoastră o armă de foc?
   - Eu i-am făcut-o cadou. După o serie de spargeri date în Cologny. Îi era frică și dorea să aibă un mijloc de apărare, mai ales că era nevoie să lipsesc deseori pentru călătorii de afaceri, iar ea rămânea singură acasă.
   - Arma nu e declarată, a observat Sagamore.
   - Ca majoritatea armelor vândute de la particular la particular, a explicat Macaire. Legea nu mă obligă. Am cumpărat-o de la un târg de arme, din Zurich.
   - Când?
   - Acum câțiva ani.
   Sagamore s-a uitat câteva momente la bărbatul din fața sa. Tăcerea îl făcea pe Macaire să nu se simtă deloc în apele lui.
   - Domnule Ebezner, a continuat polițistul, aveți vreo idee cum de a ajuns arma soției dumneavoastră la Verbier?
   - Niciuna. Sunt la fel de surprins ca dumneavoastră.
   - Recunoașteți, cel puțin, că ar fi fost practic: soția dumneavoastră poseda o armă nedeclarată pe care ați luat-o la Verbier, tocmai știind că era seara alegerilor. Nu se știe la ce-ar fi putut fi bună.
   - Domnule locotenent, s-a ofensat Macaire, nu vă permit acest gen de insinuări!
   - Atunci oferiți-mi o explicație mai bună!
   - Nu am. Nu înțeleg cum a putut ajunge arma la Verbier.
   Sagamore a întrebat:
   - Soția dumneavoastră a fost prezentă la Verbier în timpul Marelui Weekend al băncii?
   - Soția mea? Nu. De ce?
   Sagamore a lăsat întrebarea fără răspuns.
   - Domnule Ebezner, unde este acum soția dumneavoastră?
   Pe fața lui Macaire nu s-a mișcat niciun mușchi.
   - Habar n-am, a mințit. După cum știți, m-a părăsit, și din decembrie nu mai am nicio veste de la ea.
   Sagamore era conștient că nu avea cum scoate altceva de la Macaire. De altfel, nici nu îl convocase pentru vreo mărturisire, ci doar pentru a-i studia comportamentul în următoarele ore. Dacă Macaire Ebezner era amestecat în comiterea crimei, Sagamore urma să descopere rapid.

      După plecarea lui Macaire de la sediul Poliției Judiciare, Sagamore i-a telefonat imediat Cristinei.
   - Macaire tocmai a plecat de-aici. Am ordonat să fie urmărit de o echipă, iar alta îi supraveghează domiciliul. Iar tu nu-l scăpa din ochi, la bancă.
   - Am înțeles. Noutăți în privința armei, de la laborator?
   - Calibrul e 9 mm, la fel ca arma crimei, dar rugina și corodarea nu lasă să se stabilească dacă e chiar cea care ne interesează.
   - Ei, futu-i! a înjurat Cristina. Ai vreo ipoteză?
   - Cred că asasinul e fie Macaire Ebezner, fie Anastasia Ebezner.
   - Ce mobil putea avea Anastasia Ebezner?
   - Nu mi-e clar, cert e că arma este a ei și că, după crimă, Anastasia a dispărut. Suficiente elemente ca să ne punem unele întrebări. Deci, le-am convocat aici pe mama și pe sora Anastasiei Ebezner. S-ar putea să ne fie de ajutor.
   Sagamore a închis și s-a uitat la panoul alb din fața biroului, pe care adăugase fotografia Anastasiei. Pistoletul fusese descoperit în apropierea unei ieșiri de urgență de la Palace. Conform planului hotelului, era vorba despre ieșirea cea mai apropiată dacă se cobora pe jos de la etajul șase.
   Aceasta dădea într-o alee care permitea plecarea discretă de la hotel, fie pe jos, fie cu mașina. Din punctul de vedere al lui Sagamore, pe acolo dispăruse criminalul. Să fi pierdut arma din neatenție, când fugise? S-o fi aruncat pur și simplu în zăpadă, pentru a scăpa de ea, sigur că nu avea cum să fie găsită înainte de topirea zăpezii, când deja el ar fi fost departe?
   Sagamore s-a uitat încă o dată la fotografia Anastasiei. Ea să-l fi ucis pe Jean-Benedict Hansen?

      Interogată de Sagamore, Olga von Lacht l-a asigurat că nu avea nici cea mai mică idee unde se află fiica ei.
   - În orice caz, deplâng decizia ei de a-și părăsi bărbatul, a spus Olga. E lamentabil.
   - Anastasia v-a anunțat că avea de gând să se despartă de el?
   - Nu, a mințit Olga.
   - Atunci de unde știți că l-a părăsit? a întrebat Sagamore.
   - Evident, m-a informat Macaire, soțul ei.
   Olga nu înțelegea rostul întrebării. Pentru Sagamore însă avea sens: polițistul se întreba dacă nu cumva Macaire avusese posibilitatea să scape cumva de soția lui. Nu cumva ea fusese martoră la ceea ce se întâmplase și, de acum, îl încurca? Sagamore însă a renunțat la ipoteză după ce a stat de vorbă cu Irina, sora Anastasiei.
   Irina i-a spus că Anastasia fusese dintotdeauna fata preferată a mamei lor.
   - Tot timpul a răzgâiat-o și-a protejat-o! a explicat Irina. Doar ei i se dedica!
   - Știți unde ar putea fi acum sora dumneavoastră?
   - N-am nicio idee, fără îndoială undeva la soare, lenevind în brațele bancherului ei.
   - În brațele bancherului ei? Care bancher?
   - Lev Levovitch. Erau într-o relație. Odată, când am luat prânzul împreună, Anastasia ne-a arătat o brățară din aur pe care i-o făcuse cadou. Ne-a zis că voia să plece cu el. Sunt sigură că sunt împreună. De altfel, i-am și spus asta lui Macaire Ebezner.
   - Așa?!
   - Bine, i-am trimis o scrisoare anonimă la începutul primăverii. Îl întâlnisem o dată sau de două ori, foarte trist și tot îndrăgostit de ea. Mi-am zis că avea dreptul să știe.

      În aceeași după-amiază, în Corfu.
   Anastasia înota în Marea Ionică. Lev o privea îndrăgostit de pe terasă, unde își citea ziarul și își bea cafeaua. Și ea se uita la fel la el, sfârșind prin a izbucni amândoi în râs.
   - Ne mai uităm mult așa unul la altul? i-a strigat ea. Pune-ți costumul de baie și vino-aici!
   - Sosesc, i-a promis Lev. Termin de citit ziarul și sosesc.

      În aceeași clipă, în Cologny, Macaire intra în trombă în casă.
   - Deja te-ai întors? s-a mirat Arma văzându-l dând buzna în hol.
   Macaire nu a catadicsit să răspundă. S-a dus direct la el în birou și s-a încuiat acolo. Era grav ce se întâmpla. Se strângeau tot mai multe dovezi împotriva Anastasiei: faptul că fusese la Palace în weekendul crimei, arma ei descoperită acolo. Dar, mai ales, Macaire nu putea să nu se gândească iar și iar la ce îi mărturisise Lev la ultima lor întrevedere, din parcul Eaux-Vives: Anastasia și el folosiseră o ieșire de urgență, numai că ea se întorsese dintr-odată în hotel. Urcase pentru a-l omorî pe Jean-Benedict, apoi îi strecurase biletul pe sub ușă, o luase iar pe la ieșirea de urgență, aruncase arma și fugise.
   A deschis seiful și a scos mesajul strecurat pe sub ușă în dimineața crimei, dar și scrisorile trimise din Corfu. Le-a aruncat pe toate într-un coș din fier și le-a dat foc. Trebuia distrus totul. Uitându-se cum ardeau scrisorile, Macaire s-a simțit năpădit de tristețe. O iubise atât de mult! Fusese dragostea vieții lui. Nu putea suporta gândul că ea avea necazuri. Trebuia să o prevină. Avea nevoie să-l ajute cineva.
   A luat cutia muzicală de pe etajeră și a învârtit manivela pentru a scoate numărul de telefon. L-a memorat, apoi a ieșit cu pași mari din încăpere.
   - Ce se-ntâmplă, Macaire? l-a întrebat Arma văzându-l trecând ca o furtună.
   A plecat fără a-i mai da explicații. A sărit în mașină și a demarat cu toată viteza. A luat-o pe bulevardul Ruth, în direcția satului Cologny.
   Polițiștii care-i supravegheau domiciliul au pornit imediat operațiunea de filaj.

      Sagamore era în biroul lui de la sediul Poliției Judiciare când a fost anunțat.
   - Domnule locotenent, Macaire Ebezner s-a întors în mare viteză acasă, unde a rămas 10 minute, iar acum deja a plecat. Pare extrem de grăbit.
   - Încearcă să se evapore! a decis Sagamore. Urmăriți-l discret, trebuie să vedem unde se duce! Vin și eu.
   Locotenentul a plecat din birou în goană și, sărind câte două-trei trepte o dată, a ajuns în parcarea subterană. S-a urcat în automobilul neinscripționat, a pus girofarul pe capotă și a traversat orașul cu sirena în funcțiune.

      Cu toate acestea, Macaire nu se dusese prea departe.
   A parcat în apropiere de piața centrală a satului Cologny, a traversat peluza din micul parc și a ajuns la o cabină telefonică.

      Sagamore tocmai urca pe strada Confederation când a fost informat asupra situației.
   - La o cabină telefonică? s-a mirat. Găsiți-mi pe cineva care să urmărească apelul. Trebuie să știm pe cine vrea să contacteze.

      - Wagner, i-a spus Macaire interlocutorului, din cabina telefonică, am nevoie de ajutorul tău, în legătură cu Anastasia.
   - Despre ce e vorba?
   - Poliția a găsit o armă care-i aparținea, în apropiere de Palace de Verbier.
   - Poftim?! s-a mirat Wagner. Cum e posibil?
   - E poveste lungă. Wagner, totul o acuză. Era la Palace în weekendul crimei, arma de foc găsită e a ei, plus că mi-a lăsat atunci un mesaj care pare o mărturisire. Știu însă că nu e sub nicio formă vinovată.
   - Cum poți fi atât de sigur?
   - Fiindcă mi-a spus. Mi-a scris din Corfu. Am avut un schimb considerabil de scrisori, eu răspunzându-i la post-restant.
   - Ți-a scris Anastasia?
   - Da, voia să-mi spună că se gândește la mine și că speră să o iert pentru ce a făcut.
   - Pentru ce a făcut? Vrei să spui, pentru că l-a ucis pe Jean Benedict Hansen?
   - Nu, chiar am întrebat-o dacă ea a făcut-o. M-a asigurat că nu.
   - Lasă-mă să văd ce pot face, a spus Wagner. Te contactez eu.
   Și au închis amândoi.

      - A închis, l-a anunțat pe Sagamore unul dintre inspectorii care urmăreau scena. Încercăm să vedem pe cine a apelat, dar ne va lua un pic de timp.
   Deja locotenentul rula cu toată viteza pe cheiul Gustave-Ador.
   - Interceptați-l! a ordonat.
   În Cologny, polițiștii pregătiți de ambuscadă s-au repezit la Macaire care ieșea din cabina telefonică.
   Wagner a rămas pe gânduri, cu telefonul în mână. Nu-l văzuse pe cel din spatele lui, care asistase la convorbire. Era Alfred.
   - Ce vreți să faceți, domnule Levovitch? Mi-ați promis că s-a terminat.
   Lev și-a lăsat fruntea în pământ și și-a dres glasul pentru a reveni la vocea lui reală:
   - Nu pot face altfel, Alfred.
   - Bine, domnule, dar veți pierde totul! Vă jucați cu focul și chiar vă veți arde!
   - Nu înțelegi, Alfred. Nu mă pot opri...

      Cu 14 ani mai înainte
   La jumătatea lui februarie, în ziua în care a fost semnat actul de vânzare-cumpărare al casei din Pre Byron, Macaire și Anastasia își uneau destinele la primăria din Collonge-Bellerive.
   Întors de la notar, Lev îi urmărea din mașină cum ieșeau din clădirea primăriei. Păreau fericiți.
   Și astfel, Anastasia spusese da. De-acum, totul se terminase. Așadar, nu va fi niciodată el bărbatul de lângă ea. Nu va fi niciodată soțul ei.
   Cu inima sfâșiată, Lev s-a dus în casa imensă din Pre Byron, care de acum era a lui. Încăperile erau goale, cu excepția uneia în mijlocul căreia se găsea o măsuță cu un telefon pe ea. A ridicat receptorul și s-a decis să o sune pe unica persoană care mai rămăsese în viața lui: tatăl său.
   La centrul pentru îngrijiri paliative din Martigny, infirmiera i-a răspuns cu voce gravă:
   - Domnule Levovitch, de azi-dimineață tot încercăm să vă contactăm. Tatăl dumneavoastră se simte foarte rău! Trebuie să veniți imediat!
   Lev a sărit în mașină și a luat-o rapid spre Martigny, fără a mai băga în seamă limitările de viteză. Când a intrat în camera tatălui său, domnul Rose se afla deja acolo, cu lacrimile curgându-i pe obraji. Lev a înțeles că tatăl lui își trăia ultimele clipe. S-a apropiat de pat și a sărutat chipul celui pe care nu avea să-l mai revadă vreodată.
   - Te rog să mă ierți pentru inelul de la mami, a zis Lev. Îmi pare foarte rău pentru ce-am făcut.
   - Să nu-ți pară rău pentru nimic, Lev, a articulat cu greutate Sol. Sunt foarte mândru de tine. Ai sublimat personajul lui Tarnogol. Ai făcut ceva ce puțini actori sunt capabili să facă: ai dat viață unui personaj.
   - Doar suntem niște Levovitch, a murmurat Lev. Un mare neam de actori.
   - Un mare neam de actori, a surâs tatăl lui.
   Sol ținea lângă el marea lui carte legată în piele, în care își descrisese toate personajele. I-a întins-o cu ultimele puteri care-i mai rămăseseră.
   - Joacă-mi personajele, fiule.
   - Îți promit!
   - Fă-le să trăiască pentru totdeauna. Și așa voi trăi și eu pentru totdeauna în tine.
   Tatăl i-a zâmbit și a adormit liniștit, pe veci.
   În aceeași noapte, întors la Geneva, Lev a vărsat un bidon de benzină prin tot parterul noii lui case și i-a dat foc. Apoi, fără a mai aștepta pompierii, s-a dus la hotelul Bergues.
   - Aș vrea să închiriez cel mai mare apartament de aici, i-a spus recepționerului.
   - Pentru o noapte?
   - Pentru totdeauna.

Capitolul 66

Rupturi

      Învelită într-un prosop, Anastasia a plecat de pe plajă și s-a întors în casă.
   Se întreba de ce Lev nu venise după ea în apă. Îl văzuse părăsind terasa și își spusese că se ducea să se schimbe, numai că bărbatul nu se mai întorsese.
   A intrat în casă, mirându-se că nu dădea de nimeni. Nici de Lev, nici de Alfred, nici de ceilalți angajați. De parcă ar fi dispărut toată lumea. Foarte ciudat. A strigat, dar nu i-a răspuns nimeni.
   A urcat în dormitor și l-a găsit pe Lev întins în pat. Și-a dat seama pe loc că nu era de bine.
   - Lev, ce ți s-a-ntâmplat? De ce n-ai venit pe plajă?
   Fără un cuvânt, acesta s-a uitat la ea aproape cu răutate. Pe ea a cuprins-o îngrijorarea:
   - Ce se-ntâmplă, Lev? De ce faci fața asta?
   Bărbatul a fluturat scrisorile de la Macaire, pe care le găsise ascunse între hainele ei, și a spus:
   - Deci, îi scrii, da?
   - Ai umblat în lucrurile mele?
   El a ridicat tonul:
   - Tot îl mai iubești, da?
   - Poftim?! Asta-i bună, nu!
   - Atunci de ce ai simțit nevoia să-i scrii?
   - Fiindcă voiam să-i dau vești.
   - Vești? Visez! Ce nevoie aveai să-i dai vești?
   - De 15 ani e prietenul meu, s-a justificat Anastasia.
   - E soțul tău!
   - E cineva care m-a tratat mereu cu tandrețe și respect și-mi pare rău că l-am părăsit așa.
   - Vai, doamna are regrete!
   - Lev, nu mai face pe condescendentul cu mine! Nu este vorba despre regret, ci, uneori, de remușcarea de a fi făcut rău cuiva care mi-a vrut întotdeauna binele.
   - Anastasia, știi, e ceva ciudat în faptul că, de 6 luni încoace, nu ți-a venit ideea de a divorța de el.
   - Poate fiindcă de 6 luni încoace nu ți-a venit ideea de a mă cere în căsătorie! Deși de 15 ani numai asta aștept! În fond, ce facem noi aici, în Corfu? Închiși în casa asta și jucând comedia iubirii de dimineața până seara. Lev, noi doi nu ne facem deloc planuri!
   - Planul nostru este să ne iubim!
   - Să ne iubim nu este un plan! Ce construim noi împreună?
   - Ce-ai construit cu Macaire? i-a răspuns neinspirat Lev.
   - Tocmai de-asta nu mai sunt cu Macaire! Marea ta slăbiciune, Lev, este că nu ai destulă încredere în tine! Singura persoană care nu te admiră ești tu însuți!
   A urmat un moment lung de tăcere.
   - Anastasia, tu l-ai omorât pe Jean-Benedict Hansen?
   - Dacă l-am... ce?! s-a arătat indignată Anastasia. Sigur că nu! Ce idee!
   - Poliția a găsit în parcul de la Palace un pistolet cu numele tău gravat pe el!
   - Pistoletul meu aurit?
   - Ce căuta arma ta la Verbier?
   - Când am plecat din Geneva, aveam pistoletul în geantă. Nu voiam să-l las acolo. Abia când am ajuns aici, în Corfu, mi-am dat seama că nu-l mai aveam.
   - Deci, pistoletul tău a dispărut misterios? a întrebat răutăcios Lev.
   - A dispărut din camera ta de la Palace, a observat Anastasia. Geanta mea nu s-a mișcat de-acolo. Poate că l-a luat Sinior Tarnogol? Vai, uitasem: Tarnogol ești tu!
   - Ce insinuezi, că eu l-am omorât pe Jean-Benedict Hansen?
   - Exact de asta mă acuzi tu pe mine, nu? De altfel, chiar ai tupeu cu toate reproșurile astea! Când aveai de gând să-mi spui că ai demisionat de la bancă?
   - Cine ți-a spus? Macaire?
   - Lev, de când ne-ascundem noi unul de altul? Demisionezi de la bancă și nu-mi spui? Și-atunci unde te duci săptămânal, când pleci la Atena, cum s-ar zice la biroul de la bancă?
   - Muncesc pentru mine, pentru noi.
   - Adică?
   - Îmi administrez banii, mă ocup de investițiile mele. De investițiile noastre, vreau să spun. Fac toate astea pentru noi, ca să ne putem duce fără griji viața aici, pe insulă.
   S-au privit lung unul pe altul. Anastasia părea tristă.
   - Am senzația că mă sufoc pe insula asta a noastră, i-a mărturisit. Am senzația că suntem pe cale de a ne pierde, Lev.
   Și a ieșit din cameră.

      La sediul Poliției Judiciare, Sagamore îl interoga fără menajamente pe Macaire.
   Numărul format din cabina publică era al unui telefon mobil anonim cu cartelă preplătită. Era imposibil de aflat cine era deținătorul și de localizat aparatul.
   - Pe cine ați sunat? a repetat Sagamore. Pe Anastasia? O protejați?
   - Nu, doar v-am spus! Nu știu unde se află.
   - Atunci pe cine? Cine era la capătul celălalt? Domnule Macaire, vă previn: vă voi inculpa pentru uciderea lui Jean-Benedict Hansen!
   - Dar nu eu l-am omorât! De ce să fi făcut eu așa ceva?
   - Pentru a deveni președintele Băncii Ebezner. Consiliul îl alesese pe Levovitch. Numai că moartea lui Jean-Benedict Hansen a schimbat situația în favoarea dumneavoastră.
   - Nu l-am omorât eu pe vărul meu, l-a asigurat Macaire.
   - Atunci spuneți-mi cui i-ați telefonat.
   Macaire nu avea de ales, trebuia să spună adevărul:
   - L-am sunat pe un anume Wagner, agent al serviciilor elvețiene de informații. M-a tulburat enorm descoperirea acelui pistolet la Palace, îmi doream s-o ajut pe Anastasia și mi-am zis că Wagner ar fi putut interveni cumva.
   - De ce doreați s-o ajutați pe Anastasia?
   - Fiindcă în weekendul crimei a fost la Verbier, a explicat, încolțit, Macaire.
   - Soția dumneavoastră a fost la Palace în momentul crimei?
   - Da.
   Sagamore s-a așezat în fața lui Macaire.
   - Acum trebuie să-mi spuneți cine este acest Wagner.
   Macaire nu mai rezista: toată povestea îi măcinase complet nervii. Nopțile nu mai dormea și, când, plin ochi de somnifere, închidea până la urmă ochii, avea numai coșmaruri. Era timpul să-și ușureze conștiința.
   - Din cauza mea au murit niște oameni! a țipat.
   - Deci dumneavoastră l-ați omorât pe Jean-Benedict Hansen? a conchis Sagamore.
   - Nu! Sigur că nu! Însă, fără să fi vrut, am luat parte la uciderea unei familii de pensionari, la Madrid.

      Sagamore nu mai înțelegea nimic.
   A deschis ușa sălii de interogatoriu și i-a aruncat lui Macaire o privire dezamăgită:
   - Puteți pleca.
   - Sigur? s-a mirat Macaire ridicându-se.
   - Am telefonat familiei de pensionari pe care i-ați ucis cu atâta sălbăticie. Se simt foarte bine. De altfel, vă transmit salutări.
   Macaire a părut la fel de surprins ca Sagamore, confirmând intuiția polițistului: bancherul nu-i mințea. Ce să însemne oare toate acestea?
   Nimeni dintre cunoștințele sale din Poliția Federală și din serviciile de informații ale Confederației nu auziseră de P-30. Încă și mai puțin de operațiuni de supraveghere a administrațiilor fiscale din țări străine. Unica sa certitudine era că Macaire, conștient ori nu, era în centrul acestui caz.
   Sagamore a decis să-l pună sub o discretă supraveghere, convins că avea să-i ofere o pistă anume. Și nu a avut de așteptat decât până în marțea următoare.
   Zi în care, pe la prânz, Macaire a plecat pe jos de la bancă. Un inspector de la brigada de urmăriri s-a luat după el, păstrând distanța necesară. Au mers amândoi pe strada Corraterie, până în Piața Neuve, au trecut apoi prin parcul Bastions, după care au urcat până în Piața Claparede, unde Macaire a intrat într-o clădire. A urcat la etajul trei și a dispărut pe o ușă.
   Câteva clipe mai târziu, Sagamore, anunțat de colegul de la filaj, a sosit și el în fața acelei uși. Și a citit plăcuța cu numele psihanalistului care își avea cabinetul aici.
   Nu a făcut imediat legătura.
   Apoi, dintr-odată, a avut o iluminare.
   Și a rămas complet năuc.
   Înțelegea totul.

Capitolul 67

Le Dome

      În după-amiaza de marți, 3 iulie 2018, Scarlett și cu mine ne-am întors la Verbier. Întrevederea cu Sagamore fusese dintre cele mai fructuoase.
   Scarlett a imprimat la recepție toate elementele pe care le fotografiaserăm în biroul polițistului, după care ne-am instalat la bar pentru a le examina împreună.
   Dintr-odată, i-am spus lui Scarlett:
   - Exact de blatul ăsta de marmură neagră al barului v-am zărit sprijinită acum 10 zile, pentru întâia oară.
   A zâmbit:
   - Și uitați unde-am ajuns: cufundați până peste cap în anchetarea unei crime. Spuneți-mi, mă menționați și pe mine pe undeva prin carte?
   - Nu știu dacă o voi publica, Scarlett.
   - Eeei, domnule scriitor, dar trebuie s-o publicați! Sunt sigură că ne aflăm pe punctul de a rezolva cazul.
   - Și să descoperim ce nu a văzut poliția?
   - Doar suntem niște anchetatori buni, a observat. Și-apoi toată lumea se va bate pe cartea asta! Imaginați-vă cum sună: un romancier rezolvă un caz de omucidere dintr-un hotel din Alpii elvețieni.
   - Vă amintesc că nu mai am editor.
   - O să găsiți unul, l-a asigurat Scarlett.
   - Imposibil! După Bernard, orice alt editor mi se va părea lipsit de însemnătate.
   - Și-atunci, ce-o să faceți? Nu mai scrieți?
   - Nu știu.
   O clipă, am rămas tăcuți. Apoi m-am ridicat și m-am dus la mine în cameră.
   - Luăm cina împreună, domnule scriitor? mi-a propus Scarlett. Vă ofer un păhărel înainte, tot aici. Să zicem la ora 20? Și pe urmă luăm masa. Visez la pastele de seara trecută.
   - Drăguț din partea dumneavoastră, am declinat invitația, dar nu, trebuie să mai înaintez cu scrisul cărții.
   Privirea ei a oscilat între tristețe și decepție.
   - De ce reacționați mereu așa, domnule scriitor: vă propun compania mea și mi-o refuzați sistematic?
   - Știți de ce fac asta...
   - Știu. Dar aș fi vrut ca lucrurile să fi stat altfel.
   - Dacă ar fi stat altfel, n-aș fi fost scriitor.
   - Uneori, chiar aș vrea să nu fi fost scriitor.
   - Dacă nu aș fi scriitor, nu am fi acum împreună.

      Am urcat în cameră și am ieșit pe balcon pentru a fuma o țigară.
   Mă gândeam la Bernard.
   Penultima oară când îl văzusem fusese la Paris, într-o luni de la jumătatea lui decembrie. Luaserăm prânzul la restaurantul Le Dome unde comandaserăm, ca întotdeauna, dulgher-de-mare cu un pahar de vin.
   Stătuserăm de vorbă despre proiectele pe care le aveam. Îmi amintesc că-i spusesem:
   - Am mai multe idei de cărți. În orice caz, următoarea va vorbi despre dumneavoastră.
   A izbucnit în râs și mi-a răspuns:
   - Va trebui deci să mai trăiesc încă mult.
   După care ne-am urcat în bătrânul lui Mercedes și m-a dus până la Gara Lyon.
   A doua zi după acea promisiune, i s-a făcut foarte rău. Era în cafeneaua Le Mesnil de la parterul clădirii în care avea editura. Cafenea unde, în fiecare dimineață, își înmuia tartinele în cafea.
   Ambulanța care fusese chemată îl dusese imediat la spital.

Capitolul 68

Șah și mat!

      În Corfu, într-o dimineață însorită de la jumătatea lui iunie.
   Anastasia și Lev își luau micul dejun pe terasa casei. Dintr-odată, pe plajă a apărut un mic grup de polițiști greci în uniformă. În fruntea lor, un bărbat în civil. Anastasia și Lev s-au privit îngrijorați. Polițiștii s-au oprit, iar bărbatul în civil a înaintat singur și a urcat treptele care duceau spre casă.
   Anastasia l-a recunoscut.
   - Domnule locotenent Sagamore... a spus.
   - Bună ziua, doamnă Ebezner, bună ziua, domnule Levovitch.
   După felul în care polițistul se uita la el, Lev a înțeles că pentru el venise.
   - Cum de m-ați găsit? a întrebat.
   - Vă urmărim încă de marți, de la Geneva. Din Piața Claparede până la aeroport, la terminalul pentru avionul privat.
   - Ai fost marți la Geneva? abia a articulat Anastasia. Lev, mi-ai spus că te duci la Londra. Ce-ai făcut la Geneva?
   Lev nu i-a răspuns. Sagamore a continuat:
   - De la începutul anului, domnul Levovitch s-a dus în fiecare marți la Geneva. Cu un avion privat. V-am putut contabiliza toate deplasările.
   - Aveam ședințele de terapie cu doctorul Kazan, a spus până la urmă Lev.
   - Te tratezi la doctorul Kazan? s-a mirat Anastasia. De ce nu mi-ai spus niciodată?
   - Domnule Levovitch, a intervenit Sagamore, nu vă tratați la doctorul Kazan. Sunteți doctorul Kazan.
   În ziua acea, Levovitch s-a arătat extraordinar de surprins de insinuările lui Sagamore și de prezența poliției. Totuși, s-a declarat foarte preocupat de caz și hotărât să ajute poliția. L-a servit cu o cafea pe Sagamore și le-a trimis și polițiștilor care rămăseseră pe plajă.
   - Se pare că dumneavoastră i l-ați recomandat lui Macaire Ebezner pe doctorul Kazan, a spus Sagamore.
   - Cu siguranță, a confirmat Lev, fiindcă este un terapeut excelent.
   - Cum l-ați cunoscut?
   - În timpul unei petreceri, la Palace de Verbier. Sunt ani de-atunci. Mi s-a părut un om fascinant. A acceptat să-i fiu pacient, deși agenda lui era plină.
   - Dați-mi numele unor alți pacienți de-ai săi, a cerut Sagamore.
   - Cum le-aș putea ști? Doctorul Kazan are obligația secretului profesional.
   - Chiar nu vreți să terminați cu gogoșile astea, domnule Levovitch? Doctorul Kazan nu a existat niciodată!
   - Nu înțeleg ce insinuați. Are cabinet în Piața Claparede, numărul 2.
   Sagamore a pus un dosar pe masă și l-a deschis. Înăuntru, trei foi pe care polițistul li le-a prezentat lui Lev și Anastasiei. Trei fotocopii.
   - Sunt pagini extrase dintr-o carte de note și crochiuri care i-a aparținut tatălui dumneavoastră, Sol Levovitch. Am găsit-o în antrepozitul pe care l-ați închiriat.
   Fiecare pagină includea un desen și o descriere.
   Prima îl reprezenta pe Sinior Tarnogol.
   A doua, pe doctorul Kazan.
   A treia, pe Wagner.
   Văzând desenele, Anastasia a tresărit, lucru observat de Sagamore. Lev a rămas ca de piatră.
   - Sunt, într-adevăr, desenele tatălui meu. Avea talent și-i plăcea să observe oamenii.
   - Atunci explicați-mi, a intervenit Sagamore, cine era Sinior Tarnogol?
   - Un membru al Consiliului Băncii, a răspuns Lev complet relaxat. Și, multă vreme, client la Palace de Verbier, după cum cu siguranță știți.
   - Încetați să mă mai luați de imbecil! s-a enervat Sagamore. Tarnogol era un personaj inventat de tatăl dumneavoastră, Sol Levovitch, care era actor! Lucru valabil și în cazul doctorului Kazan și al acelui Wagner!
   - Nu știu cine este acest domn Wagner, a susținut Lev. Aici scrie că e membru al serviciilor de informații. Nu mă mir. Într-o vreme, cu toți acei industriași bogați din străinătate care veneau la Palace, cred că locul ajunsese un adevărat cuib de spioni. Toți oamenii aceștia au fost, evident, clienți ai hotelului. De ce nu-i întrebați direct pe ei?
   - Fiindcă au dispărut în mod misterios, a răspuns Sagamore cu ostilitate. În același timp cu dumneavoastră.
   - Domnule locotenent Sagamore, a răspuns Lev absolut detașat, cred că sunteți pe un drum greșit.
  Anastasia se uita în gol, albă la față. Înțelesese totul. Nu a scăpat însă o vorbă, de teamă să nu își incrimineze iubitul. Numai că figura ei palidă vorbea în locul ei. Drept care Sagamore i s-a adresat:
   - Doamnă Ebezner, la locul crimei am găsit o armă care vă aparține.
   Anastasia a rămas mută. Era înspăimântată. Sagamore a continuat:
   - Știu că în seara crimei ați fost la Palace de Verbier. Trebuie să ne dați o explicație.
   Anastasia simțea că se prăbușește. Nervii îi erau întinși la maximum. A început să plângă. Sagamore s-a ridicat de pe scaun și le-a făcut semn polițiștilor greci să urce pe terasă. Sagamore a spus:
   - Anastasia Ebezner și Lev Levovitch, vă arestez pentru uciderea lui Jean-Benedict Hansen.
   Polițiștii i-au încercuit pe cei doi și le-au pus cătușele, după care i-au luat cu ei.
   Lui Lev îi era frică, dar nu a arătat-o. În schimb, Anastasiei îi curgeau lacrimile.
   Totul se terminase.
   Ușile paradisului grecesc se închideau în urma lor.

PARTEA A PATRA
La trei ani după crimă
SEPTEMBRIE
Capitolul 69
Căderi

      Toamna se așternea peste Geneva.
   Într-un supermarket din centrul orașului, Anastasia aranja standurile cu fructe. Irina, sora ei, a venit lângă ea. Lucrau amândouă în același magazin.
   Irina îi găsise serviciul.
   - Vino să mă ajuți, i-a spus aceasta prevenitoare, nu sunt destui angajați la case.
   Anastasia a urmat-o docilă. Irina fusese foarte amabilă cu sora ei. După cele întâmplate, o primise la ea ceva vreme, până când își găsise un mic apartament în cartierul Servette. Începuse, încet-încet, să se obișnuiască cu noua sa viață.
   Sfârșitul vieții în Corfu, cu 3 ani înainte, însemnase că totul se sfârșise.
   De atunci, îl părăsise pe Lev. De atunci, divorțase de Macaire. Procedura fusese de o absolută simplitate: renunțase la tot și nu ceruse nicio despăgubire. Nu și-a dorit decât desfacerea căsătoriei, ca să poată trage linie sub acei ultimi 15 ani din viața ei.
   Se simțea foarte singură. Deseori, Irina îi spunea: „O să-ți găsești tu repede pe cineva, nu-ți face probleme”. Însă nu avea niciun chef să-și găsească pe cineva. Pe el voia să-l găsească. Pe Lev voia să-l regăsească, pe tânărul și visătorul purtător de valize de la Palace de Verbier. Nu-i voia nici pe Lev Levovitch bancherul, nici pe doctorul Kazan, nici pe Wagner, nici pe Sinior Tarnogol.

      Cu trei ani mai înainte, la jumătatea lui iunie
   Imediat după ce au fost arestați, în Corfu, Lev și Anastasia au fost extrădați și duși la Geneva. Numai că inculparea a căzut. Cu talentul lui de mare avocat, Lev a demontat piesă cu piesă toate capetele de acuzare împotriva lor.
   Nu exista nicio dovadă concretă care să-i incrimineze pentru asasinarea lui Jean-Benedict Hansen. Desigur, fuseseră la Palace de Verbier în acea noapte, ca, de altfel, mulți alții. Că a fost găsit acolo pistoletul Anastasiei? Ea declara că îl pierduse și, oricum, coroziunea îl atacase prea tare pentru a se putea dovedi că într-adevăr aceea era arma crimei.
   - Aș vrea, la fel de mult ca dumneavoastră, să înțeleg ce s-a petrecut în camera 622 de la Palace de Verbier, l-a asigurat Lev pe locotenentul Sagamore.
   - Domnule Levovitch, nu vă bateți joc de mine! Jean-Benedict Hansen descoperise că erați Tarnogol, nu-i așa?
   - Că eram Tarnogol? s-a indignat Lev. Îmi tot repetați absurditatea asta de când ați ajuns în Corfu. Ce înseamnă „a fi Tarnogol”? Dumneavoastră sunteți dumneavoastră și eu sunt eu.
   - Gata cu circul, domnule Levovitch! Știm totul!
   - Nu aveți nicio dovadă pentru tot ce susțineți.
   - Am găsit acest inel care vă aparține.
   - Desigur, ați găsit un inel care-mi aparține, pe care-l am de la mama și care se găsea în sertarul biroului meu de la bancă. Nu văd nimic extraordinar în asta.
   - Un martor afirmă că inelul era în posesia lui Tarnogol.
   - Martorul dumneavoastră se înșală. De altfel, un singur martor e un argument cam subțire. Ba chiar ar putea fi o mărturie aranjată.
   - Mobilier aparținând lui Sinior Tarnogol a fost găsit într-un depozit închiriat de dumneavoastră. Muncitorii însărcinați cu transportul au identificat respectivele obiecte.
   - I-am împrumutat acel spațiu lui Tarnogol.
   - Dumneavoastră sunteți Tarnogol! a repetat Sagamore fără să se lase. Un personaj inventat de tatăl dumneavoastră. La fel ca acel Wagner sau ca doctorul Kazan, care sunt descriși și ei în cartea tatălui dumneavoastră.
   - V-am mai explicat de nu știu câte ori: fuseseră cu toții clienți la Palace. Puteți verifica în registrele de rezervări ale hotelului și veți vedea că spun adevărul. Tata nu făcea decât niște schițe ale clienților. În orice caz, sunt îngrozit de faptul că acel Kazan nu avea diplomă de medic. Sper să puneți mâna pe șarlatan.
   - Domnule Levovitch, vă agravați situația!
   - Din contră, deplâng această arestare arbitrară care va avea consecințe dezastruoase pentru dumneavoastră, domnule locotenent.
   Anastasia răspunsese și ea, cu același aplomb, la întrebările lui Sagamore:
   - Ce făceam la Palace în noaptea crimei? Eu și Lev plănuiserăm să fugim împreună. Mi se părea un gest de lașitate din partea mea să-mi părăsesc bărbatul lăsându-i o biată scrisorică pe patul din dormitor. Așa că m-am dus la Verbier pentru a-l anunța.
   Sagamore nu putea decât să constate că afirmațiile Anastasiei corespundeau cu ceea ce deja declarase Macaire Ebezner.
   - Trebuie să recunoașteți că e bizar să dispari așa, în plină noapte, a spus Sagamore.
   - După ce am stat de vorbă cu Macaire, nu am mai vrut să rămân la Palace. La ce bun s-o fi făcut? Ca să mă implore și să-mi facă tot felul de scene ca să mă convingă să rămân? Ca să mă șantajeze amenințând că se va sinucide? Voiam să plec imediat.
   - De ce nu a plecat și Lev Levovitch cu dumneavoastră în noaptea aceea?
   - Voia să fie de față la încheierea Marelui Weekend. Alegerea nu avusese încă loc, din cauza acelei intoxicații generale. Și-apoi, voia să plece elegant de la bancă, nu să fugă ca un bandit.

      Rapid, interogatoriile au început să bată pasul pe loc.
   Până la urmă, Sagamore nu a avut de ales și i-a eliberat pe Anastasia și pe Lev. Aceștia au părăsit împreună sediul Poliției Judiciare din Geneva, de pe bulevardul Carl-Vogt. Au făcut câțiva pași pe trotuar. Când au fost la adăpost de urechi indiscrete, Anastasia s-a uitat lung la Lev, cu o privire încărcată de mânie, și i-a spus:
   - Cine ești? Lev Levovitch? Doctorul Kazan? Sinior Tarnogol? Wagner? Nu mai știu pe cine am în fața ochilor. Lev, știu c-ai mințit la poliție. Numai că scamatoriile astea nu-ți vor merge mereu. Vreau să știu de ce-ai făcut toate astea.
   Lev i-a răspuns grav:
   - Inițial nu am plănuit să dau viață prea mult timp personajului Tarnogol. Însă în ziua când a murit tata, am decis să prelungesc înșelătoria. Cât timp Tarnogol trăia, într-un fel și tata mai era în viață. Și, încet-încet, jocul m-a prins. Să fiu Tarnogol și să păcălesc pe toată lumea la bancă îmi aducea niște senzații cu totul îmbătătoare. La fiecare ședință a Consiliului simțeam explozii de adrenalină. Și-apoi, Abel Ebezner era înfuriat pe Macaire din cauza situației create, ceea ce, trebuie să mărturisesc, nu-mi displăcea deloc.
   - Numai că asta nu ți-a ajuns și l-ai adăugat și pe doctorul Kazan!
   - Macaire căuta un psiholog. Am văzut imediat ocazia de a da viață unui alt personaj de-ale tatei: doctorul Kazan, medic și psihiatru berlinez. Aveam și un avantaj serios: acțiunile lui Tarnogol, de la bancă, îmi ofereau considerabile mijloace financiare, drept care am închiriat, sub o identitate falsă, un apartament în Piața Claparede, pe care l-am transformat în cabinet de psihoterapie. Cine să fi verificat?
   Anastasia încremenise.
   - Și Wagner? l-a întrebat. Și povestea cu serviciile de informații? Tot tu erai?
   Lev a confirmat din cap. La ce bun să fi negat?
   - Totul era inventat. Wagner, P-30, pretinsele misiuni. Nu a existat niciodată o crimă dublă la Madrid. Informaticianul acela o duce în continuare foarte bine. În schimbul unei anumite sume de bani, soția lui și ei au acceptat să simulez asasinarea lor și să-i fotografiez așa, mânjiți cu sânge fals. Am inventat un pretext.
   - Și ce-ți aduceau toate astea? s-a interesat Anastasia.
   - Satisfacția de a controla viața lui Macaire care aveam impresia că-mi furase tot ce iubeam mai mult: pe tine. Grație doctorului Kazan, îi cunoșteam în detaliu intimitatea. Cât despre Wagner, de fiecare dată când acesta îl trimitea pe Macaire în misiune în afara Genevei, îl mai îndepărta astfel puțin de tine. Când ne-am reîntâlnit, tu și cu mine, la înmormântarea lui Abel, am decis să pun capăt mascaradei. Wagner îi explicase lui Macaire că, odată cu preluarea președinției, vor trebui să renunțe la misiuni.
   Tulburată, Anastasia a murmurat:
   - Dar dacă țineai atât de mult la mine, de ce nu m-ai băgat în seamă în toți acești ani?
   - Pentru că mă gândeam că tu erai cea care nu mă băga în seamă. Că tu erai cea care nu voia să mă vadă. 15 ani în care nu ne-am spus nimic. Uite unde ne-au dus toate astea.
   - Lev, l-ai omorât pe Jean-Benedict fiindcă îți aflase secretul?
   - Nu.
   - Nu știu dacă te mai pot crede. Prea au fost multe minciuni.
   - Întreabă-mă ce vrei!
   - Ce s-a întâmplat în săptămâna dinaintea crimei? Chiar te hotărâseși să pleci cu mine?
   - Nu visam decât să fug cu tine, Anastasia. Știam însă că Macaire ne-ar fi făcut viața imposibilă. Cu excepția situației în care făceam schimbul: el primea președinția, iar eu, pe tine.
   - Vrei să spui: în același fel în care ți-a cedat acțiunile?
   - Da. Știam cât își dorea președinția. Era gata să facă orice pentru a o obține. Era cea mai bună modalitate să ne lase-n pace. Mă cunoșteam bine cu redactorul-șef de la Tribune de Geneve. I-am promis să-i facilitez un interviu cu președintele francez în schimbul strecurării unei notițe din sursă anonimă în ediția de weekend.
   - Articolul în care se afirma că Macaire urma să fie ales președinte?
   - Da, doream ca Macaire să se simtă într-al nouălea cer. Pentru a avea de unde să cadă mai zdravăn. A doua zi, luni, la prima oră, m-am dus la bancă sub înfățișarea lui Tarnogol și am făcut în așa fel încât secretara noastră, Cristina, să intercepteze o falsă convorbire telefonică din care să deducă faptul că Macaire nu avea să fie ales președinte, îmi mai rămâneau 5 zile până la nominalizarea noului președinte.
   - Bine, dar în dimineața aceea eram împreună, a observat Anastasia.
   - Încă mai dormeai, a precizat Lev. Imediat ce mi-am încheiat numărul, m-am întors la hotelul Bergues. Ulterior, nu am mai avut decât să aștept și să-l joc pe degete pe Macaire. Totul a funcționat perfect. Grație personajului Tarnogol, am putut duce lucrurile până la capăt. Grație personajului Wagner, i-am putut descoperi planul pus la punct împreună cu Jean-Benedict, prin care se urmărea ca Tarnogol să fie în pericolul de a-l lovi o mașină după dineul de la Asociația Bancherilor Genevezi. Iată de ce Tarnogol nu a luat parte la dineu.
   - Bine, dar v-am văzut împreună pe tine și pe Tarnogol în holul hotelului Bergues! și-a amintit Anastasia.
   - În seara aceea, înfățișarea lui Tarnogol și-o luase Alfred, i-a explicat Lev.
   - Deci vineri dimineața, a întrebat Anastasia, când ne-am întâlnit în Gara Cornavin pentru a pleca împreună și când mi-ai spus că Tarnogol era pe cale de a împiedica alegerea lui Macaire, de fapt nu intenționai să plecăm?
   - Macaire își împiedica propria alegere. Fiindcă îmi rezista. Vineri dimineață, grație personajului Wagner, am descoperit că era convins că-l putea determina pe Tarnogol să-l numească președinte. Nu părea deloc hotărât să accepte târgul lui Tarnogol, primind președinția și renunțând la tine, Anastasia. Trebuia să găsesc un mijloc de a-l face să cedeze. Drept care a trebuit să amân plecarea. Și am profitat căutând elemente compromițătoare pentru Macaire, organizând o spargere.
   - Poftim!? Tu ai fost spărgătorul?
   - Mai precis, Alfred. La ordinul meu.
   - Alfred!? și-a pierdut Anastasia aerul, înțelegând că, în ziua aceea, ochii lui Alfred îi recunoscuse ea, fără a-l fi putut identifica. Dumnezeule, cum de-ai putut să...?
   Lev a continuat:
   - Alfred l-a spionat pe Macaire și a văzut combinația seifului. Țineam să recuperez jurnalul lui Macaire, pentru a putea pune presiune pe el. Nu știam ce conținea jurnalul, dar mă gândeam că trebuia să fi fost ceva important, din moment ce-i consacra atâta timp și-l încuia în seif. Prin urmare, Alfred trebuia să profite de întâlnirea noastră de la gară pentru a pune mâna pe jurnal. Numai că acel caiet nu mai era în seif. Așa că mi-a telefonat pentru a mă întreba ce trebuia să facă. Cum nu mă-ndoiam că te vei întoarce acasă, i-am spus să te aștepte și să te sperie. Doream să-l fac pe Macaire să creadă că serviciile secrete aveau să-l aresteze dacă nu obținea președinția.
   - Lev, cum ai putut face așa ceva?
   - O făceam pentru noi.
   - Ba ai făcut-o pentru tine!
   S-au privit lung, în tăcere. Lev a zărit un taxi și i-a făcut semn.
   - Vino, i-a spus Anastasiei. Hai undeva unde să putem sta liniștiți de vorbă.
   Ea însă a dat înapoi.
   - Nu mai plec cu tine, Lev.
   - Anastasia...
   - Du-te! Te implor!
   A ascultat-o, cu fruntea-n pământ. A urcat în taxiul care-l aștepta și a dispărut. Anastasia a izbucnit în lacrimi abia după ce mașina nu s-a mai văzut. Era din nou singură. A mers fără țintă până când a ajuns în Piața Circului. Și a dat cu ochii de Remor, cafeneaua în care își petrecuse atâta timp la vremea începuturilor lor, împreună cu Lev. Neștiind nici încotro să se îndrepte și nici ce să facă, a intrat, dar s-a oprit brusc în prag văzându-l pe unul dintre clienții așezați la mese, care o privea la fel de stupefiat. Era Macaire.
   S-a așezat în fața lui. O vreme, niciunul nu a scos vreo vorbă. Apoi Anastasia a murmurat:
   - Îmi pare rău pentru tot.
   - Și mie.
   - Ce mai faci?
   - Mult mai bine. Mi-am refăcut viața. Și sunt foarte îndrăgostit.
   - Mă bucur pentru tine.
   Au mai vorbit o vreme. Au decis rapid divorțul. Amândoi voiau să dea cât mai repede acea pagină. Înainte de a se despărți, Macaire a întrebat-o pe ton de confidență:
   - Anastasia, e un lucru pe care vreau să-l știu. Tu l-ai omorât pe Jean-Bene?
   - Nu, l-a asigurat. De ce-aș fi făcut așa ceva?
   - Așa se-nțelegea din mesajul pe care mi l-ai băgat pe sub ușa camerei de la Palace de Verbier.
   - Când am fugit de la hotel, când am lăsat în urmă tot ce-nsemnase viața mea de până atunci, am simțit nevoia să-ți las câteva cuvinte. Pentru a-ți spune că, în pofida a tot, însemnaseși ceva pentru mine.
   - În pofida a tot? s-a simțit Macaire rănit în amorul propriu. Ce elegant...
   - Macaire, nu am avut viața pe care mi-am dorit-o. Nu ar fi trebuit să mă mărit cu tine. Te-am făcut să-ți pierzi timpul și-mi pare rău. Timpul este atât de prețios, viața este atât de scurtă! Amândouă ar trebui consacrate numai iubirii adevărate. Iubirii din toată inima.
   - Deci nu m-ai iubit niciodată, nu-i așa?
   - Nu te-am iubit niciodată așa cum ai vrut tu să te iubesc. Și din cauza asta mi-am cerut iertare.
   L-a sărutat pe obraz și a plecat.

      S-au scurs 3 luni.
   Într-o minunată seară de început de septembrie, în Place de Neuve, unde se găsea Grand Theatre, publicul venea masiv la noua premieră cu Nabucco.
   Se spunea că noua adaptare a capodoperei lui Verdi era absolut excepțională, drept care toată lumea bună a Genevei se înghesuia să vadă spectacolul.
   Printre spectatori, sclipind, Macaire și Arma sosiseră mână-n mână pentru a lua loc într-una dintre cele mai bune loji ale sălii. În pauză, Macaire și-a dorit să iasă puțin la aer, în timp ce Arma a preferat să rămână în lojă. A ieșit singur pe peronul din fața Operei, unde a dat de Lev. Au izbucnit amândoi în râs.
   - O țigară? i-a oferit Lev.
   - De ce nu? a acceptat Macaire.
   S-au tras deoparte și s-au așezat pe treptele de piatră, admirând Parcul Bastions. Macaire i-a spus:
   - Wagner, îți mulțumesc.
   Lev a zâmbit.
   - Pentru ce?
   - Mulțumită ție, am fost fericit. Am vibrat la fiecare misiune. Am avut cu mult mai puternic senzația că trăiesc. Clipele acelea, chiar dacă n-au fost autentice, eu le-am trăit cu-adevărat.
   După o ezitare, Lev a întrebat:
   - Chiar nu-mi porți pică?
   - Din contră! l-a asigurat Macaire. Știi, după plecarea Anastasiei, a fost foarte greu. Apoi mi-am dat seama că era șansa mea de a-mi reface viața, de a învăța din propriile greșeli și de a duce o existență mult mai apropiată de aspirațiile mele. M-am logodit cu Arma și sunt fericit.
   - O veste bună! a răspuns entuziasmat Lev. Mă bucur mult pentru tine!
   - Mulțumesc, vorbele tale chiar mă emoționează. Cu Arma trăiesc o dragoste așa cum nu am mai simțit vreodată. Sper să vii la căsătoria noastră.
   - Bineînțeles, a promis Lev.
   - Mulțumesc, bătrâne. În fond, într-un fel, noi doi suntem ca niște frați, nu?
   - Așa e, i-a dat Lev dreptate. Am fost mai apropiat de tine în ultimii 15 ani decât de oricine altcineva. De altfel, nu e și Tarnogol invitat la nuntă?
   Macaire a izbucnit în râs:
   - Cum de-ai reușit un asemenea tur de forță? E extraordinar!
   - Tata m-a învățat totul, i-a mărturisit Lev. A fost însă, mai ales, un concurs de împrejurări. Nu m-ai recunoscut când ni s-au încrucișat pașii în față la Palace de Verbier și-am vrut să văd cât poate ține cacealmaua. Totul însă a mers mult mai departe decât plănuisem.
   - Și doctorul Kazan? Tot un personaj de-ale tatălui tău?
   - Da. Într-o zi mi-ai făcut o confidență, nu știu dacă-ți mai aduci aminte. Erai bulversat de consecințele afacerii cu Tarnogol: te simțeai desconsiderat de tatăl tău și sufereai groaznic. Am văzut pe loc în asta ocazia de a-i da viață doctorului Kazan.
   - Și-ntre noi, dialogul s-a legat imediat, a constatat Macaire.
   - Și a ținut mai bine de un deceniu.
   Macaire a surâs.
   - Și Wagner? De unde ți-a venit o asemenea idee?
   - Într-o zi, i-ai povestit doctorului Kazan cât de mult îți doreai o viață mai puțin monotonă decât aveai. Că voiai acțiune, nu să-ți petreci viața în spatele unui birou. Și iată că la ședința de Consiliu, unde venea personajul meu Tarnogol, Abel ne-a comunicat că poliția federală solicitase ajutorul băncii în cadrul unei anchete a Scotland Yard-ului privitoare la spălarea de bani.
   - Operațiunea Nunta de Diamant, a înțeles Macaire.
   - Corect. Consiliul a decis să dea curs cererii Scotland Yard-ului, caz top-secret. Lucru care mi-a dat ideea de a scoate la lumină un alt personaj de-ale tatălui meu, Wagner, agent al serviciilor de informații, care venea cu regularitate la Palace pentru a-i spiona pe clienții bogați sosiți din străinătate. Wagner îți cerea să-i transmiți informații pe care, în realitate, Consiliul le transmisese deja adevăratei poliții federale.
   - De unde și articolul din ziar, care i-a oferit întreaga credibilitate lui Wagner.
   - Exact, a confirmat Lev. Era un neașteptat chilipir. Ca urmare, m-am decis să creez un întreg univers în jurul lui Wagner, mai ales acel P-30 care, sub pretextul de a fi un serviciu de acțiune clandestin, m-a scutit de obligația oricărei dovezi oficiale că există.
   - Totuși, știai că-mi cumpărasem o armă, a observat Macaire.
   - Îi spuseseși asta doctorului Kazan, deci mie, deci lui Wagner.
   - Și scrisoarea președintelui Confederației?
   - Un fals. Mi se datorează.
   - Și rapoartele trimise Consiliului Federal?
   - Ceea ce Wagner numea „rapoarte” nu erau, de fapt, decât niște scrisori foarte lungi, trimise prin poștă, la care administrația răspundea printr-o scrisoare standard, după cum o face cu toți cetățenii care scriu guvernului. În privința misiunilor, nu am făcut altceva decât să te trimit să te plimbi prin Europa pe banii băncii. Dările tale de seamă privitoare la clădirile administrațiilor fiscale își încheiau drumul, în general, în vreo pubelă de la Grand Theatre. După cum știi, crima de la Madrid nu a avut loc niciodată. Cât despre avocații care au servit drept intermediari cu agenții fiscului din străinătate, erau avocații mei din acele țări, care acționau în înțelegere cu mine.
   - Și agenții fiscului?
   - Actori.
   - Și Perez, agentul serviciilor de informații de la Madrid?
   - Tot actor.
   - Măi, să fie! s-a arătat Macaire amuzat. Cât de idioți putem fi uneori!
   - Ba nu, l-a contrazis Lev, când vrei neapărat să crezi în ceva, nu vezi decât exact ce vrei să vezi.
   Macaire i-a dat dreptate cu un gest.
   - Știi, Lev, nu regret nimic din tot ce s-a întâmplat în acești 15 ani. Mulțumită ție, am trăit cu-adevărat!
   - Mi-a făcut bine să-ți pot spune tot ce s-a întâmplat, i-a mărturisit Lev.
   - Ai reușit să trăiești patru vieți.
   Lev a schițat un zâmbet. A urmat o clipă de tăcere, apoi Macaire a întrebat:
   - Lev, ce s-a întâmplat în camera 622, în noaptea aceea de decembrie?
   - Habar n-am. Nu știu cine l-a omorât pe Jean-Benedict.
   Din foaier s-a auzit semnalul care chema spectatorii în sală.
   - Înainte de a ne întoarce, a zis Macaire, mai am o ultimă întrebare. Wagner a fost cel care m-a pus pe urmele tale, în Corfu. Dar dacă Wagner ești tu, de ce ai făcut asta?
   Lev a oftat. Și a zâmbit trist.
   Știuse de la bun început că, fugind cu Anastasia, relația lor avea să se transforme.
   Știa că pasiunea iscată de reîntâlnire, pe care o cunoscuseră la Geneva, pasiunea generată de lucrul interzis, de noutate, nevoia amândurora de a se vedea fără încetare, de a se adora când erau împreună, disperarea care-i cuprindea când erau despărțiți, toate acestea aveau să fie distruse de promiscuitate, odată ajunși împreună cu adevărat, în Corfu. Trebuia să admită: când nu ai nimic de făcut, zilele sunt foarte lungi. Uneori, se plictiseau. Și-atunci, pentru a prelungi pasiunea, fuseseră nevoiți să lupte, să parcurgă comedia hainelor frumoase, a rafinamentului și lumânărilor, să se pregătească, să se curețe, să atingă fiecare vârful formei personale. Trebuiau să se supună indispensabilului carnaval, unicul remediu împotriva fatalității dragostei și puterii dizolvatoare a rutinei, de care suferă toate iubirile atunci când, după ce au fost întreținute de doi îndrăgostiți distincți, aceștia nu ajung împreună mai mult decât un cuplu.
   E începutul marii statorniciri, al marii uitări de sine și de celălalt, sfârșitul marii minciuni care le-a permis, până atunci, să fie perfecți, frumoși, impecabili și să miroasă întotdeauna bine, început care dintr-odată dă liber nepăsării: haine confortabile, pantaloni elastici, burdihan care se revarsă, peri dizgrațioși, gură rău-mirositoare. „Dragă, poți să-mi aduci hârtia igienică, te rog?” Platoul cu ceva de mâncare, cu ochii la filmul de seară. Și adormitul ca doi saci pe canapea, cu televizorul dat la maximum, cu gurile deschise, cu sforăit și tot tacâmul.
   Niciodată! își promisese Lev. Nu cu Anastasia! Mai bine mort.
   Ca măsură de precauție, era necesar un dușman. Era nevoie de un soț gelos care să debarce în Corfu, să creeze o dramă, pentru ca ei să poată pleca în altă parte spre a se regăsi din nou. Pentru a relua totul de la zero. Un cuplu mereu nou este un cuplu care nu se uzează niciodată, își spusese Lev.
   Lui Macaire i-a spus pur și simplu:
   - Cred că viața din Corfu era sortită eșecului.
   S-au ridicat.
   - Deci, fără ranchiună? l-a întrebat Lev pe Macaire.
   - Glumești? i-a zâmbit Macaire.
   Cei doi și-au strâns frățește mâinile. Macaire avea o nuanță triumfală în privire. Dintr-odată și-a descheiat cămașa și i-a arătat lui Lev un microfon lipit de piept cu bandă adezivă. Polițiști în civil au țâșnit din întuneric și l-au imobilizat pe Lev. Printre ei, și Sagamore.
   - Domnule Levovitch, asta este ceea ce s-ar numi o mărturisire, i-a spus înainte de a-l sui într-o mașină neinscripționată.

      Trei ani mai târziu, Anastasia se gândea adesea la acele evenimente.
   De arestare aflase din presă, ca toată lumea. Urmărise detaliile procesului: se dusese la audieri de câte ori putuse și păstrase toate relatările din ziare. Sperase ca Lev să se descurce cumva. În definitiv, de fiecare dată se descurcase. Deși nu credea în Dumnezeu, se surprinsese rugându-se la El.
   Trei ani trecuseră și, deși de-atunci nu-l mai văzuse, nu se putea împiedica să nu se gândească la el necontenit. Duminicile pleca pe jos din cartierul Servette și cobora pe strada Chantepoulet până la lacul Léman și la hotelul Bergues. Găsea o bancă și se așeza o vreme, uitându-se la clădirea maiestuoasă. Scruta fațada în dreptul etajului cinci, privind fix ferestrele apartamentului unde locuise el. Întrebându-se cine o fi locuind acum acolo.
   Apoi pleca mai departe, de-a lungul cheiului Mont-Blanc, până la hotelul Beau-Rivage. Intra în salon, se așeza într-un fotoliu și comanda un ceai negru. Și iar se gândea la el. Îl revedea chiar aici, cu 18 ani în urmă, jucând în fața mamei ei rolul contelui Romanov. După care desfăcea acel articol din Tribune de Geneve din timpul procesului, pe care-l păstra în geantă. Acesta cuprindea o fotografie mare a lui Lev sosind la Palatul de Justiție, arătând tot superb, și dedesubtul ei, titlul:

   CĂDEREA BANCHERULUI-VEDETĂ
   LEV LEVOVITCH

   Lev Levovitch a fost declarat vinovat în primă instanță, la Tribunalul din Geneva, de escrocherie, exercitare ilegală a profesiei de medic și abuz de încredere. Reamintim că bancherul a făcut parte, sub o identitate falsă, din Consiliul Băncii Ebezner și a abuzat ani de zile de încrederea lui Macaire Ebezner, actualul președinte al băncii cu același nume. Drept care a fost condamnat la 4 ani de închisoare cu executare și la confiscarea tuturor bunurilor. A primit totodată interdicție pe viață de a mai lucra în domeniul bancar.

Capitolul 70

Intoxicări

     Miercuri, 4 iulie 2018.
   În apartamentul meu de la Palace de Verbier, Scarlett, băgată până-n creștet în articole decupate din ziare, trecuse în revistă toate relatările de la procesul lui Levovitch, care făcuse la vremea respectivă deliciul presei.
   Simțeam că își pierdea răbdarea, având senzația că ne aflam aproape de atingerea scopului.
   - Am luat totul de la capăt, domnule scriitor, și de fiecare dată ajung la aceeași concluzie: Levovitch e criminalul.
   - Totuși, justiția l-a absolvit de această acuzație.
   - Din lipsă de dovezi, a nuanțat Scarlett.
   - Să nu ne jucăm cu vorbele: dacă nu există dovezi, înseamnă că nu e vinovat. Cunoașteți zicala: nevinovat până la proba contrarie.
   - Ce mă calcă pe nervi este de ce au fost descoperite lucrurile lui Tarnogol în camera lui Jean-Benedict Hansen? Ce știa Jean-Benedict Hansen? Ce legătură avea cu Levovitch? Sunt convinsă că aici e cheia cazului.
   - La ce vă gândiți? am întrebat-o.
   - De exemplu, nu se știe cine a provocat otrăvirea generalizată în seara de sâmbătă a Marelui Weekend. Și, de altfel, nici de ce. Se știe că Macaire și Jean-Benedict au manevrat sticlele de vodcă, dar Macaire Ebezner a afirmat că au făcut-o ca să caute un vin anume, iar Jean-Benedict Hansen nu mai e aici pentru a-și expune propria versiune.
   Scarlett ținea neapărat să-i pună niște întrebări lui Macaire Ebezner, dar, de la ultima scurtă întrevedere de la bancă, solicitările noastre rămăseseră fără răspuns. Scarlett a continuat:
   - Sigur e că nici Macaire Ebezner, nici Jean-Benedict Hansen nu s-au intoxicat: numele lor nu figurează pe lista persoanelor spitalizate în seara aceea.
   A fluturat lista cu pricina, descoperită în raportul poliției.
   - Și Lev Levovitch? am întrebat.
   - El a fost intoxicat, mi-a răspuns arătându-mi numele subliniat pe una dintre pagini.
   Scarlett a rămas o clipă cu ochii pe listă. Dintr-odată, s-a încruntat.
   - Doamne, Dumnezeule! a strigat.
   - Ce-ați găsit?
   - Doamne, Dumnezeule! a repetat. Ia uitați-vă!
   A încercuit un nume cu pixul roșu și mi-a întins foaia.
   - Arma, menajera familiei Ebezner, a spus Scarlett. Și ea a fost victima intoxicării. Arma a fost la Palace de Verbier în weekendul crimei!

Capitolul 71

Arma

      Descoperirea făcută de Scarlett a însemnat un alt dus-întors la Geneva, joi 5 iulie, pentru a mai vorbi odată cu Arma.
   Ne-am întâlnit cu ea la începutul după-amiezii, pe malul lacului Leman. Era foarte cald. Am făcut împreună câțiva pași până la podul Bergues, unde ne-am așezat pe o bancă, la umbra copacilor de pe insula Rousseau. Geneva nu e niciodată atât de frumoasă ca vara, înverzită și îmbăiată în soarele care dă apelor lacului reflexe de smarald și o atmosferă de mare caraibiană.
   - Știm tot, i-a spus Scarlett.
   - Ce știți?
   - Că ați fost la Palace de Verbier în weekendul crimei, în seara aceea de sâmbătă, ați fost intoxicată și ați ajuns la spital. Se pare că detaliul a scăpat poliției la vremea anchetei, fiindcă nu apare nicăieri în dosar.
   Arma și-a lăsat fruntea în pământ.
   - De ce v-ați dus în weekendul acela la Verbier? am întrebat-o.
   - Voiam să fiu de față la alegerea lui Macaire. Ar fi fost unul dintre cele mai importante momente ale vieții lui și voiam să fiu și eu acolo. De aproape 1 an mă bucuram pentru el.
   - Era la curent cu venirea dumneavoastră acolo?
   - Nu, evident că nu. Probabil că nici nu mi-ar fi permis să fiu prezentă acolo. Numai că tot ce-mi doream era să mă ascund într-un ungher al sălii pentru a fi martora triumfului său. De altfel, pentru asta îmi luasem din timp zile libere. Deci, vineri m-am dus la Verbier unde îmi rezervasem o cămăruță într-un han. Sâmbătă seara m-am îmbrăcat și m-am strecurat la cocktailul din sala de bal de la Palace. Nimeni nu m-a întrebat nimic.
   - Și-apoi ce s-a întâmplat?
   - Recunosc că eram cam nervoasă și mi-am luat ceva de băut. Puțin mai târziu, când să se anunțe președintele, dintr-odată mi s-a făcut rău. Tuturor li s-a făcut rău. Și m-am trezit la spital. Abia luni dimineață am ieșit de-acolo și atunci am aflat și de crimă.
   - Deci nu a știut nimeni că ați fost în seara aceea la Palace? a întrebat Scarlett.
   - Nimeni. În afară de Macaire. De-asta m-a și părăsit. După cum v-am mai spus și când ne-am văzut data trecută, pe Macaire l-am pierdut din cauza acelor evenimente.
   - V-a părăsit fiindcă a descoperit că veniserăți la Verbier?
   - Nu, m-a părăsit fiindcă a crezut că eu l-am omorât pe Jean-Benedict Hansen.
   Arma a izbucnit în lacrimi. Scarlett și cu mine am privit-o intrigați:
   - De ce s-a gândit Macaire că dumneavoastră l-ați omorât pe Jean-Benedict Hansen?
   Arma însă nu ne-a răspuns. Și-a luat geanta și a fugit plângând.

      Trebuia neapărat să clarificăm lucrurile.
   Singura persoană care ne-ar fi putut răspunde la întrebări era Macaire Ebezner. Știam că nu ne va primi la bancă. După cum ne spusese Arma, acum locuia într-un apartament de pe cheiul General-Guisan. Am așteptat până spre seară întoarcerea lui de la bancă, în fața ușii imobilului. La sosire, văzându-ne, s-a enervat:
   - Iarăși dumneavoastră? Credeam totuși că am fost cât se poate de clar.
   - Domnule Ebezner, trebuie neapărat să stăm de vorbă.
   - Nu am nimic de discutat cu dumneavoastră.
   - E ceva în legătură cu Arma. Știm că a fost la Verbier în weekendul crimei.
   Macaire Ebezner nu a mai putut refuza întrevederea. Ne-a condus în apartamentul lui imens, unde ne-a invitat în salonul al cărui perete de sticlă oferea o perspectivă liberă către fântâna cinetică Jet d’Eau.
   - Deci ați continuat să vă băgați nasul unde nu vă fierbe oala, ne-a zis Macaire pe un ton cu totul neplăcut.
   - Ne-am continuat ancheta, a nuanțat Scarlett. Și am descoperit că fosta dumneavoastră menajeră și iubită, Arma, se afla la Palace de Verbier în weekendul comiterii crimei.
   - Cum de-ați aflat? a întrebat Macaire.
   - Numele ei apare pe lista persoanelor spitalizate în urma otrăvirii. Detaliul a scăpat poliției. Aș fi curioasă să aflu cum de v-ați dat seama dumneavoastră că și ea fusese la Verbier.

      Un an după crimă, în decembrie
   Era într-o joi, spre seară. În locuința din Cologny, Arma, cu cerceii cu diamante în urechi și îmbrăcată într-un costum cu imprimeu de leopard, își certa menajera:
   - Ia freacă un pic mai bine pardoseala!
   - Scuzeți, Duamna, s-a văitat angajata.
   - Scuzeți, scuzeți, e într-adevăr politicos să spui scuzeți tot timpul, dar ar trebui să fii mai cu grijă.
   Ușa de la intrarea în casă s-a deschis, iar Macaire și-a făcut apariția, foarte bine dispus. Arma i-a sărit de gât și l-a acoperit de sărutări. De fiecare dată când era astfel întâmpinat, Macaire își spunea că așa ceva nu i se întâmplase niciodată cu Anastasia. Ceea ce îl făcea încă și mai fericit în acea zi. Era un om nou.
   - Cum a fost azi, iubitule? l-a întrebat Arma.
   - Foarte bine. Închipuie-ți că am anulat toate întâlnirile de mâine, așa că vom pleca într-un weekend prelungit. A nins în Alpi și vreau să profit. Și-apoi, sâmbătă vin niște cumpărători să vadă casa și nu am niciun chef să-mi stea pe cap. Las agentul imobiliar să se descurce singur.
   Arma s-a agățat de gâtul lui și l-a întrebat:
   - Unde plecăm în weekend?
   - Aș vrea să mergem la Verbier, a spus Macaire.
   - A, da, la Verbier! Și unde? La Palace?
   - Ca să fiu cinstit, am așa... o ezitare. Se face exact un an de când Jean-Bene a fost ucis acolo.
   - Trebuie să uiți povestea asta. Să-ți alungi din minte amintirile astea îngrozitoare. Doar n-o să te lipsești toată viața de Palace!
   - Nu știu...
   - Haide, iubitule! Cu tot luxul acela magnific de-acolo?! O să ne închidem în cameră și-o să facem un foc zdravăn de lemne, la care o să ne uităm de pe canapea.
   - Bine, dacă așa vrei tu, a consimțit Macaire.
   După ce și-a dezbrăcat paltonul, a trecut în living și și-a turnat un whisky.
   L-a băut la fereastră, contemplând ninsoarea care se așeza încet peste peluza înghețată. Și și-a lăsat gândurile să vagabondeze. Se gândea la Anastasia. Lucru care i se întâmpla cu regularitate. Se întreba pe unde o fi ajuns și ce făcea oare. Dacă era fericită. Nu o mai iubea, dar, cu toate acestea, încă o mai iubea. Când iubești, o faci pentru totdeauna.
   Probabil fiindcă tocmai vorbiseră despre Palace de Verbier, și-a amintit de cele câteva cuvinte scrise cu rujul de buze pe oglinda din baie:

   Sunt aici, pisoiaș.
   A.

   Și dintr-odată, s-a întrebat de ce acel simplu „A”? Scrisorile din Corfu și le încheia pe toate semnându-se Anastasia. Și mesajul strecurat pe sub ușa camerei, la fel. Și-a reamintit un pasaj din una dintre acestea: „Venisem la Verbier ca să rupem relația, nu ca să-ți las vorbe dulci”. Apoi s-a gândit la ce îi spusese Arma mai adineauri: „O să ne închidem în cameră și-o să facem un foc zdravăn de lemne, la care o să ne uităm de pe canapea”.
   Nu fuseseră niciodată împreună la Palace. De unde știa, atunci, că apartamentele aveau toate șemineu în fața căruia era plasată o canapea confortabilă? Șocat, a scăpat paharul din mână.
   Arma a auzit zgomotul de sticlă spartă și s-a repezit în living. L-a găsit pe Macaire livid la față!
   - Ce s-a-ntâmplat, iubitule?
   - Deci tu ai fost! Tu ai fost la Palace în weekendul crimei! Te-ai dat drept soția mea și ai intrat la mine în cameră unde mi-ai lăsat cuvintele acelea scrise cu ruj de buze, pentru a mă face să cred că fusese Anastasia.
   - Ba nu! Te auzisem spunând cât de mult îți plăcea acel ruj. Mi-am făcut rost de unul printr-o verișoară care locuiește la Paris. Îmi dădeam cu el acasă, în speranța c-ai să observi, dar nu ai făcut-o niciodată. Tocmai terminasem de scris cuvintele acelea pe oglinda de la baie, când am auzit ușa de la intrare. M-am ascuns într-un dulap, uitând rujul pe chiuvetă.
   - Dar, pentru Dumnezeu, ce făceai la Palace?
   - Voiam să iau parte la alegerea ta. Eram atât de mândră de tine! Era ziua ta cea mare. De-asta te rugasem să-mi dai niște zile libere: voiam să fiu și eu de față la încoronarea ta. Rezervasem de luni de zile o cameră într-un han din sat. Între timp, am descoperit că Anastasia avea de gând să te părăsească și că urma să n-o mai găsești acasă la întoarcere. Așa că voiam să-ți spun că te iubesc. Că ai putea fi împreună cu cineva care te iubește cu adevărat! M-am prezentat la recepția hotelului și am spus că sunt soția ta. Funcționarul nu m-a întrebat nimic, ci doar mi-a dat dublura cheii. Numai că nu erai în cameră, așa că ți-am lăsat mesajul pe oglinda din baie și m-am ascuns în șifonier ca să văd cum reacționezi. Când însă te-ai întors în cameră, am ezitat. Mi-a fost frică să nu-ți par ridicolă. Și-apoi, dintr-odată, cineva te-a strigat de pe balcon, așa că, evident, nu am ieșit la lumină. Am considerat că era mai bine să te admir de la depărtare, fiindcă altfel cu siguranță m-ai fi respins. În fond, nu eram decât menajera angajată în casa ta.
   Macaire a înmărmurit. Și-a mai turnat un pahar de scotch și l-a dat pe gât.
   Apoi a întrebat-o, cu vocea tremurândă:
   - Arma, tu ai furat pistoletul aurit al Anastasiei?
   Mai întâi l-a privit lung, în tăcere. Apoi a început să plângă:
   - Am găsit pistoletul în bagajul pe care Anastasia îl ascunsese în șifonier, în vederea plecării cu Levovitch. Nu mai știu de ce am umblat prin lucrurile ei, fără îndoială fiindcă voiam să descopăr unde se duceau. Speram să dau peste vreun bilet de avion sau peste vreun mesaj. Am dat însă peste arma aia. La început, mi-a fost teamă că Anastasia vrea să se omoare. Era atât de fragilă pe-atunci, încât m-am temut să nu facă vreun lucru oribil, ca-n Romeo și Julieta. De pistol am vrut să scap, să-l arunc în lac sau așa ceva. Mi-a fost însă frică să nu fiu văzută și luată drept o criminală. M-am gândit că ar fi fost mai bine să-l arunc într-o prăpastie, la munte, unde nimeni nu l-ar mai fi găsit. Așa că l-am luat cu mine la Verbier.
   - Arma, a murmurat Macaire înspăimântat, tu l-ai omorât pe Jean-Benedict?
   - Nu! Îți jur că nu l-am omorât eu!
   - Atunci ce-ai făcut, pentru Dumnezeu? a insistat Macaire, simțind că Arma nu-i spunea totul.
   - Sâmbătă după-masă, când eram ascunsă la tine-n cameră, te-am auzit vorbind despre Tarnogol. Știam că-ți făcea necazuri și că-ți amenința alegerea. Când te-ai întors din balcon, ai zis c-o să-l omori. Însă nu voiam să sfârșești în pușcărie. Nu ai fi suportat regimul de-acolo. Ai fi pierdut totul și până la urmă te-ai fi sinucis! Nu te puteam lăsa s-o faci. Trebuia să acționez cumva. M-aș fi simțit de-o mie de ori mai bine să fiu eu condamnată în locul tău. Mi-am spus că era un semn ceresc: dacă găsisem pistolul, dacă venisem până aici cu el, însemna că trebuia să-l folosesc. Venise clipa să-ți dovedesc cât de mult te iubesc. Să-ți luminez viață printr-un act de curaj. Și-apoi, toată lumea ar fi aflat! Le-aș fi spus judecătorilor și juraților, s-ar fi scris în ziare. Ce dovadă mai mare de dragoste s-ar fi putut? Nu aș mai fi fost doar o simplă menajeră, ci îndrăgostita teribilă! Bonnie a iubirii! Simțeam că, în acea zi, viața mea va lua o întorsătură. Așa că, la ora 18, m-am amestecat printre funcționarii băncii, în sala de bal. Aveam în geantă arma și eram hotărâtă ca, imediat ce Tarnogol apărea pe scenă, să trag în el. Pentru tine, iubirea mea! Numai că, evident, eram foarte nervoasă, așa că am cerut un cocktail cu vodcă, pentru a-mi face curaj. Am băut mai multe, așa cum trebuie pentru a putea omorî un om. Numai că am început să mă simt foarte rău. La puțin timp după ce membrii Consiliului au sosit pe scenă, am început să vomit. Când au sosit ajutoarele, m-am târât până afară din sală, trebuia să scap de armă înainte de a-mi pierde cunoștința, altfel ar fi fost găsită la mine. Am umblat pe niște coridoare până la o fereastră de la care am aruncat pistolul într-un tufiș acoperit de zăpadă. În clipa aceea nu m-am gândit că zăpada se va topi. Nu m-am mai gândit la nimic. Am scăpat de armă și am leșinat. Când am deschis ochii, eram la spitalul din Martigny.
   Nemaiștiind ce să creadă, Macaire a dat-o afară din casă pe Arma și s-a încuiat la el în birou. Acolo, cu telefonul în mână, se uita fix la cartea de vizită a locotenentului Sagamore.

      - Până la urmă însă, nu ați mai sunat la poliție, a constatat Scarlett, în livingul lui Macaire. De ce?
   Înainte de a răspunde, Macaire s-a ridicat din fotoliu și s-a dus să caute ceva într-un sertar încuiat. A scos un dosar și ni l-a întins.
   - Am preferat să verific chiar eu. Iată fișa de spitalizare a Armei, din seara crimei. Și raportul medicului care a consultat-o. Le-am păstrat gândindu-mă că povestea asta ar putea ieși la lumină într-o bună zi.
   Scarlett a parcurs documentele:
   - Aici scrie că Arma a fost spitalizată sâmbătă, 15 decembrie, la ora 20:15, și nu a părăsit spitalul până luni dimineață. Intoxicația a fost severă și, în tot acest timp, a rămas sub perfuzie.
    - În timpul în care a fost comisă crima, a continuat Macaire, Arma era la spitalul din Martigny, adică la o jumătate de oră distanță de Verbier, cu o perfuzie în braț. Mi se pare un alibi suficient de solid.
   Scarlett i-a dat dreptate, apoi a spus:
   - Ați făcut aceste cercetări, dar tot nu se explică, deocamdată, de ce ați renunțat să anunțați poliția.
   - Dacă Arma l-ar fi omorât pe Jean-Benedict, dacă ar fi ucis pentru a mă proteja, atunci ar fi însemnat că aș fi fost iubit cum nu mi se mai întâmplase vreodată.
   - Totuși, după ce ați descoperit că nu ea fusese criminala, de ce nu ați reluat relația?
   Macaire se uita în gol. De parcă i-ar fi fost rușine de răspuns:
   - Mi-am dat seama că eram cu ea dintr-o eroare: nu era decât o palidă imitație a Anastasiei. Fantoma ei. Singura femeie pe care am iubit-o vreodată e Anastasia. Tarnogol însă a avut dreptate, iar profeția lui s-a dovedit exactă: am ajuns președintele băncii, dar am rămas singur.
   - Tarnogol nu a existat niciodată, am observat.
   - Și totuși, mi-a răspuns Macaire, era chiar la fața locului.

Capitolul 72

Sfârșit de partidă

      Împreună cu Scarlett, am plecat de la Macaire Ebezner și am ieșit din Geneva fără a fi înaintat prea mult în rezolvarea cazului.
   Tot nu identificaserăm criminalul. Întorși la Verbier, ne-am închis la mine în apartament pentru a mai încerca, încă o dată, să potrivim toate piesele puzzle-ului. Ore în șir am revăzut toate elementele dosarului, comandându-ne în cameră, pentru cină, cheeseburgeri cu cartofi prăjiți, pe care i-am mâncat verificând minuțios și recitind toate datele deja parcurse de nenumărate ori.
   Ne scăpa evident un detaliu, dar care să fi fost acela?
   La ora 2 noaptea, a fixat pe peretele pe care aveam toate datele trei foi cu trei nume ale potențialilor suspecți:
   ANASTASIA LEV MACAIRE
   Scarlett a oftat privind fotografia panoului realizat de locotenentul Sagamore în care erau indicate numele acelorași suspecți.
   - Am ajuns la aceeași concluzie cu a poliției, a remarcat Scarlett. Ne-am împotmolit în exact același punct al anchetei.
   Eram epuizați. Și, trebuie să mărturisesc, și un pic descurajați. Era însă necesar să rezistăm.
   - Puțină cafea? am sugerat.
   - Chiar vreau.
   Am pornit espressorul cu capsule. Scarlett a reașezat metodic toate elementele din panoul lui Sagamore, reluând toate piesele pe care le fotografiaserăm ilegal. Timp de mai bine de un ceas, a trecut încă o dată în revistă fiecare dintre elementele reținute la vremea cuvenită de Sagamore.
   Astfel ne-am reamintit de intervenția echipei de securitate în camera 623 și iată un extras din declarația dată poliției, în dimineața crimei, de un anume Milan Luka, șeful serviciului de securitate de la Palace:
   Sâmbătă seara, pe 15 decembrie, la ora 23:50, am fost chemat din cauză că se auzea scandal din camera 623. M-am dus imediat până la camera în cauză și am fost întâmpinat de un bărbat care m-a asigurat că totul era în ordine. M-am gândit că poate nu era camera pentru care fusesem solicitat. Pe tot coridorul nu se auzea niciun zgomot. Totul părea liniștit. Nu am insistat și am plecat. Am informat directorul pentru cazul în care ar fi trebuit intervenit încă o dată. Fusese o seară complicată și era mai bine să fim prudenți. Alt apel însă nu a mai urmat. Noaptea a fost calmă. În sfârșit, dacă se poate spune așa, fiindcă a doua zi a fost descoperit cadavrul de la camera 622.
   După ce a citit cu voce tare, Scarlett a adăugat:
   - Raportul precizează că bărbatul care l-a întâmpinat pe șeful serviciului de securitate în camera 623 era Jean-Benedict Hansen, recunoscut prin intermediul unei fotografii.
   S-a oprit brusc, gânditoare.
   - Ce e? am întrebat-o.
   - Șeful securității se referă la un „scandal”.
   - Da, și?
   - Se subînțelege o bătaie, nu?
   - Da, exact. O dispută zgomotoasă.
   - Ceea ce implică faptul că Jean-Benedict Hansen nu era singur în camera 623. Când a făcut ancheta, pe Sagamore nu l-a frapat detaliul, considerând că Jean-Benedict Hansen era Tarnogol. Prezența lui Jean-Benedict Hansen în camera 623 - a lui Tarnogol - nu avea nimic surprinzător. Numai că, în realitate, Tarnogol era Lev Levovitch. Sagamore a trecut peste acest amănunt.
   - Jean-Benedict se certa deci cu Tarnogol, cu Levovitch adică! am zis înțelegând unde dorea Scarlett să ajungă.
   A confirmat din cap.
   - Sâmbătă, 15 decembrie, Jean-Benedict Hansen se certa cu Levovitch. Câteva ore mai târziu, e găsit mort.

      Milan Luka nu mai lucra de ani de zile la Palace, dar câteva încercări pe internet au fost de ajuns pentru a-l găsi: conducea acum propria firmă de supraveghere, numită Luka Securite, al cărei sediu se găsea în Sion.
   Așa încât, a doua zi, vineri, 6 iulie 2018, de dimineață, după o noapte cu somn puțin, ne-am dus să ne întâlnim cu Milan Luka la sediul firmei sale din centrul Sionului. Era un bărbat de vreo 50 de ani, voinic și cu o figură nu tocmai atrăgătoare, dar, de fapt, un om simpatic. Ne-a primit cu amabilitate, deși veniserăm neanunțați. Simțeam că se emoționează vorbind despre anii petrecuți la Palace de Verbier.
   - M-am simțit fericit acolo, ne-a mărturisit. Am ajuns de tânăr în Elveția și am avut norocul de a-l întâlni pe domnul Rose. Știa să te facă să ai încredere în tine pentru ca astfel să dai tot ce aveai mai bun. Am fost angajat în cadrul echipei de securitate căreia mai apoi i-am devenit șef. Îi datorez mult domnului Rose.
   - De ce ați plecat de la Palace?
   - Am plecat după moartea domnului Rose. Nu mai era la fel fără el. Și-apoi, ca să fiu cinstit, de mult îmi doream să plec și să-mi fac propria afacere. Rămăsesem însă din fidelitate față de domnul Rose. Bine, chiar dacă, după crimă, atmosfera se schimbase profund.
   - Ce vreți să spuneți? a întrebat Scarlett.
   - Palace era un loc deosebit, un mic port al păcii pentru clienți. Domnea acolo sentimentul unei perfecte serenități. După crimă, lucrurile s-au schimbat cu totul. Domnul Rose a fost foarte afectat de acele evenimente și, mai ales, de ce s-a întâmplat ulterior: procesul lui Lev Levovitch și condamnarea acestuia. Decizia l-a devastat pe domnul Rose, care era foarte mândru de Lev. Dacă l-ați fi auzit cum vorbea pe-atunci despre el... era eroul lui. Se gândea că ar fi putut ajunge chiar președintele Băncii Ebezner. Numai că eroul, din păcate, a cunoscut cea mai cruntă decădere. Șocul a fost groaznic pentru domnul Rose. Asta l-a și omorât.
   - Cum așa?
   - S-a sinucis la câteva luni după condamnarea lui Levovitch. Un glonț în gură cu pistolul din armată, o chestie înfiorătoare. Lângă el au fost găsite articolele de presă referitoare la prăbușirea lui Levovitch. A fost o perioadă foarte grea pentru mine.
   - Ce ne puteți spune despre crima de la camera 622, domnule Luka? l-am întrebat.
   Fostul șef al echipei de securitate de la Palace ne-a povestit mai întâi ce haos fusese în sâmbăta cu intoxicarea generală, apoi despre descoperirea cadavrului, a doua zi.
   - Am fost unul dintre primii anunțați, ne-a spus. Am sunat imediat la poliție și am interzis accesul la acel etaj, pentru a nu fi distruse eventualele probe.
   - În dimineața crimei erați la Palace? m-am mirat.
   - Da, de ce?
   - Fiindcă tot acolo erați și sâmbătă seara. Știm că ați intervenit la camera 623, la ora 23:50.
   - Într-adevăr, ar fi trebuit să mă întorc acasă în seara aceea, când mi se termina tura, dar după intoxicarea generalizată, domnul Rose era foarte nervos, așa că a trebuit să rămân la fața locului. Noaptea rezolvam în principiu totul cu un singur agent, dar, ținând cont de circumstanțe, mi s-a părut mai prudent, pentru orice eventualitate, să fie asigurată o întărire a efectivului.
   - Mai exact, unde vă găseați în noaptea aceea? l-am întrebat.
   - Agentul de noapte era la recepție, ca de fiecare dată, pentru a supraveghea intrarea principală, singura cale de acces posibilă. Eu m-am dus să mă culc în biroul administrației, trebuia să-mi refac un pic forțele după ziua aceea care chiar mă încercase.
   - Deci nimeni nu ar fi putut intra în hotel?
   - Nu, decât pe ușa principală. Noaptea, la Palace exista această regulă de a face imposibil accesul prin altă parte. Trebuia să fim vigilenți, aveam mulți clienți foarte bogați, cu bijuterii la ei și cu bani lichizi.
   - Dar accesul la o ieșire de siguranță era posibil cu ajutorul unui complice din interior, am observat.
   - Cu ajutorul unui complice din interior, a repetat fostul șef al echipei de securitate, înainte de a deveni ironic: bandiții ar fi putut ateriza și cu un elicopter pe acoperișul hotelului. Eram prudenți la modul rezonabil, din punctul de vedere al celor dintr-un sat liniștit cum e Verbier. Unde vreți să ajungeți cu aceste întrebări?
   - Domnule Luka, a intervenit Scarlett, credem că este posibil să fi văzut ceva important cu câteva ore înaintea crimei.
   - Cum așa?
   Scarlett i-a arătat extrasul din raportul poliției.
   - Sâmbătă seara, pe 15 decembrie, ați avut o intervenție la camera 623.
   - Da, îmi aduc aminte. Un client a sunat la recepție și ne-a anunțat. Se petrecea ceva, țipa cineva, cred.
   - Ce client sunase la recepție?
   - N-am știut niciodată. De altfel, cred că nici nu se prezentase. La vremea respectivă, rețeaua telefonică nu era încă informatizată, deci nu puteam ști de la ce cameră venea apelul. Tot nu văd unde vreți să ajungeți.
   - Cine era în camera 623?
   - Domnul Hansen. Am declarat deja poliției.
   - Nu v-a mirat că nu l-ați găsit acolo pe domnul Tarnogol? am întrebat. Era camera lui, nu a domnului Hansen.
   - Echipa de securitate nu era obligată să știe cu precizie cine în ce cameră locuia. Ni se dădea numărul camerei, mergeam să vedem despre ce era vorba și asta era tot.
   Scarlett a scos atunci asul din mânecă:
   - Presupunem că în cameră era altcineva. Dacă ați citit presa vremii, știți că Sinior Tarnogol nu a existat niciodată: Lev Levovitch era cel care interpreta respectivul personaj. Prin urmare, credem că Lev Levovitch era cel ce se afla în camera 623. În seara aceea, când ați intervenit, în cameră se aflau Jean-Benedict Hansen și Lev Levovitch. Am dreptate?
   Fostul șef al echipei de securitate a lăsat să-i scape un suspin prelung. S-a ridicat de la birou și s-a dus la geam, de parcă ar fi vrut să ne evite privirile.
   - Așa e, ne-a mărturisit. Lev Levovitch era înăuntru. Și o femeie.
   - De ce nu ați spus nimic poliției? l-a întrebat Scarlett.
   - Pentru că domnul Rose m-a rugat să nu spun nimic. După incident, l-am informat ce se petrecuse și mi-a ordonat să nu spun nimănui că Lev se afla în acea cameră. Întotdeauna l-a protejat.

      Toate pistele ne conduceau către Lev Levovitch.
   Scarlett și cu mine ne uitam la numele celor trei suspecți, de pe peretele din apartamentul meu.
   ANASTASIA LEV MACAIRE
   Chiar dacă, după spusele lui Milan Lukas, Anastasia - deduceam că ea fusese femeia menționată de fostul șef al echipei de securitate - se găsea în camera 623 cu Lev și Jean-Benedict Hansen, o consideram scoasă din cauză.
   - În acest moment, știm că Arma luase pistoletul Anastasiei, deci pe aceasta din urmă o putem elimina de pe lista suspecților, a sugerat Scarlett.
   - Așa e, am confirmat. Și-apoi mai știm și că Arma a scăpat de pistoletul Anastasiei în momentul otrăvirii generale, adică în jurul orei 19. Drept care putem fi siguri că nu aceea a fost arma crimei.
   Scarlett a desprins numele Anastasiei de pe perete. Nu mai rămâneau decât ale lui Macaire și Lev. Am continuat:
   - Suspectul nostru trebuia să aibă acces la o armă. Știm că Macaire avea această posibilitate.
   - Da, dar nici Levovitch nu era mai prejos, mi-a amintit Scarlett. Ținând cont de cei 15 ani de impostură, dacă ar fi avut nevoie de o armă, și-ar fi putut procura fără dificultate una.
   Scarlett avea dreptate.
   - Sunt de aceeași părere cu Sagamore, a continuat, suspectul se afla în hotel și nu a plecat după comiterea crimei. În timp ce poliția îl credea pe undeva, pe afară, el era tot între pereții de la Palace.
   - Ar fi putut totuși pleca pe una dintre ieșirile de siguranță, cum a făcut-o Anastasia, am obiectat.
   - Am notat împreună elementele și am studiat planul clădirii. Drumul ales de Anastasia pentru a părăsi hotelul era unica modalitate de a fugi de-acolo fără a fi văzut de cineva. Era necesar să fii foarte bine informat.
   - Ne putem însă imagina că ucigașul își plănuise minuțios execuția, am observat.
Pe chipul lui Scarlett s-a citit dezaprobarea.
   - Să fim serioși, domnule scriitor! Dacă ucigașul și-ar fi planificat de mult eliminarea lui Jean-Benedict Hansen, nu ar fi făcut-o cu un pistolet, și-n mijlocul hotelului. Pare mai degrabă un act brutal și improvizat. De altfel, aceasta este și părerea lui Sagamore și o consider absolut logică.
   - Și-atunci, ce părere aveți? am întrebat.
   - În cazul în care criminalul a utilizat ieșirea de siguranță pentru a fugi, înseamnă că știa foarte bine hotelul. Așa cum doar un angajat l-ar fi putut cunoaște. Deci fie criminalul nu a părăsit hotelul după crimă, fie cunoștea locul ca nimeni altul. În care caz, prea multe dubii n-ar mai fi. Cine ar fi avut acces la o armă? Cine cunoștea hotelul ca pe buzunarul lui?
   - Levovitch, am răspuns.
   - Levovitch, a confirmat Scarlett. Iar mobilul e foarte simplu: înainte de comiterea crimei, Jean-Benedict Hansen descoperise că Levovitch era Tarnogol. Așa că l-a ucis noaptea, pentru a-și proteja secretul.
   - Aproape că are logică, am nuanțat. Dar, dacă Lev Levovitch l-a omorât pe Jean-Benedict Hansen fiindcă acesta din urmă descoperise adevărul în legătură cu Tarnogol, de ce s-au descoperit în camera lui Hansen exact elementele care să conducă la Tarnogol?
   - Levovitch le-a pus pentru a avea mai târziu o acoperire, a sugerat Scarlett.
   - Nu sunt convins. Cred că încă trecem pe lângă ceva important.
   Ne-au trebuit mai multe ceasuri pentru a înțelege. Am întors datele pe toate fețele și totuși era ceva care efectiv nu se potrivea. Dar iată că, într-un târziu în acea noapte, pe când era scufundată într-un ocean de documente întinse pe jos, Scarlett a strigat, luminându-se dintr-odată la față:
   - Păi, sigur că da! Cum de nu ne-am gândit până acum la asta?
   - La ce să ne gândim? am întrebat-o.
   - Aici era și-am avut-o tot timpul sub ochi!
   Fără să-mi ofere vreo explicație, s-a repezit la laptop și degetele i-au alergat pe taste. Odată încheiată căutarea, a ridicat privirea din ecran, în egală măsură mândră și uluită de descoperire. După care a ieșit din apartament și a luat-o la fugă pe scări, de parcă nu ar mai fi suportat să aștepte ascensorul. Am urmat-o, fără să înțeleg nimic.
   Am ajuns la parter și am trecut prin holul în care nu se afla nimeni. Recepționerul de noapte lipsea pentru moment, iar Scarlett a profitat pentru a o lua pe-acolo și a dispărea pe coridorul care ducea la birourile administrației hotelului. A recunoscut pe loc biroul directorului. A împins brusc ușa, sigură că la o asemenea oră nu poate fi nimeni înăuntru. Am fost însă mirați să descoperim încăperea luminată. Și un bărbat stând într-un fotoliu.
   Scarlett l-a privit lung, tulburată. Recunoscându-l pe loc: în pofida trecerii anilor, nu se schimbase. Era la fel ca în fotografiile din ziare.
   - Lev Levovitch... a murmurat Scarlett. Ce faceți aici?
   - Deci, ați descoperit totul, ne-a zis.

Capitolul 73

Criminalul din camera 622

      În noaptea aceea, Lev Levovitch ne-a povestit, mie și lui Scarlett, ce se întâmplase în lunile dinaintea crimei.
   - După moartea lui Abel Ebezner, ne-a explicat Lev, o regăsisem pe Anastasia. Și, în sfârșit, eram fericiți. Nu aveam decât un singur gând: să-mi iau la revedere ca actor de la acele personaje și să-mi trăiesc viața alături de Anastasia. O simțeam însă că ezita la gândul de a-l părăsi pe Macaire. Nu voia să-i facă vreun rău și-i era teamă ca acesta să nu se sinucidă. M-am decis să acționez sub masca lui Tarnogol. Cu 15 ani mai înainte, reușisem ceea ce credeam că e lovitura secolului: obținusem acțiunile lui Macaire Ebezner împingându-i-o pe Anastasia în brațe. Eram convins că ar fi fost de ajuns să pun presiune pe Macaire pentru a accepta să renunțe la soție în schimbul președinției. Cu 5 zile înaintea Marelui Weekend, pe când era sigur că va fi numit președinte, Macaire a descoperit că Tarnogol voia să-l pună pe Levovitch în locul lui. Mai întâi a reacționat exact cum îmi imaginasem: s-a pierdut cu totul. Voiam să-l joc pe degete, să-i întind la maximum nervii, pentru a nu găsi altă opțiune decât schimbul Anastasia contra președinție. Numai că Macaire nu intenționa să renunțe nici la soție, nici la președinție. Rezista, în ciuda stratagemelor mele. Deci am fost nevoit să trec la planul de urgență: să fac să fie ales Levovitch de către Consiliu, dar în ultima clipă să împiedic anunțul. Pentru a-l lăsa pe Macaire fără alternativă.
   - Mai bine-ați fi șters-o cu Anastasia! a observat pragmatică Scarlett.
   Lev a zâmbit amuzat:
   - Aveți perfectă dreptate. Cred că mă agățasem de acea variantă doar din ridicolul motiv al mândriei. Țineam să câștig partida cu Macaire.
   - Prin urmare, planul pentru a împiedica in extremis anunțul era intoxicarea generală? am întrebat.
   - Sigur. Chiar eu i-am otrăvit pe bieții oameni. În prealabil, îl făcusem pe Macaire să caute peste tot, disperat și fără rost. Cu două zile mai înainte, Wagner îi dăduse sticluța cu otravă care nu era decât apă chioară, dar cu care trebuia să scape de Tarnogol. Nu aveam nicio problemă în a face să eșueze falsa otrăvire, în așa fel încât, până la urmă, Macaire să accepte pactul cu Tarnogol. Doar că Macaire nu a trecut la acțiune. Așa că Wagner, sub pretextul că otrăvii respective îi luă prea mult timp pentru a-și face efectul, i-a dat o sticlă cu vodcă așa-zis otrăvită, pe care să o pună în barul saloanelor de la primul etaj, unde urma să se țină ședința de Consiliu. Mi-a fost suficient un moment de neatenție din partea lui Macaire pentru a recupera sticla și a-l face pe acesta să creadă că a pierdut-o.
   - Conținutul sticlei chiar era otrăvit? a întrebat Scarlett.
   - Sigur că nu. Nu voiam să-mi asum niciun risc. Doar pregătisem totul din timp, cu luni de zile mai înainte. M-am asigurat că acele cocktailuri pe bază de vodcă Beluga vor fi servite înainte de marele bal, pentru ca, în caz de nevoie, să-l aduc pe Macaire într-o totală stare de confuzie. Apoi am făcut în așa fel încât una dintre sticlele de vodcă, în care turnasem un vomitiv destul de puternic, să ajungă pe mâna barmanului. O însemnasem cu o cruce, exact ca pe aceea de la Macaire, ca să fie convins că totul era numai din vina lui. Vomitivul și-ar fi făcut rapid efectul și haosul ar fi împiedicat desfășurarea serii. Însă probabil că am calculat greșit dozajul. Când mi-am dat seama, la ora 18:30, că vomitivul va întârzia să-și facă efectul, l-am chemat în ajutor pe Alfred. Acesta s-a amestecat printre invitați cu ordinul de a leșina brusc, în momentul în care s-ar fi încercat să se facă anunțul. Nu am mai avut timp, fiindcă i-a luat-o înainte unul dintre invitați care s-a prăbușit, până la urmă, trăgând după el o față de masă cu tot ce era pe ea. Imediat li s-a făcut rău și altora și-n curând toți au început să cadă ca muștele. M-am prefăcut și eu că sufăr la fel, pentru a nu trezi bănuieli. Planul a funcționat de minune: după povestea asta, Macaire a acceptat să renunțe la Anastasia în schimbul președinției. Nu ne mai rămânea decât să fugim. Numai că s-a amestecat Jean-Benedict Hansen și de-aici a pornit catastrofa.
   - Cum așa? am întrebat.
   - Convins că toți angajații băncii ar fi putut fi omorâți de vodca lui otrăvită, Macaire i-a mărturisit stratagema vărului său. Iar acesta s-a hotărât să-l șantajeze. Președinția în schimbul tăcerii. Numai că Anastasia le-a auzit conversația și, vrând să-l cheme în ajutor pe Tarnogol, a înțeles că eu eram interpretul personajului. Ne-am certat, și Jean-Benedict Hansen ne-a auzit. Și mi-a descoperit secretul.
   Lev s-a oprit o clipă. În cameră s-a lăsat liniștea. Apoi s-a întors spre Scarlett și a întrebat-o:
   - Cum de v-ați dat seama?
   - Că domnul Rose a fost criminalul? Fiindcă era singurul care putea pleca și veni în hotel fără a fi observat. Fiindcă avea armă.
   Scarlett a arătat către tabloul în care domnul Rose era în uniformă de locotenent-colonel.
   - Am verificat pe internet: gradele superioare din armata elvețiană au toate pistolete Sig Sauer P210, calibrul 9 mm, la fel ca arma crimei. Și, mai ales, avea un mobil: dorea să vă protejeze. Cu câteva ore înaintea crimei, serviciul de securitate al hotelului a intervenit la camera 623. În aparență, a fost o alarmă falsă. Numai că șeful echipei de securitate a relatat poliției că raportase incidentul directorului hotelului, ținând cont de evenimentele deosebite din acea seară. Îmi închipui că, imediat ce a aflat că în camera 623 a avut loc un incident, domnul Rose s-a îngrijorat. Știa că era camera lui Tarnogol. Și mai știa și că Tarnogol erați dumneavoastră. Știm, din declarațiile date la procesul care vi s-a intentat pentru escrocherie, că Tarnogol era un personaj inventat de tatăl dumneavoastră la cererea domnului Rose, pentru a-și putea îndeplini misiunea de client infiltrat. Cum tatăl dumneavoastră murise, domnul Rose era de acum singurul care știa că sunteți Tarnogol. Când domnul Rose a aflat că Jean-Benedict v-a descoperit secretul, a considerat că erați în pericol.

      Sâmbătă, 15 decembrie, cu câteva ore înaintea crimei
   Domnul Rose umbla în sus și-n jos prin biroul lui de la Palace de Verbier, părând extrem de îngrijorat. Lev îl privea un pic cam descumpănit.
   - Nu vă neliniștiți, domnule Rose, am situația sub control.
   - Sub control? De când te tot rog să încetezi să te mai joci cu focul, făcând pe Tarnogol? Sunt convins că până la urmă vei fi prins. Îți dai seama că riști să ajungi la închisoare, plus o amendă colosală?! Cariera îți va fi distrusă! Ți se va confisca tot ce ai!
   - Jean-Benedict a acceptat să nu spună nimic dacă mai joc o dată rolul lui Tarnogol mâine, la conferința de presă, pentru a fi numit președintele băncii. După care dispar pentru totdeauna.
   - Și chiar crezi că justiția nu va da de tine?
   - Nimeni nu va ști nimic, l-a asigurat Lev.
   - Ascultă, Lev, s-a enervat domnul Rose, tu, care ești atât de inteligent, cum de poți fi atât de naiv? Chiar crezi că Macaire Ebezner va accepta să se lase deposedat de către vărul lui, de propria bancă, din cauza unui șantaj grotesc? Toate astea se vor termina foarte rău!
   După o tăcere prelungită, Lev a spus:
   - Fiți liniștit, domnule Rose, am prevăzut totul.
   - Chestia asta nu mă liniștește deloc. Ce-ai prevăzut?
   - O să vedeți, toate astea îi vor exploda direct în față lui Jean-Benedict Hansen. Și-o să-i prindă bine, tot n-a fost el niciodată altceva decât un șmecheraș lipsit de loialitate. De ani de zile tot pune de-un puci în bancă, mai ales de la moartea lui Abel Ebezner încoace. Așa că am pus la cale, cum să zic... o asigurare de viață pentru mine pe cheltuiala lui.
   - O asigurare de viață?
   - Știam că personajul Tarnogol va sfârși prin a fi demascat, în 15 ani, practicile bancare s-au schimbat mult. Acum 15 ani, nu erau atât de detaliat examinate fluxurile financiare ca acum. Mi-am dat foarte bine seama că autoritățile de supraveghere bancară până la urmă tot își vor băga nasul și în povestea asta. În consecință, am decis să mă protejez. Am adunat obiecte care-i aparțineau lui Jean-Benedict și le-am dus în vila lui Tarnogol. Am aranjat ca agendele să le corespundă. Ca în acea seară de luni, când l-am trimis pe Macaire la Basel, știind că Jean-Benedict era la Zurich. Totodată, i-am vândut pe mai nimic vila din strada Saint-Leger, pe care o cumpărasem printr-o societate-paravan, lui Jean-Benedict. Planificase să investească într-un fond imobiliar: i-am vorbit despre niște beneficii senzaționale, așa că și-a pus toată încrederea în mine. A virat niște fonduri în societatea-paravan pentru ca, în final, să se trezească proprietarul unui imobil în Geneva, dar fără s-o știe. Nu a pus niciodată nicio întrebare, cu atât mai mult cu cât povestea îi aducea mulți bani. Erau însă bani pe care chiar eu îi vărsăm, tocmai pentru a nu pune întrebări. În fine, v-am spus toate astea ca să vedeți că eram atent să șterg urmele în caz de nevoie. Un ultim lucru îmi mai rămâne de făcut.
   - Care? a întrebat domnul Rose.
   - Să ascund masca lui Tarnogol în apartamentul lui Jean-Benedict.

      După câteva clipe, Lev s-a dus în camera lui Jean-Benedict Hansen, sub pretextul de a dori să pună amândoi la punct conferința de presă de a doua zi.
   - Despre ce vrei să vorbim mai exact la ora asta? s-a enervat Jean-Benedict Hansen. Tocmai voiam să mă culc.
   - Trebuie să ne asigurăm că totul e perfect aranjat, i-a răspuns Lev. Jurnaliștii vor pune multe întrebări și trebuie de pe-acum să știm ce vom răspunde.
   Dintr-odată, cineva a bătut la ușă.
   - Iară? s-a enervat și mai tare Jean-Benedict Hansen, ce mai e și cu obiceiul ăsta, să vii să deranjezi lumea în miez de noapte?
   A deschis ușa înfuriat, dar s-a liniștit văzându-l pe domnul Rose.
   - Iertați-mă, domnule Hansen, a spus acesta, știu că este o oră nepotrivită, dar circumstanțele sunt excepționale. Trebuie neapărat să stau de vorbă cu dumneavoastră, întrucât sunteți însărcinat, din partea Consiliului, cu organizarea Marelui Weekend.
   - Despre ce este vorba?
   Profitând de faptul că atenția lui Jean-Benedict era îndreptată către vizitatorul lui, Lev a deblocat discret ușa de sticlă dinspre balcon.
   - Inspectorii de la poliția sanitară sunt încă în bucătăriile noastre. Aș dori foarte mult să vă întâlniți cu ei pentru a vă putea confirma că intoxicația nu este sub nicio formă legată de mâncarea pregătită de noi.
   Jean-Benedict nu părea prea entuziasmat, însă domnul Rose a insistat până când l-a făcut să accepte. Lev a părăsit camera 622 și s-a dus într-a lui, pe când ceilalți doi au luat-o spre ascensoare.
   Profitând de întunericul nopții, Lev, cu o geantă în mână, în care se găseau masca din silicon a lui Tarnogol și haina acestuia, a trecut din balconul lui în cel al camerei 623 - camera lui Tarnogol - apoi în cel al camerei 622, intrând în apartamentul lui Jean-Benedict Hansen pe ușa de sticlă pe care o deblocase puțin mai înainte. De pe pieptănul lui Jean-Benedict a luat câteva fire de păr pe care le-a pus înăuntrul măștii pe care a ascuns-o în raftul cel mai de sus al dressingului. După care a utilizat telefonul din cameră pentru a suna la recepție și a comanda micul dejun pentru a doua zi dimineață, identic cu cel pe care-l lua de obicei Tarnogol: ouă, caviar și un păhărel de vodcă.

      - Care era scopul? a întrebat Scarlett.
   - La conferința de presă de a doua zi, pe care Jean-Benedict dorea să o convoace, l-aș fi acuzat public că l-a întruchipat pe Tarnogol timp de 15 ani și că a trădat banca. De la Geneva la Verbier, toate dovezile erau la locul lor. Aș fi declarat că am întreprins timp de luni de zile o anchetă în urma căreia am descoperit că era proprietarul vilei din strada Saint-Leger, că era de ajuns să i se examineze camera de la hotel, pentru a vedea ce se ascundea în dulapuri și în seif (unde deja dusesem acțiunile lui Macaire). Ar fi fost prins în capcană, fără scăpare.
   Am intervenit:
   - Numai că domnul Rose știa că, grație planului dumneavoastră, dacă îl elimina pe Jean-Benedict Hansen, v-ar fi pus la adăpost pentru totdeauna, căci toată lumea avea să creadă că el îl întruchipase pe Tarnogol. Și așa, pe întuneric, fără a putea fi văzut, s-a dus și l-a omorât pe Jean-Benedict Hansen cu două focuri de pistol. V-a apărat ca pe fiul lui. Un gest de iubire absolută.
   Lev a confirmat din cap, emoționat. După care ne-a mărturisit:
   - Domnul Rose mi-a destăinuit totul într-o seară, la Geneva, unde venise ca să mă susțină la proces. Îl bântuia crima pe care o comisese. Mai ales considerând că totul se întâmpla numai din vina lui, pentru că, omorându-l pe Jean-Benedict Hansen, îmi grăbise căderea. Era groaznic de supărat pe el însuși. Repeta că urma să pierd totul numai din cauza lui. Condamnarea mea l-a distrus. Și s-a sinucis cu o zi înainte de ieșirea mea din închisoare. Deja mă numise unic moștenitor.
   - V-a lăsat hotelul, a constatat Scarlett, deci sunteți directorul lui, director pe care nu am reușit să-l întâlnesc de la sosirea mea aici.
   - Da. Când am aflat că întreprindeți o anchetă despre crima de la camera 622, la început m-am îngrijorat. Apoi mi-am zis că era ocazia de a face lumină în acest caz.
   Am întrebat:
   - Domnule Levovitch, unde este acum pistoletul domnului Rose?
   Levovitch a schițat un zâmbet:
   - A fost luat de poliție după sinuciderea domnului Rose. Nimeni nu a făcut legătura cu crima de la Palace. Întrucât eram moștenitorul, într-o zi am fost contactat de un polițist, la mult timp după ieșirea mea din închisoare, pentru a-mi spune că mă puteam duce să recuperez arma. I-am răspuns că nu o voiam. Atunci, polițistul m-a informat: „Dacă nu o recuperați, o vom distruge”. Le-am spus: „Distrugeți-o!” Și au făcut-o. Poliția a distrus unica dovadă care l-ar fi incriminat pe domnul Rose. A fost felul meu de a-l proteja. Câte suntem în stare să facem pentru a-i apăra pe cei ce ne sunt dragi! Așa arătăm că viața noastră are rost.

Capitolul 74

Să știi să întorci foaia

      Luni, 9 iulie 2018, la Palace de Verbier.
   Cineva a bătut la ușa mea. Era Scarlett. În surâsul pe care mi l-a adresat, am deslușit o undă de tristețe. În spatele ei, un angajat al hotelului îi ducea bagajele.
   - Deja a sosit ora plecării? am întrebat-o.
   - Da.
   - Vă însoțesc până în hol, am sugerat pentru a mai amâna puțin momentul despărțirii.
   În ascensor, Scarlett mi-a spus:
   - Nu mi-ați povestit ce s-a întâmplat cu Bernard după ce i s-a făcut rău în cafeneaua de la parterul editurii.

      Paris, 1 ianuarie 2018
   Bernard nu a rămas mult timp în spital, ci s-a putut întoarce acasă.
   Doctorii îi recomandaseră puțină odihnă. Pe neașteptate însă, starea lui de sănătate s-a deteriorat și a trebuit internat iarăși, în noul spital american din Neuilly.
   Pe 1 ianuarie, am luat unul dintre primele trenuri de la Geneva pentru a ajunge urgent la Paris, fiindcă fusesem anunțat că lui Bernard îi era foarte rău. Ajuns în capitala Franței, m-am dus în grabă la spital. Mă îngrijora starea în care l-aș fi putut găsi. Pe el, care dăduse dovadă întotdeauna de o asemenea energie, mă temeam că-l voi găsi în agonie, în pijama, zăcând într-un pat, cu mințile rătăcite. Împingând ușa salonului, inima îmi bătea să-mi sară din piept. Dar iată că l-am descoperit în plină formă, stând într-un fotoliu, în cămașă, cu cravata la gât, surâzător. Mi se părea că nu-l mai văzusem niciodată într-o formă atât de bună.
   - Joel, mi-a zis, te-ai deranjat degeaba. După cum poți vedea, mă simt foarte bine.
   Mă întrebam de ce starea lui îmi fusese descrisă în tonuri așa de sumbre, constatând cu ușurare că nici vorbă de așa ceva. Am conversat puțin, apoi, pentru că mai avea de primit o vizită, m-a sfătuit să mă duc să profit de restul zilei prin Paris.
   - Fii liniștit, Joel, m-a calmat Bernard cu un zâmbet pe care nu-l voi uita niciodată. Ne vedem mâine.
   A fost ultimul nostru moment împreună.
   A doua zi, a plecat.
   El, care iubea clovnii, îmi prezentase un ultim și magnific număr.

      Scarlett și-a șters o lacrimă de pe obraz.
   La Palace, ușile ascensorului s-au deschis la parter. Am traversat holul.
   - Nu am aflat ce s-a întâmplat până la urmă între Lev și Anastasia, a remarcat Scarlett. Să fi plecat fiecare pe drumul lui? Ce trist!
   - Cred că povestea se sfârșește cu bine.
   Când am ajuns în dreptul recepției, Lev Levovitch ne-a ieșit în întâmpinare.
   - Doamnă Leonas, i s-a adresat lui Scarlett, a fost o plăcere că v-am cunoscut.
   - Plăcerea a fost de partea mea, i-a răspuns Scarlett strângându-i mâna.
   Clipă în care și-a făcut apariția directorul adjunct, pe care-l întâlniserăm cu câteva zile mai înainte.
   - Iată-l și pe domnul Alfred Agostinelli, directorul adjunct al hotelului, ni l-a prezentat Lev.
   - Fostul dumneavoastră șofer? a întrebat Scarlett.
   - Chiar el, a zâmbit Lev. Și, dacă-mi permiteți, aș vrea foarte mult să v-o prezint și pe soția mea, care lucrează aici, cu mine.
   De noi s-a apropiat o blondă foarte frumoasă. Era Anastasia. Ne-am salutat, apoi doi copii de vreo 10 ani au dat buzna în hol și au venit lângă părinții lor. Edmond și Dora, băiatul și fata Anastasiei și ai lui Lev.
   - Cum de v-ați reîntâlnit? a întrebat Scarlett.
   Anastasia și-a luat soțul de mână și a schițat un zâmbet fericit.

      Cu câțiva ani mai înainte, la câteva luni după eliberarea lui Lev
   Erau primele zile ale noului an. Într-o după-amiază însorită de iarnă, la Geneva, Olga von Lacht și-a făcut apariția în salonul hotelului Beau-Rivage.
   S-a așezat într-un fotoliu și a comandat un ceai negru. Auzindu-i vocea, femeia din fotoliul alăturat a ridicat ochii din ziarul pe care-l citea.
   - Mami? s-a mirat Anastasia.
   - Bună ziua, fata mea!
   De mult nu își mai vorbiseră. De la plecarea Anastasiei la ultimul Mare Weekend, când fugise cu Lev.
   - De unde ai știut că sunt aici? a întrebat Anastasia.
   - Ce naște din pisică...
   După o clipă de tăcere, Olga a continuat:
   - Voiam să stăm de vorbă, Anastasia. Să-ți spun că-mi doresc să fii fericită. Și nu pari să fii.
   - Mulțumesc, mami. Încerc...
   - Încearcă mai bine!
   Anastasia și-a întors privirea. Mama ei nu se putea abține să nu transforme orice discuție în reproșuri.
   - Nu ai copii, a adăugat Olga, dar sper să ai într-o zi.
   - Cu cine? a întrebat Anastasia fără a-și putea opri o lacrimă.
   Olga și-a luat fata în brațe și i-a șoptit:
   - Cu acela pe care-l iubești. Știi, cred că nu iubim cu adevărat decât o singură dată-n viață, și așa ceva nu e de pierdut.
   După care Olga a prins în palme fața Anastasiei, i-a șters lacrimile și a adăugat:
   - Știi ce mi-am dorit întotdeauna pentru tine și sora ta?
   - Să ne mărităm cu niște bărbați bogați.
   - Nu. Să fiți lipsite de griji.

      Peste câteva zile, Olga a aterizat la Palace de Verbier în căutarea lui Lev.
   - Se pare că dumneavoastră sunteți noul director, i-a spus.
   - Cum de-ați aflat?
   - Nu mă subestimați, am fost mereu la curent cu tot ce se-ntâmplă.
   Levovitch nu și-a putut reține un zâmbet. L-a privit o clipă în tăcere, apoi și-a dus ideea mai departe:
   - Aflați, domnule Lev, că pentru mine nu sunteți altceva decât un șobolan de canal. Numai că, pentru fata mea sunteți contele Romanov. Și, în fond, nu acesta este lucrul cel mai important?
   Olga a surâs pentru întâia oară.
   - Sunteți făcuți să fiți împreună. Haideți la Geneva să o recuceriți pe fata mea! Și veți trăi amândoi fericiți aici! Viața e scurtă, Lev! Trebuie să facem în așa fel încât lucrurile să se termine cu bine!

      Venise clipa ca Scarlett să plece. Taxiul o aștepta în fața hotelului. Am coborât treptele împreună.
   - Simt că m-am atașat de dumneavoastră, i-am spus.
   - Și eu, domnule scriitor. Și știu că ne vom revedea într-o bună zi.
   M-a sărutat pe obraz. După care a adăugat:
   - Grație dumneavoastră, am senzația că și eu l-am cunoscut un pic pe Bernard.
   - Dacă și cititorii acestui roman vor simți același lucru, atunci cartea aceasta a meritat efortul de a fi scrisă.
   Mi-a zâmbit.
   - Pot să vă pun o întrebare, domnule scriitor?
   - Bineînțeles.
   - Aveți inima sfâșiată? De-asta scrieți?
   - Poate. Dar v-aș întreba și eu același lucru: aveți inima sfâșiată?
   - Dacă dumneavoastră o aveți, atunci o am și eu, fiindcă sunt unul dintre personajele dumneavoastră.
   - Scarlett, voiam să vă spun că...
   În aceeași clipă, un zgomot dinspre ușă m-a întrerupt, lăsând fraza la jumătate.
   - Joel, ești aici?
   Era Denise, care se întorsese din vacanță. Trecuseră deci 15 zile. Nici nu avusesem timp să-mi dau seama. Am auzit-o strigând: „Ce vraiște e-n bucătărie!” După care și-a făcut apariția în biroul meu:
   - Joel, ce s-a-ntâmplat aici? Apartamentul e întors cu fundu-n sus! S-ar zice că de 15 zile n-ai mai ieșit din casă.
   S-a uitat la ecranul computerului, la hârtiile de pe masă și la fișele lipite pe perete.
   - Am scris un roman, i-am mărturisit. Și m-am lăsat complet prins de el.
   Părea consternată.
   - Adică de două săptămâni nu te-ai mișcat din casă?
   A pus mâna pe un teanc de foi.
   - Nu am avut timp să fac și corectura.
   A început să citească:

   ENIGMA CAMEREI 622

   Sâmbătă, 23 iunie 2018, în zori, mi-am pus valiza în portbagaj și am luat-o spre Verbier. Soarele se ridica deasupra orizontului, îmbăind străzile goale din centrul Genevei într-un puternic halou portocaliu. Am trecut pe podul Mont-Blanc înainte de a o lua de-a lungul cheiurilor pline de flori până în cartierul Națiunilor Unite, după care am intrat pe autostradă, în direcția Valais.
   Totul mă fermeca în dimineața aceea: culorile cerului mi se păreau noi, peisajele care defilau de o parte și de alta a drumului mi se păreau mai bucolice decât de obicei, sătucurile răspândite printre vii până deasupra lacului Leman alcătuiau un decor de carte poștală. Am ieșit de pe autostradă la Martigny și am urmat șoseaua îngustă care, dincolo de Le Chable, urca șerpuind până la Verbier.
   - Ți-ai imaginat că pleci la munte! a constatat Denise. Chiar că ești diavolul în persoană.
   Pe geam, a zărit dintr-odată scrumiera de pe balcon dând pe-afară de chiștoace.
   - Ce scârboșenie țigările acelea! Ai fi putut măcar să golești scrumiera!
   - Am stat mult în balcon.
   - Nu e un motiv să nu golești scrumiera, m-a boscorodit. Iar bucătăria e într-o stare jalnică.
   După care s-a uitat la fișele pe care le lipisem pe perete.

   Sloane
   22/6: o dată de uitat
   622: o cameră de uitat

   - 622 înseamnă data scrisă invers a zilei în care te-ai despărțit de Sloane? a priceput Denise.
   - Da. Multe dintre elementele cărții sunt legate de Sloane, am recunoscut. Vei înțelege citind.
   Denise a citit o altă fișă și mi-a zis:
   - Îmi închipui că și acest personaj, Scarlett Leonas, originar din Londra, este și el inspirat tot de fosta ta iubită englezoaică.
   - Exact, am recunoscut eu. Leonas e anagrama lui Sloane.
   - Și de unde prenumele Scarlett?
   - Scarlett ca Scarlett O’Hara. Din Pe aripile vântului, romanul preferat al lui Bernard. De altfel, cartea mea e plină de trimiteri la Bernard. De exemplu, am ales Verbier fiindcă adora acel loc. Sau personajului Alfred Agostinelli, șoferul lui Lev, i-am pus numele secretarului lui Proust. Și-apoi, Scarlett cu „S” de la Singurătate. Singurătatea care mă însoțește peste tot și care mă face să scriu. Cred că alături de Bernard m-am simțit mai puțin singur. După care Bernard a plecat, iar Scarlett s-a întors.

      Denise m-a trimis să fac o plimbare prin parcul Bertrand, ca să ies din casă, pentru întâia oară după 15 zile. Pretextase că vrea să facă puțină ordine în apartament, dar, în realitate, voia să citească noul meu roman.
   Am plecat deci să mă plimb pe aleile din parc. Știam că, terminând cartea, o parte din mine își lua adio de la Bernard. M-aș fi bucurat să fie cu mine, în parc, și să mai mergem, pentru o ultimă oară, umăr la umăr. Dincolo de ciripitul păsărilor, mi s-a părut că-i aud glasul răspunzându-mi la întrebarea pe care mi-o tot puneam de când plecase.
   Unde se duc morții?
   Pretutindeni unde ne putem aminti de ei. Și mai ales în stele. Căci ele nu încetează să ne urmeze, să danseze și să sclipească în noapte, chiar deasupra capetelor noastre.
   Am ridicat ochii spre cerul albastru. Eram singur, dar liniștit. Moment în care am dat de Sloane, care făcea jogging și ajunsese exact în fața mea. S-a oprit, mi-a zâmbit și și-a ridicat căștile de pe urechi.
   - Tocmai m-am întors, după 15 zile de vacanță, mi-a spus. În care m-am gândit mult. Cred că am făcut o prostie.
   - Și eu la fel.
   Îmi simțeam inima bătându-mi cu putere. Mi-a propus:
   - Poate c-am putea ieși amândoi, diseară, la un pahar. În sfârșit, dacă ești liber... Știu că erai foarte ocupat cu noua ta carte.
   - Am terminat-o. Deci am toată viața înainte.
   A zâmbit din nou.
   - Atunci, pe diseară, mi-a zis.
   Și a plecat. M-am așezat pe o bancă, m-am uitat la natura din jur și m-am reconectat la lume. Și dintr-odată m-am simțit foarte fericit.
   Viața e un roman care știi de la început cum se termină: la sfârșit, eroul moare. Cel mai important nu este deci cum se termină povestea, ci cum îi umplem paginile. Fiindcă viața, la fel ca romanul, trebuie să fie o aventură.
  Iar aventurile sunt vacanțele vieții.

                            SFÂRȘIT