Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 1-5
PARTEA ÎNTÂI
JANE
1.

          FEBRUARIE

      Cea mai nenorocită zi pentru plimbare.

   Toarnă de dimineață fără oprire, făcându-mi drumul cu mașina de la Center Point până aici, în Mountain Brook, un coșmar. Mă dau jos pe aleea familiei Reed, tivul blugilor mi se udă leoarcă și apa îmi pleoscăie în teniși când calc pe pardoseala din marmură a vestibulului.
   Doamna Reed ține câinele, pe Bear, de lesă și mă privește cu o expresie exagerată de compasiune, despre care se presupune că trebuie să-mi arate cât de prost se simte că mă trimite afară, pe o asemenea ploaie, într-o dimineață de luni.
   Dar asta și contează - să știu că ea se simte prost.
   Și totuși, se așteaptă să o fac.
   Plimb câini în zona Thornfield Estates de aproape o lună și măcar ceva am înțeles cu adevărat: cel mai important este cum pare totul.
   Doamna Reed pare plină de compasiune. Pare că-i displace profund ideea că eu trebuie să-l plimb pe Bear, un collie, într-o zi rece și furtunoasă de la jumătatea lunii februarie. Pare să-i pese de persoana mea.
   În realitate, lucrurile nu stau așa, dar nu e nicio problemă, jur.
   De parcă mie mi-ar păsa de ea. Nici vorbă.
   Așadar, zâmbesc, strângându-mi bine pe mine impermeabilul kaki.
   - Am venit pregătită, îi spun și apuc lesa lui Bear.
   Stăm în vestibulul casei familiei Reed. În stânga, o uriașă oglindă înrămată, sprijinită de perete, reflectă imaginea mea, a doamnei Reed și a lui Bear. Câinele se agită deja, trăgându-mă spre ușă. Mai e și o masă de lemn cam șubredă, pe care se află un bol cu un amestec de flori uscate și parfumate, dar și o pereche de cercei cu diamante, aruncați neglijent de doamna Reed azi-noapte, când s-a întors de la cine știe ce acțiune caritabilă.
   Am observat că acțiunile caritabile sunt o treabă serioasă pe aici, deși n-am reușit niciodată să pricep pentru ce strâng ei bani mai exact. Invitațiile pe care le văd lăsate pe colțul vreunei mese sau prinse cu magneți pe ușa frigiderului alcătuiesc o salată de cuvinte virtuoase. Copii, femei bătute, oameni fără adăpost, defavorizați.
   Diverse eufemisme de acest gen care nu înseamnă altceva decât „sărăcie”.
   Habar nu am ce cauză a sprijinit doamna Reed noaptea trecută, dar ăsta e doar un alt aspect de care prea puțin îmi pasă.
   Nu-mi las privirea să poposească prea mult pe cercei.
   Lesa lui Bear e fină. Îi fac un semn cu mâna doamnei Reed și mă îndrept spre veranda spațioasă din față. E din ciment vopsit, alunecos când e umezeală, iar tenișii mei vechi îmi dau de furcă.
   Aud ușa închizându-se în spatele meu și mă întreb ce-o să facă doamna Reed în dimineața asta, câtă vreme eu îi plimb câinele. Mai bea o cafea? Pune și-un Xanax în ea? Aranjează o nouă acțiune caritabilă?
   Poate un brunch unde să strângă bani pentru copiii care nu știu să facă iahting.
   Ploaia s-a mai domolit puțin, dar dimineața e încă rece și îmi doresc să-mi fi luat mănușile. Am mâinile jupuite și crăpate, cu articulațiile degetelor de un roșu violent. Între degetul mare și arătătorul mâinii drepte, încă am un semn rozaliu, un trofeu al ultimei zile de lucru la Roasted, o cafenea din Mountain Brook Village.
   Îmi zic din nou că plimbatul câinilor e de rahat, dar măcar nu există riscul unor arsuri de gradul al doilea.
   Bear trage de lesă, adulmecând fiecare cutie poștală care ne iese în cale. Îl las să mă târască așa, după el, iar eu mă gândesc la case, la cartier și apoi la munca mea. În spatele fiecărei vile uriașe, se întinde o curte plină de verdeață, așa că n-are sens să pui pe cineva să-ți plimbe câinele. Dar sens nu e un cuvânt pe care astfel de oameni să îl aibă în vocabular. Pentru ei, totul se rezumă la a vrea.
   Toate casele de aici despre asta vorbesc.
   Doamna Reed și soțul ei locuiesc singuri în Magnolia Court. Au opt săli de baie și șapte dormitoare, un living simandicos, o cameră de zi intimă, un salon la etaj și un „birou pentru gentlemeni”. Așa sunt construite toate casele din Thornfield Estates, din câte îmi dau seama. Am fost în patru dintre ele, fiindcă, firește, odată ce un vecin angajează pe cineva să-i plimbe câinele, toată lumea are nevoie, vrea, unul. Lucrez pentru soții Reeds, îl plimb pe Bear, dar și pentru familia McLaren de pe Primrose Lane, le plimb dalmațianul, pe Mary-Beth. Apoi mai sunt și soții Clark de pe Oakwood, cu ai lor shittsu, Major și Colonel, iar Tripp Ingraham, de pe Maple Way, tocmai m-a angajat să-i plimb labradorul răposatei sale soții, pe Harper.
   Una peste alta, e o slujbă bună, cu siguranță superioară celei de la Roasted. Aici, oamenii chiar se uită în ochii mei, deoarece vor să fie genul de persoane care își spun în sinea lor că nu sunt niște ticăloși dacă își strigă „ajutoarele” pe numele mic. „Jane face parte din familie”, le zice, probabil, doamna Reed celorlalte doamne de la country club și toate aprobă fandosindu-se, în timp ce mai dau pe gât încă un Bloody Mary.
   Tenișii mei scârțâie pe trotuar și mă gândesc la apartamentul meu, unde probabil curge din nou apă, prin locul ăla din tavanul bucătăriei, de un cenușiu mai întunecat decât fumuriul pereților. Apartamentul e ieftin și situat într-o zonă relativ decentă a orașului, dar, uneori, mă simt de parcă aș trăi într-o cutiuță de beton. Oricât m-aș strădui să-l înfrumusețez cu postere de la Target sau cu pături drăguțe, cumpărate de la consignații, griul cel puternic iese învingător.
   În Thornfield Estates, nu vezi nici urmă de cenușiu.
   Aici, iarba e verde, indiferent de anotimp, și fiecare casă are ghivece cu flori sau jardiniere ori tufișuri uriașe, încărcate cu flori multicolore. Obloanele sunt galben-aprins, albastru-marin, roșu-închis și verde-smarald. Nuanțele de gri, dacă apar prin cine știe ce minune, sunt fine și elegante, ca penele porumbeilor, am auzit-o pe doamna Reed specificând. Aici, te înconjoară permanent freamătul celor care îngrijesc peluzele, covoarele, iar echipele care oferă servicii de curățenie intră și ies de pe alei în furgonete de tot felul, chiar și când plouă ca azi.
   Bear se oprește să urineze într-o curbă, iar eu îmi folosesc mâna liberă să îmi dau jos gluga. Stropii reci de ploaie mi se scurg pe spate. Impermeabilul e vechi și căptușeala de pe partea stângă pare ruptă, dar nu mă pot hotărî să-mi cumpăr altul. Este o cheltuială inutilă și, câteodată, mă întreb dacă, aici, ar băga cineva de seamă lipsa unui impermeabil mai vechi.
   Prea mare riscul, îmi zic în sinea mea, dar tot îmi petrec două minute bune imaginându-mi cum ar fi să mă plimb într-o haină la modă și drăguță, ceva care să împiedice nenorocita asta de ploaie rece să-mi pătrundă până la piele. Ceva ca jacheta Burberry pe care doamna Clark o agățase de ușă săptămâna trecută.
   Nici măcar să nu-ți treacă prin cap!
   În schimb, mă gândesc la cerceii cu diamante ai doamnei Reed.
   Ar fi suspect să lipsească amândoi. Dar unul? Unul ar fi putut cădea de pe masă. Ar putea fi prins în covorul de la country club. Ar putea fi rătăcit în vreun buzunar.
   Bear se oprește să adulmece o altă cutie poștală, dar trag de lesă și mă îndrept spre casa mea preferată.
   E la capătul unei străzi înfundate, situată mai departe de drum și printre puținele din care oamenii nu intră și nu ies în flux continuu.
   Curtea e la fel de verde ca peluzele din vecinătate, dar nu așa de dichisită, iar tufișurile violete care înfloresc în față s-au înălțat prea mult, blocând ferestrele de la parter.
   Este cea mai mare casă din zonă, ridicându-se semeață, cu două aripi masive și cu doi stejari trufași la intrare. E clar mai veche decât celelalte construcții din împrejurimi, probabil chiar prima vilă construită aici.
   Uniformitatea cartierului Thornfield Estates va face casele să se contopească. Îmi place ideea - o contopire frumoasă e de preferat monotoniei deprimante a părții de oraș unde stau eu - dar vila asta are ceva aparte. Singură, la capătul unei fundături, mă atrage de fiecare dată.
   Cobor de pe trotuar și mă opresc în mijlocul străzii să arunc o privire mai atentă. Aici e mereu atât de liniște, încât nici măcar nu-mi trece prin minte că statul în mijlocul drumului poate fi primejdios.
   Aud mașina înainte să o văd, dar tot nu mă mișc. Mai târziu, când voi rememora momentul, mă voi întreba dacă nu cumva știam ce se va întâmpla. Dacă nu cumva tot ce am trăit în viață m-a adus în acel loc, lângă acea casă.
   La el.

2.

     Aproape toate mașinile din Thornfield Estates sunt la fel, versiunea luxoasă a unui SUV. Practic, sunt niște oglindiri mobile ale caselor - bătător la ochi de scumpe și mai mari decât ar fi necesar.
   Abia le mai observ și doar le înregistrez ca pe niște tancuri de culoarea șampaniei sau a cerului de miazănoapte, care rulează pe străzi în mod regulat.
   Totuși, automobilul care iese zburând de pe aleea casei mele preferate nu e un SUV. E o mașină sport veche, cu un motor zgomotos și de un roșu ca al merelor glazurate, strălucitoare ca o rană sub cerul mohorât al zilei.
   Bear latră, țopăind pe picioarele din spate și încerc să mă feresc din calea sa. Degetele mi se încurcă în lesă când botul mașinii se repede spre noi.
   Asfaltul e alunecos de la ploaie și poate că asta mă salvează.
   Când mă dau în spate, îmi pierd echilibrul și cad, lovindu-mă suficient de tare ca să-mi clănțăne dinții. Gluga îmi acoperă din nou fața, așa că nu văd nimic, cu excepția materialului kaki, dar aud scrâșnetul frânelor și un zăngănit metalic. Bear latră fără oprire, mișcându-se nervos, iar pielea lesei îmi sfâșie încheietura. Mă strâmb de durere.
   - Iisuse Hristoase! aud un bărbat exclamând și reușesc, în sfârșit, să-mi dau gluga pe spate.
   Jumătatea din spate a mașinii superbe se odihnește acum lipită de unul dintre stâlpii fițoși de iluminat înșiruiți pe marginea drumului.
   Șoferul nu mersese cu viteză foarte mare, dar mașina era atât de ușoară, încât metalul se șifonase ca hârtia. Gura mi se usucă brusc și inima începe să-mi bată nebunește.
   La dracu’, la dracu’, la dracu’!
   O astfel de mașină valorează mai mult decât salariul pe un an al celor mai mulți oameni. Mi-ar lua secole de lucru la cafenea ca să-mi permit fie și un avans ori ceva de genul ăsta, iar acum totul s-a dus naibii, fiindcă eu, din mijlocul străzii, mă holbam la casa tipului.
   Ușa din partea șoferului e deschisă. Până la urmă, îmi fac curaj să mă uit la bărbatul care stă în picioare, cu un braț sprijinit neglijent de portieră.
   Nu arată precum ceilalți bărbați pe care i-am văzut în Thornfield Estates. Ăia se îmbracă în tricouri polo și în pantaloni kaki. Până și cei mai tineri și în formă au un fel de moliciune aparte. Un început de bărbie dublă și burți care atârnă discret peste curelele din piele scumpe.
   Omul din fața mea e numai fibră. Poartă blugi și ghete care sunt făcute să pară uzate, dar știu că sunt scumpe. Tot ce are pe el pare scump, chiar și cămașa albă mototolită, descheiată la gât.
   - Ai pățit ceva? întreabă el, pășind spre mine.
   Deși plouă, poartă ochelari de soare ca de aviator și îmi zăresc reflexia în ei. Ovalul palid al feței mele contrastează cu verdele-închis al glugii.
   Când își scoate ochelarii, agățându-i de cămașă, îi văd albastrul intens al ochilor. Se uită în jos spre mine și trei cute lungi îi apar pe frunte.
   A trecut mult timp de când nu m-a mai privit cineva cu o îngrijorare sinceră și acest lucru mi se pare mai atrăgător decât hainele frumoase, mașina splendidă și structura osoasă perfectă.
   Încuviințez din cap, mă ridic în picioare și trag de lesa lui Bear ca să aduc câinele mai aproape.
   - Nimic, îi răspund. N-ar fi trebuit să stau în mijlocul străzii.
   Buzele i se arcuiesc și o gropiță îi apare în obraz.
   - N-ar fi trebuit să ies de pe alee ca fulgerul.
   Bărbatul se apleacă și îl scarpină scurt pe Bear după urechi. Câinele se agită încântat la atingerea lui, scoțând limba.
   - Bănuiesc că tu ești persoana cea nouă care plimbă câinii și de care toată lumea e atât de încântată, spune bărbatul.
   Îmi dreg glasul și obrajii încep să-mi ardă brusc.
   - Eu... mă cheamă Jane.
   - Jane, repetă el. Nu prea întâlnești multe Jane în ultima vreme.
   Nu-i mărturisesc că nici măcar nu e numele meu real, ci numele unei fete moarte, pe care am cunoscut-o într-o viață căreia i-am pus cruce. Numele meu real e la fel de plictisitor, dar e unul pe care se poate să-l fi auzit mai des.
   - Eu sunt Eddie, rostește el, întinzându-mi mâna.
   I-o scutur, dureros de conștientă de umezeala palmei mele și de mizeria de pe asfalt care mi s-a lipit de degetul mare.
   - Nici Eddie nu prea întâlnești în ultima vreme.
   El râde și hohotele lui puternice, calde, îmi dau un fior pe șira spinării.
   Și, poate de aceea, când mă întreabă dacă vreau să intru să beau o cafea, răspund că da.

3.

      De aproape, casa este și mai impresionantă decât văzută din stradă. Ușa principală e masivă și înaltă, cu o arcadă deasupra.
   Ușile de tipul ăsta sunt reprezentative pentru zonă. La familia Reed, ușile băilor au cel puțin 2 metri și jumătate înălțime, făcând chiar și cele mai mici camere să pară grandioase și importante.
   Eddie ne conduce pe mine și pe Bear înăuntru și câinele începe imediat să se scuture, împrăștiind stropi de apă pe podeaua de marmură.
   - Bear! rostesc ferm, smucind de lesă.
   Eddie se mulțumește să ridice din umeri.
  - Podeaua se va usca mai repede decât tine, nu-i așa, băiete?
   Mângâie din nou câinele, apoi îmi face semn să-l urmez pe hol. În dreapta, zăresc o masă impozantă - și mai multă marmură, și mai mult fier forjat - pe care tronează un aranjament floral complicat.
   Când trec pe lângă el, îmi plimb ușor degetul peste cea mai apropiată floare.
   E rece și mătăsoasă la atingere, puțin umedă. Îmi dau seama că florile sunt naturale și mă întreb dacă el - sau soția lui, să fim serioși, nu? - primește asemenea aranjamente proaspete în fiecare zi.
   Holul duce într-un living uriaș, cu tavan înalt. Mă așteptasem la ceva asemănător sufrageriei familiei Reed, cu o mare de culori neutre, dar mobila din încăpere este viu colorată și pare comodă. Are două canapele în nuanța coacăzelor și 3 fotolii tapițate, cu imprimeuri îndrăznețe, care nu se asortează, dar care, cumva, dau bine împreună. Parchetul e fin și remarc și câteva covorașe, la fel de viu colorate.
   Două lămpi înalte aruncă sfere calde de lumină aurie pe podea, iar șemineul este încadrat de rafturi înzidite pentru cărți.
   - Ai cărți, spun, și Eddie se oprește, răsucindu-se spre mine cu mâinile în buzunare și ridicând din sprâncene.
   Dau din cap, arătând spre rafturile ticsite cu ediții cartonate.
   - Adică... multe dintre casele de aici au asemenea rafturi, dar, de obicei, nu văd cărți pe ele. Soții Reed au câteva fotografii înrămate, niște vaze cu aspect bizar și mult spațiu nefolosit. Soții Clark preferă farfurii de porțelan așezate pe suporturi mici, alături de boluri din argint ciudate.
   Eddie încă mă privește și nu pot citi nimic pe fața lui.
   - Ești foarte atentă, zice într-un târziu.
   Nu sunt sigură dacă s-a vrut un compliment sau nu și, brusc, îmi doresc să nu fi vorbit deloc.
   Îmi îndrept atenția spre peretele cu ferestre care dau spre curtea care, la fel ca și partea din față a casei, e mai neîngrijită decât celelalte curți din cartier - iarba e mai mare, tufișurile nu sunt uniforme - dar e mai frumoasă decât cele cu peluze parcă decupate perfect din revistele de grădinărit. Această proprietate se întinde până la marginea pădurii. Copacii se înalță până în zare, spre cerul plumburiu.
   Eddie îmi urmărește privirea.
   - Am cumpărat terenul de lângă această parcelă ca să nu fim nevoiți niciodată să ne uităm la spatele altei case.
   Încă ține cheile de la mașină în mână, zornăindu-le. Un tic nervos care nu i se prea potrivește.
   Mă gândesc la cuvintele pe care tocmai le-a rostit - să nu fim.
   E o tâmpenie să simt dezamăgire. Firește că un bărbat ca el are nevastă. Nu există celibatari în Thornfield Estates, cu excepția lui Tripp Ingraham, iar el e văduv, de fapt. Celibatarii nu trăiesc în asemenea locuri.
   - E frumos, îi spun. Intim.
   Singuratic, îmi trece prin cap, dar îmi țin gura.
   Eddie își drege glasul, se îndepărtează de fereastră și se duce la bucătărie. Mă iau după el, trăgându-l și pe Bear după mine. Apa se scurge de pe poalele impermeabilului.
   Bucătăria e la fel de grandioasă ca restul casei, cu un frigider din oțel inoxidabil enorm, o insulă din granit negru și cu dulapuri frumoase, crem. Totul pare să sclipească, chiar și bărbatul care stă în fața unui espressor Keurig și schimbă capsula cu cafea.
   - Cum îți place? mă întreabă, tot cu spatele la mine.
   Mă așez pe marginea unui taburet înalt, cu lesa lui Bear într-o mână.
   - Fără zahăr, răspund.
   Adevărul e că nu-mi place cafeaua simplă, fără zahăr, dar e cel mai ieftin sortiment pe care îl poți cumpăra la o cafenea, așa că a devenit un obicei.
   - Înțeleg, ești o dură.
   Îmi zâmbește peste umăr, fixându-mă cu ochii lui de un albastru intens, și mă îmbujorez din nou.
   E căsătorit, îmi repet în sinea mea.
   Când îmi întinde cana cu cafea, arunc o privire scurtă spre mâinile lui. Unghii fine, manichiurate, și smocuri mici de păr negru pe degete.
   Niciun inel.
   - Povestește-mi despre tine, Jane-care-plimbă-câini! mă îndeamnă el, răsucindu-se la loc pentru a mai face o cafea. Ești din Birmingham?
   - Nu.
   Suflu peste marginea cănii.
   - M-am născut în Arizona și am trăit în Vest până anul trecut.
   Adevărat, dar vag: modul meu preferat de a-mi povesti trecutul când cunosc pe cineva.
   Eddie își ia cana din espressor și se întoarce spre mine, sprijinindu-se de insulă.
   - Și cum ai ajuns aici?
   - Căutam ceva nou și un prieten de pe vremea școlii, care locuiește aici, mi-a oferit o cameră.
   Trebuie să iei în calcul un lucru atunci când torni minciună după minciună. Să strecori și adevărul pe undeva, în toată povestea. Un strop e suficient. Partea asta micuță prinde la oameni și face ca restul minciunilor să pară adevăr curat.
   Căutam ceva nou. Chiar așa era. Fiindcă fugeam de ceva vechi. Un prieten de pe vremea școlii. Un tip pe care l-am cunoscut într-un centru de plasament, după ce relația cu ultimii mei asistenți maternali s-a terminat urât.
   Încuviințând din cap, Eddie soarbe din cafea, iar eu mă chinui să nu mă foiesc pe scaun, să nu-l întreb de ce naiba m-a adus în casa lui ca să purtăm o conversație idioată, unde e nevastă-sa, de ce nu e la muncă sau în locul spre care pornise atât de grăbit de dimineață.
   Însă el pare fericit să stea așa, în bucătărie, cu mine, să bea cafea și să mă privească de parcă aș fi un puzzle pe care vrea să-l rezolve.
   Am o senzație bizară că mi-am spart capul ceva mai devreme și am aterizat într-un univers alternativ, unde bărbații bogați și frumoși sunt interesați de mine.
   - Și tu? întreb. Ești de fel din Birmingham?
   - Soția mea era.
   Era. În mintea mea, mă agăț de cuvântul acesta, de timpul verbal.
   - Ea... A crescut în apropiere și a vrut să se mute înapoi, continuă el, bătând ușurel cu degetele în cană, același gest pe care îl observasem și mai devreme, pe stradă.
   Pune cana pe masă, își încrucișează brațele și se sprijină de blatul din granit al insulei din mijlocul bucătăriei.
   - Stai în Mountain Brook? mă întreabă.
   Ridic din sprâncene, ironic, lucru care îl face să râdă.
   - Sunt dubioase? Interogatoriile de genul ăsta?
   Poate ar trebui să fie, dar mie îmi place să văd că cineva se interesează de mine. Nu e interesul fals, prefăcut, al doamnei Reed, ci unul real, sincer. Pe deasupra, aș sta mai degrabă aici, să discut și să beau cafea, în bucătăria lui superbă, decât să-l plimb pe Bear prin ploaie.
   Urmăresc cu degetele conturul unei nervuri din marmură.
   - Ușor dubioase. Nivelul 1 pe scara suspiciunii, îi răspund.
   El zâmbește din nou și ceva mă gâdilă în partea de jos a spatelui.
   - Mă descurc cu nivelul 1.
   Îi zâmbesc la rândul meu, relaxându-mă puțin.
   - Și nu, nu stau în Mountain Brook. Apartamentul prietenului meu e în Center Point.
   Center Point este un orășel urât, situat la vreo 20 de kilometri.
   Cândva, a făcut parte din zona suburbană în plină dezvoltare a orașului Birmingham, dar acum a devenit un rai al mallurilor și al restaurantelor fast-food. Încă există cartiere drăguțe în el și în jurul lui, dar, în ansamblu, zici că te afli pe altă planetă când îl compari cu Thornfield Estates. Iar expresia de pe chipul lui Eddie reflectă acest lucru.
   - Rahat, rostește el, îndreptându-se de spate. Dar știu că ai ceva drum de făcut până acasă.
   Așa este și probabil că rabla mea de mașină nu va mai suporta mult timp, dar merită să scap de toată urâțenia aia ca să vin într-un loc cu peluze dichisite și cu case din cărămidă. Știu că ar fi fost o mișcare mai inteligentă să-mi găsesc de lucru în Center Point, ca John, dar, imediat ce m-am mutat acolo, prima mea mișcare a fost să caut o cale de a scăpa.
   Așa că nu mă deranjează să conduc atât de mult.
   - Nu prea era de lucru în Center Point, îi spun, un alt lucru pe jumătate adevărat.
   Firește că erau joburi - casieră la Dollar General, vânzătoare la Winn-Dixie, femeie de serviciu la sala de fitness „Fit Not Fat!”, pe vremuri un magazin Blockbuster de închiriat casete video - însă nu erau locuri de muncă pe care să mi le doresc. Nu m-ar fi adus deloc mai aproape de persoana care vreau să fiu.
   - Prietenul meu știa pe cineva care a lucrat la Roasted, în sat, și acolo am cunoscut-o pe doamna Reed. Mă rog, prima dată l-am cunoscut pe Bear.
   Auzindu-și numele, câinele începe să dea din coadă, lovindu-mi cu ea picioarele scaunului, un semn că, probabil, ar trebui să plec. Însă Eddie încă mă privește, iar mie nu-mi mai tace gura.
   - Era legat afară și i-am dus niște apă. Se pare că am fost prima persoană la care nu a mârâit de când îl avea doamna Reed, iar ea m-a întrebat dacă am plimbat vreodată câini, așa că acum...
   - Acum iată-te aici, completează Eddie, ridicând din umeri.
   Mișcarea este elegantă, în ciuda hainelor lui șifonate, și îmi place cum buzele lui schițează ceva între un zâmbet și un rânjet.
   - Iată-mă aici, întăresc eu și, pentru o clipă, el îmi susține privirea.
   Are ochii incredibil de albaștri, dar tiviți cu roșu. Barba nerasă nu îi ascunde pielea palidă.
   Casa e bine îngrijită și curată, dar ceva din senzația de pustiu din ea - și din ochii lui Eddie - îmi amintește de Tripp Ingraham. Urăsc să-i plimb câinele, fiindcă apoi trebuie să intru în casa aia sufocantă, unde zici că cineva a apăsat pe butonul de pauză când a murit a doua lui soție.
   Și atunci, îmi amintesc că soția lui Tripp nu a murit singură. Ea și cea mai bună prietenă a ei și-au pierdut viața într-un accident pe apă, cu 6 luni în urmă. N-am reținut numele prietenei, deoarece, ca să fiu sinceră, nu-mi pasă deloc de bârfele răsuflate, dar acum îmi doresc să fi fost mai atentă.
   Era. A spus era.
   - Și te-am ținut din treabă când aproape că am dat peste tine cu mașina, iar apoi te-am silit să stai la taclale cu mine, comentează Eddie și zâmbește, răsucindu-și cana între mâini.
   - Îmi place să stau la palavre. Aș fi făcut-o și fără să-mi văd moartea cu ochii.
   El râde din nou și, brusc, vreau să nu fiu nevoită să plec. Vreau să stau aici, cu el, toată ziua.
   - Încă o cană? mă întreabă.
   Deși n-am băut decât jumătate din cafea, împing cana într-o parte.
   - Nu, cred că e momentul să plec. Bear trebuie să-și termine plimbarea.
   Eddie își pune cana într-o chiuvetă mai mică, de lângă espressor.
   Toate casele au așa ceva, pentru că ferească Dumnezeu ca bogătanii să se deplaseze trei pași în plus ca să folosească chiuveta principală!
   - Câți câini duci la plimbare aici, în cartier? mă întreabă când mă ridic de pe scaun și mă întind după lesă.
   - Patru, în prezent. Adică cinci. Soții Clark au doi câini. Cinci câini, patru familii.
   - Ai putea să te ocupi și de un al șaselea?
   Mă opresc și Bear se împinge în picioarele din față.
   - Ai câine? îl descos.
   Eddie zâmbește. Un zâmbet real de data asta, și inima îmi bate nebunește.
   - O să-mi iau unul.

4.

      - De când are Eddie Rochester câine?
   Doamna Clark - Emily, mi s-a impus să o strig pe numele ei mic - surâde.
   Zâmbește mereu, probabil pentru a se da mare cu dinții ei perfecți, care sigur au costat o avere. Emily e la fel de slabă ca doamna Reed și la fel de bogată, dar, spre deosebire de doamna Reed cu puloverele ei drăguțe, Emily poartă mereu echipament sportiv foarte scump. Nu sunt sigură dacă se duce la sală, dar își petrece fiecare secundă de parcă ar aștepta să plece la o ședință de yoga. Are în mână un termos pentru cafea, cu monogramă, un E imprimat în roz-aprins pe un fundal floral. În ciuda surâsului, privirea îi e aspră. Un lucru pe care l-am învățat în pelerinajul meu pe la diverși asistenți maternali a fost să mă uit mai mult în ochii oamenilor și să ascult mai puțin ce vorbesc. Gurile se pricepeau de minune la minciuni, dar ochii spuneau de obicei adevărul.
   - Tocmai și-a luat, răspund. Săptămâna trecută, cred.
   Știu că s-a întâmplat săptămâna trecută, deoarece Eddie și-a ținut promisiunea. A adoptat un pui de setter irlandez, pe Adele, la o zi după ce ne-am cunoscut. Am început să-l plimb chiar de a doua zi și se pare că Emily m-a văzut, fiindcă prima ei întrebare în dimineața asta a fost: „Al cui câine îl plimbai ieri?”
   Emily oftează și dă din cap, sprijinindu-și pumnul de șoldul ei zvelt. Inelele de pe degete reflectă lumina, răspândind mici curcubeie peste dulapurile albe. Are multe asemenea inele, atât de multe, că nici nu le poate purta pe toate.
   Atât de multe, că n-a observat când un inel cu rubin a dispărut acum două săptămâni.
   - Poate că asta îl va ajuta, spune ea, după care se apleacă ușor spre mine, de parcă ar urma să-mi împărtășească un secret. Soția lui a murit, dacă nu știai, îmi șoptește.
   Vocea aproape că i se stinge când zice „a murit”, ca și cum rostirea fermă a cuvântului i-ar aduce moartea la ușă ori cam așa ceva.
   - Cel puțin, asta presupunem noi. E dată dispărută de 6 luni, prin urmare, lucrurile nu arată bine.
   - Am auzit, zic nonșalant.
   De parcă nu m-aș fi dus noaptea trecută acasă și n-aș fi căutat pe Google Blanche Ingraham, de parcă n-aș fi stat în dormitor, pe întuneric, citind: De asemenea dispărută și presupus moartă este și Bea Rochester, fondatoarea imperiului retail Southern Manors. De parcă nu aș fi căutat apoi cine este soțului doamnei Rochester.
   Edward.
   Eddie.
   Bucuria ce mi-a înflorit în piept citind articolul respectiv a fost un lucru diabolic și urât, un sentiment pe care, teoretic, n-ar fi trebuit să-l încerc, dar nu m-am putut convinge să-mi pese. El e liber, ea e dusă și acum am o scuză să-l văd în fiecare săptămână. O scuză să intru în casa aceea superbă, din cartierul acesta superb.
   - A fost atât de... trist, se lungește Emily, hotărâtă parcă să-mi istorisească întreaga tărășenie.
   Ochii îi strălucesc acum. Bârfa reprezintă valuta forte a cartierului și e limpede că ea se pregătește să dea tot din casă.
   - Bea și Blanche erau așa.
   Încrucișându-și arătătorul și degetul mijlociu, mi le vâră în față.
   - Au fost dintotdeauna cele mai bune prietene. De când erau mici-mici.
   Încuviințez, de parcă aș avea habar cum e să ai o prietenă la cataramă. Sau cum e să știi pe cineva de când erai mică-mică.
   - Eddie și Bea aveau un loc lângă lacul Smith, iar Blanche și Tripp obișnuiau să meargă acolo cu ei mai mereu. Însă băieții nu erau acolo când s-a întâmplat.
   Băieții. Ca și cum ar fi niște școlari de clasa a șaptea și nu bărbați de 30 de ani.
   - Nici măcar nu știu de ce au ieșit cu barca, fiindcă lui Bea nu-i plăcea deloc. A fost dintotdeauna pasiunea lui Eddie, dar pun pariu că n-o să se mai urce niciodată într-o barcă.
   Mă privește fix din nou, mijind ușor ochii negri și știu că vrea ca eu să spun ceva sau să par șocată ori poate nerăbdătoare să aflu mai multe. Nu e deloc amuzant să bârfești când cealaltă persoană pare plictisită, tocmai de aceea îmi păstrez o expresie complet neutră.
   Exprim același interes ca pentru o discuție despre vreme.
   Trăiesc un sentiment de satisfacție văzând-o cum se străduiește să obțină o reacție de la mine.
   - Sună îngrozitor, rostesc până la urmă.
   Coborându-și vocea, Emily se apleacă și mai mult spre mine.
   - Încă nu se știe ce s-a întâmplat în realitate. Barca a fost găsită în mijlocul lacului, fără nicio lumină aprinsă. Lucrurile lui Blanche și ale lui Bea erau în casă. Poliția crede că au băut prea mult și au decis să iasă cu barca în larg, dar au căzut peste bord. Sau una a căzut și cealaltă a încercat să o ajute.
   Clatină iar din cap.
   - Foarte, foarte trist.
   - Într-adevăr, spun și, de data asta, îmi vine ceva mai greu să mă prefac că nu-mi pasă.
   Există ceva în imaginea aceasta, barca pe apa întunecată, o femeie agățându-se de marginea ei, cealaltă aplecându-se să o ajute doar ca să cadă și ea...
   Însă nu trebuie să se vadă nimic pe fața mea, fiindcă zâmbetul lui Emily s-a transformat într-o grimasă acum și observ o oarecare rigiditate când ridică din umeri și adaugă:
   - În fine, a fost un șoc pentru noi, serios. O lovitură pentru tot cartierul. Tripp e distrus, dar bănuiesc că știi deja.
   Iarăși, nu scot niciun cuvânt. Distrus e un cuvânt blând pentru starea lui Tripp. Zilele trecute, m-a întrebat dacă aș putea să împachetez o parte dintre lucrurile soției sale, fiindcă el nu se simte în stare. Intenționam să refuz. Să petrec și mai mult timp în casa aceea mi se părea un ditamai coșmarul. Dar el s-a oferit să-mi plătească dublu, așa că mă mai gândesc.
   Acum, o privesc pe Emily, cu o expresie goală. Într-un târziu, ea oftează și zice:
   - Oricum, dacă Eddie și-a luat un câine, poate e un semn că își reface viața. Nu mi s-a părut la fel de afectat ca Tripp, dar nici nu depindea de Bea, așa cum depindea Tripp de Blanche. Mă jur, băiatul ăsta nici la baie nu se ducea fără să o întrebe pe Blanche dacă i se pare o idee bună. Eddie nu era așa cu Bea, dar, Dumnezeule, a suferit și el mult.
   Părul negru îi mângâie omoplații când își sucește gâtul ca să se uite iarăși la mine.
   - Era nebun după ea. De altfel, noi toți eram.
   Mă lupt cu amărăciunea ce-mi apasă sufletul, amintindu-mi singura fotografie cu Bea Rochester pe care am salvat-o pe laptop.
   Frumusețea ei mă izbise, dar și Eddie e chipeș, mai chipeș decât toți soții de pe aici, așa că nu trebuie să mă surprindă că se potriveau perfect.
   - Sunt sigură că a fost o pierdere imensă, rostesc și, în sfârșit, Emily gesticulează spre mine și spre câini.
   - Probabil că voi fi plecată când te întorci, așa că lasă-i în garaj. Îi iau pe Major și pe Colonel la plimbare și SUV-ul lui Emily nu mai e acolo când venim înapoi.
   Trupurile lor micuțe și pufoase tremură de fericire când îi așez în țarc. Major și Colonel sunt cei mai mici câini pe care îi plimb și cei mai puțin bucuroși să facă mișcare.
   - Știu cum vă simțiți, băieți, le spun când pun zăvorul, urmărindu-l pe Major cum se cuibărește într-un pătuț pentru câini care costă mai mult decât câștig eu în două săptămâni.
   Și tocmai de aceea nu mă simt deloc prost când îmi însușesc medalionul lui de argint de la gât și îl vâr în buzunar.

5.

      - Ai întârziat cu jumătatea ta de chirie.
   Îmi ridic privirea din locul în care stau pe canapea. Sunt acasă de numai 10 minute și sperasem să nu dau cu ochii de John în după-amiaza asta. Lucrează ca asistent la o biserică locală și mai muncește și pentru Slujirea Muzicii Tinere, ce-o mai fi și asta - nu mă prea omor cu dusul la biserică - iar orele lui nu sunt deloc fixe, așa cum mi-ar plăcea. Nu e prima dată când vin la apartament și îl găsesc în bucătărie, proptit de blat și cu unul dintre iaurturile mele în mână.
   Întotdeauna îmi halește mâncarea, chiar dacă îmi scriu numele pe ea sau încerc să o ascund în spațiul minuscul al încăperii. Parcă nimic din casă nu-mi aparține, de vreme ce el a fost primul aici și mi-a permis să mă mut cu el. Îmi deschide ușa de la dormitor fără să ciocănească, îmi folosește șamponul, îmi mănâncă mâncarea, îmi „împrumută” laptopul. E slab și scund, aproape ca o scobitoare, dar, uneori, pare să ocupe toți cei 65 de metri pătrați.
   Un alt motiv pentru care vreau să ies în oraș.
   Coabitatul cu John trebuia să fie ceva temporar. A fost riscant să mă întorc la cineva care îmi cunoaște trecutul, dar îmi propusesem să nu stau mai mult de o lună, o lună și jumătate, timp în care să decid ce voi face în continuare.
   Asta se întâmpla acum 6 luni și sunt încă aici.
   Îmi dau jos picioarele de pe măsuța de cafea, mă ridic și scotocesc în buzunar după teancul de bancnote de 20 pe care l-am primit azi, la magazinul de amanet.
   Nu mereu scap de lucrurile pe care le șparlesc. Banii n-au fost niciodată motivul. Să am e ceea ce îmi produce bucurie. În plus, știu că proprietarii nu vor observa niciodată lipsa lor. Mă simt de parcă aș fi câștigat ceva.
   Însă plimbatul câinilor nu-mi aduce deocamdată suficient ca să acopăr toate cheltuielile, așa că astăzi am cules cercelul cu diamant al doamnei Reed din grămada de comori ascunsă în șifonierul meu și, deși nu am primit pe el cât valora, e destul ca să rezolve jumătate de chirie pentru rahatul ăsta de cutie din beton.
   Îi îndes banii în mână și pretind că nu observ cum John încearcă să-și frece ușurel degetele de ale mele, căutând, fie și pentru câteva secunde, un contact fizic suplimentar. Sunt doar un alt obiect în acest apartament, pe care John l-ar consuma dacă ar putea, dar amândoi ne prefacem că habar nu avem.
   - Cum merge treaba cu plimbatul câinilor? mă întreabă el când mă întorc la canapeaua noastră tristă.
   I-a rămas puțin iaurt în colțul gurii, dar nu mă sinchisesc să-i atrag atenția. Probabil că va sta cu el așa toată ziua, iar crusta care se va forma o va scârbi pe vreo fată de la Centrul pentru Studenți Baptiști, unde John face voluntariat câteva nopți pe săptămână.
   Deja mă simt solidară cu ea, cu această fată necunoscută, sora mea întru Dezgust Vag față de John Rivers. Pesemne că de aceea zâmbesc când mă așez, smulgând de sub mine cuvertura veche cu modele geometrice colorate.
   - Sincer? Grozav. Am câțiva clienți noi acum, așa că sunt destul de ocupată.
   John curăță cu lingura paharul de plastic al iaurtului - iaurtul meu - și mă privește fix. Părul negru îi cade neglijent peste un ochi.
   - Clienți, pufnește el. Parcă ai fi vreo cocotă.
   Numai John ar putea să batjocorească o fată pentru ceva atât de sănătos precum plimbatul câinilor, dar nu-l bag în seamă. Dacă totul merge bine ca acum, curând nu va mai trebui să locuiesc cu el. Curând îmi voi lua propria locuință, cu propriile lucruri și cu iaurtul meu nenorocit, pe care voi apuca să-l mănânc.
   - Poate chiar sunt o cocotă, răspund și iau telecomanda de pe măsuța de cafea. Poate chiar asta fac în realitate și doar te păcălesc că plimb câini.
   Mă răsucesc pe canapea ca să mă uit la el.
   Stă în continuare lângă frigider, dar are umerii lăsați și în ochi i se vede îngrijorarea.
   Îmi vine să apăs pedala și mai tare, așa că mă conformez.
   - Banii din buzunarul tău ar putea proveni din felații, John. Ce-ar crede baptiștii despre așa ceva?
   John tresare la auzul vorbelor mele și duce mâna la buzunar, fie ca să atingă banii, fie ca să încerce să-și ascundă erecția provocată, probabil, de cuvântul felație.
   Eddie nu s-ar crispa la o asemenea glumă, îmi trece prin minte brusc. Eddie ar râde. Ochii lui ar deveni mai strălucitori, mai albaștri, fiindcă l-ai surprinde.
   Așa cum s-a întâmplat când ai observat cărțile.
   - Trebuie să vii neapărat cu mine la biserică, îmi zice. În după-amiaza asta.
   - Tu lucrezi într-un birou, nu în biserică, îi amintesc. Nu prea văd la ce mi-ar folosi să te urmăresc cum îndosariezi scrisori vechi.
   În general, nu mă port atât de grosolan cu el, conștientă fiind că m-ar putea da afară, de vreme ce locul este, practic, al lui, dar nu reușesc să mă abțin. Momentul ciudat, petrecut în bucătăria lui Eddie, nu-mi dă pace. Am trăit destule începuturi ca să recunosc când ceva merge bine și cred - știu - că vremea mea în rahatul ăsta de cutie, alături de ființa asta umană de rahat, se apropie de final.
   - Ești o cățea, Jane, murmură John, ursuz, însă aruncă paharul gol de iaurt, își strânge boarfele și se strecoară pe ușă, fără să mai scoată o vorbă.
   După ce pleacă, scotocesc prin dulapuri, căutând mâncare neatinsă de el. Din fericire, dau peste niște resturi de Easy Mac, pe care le încălzesc înainte de a le pune într-un castron, apoi îmi iau laptopul și reiau căutările despre Bea Rochester.
   Nu petrec mult timp cu articolele care prezintă moartea ei. Am auzit bârfele și, sincer, mi se pare simplu - două doamne s-au îmbătat prea tare la vila lor moțată de pe plajă, s-au suit în barca lor moțată și au avut parte de o moarte la fel de moțată. Trist, dar nu tragic. Nu, vreau să aflu aspecte ale vieții lui Bea Rochester. Ce anume l-a determinat pe un bărbat ca Eddie să o dorească. Cine era și cum arătase relația lor.
   Primul rezultat care îmi apare este website-ul companiei ei. Southern Manors.
   - Tipic pentru o companie din Fortune 500 să folosească un joc de cuvinte prost, murmur și înfig furculița în macaroane.
   Pe pagina principală a site-ului, este o scrisoare și îmi plimb rapid ochii mei peste ea, să văd dacă Eddie a scris-o.
   Nu. E un alt nume acolo, Susan. Mâna dreaptă a lui Bea, se pare. E plină de frazele obișnuite la care te aștepți atunci când fondatorul unei companii moare din senin. Cât de triști sunt ei toți, ce pierdere, cum compania își va continua activitatea, cum vor duce moștenirea ei mai departe etc. etc.
   Mă întreb ce fel de moștenire e asta să vinzi porcării drăguțe la prețuri exorbitante.
   Vizualizez pagină după pagină și mă minunez de borcanele Mason scumpe, de puloverele de 500 de dolari cu „HEY, Y’ALL!”, cusut discret în colțul stâng, și de cleștii din argint pentru salată, ale căror mânere au formă de albine.
   Sunt atâtea pătrățele și dungulițe de zici că a explodat Dorothy Gale pe site, dar nu mă pot opri sub nicio formă și continui să dau clic articol după articol.
   Lese pentru câini cu monograme.
   Stropitoare din tablă bătută.
  Un bol uriaș din sticlă în formă de măr din care cineva a mușcat o dată.
   Prostii inutile și scumpe, genul de lucruri care umplu mesele pentru daruri la orice nuntă din înalta societate a Birminghamului. În sfârșit, renunț să mai vizualizez orgia de drăgălășenii și mă întorc la pagina principală, să mă uit iar la fotografia doamnei Rochester.
   Stă în picioare, în fața unei mese mari din lemn cu tonuri calde și cu aspect patinat. Deși nu am văzut sufrageria vilei Rochester, îmi dau seama imediat că le aparține, că, dacă aș cerceta casa mai atent, aș găsi și această cameră. Are aceeași atmosferă ca livingul - nimic nu se asortează perfect, dar, cumva, totul se potrivește, de la husele din catifea cu motive florale ale celor opt scaune, până la piesa centrală portocalie, cu nuanțe de ou de rață care se reflectă în draperiile de culoarea vinetelor.
   Bea iese și ea în evidență cu părul negru lucios ce se oprește chiar deasupra umerilor, într-o tunsoare „bob lung”. Are brațele încrucișate, capul ușor înclinat într-o parte și zâmbește spre cameră.
   Rujul ei are cea mai frumoasă nuanță de roșu pe care am văzut-o vreodată.
   Poartă un pulover albastru-marin, prins în talie cu o curea aurie, subțire, și o fustă conică, dintr-un material pepit alb cu albastru, care izbutește să fie drăguță, dar și sexy în același timp și, aproape instantaneu, o urăsc.
   Dar vreau și să știu totul despre ea.
   Caut în continuare pe Google, iar bucățile de Easy Mac se răcesc în castron, pe măsuța zgâriată și cu urme de apă a lui John.
   Degetele mi se mișcă rapid, ochii și mintea mi se umplu de Bea Rochester.
   Nu găsesc câte informații aș vrea. Nu a fost faimoasă cu adevărat.
   Oamenilor le păsa de companie, de obiectele cumpărate, în vreme ce Bea părea că se ferește de lumina reflectoarelor.
   Dau peste un singur interviu - din Southern Living, desigur, ce mai surpriză! În fotografia aferentă, Bea stă la o altă masă impresionantă - serios acum, femeia asta nu mai știa să folosească și alte camere? - îmbrăcată în galben de data asta. Un bol de cristal cu lămâi se zărește lângă cotul ei, iar în mână ține lejer o cană de cafea emailată, cu margarete pictate.
   Schița biografică este exagerat de lingușitoare. Bea crescuse în Alabama, unul dintre strămoșii ei fusese senator în anii 1800, familia avusese o casă superbă într-un loc numit Calera, care arsese cu câțiva ani în urmă. Mama ei, din păcate, decedase la scurtă vreme după ce Bea pusese bazele companiei Southern Manors și „tot ce făcea era dedicat amintirii ei”.
   Ochii mei continuă să sară peste detaliile deja cunoscute - diploma de la Randolph-Macon, mutarea înapoi la Birmingham, dezvoltarea afacerii ei - până când se opresc la numele lui Eddie.
   Acum 3 ani, Bea Mason l-a întâlnit pe Edward Rochester într-o vacanța în Hawaii. „Nu mă aflam în căutarea unei relații”, râde ea.
   „Voiam doar puțin timp în care să mă relaxez citind câteva cărți și bând băuturi absurd de reci. Însă, când Eddie a apărut...”
   Vocea i se stinge și dă din cap ușor, îmbujorându-se discret. „Totul a fost un vârtej amețitor, dar mereu spun că decizia de a mă căsători cu Eddie a fost singura decizie impulsivă din viața mea. Din fericire, s-a dovedit a fi și cea mai bună decizie din viața mea”.
   Oftez și mă las pe spate. Spinarea mea protestează. Picioarele mi-au amorțit pentru că le-am ținut prea mult timp încrucișate sub mine. Cuvertura ce-mi acoperă coapsele miroase a detergent ieftin și o împing cât colo, strâmbând din nas.
   Hawaii.
   De ce îmi înrăutățește starea? mă întreb. De ce îmi doream ca ei să se fi cunoscut la biserică, la un country club sau în cine știe ce alt loc plictisitor și lipsit de orice primejdii, dintre miile care există în împrejurimi?
   Fiindcă nu voiam să fie special, cred. Voiam ca ea să nu fie specială.
   Numai că e. Frumoasă, deșteaptă și milionară. O femeie care a construit ceva singură, chiar dacă banii și mediul din care provenea au ajutat-o să obțină totul mult mai ușor decât mi s-ar întâmpla mie.
   Mă holbez iar la poză, întrebându-mă cum suna vocea ei, cât de înaltă era și cum arătau ea și Eddie împreună.
   Superbi, bineînțeles. Sexy. Oare își zâmbeau? Se atingeau cu ușurință, el, cuprinzându-i talia, iar ea, atingându-i umărul cu mâna? Se mângâiau oare pe furiș, luându-se de mâini pe sub mese, aveau semnale secrete știute numai de ei?
   Probabil că da. Așa erau căsniciile, chiar dacă, în cazul celor observate de mine, nu prea merita efortul.
   Așadar, Bea Rochester fusese perfectă. Patroana perfectă, femeia perfectă, soția perfectă. Pesemne că nu auzise niciodată de Easy Mac și nici nu călcase pragul vreunei case de împrumut pe amanet.
   Eu nu aveam decât un singur avantaj. Încă trăiam.

6.

     Eddie nu e acasă când o scot la plimbare pe Adele, a doua zi de dimineață.
   Mașina lui lipsește din garaj și îmi spun să nu fiu dezamăgită când iau cățelușul din curtea din spate. Thornfield Estates se găsește sus, pe deal, în apropiere de Mountain Brook Village, unde obișnuiam să lucrez, așa că, acum, o duc pe Adele acolo. Piciorușele ei țopăie fericite când ieșim din cartier.
   Încerc să mă conving în sinea mea că o fac pentru că m-am plictisit de aceleași străzi, dar, în realitate, vreau ca oamenii să ne vadă. Vreau ca oamenii care nu știu că plimb câini să mă vadă cu câinele lui Eddie. Ceea ce înseamnă, în mințile lor, că am o legătură cu Eddie.
   Ridic capul tot mai mândră când trec pe lângă Roasted și pe lângă buticurile unde se vând lucruri pe care acum le recunosc ca fiind niște imitații ale articolelor Southern Manors. Las în urmă 3 magazine cu genți lucioase, din materiale pepite, expuse în vitrine, și mă gândesc câte dintre ele se ascund prin șifonierele din Thornfield Estates.
   Oare cum te simți când ești o femeie care cheltuiește 250 de dolari pe o geantă urâtă doar pentru că își permite?
   Adele ține pasul cu mine, lovind trotuarul cu ghearele ei micuțe și, în dreptul librăriei, mă pregătesc să mă întorc, când aud: „Jane?”
   Este doamna McLaren. Îi plimb dalmațianul, pe Mary-Beth, în fiecare miercuri. Doamna McLaren stă acum în fața mea, cu o cană de la Roasted în mână. Precum Emily Clark, poartă haine simandicoase de yoga jumătate din timp, dar e mai măruntă și cu forme mai pline decât Emily sau doamna Reed, iar părul buclat, în patru nuanțe de blond, îi încadrează frumos fața.
   - Ce faceți voi tocmai aici? mă întreabă zâmbind, dar fața îmi ia foc brusc, de parcă aș fi fost surprinsă în flagrant delict.
   - Mai schimbăm peisajul, răspund și dau din umeri relaxat, sperând ca doamna McLaren să mă lase în pace.
   Numai că ea face un pas mai aproape și privirea îi cade pe Adele.
   - Scumpo, nu prea e sigur să scoți câinii din cartier.
   Cuvintele sunt gângurite, dulci, o dojană învăluită în vată de zahăr, și o urăsc din cauza lor. De parcă aș fi o copilă. Sau, și mai rău, o servitoare care umblă teleleu în afara curții închise cu grilaje.
   - Nu ne-am îndepărtat foarte tare de casă, o contrazic și, lângă mine, Adele scheaună și trage de lesă, dând din coadă.
   Casă.
   Doamna McLaren se apropie de mine, cu o pungă de cumpărături atârnându-i de încheietură. Pe pungă, e imprimat logoul unuia dintre buticurile mici pe lângă care am trecut și mă întreb ce e în ea, dorind să zăresc măcar puțin din conținut, pentru ca, mai târziu, când o să dau de obiectul cu pricina, aruncat la întâmplare prin casa doamnei McLaren, să îl pot șterpeli. O reacție stupidă, meschină, știu foarte bine, dar pulsul insistent mă îndeamnă la așa ceva.
   Orice-ar fi cumpărat cățeaua asta astăzi, n-o să aibă parte de el, nu după ce m-a făcut să mă simt atât de prost.
   - În regulă, dar poate te grăbești să te întorci acolo?
   A ridicat ușor tonul.
   - Și, scumpo, te rog să n-o scoți niciodată din cartier pe Mary-Beth, bine? Devine atât de agitată și mi-ar displăcea profund să o știu aici, în...
   Gesticulează din mâna cu punga de cumpărături atârnată de încheietură.
    - ...vânzoleala asta.
   Cred că am văzut vreo 3 mașini de dimineață până acum și singura vânzoleală care are loc în prezent este provocată de doamna McLaren, care m-a oprit de parcă aș fi comis o crimă îndrăznind să duc un câine la plimbare în afara porților de la Thornfield.
   Dar încuviințez din cap.
   Zâmbesc.
   Înghit veninul care îmi umple gura, doar am suficientă experiență în acest sens, și mă îndrept spre Thornfield Estates și spre casa lui Eddie.
   Este răcoare și liniște când intru. Mă aplec să-i desfac lesa lui Adele. Gheruțele ei alunecă pe marmură, apoi pe lemnul din esență tare când aleargă spre ușile glisante. O urmez și le deschid ca să iasă în curte.
   Acum vine momentul în care ar trebui să-i agăț lesa în cuiul de la intrare, să-i las un bilet lui Eddie în care îl informez că am trecut pe aici, că Adele e afară și apoi să plec. Să mă întorc în cutia de beton din St. Pierre Street, să mă gândesc la testul GRE pe care să-l dau din nou și poate să-mi ascund diferitele comori furate prin șifonier, în dulăpioarele din baie sau în spatele noptierelor.
   În schimb, mă întorc în livingul cu canapeaua lui de un roz-aprins și cu scaunele înflorate, cu rafturile pline de cărți și mă uit în jur. Măcar o dată, nu caut să fur ceva. Nu știu ce spune asta despre mine ori despre Eddie sau ce sentimente am față de Eddie, dar nu vreau să iau nimic de la el. Vreau doar să-l cunosc. Să învăț ceva.
   Ca să fiu sinceră cu mine însămi, îmi doresc să mă uit la fotografii cu el și cu Bea.
   Nu există niciuna în sufragerie, dar zăresc spații pe perete unde, cândva, au atârnat tablouri. Iar polița șemineului este suspect de goală, ceea ce mă determină să cred că, pe vremuri, nu a fost doar suportul unor sfeșnice din argint.
   Mă duc pe hol, tenișii mei scârțâie și mă întâmpină aceeași senzație de pustiu.
   Sus.
   Lemnul e fin sub picioarele mele și nu văd spații goale aici, ci doar obiecte de artă de bun-gust.
   Pe palier, e o masă cu un bol de sticlă pe care îl recunosc de pe site-ul Southern Manors, cel în formă de măr. Îmi trec ușor degetele peste el, înainte să urc cele câteva trepte până la primul etaj.
   E întunecat aici, luminile sunt stinse, iar soarele încă nu s-a înălțat destul ca să pătrundă prin ferestre. De o parte și de alta, sunt uși, dar nu încerc să le deschid.
   Mă apropii totuși de măsuța din lemn de sub o fereastră cu vitralii, aflată în capătul holului.
   Pe ea, se odihnește o singură fotografie, în ramă de argint. Exact ce mi-am dorit și ce mi-aș fi dorit să nu văd niciodată.
   Mă întrebasem cum arătau Bea și Eddie împreună. Acum știu.
   Frumoși.
   Dar e mai mult decât atât. Mulți oameni sunt frumoși, mai ales aici, în cartier, unde toți își permit să se îngrijească. Nu e vorba de părul ei perfect și de silueta fără cusur, de zâmbetul ei strălucitor și de costumul de baie scump. Pur și simplu, cei doi se potrivesc. Stau amândoi pe o plajă splendidă, ea zâmbește spre cameră, iar el zâmbește spre ea.
   Fiecare își găsise perechea. Lucrul acela pe care cei mai mulți dintre noi îl caută, fără să-l găsească vreodată, lucrul acela despre care presupusesem că nu există, deoarece, în lumea asta largă, de unde ar putea apărea o persoană care să ți se potrivească numai ție?
   Însă Bea era perfectă pentru Eddie, înțeleg acum și, brusc, mă simt mică și proastă. Sigur, flirtase cu mine, dar probabil strict din obișnuință. Îi stătea în fire. Dar el se bucurase de așa ceva. Cu siguranță, nu mă voia pe mine.
   - Am făcut poza în Hawaii.
   Mă răsucesc și cheile îmi cad printre degete, care mi-au amorțit brusc.
   Eddie stă pe hol, chiar la capătul scărilor, sprijinindu-se de perete, cu picioarele încrucișate. Azi, poartă blugi și o cămașă albastră, dintre acelea care par simple, dar care costă, probabil, mai mult decât câștig eu în două săptămâni la cafenea sau plimbând câini.
   M ă întreb cum o fi să ai atât de mulți bani, încât să cheltuiești chiria cuiva pe un obiect de îmbrăcăminte.
   Ochelarii de soare îi atârnă într-o mână. Face semn din cap, arătând spre masă.
   - Fotografia, precizează el, de parcă n-aș fi știut la ce se referă. Eu și Bea în Hawaii, anul trecut. Acolo ne-am cunoscut, de fapt.
   Înghit în sec, vârându-mi mâinile în buzunarele de la spate ale blugilor și mă îndrept de spate.
   - Căutam baia, îi explic.
   Schițează un surâs.
   - Bineînțeles, îmi zice, dezlipindu-se de perete și pornind spre mine.
   Holul e spațios și aerisit, plin de lumina ce pătrunde prin lucarna de deasupra noastră, dar mi se pare tot mai îngust și mai sufocant, pe măsură ce Eddie se apropie.
   - Este singura poză de care nu m-am îndurat să scap, adaugă el, și eu sunt foarte conștientă că stă chiar lângă mine, iar cotul lui mă atinge ușurel. Celelalte erau instantanee de la nunta noastră și câteva fotografii de pe vremea când construiam casa asta. Dar asta...
   Vocea i se gâtuie, ridică fotografia înrămată și studiază imaginea.
   - Nu știu, pur și simplu n-am putut s-o arunc.
   - Adică pe restul le-ai aruncat? întreb. Chiar și pe cele de la nuntă?
   Așază fotografia la loc pe masă și rama scoate un sunet ușor.
   - Le-am ars. În curte, la trei zile după accident.
   - Îmi pare foarte rău, rostesc aproape în șoaptă, încercând să mi-l imaginez pe Eddie stând în fața unui foc, în timp ce chipul soției lui se topește.
   Se uită la mine, mijind puțin ochii.
   - Nu te cred, Jane.
   Gura mi se usucă, iar inima îmi bate cu putere. Îmi doresc să nu i urcat scările până aici, dar mă bucur că am făcut-o, fiindcă, altfel, nu am sta aici și el nu m-ar privi așa.
   - Ce s-a întâmplat a fost îngrozitor, încerc să adaug.
   Eddie încuviințează din cap și mă apucă de cot. Degetele lui îmi cuprind osul ascuțit, iar eu mă holbez spre locul unde mâna lui îmi atinge pielea.
  - Îngrozitor, repetă el. Dar nu-ți pare rău, fiindcă ea nu e aici și, în consecință, poți fi tu. Cu mine.
   Dau să protestez, pentru că mi se pare oribil să gândească așa despre mine. Că aș fi o ființă atât de oribilă.
   Dar are dreptate, mă bucur că Bea Rochester era în barca aceea, cu Blanche Ingraham, în noaptea respectivă. Mă bucur, pentru că asta înseamnă că Eddie e singur.
   Liber.
   Faptul că vede prin mine ar trebui să mă stânjenească, dar mie îmi dă o amețeală plăcută.
   - Nu sunt cu tine, îi spun totuși, fiindcă acesta e adevărul.
   Om sta noi aici, cu mâna lui pe brațul meu, dar nu suntem împreună. Între toți Eddie Rochester din lumea asta prăpădită și mine se întinde un ditamai canionul.
   Însă el zâmbește, un zâmbet domol, care îi ridică doar un colț al gurii și îl face să arate mai tânăr și mai fermecător.
   - Ia cina cu mine diseară, îmi zice.
   Îmi place. Că nu mă întreabă.
   - Da, mă aud rostind și îmi vine atât de ușor.
   Parcă aș intra pe o ușă.

7.

      Nu-l las să vină să mă ia.
   Ar fi o nebunie să-i permit lui Eddie să vadă unde locuiesc, iar gândul că el și John ar putea să dea nas în nas mă face să mă cutremur. Nu, vreau să exist numai în lumea lui Eddie, ca și cum aș fi răsărit în ea din altă parte, perfect întreagă, imposibil de cunoscut.
   Destul de adevărat, serios.
   Mă întâlnesc cu el în English Village, o parte a cartierului Mountain Brook în care nu am fost niciodată, deși am auzit-o pe Emily menționând numele. Sunt multe locuri de acest gen în Mountain Brook: Cahaba Village, Overton Village și Mountain Brook Village însuși. Mi se pare prostesc să folosești un cuvânt precum village care să însemne o parte diferită a aceleiași comunități - folosiți cartier, pretențioșilor și sclifosiților, că nu locuim la țară - dar ce știu eu, nu?
   Parchez departe de bistroul francez unde Eddie a făcut rezervare, rugându-mă să nu vrea să mă conducă la mașină, mai târziu, și mă întâlnesc cu el sub paravanul de pânză, în dungi aurii și negre, al restaurantului.
   Poartă pantaloni marinărești negri precum cărbunele și un tricou alb, iar ținuta lui completează plăcut vinețiul rochiei mele. Îi simt mâna caldă pe spate, în dreptul taliei, când șeful de sală ne conduce la masa noastră.
   Lumini difuze, fețe de masă albe, o sticlă de vin. Aceasta e partea care îmi sare cel mai mult în ochi. Comandă relaxat o sticlă de vin, în timp ce eu încă studiez prețurile pentru un pahar de vin, întrebându- mă ce ar părea sofisticat fără să fie prea scump.
   Vinul ales de el costă peste o sută de dolari și mă îmbujorez toată știind că valorez o sticlă de vin scumpă pentru el. După aceea, pun meniul deoparte, mulțumită să îl las pe el să comande și pentru mine.
   - Dar dacă aleg ceva ce nu-ți place? mă întreabă zâmbind.
   Pielea lui nu mai pare așa de palidă ca în prima zi. Ochii lui albaștri nu mai sunt tiviți cu roșu și mă întreb dacă l-am făcut fericit. E o idee amețitoare, mai amețitoare și decât vinul de calitate.
   - Îmi place tot, răspund.
   Nu vreau ca vorbele mele să sune sexy, dar așa se întâmplă și, când gropița din obraji i se adâncește, mă întreb ce aș mai putea spune ca să-l fac să se uite la mine așa.
   Atunci, privirea lui coboară.
   La început, bănuiesc că se uită la decolteul rochiei mele, dar el rostește:
   - Lanțul acela...
   Rahat!
   Ce idioțenie să-l port! Rareori acționam nesăbuit, dar, când mă uitasem în oglindă înainte să plec, arătam atât de banală fără nicio bijuterie. Lanțul însușit de la doamna McLaren nu e ceva extravagant, n-are nici diamante, nici pietre prețioase. E doar un lanț simplu din argint, cu un pandantiv micuț din argint și aur agățat de el.
   O albină, îmi dau seama acum și simt un gol în stomac. Răsucesc nervoasă șervetul între degete.
   - L-am primit de la o prietenă, rostesc pe un ton ce se vrea relaxat, dar deja ating pandantivul care îmi arde pielea.
   - E drăguț, mă complimentează el, apoi coboară privirea. Compania soției mele are unul similar în portofoliul de produse, așa că...
   Vocea i se stinge și începe să bată darabana cu degetele pe masă din nou.
   - Îmi pare rău, mă scuz. Eu... Am auzit despre Southern Manors, dar nu...
   - Hai să nu vorbim despre asta. Sau despre ea.
   Se uită brusc la mine, surâsul e la locul lui, dar deloc sincer, și vreau să mă aplec peste masă ca să-i iau mâinile într-ale mele, dar încă nu am ajuns în acel moment al relației care permite așa ceva, nu? Vreau să-l întreb tot despre Bea și la fel de mult vreau să uit că ea a existat totodată.
   Vreau.
   Vreau.
   Când ospătarul se apropie cu vinul nostru scump, îi zâmbesc lui Eddie.
    - Atunci, să vorbim despre tine.
   Ridică din sprâncene, lăsându-se pe spătarul scaunului.
   - Ce vrei să știi? mă întreabă.
   Aștept până când somelierul toarnă un deget de vin în paharul lui Eddie, apoi aștept ca el să ia o înghițitură, să încuviințeze din cap și să ceară ca paharele noastre să fie umplute, un lucru pe care l-am văzut doar în filme sau la show-urile TV despre soțiile magnaților. Iar acum mi se întâmplă mie. Acum, sunt una dintre acele persoane care au parte de o asemenea cină.
   Imediat, imit gestul lui Eddie și mă sprijin de spătarul scaunului.
   - Unde ai crescut?
   - În Maine, răspunde simplu, într-un orășel, Searsport. Mama încă locuiește acolo. La fel și fratele meu. Eu am plecat totuși cât de repede am putut. Am făcut colegiul în Bangor.
   Soarbe din vin, privindu-mă.
   - Ai fost vreodată în Maine?
   Clatin din cap.
   - Nu. Dar am citit mult Stephen King în adolescență, așa că am o idee despre locul respectiv.
   Asta îl face să râdă, după cum și sperasem.
   - Ei bine, sunt mai puține cimitire ale animalelor și mai puțini clovni ucigași, dar, în mare, cam așa arată.
   Mă aplec în față, îmi încrucișez mâinile pe masă, fără să ratez momentul când ochii lui alunecă de pe fața mea spre decolteul rochiei. E o privire trecătoare, cu care sunt obișnuită din partea altor bărbați, dar, venind de la el, nu mi se pare perversă sau stânjenitoare. Îmi place să se uite la mine așa.
   O altă noutate.
   - Să locuiești aici e, probabil, o schimbare majoră, spun, dar el ridică din umeri.
   - M-am mutat des după absolvirea colegiului. Am lucrat cu un prieten și am schimbat casele din Midwest ca pe șosete. M-am stabilit în California pentru scurtă vreme. Acolo mi-am luat autorizația de antreprenor. Am crezut că o să rămân pentru totdeauna în locul acela, dar am plecat în vacanță și...
   Lasă fraza neterminată, dar intervin imediat, fiindcă nu mai vreau tăceri pline de subînțeles.
   - Ți-a trecut prin minte să te întorci?
   Surprins, își mai toarnă niște vin.
   - În Maine?
   - Sau în California, zic ridicând din umeri.
   Mă întreb de ce stă într-un loc plin cu atâtea amintiri dureroase pentru el, un loc în care pare să iasă în evidență, în care e diferit, în ciuda banilor și a hainelor frumoase.
   - Ei bine, Southern Manors are sediul central aici, îmi răspunde. Aș putea să închei contractele și din altă parte, dar Bea a insistat mereu că Southern Manors este o companie din Alabama. M-aș simți... nu știu. Ca și cum aș trăda-o, bănuiesc. Să mă mut în altă parte. Sau să vând compania.
   Expresia lui se îmblânzește ușor.
   - E moștenirea ei și cred că am responsabilitatea să o protejez.
   Încuviințez din cap, bucuroasă că tocmai ne sosește mâncarea, astfel încât conversația se încheie firesc. Știu deja cât de importantă e compania pentru el. În căutările mele pe Google, am găsit mai multe articole despre cum, la doar câteva luni după dispariția soției, Eddie s-a străduit din răsputeri la tribunal să o declare legal decedată. Era ceva în legătură cu Southern Manors, cu mulți termeni juridici și specifici afacerilor, din care nu am înțeles mare lucru, dar am prins ideea. Bea trebuia să fie moartă pe hârtie pentru ca Eddie să poată prelua conducerea companiei așa cum și-ar fi dorit și ea.
   M-am întrebat ce simțea el în privința asta, să declare moartea soției într-o manieră atât de formală, finală.
   În timp ce taie friptura, ridică privirea spre mine, schițând un zâmbet.
   - Destul despre mine. E rândul tău acum.
   Îi ofer câteva anecdote fermecătoare, zugrăvind viața lui Jane într-o lumină flatantă. Unele povești sunt reale (ca liceul făcut în Arizona), altele sunt jumătăți de adevăr, iar unele sunt furate de la prieteni.
   Însă Eddie pare că se bucură de ele, zâmbind și dând din cap cât mâncăm. Când vine nota de plată, sunt deja mai relaxată și mai încrezătoare decât am crezut că voi fi la această întâlnire.
   Când plecăm, îmi ia mâna, o strecoară pe sub brațul lui și ieșim din restaurant.
   E ridicol, știu. Eu, aici, cu el. Eu, prinsă de brațul lui în acest fel. Eu, în viața lui.
   Dar iată-mă aici și, cât ne plimbăm pe trotuar, țin capul sus, mă apropii de el și rochia mi se atinge ușor de coapsele lui.
   Noaptea e caldă și umedă, părul îmi cade în bucle pe lângă față, luminile se reflectă în băltoace și mă întreb dacă o să mă sărute.
   Dacă o să-mi ceară să rămân la el peste noapte.
   Am de gând să accept.
   Comandase o plăcintă la pachet și îmi imaginez cum o s-o mănânc împreună cu el în bucătăria lui splendidă. Sau în patul lui. Oare de-aia a comandat-o?
   Îmi închipui cum e să intri noaptea în casa aceea, cât de drăguțe sunt luminile difuze în întuneric. Cum arată curtea din spate când răsare soarele. Finețea și mirosul așternuturilor. Cum e să te trezești într-o asemenea casă.
   - Ești tăcută, spune Eddie, trăgându-mă mai aproape de el.
   Ridic ochii și îi zâmbesc.
   - Pot să fiu sinceră?
   - Pot să te împiedic?
   Îl împung ușor cu cotul, simțind cât de solid și de cald e.
   - Mă gândeam cât de mult a trecut de când n-am mai fost la o întâlnire.
   - Și eu, la fel.
   În lumina străzii, e atât de frumos, încât simt o durere în piept.
   Degetele mele se freacă de jacheta lui moale, din material scump și bine croit. Mai frumoasă decât orice haină de-a mea.
   - Eu... încep și el întoarce capul.
   Am senzația că mă va săruta chiar aici, pe strada din English Village, unde ne poate vedea oricine, dar înainte să se aplece spre mine, auzim o voce.
   - Eddie!
   Ne răsucim pe călcâie simultan și dăm cu ochii de un bărbat care arată ca Tripp Ingraham, ca Matt McLaren, ca Saul Clark sau ca orice alt tip insipid din Thornfield Estates.
   Are fața schimonosită într-o expresie de compasiune, cu colțurile gurii lăsate și cu sprâncenele unite. În lumina felinarelor de pe stradă, părul blond și subțire pare portocaliu, iar, când îi întinde mâna lui Eddie, surprind sclipirea unei verighete.
   - Mă bucur să te văd, omule, rostește bărbatul. Și îmi pare foarte rău pentru Bea.
   Eddie se încordează.
   - Chris, răspunde, dând mâna cu el. Și eu mă bucur să te văd. Și mulțumesc. Mulțumesc și pentru flori.
   Chris clatină din cap. Poartă un costum gri-deschis, iar în spatele lui, chiar în curbă, zăresc un Mercedes parcat. O femeie așteaptă pe scaunul din față al pasagerului și ne privește. Simt cum ochii i se îndreaptă spre mine.
   Nu trag de rochie, singura frumoasă pe care o am, dar mă mănâncă degetele.
   - Îngrozitor lucru, pur și simplu îngrozitor, continuă Chris, de parcă Eddie nu pricepe că înecul soției sale e o întâmplare oribilă.
   Eddie se strâmbă și încuviințează.
   - Mulțumesc din nou, spune el.
   Ce altceva să facă? Bag de seamă că ochii lui Chris mă cercetează scurt.
   - A fost o femeie dată naibii, adaugă bărbatul și simt întrebările care-i stau pe limbă.
   Cine mai sunt și eu, asta e o întâlnire, Eddie chiar are de gând să o înlocuiască pe Bea cu mine, o fată palidă și banală, îmbrăcată cu o rochie cu un număr mai mare?
   - Adevărat, replică Eddie, iar eu aștept momentul în care mă va prezenta.
   Chris așteaptă și el același lucru, dar, cum momentul nu vine și Eddie zâmbește stânjenit, bărbatul îl bate ferm cu palma pe umăr.
   - Ne mai vedem. Și salut-o pe Beth din partea mea.
   Pornim din nou la drum pe trotuar. Eddie nu m-a privit de când a apărut Chris și de când numele lui Bea s-a ivit ca o fantomă între noi.
   Nu mă întreabă dacă vreau să mă conducă la mașină.
   Și nu mă sărută de noapte bună.

8.

      Totul în casa Ingraham pare că așteaptă întoarcerea lui Blanche.
   Mă duc acolo, a doua zi de dimineață, simțindu-mă stângace și înceată. Întâlnirea ratată cu Eddie de noaptea trecută îmi stă ca un bolovan în stomac. E o zi cum nu se poate mai potrivită să vin și să mă apuc de împachetat lucrurile lui Blanche, pentru Tripp.
   Fantoma lui Bea aseară, a lui Blanche, astăzi.
   Au trecut luni de când a fost dată dispărută, dar una dintre gențile ei încă stă pe masa din vestibul. Mai e acolo și o grămadă de bijuterii, un colier și multe inele aruncate neglijent. Îmi imaginez cum vine de la o cină în oraș, cum își scoate toate chestiile alea, împingându-le fără o vorbă spre baza lată, din sticlă, a lămpii, cum își azvârle pantofii sub masă.
   Perechea de balerini roz zace și ea acolo. Era iulie când a dispărut și îmi închipui că i-a purtat asortându-i cu o bluză roz și cu o pereche de pantaloni capri albi. Femeile de aici se îmbracă mereu vara precum florile, pete strălucitoare de culoare contrastând cu verdele violent al peluzelor și cu albastrul orbitor al cerului. Totul diferă substanțial de zona estică în care am crescut eu. Acolo, negrul era mereu cea mai șic alegere. Aici, cred că oamenii poartă nuanța lavandei la înmormântări. Și roșu-mac la nunți.
   N-am încercat niciodată să iau ceva de la Tripp. Credeți-mă, ar observa.
   Spre deosebire de Eddie, Tripp a păstrat la vedere toate fotografiile cu Blanche. Bănuiesc chiar că a mai adăugat câteva. Orice suprafață liberă pare năpădită de poze înrămate.
   Sunt cel puțin 5 de la nunta lor. Blanche zâmbește și Tripp, blond, arată de parcă i-ar fi frate, nu seamănă deloc cu Tripp cel burtos și debusolat din prezent.
   Îl găsesc în sufragerie, cu un pahar din plastic alături, umplut cu gheață și cu un lichid de culoarea ambrei, care numai ceai nu e.
   E abia 9:23.
   - Bună ziua, domnule Ingraham, strig și zornăi cheile, în caz că a uitat când mi-a dat o cheie ca să pot intra.
   S-a întâmplat mai demult, când încă se prefăcea că se întoarce de la serviciu. Habar n-am cu ce se ocupă mai exact, sinceră să fiu. Am crezut că e avocat, dar pesemne că am presupus asta deoarece părea genul. Dacă te uiți la el acum, zici că nu mai are alte haine în afară de tricouri polo și de pantaloni sport, iar obiectele împrăștiate prin casă amintesc numai de golf - o geantă cu crose sprijinită de ușa din față, mai multe perechi de pantofi pentru golf, amestecate într-un coș de răchită de la intrare, ținte pentru golf aruncate neglijent pretutindeni, la fel ca bijuteriile soției.
   Până și paharul din care își bea micul lui dejun trist are un soi de embleme cu ceva legat de golf.
   Tripp ține în poală un album foto și, când intru în sufrageria întunecată, își ridică în sfârșit privirea spre mine. În spatele ochelarilor de firmă, îi zăresc ochii tulburi.
   - Jan.
   Nu mă deranjez să-i reamintesc că mă cheamă Jane. Am făcut-o deja de câteva ori, dar vorbele mele nu par să pătrundă prin mâzga de Woodford Rezerve în care e adâncit permanent creierul lui.
   - M-ați rugat să încep cu a doua cameră de oaspeți astăzi, îi explic, arătând spre scări.
   După un moment, încuviințează cu un gest.
   Pornesc într-acolo, dar nu-mi stă mintea la Tripp și la Blanche. Nu mă gândesc decât la Eddie și la cina de aseară. La felul în care a dat din cap când i-am zis că mă duc singură la mașină. Cum ne-am îmbrățișat stingheri pe trotuar și cât de repede s-a îndepărtat de mine.
   Crezusem...
   La dracu’, nu mai contează! Poate crezusem că se întâmpla ceva între noi, dar, în mod evident, mă înșelasem. Singurul lucru care se petrece acum este că mă îndrept spre „a doua cameră de oaspeți” din casa Ingraham ca să împachetez... cine știe ce.
   Dormitorul se află la primul etaj, e relativ mic, zugrăvit în nuanțe de albastru, cu flori mari, exotice. Pe podea, zac cutii din carton și din plastic pentru depozitare, dar am senzația că nu Tripp le-a pus aici.
   Poate surorile lui l-au vizitat ca să pregătească încăperea pentru mine. Ca un soi de curățenie în avans, pentru a păstra fantezia unui Tripp care reușește să-și vadă de viață.
   Nu era cazul totuși.
   Au trecut 10 minute de când am venit și îl aud apropiindu-se.
   Cred că, pe vremuri, Tripp semăna mult cu John. Mai puțin jalnic, desigur, și mai blond, mai chipeș. Nu ca lucrul acela care crește în locurile întunecate din spatele frigiderului. Însă lasă o impresie asemănătoare... clar ar hali mâncarea cu numele altcuiva pe ea și pun pariu că nu doar o tipă de la Universitatea din Alabama se răsucise brusc, surprinsă să-l descopere pe Tripp Ingraham în pragul ușii, și se întrebase de ce cineva care arăta atât de inofensiv părea atât de înfricoșător.
   Însă toată băutura îi sporise nefiresc ciudățenia. Cred că intenționase să se furișeze și să mă surprindă în „dormitorul albastru”, dar i-am auzit pașii pe hol, chiar dacă se mișca încet, încercând să nu facă zgomot.
   Poate dacă n-ai mai purta pantofi de golf pe podelele din lemn tare, imbecilule, îmi zic în gând, dar zâmbesc atunci când mă întorc cu fața spre el.
   - S-a întâmplat ceva? îl întreb.
   Ochii lui apoși, căprui, se măresc puțin. Afișează o expresie acră, poate fiindcă i-am distrus cine știe ce plan își făcuse. Să scot un țipăt de fetiță, poate, să scap o cutie și să duc mâna la gură, îmbujorată toată.
   Probabil că i-ar fi plăcut așa ceva. Tripp Ingraham este, nu mă îndoiesc, genul de dobitoc care se masturbează când conduce, sare în lift și se preface că își împinge prietenele de pe marginea prăpastiei.
   Cunosc genul.
   - Poți împacheta tot ce găsești aici, dacă vrei, spune Tripp, rotind paharul de plastic în mâini. Nimic din toate astea nu însemna ceva pentru Blanche.
   Nu minte. E o cameră drăguță, dar are un aer de hotel. Ca și cum tot ce se află în ea a fost ales pentru aspect, nu pentru a satisface un gust personal.
   Arunc o privire lângă pat, spre lampa făcută să semene cu o găleată demodată. Pânza abajurului are un model floral fin, bleu-pal cu verde. Nu mă miră. Toate fleacurile din aceste case arată la fel.
   Cu excepția casei lui Eddie.
   Îmi vine brusc ideea că tot ce am văzut în aceste vile pare să fie o imitație palidă a obiectelor din casa lui Eddie, reproduse de un aparat Xerox care rămâne treptat fără tuș, iar copiile devin tot mai difuze, tot mai puțin distincte.
   Îmi dau seama unde am mai văzut lampa în formă de găleată.
   - E de la Southern Manors, nu? întreb, arătând spre noptieră. M-am uitat pe site-ul lor noaptea trecută și...
   Tripp mă întrerupe cu un sunet nepoliticos și își lipește paharul de buze din nou. Când îl lasă jos, o picătură de bourbon îi rămâne pe mustața zbârlită. O linge imediat și limba lui rozalie îmi provoacă greață.
   - Nu, lampa aia a fost a lui Blanche. Cred că i-a aparținut mamei ei sau cam așa ceva. Ori a luat-o când s-a vândut vreo casă, nu știu.
   Ridică din umeri și burta i se mișcă pe sub tricoul polo.
   - Bea Rochester n-avea nicio treabă cu ideile originale. La rahaturile gen Southern Manors se pricepea de minune Blanche.
   Las pe podea cutia pe jumătate goală.
   - Adică a copiat stilul lui Blanche?
   Tripp pufnește și înaintează și mai mult în cameră. Vârful pantofului agață un sac de gunoi plin de lângă ușă și face o gaură mică în el. Mă uit la bucata de material roz care se ivește.
   - A copiat, a furat... spune el, gesticulând cu paharul spre mine. Au crescut împreună, știai? Au fost la aceeași școală, Ivy Ridge. Cred că au fost și colege de cameră.
   Întorcându-mă din nou la teancul de cărți de pe pat, încep să le așez în cutia de la picioarele mele.
   - Am auzit că erau apropiate, răspund, întrebându-mă câte informații aș putea stoarce de la Tripp Ingraham.
   E singurul de până acum care nu a vorbit despre Bea de parcă ar fi fost buricul pământului, așa că nu m-ar supăra să aud ce are de spus. Însă bârfele sunt alunecoase, spinoase. Prefă-te că ești prea interesat și, brusc, dai de bănuit. Poartă-te de parcă ai fi plictisit, indiferent și, uneori, persoana se închide complet, dar, alteori, dacă e vorba de Emily Clark, nerăbdătoare să trăncănească, va spera să găsească momeala perfectă cu care să te agațe.
   Nu știu în ce categorie se încadrează Tripp, dar știu că stă nemișcat pe colțul patului, unde salteaua se lasă sub greutatea lui.
   - Bea Rochester, murmură el. O chema Bertha, de fapt.
   Îmi ridic privirea, îmi dau părul după urechi și el mă urmărește cu ochi tulburi, dar clar atent la ce se citește pe fața mea.
   - Serios? îl întreb.
   El încuviințează. Un picior i se bâțâie nervos, iar mâinile răsucesc întruna paharul gol.
   - Se pare că și l-a schimbat când s-a dus la colegiu. Așa susținea Blanche. S-a întors într-o zi la Birmingham și a pus pe toată lumea să o strige Bea.
   Tripp oftează din nou și continuă să-și legene piciorul.
   - Blanche s-a conformat. Nu i-a mai pomenit niciodată numele real în fața altora, din câte știu.
   Bertha. Numele îmi apasă limba cu greutatea lui și mă gândesc la fotografiile pe care le-am văzut aseară, la buzele ei roșii și la părul negru, strălucitor. Nu arăta deloc ca o Bertha și nu o învinovățesc deloc că a vrut să și-l schimbe.
   În plus, e un alt lucru pe care îl avem în comun, un alt secret bine ascuns în inima mea. Nu m-am născut o „Jane”, în definitiv. Celălalt nume, mai vechi, a rămas atât de departe în urma mea, încât, ori de câte ori îl aud la televizor, într-un magazin, la radio sau ca parte a unei conversații, când trec pe lângă oameni, nu tresar și nici nu întorc capul. Am îngropat acea persoană undeva, în Arizona, așa că numele nu mai reprezintă nimic pentru mine acum.
   Am avut noroc, totuși. Nimeni de aici nu știe de celălalt eu al meu.
   Bea Rochester nu s-a bucurat de acest lux. Cum o fi fost să locuiești lângă cineva, pe aceeași stradă, care știa cât de mult îți doreai o schimbare?
   Tripp încă vorbește, dar nicio informație nu se dovedește folositoare. E doar o înșiruire de amărăciuni, alimentate de bourbon, axate pe Blanche și pe faptul că habar n-are ce va face cu toate lucrurile ei.
   De câte ori vin aici, aud cel puțin o dată aceeași placă: o să arunce tot ce i-a aparținut lui Blanche, o s-o ia de la capăt, poate în alt loc, mai mic, „undeva, aproape de terenul de golf”.
   N-o va face totuși. Va rămâne în casa asta, pe care o va transforma într-un altar.
   Casa Rochester nu e un altar.
   Mă gândesc la asta când plec de la Tripp, închizând ușa și lăsând în urmă toată tristețea și amărăciunea. Eddie are doar o fotografie cu Bea, cea din Hawaii. Oare înseamnă că își vede de viață deja ori măcar încearcă? Cred că încearcă.
   Apoi, de parcă l-aș fi invocat, apare în fața mea, alergând pe trotuar. Mă observă și se oprește. Părul negru, ud, i s-a lipit de sprâncene.
   - Jane!
   - Salut!
   Stăm acolo, eu, ținând strâns lipită de mine geanta veche, iar Eddie, în hainele lui sport scumpe, cu mâinile în șold, respirând din greu.
   Îmi pică ochii pe pieptul lui lat, acoperit de tricoul îmbibat de transpirație și, brusc, nu-mi mai pasă de noaptea trecută, de soția lui sau de câți oameni ne-ar putea vedea acum.
   - Lucrezi pentru Tripp? mă întreabă și pe frunte îi apar 3 riduri când ridic din umeri.
   - Cam așa ceva. I-am plimbat câinele o vreme, iar acum îl ajut să împacheteze lucrurile soției.
   Încruntătura i se adâncește, degetele i se strâng și mai ferm pe oasele șoldurilor.
   - Am fost un măgar aseară.
   Clatin din cap, dar el ridică o mână.
   - Nu, serios. Obișnuiam să lucrez cu Chris și, când a adus vorba de Bea... m-a tulburat pur și simplu. Am început să mă gândesc că e prea devreme, că oamenii vor comenta aiurea și eu...
   Oftează și se uită în pământ. Când mă privește iar, părul îi acoperă fruntea ca unui băiețel. E atât de fermecător, încât degetele mele vor să i-l aranjeze.
   - Pot să mai încerc o dată? mă întreabă.
   Chiar dacă nu ar fi zâmbit, chiar dacă ochii lui nu ar fi fost atât de albaștri, chiar dacă nu aș fi vrut să îl ating atât de tare că mă dureau maxilarele de cât strângeam din dinți, tot aș fi spus da.
   Mi-aș fi amintit mirosul și atmosfera sufocantă din casa lui Tripp. Felul în care doamna McLaren s-a uitat la mine în sat. Privirea dură a lui Emily Clark. Casa lui Eddie și ce am simțit când mi-am strecurat mâna într-a lui la cină.
    Da.

9.

APRILIE

     Vârtej.
   E greu să nu folosesc acest cuvânt ca să descriu relația mea cu Eddie, dar, de fiecare dată când îmi vine în minte, mă gândesc la cum povestea Bea că l-a cunoscut pe Eddie într-o vacanță.
   Și ea tot ca un vârtej a descris-o.
   Dar poate că așa sunt relațiile cu el. Poate orice femeie care intră în viața lui e luată pe sus în același fel, pentru că, odată ce hotărăște că te vrea, numai așa știe el să se poarte.
   Îi dau lui Eddie o a doua șansă, dar cu anumite condiții. Fără întâlniri în Mountain Brook. Teritoriul trebuie să fie neutru. Crede că-mi fac griji din pricina celorlalți oameni din Thornfield Estates care ar afla despre noi. Încă nu vreau să se știe despre noi – și nu vreau să risc un alt dezastru ca acela cu Chris dar nu pentru că îmi fac griji în privința slujbei mele. Zilele mele de plimbat câini sunt numărate.
   Aproape că aud finalul cum se apropie.
   Nu, încă nu vreau să afle cineva, deoarece îmi place să am acest secret. Cea mai tare bârfă din cartier e a mea.
   Într-un final, vor descoperi, desigur, dar am decis că, atunci când se va întâmpla, voi fi atât de prinsă în relație, încât nu vor putea face nimic.
   Februarie cedează locul lunii martie, martie, lui aprilie, iar noi mergem la restaurante de fițe, ale căror meniuri abia dacă le deslușesc. Ne plimbăm prin parcuri, atingându-ne umerii și șoldurile.
   Mergem la filme și stăm în spate, ca adolescenții. Mâna lui e întotdeauna pe trupul meu, odihnindu-se în palma mea, urmărindu-mi conturul claviculei, o greutate caldă pe talie... Îi simt atingerea chiar și când suntem departe unul de altul.
   Asta e partea cea mai ciudată. Nu întâlnirile, nu ideea că un bărbat ca Eddie Rochester vrea să petreacă timp cu mine. Ci intensitatea cu care îl doresc și eu.
   Nu sunt obișnuită cu așa ceva.
   Eu să vreau lucruri? Firește. O constantă în viața mea. Ochii care surprindeau sclipirea unui obiect scump la încheietura unei mâini sau la gâtul cuiva. Fotografiile unor case de vis care-mi tapetau pereții dormitorului, în locul unui afiș cu vreun puber de care fetele de vârsta mea erau interesate.
  Însă mă feresc de mâinile bărbaților de la 12 ani, iar să-mi doresc să mă atingă unul e o senzație nouă pentru mine.
   Cred că-mi place.
   Prima dată când m-a sărutat s-a întâmplat în spatele mașinii lui, parcate lângă un restaurant. Gura lui avea gustul vinului roșu pe care îl băuserăm, iar mâinile lui care îmi cuprinseseră fața nu mă făceau să mă simt prinsă într-o capcană, ci... în siguranță. Și frumoasă.
   M-a încântat dezamăgirea din ochii lui când m-am retras. Fiindcă normal că m-am retras. Lucrul potrivit, la momentul potrivit, asta contează aici și n-am de gând să stric ceva atât de important, dovedindu-mă o cucerire ușoară pentru el.
   Deocamdată, intimitatea dintre noi se reduce la sărutat și, ocazional, la atingeri fierbinți; el își plimbă palmele pe brațele ori pe coapsele mele, iar eu îmi odihnesc degetele pe mușchii tari ai stomacului său, fără să cobor spre locuri periculoase.
   N-a fost nevoit să aștepte nimic o lungă perioadă, cred, așa că ar face bine să mă aștepte pe mine. Dar nu e vorba doar de săruturi sau de intensitatea dorinței mele, care îmi dă amețeli. Mă impresionează cât de multe lucruri observă el. Cât de mult mă observă pe mine.
   La a treia noastră întâlnire - cu sandviciuri, la un local din Vestavia - am ales o sticlă de cream soda din frigider și, fiindcă nu m-am putut stăpâni, i-am povestit despre unul dintre asistenții maternali pe care i-am avut la 10 ani. Acesta era obsedat de cream soda, cumpăra baxuri uriașe de la Costeo, dar nu mă lăsa nici pe mine, nici pe Jason, un alt băiat din casă, să ne atingem de ea. Ceea ce însemna, bineînțeles, că numai așa ceva voiam să beau.
   M-a surprins cât de ușor mi-a ieșit povestea de pe buze. Totuși, nu pe de-a-ntregul adevărată. Omisesem partea cu „asistentul maternal” și spusesem simplu „tata”, dar nu-mi mai deschisesem sufletul în felul acesta de ani buni, în fața nimănui.
   Iar Eddie nu m-a descusut și nici nu m-a privit cu milă. S-a mulțumit să mă strângă de mână și, când m-am dus la el acasă, a doua zi, frigiderul era ticsit cu mult iubitele mele sticle negre. Nu marca ieftină, de tot rahatul, cumpărată de domnul Leonard, ci un produs de calitate, care se vinde numai în băcănii la modă și stilate.
   Am trăit atât de mult timp încercând să nu fiu văzută, încât e ceva amețitor în felul în care îl las să mă vadă.
   John bănuiește că se petrece ceva, fiindcă ochii lui ca două mărgele sunt mai scormonitori decât de obicei când mă urmăresc prin apartament, însă nici măcar asta nu mă mai deranjează acum, îmi place să am un secret, să afișez un zâmbet șmecher și să nu am un program fix de venit acasă.
   Dar nimic din toate astea -– să mă sărut cu Eddie, să-l dau naibii pe John - nu se compară cu sentimentul de acum, când, ghemuită lângă pătuțul unde îl așez pe Bear după ce ne întoarcem de la plimbare, o ascult pe doamna Reed vorbind la telefon.
   - Eddie iese cu cineva.
   Îmi permit să surâd ușor. Așteptam această clipă, dar e și mai satisfăcătoare decât îmi imaginam. Fiorul resimțit se aseamănă cu senzația pe care o am când șparlesc un inel sau strecor un ceas în buzunar.
   De fapt, e chiar mai bine de atât.
   - Știu! exclamă doamna Reed în spatele meu.
   Urmează o pauză și mă întreb cine e la capătul celălalt al firului. Emily, poate? Ele două sunt când prietene, când inamice, dar, săptămâna asta, se poartă amabil. Nu-i nevoie decât de un comentariu meschin despre pantalonii de yoga prea strâmți sau de o aluzie răutăcioasă referitoare la lipsa copiilor și dușmănia dintre ele se reîntoarce cât ai clipi. Deocamdată, sunt cele mai bune prietene.
   Și discută despre mine.
   Numai că ele nu știu că e vorba de mine și mă distrez al naibii.
   Partea pe care o aștept de săptămâni.
   Schițez un zâmbet când mă întorc spre doamna Reed și-i întind lesa lui Bear.
   O ia și îi spune celeilalte:
   - Fată, hai că te sun eu înapoi.
   Clar vorbește cu Emily. Când sunt prietene la cataramă, numai ele o țin întruna cu „fată”.
   Pune telefonul pe tejghea și îmi zâmbește.
   - Jane!
   Efectiv toarce și știu ce urmează. A procedat așa și înainte, cu Tripp Ingraham, chinuindu-se să mă tragă de limbă, să afle orice lucru cât de mic despre cum e să fiu în preajma lui. Mă amuză s-o văd cum se crede subtilă.
   - Ai observat pe cineva necunoscut la casa Rochester? mă întreabă.
   Iar eu îi ofer același surâs tâmp dintotdeauna și dau din umeri.
   - Nu cred.
   E un răspuns stupid și mor de plăcere când o văd cum clipește des, nesigură de ce a auzit. Trec pe lângă ea și îmi flutur degetele.
   - Ne vedem săptămâna viitoare! îi strig veselă.
   Pe o masă, lângă ușă, zăresc o pereche de ochelari de soare Channel și un teanc de bani frumos aranjați, dar îi ignor.
   În schimb, imediat ce ies pe trotuar, îmi scot telefonul și îi trimit un SMS lui Eddie.

      Dacă Eddie a fost surprins sau nu că eu am inițiat o întâlnire - și că am sugerat „să mâncăm acasă” - nu mi-a arătat. Mi-a răspuns la SMS după numai câteva minute, iar acum, când apar acasă la el, pe la șapte seara, cina e deja pregătită.
   Nu mă întreb dacă a gătit chiar el sau a luat ceva de la micul magazin gourmet din sat, unde se găsesc tot felul de mâncăruri care, băgate la cuptor sau puse în niște vase de cupru grozave, pot trece lejer drept preparate de tine.
   Nu contează.
   Însă contează că, deși ar fi putut comanda online, a depus un oarecare efort pentru seara noastră, lucru care îmi spune că am dreptate să trec la următoarea etapă.
   Aștept până după cină, când ne întoarcem în sufragerie. Eddie a aprins câteva lumânări, iar lămpile aruncă sfere de lumină caldă pe podea. Toarnă un pahar cu vin pentru mine și unul cu whisky pentru el. Îl simt pe buzele lui, vechi și scump, când mă sărută.
   Mă gândesc la prima zi petrecută aici, bând cafea, învârtindu-ne unul în jurul celuilalt. Aceste noi versiuni ale noastre - îmbrăcate mai frumos (port blugii schinny cel mai puțin tociți și un top H&M din mătase artificială, găsit la Goodwill), cu alcool în loc de cafea, prinse într-un dans diferit -– par că se suprapun peste variantelor timpurii ale lui Jane și Eddie.
   Jane și Eddie. Îmi place cum sună și hotărăsc că o să rămân Jane pentru totdeauna. Tot alergatul și toate minciunile la asta au dus. A meritat, deoarece acum sunt aici, cu acest bărbat frumos, în această casă frumoasă.
   Mai am un singur lucru de făcut.
   Mă întorc cu spatele la el și învârt paharul cu vin între palme. În geamul ușilor glisante uriașe, nu văd decât reflexia mea și pe a lui Eddie. Se sprijină de insula din marmură care separă sufrageria de bucătărie.
   - A fost o seară încântătoare, îi spun, asigurându-mă că folosesc doza corectă de melancolie. O să-mi fie dor de locul ăsta.
   Nu e greu să par tristă când rostesc cuvintele - până și ideea de a pleca îmi strivește pieptul. E un alt sentiment ciudat, unul cu care nu sunt obișnuită. Să vreau să rămân undeva. Oare pentru că am obosit de atâta alergat sau e altceva? De ce aici? De ce acum?
   Nu știu decât că acest loc, casă, cartierul mă fac să mă simt sigură, așa cum nu mi s-a mai întâmplat înainte.
   În geam, îl văd pe Eddie încruntându-se.
   - Ce vrei să zici?
   Mă răsucesc cu fața spre el și ridic din umeri.
   - Nu știu sigur cât mai pot sta în Birmingham. Nu vreau să plimb câini o veșnicie, iar colegul meu de apartament e un coșmar. Am verificat programele de la școlile din Vest și...
   Mă opresc, gândindu-mă dacă să ridic din umeri iarăși, dar stabilesc că se potrivește un oftat melancolic.
   - Și cu noi cum rămâne? mă întreabă.
   Îmi dau toată silința să-mi ascund zâmbetul. Mă uit la el și înclin capul.
   - Eddie. A fost distractiv, dar... Serios acum, noi doi nu avem un viitor, nu? La un moment dat, o să vrei o femeie mai... rafinată.
   Flutur mâna liberă.
   - Mai sofisticată. Mai frumoasă.
   Trag aer adânc în piept.
   - Nu am fost complet onestă în privința trecutului meu... și a vieții mele dinainte.
   Eddie nu se mișcă, mă privește și așteaptă.
   - OK, spune el cu o voce blândă, răbdătoare. Vrei să începi acum?
   Încuviințez și fac cea mai îndrăzneață mișcare din viața mea. Îi mărturisesc adevărul.
   - Am stat în plasament încă de la vârsta de 3 ani, până când am devenit majoră. Tatăl menționat zilele trecute... nu era tatăl meu real, ci un asistent maternal deloc cumsecade. Nici măcar nu știu cine-mi sunt părinții. Adică le știu numele, fiindcă le-am văzut pe hârtie. Nu mi-i amintesc. Nu știu cine sunt în realitate. Chiar vrei să fii cu o astfel de persoană? Cineva care vine de nicăieri?
   Pune paharul pe blatul insulei și, din câțiva pași, e lângă mine.
   - Da, îmi răspunde, aproape în șoaptă.
   Îmi cuprinde în palme brațele goale. Îi simt atingerea până în vârful degetelor de la picioare și, când îmi mușc nervoasă buza de jos, ochii lui îmi urmăresc mișcarea.
   - Mulțumesc că mi-ai zis, Jane. Acum, că știu asta despre tine și îmi închipui lucrurile prin care ai trecut...
   Se oprește căutându-mi privirea. În ochii lui, citesc atâta empatie și bunătate, că mi se înmoaie genunchii.
   - Nu te vreau mai puțin. Dimpotrivă, te vreau și mai mult, adaugă el.
   E cel mai frumos lucru pe care mi l-a spus cineva vreodată.
   - Eddie...
   Strânsoarea lui devine mai puternică.
   - Nu, îmi răspunde. Dacă voiam o Emily Clark sau o Campbell Reed, aș fi cu ele. Sunt cu tine pentru că pe tine te vreau, Jane.
   Eddie se apleacă și buzele lui le ating delicat pe ale mele. Apoi simt o pișcătură când mă mușcă ușor, iar dorința curge prin mine atât de violent, încât aproape tremur.
    - Jane a mea, rostește el răgușit, aspru.
   Înghit în sec. De data asta, totul e pe bune, fără iluzii.
   - Nu sunt a ta, reușesc să îndrug. Sunt liberă ca orice nenorocită de pasăre.
    Zâmbește și, când mă sărută din nou, îmi folosesc la rândul meu dinții, mușcându-i buza în același loc.
   Nu plec în seara asta și amândoi știm.
Nu mai plec niciodată.

PARTEA A DOUA

BEA

IULIE, O ZI DUPĂ BLANCHE

2

      Nu știu pentru cine scriu.
   Pentru mine, cred. E o modalitate de a înregistra totul cât încă e proaspăt în mintea mea. Nu-mi permit să sper că nota va fi găsită de cineva. Mă doare prea tare să visez la așa ceva acum.
   Dar poate, dacă scriu totul negru pe alb, o parte dintre relatări vor căpăta sens și mă vor împiedica să o iau razna.
   Noaptea trecută am înțeles pentru prima dată ce ușor îți poate scăpa sănătatea mintală printre degete.
   Eddie a inclus și o carte în proviziile pe care mi le-a adus, un roman ieftin pe care îl aveam încă din perioada colegiului. Am găsit un pix pe fundul unui sertar al noptierei pe care am cărat-o amândoi aici, sus, acum câteva luni.
   E ceva bizar în toate astea. Să-mi scriu propria poveste peste cuvintele pe care le citesc și le recitesc din tinerețe.
   Dar e și mai greu să scriu adevărul.
   Noaptea trecută, soțul meu, Edward Rochester, a ucis-o pe cea mai bună prietenă a mea, Blanche Ingraham.
   Blanche e moartă. Eddie a ucis-o. Sunt închisă în casa noastră.
   Oricât îmi repet aceste cuvinte în sinea mea, tot mi se par greșite, nebunești, așa că nu mă pot abține să mă întreb dacă nu cumva sufăr de halucinații oribile. Sau poate m-am înecat împreună cu Blanche și trăiesc în iad.
  Are mai mult sens decât orice altceva.
   Dar nu. Eu și Blanche ne-am dus la casa de lângă lac în weekend, o excursie între fete, care trebuia să ne dea ocazia de a petrece puțin timp împreună. Amândouă fuseserăm foarte ocupate - eu, cu Southern Manors, Blanche, cu Tripp - și să stau și să pălăvrăgesc cu cea mai bună prietenă, să bem vin și să râdem cum făceam încă de pe vremea adolescenței s-a dovedit a fi... perfect. Weekendul acela a fost perfect.
   Reiau totul în minte ca să mă conving că nu au existat semne care să ne avertizeze despre ceea ce urma să se întâmple.
   Vedeți voi, e dificil să descâlcesc ițele.
   Îmi amintesc că Eddie a apărut pe neașteptate și am hotărât să ieșim cu barca pe lac pentru o plimbare la miezul nopții. Eddie conducea, iar eu și Blanche dansam pe muzica nebună ce răzbătea din boxe. Apoi, mi-am simțit capul tot mai greu, gândurile mi s-au învălmășit și s-a făcut întuneric. Blanche țipa, m-am trezit în apă și era cald, ca într-o baie, și am știut că trebuie să continui să înot, dar, când am ajuns la țărm, Eddie era deja acolo. O durere orbitoare mi-a explodat în cap și iarăși s-a lăsat bezna peste mine. Când am deschis ochii, eram... aici.
   În această cameră.
   A fost ideea lui Eddie să adauge o cameră de refugiu la etajul al doilea, după ce am urmărit un episod din 60 Minutes, în care explicau că e ultimul răcnet în domeniul construcțiilor. Acceptasem atunci când el renovase casa, pentru că voiam să avem tot ce e mai bun și, dacă asta îl făcea fericit, de ce nu?
   Aș fi făcut orice să-l văd fericit.
   Tot a lui fusese ideea să avem ceva mai mult decât un spațiu gol.
   El sugerase și patul.
   - În caz că rămânem blocați aici, o vreme, mă ispitise, apucându-mă de talie și trăgându-mă lângă el.
   Chiar dacă eram căsătoriți deja de 1 an, simțisem același fior care mă copleșise în prima noapte în care mă sărutase.
   Sentimentele mele față de Eddie nu se schimbaseră deloc. Poate de aceea nu am intuit nimic din tot ce a urmat. Fusesem prea îndrăgostită, prea încrezătoare, prea...

     Eddie a intrat când scriam ultima propoziție.
   Am izbutit să vâr cartea sub pat înainte să deschidă ușa, așa că nu m-a surprins scriind, slavă Domnului! Voi fi mai atentă în viitor.
   Nu mă consolează deloc, dar arată îngrozitor. Eddie a fost întotdeauna dichisit, dar astăzi avea ochii roșii și pielea aproape cenușie, era slăbit. Și, oricât de nebunesc și de grotesc sună, pentru o secundă, mi-a părut rău pentru el. Voiam să-l ajut. Așa s-a desfășurat toată căsnicia noastră. Eu planificam, Eddie punea în practică.
   Am așteptat să rostească el ceva, să încerce să explice măcar ce dracului se petrece. Probabil că ar fi trebuit să țip, să mă reped la el, să-l lovesc. Orice.
   Dar eu am stat încremenită.
   Aș vrea să dau vina pe efectele drogului pe care mi l-a strecurat în băutură, însă, din secunda în care a intrat, am paralizat din cauza fricii și a șocului.
   Nu am putut decât să-l urmăresc cum aranjează sticlele de apă și pachetele de biscuiți cu cremă de alune, două mere și o banană pe masa de lângă ușă, întors cu spatele la mine.
   Eddie a ucis-o pe Blanche. A omorât-o și m-ar putea omorî și pe mine.
   Eddie, soțul meu, partenerul meu. Bărbatul pe care credeam că îl cunosc foarte bine. Care, în ziua când ne-am cunoscut, mi-a zâmbit cu atâta blândețe în privire. Care mă asculta mereu atent când îi vorbeam despre cum a decurs ziua, despre afacerea mea ori despre visurile mele. Care își amintea lucruri mărunte, prostești - precum sosul meu iute preferat sau cum îmi plăcea cafeaua, cu o pastilă de îndulcitor Splenda.
    Bărbatul acela, Eddie, era un criminal.
   Dacă mă gândesc prea mult, îmi vine să urlu și mă tem că, dacă încep să țip, n-o să mă mai opresc niciodată. Așa că trag aer în piept regulat, deși exercițiul - inspira numărând până la 4, ține aerul în piept numărând până la patru, expiră numărând până la 6 - îmi amintește de lecțiile de yoga pe care eu și Blanche le-am luat luna trecută.
   Doamne ferește, acum o lună! Mi se pare deja o altă viață.
   Eddie n-a vorbit cu mine, doar a așezat mâncarea și apa, apoi a ieșit, iar eu m-am prăbușit pe podea și am plâns, tremurând atât de rău, că-mi clănțăneau dinții.
   Cum de m-am măritat cu un monstru și nu mi-am dat seama de asta decât prea târziu?

   PATRU ZILE DUPĂ BLANCHE

   Astăzi, Eddie a venit din nou, cu mai multă apă și mâncare. Am încercat să vorbesc cu el, dar, de îndată ce i-am rostit numele, a ridicat mâna și și-a apropiat fața de a mea.
   Parcă mă uitam la un străin care avea aceleași trăsături familiare.
   Nu-l cunoșteam pe bărbatul acesta rece și periculos și, după ce a plecat, am simțit o ușurare imensă. Nu am mai plâns și nici nu am mai tremurat. Poate că scrisul mă ajută, la urma urmelor.

   ȘASE ZILE DUPĂ BLANCHE

   Au trecut două zile de la ultima vizită a lui Eddie și, în tot acest timp, am devenit mai calmă și mai sigură pe mine.
   Încă nu înțeleg ce planuri are sau de ce mă ține aici, de ce nu mă aflu pe fundul lacului, alături de Blanche. Trebuie să existe un motiv și am de gând să-l descopăr.
   Trebuie să fiu isteață.
   Mai isteață decât Eddie.
   E singurul mod prin care pot ieși vie de aici.

      Bea nu voia să întârzie, dar traficul fusese un coșmar și ploaia nu ajutase nici ea.
   Când se strecoară la masă în separeu, vizavi de Blanche, din restaurantul lor preferat, La Paz, Blanche e deja la a doua margarita și coșul cu chipsuri e aproape gol.
   Imediat ce se așază, Blanche îi face semn ospătarului, arătând spre paharul ei, apoi spre al lui Bea, care încearcă să pară iritată. De obicei, comandă o margarita, numai că, în seara asta, nu-și propusese să bea.
   Nu se descurcă deloc să-și ascundă enervarea, pentru că glasul îi sună mai ascuțit decât intenționase când spune: Așadar, o marți cu 3 margarita?
   Blanche ridică din umeri și mai înmoaie un chips în sosul din micul vas albăstrui.
   - Dacă-mi permit! spune ea pe un ton vesel, dar fals în urechile lui Bea.
   Blanche se purta aiurea de ceva vreme, însă Bea nu reușește să-și dea seama despre ce e vorba. Poate din cauza lui Tripp. El și Blanche erau căsătoriți doar de 1 an, dar deja apăruse răceala între ei, o relație încordată. Cu nicio săptămână în urmă, Bea se dusese acasă la ei să bea ceva și trebuise să suporte timp de două ore răutățile constante, ironiile și jignirile deghizate în afecțiune.
   Acum, Bea stă în fața lui Blanche și îi observă ochii ușor umflați și paloarea. Își dorește să nu fi făcut gluma aia proastă despre a treia margarita.
   Când le sosesc băuturile, Bea ridică paharul masiv, cu sare pe margini, și îl ciocnește de al lui Blanche.
   - Pentru noi, zice ea. Și gata cu monstruozitățile pline de zahăr de la El Calor.
   Asta o face pe Blanche să schițeze un zâmbet, așa cum sperase Bea. El Calor era un local ieftin mexican de lângă Ivy Ridge, școala la care merseseră amândouă în adolescență. Obișnuiau să se ducă acolo, în fiecare vineri seara, cu mult înainte să împlinească 21 de ani, și să comande cele mai grețoase margarita din meniu, amestecuri înghețate, care veneau în boluri uriașe, roșu-aprins sau albastre ori verde-neon, culori care le pătau buzele și dinții.
   Bea încă are o fotografie cu ea și cu Blanche în ultimul an de liceu, în care scot limba la cameră; a lui Blanche, violacee, a lui Bea, cărămizie. Ochii le sclipesc de alcool și de tinerețe.
   Îi place la nebunie poza aia.
   Îi e dor de fetele acelea.
   Poate că astă-seară au șansa să-și retrăiască puțin trecutul?
   Blanche ridică meniul și Bea îi zărește brățara de la încheietură.
   Fără să stea pe gânduri, se întinde spre Blanche și cercetează bijuteria. E un lănțișor subțire de argint cu o zeitate ca pandantiv - semnul zodiacal al lui Blanche, Scorpion, bătut în diamante.
   - Avem și noi ceva asemănător care o să iasă pe piață la anul, spune Bea, răsucindu-i încheietura ca să vadă mai bine brățara. Dar am făcut o întăritură din email pe pandantiv și oferim diverse pietre colorate ca opțiuni. O să-ți aduc și ție una.
   Blanche își smulge mâna, aproape răsturnându-și băutura cu cotul. Mișcarea e atât de bruscă, atât de agresivă, că, pentru o secundă sau două, Bea nu-și retrage propria mână și rămâne cu ea întinsă peste chipsuri și salsa.
   - Îmi place brățara asta, spune Blanche, uitându-se la meniu și ferindu-se de ochii lui Bea. Nu am nevoie de alta.
   - Am crezut..., începe Bea, dar se oprește și ridică propriul meniu, chiar dacă întotdeauna comandă același lucru ca prietena ei.
   Blanche procedează la fel, dar ai crede că secretele universului sunt inserate printre descrierile tipurilor de burrito și de enchilada, atât de concentrată citește meniul.
   Tăcerea dintre ele devine grea și stânjenitoare, iar Bea încearcă să-și amintească exact când s-a simțit ultima oară așa în prezența lui Blanche. Îi fusese cea mai bună prietenă de când era doar o adolescentă nervoasă de 14 ani, care se afla departe de casă pentru prima dată și încerca să se integreze într-o școală nouă, sofisticată.
   După ce ospătarul le-a luat comanda - feluri obișnuite pentru ele, enchilada verde, pentru Bea, supă tortilla, pentru Blanche - tăcerea s-a așternut iar și, tocmai când Bea se întreabă dacă să-și facă de lucru cu telefonul, prietena ei spune:
   - Așadar, cum e tipul?
   Un nou val de iritare o cuprinde pe Bea.
   - Eddie e în regulă, răspunde, accentuând dinadins numele, pe care, dintr-un motiv obscur, Blanche nu vrea să-l folosească.
   Întotdeauna zice tipul, ocazional, tipul acela și odată, la un prânz cu niște prietene de-ale lor de la Ivy Ridge, l-a numit individul, micul prieten al lui Bea.
   Pe parcursul anilor, de multe ori, Bea o auzise pe Blanche rostind această combinație de cuvinte aproape batjocoritoare, dar Blanche nu i le adresase niciodată direct ei, așa că, până la urmă, plecase de la masa de prânz foarte devreme.
   Acum, Blanche dă pe gât restul de margarita și repetă Eddie. Își încrucișează mâinile pe masă, se apleacă în față și mâneca tunicii i se apropie periculos de o pată de salsa, ce se întinde chiar lângă încheietura ei.
   - Nu am avut niciodată încredere în bărbații care folosesc asemenea diminutive, explică ea. Fii bărbat. Te cheamă Robert, nu Bobby, pentru Dumnezeu! Nu Johnny, ci John.
   - Ai dreptate, încuviințează Bea fără să se poată abține. E ca atunci când un tip e a treia roată la căruță și i se zice Tripp.
   Blanche clipește des de câteva ori, apoi, spre surpriza lui Bea, râde și se lasă pe spate.
   - OK, touche, cățea ce ești, rostește, dar fără patimă.
   Bea simte cum o parte din atmosfera încordată se mai risipește și se întreabă dacă seara poate fi totuși salvată.
   Însă Blanche se apleacă din nou spre ea ca să o ia de mână. S-a abțiguit bine de tot, constată Bea, cea de-a treia margarita terminând treaba începută de primele două, și strânsoarea ei e surprinzător de puternică.
   - Serios, Bea. Ce știi despre tipul ăsta? L-ai cunoscut la plajă. Cine se întoarce dintr-o vacanță cu un prieten?
   - Logodnic, de fapt, o corectează Bea, privind-o direct în ochi. M-a cerut în căsătorie săptămâna trecută. De aceea am vrut să iau cina cu tine. Ca să-ți spun. Surpriză!
   Bea își cuprinde fața în mâini stânjenită, mișcându-și degetele și zâmbind, dar știe că nu va avea parte de un moment magic, cum văzuse în cazul altor femei: o pauză, urmată de țipete și de ochi înlăcrimați, îmbrățișări deloc elegante, planuri imediate pentru petreceri, întrebări despre inele, rochii și luna de miere.
   Nu. Nu cu Blanche.
   Blanche, prietena ei cea mai bună nu-i oferă așa ceva.
   În schimb, se sprijină de banchetă și deschide gura șocată.
   Blanche e blondă acum, culoarea a ieșit bine, dar ei îi înăsprește trăsăturile și, preț de o clipă, are senzația că stă în fața unei străine.
   Ceva mai târziu, Blanche ridică iarăși din umeri, zornăind gheața din pahar.
   - Ei bine, măcar lasă-l pe Tripp să-ți facă un contract prenupțial.
   Le sosește și mâncarea, ospătarul pune farfuriile pe masă. Bea se holbează la Blanche, așteptând să rămână singure din nou, după care se apleacă și șuieră.

..................