Pasul spre adevăr, Jane East

 1-3
Capitolul 1

         Cathy tresări atât de tare auzind soneria, încât strică linia de contur pe care tocmai o trăgea atent în jurul buzelor. Enervată, se șterse cu un șervețel și merse să deschidă ușa.

   Greg nu obișnuia să vină mai devreme, se gândi ea, aruncând o privire la ceas.

   Într-adevăr, nu era Greg, ci Joe, fratele ei.Părul lui lung era atât de ud de ploaie, încât i se lipise de cap, iar el stătea rezemat de cadrul ușii, abia ținându-se pe picioare.

   Cathy îl privi în tăcere, surprinsă să-l vadă; simțea că ceva era în neregulă. După cum o privea cu ochi stinși, abia reușind să mormăie câteva cuvinte care oricum nu erau de înțeles, își dădu seama că era beat.

   - Joe, ce s-a întâmplat?

   - Pot să intru? întrebă el, făcând eforturi vizibile să dea o aparență de normalitate tonului și comportamentului său.

   Cathy îl trase de braț, dezechilibrându-l, vrând să-l ia din ploaia torențială care de-o oră nu se mai oprea.

   - Sigur că poți să intri. Ești complet ud.

   În vocea ei erau deopotrivă exasperare și îngrijorare, dar când Joe îi dădu mâna la o parte, refuzând astfel ajutorul ei și intră pășind atent, concentrat, luându-și un aer demn, pe buzele ei apăru în mod involuntar un zâmbet.

   Îl invită în salon, tot timpul pradă unei presimțiri rele. Joe nu obișnuia să bea, ori, din moment ce ajunsese în acel stadiu, cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci, însemna că se întâmplase ceva rău. Îl ajută să-și scoată jacheta îmbibată cu apă și-i indică fotoliul de lângă șemineu în care să se așeze.

   - Ce furtună e afară!

   - Mă duc să-ți fac o cafea, spuse ea stăpânindu-și curiozitatea, căci știa din experiență că nu obținea nimic de la fratele ei decât când era pregătit să-i povestească.

   În bucătărie, își aprinse o țigară în timp ce aștepta să fie gata cafeaua la filtru, începând să bată ușor din picior, nervoasă, fără măcar să conștientizeze gestul.

   Poate băuse pur și simplu prea mult. Era ridicol să-și facă atâtea griji din cauza lui. În definitiv, era cu 2 ani mai mare decât ea, suficient de mare pentru a-și purta singur de grijă și a-ș rezolva problemele. Cu toat astea, de la moartea părinților ei într-un incendiu la un hotel, cu 3 ani în urmă, adoptase față de el o atitudine protectoare, aproape maternă.

   Era conștientă că, ori de câte ori venea la ea, Joe își lua în mod deliberat o expresie neajutorată, dar de fiecare dată se lăsa impresionată.

   De data asta, era diferit. Era imposibil să fi exagerat cu băutura doar ca s-o impresioneze.

   Moartea părinților îi afectase enorm pe amândoi, făcându-i să fie mai apropiați unul de celălalt decât înainte, căci acum îi uneau amintirile. Poate co Joe suferise chiar mai mult decât ea; devenise retras, indiferent față de propria persoană, total schimbat în ceea ce privește personalitatea.

   Cathy nu-l putea învinui pentru slăbiciunea de care dădea dovadă - doar făcea parte din caracterul lui. Ținea la el și vroia să-l ajute, deși i se atrăsese atenția de către mai mulți dintre apropiații lor că era timpul să-l lase să învețe să se descurce singur. Avea 22 de ani și ar fi trebuit să știe să-și rezolve problemele, nu să dea fuga la sora mai mică ori de câte ori ceva nu e-n regulă.

   Cam astea erau sfaturile bine intenționate care-i răsunau în minte. Știa și ea că nu-i făcea niciun bine lui Joe ajutându-l ori de câte ori venea la ea, dar cum să-l refuze? De fapt, o făcea cu plăcere ori de câte ori putea.

   Oftă din greu și, încârcând pe o tavă ceștile și cafetiera, se întoarse în salon.

   Prăbușit în fotoliul în care-l lăsase, Joe privea focul din cămin, părând să nici nu fi observat măcar cana așezată în fața lui.
    Brusc, Cathy își aminti întâlnirea cu Greg; în mai puțin de o jumătate de oră, urma să vină s-o ia. Nu putea să-și lase fratele singur în starea în care se afla și, oricum, dacă ar fi plecat n-ar fi făcut decât să se îngrijozere pentru el, stricând cu siguranță seara. Poate îl mai prindea încă pe Greg acasă...

   Îl forță pe Joe să țină ceașca în mână și ieși din cameră, să telefoneze.

   - Greg? Sunt eu, Cathy. Îmi pare îngrozitor de rău, dar trebuie să anulez întâlnirea din seara asta.

   - De ce? întrebă el pe un ton enervat.

   - A venit Joe pe neașteptat, e beat și foarte derimat și nu-l pot lăsa singur în starea în care se află.

   Într-adevăr, suferea pentru că trebuia să procedeze astfel față de Greg. Era un bun prieten și probabil că rezervase deja o masă la restaurant, străduindu-se să aranjeze o seară plăcută pentru ea și se simțea vinovată că-i stricase planurile.

   - Te rog să mă scuzi, știu că anunț în ultima clipă... crede-mă, n-am vrut să-ți stric seara.

   - Nu-i nimic, Cathy, nu-ți face griji. Înțeleg, spuse el mascându-și dezamăgirea. Te pot ajuta cumva?

   - Nu, mă descurc.

   - Îți telefonez în weekend, și poate aranjăm ceva pentru săptămâna viitoare.

   Cathy închise și reveni în salon, încă simțindu-se vinovată.

   Cafeaua părea să-și fi făcut efectul asupra lui Joe, care arăta relaxat. Își turnă și ea și, instalându-se comod în fotoliu, cu picioarele strânse sub ea, îl privi, gândindu-se ce să spună și cum să înceapă.

   Constată, îngrijorată, că arăta obosit. Era un individ înalt, cu un corp zvelt și puternic și o față slabă, dar cu trăsături pline de viață, încadrată de păr lung șaten, dezordonat. Îl privea cum fuma și se înduioșa în fața ochilor lui plini de tristețe.

   - Mai e cafea? întrebă el pe un ton care se străduia să-l facă să pară vesel, dar evitând s-o privească în ochi. Așa e mai bine; încep chiar să mă simt din nou om, comentă el, zâmbind trist, după ce goli din două înghițituri și ceașca pe care i-o umpluse din nou.

   - Joe...

   - Îmi pare rău că am dat buzna așa, fără să te anunț, Cath... Te-am deranjat?

   - Nu... Ce s-a întâmplat, Joe?

   - Voiai să pleci undeva?

   - Vroiam, dar nu mai plec.

   - Greg?

   Tot tregiversa, evitând să-i răspundă.

   - Da, dacă ești atât de interesat. Ai băut - de ce? întrebă ea direct, în cele din urmă, la capătul răbdării.

   - M-am îmbătat.

   Răspunsul lui veni sec, dar evita în continuare s-o privească în ochi.

   - De ce?

   - De ce nu? ridică el din umeri, cu privirea pierdută spre jocul flăcărilor, zâmbind nepăsător. Mi s-a părut o idee bună la momentul respectiv.

   - Mie nu mi se pare o idee bună în niciun moment.

   - Încep să-ți dau dreptate. Sunt sigur că mâine dimineață mă voi simți îngrozitor.

   - Poate așa te vei învăța minte.

   - Nu-ți face griji, Cath. Mă simt mult mai bine datorită cafelei. Oare pot spera și la un sandviș? Am sărit peste cină.

   - Ești imposibil. Omletă cu șuncă e bine?

   - Perfect.

   Se așeză în bucătărie lângă ea, privind-o ciudat de tăcut cum pregătea masa pentru amândoi.

   - Când ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă ea prudent, ronțăind o felie de pâine prăjită în timp cel urmărea cum mânca repede, cu poftă. Și să nu-mi spui că nu s-a întâmplat nimic, pentru că este evident că nu-i așa.

   Abia după ce termină de mâncat și împinse farfuria, Joe o întrebă direct, dar tot fără s-o privească:

   - Poți să-mi împrumuți niște bani?

   Cathy răsuflă ușurată; pe lângă nenorocirile la care se gândise, banii păreau o problemă minoră, drept pentru care continuă să mănânce liniștită.

   - Probabil. Câți? Hai, spune... îl încurajă ea, văzând că tace în continuare, dar simțindu-se mai liniștită acum, când spera să fi auzit ce era mai rău.

   - Douăzeci și trei de mii de lire, mormăi el calm, după ce inspiră adânc.

   Cathy rămase cu furculița în aer, la jumătatea distanței dintre farfurie și gură, privindu-l cu ochii măriți de uimire.

   - Cââât...?

  - Douăzeci și trei de mii de lire.

  În momentul în care termină de repetat, accentuând fiecare cuvânt, se auzi zgomotul furculiței scăpate din mână izbind farfuria, apoi râsul ei isteric. Nu, nu se putea să fi vorbit serios.

   - Ce glumă mai e și asta...

   - Nu e o glumă, deși mi-aș fi dorit din tot sufletul să fie.

   Șocul o reduse complet la tăcere când își dădu seama că nu glumea și că într-adevăr fratele ei datoria cuiva acea sumă.

   Joe își prinse capul cu mâinile - un gest de oboseală și de înfrângere care, așa nesemnificativ cum era, o irită.

   Nu era pentru prima dată când venea la ea disperat, dar acum simțea că era vorba despre ceva foarte grav. I se părea foarte nedrept față de ea: apăruse beat la ușă, făcând-o să-și anuleze o întâlnire plăcută, apoi aruncase pur și simplu o bombă, fără să-i pese de nopțile de insomnie care aveau să urmeze pentru ea, și nici măcar nu se simțea dator să explice detaliile întâmplării care-l adusese în acea situație.

   Împinse farfuria pe jumătate plină, aprinzându-și cu degete tremurânde o țigară.

   - Pentru Dumnezeu, Joe, povestește-mi ce s-a întâmplat.

   Simțea o apăsare în piept și un gol în stomac, și nici măcar nu mai era sigură că vroia să afle.

   - Nu sunt deloc mândru...

   - Povestește-mi... de la început.

   - Acum câteva luni, când încă mă întâlneam cu Laura, ții minte că ți-am povestit de ea...

   Cathy încuviință din cap, amintindu-și într-adevăr de fata în cauză. Joe venise la ea într-o duminică seara și-i povestise entuziasmat, de ultima lui idilă.

   Îi spusese, mândru, că Laura e manechin și-i arătase fotografia într-o revistă de modă pe care o avea la el: o fată frumoasă, înaltă, cu păr roșcat, care prezenta niște haine exorbitant de scumpe, creația unui designer de succes. Joe plutea de fericire pentru că acea femeie frumoasă, cu o carieră de succes, acceptase să ia masa cu le, iar ea se bucurase pentru el, neluând în seamă acea presimțire rea, supărătoare.

   Peste câteva săptămâni, venise din nou și-i spusese, pe un ton ce se voia nepăsător, că relația lui cu Laura se încheiase, după ce îl părăsise pentru editorul unei reviste faimoase internaționale, iar Cathy înțelesese dincolo de cuvintele lui că se îndrăgostise de ea și că suferea enorm în urma acelei lovituri date sentimentelor lui, mândriei și încrederii lui în sine însuși. De atunci, nu mai amintise nimic de acea Laura, ceea ce o făcuse să spere că-și revenise, ca acum...

   Cathy făcu un efort ca să aculte mai departe.

   - Cred că voiam s-o impresionez. Am dus-o într-o seară la cazinou; aveam cam 200 de line la mine și nu-mi venea să cred cum câștigam. Am plecat cu peste 2000 de lire câștigate. Fusese atât de ușor... Eram încântat.

   - Doamne, Joe, cum ai putut face așa o prostie?

   Regretă imediat lipsa ei de tact, căci îl și văzu încordându-se, gata să se retragă din nou în carapacea sa.

   - Nu e nevoie să-mi spui, știu și eu că a fost o prostie.

   - Te rog să mă scuzi. Continuă. Ce s-a întâmplat apoi?

   Joe se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin bucătărie.

   - Laurei îi plăcea să mergem la cazinou - n-o învinovățesc, însă pentru încurcătura în care mă aflu. Am început să mergem în mod regulat. Primele dăți am câștigat - nu o avere, dar suficient pentru a mă convinge că șansa e de partea mea. Apoi, într-o noapte, am început să pierd. Am ierdut tot ce câștigasem și chiar mai mult. Cazinoul m-a creditat și am fost sigur că, dacă perseverez, norocul se va întoarce. În decurs de o săptămână, am pierdut mai mult decât puteam plăti vreodată. Singura soluție era să mă agăț de acea speranță și să continuu să joc, pentru că altfel oricum n-aș fi putut strânge atâția bani, cel puțin așa credeam la momentul respectiv.

   - Și acum, le datorezi 23 000 de lire, șopti Cathy mai mult pentru sine, de parcă tot nu putea crede.

   - Da, și nici nu mai am voie să joc.

   - Normal. Ceea ce nu înțeleg, este cum de ți-au dat un credit atât de mare.

   Joe era fotograf la un ziar național și nu câștiga atât încât să i se dea un credit ca acela.

   Ridicând privirea spre el, îl văzu îmbujorându-se.

   - Directorul este prieten cu Laura și... m-am lăudat... vorbeam de parcă aș fi avut o mulțime de bani... știi cum e.

   Nu, Cathy nu știa, iar expresia plină de furie a chipului ei arăta din plin lucrul acesta.

   - De asemenea, directorul știa că-l cunosc pe Dan Foreman. Presupun că asta m-a făcut să par de încredere.

   La auzul acelui nume, Cathy simți cum ceva se rupe în adâncul ființei ei; se mira cum de durerea era încâ atât de vie, după tot acest timp.

   - E implicat și Dan? întrebă ea cu voce joasă, ațintindu-și disperată privirea spre fața fratelui ei.

   - Nu, deloc. Însă n-am ascuns faptul că îl cunosc, asta e tot. Au presupus că datoriile mele vor fi achitate.

   - Ai făcut-o intenționat; i-ai lăsat anume să creadă că Dan îți va plăti datoriile?

   - Mă gândeam că nu pot pierde.

   - Vor merge la el pentru bani?

   Simți un val de căldură la gândul acesta; nu-și putea imagina ceva mai umilitor.

   - Nu. Am spus clar că Dan nu le va da niciun ban.

   - Măcar atât.

   Nu se gândise toată ziua la Dan, dar acum îi apăru din nou în minte figura lui întunecată, aspră, făcând-o să tremure de dorință disperată și de durere - un amestec ciudat de sentimente cu care se obișnuise de-acum. De ce naiba amintise Joe de el tocmai într-un moment de criză ca acela?

   Cu un efort de voință, se concentră asupra problemei ce trebuia rezolvată. Aproape tot nu-i venea să creadă că fratele ei făcuse nesăbuința de a acumula așa o datorie și nu-i venea în minte nicio soluție pentru a fi returnați banii.

   - O datorie la jocurile de noroc este, până la urmă, o datorie de onoare, cugetă ea cu voce tare. Nu ești obligat s-o plătești... adică, nu poți fi dat în judecată. Poate dac-ai plăti eșalonat...

   - Nu e ca un împrumut la bancă... Situația mea este foarte delicată.

   - Dar își dau și ei seama că n-ai așa o sumă.

   - Nu-i interesează.

   - Ce vor face?

   - Mi-au dat un termen de plată; dacă nu-l respect, va fi rău de tot...

   - Vrei să spui că...

   - Exact. Am nevoie de ajutor și asta chiar acum, Cath.

   - Nu știu cum aș putea să te ajut, Joe, spuse ea încet, cu capul plecat, după ce se gândi câteva minute. Pot să-ți împrumut câteva mii, dar în niciun caz n-am atâția bani....

   Deodată, îi veni o idee.

   - Stai puțin.. Ai spus că Laura e prietenă cu directorul. N-ar putea să pună o vorbă bună pentru tine?

   - Nu. Oricum, nici nu știu unde este acum.

   Vehemența răspunsului îi trăda intensitatea sentimentelor.

   - Poți afla?

   - Categoric, nu.

   - Atunci, nu știu cine ar putea să te ajute.

   - Tu ai putea, spuse el, ridicându-se de pe scaun și așezându-se în genunchi în fața ei.

   - Cum?

   - Ai putea să-i ceri lui Dan banii.

   Cathy păli și simți cum trupul îi devine rigid; respingea idee, opunându-se cu fiecare fibră.

   - Nu! scutură ea din cap, hotărâtă.

   - De ce nu? I-aș plăti înapoi cumva și suma aceasta n-ar însemna nimic pentru el.

   Vocea și privirea lui implorau acel ajutor pe care ea nu i-l utea da.

   - Dacă ești sigur că ți-ar da banii, de ce nu iei tu legătura cu el?

   Își duse mâna tremurândă la frunte, simțind că i se face rău doar la gândul de a merge la Dan să-i ceară bani. Nu! Era ceva mai presus de puterea ei.

   - Știi foarte bine că mine nu mi-ar da banii. Nu m-a prea plăcut niciodată, mai ales că nici n-am venit la nunta ta. Cu tine, însă, e altceva... ție ți-ar da banii, îmi pun viața în joc că-i așa. Te rog, Cathy. Dan este singura mea speranță. Nu vrei să încerci?

   - Nu pot, șopti ea cu o voce plină de durere, scuturând din cap cu ochii închiși. Nu-mi cere asta, Joe, te rog.

   - Nu înțelegi că trebuie s-o fac? Mă poți ajuta, Cathy, și dacă nu vrei s-o faci...

   Își ridică mâinile într-un gest care exprima sugestiv amenințarea ce plana asupra lui.

   Cathy se simțea sfâșiată, între două hotărâri la fel de devastatoare pentru ea: să-l refuze pe Joe și să fie răspunzătoare pentru orice faptă necugetată pe care acesta era foarte probabil s-o facă, în consecință, sau să meargă la Dan și să cerșească un împrumut. Își simțea inima bătându-i dureros și repede, în timp ce-l privea lung, în față. Își iubea fratele și în clipa aceea știu că nu-l poate dezamăgi. Din moment ce era singura persoană care-l putea ajuta, trebuia să-și calce în picioare mândria și să-i ceară lui Dan ajutor.

   - Și ce vrei să fac? Nu e chiar atât de simplu ca și cum m-aș duce la supermarket să cumpăr o pungă de făină.

   Sclipirea de triumf pe care o percepu în privirea lui o duru enorm.

   - Nu trebuie să mergi la Los Angeles; de 3 zile, el se află în Londra.

   - Aveai totul aranjat, nu-i așa?

   Nu-și putea ascunde amărăciunea.

   Joe știuse precis că nu va fi în stare să-l refuze, într-atât era de sigur pe puterea lui de a o manipula. Ochii i se umplură de lacrimi și și-ar fi dorit să aibă tăria să nu-și mai facă atâtea griji în privința lui.

   - Nu-mi place nici mie că te rog să faci asta pentru mine. Știu cât de greu îți va fi...

   - Nu, habar n-ai, i-o reteză ea, furioasă de ușurința cu care el acceptase ceea ce bănuia că înseamnă un sacrificiu din partea ei.

   Își dădea seama de zbuciumul ei, dar nu i-ar fi spus pentru nimic în lume să renunțe. Dimpotrivă, ar fi împins-o și nu i-ar fi dat pace până n-ar fi făcut pentru el ceva față de care ea avea o oroare viscerală.

   - Este posibil și-mi pare rău, dar am fost nevoit să te rog.

   În cuvintele lui nu era pic de remușcare, ci, dimpotrivă, un ton contrariat, ca și cum el era cel ce avea de suferit făcând o concesie.

   Copleșită de durere și în același timp, abia stăpânindu-și furia justificată, Cathy simțea nevoia să rămână singură înainte de a se prăbuși, ori de-a ceda nervos și a urla la el interzicându-i de a mai veni cu vreo rugăminte la ea.

   - Ar fi mai bine să pleci acum. Te voi suna după ce mă văd cu Dan și-ți voi comunica răspunsul.

   - Da, bine. Ăăă... când mergi la el?

   Insistența lui lipsită de orice sensibilitate o scotea din minți; l-ar fi lovit, pur și simplu.

   - Îi telefonez mâine, promise ea cu dinții încleștați, mergând să deschidă ușa de ieșire, așteptându-l să iasă.

   Nu mai avea nimic să-i spună.
   Stânjenit, Joe rămase în prag, așteptând o nouă asigurare din partea ei. În mod normal, se sărutau și se îmbrățișau cu afecțiune la despărțire, dar de data asta Cathy nu-și dorea decât să plece mai repede. Nu voia nici măcar să-l atingă, simțindu-se trădată.

   - Bine...noapte bună, Cath... și mulțumesc, mormăi el, după care se îndepărtă, fără a mai privi în urmă.

   Într-un târziu, Cathy găsi energia de a închide ușa și merse automat în salon, unde se ghemui pe podea în fața căminului. Lacrimile începură să-i curgă necontrolat și hohotele de plâns care-i scuturară tot trupul o lăsară pustiită, dar surprinzător, mai liniștită.

   Își aprinse o țigară și începu să se gândească la tot ce se întâmplase. Îi era groază de întâlnirea cu Dan, aceasta presupunând că va accepta s-o primească. Sperase tot timpul să nu fie nevoită să-l mai întâlnească mult timp, cel puțin până când rana din inimă se mai vindeca, făcând-o mai puțin vulnerabilă.

   Dacă pe ea moartea părinților a maturizat-o brusc, pe Joe, copleșit de durere, l-a făcut să se agațe cu disperare de adolescentă, ca și cum ar fi încercat să prelungească la nesfârșit acea stare.

   Continuaseră să locuiască împreună în casa părinților, iar Cathy, așa tânără cum era, devenise și mamă și tată pentru el. Fără un control sever, slăbiciunea caracterului său îl transformase într-un tânăr indisciplinat, rebel și nesăbuit, pe care cu greu te puteai baza.

   Cathy încercă în zadar să găsească o altă soluție, dar în cele din urmă se văzu nevoită să accepte înfrângerea. Merse să facă o baie și să se culce.

   Se strădui să rămână cât mai mult în apa fierbinte și să nu se mai gândească la nimic, ca să se relaxeze, apoi se șterse încet, aruncând fără să vrea o privire în oglindă. Amintirea mâinilor puternice ale lui Dan și a buzelor lui senzuale pe trupul ei o tulburară, ca întotdeauna. Stomacul i se strânse de furie și de durere și îmbrăcă repede o cămașă de noapte, ca și când, acoperindu-și goliciunea trupului ar fi alungat și dorul acela mistruitor. 

   Sigur că nu se-ntâmplă așa, doar trăise de acum destul timp fără Dan pentru a se obișnui să-și înăbușe dorința pentru un bărbat care nu o iubea.

   Își perie părul lung, negru și aplică puțină cremă în jurul ochilor mari, căprui, care chiar și așa, ușor înroșiți de plâns, erau la fel de frumoși, o reflectare a firii ei profunde, sensibile și spirituale. Portretul era completat de un nas mic, drept și de o gură cu buze perfect arcuite, deasupra unei bărbii mici, ascuțite. 

   Era frumoasă, deși nu părea conștientă de faptul acesta, ea nevăzând altceva decât trăsăturile obișnuite ale unei femei care plânsese prea mult.

   Urmase o noapte agitată, cu vise legate de Dan și de scurtul timp petrecut împreună, vise pe care nu voia să și le amintească a doua zi dimineața devreme, când se trezi cu obrajii din nou scăldați în lacrimi.

   Bău repede o cafea și, trăgând repede pe ea o pereche de blugi și un pulover, ieși să se plimbe pe plajă, cu picioarele goale prin apă, însoțită de țipătul pescărușilor.

   Îi plăcea să locuiască la țărmul mării și-i părea bine că-și cumpărase acea casă mică din piatră la câțiva kilometri de Brighton, unde crescuseră ea și cu Joe. Când se despărțise de Dan, fusese ca și cum s-ar fi reîntors acasă. Joe locuia într-un apartament din oraș și ea însăși avea mulți prieteni în zonă.

   Se întoarse puțin după ora 9, la timp pentru a-i putea telefona lui Dan la birou.

   Tremura din tot corpul în timp ce forma numărul, un număr pe care și-l aminti surprinzător de ușor.

   - Bună dimineața. Biroul domnului Foreman. Cu ce vă pot fi de folos? se auzi imediat o voce plăcută, deși rece.

   - Sunteți... secretara domnului Foreman? încercă ea să mai câștige timp, în speranța că va reuși să fie mai stăpână pe sine.

   - Da, la telefon Helen Gowers.

   Probabil era nou angajată, căci numele nu-i era cunoscut lui Cathy.

   - Aș dori o programare pentru audiență la domnul Foreman, în această după-amiază.

   - Cine sunteți, vă rog?

   - Catherine Foreman.

   - Doriți să vorbiți acum cu domnul Foreman? întrebă secretara după o scurtă pauză, fără îndoială surprinsă la auzul numelui.

   - Nu... doresc doar o programare pentru audiență.

   - Vă rog să așteptați puțin.

   Cathy strânse receptorul până i se albiră încheieturile degetelor, făcând eforturi disperate să nu-l trântească în furcă. Nu vroia să discute cu Dan, tot așa cum nu vroia nici audiența pe care o solicita.

   - Domnul Foreman vă poate primi la ora două și jumătate în această după-amiază, dacă este convenabil și pentru dumneavoastră.

   - Da, este foarte bine. Mulțumesc. La revedere.

   Nu, nu i se păruse; în vocea secretarei fusese o notă de amuzament și malițiozitate. Probabil că nu era străină de bârfele despre ea și Dan, ceea ce avea să-i îngreuneze situația și mai mult.

   Își alese cu atenție îmbrăcămintea pentru această întâlnire cu Dan - prima după 18 luni.

   Taiorul verde-deschis, cu o croială simplă, clasică, elegantă care, în același timă, îi punea în evidență silueta zveltă, bluza crem de mătase și pantofii cu ton înalt îi dădeau înfățișarea unei femei sofisticate, capabile să facă față oricărei situații, adică exact ceea ce avea nevoie pentru a căpăta încredere în sine, aparența dincolo de care siguranța, teama, emoțiile ei atât de vii să fie la adăpost.

   Doar gândul la mâncare îi făcu rău, așa că merse direct în birou, de unde luă schițele pe care intenționa să le ducă la unul dintre clienții ei, la Londra.

   De când se întorsese în Anglia, își reluase munca: lucra ca decorator interior și datorită talentului de care dădea dovadă, avea deja o clientelă și reputație.

   Era o meserie grea, dar o făcea cu plăcere și-i aducea mari satisfacții. I se dedica în întregime, cu toată energia, putând suporta astfel mai ușor suferința.

   Aruncă o privre spre ceas: era momentul să plece la gară. Alesese varianta cu trenul, pentru că nu-i plăcea să conducă în aglomerația din Londra, unde, în plus, era aproape imposibil de parcat.

   Era deja în tren, încercând să se concentreze asupra unui ziar, dar Dan îi atrăgea gândurile ca un magnet. Automat, în mintea sa începu să se deruleze din nou relația lor agitată și atât de dureroasă.

Capitolul 2

      La 18 ani, Cathy era studentă la colegiul de artă.

   Reușise să obțină un loc la colegiul din Brighton după terminarea școlii, ceea ce îi convenea de minune, căci putea locui în continuare cu Joe în casa părinților.

   Când începuse primul semestru, era plină de speranțe și de visuri pentru viitor. Îi plăceau viața socială și atmosfera de la colegiu, unde deși era mult de studiat și de lucru, nu avea griji. Trecuse puțin mai mult de 1 an de la moartea părinților și tocmai ieșea din nou la lumina soarelui, după ce străbătuse tunelul lung de durere și întuneric.

   Totul părea să decurgă bine, cu excepția grijilor din când în când pentru fratele ei, care încă mai trecea prin lungi perioade de depresie. Din punct de vedere financiar, n-aveau motive de îngrijorare, căci părinții ei lăsaseră o sumă mare de bani. De asemenea, Cathy avea bursă, iar Joe lucra la redacția unui mic ziar local.

   În al doilea semestru, Cathy făcu cerere de admitere la un curs de specializare cu o durată de 6 luni, la colegiul din Londra. A fost admisă, dar rămânea problema lui Joe, pe care se temea să-l lase singur.

   Plecă totuși, îndemnată și de acesta, tentată mai ales de faptul că la cursul respectiv se punea accent pe design interior, adică exact cariera pe care vroia s-o urmeze. Nici cazarea nu constituia o problemă, căci o prietenă - fostă colegă de școală - lucra și locuia acum la Londra și se oferise s-o găzduiască atât cât dorea.

   Așadar, Cathy se mută la Holly Bevan, într-un apartament uriaș și dezordonat și se obișnui foarte repede cu ritmul agitat al vieții londoneze. Se afla acolo doar de două luni când îl cunoscu pe Dan Foreman.

   Holly se-ntoarse într-o seară de la lucru extrem de fericită.

   - De ce zâmbești așa? întrebă Cathy, care, așezată în fața ferestrei, schița copacii din parcul de vizavi.

   - Tata mi-a telefonat azi la serviciu. Dă o petrecere sâmbătă și suntem invitate.

   - Adică și eu?

   - Sigur că da. Va fi fantastic.

   - Abia aștept.

   Părinții lui Holly erau divorțați și tatăl ei, un om de afaceri bogat și influent, se căsătorise recent cu o actriță tânără și foarte frumoasă. După cum spunea Holly, mama ei vitregă dădea cele mai grozave petreci din Londra, de unde și entuziasmul ei pentru acea petrecere.

   Cathy nu era hotărâtă dacă să meargă sau nu, deși nu avea nimic planificat.

   Deși primise invitații de la mulți dintre colegii ei, îi refuzase aproape pe toți. Unii dintre ei erau atrăgători, dar niciunul nu-i plăcea suficient. În plus, era foarte dedicată studiului și nu voia să-și complice viața cu vreo idilă. Era matură și calculată și nu-și dorea să se implice într-o relație sentimentală sau intimă, decât dacă, desigur, întâlnea bărbatul pe care să-l iubească.

   Frumoasa Holly cu părul auriu, care ieșea mereu cu câte un bărbat, o necăjea de multe ori în privința atitudinii ei.

   - Eu vreau să mă bucur din plin de viață, îi spunea ea, și așa ar trebui să faci și tu. Nu e vorba de nimic serios între mine și jumătate din bărbații cu care ies, dar e distractiv.

   Cathy scutură din cap, neîncrezătoare. Îi făcea plăcere să meargă în oraș cu o mulțime de prieteni, poate să ia masa din când încând cu un bărbat, dar atât, se eschiva de la orice alt angajament.

   De fapt, așa cum îi spusese și lui Holly, nu-l găsea pe niciunul suficient de atrăgător.

   - Ești prea serioasă, veni verdictul acesteia.

   Visa, cu ochii deschiși, când vocea lui Holly o făcu să tresară.

   - Te rog să mă scuzi, n-am auzit ce-ai spus.

   - Vii cu mine sâmbătă la petrecere?

   - Da, se hotărî ea pe moment.

   - Grozav! Cred că voi cumpăra o rochie nouă, m-am plictisit de cele pe care le am.

   Continuară să discute până la ora 5, Holly povestind întâmplări amuzante de la lucru și Cathy, de la colegiu.

   Holly lucra la o companie de televiziune, ca secretară a unui realizator de programe și avusese ocazia să intre în contact cu numeroase personalități, dar și să audă tot felul de cancanuri. Era o fată inteligentă, plină de viață, fără nicio grijă, cu o personalitate cu totul diferită de firea calmă și profundă a lui Cathy și cele două erau legate de o prietenie profundă, puternică.

   Sâmbăta veni imediat, punând capăt unei săptămâni de lucru agitate și fetele se pregăteau nerăbdătoare pentru petrecere. Holly își cumpărase o rochie roz cu o croială îndrăzneață, cu spatele gol, lungă și largă, iar Cathy se hotărâse la una dintre preferatele ei pentru petreceri: o rochie din mătase imprimată manual, în nuanțe pastel de maro și gri, creată special pentru ea de una din colegele de la colegiu, de la secția de design vestimentar. Ceea ce Cathy nu știa, era că rochia aceea o punea atât de bine în valoare, de la nuanța părului și a ochilor, la silueta delicată și albul diafan al pielii, încât atrâgea ca un magnet privirile bărbaților ori ce câte ori o purta.

   Când ajunseră la locuința în stil victorian, petrecerea era deja în plină desfășurare.

   Cathy făcu cunoștință cu tatăl lui Holly și cu mama vitregă a acesteia, Julia, apoi se pierdu în mulțimea care o despărți de prietena ei. Încercă să găsească un colț mai retras, dar imediat un tânăr care părea să nu-și mai poată dezlipi privirea de la ea, o invită la dans. Dar, imediat ce muzica se opri, Cathy își ceru scuze și plecă în căutarea lui Holly.

   O găsi înconjurată de un grup de admiratori, printre care recunoscu un tânăr pe care-l cunoștea puțin, căci venise de mai multe ori acasă la ele. Discuta cu acesta, când privirea i-a fost atrasă de un bărbat înalt care zâmbea roșcatei în compania căreia era, cu un farmec pe care Cathy îl găsea irezistibil.

   Era un individ înalt, cu un trup puternic care iradia virilitate prin toți porii, iar privirea lui Cathy, curioasă și lacomă, părea să nu se mai sature de fiecare amănunt pe care-l descoperea: de la fața cu trăsături ferme, bine definite, sprâncenele negre dese, ochii cenușiu-verzui inteligenți, ușor amuzați și ușor blazați, gura frumos conturată, până la liniile fine de sub ochi și albul strălucitor al dinților. Avea un aer sofisticat de siguranță de sine și bunăstrare și, pentru prima dată în viață, Cathy simți o atracție atât de puternică, încât depășea puterea sa de control.

   Și, când, la rândul lui, bărbatul întoarse ușor capul spre ea și privirile li se întâlniră, pentru Cathy n-a mai existat decât o senzație de plăcută amețeală în care sunete și culori se amestecară într-un tot confuz pentru a face loc unei singure imagini atât de clare, încât parcă își întipărea conturul în propriul ei trup.

   Apoi, Cathy reveni încet la o oarecare stare de normalitate, concentrându-se cu greu asupra a ceea ce prietenul lui Holly îi repeta, iritat de neatenția ei. Observă absentă că muzica se schimbase, trecând la o melodie lentă, cu inflexiuni senzuale. Nu îndrăzni să se întoarcă, dar după senzația bruscă pe care o încerca, era sigură că individul se apropia de ea și, în momentul în care îi simți mâna pe umăr, întorcând-o cu fața spre el, se crispă de emoție.

   Îi privi chipul adumbrit de o tentă de mister, cu ochii mari, candizi, puțin speriați. Nici el, nici ea nu zâmbeau, deși Cathy și-ar fi dorit să o poată face. La rândul lui, și el o privea atent, de parc-ar fi încercat să-i rețină fiecare detaliu.

   - Dansează cu mine, spuse el cu o voce senzuală, cu un puternic accent american și cuvintele sunară ca un ordin.

   Fără să răspundă, Cathy se lăsă cuprinsă în brațe, prizonieră într-un păienjeniș de emoții necunoscute până atunci.

   Începură să danseze într-o perfectă armonie a trupurilor, ce-i dădea lui Cathy senzația de plutire într-un vis ireal, deși era conștientă de forța lui, de parfumul tipic masculin, tulburător, de clipa în care brațele lui o strânseră mai puternic. Atunci își ridică fața spre el, zâmbind, pierdută de plăcere când el îi răspunse tot cu un zâmbet și-i mângâie ușor părul.

   - Nici măcar nu știu cum te cheamă.

   - Cathy - Catherine Fairfax.

   - Catherine... Ți se potrivește numele.

   - Tu cum te numești?

   - Dan Foreman.

   - Ești american? N-am mai întâlnit un american până acum.

   - Nici eu n-am mai întâlnit o fată atât de frumoasă până acum.

   Cuvintele ar fi putut părea banale, ieftine, dar fuseseră rostite pe un ton atât de sigur și atât de tandru, încât sunară înduioșător de sincer.

   Cathy roși și-și coborî privirea, neștiind ce să spună, apoi îi auzi râsul ușor când o strânse mai tare în brațe.

   Când muzica se opri puțin, el nu-i dădu drumul, ci așteptă până reîncepu, ca să danseze în continuare, în timp ce degetele îi mângâiau ușor umerii și ceafa. Era atât de fericită, când, fără să vrea, privind dincolo de umărul lui, întâlni o pereche de ochi albaștri, supărați și disprețuitori - cei ai roșcatei înalte pe care o văzuse discutând cu Dan. Era evindet că femeia era furioasă, atentă la fiecare detaliu al comportamentului lui Dan.

   Sclipirea aceea rea din ochii necunoscutei îi făcea rău aproape fizic lui Cathy, destrămând oarecum vraja acelei realități la limita vislui; putea fi foarte bine vorba de soția lui Dan Foreman, dar nu întrebă, pentru că, brusc, își dădu seama că nu vrea să afle.

   Dar când muzica se opri, se scuză politicos și se desprinse din brațele lui, uluită de senzația de frig, de tristețe și singurătate pe care o încerca, de parcă ar fi pierdut ceva extrem de important.

   La baie, o găsi pe Holly, care-și refăcea fardul.

   - Văd că nu ți-ai pierdut timpul, o necăji aceasta, privind-o curioasă.

   - Ce vrei să spui?

   - Dansezi de o oră cu unul din cei mai râvniți bărbați de la petrecere. Toți vorbesc despre asta.

   - Dar Foreman?

   De fapt, era convinsă că era cel mai râvnit bărbat nu numai la acea petrecere, ci la oricare alta, dar simțea că Holly făcuse referire și la altceva, ceva ce ei îi scăpa.

   - Cine altul? Nouăzeci la sută din femeile prezente aici și-ar da brațul drept să-și petreacă și ele o oră dansând cu el; recunosc, sunt și eu una dintre ele.

   - Este foarte atrăgător, admise Cathy, totuși prudentă, neștiind dacă să aibă deplină încredere în prietena ei.

   - Teribil de atrăgător...

   - Ce știi despre el?

   - Vrei să spui că nu știi cine e?

   - Evident că nu. Cine e?

   - Dansezi timp de o oră atât de tandru cu el și nu știi cine e? Numai ție ți se poate întâmpla asta.

   - Cu atât mai mult, spune-mi tu.

   - Dan Foreman este un foarte faimos magnat al petrolului, nu se poate să nu fi auzit de el.

   - Acum, după ce mi-ai spus... parcă... S-ar putea să fi citit în ziare... dar tot nu știu nimic despre el.

   - Ține prima pagină oriunde merge. Julia a reușit o performanță în materie de mondenitate, pentru faptul că l-a făcut să vină în seara asta. Nu participă la multe petreceri din câte am auzit.

   - Dar ce știi despre el?

   Ușa se deschise și intră o tânără șatenă care o privi atent pe Cathy, înainte de a trece pe lângă ele.

   - Ai văzut? Ți-am spus că toată lumea comentează.

   - Nu vreau să știu. Povestește-mi despre el.

   - Ei bine, are 36 de ani, este foarte, foarte bogat, necăsătorit și atât de atrăgător, încât femeile ar face totul doar pentru o privire fugară din partea lui. Este adesea văzut în compania celor mai faimoase și mai frumoase femei din lume. Conform presei de scandal, are orice femeie își dorește.

   - Un playboy, trase Cathy concluzia, corelând totuși cu mare greutate imaginea bărbatului în brațele căruia dansase cu descrierea lui Holly.

   - Nu cred... A muncit din greu pentru a-și construi imperiul. Deține un număr de companii chiar și aici, motiv pentru care se și află momentan în Anglia. Până și tu trebuie să fi auzit de Foreman International.

   - Da... încuviință ea cu un aer absent.

   - Și de fapt, femeile sunt cele care-l asaltează, nu invers, cel puțin așa se întâmplă de obicei.

   Cathy roși, amintindu-și cum ea însăși îl privise. Pesemne o fi crezut că și ea era una din cele ce-l vânau pentru banii lui. Era un gând oribil, care-i repugna.

   - Știi cine e roșcata cu care discută? Aceea cu bluză argintie?

   - Ah, da, e Natalie Benjamin.

   - Prietena lui?

   Se miră și ea de cât de greu îi venea să întrebe acest lucru și cât de important i se părea ca individa să nu fi fost iubita lui.

   - Din câte știu, nu. Julia spunea că e un fel de rudă, verișoară cred. În orice caz, face parte din imperiul Foreman și lucrează cu Dan.

   Pentru Cathy, informația nu era foarte relevantă, căci nu putea uita privirea femeii, în care dorința era atât de evidentă. Chiar dacă, într-adevăr, nu era iubita lui, comportamentul ei dădea de înțeles că și-ar fi dorit acest lucru și că oricum îl considera proprietatea ei.

   Cathy zâmbi; era imposibil să și-l imagineze ca fiind proprietatea exclusivă a cuiva.

   Își dădu seama, alertată, că se gândea în mod obsesiv la el. Era prima dată când manifesta un interes atât de mare pentru un bărbat pe care nici măcar nu-l cunoștea și simțea, instinctiv, că o relație cu el ar răni-o. Lumea lui era cu totul diferită de a ei și distanța dintre cele două era greu, dacă nu imposibil, de acoperit.

   Era timpul să se retragă înainte ca individul să devină prea important pentru ea. Va chema un taxi și va merge înapoi acasă.

   - Scuză-mă pentru toate aceste întrebări. Tu cum te distrezi?

   - Mă mulțumesc și cu numărul 2, din moment ce premul I e la tine.

   - Și cine e numărul 2?

   - Garth, fratele Juliei. Ți-am spus că l-am remarcat încă de la căsătoria tatei.

   Ochii lui Holly deveniră visători, iar Cathy încuviință din cap, amintindu-și de tânărul în cauză: un brunet înalt, extrem de chipeș.

   - M-a invitat acasă la părinții lui, în weekend.

   - Adevărat?

   - Da, să-i cunosc. Ce prostie... vor fi acasă tot timpul... Ce ciudat... nu sunt numai părinții lui, ci și un fel de bunici vitregi, sau cam așa ceva.

   - Interesant. Cumlea ar fi să descoperi că e ilehal să te căsătorești cu el, râse Cathy, după care căscă ostentativ. Sunt epuizată; am să iau un taxi și mă voi duce acasă.

   - Doar nu pleci!

   - Ba da.

   - Și Dan Foreman?

   - Va găsi pe altcineva cu care să danseze.

   O spusese cu o nepăsare pe care era departe de a o simți. Nici măcar nu voia să se gândească la Dan dansând cu altă femeie, cu atât mai puțin cu Natalie Benjamin. Ciudate și periculoase sentimente erau cele pe care începuse să le aibă. Categoric, era timpul să plece.

   - Ești nebună. Complet nebună. Presupun, însă, că astfel vom avea și noi celelalte o șansă.

   - Vă doresc succes. Ne vedem mâine.

   Ieșise din camera de toaletă și tocmai se îndrepta să-și ia haina, când Dan Foreman îi apăru în față, blocându-i calea; îl privi mirată, în timp ce inima îi bătea nebunește.

   - Te-am așteptat, explică el blând, râzând ușor de mirarea ei și mângâindu-i obrazul cu un deget.

   - Nu trebuia. Plec.

   - Lasă-mă să te conduc.

   - Nu, nu, în niciun caz. Iau... un taxi, se bâlbâi ea, cu privirea ațintită asupra nasturelui de sus al cămășii lui, temându-se să rămână singură cu el, temându-se că nu se poate desprinde din vraja pe care prezența aceea o țesea în jurul ei.

   Dan îi prinse bărbia și-i ridică fața spre el.

   - Catherine, te duc eu acasă.

   Cedă. În definitiv, de ce să-l refuze, mai ales că-și dorea s-o conducă poate mai mult decât el.

   - Mulțumesc, răspunse ea încet, surprinsă de sclipirea intensă a ochilor lui verzi, fără să-și dea seama cât de frumoasă era ea însăși, ușor îmbujorată, cu un adorabil aer de vulnerabilă inocență.

   Își luă rămas-bun de la Julia; apoi îl privi pe Dan făcând și el același lucru și, după cum buzele acesteia zăboviră o clipă mai mult pe ale lui, era evident că nicio femei nu era imună la farmecul său. Se uită, dar n-o văzu pe domnișoara Benjamin; cu toate acestea, era convinsă că individa nu va fi deloc mulțumită de plecarea lui Dan cu ea.

   În câteva minute se aflau deja în mașină și Cathy se cuibări pe banchetă, încă tremurând de la răcoarea de afară. Îi spuse adresa și Dan porni imediat, după ce-i oferi o țigară, și-și aprinse și el una. 

   Fumau în tăcere, Cathy privind drept în față, impresionată de ușurința cu care el stăpânea acel bolid mare.

   - Ești foarte tăcută, se auzi vocea lui, pe un ton blând.

   - Te rog să mă scuzi.

   - Nu-ți cere scuze; îmi placi așa cum ești.

   Ajunseră în 10 minute și Dan opri mașina în fața casei, apoi se întoarse ușor spre ea, cu brațul rezemat de spătarul scaunului ei.

   - Mulțumesc.

   - Plăcerea a fost de partea mea. Nu mă inviți la o cafea?

   - Ăăăă.... adică... eu....

   Își dorea mai mult decât orice pe lume să-l invite, dar era incapabilă s-o facă.

   Dan îi privi o clipă capul ușor aplecat, apoi îi ridică fața spre el, mângâindu-i ușor obrazul cu degetul, conștient de teama ei și de faptul că nu trebuie s-o grăbească. Apoi îi puse degetul pe buze, oprind-o de a spune ceea ce ea tocmai încerca.

   - Lasă... șopti el, privind cu ochii îngustați buzele ușor deschise. Catherine...

   Buzele lui îi atinseră gura o dată, de două ori, într-o ușoară mângâiere, făcând-o să tremure de plăcere, apoi sărutul lui senzual îi încordă trupul într-un val de dorință care o luă prin surprindere. Automat, brațele ei se ridicară spre umerii lui; nu mai fusese niciodată sărutată așa și o speria modul în care reacționa. În strânsoarea brațelor lui, bătăile inimii ei se confundau cu ale lui.

   Apoi îi dădu brusc drumul și rămase cu ochii închiși câteva secunde, după care îi zâmbi, păstrând în adâncul ochilor aceeași sclipire de dorință și-i sărută palma.

   - Vei să cinăm împreună mâine, Catherine?
   - Da, veni răspunsul ei imediat, dictat de glasul instinctului.

   - Vin să te iau la 7 și jumătate.

   O mai sărută o dată, scurt și tandru, apoi se aplecă să-i deschidă portiera.

   Târziu, noaptea, privind în întuneric, cu ochii larg deschiși, cu buzele încă fierbinți de la sărutul lui, Cathy se gândea dacă luase sau nu decizia corectă.

Capitolul 3

      Deși nu avusese o noapte foarte liniștită, Cathy se trezi a doua zi dimineață plină de energie.

   Nu-și găsea liniștea, trecând de la entuziasmul debordant la gândul de a se întâlni cu Dan, la o teamă insuportabilă, abia abținându-se să nu telefoneze și să anuleze întâlnirea..

   Nu era în stare să se concentreze pentru a lucra, așa că, profitând că Holly încă dormea, ieși să se plimbe în parc.

   Merse în ritm alert, încercând să-și consume acel surplus de energie pe care i-l dădea nervozitatea, lăsându-și gândurile să rătăcească în voie, prinse în dantelăria fanteziilor legate de apropiata întâlnire. Când se uită la ceas, își dădu seama că mersese ore în șir și că era deja după-amiază, așadar era cazul să se întoarcă.

   O găsi pe Holly privind la televizor.

   - Bună! Te-ai trezit de mult?

   - Cam de o oră.

   - Mai e cafea?

   - Da. Servește-te, stai jos și povestește-mi exact ce se întâmplă.

   Cathy se aștepta la această întrebare așa că, după ce turnă cafea în cești pentru amândouă, se ghemui jos în fața căminului și oftă, cu un aer de prefăcută resemnare.

   - Ce anume vrei să știi?

   - Totul!

   - Presupun să te referi la Dan Foreman.

   - La cine altul? Când ai spus aseară că pleci, n-ai spuis că pleci chiar cu el. Ah, să nu uite, uite ce-ai primit. De fapt, comisionarul m-a trezit, altfel aș fi dormit și acum.

   Spunând acestea, Holly arătă spre un buchet enorm de trandafiri albi așezată cu grijă pe un fotoliu.

   Cathy sări imediat în picioare cu un strigăt de încânctare și luă buchetul, atingând ușor petalele de catifea. Pe cartea de vizită ce-l însoțea, era scris de mână: „Șapte treizeci, Dan”.

   Aranjă florile în vaza ei preferată, le așeză lângă fereastră, unde lumina după-amiezii dădea florilor irizări de vis și abia apoi reveni lângă Holly.

   - Ei bine...? întrebă aceasta, abia putându-și stăpâni nerăbdarea.

   - Nu știam că vom pleca împreună. Voiam să plec singură, dar el s-a oferit să mă conducă, așa că am acceptat. Alte întrebări?

   - Și florile?

   - Sunt de la el.

   - Când te mai întâlnești cu el?

   - Diseară, deși încă nu știu ce să fac... nu știu dacă trebuie să merg.

   - Nu vrei să mergi? Eu n-aș sta o clipă pe gânduri în fața unei astfel de șanse.

   - Ba da, vreau să merg, dar mă tem să mă implic într-o relație cu el.

   - Te simți atrasă de el - nu te-am văzut niciodată nici pe departe așa - și este clar că și tu îi placi lui. Nu-ți mai face atâtea griji, ia lucrurile așa cum sunt. Vei regreta dacă nu te duci,

   Cathy știa că prietena ei avea dreptate și sfatul o liniști... Acum era sigură că nu greșea.

   - Mulțumesc. Simțeam nevoia să discut cu cineva.

   - Știi bine că-mi poți spune orice.

   - A fost ceva interesant după plecarea mea?

   - Nu prea. Până la sfârșitul serii, eu și Garth am devenit mai apropiați. Ah, a mai fost ceva... Natalie Benjamin m-a prins într-un moment în care eram singură și m-a întrebat cine ești.

   - Cum?

   - Desigur, foarte subtil, dar era totuși clar că era furioasă că Dan a plecat cu tine.

   - Oh, Doamne!

   Cathy nu voia pentru nimic în lume vreun conflict. În plus, era conștientă că nu putea rivaliza cu femeia aceea.

   - Nu mi-aș face griji în locul tău, nu poate face nimic. Am întrebat-o și pe Julia despre ea și, se pare că încearcă de ani de zile să pună mâna pe Dan, dar fără succes. Ah, ce norocoasă ești!

   - Da, poate că da.

   - Spune-mi mai multe despre el.

   - Întreabă-mă mâine.

   Ce-i putea spune, de altfel? Nici nu-l cunoștea. Fizic era minunat, când dansai cu el, parcă pluteai într-un vis, era tandru, fermecător și convingător, dar asta nu era de ajuns pentru o caracterizare și în niciun caz suficient pentru a-i justifica emoția puternică pe care i-o producea.

   La ora 7 și un sfert, era deja gata îmbrăcată: alesese un taior din catifea maro, a căruit fustă largă cu cordon lat îi punea în evidență talia subțire, o bluză de dantelă și pantofi maro cu toc înalt, iar ca bijuterii purta o broșă și cercei din aur.

   Holly plecase deja la întâlnire, așa că aștepta singură în living, atât de emoționată și de speriată, încât tresări când auzi soneria la ora 7 și jumătate exact, deși se aștepta să fie punctual.

   Deschise ușa, fără a fi însă nici pe departe pregătită pentru emoția paralizantă de care se simți copleșită la vederea lui.

   Era înalt, pputernic, cu un farmec devastator. Costumul cu croială modernă, în mod evident lucrat la una din marile case de modă de lux, îi punea în evidență umerii largi, pieptul lat, picioarele musculoase și șoldurile înguste, și întreaga lui înfățișare o făcu pe Cathy incapabilă să articuleze vreun cuvânt.

   - Bună, Catherine.

   - B... bună. Urci... vrei să intri?

   Dar încuviință din cap și se lăsă condus în living privind cu interes în jurul lui, în timp ce ea continua să se simtă la fel de stingheră, cu mișcările sacadate în mod stupid de o timiditate pe care nu și-o putea învinge. De-ar fi putut măcar vorbi în mod normal cu el, pentru a destinde atmosfera.

   - Mulțumesc pentru trandafiri, sunt foarte frumoși.

   Dan o privi lung, fără să zâmbească.

   - Mă bucur că îți plac.

   - Vrei o cafea, sau poate ceva mai tare? Avem whisky și votcă.

   Tăcu deodată, propria voce părându-i-se că sună nefiresc.

   - Whisky, simplu.

   Era bucuroasă că are ceva de făcut, deși privirea lui îi accentua tremurul mâinilor. Degetele lor se atinseră în treacăt când ea îi oferi paharul, făcând-o să și le retragă repede.
   Dan rămăsese în picioare, rezemat de șemineu și goli dintr-o înghițitură paharul.

   - Ești foarte frumoasă, spuse el bând, apoi, în timp ce ea bâiguia un cuvânt de mulțumire, se îndreptă spre ea și-i puse ușor mâinile pe umeri.

   - Nu-ți fie teamă de mine, Cathy.

   - Nu mi-e... De fapt, îmi e, nu mă pot stăpâni...

   - Nu-ți voi face niciodată vreun rău, șopti el atingându-i ușor buzele cu ale lui.

   Mult mai târziu, Cathy avea să-și amintească aceste cuvinte în care crezuse total, fără nicio rezervă - să și le amintească și să sufere cu atât mai mult. Pe moment, îl privi doar sfioasă cu ochii ei mari, frumoși.

   - Știu. Numai că mă simt intimidată, nu știu ce să-ți spun. Aș dori....

   Sărutul lui scurt, hotărât, o făcu să tacă.

   - Nu-ți dori nimic. Vino acum cu mine.

   O luă de mână și plecară, abia dându-i răgazul să-și ia geanta. O conduse la mașină, făcând-o tot drumul să râdă și să se simtă relaxată.

   Restaurantul, așa cum era de așteptat, era un local foarte scump și exclusivist, despre care Cathy citise cândva, fără să-și poată închopui că va ajunge să mănânce acolo vreodată. După cum chelnerii se agitau în jurul lui Dan, era clar că-l recunoșteau drept unul din cei mai importanți clienți și, în aceeași măsură, acesta suscita și interesul ocupanților celorlalte mese, în special al doamnelor.

   Au fost conduși la o masă într-un separeu și, abia când începu să citească meniul, Cathy își dădu seama cât de foame îi era, căci nu mâncase toată ziua. Comandă pepene și pui cu sos de vin, iar el, păstrăv și friptură de vită, spunând că-i face întotdeauna plăcere să mănânce tipic englezește, ceea ce-i reaminti ei de originea lui americană.

   - Unde locuiești în America?

   - În Los Angeles, unde de fapt m-am născut, dar îmi petrec mult timp în New York și Texas, cu afaceri.

   Între timp, îi oferise o țigară și tocmai i-o aprindea cu o brichetă de aur.
   Cathy nu putea să nu observe că fiecare obiect ce-i aparținea lui Dan, până la ultimul detaliu, era de cea mai bună calitate și, fără îndoială, extrem de scump.

   - Ești foarte bogat, remarcă ea, furioasă când își dădu seama că rostise cu voce tare ceea ce reflecta pentru ea însăși, spre amuzamentul lui.

   - De unde știi?

   - Am întrebat-o pe Holly despre tine.

   - Și ce ți-a spus?

   - Ce ești bogat și faimos, veni răspunsul ei sincer și candid, făcându-l să râdă.

   - S-o întreb și eu despre tine, sau îmi spui tu?

   - Nu știu ce să-ți spun, nu e nimic interesant.

   - Mă interesează tot ce e legat de tine. Povestește-mi despre copilăria ta. Mai ai frați?

   - Un frate, Joe, cu 2 ani mai mare decât mine; lucrează la un ziar. Stau la Holly doar pentru 6 luni. Locuiesc cu Joe în Brighton.

   - Și părinții tăi?

   - Au murit acum 18 luni, spuse ea cu greutate.

   - Îmi pare rău.

   - Acum mi-am revenit, îl asigură ea, neștiind că durerea din priviri îi trăda minciuna. Nu vreau să fii trist pentru mine.

   - Mă voi strădui.

   Când li se aduse mâncarea, conversația lor se opri, iar Cathy începu să mănânce grăbit, cu poftă.

   - Mor de foame, recunoscu ea, observând că Dan o privea. N-am mâncat nimic toată ziua, pentru că am fost neliniștită și speriată din cauza acestei întâlniri.

   - Speriată?

   - Aș vrea să pot să nu fiu atât de sinceră, dar cuvintele par să iasă înainte să le pot opri. Nu voi fi niciodată un bun diplomat.

   - Ai vrea?

   - Nu, dar aș vrea cel puțin să fiu scutită de astfel de situații stânjenitoare.

   În timpul mesei. Cathy bău mai mult decât intenționase, dar constatase că era singurul remediu împotriva inhibiției care i-ar fi accentuat timiditatea, făcând-o să pară plictisitoare unui bărbat ca el. Îndemnată de întrebările lui, sub privirea aceea intensă care nu se mai dezlipea de chipul ei, îi dezvălui fără să-și dea seama toate detaliile vieții ei.

   - Se pare că eu ți-am spus totul, acum e rândul tău.

   - M-am născut în Los Angeles, după cum știi deja. O parte a familiei încă locuiește acolo; tata e politician, mama a murit acum 10 ani. Am 2 frați, Tom și Kevin. Tom locuiește în Tahiti, ne întâlnim foarte rar, iar Kevin în Canada, unde conduce o editură. Pe scurt, asta e familia mea.

   - Asta nu-mi spune prea mult. Povestește-mi despre tine.

   - Am crescut împreună cu frații mei, eram foarte apropiați pe atunci. Perioada aceea mi-a rămas în memorie ca fiind plină de soare și fără griji. Am urmat colegiul Harvard, am făcut armata și am fost trimis în Vietnam, apoi am colindat lumea împreună cu Tom, făcând autostop și muncind din loc în loc, ceea ce, chiar dacă nu-ți vine să crezi, ne-a luat 4 ani, după care m-am întors în State, mi-am înființat propria afacere și am început să faci bani, muncind din greu. Cam atât.

   Era o povestire pe scurt a vieții lui, dar vocea, ochii, expresia feței îi spuseseră mult mai mult lui Cathy.

   Era un individ dur și independent, cu o înclinație naturală spre bogăție și succes. Viața, atât de diferită de a ei, îl modelase definitiv: sofisticat, inteligent și plin de succes, stăpânindu-și pe deplin spiritul rebel, fără însă a-l distruge, așa cum se întâmpla la majoritatea oamenilor, știa ce voia și obținea, în mod invariabil.

   Cathy era convinsă că putea fi rece și calculat, tot așa cum putea fi cald și tandru - o fire complexă, puternică, exercitând o atracție irezistibilă.

   Își terminaseră de băut cafeaua și lichiorul și, complet relaxați, fumau în liniște.

   Dan îi zâmbi, iar ea îi întoarse zâmbetul, amețită și fericită. Privirile li se întâlniră iar ca prima dată, a lui cercetătoare, ușor adumbrită, a ei candidă și onestă.

   Cathy înlăturase toate barierele pe care le ridicase în jurul ei și nu mai simțea decât nevoia dureroasă de a-l atinge și de a se lăsa atinsă, sărutată, posedată de el. Era o nebunie, căci abia dacă-l cunoștea. Își plecă privirea, smulgându-se din vraja lui.

   - Mergem?

   - Da.

   Atât reuși să spună și se ridică imediat.

   Dan o luă de mână și merseră la mașină și numai după ce urcară o întrebă cu un zâmbet:

   - Ce vrei să facem acum?

   - Trebuie să merg acasă, fiindcă mâine mă trezesc devreme.

   - Perfect.

   Părea de acord s-o lase pe ea să dicteze ritmul relației lor, conștient fiind cât de ușor o putea speria. Tăcuseră pe drumul de întoarcere, dar era o liniște ce-i învăluia într-o stare de bine. În scurt timp, Cathy adormi cu capul pe umărul lui.

   - Catherine, trezește-te, am ajuns!

   Deschise ochii, mirată, apoi își ridică repede capul, jenată.

   - Vrei o cafea? îl întrebă, sperată că va refuza.

   Acum îi părea rău că propusese să se întoarcă acasă; își dorea mult să mai rămână, măcar încă puțin, cu el.

   - Da, aș vrea o cafea.

   Holly nu se întorsese de la întâlnire, așa că erau singuri în casă.

   Cathy merse în bucătărie, lăsându-l pe Dan să mai pună cărbuni pe focul ce încă ardea și, când reveni cu cafeaua, îl găsi în picioare în fața ferestrei, privind undeva în depărtare și părând extrem de însingurat.

   - Cafeaua e gata.

   Veni imediat să se așeze lângă ea pe canapea, privindu-i atent mișcările pe care emoția i le făcea stângace, apoi îi opri tremurul mâinii acoperindu-i-o cu a lui.

   - Catherine..

   Îi șopti numele în timp ce-i săruta palma, desfăcându-i cu cealaltă mână părul, prin care-și trecu degetele în mângâieri duioase, Cathy se înclină spre el, fără a-și conștientiza mișcările, ci doar nevoia disperată de sărutul lui, până când, pierdută într-o miriadă de senzații, încerca să dăruiască la rândul ei, înnebunitoarea plăcere pe care o primea din mângâierile lui.

   - Te doresc, Cathy, mormăi el deodată imobilizându-i mâinile, el însuși rămânând nemișcat, străduindu-se să-și recapete suflul.

   - Și eu te doresc, recunoscu ea, fericită de strălucirea din privirea lui.

   - Nu știi ce spui.

   Apoi, cu o mișcare pe cât de hotărâtă, pe atât de mlădioasă, îi dădu drumul și se ridică, depărtându-se de ea și aprinzându-și o țigară. 

   Cathy rămase pe loc, privindu-llung, încă incapabilă de a se mișca, de a se detașa de starea de letargie.

   - Ba, cred că știu...

   În clipa aceea înțelese că o respinsese, cu tot ceea ce ea era atât de dornică să-i ofere, că i se dăruise necondiționat, iar el o refuzase. Lacrimi fierbinți îi umplură ochii.

   - Ai spus că mă dorești... dar nu este adevărat, nu mă dorești deloc...

   Atât putu să spună, înainte de a izbucni în hohote de plâns.

   Într-o clipă, Dan aruncă țigara aprinsă în foc și veni lângă ea, luând-o în brațe și mângâindu-i părul, șoptindu-i neîncetat cuvinte de alinare, până ce, în sfârșit, se liniști.

   Calmă acum, se trase din brațele lui, îngrozitor de stânjenită. Ce avea să creadă Dan despre comportamentul ei isteric? Nici nu îndrăznea să se gândească. Îi răsunau în urechi cuvintele lui Holly: „Femeile sunt cele care-l asaltează”. Își dădea seama, plină de dispreț față de propria persoană, că lucrul acesta fusese valabil și-n cazul ei. Își îndepărtă cu degete tremurânde șuvițele de păr de pe obrajii încă uzi de lacrimi, dorindu-și ca Dan să plece și s-o lase singură în umilința ei. Totuși, el nu schiță niciun gest, ca și cum ar fi așteptat-o să spună ceva.

   Așadar, se hotărî să vorbească și să se termine odată totul.

   - Îmi... îmi pare îngrozitor de rău pentru ce s-a întâmplat. În mod obișnuit, nu mă comport așa...

   - Cathy, o întrerupse el, prinzând-o de umeri și forțând-o să-l privească în ochi. Nu-ți cere scuze, n-ai de ce, totul a fost numai din vina mea. M-am purtat stângaci, am fost lipsit de tact și, dacă te-am jignit, jur că n-am vrut s-o fac! Gândește-te: dacă am fi făcut dragoste acum, după aceea m-ai fi urât și nu vreau sub nicio formă să se întâmple așa ceva.

   Vocea lui era tot atât de blândă ca atingerea mâinilor. Avea dreptate, desigur, și dovedea că o cunoaște mai bine decât se cunoștea ea însăși.

   - Dan, te rog...

   Voia să-i spună că nici el nu trebuia să-și ceară scuze, căci vina fusese în întregime a ei, dar când buzele lui îi atinseră obrazul, firul gândurilor se rupse imediat.

   - Cum îți poți imagina că nu te doresc? Ești atât de frumoasă și Dumnezeu mi-e martor cât de mult te doresc. De când te-am văzut la petrecere, nu mă pot gândi decât la tine. Așa că, nu mai spune că nu te doresc... dacă nu vrei să mă faci să-ți dovedesc ce simt...

   Cathy râse, atingându-i obrazul. Deodată, totul redevenea frumos. Se gândise așadar la ea, nu la el. Simțea nevoia să-l îmbrățișeze, dar, desigur, nu o făcu. Spuse doar încet:

   - Am înțeles greșit; nu mi-am dat seama. Îmi pare rău.

   Dan zâmbi din nou și-i sărută buzele ușor.

   - Să nu ne gândim la asta.

   Cathy se arătă total de acord, pe măăsură ce sărutul lui devenea pasional.

Capitolul 4

      În următoarea lună, Cathy și Dan se întâlniră aproape în fiecare zi.

   El părea că nu rezistă fără ea mai mult de 24 de ore, ceea ce ei îi convenea de minune, căci avea o nevoie vitală de prezența lui.

   Activitatea lui avea de suferit fără îndoială, iar prezența ei la cursuri devenise aproape inexistentă, dar nimic nu mai avea importanță în afara faptului că erau cât mai mult timp posibil împreună.

   Dan o lua în croaziere, la plimbare, la expoziții și galerii de artă, la teatre și restaurante, în vizită la prieteni, transformându-i viața într-un vis.

   Cathy era pentru prima oară în viață îndrăgostită și ea însăși era surprinsă de intensitatea sentimentelor sale față de el. Niciun bărbat până atunci nu reușise să aprindă măcar o scânteie în sufletul ei, iar acum trăia chiar marea dragoste, așa cum citise în romane și la care tânjise tot timpul.

   Câteodată se simțea speriată și nesigură, întrebându-se cât avea să mai dureze până când Dan se va plictisi de ea, căci cum putea ea, care se considera o fată obișnuită de 18 ani, fără nimic deosebit, să mențină interesul și dragostea unui bărbat puternic, cu o carieră de succes, ca Dan? Dar temerile îi erau imediat risipite de zâmbetul lui cum o vedea, de pasiunea îmbrățișărilor și săruturilor lui, care parcă voiau să arate lumii întregi câtă nevoie disperată avea de ea. Nu făcuseră încă dragoste, și asta numai ca urmare a extraordinarei stăpâni de sine a lui Dan, care găsea mereu puterea de a se retrage.

   Într-o după-amiază de vară târzie, merseră în afara orașului și mâncară la un han vechi, pe malul unui râu. Apoi, la sugestia ei, se plimbară pe câmp.

   Era atât de cald, încât Cathy își scoase jacheta, apoi rămase, împotriva voinței, privindu-l lung cum se dezbracă și el și rămâne într-un tricou negru fără mâneci. Era fascinată de trupul lui superb, de la umerii lați, la jocul mișchilor sub pielea bronzată a brațelor, la coasele înguste și picioarele lungi, puternice. Îl dorea, Dumnezeule cum îl dorea, iar sclipirea ochilor lui verzi îi oglindea dorința.

   Pentru o clipă, rămaseră captivi în starea aceea de tensiune explozivă, apoi Dan rupse vraja și, luând-o de mână, continuară plimbarea.
   Nu mai putea continua așa la nesfârșit, se gândi Cathy, în timp ce picioarele abia mai găseau forța de a o susține.

   - Am obosit; putem să ne odihnim puțin?

   Ajunseseră într-un crâng și se-ntinseră pe iarbă, lăsând ramurile copacilor să cearnă lumina caldă a soarelui pe chipuri. Deschizând ochii, Cathy îl văzu pe Dan rezemat într-un cot deasupra ei, privind-o.

   - Iubește-mă, Dan, gemu ea în timp ce degetul lui îi mângâia ușor obrazul.

   Pierdută într-un labirint de senzații, fascinată de dorința lui, ca și de propria ei dragoste, Cathy ar fi vrut ca timpul să se oprească în loc.

   Dan îi descheie bluza și i-o împinse ușor de pe umeri, iar ea îi scoase tricoul simțindu-se, în îmbrățișarea lui disperată, ca făcând deja parte din trupul lui.

   - Atinge-mă, Cathy, sărută-mă, dă-mi căldura și dragostea ta.

   Cuvintele lui erau o invitație la un delir pe care Cathy l-ar fi dorit prelungit la nesfârșit. Deodată, însă, lătratul unui câine o făcu să tresară; deveni încordată și teama de a fi surprinși îi strecură din nou în gânduri coerență și luciditate.

   - Dan... începu ea, îngrijorată.

   - Ssst... nu vine nimeni.

   Era încă în brațele lui; dar vraja care-i adusese la limita de a pierde controlul se destrămase oarecum.

   - Cathy?

   - Mmm?

   - Aș vrea să ne căsătorim cât se poate de repede.

   Cathy deschise gura să spună ceva, dar el o opri continuând:

   - Știu că sunt prea bătrân pentru tine... Dumnezeu mi-e martor, numai la asta mă gândesc de când te-am cunoscut, dar nu pot să renunț. Ești a mea, așa cum vei fi întotdeauna.

   - Dan, iubirea mea, cum poți să gândești că ești prea bătrân pentru mine?

   - Sunt, am aproape de două ori vârsta ta... nu e o afacere prea bună pentru tine. Știu că ai avea nevoie de un bărbat mai tânăr, dar gândul că ai putea aparține altcuiva... pur și simplu nu suport...

   Vârsta n-avea nicio importanță pentru ea, i se părea chiar ciudat că pentru el avea. Îl iubea - știa cu siguranță asta - și nimic altceva nu mai conta.

   - Da, mă căsătoresc cu tine oricând vrei.

   - Mâine?

   - Da, mâine.

   - Cathy... îi șopti numele, cu buele în părul ei, ca și cum simpla rostire a acetuia l-ar fi făcut fericit.

   După o săptămână, erau deja căsătoriți.
   Fusese o ceremonie foarte restrânsă, la Londra, la care participaseră, în afară de ei doi, doar Holly și un prieten al lui Dan, Raoul Patterson. Cathy insistase să fie așa și în cele din urmă Dan cedase.

   Holly primise vestea cu o explozie de bucurie, dar nu se arătase foarte surprinsă.

   - Știam, spusese ea, țopăind de fericire. Am știut din clipa în care v-am văzut dansând la petrecere, se vedea că erați sortiți unul altuia.

   Cathy se amuzase, cu toate că aproape credea și ea la fel. Apoi, încercase să ia legătura cu Joe, să-i spună și lui vestea. Telefonase de mai multe ori în timpul zilei și seara, dar nu răspunsese nimeni. Se interesase și la ziarul unde lucra și i se spusese că nu venise la lucru de o săptămână.

   În panică, îi telefonase lui Dan aproape plângând și, într-o jumătate de oră, acesta apăruse la Holly acasă și o și luase la Brighton.

   - Tot era timpul să-l cunosc, spusese Dan, zâmbind.

   Cathy rămăsese impresionată de bunătatea lui, de grija pe care o avea față de ea, de cum lăsase totul pentru a o ajuta.

   Îl găsiseră pe Joe tunzând gardul viu din grădină, ușor surprins de a-i vedea și iritat de îngrijorarea surorii lui.

   - Am tot încercat să iau legătura cu tine!

   În tonul ei era o mare ușurare, dar și un ușor reproș, într-adevăr, aproape nu dormise cu o noapte înainte, închipuindu-și tot felul de situații nefericite.

   - Acum, m-ai găsit; ce urgență aveai? întrebă el insolent, fără să-și întrerupă treaba.

   Simțind enervarea lui Cathy, Dan intervenise și-i invitase la prânz, când alesese momentul să-l anunțe pe Joe că el și sora lui aveau să se căsătorească.

   Joe acceptase vestea cu calm, evident impresionat de Dan, iar atitudinea lui fusese în sfârșit respectuoasă, dar refuzase să vină la nuntă, pretextând că va fi plecat în Jersey la momentul respectiv. Când se despărțise de Cathy, după-amiaza târziu, îi spusese:

   - Ai nimerit-o bine de data asta, Cathy; individul e plin de bani. Succes!

   Cathy nu putuse decât să scuture din cap, disperată. Știa că reacționase tipic, dar nu putea să nu se mire de cinismul lui.

   La înapoiere la Londra, Cathy îi explicase lui Dan despre relația dintre ea și fratele ei: fiecare își vedea de viața lui, iar el nu venea la ea decât când avea vreun necaz. De altfel, era o relație obișnuită între frate și soră, cu atât mai mult pentru ei, când trecuseră prin acea traumă la o vârstă destul de fragedă, când nici măcar nu erau formați.

   În seara aceea, Dan îi oferise un inel de aur cu un diamant uriaș, iar Cathy nu se putuse abține să nu plângă, emoționată de frumusețea acestuia, dar și de ceea ce reprezenta: era logodită cu Dan Foreman, singurul bărbat pe care-l iubise și pe care avea să-l iubească vreodată. Viața ei părea împlinită.

   Restul săptămânii parcă zburase; atât de multe erau de făcut, încât Cathy aproape că nici nu avusese timp să respire. În sfârșit venise cu viteza unui fulger, ziua nunții.

   Cathy se trezi devreme, cu o teamă ciudată. Când ajunse în bucătărie, Holly făcea deja cafeaua și prăjea pâine. Se așezară la masă, deși ea nu putea mânca nimic și, în timp ce Holly vorbea vesel, ca de obicei, rămase tăcută, copleșită de îndoieli.

   Parcă abia atunci își dădea seama de pasul pe care urma să-l facă. Toată săptămâna fusese o goană și se pierduse în tot felul de lucruri mărunte, în loc să dea atenție esențialului.

   Era speriată.

   În câteva ore, avea să devină soția lui Dan Foreman și să facă un jurământ pentru toată viața. Era un american multimilionar, deosebit de atrăgător, care îi va schimba complet stilul de viață. Teama o făcea ilogică, aproape cedând isteriei.

   „Nici măcar nu-l cunosc; de ce vrea să se însoare cu mine?” începu să se gândească.

...................................