Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 ...............................................

4-5

          Încep să fac jogging, deși vremea de vară devine înăbușitoare, iar Eddie mă avertizează că o să mor din cauza insolației. Însă mie îmi place căldura dimineții, înainte să se instaleze umiditatea.

   Iarba verde ca smaraldul e acoperită de rouă, cât soarele se ridică la orizont. Mă simt bine cu sudoarea șiroindu-mi pe spate sau înțepându-mi ochii pe sub ochelari.
   Uneori, le văd pe Emily și pe Campbell. Întotdeauna merg la pas, nu aleargă, și, deși Emily îmi face cu mâna și surâde, simt ceva artificial în zâmbetul lui Campbell.
   În dimineața asta totuși, străzile sunt pustii. Temperaturile de iulie se dovedesc a fi un chin pentru majoritatea oamenilor, chiar și la ora 8. Mă trezesc că intru pe strada lui Tripp.
   Acuzat de crimă deosebit de gravă, dar încă acasă.
   Așa stă treaba cu bărbații albi și bogați.
   Încerc să nu mă gândesc la Phoenix, la domnul Brock care își dă duhul pe podea, la spaima bolnăvicioasă în care trăiesc de atunci. Dacă m-ar prinde, dacă ar afla ce am făcut, credeți că aș putea să pierd vremea acasă la Eddie până la proces?
   Nu, aș fi într-un costum portocaliu înainte să apuc să zic „nevinovată”.
   E încă un indiciu că lumea asta, lumea în care trăiesc oamenii ăștia, se află pe o altă planetă.
   Avocatul lui Tripp a fost capabil să demonstreze că nu există niciun risc ca el să fugă, așa că e încă aici, în Thornfield Estates, așteptând procesul care va avea loc peste multe luni.
   Îmi spun în sinea mea că, atunci când va ajunge la tribunal, nici nu va mai conta prea mult. Eu și Eddie vom fi deja căsătoriți și, chiar dacă Eddie va trebui să depună mărturie, eu mă pot ține departe de întreaga tărășenie.
   Asta nu mă împiedică să citesc tot ce prind despre caz. Știu că, atunci când au găsit-o pe Blanche, avea o fractură craniană masivă și că Tripp cumpărase un ciocan cu câteva zile înainte ca soția lui să se ducă la lac. Idiotul folosise cartea de credit la magazinul de bricolaj din Overton.
   Teoria e că Tripp le-a surprins pe femei, le-a convins să iasă cu barca în larg, deși erau bete turtă, și ceva s-a întâmplat. O ceartă, o luptă. Tripp era băut și el. Și totul s-a sfârșit cu Blanche picând în apă.
  Nu se știe nimic despre Bea. Poate că a țipat și a lovit-o și pe ea. Poate că a leșinat ori era sub punte când totul a luat-o razna. Poate că a urcat, confuză, dezorientată, iar Tripp a împins-o și pe ea peste bord.
   Polițiștii au recunoscut în fața lui Eddie că o acuzație de omor și pentru cazul lui Bea va fi dificil de obținut, pentru că nu îi găsiseră cadavrul încă și pe barcă nu exista nicio dovadă. Nici sânge, nici ADN. Totul era pură conjunctură în acest moment, un alt motiv pentru care avocatul lui Tripp reușise să-l scoată din arest pe cauțiune.
   Asta și, evident, Privilegiul Masculului Alb și Bogat.
   Mă opresc în fața casei lui, cu un junghi în coaste. Mă holbez la ferestre, întrebându-mă oare ce face Tripp înăuntru. La ce se gândește.
   Eddie spune că Tripp n-o să rămână mult în închisoare, chiar dacă e găsit vinovat, fiindcă așa stă treaba cu tipii ca el. Deoarece cazul e bazat în mare pe dovezi circumstanțiale, procuratura ar putea reduce acuzația la omor prin imprudență, ca să crească probabilitatea de a fi condamnat. Avocații lui Tripp vor susține că procurorii nu au decât trupul lui Blanche și o fractură la ceafă. Faptul că Tripp a cumpărat un ciocan nu înseamnă că l-a folosit ca să-și ucidă soția, iar femeia s-ar fi putut lovi la cap când a căzut de pe barcă.
   Sus, zăresc o mișcare scurtă, o draperie trasă încet și știu că Tripp mă urmărește.
   Mai aștept puțin pe trotuar, întrebându-mă dacă va ieși sau va încerca să stea de vorbă cu mine, dar, cum nu mai apar alte semne de viață, continui să alerg.
   Casa e goală când ajung, Eddie a plecat deja la serviciu și mă opresc în bucătărie. Scot o sticlă de apă din frigider și mă sprijin cu șoldul de masă cât beau lacomă. Apa e atât de rece, că mă dor dinții și tâmplele.
   Pun sticla jos și aud un zgomot.
   Un bufnet de undeva, de sus, exact ca în seara în care a venit poliția să ne spună despre Blanche. Rămân nemișcată, încremenită, ascultând.
   Buf. Buf Buf
   Ca și cum cineva ar ridica un obiect greu și l-ar trânti.
   - Alo? strig. E cineva acolo?
   Excelent, mă simt ca într-un film horror. Curând, o să mă reped în pivniță, doar în chiloți, pe întuneric.
   Urmează un alt bufnet și inima începe să-mi bată mai repede.
   Traversez livingul încet, pe tăcute, cu atenția îndreptată spre tavan, dar nu mai aud niciun sunet, cu excepția aparatului de aer condiționat care susură ușor și a respirației mele sacadate.
   Liniștea care se lasă pare apăsătoare, grea, iar sudoarea mi se răcește iute pe piele și mă ia cu frig. Când îmi țârâie mobilul, țip. Mâinile îmi tremură sesizabil când îl scot din buzunărașul pantalonilor mei de yoga și văd numele lui Eddie pe ecran.
   - Hei, frumusețe, îmi zice pe un ton atât de relaxat și de calm, că bătăile inimii mi se mai domolesc puțin și o parte din spaima care mă cuprinsese se risipește. Am sunat să văd cum îți merge azi.
   Aud zgomote pe fundal, bocănitul ciocanelor pe scânduri, bâzâitul unei drujbe în depărtare, știu că e pe un șantier și încerc să mi-l imaginez acolo, cu cămașa mototolită și cu ochelarii de soare pe nas.
   - Nici două ore n-au trecut de când m-ai văzut, îi reamintesc. Deja ți-e dor de mine?
   Încerc să flirtez, să par sexy, dar probabil că Eddie a sesizat ceva în vocea mea, pentru că mă întreabă:
   - Ai pățit ceva?
   - Nu, nimic, răspund, chiar dacă ciulesc în continuare urechea spre tavan, ascultând. Doar că am auzit ceva în casă.
   - Adică? întreabă Eddie.
   Brusc, mă simt ca o copilă, înfricoșată de casa în care a rămas singură.
   - O bufnitură, îi explic, clătinând din cap, chiar dacă nu mă vede. Sau mai multe bufnituri. E o prostie, știu. Acum mă feresc să urc scările, de parcă aș fi într-un roman gotic sau într-un film horror prost.
   Mă aștept ca el să râdă sau să glumească. În schimb, spune:
   - E o casă mare, Jane. Scoate tot felul de sunete, mai ales vara.
   - Sigur. Scuze, e o prostie.
   - Ce-ar fi să te bagi din nou în pat, Nancy Drew? mă necăjește el și un val de iritare, agresiv și fierbinte, îmi cuprinde corpul.
   Dar mă abțin. El încearcă să fie drăguț și eu nu mai pot face prostii, nu mai am voie să tot încerc să distrug un lucru bun, care e drept în fața mea.
   - Deocamdată sunt transpirată și respingătoare, așa că mă bag în duș mai bine.
   El scoate un geamăt care, în mod normal, mi-ar da fiori de dorință.
   - Aș vrea să fiu acolo, și nu aici.
   Abordez un ton intrigat când îi dau replica.
   - Ai putea să vii acasă la prânz, nu?
   Eddie oftează și mă simt oarecum ușurată când spune:
   - Aș veni dacă aș putea. Dar e o zi mare pentru familia Connors, apoi trebuie să trec pe la Southern Manors. Dar promit că ajung acasă înainte de cinci.
   - Sper să te ții de promisiune.
   După ce Eddie închide, rămân pe hol, cu mâinile sprijinite de masa goală.
   Deasupra mesei se află o oglindă și mă uit în ea. Sunt palidă, în ciuda kilometrilor alergați, am părul ciufulit și gras, iar rimelul mi s-a scurs sub ochi.
   - Vino-ți în fire, murmur spre reflexia mea, dându-mi părul pe spate cu ambele mâini.
   Fata din oglindă pare o sălbatică și îmi arăt dinții, apoi clatin din cap, râzând încetișor.
   Și bufniturile încep din nou.

25.

     Când plimbam câinii din cartier, mă întrebam uneori unde se duceau oamenii ca Emily, Campbell și Caroline în zilele respective, când plecau din Thornfield Estates în mașinile lor prea mari.
   Se pare că nu foarte departe. Astăzi, suntem la Roasted, la o întrunire a Comitetului pentru înfrumusețarea Cartierului. Campbell și Emily poartă haine sport, dar eu m-am îmbrăcat mai frumos, asortând o fustă conică gri cu o bluză roz și cu pantofi cu toc. Încă nu sunt la fel de bronzată și nu am părul lucios ca al lor, dar mă văd reflectată în ochelarii de soare uriași ai lui Emily și știu că mă integrez mai bine acum decât în urmă cu câteva luni.
   Îmi propun în sinea mea să nu uit să o întreb pe Emily unde se coafează și îmi vâr mâna în geantă - o achiziție nouă, o geantă masivă din piele, în care ar putea intra și Adele la o adică. Scot un dosar pe care am lipit o etichetă cu CIP, scris cu un font drăguț, curbat.
   - Uită-te la tineee, exclamă Emily, înghiontindu-mă jucăuș. Atât de organizată!
   Zâmbesc, fără să pomenesc că am stat trează până la unu noaptea ca să-l pregătesc și că a trebuit să folosesc o cantitate stupid de mare de corector ca să-mi acopăr cearcănele. Sau că, în timp ce stăteam pe podeaua livingului, decupând fotografii din reviste și punându-le în foliile de plastic din dosar, auzisem bubuiturile de sus din nou, niște zgomote ciudate care ar fi trebuit să nu mă îngrijoreze, potrivit sfatului dat de Eddie.
   Fuseseră doar vreo două și destul de vagi ca să nu sar de 7 metri în sus sau să urlu, dar îmi propusesem totuși să sun la deratizare.
   Acum, sunt toată un zâmbet când întind dosarul pe masă, iar inelul îmi sclipește în razele soarelui.
   Campbell se apleacă să-l privească mai bine, așa cum sperasem că va face.
   - Când e nunta? mă întreabă.
   Emily ciulește și ea urechile. Bârfa, aceeași valută forte.
   Mă uit în jos, spre dosar, răsfoindu-i paginile.
   - Sinceră să fiu, nu suntem siguri. Dar vrem să fie cât mai curând, ceva mic. Fără pretenții, acasă...
   - Îmi închipui că treaba cu Tripp a îngreunat planificarea nunții, comentează Emily, plină de compasiune.
   Ridic imediat ochii.
   - Încercăm, în general, să nu ne gândim la asta, îi explic, fără să mint cu nimic.
   Murmură amândouă aprobator, apoi Campbell oftează, întorcând dosarul spre ea. Răsfoiește fotografiile, dar îmi dau seama că nu e atentă la ele.
   - Am găsit vreo două idei în Southern Living, spun. Pentru stratul cu flori de la intrarea în cartier. Pe pagina a patra...
   - Știați că poliția a aflat că Tripp a fost la lac?
   Emily aproape că șoptește cuvintele, iar eu tresar surprinsă. Ce noutate!
   Dar nu sunt la fel de șocată precum Campbell, aparent. Se ridică în picioare atât de brusc, că aproape răstoarnă masa din fier forjat.
   - Pe bune?
   Își smulge ochelarii, arătându-ne ochii ei albaștri și mirați.
   - A fost acolo? Serios?
   Emily încuviințează din cap, iar eu trag dosarul spre mine, peste masă.
   - Așa susține poliția. Se pare că l-a văzut cineva. Sau poate există niște chitanțe, ceva? Dar din alea adevărate, nu genul Kardashian.
   Am râs puțin la asta - cine ar fi crezut că Emily e capabilă de glume? - dar Campbell încă ne privește pe amândouă, cu ochelarii între degete.
   - Așadar... chiar a făcut-o. Le-a omorât.
   - Firește că da, zic, mai răspicat decât intenționasem.
   Amândouă se întorc spre mine.
   Futu-i.
   Îmi dreg glasul și mai răsfoiesc prin dosar.
   - Adică... poliția își face treaba. Nu l-ar fi acuzat dacă n-ar fi fost siguri că el e vinovatul.
   Emily încuviințează din cap, dar Campbell pare în continuare nesigură. Își mușcă întruna buza de jos și piciorul i se mișcă ritmic.
   - Dar e atât de bizar, spune ea. Tripp e un măgar când se îmbată, nu mă înțelegeți greșit, dar n-a fost niciodată... violent. Și o iubea pe Blanche.
   Așa credeam și eu, dar acum mă întreb dacă nu cumva depresia în care căzuse după moartea ei, plimbatul ăla obsesiv prin casă și tonele de alcool înghițite zilnic erau semne ale vinovăției, și nu ale durerii.
   Emily intervine și ea:
   - Aveau totuși probleme, Cam. Doar știi și tu.
   Amândouă îmi aruncă o privire scurtă, apoi se uită una la alta și ghicesc despre ce e vorba.
   - Tripp mi-a povestit, le mărturisesc, că au existat unele zvonuri despre Eddie și Blanche.
   Un alt schimb de priviri și presupun că vor încerca să mă ducă de nas, dar Emily ridică din umeri:
   - Petreceau mult timp împreună. Iar Bea nu era niciodată disponibilă.
   - Niciodată, repetă Campbell, clătinând din cap. Firma era întreaga ei viață. Mai ales în ultimele luni. Abia dacă o mai vedeam.
   - Adevărat, confirmă Emily. Când ne-am mutat în cartier, Bea petrecea mai mult timp cu noi.
   Zâmbește și bate cu degetele în dosar.
   - Ea făcea chestii din astea. Dar, primăvara trecută, n-a mai venit la întruniri, sărea peste petreceri...
   - Crezi că...
   Las întrebarea să plutească în aer și le văd cum se uită una la alta.
   - Nu, rostește Emily într-un târziu. Însă Bea și Blanche se purtau ciudat înainte să se întâmple nenorocirea.
   Campbell trage adânc aer în piept, se așază pe scaun iar și o privește pe Emily.
   - Ce e? întreabă Emily, sorbind din cafea. E adevărat și amândouă sunt moarte. Nu e ca și cum aș răni pe cineva dacă zic cum stăteau lucrurile.
   Dă din mână și inelele sclipesc în toate culorile curcubeului.
   - În plus, nu era nimic extraordinar. Cred că avea legătură cu mama lui Bea sau cam așa ceva. Înainte ca Eddie să intre în viața ei.
   Pricep de ce genul acesta de bârfă nu le stârnește niciun interes, dar să fiu a naibii dacă n-aș vrea să aflu mai multe. Faptul că Bea și Blanche aveau o relație încordată nu e ceva nou - Tripp spusese același lucru dar de ce, mai exact? Știu că exista ceva în prietenia lor de care nu am habar și nu-mi iese din cap ideea că, dacă aș afla, aș reuși să-l înțeleg mai bine pe Eddie. Încerc altă abordare.
   - Bea avea toane de obicei?
   Cele două izbucnesc în râs, clătinând din cap. Campbell scoate capacul de la paharul ei cu cafea ca să-l golească.
   - Ha, ha, nici vorbă, mă lămurește Emily. Era pâinea lui Dumnezeu. Dură, sigur, ambițioasă, dar o scumpă în realitate. Niciodată n-am văzut-o furioasă pe cineva. Nici măcar pe compania de catering angajată de ea și care a distrus petrecerea aniversară a lui Eddie. Trebuia să aibă tematică hawaiiană, însă ei au adus... nici nu-mi mai amintesc bine... ce-au adus, Cam?
   - Aperitive, răspunde ea. De parcă ar fi fost o reuniune între prieteni, după-amiaza. Sandviciuri mici cu castraveți, tartine, genul ăsta de lucruri. Bea s-a mulțumit să râdă. Eddie a fost cel care...
   Se oprește brusc, mă privește pieziș, apoi ridică din umeri.
   - În fine, nu, Bea nici măcar nu se enerva ușor, din câte știu eu.
   Se lasă un moment de tăcere stânjenitoare între noi, dar Emily întreabă veselă:
   - Așadar, mergem toate mâine-seară la country club?
   Ah, desigur. O altă colectare de fonduri, un alt obiectiv lipit pe frigider. Sunt una dintre ele acum, genul de femeie care merge la acțiuni caritabile, organizate la câte un country club.
   Le zâmbesc.
   - N-aș rata așa ceva.
   Când ne ridicăm să plecăm, Campbell mă privește din cap până în picioare.
   - Uau! exclamă ea. Arăți... grozav, Jane. Serios.
   - Nu-i așa? se repede și Emily, lovindu-mă ușurel peste braț. Cred că fustele conice îi vin mai bine chiar și decât lui Bea și să nu uităm că erau punctul ei forte.
   Încă zâmbește, dar ceva din comentariul ei mă irită. Nu o imitasem voit pe Bea, dar acum îmi dau seama cum arăt, purtând o ținută a la Bea pentru întâlnirea noastră. Eu, fusta conică și dosarul... o imitație palidă.
   Fantoma lui Bea.
   Gândul mă tulbură tot drumul înapoi spre casă și, când intru, mă privesc în oglinda din hol. Părul îmi ajunge până la umeri, în același stil „bob lung” al lui Bea. Cerceii pe care îi port îmi amintesc de cei văzuți în fotografiile ei. Port chiar și aceeași nuanță de ruj roșu.
   Mă întorc, îmi iau geanta și scot dosarul.
   Ea făcea lucruri din astea.
   Oare vreau să fiu o nouă Bea pentru oamenii ăștia? Sau vreau să mă accepte ca Jane?
   Nu mai știu.
   Telefonul vibrează și oftez, vârând mâna în geantă ca să-l găsesc.
   E un SMS de la John.
   Hei, amico, începe și, pe toții dracii, îl urăsc din suflet.
   Săptămâna asta am rămas fără cash. Alți 500 de dolari ar trebui să-mi ajungă. Mi-i poți trimite cu poșta, ca de obicei. Bancnote. Pup.
   Degetele îmi rămân în aer deasupra tastelor.
   Aș putea să-i zic să se ducă la dracu’.
   Aș putea să-i trimit un SMS lui Eddie.
   Apoi însă, caut în geantă hârtia împăturită pe care Eddie mi-a dat-o, cu numărul de Phoenix mâzgălit pe ea.
   Sau aș putea să aflu cine mă caută. Și ce vor de la mine. Și ce știu ei.
   Și, în sfârșit, să pun capăt torturii, ca să-mi văd de viața mea. Cu degetele tremurătoare, încep să tastez numărul.

26.

      Biserica baptistă unde lucrează John nu e una dintre cele mai mari congregații din zonă. În Sud, am observat, unele biserici se ocupă de nenumărate străzi.
   A lui John abia dacă seamănă cu o biserică. Clădirea e joasă, din cărămizi urâte și numai fereastra cu vitralii, care-l înfățișează pe Iisus înconjurat de miei, îți sugerează că e un lăcaș de cult.
   Astăzi, m-am îmbrăcat cu una dintre cele mai frumoase ținute ale mele, o fustă plisată albastră și o bluză albă la baza gâtului, asortate cu balerini albaștri cu dungi albe și cu bijuterii din argint.
   Când m-am uitat în oglindă de dimineață, aproape că nu m-am recunoscut. Nu arătam deloc ca Jane de acum două luni, dar nici nu arătam de parcă aș fi încercat să le copiez pe Emily sau pe Campbell.
   Sau pe Bea.
   Arătam... ca mine. Sau ca persoana în care mă transformam.
   Îmi îndrept umerii când deschid ușa, țin capul sus și pășesc înăuntru. Fata care stă la birou îmi zâmbește vesel. Probabil crede că am venit aici să donez bani. Are dreptate, însă doar pe jumătate.
   - Bunăăă, lungesc eu salutul și îmi ridic ochelarii de soare pe cap. John Rivers e aici?
   Nu-mi scapă faptul că zâmbetul ei pălește puțin.
   Te înțeleg, fetițo.
   - E în camera de muzică, spune ea, arătând în josul holului.
   Îi mulțumesc.
   Biserica miroase a cafea arsă și a hârtii vechi. Linoleumul scârțâie sub pașii mei. Mă îndrept spre camera de la capătul coridorului, de unde se aud deja note de chitară.
   John stă în mijlocul încăperii, cu un pupitru în față. Zăresc coperta partiturilor. Cântece de laudă pentru inimi pline de bucurie. Cât se poate de nimerit, căci inima mea e al dracului de plină de bucurie în clipa asta.
   Degetele lui alunecă pe coarde când ridică privirea și mă vede acolo. Sesizez fracțiunea de secundă care trece înainte să mă recunoască.
   Poartă tricoul lui polo bleumarin, cel cu emblema bisericii pe piept, și are părul pieptănat pe spate. Are și o pereche de teniși noi, enervant de frumoși, și, dacă mai aveam dubii, acum știu că nu toți banii lui Eddie au fost folosiți pentru un sistem audio nou.
   - Jane.
   Se ridică și lasă chitara jos, dar eu îi fac semn cu mâna.
   - Nu stau mult. Am venit doar să te informez că am discutat în sfârșit cu persoana misterioasă din Phoenix.
   Se face alb la față ca varul. Îl urmăresc cu atenție și văd cum obrajii lui rumeni devin cenușii, iar asta aproape că merită tot rahatul prin care am trecut din cauza lui.
   Totuși... să nu exagerez.
   - Știi, era un tip foarte amabil. Mai ales când i-am explicat că tot ce i-ai povestit tu sunt niște baliverne.
   Încă simt șocul, ușurarea inegalabilă care m-a copleșit când omul care mi-a răspuns la misteriosul număr de telefon mi-a explicat că era angajat de o oarecare Georgie Smith, care își căuta sora, pe Liz. Respectiva Georgie credea că Liz născuse o fată, cunoscută sub numele de Helen Burns, ajunsă în adopție temporară în Arizona, și ar fi vrut s-o cunoască.
   Am ales un ton plin de regrete, aproape nostalgic, când i-am confirmat că fusesem în adopție temporară împreună cu Helen, dar că ultimul lucru pe care îl aflasem despre ea era că se apucase de droguri și că, probabil, se stabilise undeva, în vest, la Seattle, poate? Nu, parcă în Portland. Într-unul dintre cele două orașe. În orice caz, nu mai auzisem de ea de mulți ani și-am adăugat aproape în șoaptă, conspirativ - eu nu mi-aș mai pierde vremea cu John Rivers. Tipul are o istorie bogată de șarlatan ce păcălește femei mai în vârstă, precum doamna Smith - probabil că o va ameți cu vorbe, îi va jura că o știe pe nepoata ei, dar nu îi va da nimic concret. Detectivul particular n-a părut deloc surprins, afirmând că e obișnuit cu asemenea persoane și mi-a mulțumit pentru timpul acordat.
   Când am încheiat conversația, am așteptat să mă cuprindă regretul, știind că tocmai refuzasem să fiu pusă în legătură cu familia mea. Cu un an în urmă, chiar și acum câteva luni, să aflu că mama avea o soră care mă caută m-ar fi făcut jalnic de recunoscătoare.
   Mătușa Georgie.
   Acum, era doar o pistă ce trebuia blocată pentru totdeauna. Eu alesesem deja, aveam o familie și închideam ușa care ducea spre trecutul meu. Și mai important, acum eram sigură: nimeni nu știa ce se petrecuse cu adevărat în Phoenix.
   Scăpasem.
   John încă se holbează la mine, înghite întruna în sec și mă întreb dacă și el s-a simțit la fel de bine când m-a surprins în parcarea de la Home Depot.
   Dacă așa e, aproape că nu-l mai învinovățesc.
   - În fine, m-am asigurat că bărbatul știe cât ești de jegos și, ca să condimentez puțin lucrurile, e posibil să-i fi sugerat că, în plus, ești ușor pervers și obsedat de persoana mea. Prin urmare, îți garantez că nu-ți va mai răspunde la apeluri.
   Partea asta nu e adevărată, dar mă amuză teribil să-l văd cum asudă.
   Totuși, nu se dă bătut.
   - Dar ai făcut ceva, Jane. Te ascunzi de ceva. Altfel, nu m-ai fi plătit.
   Face un pas spre mine.
   - N-ai fi acceptat să locuiești cu mine dacă nu erai o fugară. Cât am stat în același cămin înainte? Două luni? Abia mă cunoștea! Dar aveai nevoie de un loc unde să te ascunzi. Zi-mi că mă înșel.
   - Nu trebuie să-ți zic niciun rahat.
   John aruncă o privire spre ușă, strâmbându-se puțin.
   Mă uit și eu peste umăr, amintindu-mi de fata de la recepție, amintindu-mi unde suntem și aproape că izbucnesc în râs.
   - Te îngrijorează... înjuratul meu? Într-o conversație despre cum mă șantajezi?
   Mă dau mai aproape, cu geanta mea scumpă așezată cochet în dreptul cotului și cu inelul de la Eddie sclipindu-mi pe deget.
   - Ești mai isteț decât credeam, recunosc. Dar totul s-a terminat acum. Nu mă mai suni nici pe mine, nici pe Eddie și uiți că m-ai cunoscut sau că am existat vreodată.
   E posomorât, dar tot nu se lasă.
   - Să te uit pe tine? Sau pe Helen Burns?
   Inima îmi bubuie în piept când îl aud rostind numele.
   S-a terminat.
   A dispărut.
   - Du-te dracului, John! îi zic dulce, apoi îmi ridic privirea spre tabloul de pe perete, care-l înfățișează tot pe Iisus, de data asta cu mulți copii la picioare, în loc de miei.
   Îmi pare rău, îi spun mutește, cu o grimasă exagerată și ies.
   Când trec pe lângă recepție din nou, o văd pe fată privindu-mă curios și îi zâmbesc când scot carnetul cu cecuri din geantă.
   - Eu și logodnicul meu am auzit că biserica voastră are nevoie de un nou sistem audio.
   Părăsesc lăcașul cu câteva mii de dolari mai săracă, dar îngâmfată până la Dumnezeu. Să vedem dacă John mai încearcă vreodată un rahat asemănător acum, că șeful lui, reverendul Ellis, a ieșit să dea mâna cu mine și să-mi mulțumească plin de efuziune pentru generozitate, promițându-mi că, de acum încolo, eu și Eddie vom avea parte de recunoștință în timpul tuturor programelor bisericii.
   Vreau ca John să asiste la asta în fiecare duminică.
   Domnul Edward Rochester și soția lui, doamna Jane Rochester.
   OK, poate că am sărit puțin calul cu soția, dar, în definitiv, ne vom căsători. Eddie e nevinovat. Și eu... liberă.
   Mă urc în mașină, îmi pun mâinile pe volan și inspir adânc.
   Nu e ca și când eu l-aș fi ucis pe domnul Brock. Una e să ucizi pe cineva și alta e să îl lași să moară. A meritat din plin.
   El a lăsat-o pe Jane să moară. Pe Jane cea reală, pe care am iubit-o, care era cea mai bună prietenă a mea, sora mea, chiar dacă nu aveam același sânge. Împărțeam totuși o casă. Și un coșmar.
   Fusese întotdeauna plăpândă, micuță. Mereu prindea toate răcelile și tot felul de virusuri la stomac în timpul școlii. De obicei, reușeam s-o ajut. Vitamina C, suc de portocale. Luam notițe ca să nu rămână în urmă cu lecțiile.
   Dar, ultima dată când s-a îmbolnăvit, nu s-a mai făcut bine. Tușea s-a înrăutățit. Febra a continuat să crească.
   Trebuie s-o duceți la doctor, trebuie, i-am implorat pe soții Brock, dar ei au găsit tot felul de scuze, așa cum se întâmpla de fiecare dată.
   N-are nimic, se preface, nu e atât de rău.
   Jane a murit în patul meu, cuibărită lângă mine, cu trupul atât de fierbinte și de asudat, că abia puteam s-o țin în brațe.
   Dar am ținut-o. Am ținut-o cât a luptat să tragă aer în piept, am ținut-o până când s-a cutremurat brusc și apoi a încremenit. Pneumonie. Ar fi omorât-o probabil și dacă soții Brocks ar fi dus-o la spital. Era foarte slăbită deja.
   N-aveam să știu niciodată.
   Așa că simțisem că se face dreptate în noaptea în care nu eram în casă decât eu și domnul Brock. Doamna Brock plecase să joace Bingo și, la momentul respectiv, eu eram singurul copil aflat în grija lor.
   Se uita la televizor, la un meci de baseball, și un telefon l-a enervat cumplit. Uneori, asta însemna că unul dintre noi urma să primească scatoalce, dar, în noaptea aceea, el doar s-a ridicat din pat și a urlat spre ecran, înroșindu-se la față.
   Eu stăteam la masa din bucătărie, completând niște formulare pentru un rahat de slujbă la un restaurant fast-food, când l-am văzut sufocându-se și ducându-și mâna la piept.
   Suferea cu inima de la o vreme. N-am știut niciodată care era exact problema lui, dar am presupus că un regim cu whisky, cartofi prăjiți și un suflet mai hâd decât al diavolului nu ajutau deloc. Lua medicamente. Unele mari, dintr-o sticlă portocalie. A rostit printre dinți cuvântul când s-a întors spre mine, cu fața de culoarea laptelui prins.
   Medicamentele.
   Nu i le-am dat.
   A căzut în genunchi, deschizând și închizând gura ca un pește scos din apă, cu ochii ieșiți din orbite.
   Domnul Brock nu era un bărbat solid, nu era cu mult mai înalt decât mine, dar m-am bucurat să-l văd îngenuncheat. M-am ridicat în picioare și m-am aplecat spre el, în timp ce el se holba la mine, disperat.
   Cuvântul mi-a venit atât de ușor pe buze.
   Mori.
   Voiam să moară. Pentru Jane.
   Așa că am stat acolo și l-am privit cum se chinuie să tragă aer în piept și, când a încercat să se întindă după medicamentele puse pe o măsuță dintre două scaune rabatabile, i le-am luat. Le-am ținut în fața lui. L-am lăsat să vadă că le am.
   Apoi m-am dus la bucătărie și le-am răsturnat în tocătorul de gunoi ca să fiu sigură.
   Am ieșit din casă abia după ce n-a mai respirat.
   De 5 ani alerg, departe de noaptea aceea, de ideea că oamenii își amintesc că eu eram singura acasă când domnul Brock a căzut lat. Dar uitasem cât de nesemnificativi pot fi oamenii ca mine. Nimeni n-a făcut legătura între plecarea mea și moartea lui.
   Avea o boală de inimă, în definitiv. Iar Helen pur și simplu părăsise orașul. Mai avea puțin și împlinea 18 ani, absolvise liceul și urma să iasă din sistem oricum.
   Plecasem cu cartea de identitate a lui Jane în geantă. Jane, care semăna destul de mult cu mine ca să-mi fie soră. Și o luasem de la capăt.
   Cu succes, după cum s-a dovedit.
   Zâmbind, pornesc motorul și mă îndrept spre casă. Noua mea casă.
   Casa mea reală.

27.

      - Ce rochie ar trebui să port? întreb.
   Eddie aruncă o privire spre opțiunile întinse pe pat. Sunt 3: o rochie simplă, crem, lejeră, una neagră mai sexy și o rochie comandată de la Southern Manors. Un violet-închis ca de prună, cu frunze brodate pe gulerul gen Peter Pan, fără mâneci. E mai rafinată decât ce îmbrac eu de obicei, dar eram curioasă să văd cum arată designul conceput de Bea și dacă Eddie îl va recunoaște. Și dacă da, va comenta în vreun fel?
   Indiferent dacă rochia i se pare familiară sau nu, ei bine, nu se dă de gol. Arată cu o mișcare din cap spre cea crem și spune:
   - Îmi place aia.
   Așa că mă duc la primul cocktail al meu de la country club, simțindu-mă aproape ca o virgină ce urmează să fie sacrificată pe un altar. Rochia, care mi se păruse sofisticată pe umeraș, e prea lungă pentru mine, tivul mă atinge sub genunchi, iar gulerul înalt, prea înalt, îmi lovește maxilarul și îmi face pielea să pară cenușie.
   Country clubul din Birmingham este o clădire frumoasă, construită cu gust, în stil Tudor, plasată în mijlocul unei peluze întinse, verzi și înconjurate de copaci bătrâni. Când străbatem aleea, admir piatra și buștenii, luminile care se revarsă pe ferestre și mă dau mai aproape de Eddie. Am bifat restaurantele stilate și adunările bisericești, dar am impresia că aici voi da un test nou, unul pentru care nu sunt sigură că am studiat destul.
   Chiar și seara, aerul de vară este atât de fierbinte și de greu, încât am senzația că respir direct deasupra unui umidificator, dar florile din ghivecele masive de la intrarea principală sunt roz-aprins și totul pare plin de energie și de viață.
   Totul, cu excepția oamenilor care se adună lent înăuntru.
   Toți sunt clonele celor văzuți de mine în sat ori la licitația de la biserica metodistă: bărbați la costum, ușor îmbujorați, femei perfect îmbrăcate în culori vii, cu părul nici blond, nici șaten, ci având o mie de nuanțe din ambele culori, create de un hair stylist de lux. Valoarea bijuteriilor din această încăpere egalează probabil produsul intern brut al mai multor țări mici la un loc. Poate chiar al mai multor țări nu foarte mici.
   De-a lungul peretelui din spate, se înșiră mese încărcate cu mâncare, iar ospătarii circulă cu tăvi pline cu apetitive, dar nimeni nu pare să mănânce.
   De băut, totuși... Da, se bea din greu.
   Nu mă surprinde că barul e plasat în mijlocul sălii, dând naștere unui centru de atracție, unde oaspeții se strâng întruna. Când mă apropii, văd că nu oferă decât băuturi scumpe.
   Mâna lui Eddie îmi apasă șoldul cu greutatea ei caldă, amintindu-mi că aparțin locului. Îi zâmbesc.
   În situații precum cea de față - când îl văd printre bărbați, soții femeilor pe care le studiez intens de câteva luni - îmi dau seama cât de mult iese în evidență. Cât de diferit pare.
   - Bei ceva? mă întreabă.
   Încuviințez din cap.
   - Vin alb, te rog.
   Își croiește drum prin mulțimea din jurul barului, lăsându-mă acolo, stânjenită, cu mâinile încrucișate în față.
   - Jane!
   O văd pe Emily zâmbindu-mi, salutându-mă elegant cu mâna.
   Își pune brațul bronzat și subțire pe după umerii mei și mă trage într-un grup de doamne îmbrăcate în rochii pentru cocktail. Aștept să mă cuprindă senzația de triumf, aroganța că m-am transformat din fata care plimba câinii, într-una de-a lor, în doar câteva luni. Însă nu simt nimic de genul ăsta. Nu vreau decât să mă duc acasă.
   - Jaaane, îmi lungește numele Emily, abțiguită bine. Cunoști pe toată lumea, nu?
   - Salut, fetelor! rostesc veselă.
   Toate îmi zâmbesc. Sunt una de-a lor acum.
   - Fată, rochia e atât de frumoasă, spune Landry.
   Și ea poartă ceva similar, așa că poate e mai degrabă un compliment pentru ea însăși decât pentru mine.
   Landry are și o brățară grozavă, subțire, din aur, de care atârnă un pandantiv și deja mă întreb dacă am cum să i-o șparlesc de la încheietură fără ca ea să observe.
   Fir-ar a dracului de treabă, nu, îmi zic în sinea mea. Nu mai trebuie să faci rahaturi din astea și, dacă ai face-o, ar fi sinucidere curată, întreab-o de unde a cumpărat-o și du-te să-ți iei una la fel. Însă nu-i o idee la fel de atrăgătoare, așa că îi răspund la compliment.
   - Ah, mulțumesc. Nu m-am putut hotărî deloc ce să port, așa că am ales ceva simplu.
   - Eddie e aici? mă întreabă Emily.
   Încuviințez din cap, arătând cu mâna în spate.
   - L-am lăsat să vâneze niște Woodford Rezerve, răspund și cele cinci femei chicotesc prefăcut, de parcă le-aș fi zis gluma secolului.
   De fapt, Eddie a început să bea tot mai mult în ultima vreme, lada pentru reciclarea sticlelor umplându-se rapid. Decisesem să fiu cu ochii pe el în seara asta, mai ales că el conducea.
   Firește că nu le pomenesc nimic fetelor.
   Însă Caroline pare să fi ghicit ceva în tonul meu, pentru că adaugă, aproape fără sens:
   - Mie tot nu-mi vine să cred că Tripp Ingraham și-a omorât soția și pe prietena ei cea mai bună.
   Peste umărul ei, zăresc un bărbat îmbrăcat mult mai lejer decât s-ar cuveni aici, cu un aparat foto în mână, cu care face poze întruna.
   Unde ajung aceste fotografiile? Cine vrea să se uite la o grămadă de gospodine care bârfesc?
   - Adică el susține în continuare că n-a avut nimic de-a face cu...
   Caroline coboară glasul.
   - ...crimele. Și sigur va fi un proces...
   Se oprește, apoi mă privește fix.
   - Probabil că toată tărășenia asta e un coșmar pentru voi doi.
   Mi se pare nespus de enervant și de ...potrivit ca tocmai Tripp Ingraham să fie cel care să-mi strice socotelile. Așa fac cei ca Tripp, la urma urmei. Strică socotelile oamenilor ca mine.
   - Ne rugăm în privința asta, răspund într-un târziu și, ce să vezi, le închid gura.
   Femeile încuviințează ferm din cap, iar Anna-Grace chiar murmură un „amin”.

      Petrecerea e în toi când eu și Eddie hotărâm să plecăm, în jur de zece seara sau cam așa ceva.
   Oamenii sunt tot mai beți, muzica e tot mai tare, iar eu am obosit să tot zâmbesc pentru fotografii.
   - Te-ai distrat? întreabă Eddie.
   Sunt suficient de obosită ca să-i mărturisesc adevărul.
   - Nu prea.
   El izbucnește în râs și-și lărgește nodul de la cravată.
   - Te înțeleg perfect. Oamenii ăștia sunt... ceva de speriat.
   Mergem spre mașină și pietrișul scrâșnește sub picioarele noastre.
   - Te-ai mai gândit la plecare? întreb și mă întorc să mă uit la el. Adică știu că Bea voia să păstreze sediul companiei Southern Manors în Alabama. Dar ai putea s-o vinzi, nu?
   Mă îngrijorez pentru o secundă că i-am forțat prea tare mâna.
   - Niciunul dintre noi nu e de pe aici. Am putea s-o luăm de la capăt în altă parte.
   Eddie se oprește.
   - Ai vrea?
   Acum câteva săptămâni aș fi negat și aș fi susținut că Thornfield Estates e un vis. Însă acum, că am văzut dedesubturile a ceea ce credeam că e locul perfect, nu mai sunt așa de sigură.
   - Dacă și tu ai vrea, de ce nu?
   Eddie își dă capul pe spate și se uită la cer.
   - Ar fi frumos, răspunde el, dar fără să îmi dea un răspuns.
   Pornește spre mașină, dar se oprește brusc.
   - Ai scăpat ceva, spune el, aplecându-se să ridice o brățară de aur de jos.
   Iau brățara lui Landry și o pun la loc în geantă.
   - Ah, da. Mulțumesc.

28.

      - Ești îngrijorat? întreb când mașina șerpuiește în jos, pe dealul abrupt, unde e situat country clubul.
   Cele 3 pahare de sauvignon blanc băute pe stomacul gol mi-au dezlegat limba. Torsul motorului mă calmează, nu există nici trafic, nici zgomote aici, sus, cu excepția oftatului scos de Eddie când pune mâna pe genunchiul meu.
   - Cu privire la Tripp? Nu, nu sunt îngrijorat. Chiar deloc, aș adăuga.
   Duce mâna la gât și își descheie cămașa. Când mă uit la el, în lumina difuză a bordului, îi zăresc cearcănele și pomeții ascuțiți. Întind mâna la rândul meu și îl prind de genunchi.
   - Totul o să fie bine, îl liniștesc. Mai ales acum, că Tripp a fost arestat...
   Pufnind, Eddie își retrage mâna și o pune pe volan când cotește din nou.
   - Încă nu s-a terminat. Urmează procesul, reporterii vor apărea și ei, vor fi și mai multe întrebări...
   Vocea i se stinge și clatină din cap.
   - O situație de tot rahatul.
   Mă gândesc la ce spusese Campbell la cafenea despre toanele lui Eddie. La cei care aduseseră mâncarea și o dăduseră în bară. Cum Bea a râs, dar Eddie...
   Nu.
   Nu, îmi zic în sinea, nu voi mai permite apariția unor astfel de gânduri. Mi-a cerut să am încredere în el și așa voi face.
   - Ne avem unul pe altul, îi reamintesc.
   Expresia lui Eddie se îmblânzește puțin când se uită spre mine.
   - Așa e, nu?
   Zâmbește și se apleacă ușor să-mi atingă obrazul cu buzele.
   Miroase bine, ca întotdeauna, dar, dincolo de aroma scumpă, pătrunzătoare a coloniei, simt izul mai greu al bourbonului și, pentru o clipă, îmi amintește atât de puternic de Tripp, că aproape îmi dau capul pe spate ca să mă feresc.
   Dar Eddie nu are nicio legătură cu Tripp și tocmai ne întoarcem de la o petrecere, pe toți sfinții! Normal că miroase puțin a băutură de calitate. Probabil că și eu miros după paharele de sauvignon blanc pe care Emily m-a tot împins să le beau.
   Casa e luminată frumos când oprim mașina pe alee și mă întreb dacă mă voi obișnui vreodată cu ideea că locuiesc aici. Că această casă splendidă e a mea.
   Mă rog, a mea și a lui Eddie.
   Îmi mai torn un pahar de vin după ce intrăm, iar Eddie răspunde la câteva e-mailuri primite mai târziu. Hotărăsc să fac o baie. Nu mă satur de cada uriașa și de faptul că o pot folosi ori de câte ori doresc.
   Intru în baie și îmi scot rochia. O las să cadă pe podeaua de marmură fără nicio grijă, chiar dacă m-a costat mai mult decât îi plăteam chirie lui John.
   Am avut la mine o poșetă minusculă în seara asta, în care n-au încăput decât telefonul, rujul și câteva bomboane mentolate - și, da, brățara lui Landry. O arunc pe măsuță, dar aud bâzâitul mobilului.
   Mă încrunt și îl scot. O parte a minții mele se întreabă dacă a observat cineva brățara, dar, când văd de la cine e mesajul, simt un gol în stomac.
   Trebuie să vorbim.
   E de la Tripp.
   Mă aplec deasupra chiuvetei, privind fix ecranul, când un alt SMS intră.
   O să înțeleg dacă-mi răspunzi să mă duc la dracu’, dar nu eu am făcut asta.
   Dintr-un motiv inexplicabil, simt că tu m-ai putea crede.
   Aștept trei secunde, patru și apare și ultimul mesaj.
   Ceea ce înseamnă că ești în pericol.
   Tresar când Eddie apare în prag, cu cravata desfăcută, dar încă atârnată la gât.
   - Ce s-a întâmplat? mă întreabă, apoi se încruntă. Ești palidă.
   Spune-i, gândesc. L-ai mințit despre John și ai văzut cât de rău s-a supărat, nu minți și de data asta.
   - Prea mult vin, răspund timid. Iar Emily tocmai mi-a trimis un SMS despre niște chestii pentru comitet, adaug, fluturând mobilul spre el.
   Eddie clatină din cap.
   - Auzi, comitet! Nici n-ai zice că vrei să te muți, când ai ajuns să vorbești exact ca ele.
   Zâmbetul lui e cald, așa că mă străduiesc să-i dau o replică isteață.
   - Iar ție îți place, recunoaște.
   - Tu îmi placi, ripostează el.
   Surâsul meu pălește, dar, slavă Domnului, Eddie deja s-a întors cu spatele.
   - Și tu îmi placi mie, îi spun.
   După aceea îi scriu lui Tripp:
   Spune-mi când.

PARTEA A OPTA

BEA

      Petrecerea are loc la Tutweiler, un vechi hotel din Birmingham pe care Bea l-a iubit mereu. Blanche își organizase nunta aici, cu doar 6 luni în urmă, și Bea își pusese în cap să găzduiască și ea un eveniment de orice fel, în același loc.
   Lansarea celei mai noi colecții Southern Manors și listarea la Bursă a companiei păreau ocazia perfectă și Bea petrece luni bune planificând fiecare detaliu. Când, în sfârșit, sosește ziua cea mare, recepția se dovedește chiar mai reușită decât sperase.
   Sala de bal e decorată cu obiecte Southern Manors, fiecare masă având un măr din argint sau un porc din cristal ori o vază mare, împodobită cu o fundă din material pepit. Totul e la modă și elegant, dar cald și prietenos, exact ca brandul pe care Bea îl promovează de câțiva ani.
   Ea însăși încearcă să fie întruchiparea brandului, purtând o rochie frumos croită, scandalos de scumpă, dar nu exagerat de pretențioasă și fără accesorii bătătoare la ochi.
   Pe de altă parte, Blanche pare mult prea elegantă într-o rochie lungă, neagră, cu diamante sclipitoare, și Bea se bucură mai mult decât ar trebui că prietena ei iese în evidență negativ, într-un spațiu pe care, inițial, l-a dominat.
   Noaptea e perfectă și Bea își joacă impecabil rolul de gazdă, chiar dacă, atunci când vede cuplurile din sală, îi trece prin minte că și ea ar trebui să-și găsească pe cineva la un moment dat. E singurul lucru care îi lipsește, un partener și, când o vede pe Blanche luându-l de braț pe Tripp, se întreabă de ce oare nu s-a gândit deloc la viața ei romantică până acum.
   Știe că, în mare, acest lucru s-a întâmplat fiindcă a avut lucruri mai importante de făcut, fiindcă Southern Manors a devenit întreaga ei lume de când a absolvit colegiul, dar, brusc, simte că-i lipsește ceva și se hotărăște să acționeze cât de curând. Însă nu în noaptea asta.
   Noaptea asta e pentru ea, pentru succesul ei. Pentru ceea ce a construit din nimic.
   A venit și mama ei, îmbrăcată într-o rochie verde ca menta, aleasă de Bea pentru ocazie, fiindcă i s-a părut că se va potrivi de minune cu părul ei roșcat. Dar acum înțelege că a ales greșit - îi subliniază tenul gălbejit și o face să pară obosită și ștearsă.
   - Mama, vrei să te duci în camera ta? o întreabă încet, aplecându-se spre ea la masă, evitând sticla de apă minerală de lângă cotul ei.
   Bea le dăduse instrucțiuni ferme angajaților să nu-i ofere nimic de băut mamei ei și, până acum, se pare că aceștia îi respectaseră ordinele.
   - Nu, răspunde mama blând, dându-și părul pe spate cu o mână tremurătoare.
   În seara asta, își poartă diamantele. Nu atât de ostentative ca ale lui Blanche și având o nevoie imperioasă de curățare, dacă judeci după culoarea lor ternă. Bea se critică în sinea ei că a uitat să-i ia mamei accesorii noi, ceva de la Southern Manors.
   - Sunt atât de mândră de tine, Bertha scumpă, zice mama zâmbind.
   Bea nici măcar nu o corectează în privința numelui. A lăsat trecutul în urmă și a renăscut strălucitoare și proaspătă.
   Circulă tot restul serii. E o greșeală. Ar fi trebuit să-și supravegheze mama, ar fi trebuit să insiste să o ducă în camera ei. Și, desigur, nu-și dă seama de greșeală decât atunci când e pe podium, ținând un discurs, mulțumind tuturor pentru prezență, pentru că au transformat Southern Manors într-un succes. Pentru că au făcut-o pe ea o femeie de succes.
   - Southern Manors e o familie, declamă ea și vocea îi răsună puternic prin sistemul audio. Și rădăcina acestei companii se trage din propria familie. Din mobilierul de epocă al mamei. Din păturile făcute de bunica. Din dragostea tatei pentru un pahar masiv cu bourbon.
   Mulțimea râde politicos și Bea se prinde cu mâinile de marginea pupitrului, gândindu-se că lui taică-său puțin îi păsa din ce bea, câtă vreme alcoolul curgea în valuri. Că nu-și cunoscuse niciodată bunica și că toate obiectele de valoare din casa mamei fuseseră vândute înainte ca ea să se nască.
   Știe că înșiră minciuni, dar și le spune de atâta timp, încât nici nu-i trece prin minte că mama ei nu o va sprijini. De ce n-ar face-o, când tocmai minciunile astea îi aduc băutură pe masă și haine de la Neiman Marcus?
  Bea intuiește ce urmează chiar înainte să se întâmple și asta înrăutățește lucrurile, fiindcă nu poate întreprinde nimic pentru a le opri. O vede pe mama ei cum se ridică de pe scaun, cum merge împleticit, părând amețită chiar și când stă nemișcată. Lui Bea i se pune un nod în gât și i se înmoaie genunchii.
   - Bertha, despre ce naiba vorbești tu acolo? strigă mama, glasul ei răsunând peste mulțime, în ciuda cuvintelor articulate cu greu.
   Câțiva oaspeți se întorc spre ea și Bea își amintește că nimeni de aici, cu excepția lui Blanche, nu-i cunoaște numele real.
   - Tăticuțul ei scump habar n-avea care e diferența dintre un pahar cu bourbon și o sticlă cu bere, continuă vesel mama, de parcă le-ar fi trântit o anecdotă amuzantă, de parcă n-ar distruge tot ce a construit Bea.
   Autentic. Este unul dintre nenorocitele de cuvinte-cheie din toate materialele lor de marketing și iată cum mama ei îl ruinează fără nicio jenă.
   - Iar buni Frances a murit înainte să...
   Totul pare să se desfășoare cu încetinitorul. Mama se răsucește ca să-și farmece comesenii și, în același timp, ospătarul înaintează cu tava încărcată de pahare cu șampanie, ținând-o cât mai sus. Nu orice fel de pahare, firește, ci unele marca Southern Manors, cupe mici în formă de jumătăți de piersică, împodobite cu frunze din sticlă.
   Coliziunea e aproape explozivă. Mama calcă pe tivul rochiei, iar ospătarul încearcă să o prindă, dar și să țină tava dreaptă. Mama se prăbușește pe podea în sunetul paharelor sparte.
   Ospătarul se ghemuiește jenat lângă ea, abandonând tava ca să o țină pe mama de cot.
   Iar mama râde.
   O pată de sânge strălucitor înflorește pe dosul palmei ei, iar ea se șterge absentă pe rochie. Bea continuă să privească, încremenită.
   - Na, belea! strigă mama, râzând din nou, roșie la față.
   Bea tot nu se poate mișca, nu reușește să traverseze încăperea ca să se asigure că mama n-a pățit nimic, să o ajute să se ridice în picioare.
   Blanche face asta.
   Câțiva ani mai târziu, Bea își va aminti atât de bine cum o ajutase Blanche pe mama ei să se ridice, bodogănind la adresa covoarelor vechi, a pantofilor noi, oferindu-i mamei toate scuzele din lume pentru ce se întâmplase, de parcă nu era dureros de limpede cât de rău se îmbătase.
   Abia când Blanche îi aruncă o privire, Bea simte cum picioarele încep să-i funcționeze din nou și își croiește drum spre cele două, afișând un zâmbet strâmb. Își ia mama de braț.
   - Hai să mergem sus, îi spune.
   Iar mama, încă zâmbitoare, plutind fericită în norul ei de băutură și de Dumnezeu știe ce altceva, se lasă condusă ca un copil.
   Mai târziu, Bea și Blanche stau în livingul din apartamentul lui Bea. Blanche are un pahar cu vin, dar Bea, incapabilă să suporte mirosul de alcool, ține în mână o sticlă de apă.
   - De ce nu mi-ai zis cât de rău stă treaba? întreabă Blanche.
   Iar Bea... ce-ar putea să răspundă? Că nu știa cât e de rău? Ar fi fost o minciună. Că nu voia ca altcineva să știe cât e de rău? Ar fi fost mai aproape de adevăr, dar îi vine greu să recunoască. Ar intra în pământ de rușine. Așa că dă din umeri și spune:
   - Am fost atât de ocupată și nu am petrecut prea mult timp cu ea în ultima vreme. Știam că îi place să bea un cocktail seara, dar, în halul ăsta...
   Își lasă privirea să alunece vag în depărtare, de parcă nu cunoscuse niciodată o lume în care mama ei se îmbăta și o stânjenea, de parcă asemenea spectacole nu fuseseră la ordinea zilei în copilăria ei.
   - Poate are nevoie de ajutor, sugerează Blanche.
   Apleacă paharul ca să mai ia o gură, apoi se oprește, privește paharul și pare să-și dea seama că o discuție despre o cură de dezalcoolizare în timp ce ea soarbe lacomă un pinot gris ar putea trimite un mesaj confuz.
   - O să mă întorc la Caler, rostește Bea într-un târziu, trântind sticla de apă pe bar. O să am grijă de ea o vreme, o s-o readuc pe calea cea bună.
   Blanche se încruntă.
   - Ești sigură...
   Bea o întrerupe, fluturând din mână.
   - Știu care-i sunt nevoile.
   Nimeni n-o cunoștea pe mama ei așa cum o cunoștea Bea.

      IANUARIE, ȘASE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie nu s-a mai întors aproape o săptămână după ce am făcut dragoste.
   Mă așteptasem la asta într-un fel. Știam că o dădusem în bară, sugerându-i să aibă încredere în mine, dar, pe măsură ce zilele s-au scurs, am început să mă întreb dacă nu cumva îmi venise sfârșitul. Poate că intenționa să mă lase fără provizii, să mă înfometeze până mor.
   Nu m-am putut împiedica să-mi imaginez scheletul zăcând pe patul comod, cu așternuturile lui albe, apoi mi-am închipuit cum mă descoperă o familie care se mută aici, într-o bună zi. Poate că urma să devin o fantomă. Poate că urma să bântui casa pentru totdeauna, plângându-mi soarta, la etaj.
   Când vândusem casa mamei, cea în care murise, mă întrebasem dacă spiritul ei e încă acolo, rătăcind pe holuri.
   Însă astăzi, Eddie s-a întors.
   Încărcat cu provizii și cu un teanc de cărți, de parcă s-ar fi simțit vinovat. Am încercat să ghicesc dacă din cauza partidei de sex sau pentru că lipsise atâtea zile, dar nu am reușit să citesc nimic pe fața lui.
   A stat așa, în picioare, mult timp, uitându-se la mine, spre pat, iar eu mi-am ținut respirația, așteptând.
   Apoi a traversat camera, m-a cuprins în brațe cu un geamăt lacom și m-a sărutat atât de tare, că buzele mi s-au strivit de dinți până la sânge.
   Funcționase. Felul în care îi amintisem ce reprezentam unul pentru celălalt. Ce am fi putut deveni iarăși. În pofida rateului meu, se întorsese și încă mă dorea.
   Iar eu îl doream la rândul meu. La fel de mult și de intens.
   În ciuda celor petrecute.
   Ce dracului voi face de aici înainte?

      FEBRUARIE, ȘAPTE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Eddie a fost altfel astăzi.
   N-aș putea să vă spun de ce sau cum, dar nu era în apele lui.
   Arăta jigărit din nou, de parcă nu dormise bine și, pentru prima dată după atâtea săptămâni, n-am făcut sex. Mi-a lăsat apa și mâncarea, apoi mi-a zis că trebuie să plece.
   Avea o picătură de sânge pe cămașă. Pe manșetă. Și o zgârietură, la încheietură.
   L-am întrebat ce s-a întâmplat, dar nu mi-a răspuns.
   Și nici nu m-a privit în ochi.

      Urăsc toată treaba asta.
   Am senzația că îi țin socoteala stărilor de spirit ca și cum ar fi un buletin meteo. Lucrurile mergeau bine între noi, începuse să capete încredere în mine. Acum, iar e distant. Doar îmi aduce mâncare și abia schimbăm două cuvinte. Arată tot mai bine când vine să mă vadă. Seamănă cu vechiul Eddie.
   De parcă monstrul pe care l-am zărit la lacul Smith se transformă încetul cu încetul în Eddie de care m-am îndrăgostit și în Eddie cu care m-am măritat.
   Are mai multă încredere în el, se simte bine în pielea lui acum și mă întreb ce s-a schimbat.
   O fată.
   Firește că e o fată.
   Eddie nu mi-a zis nimic. Dar eu știu.
   Astăzi, când a intrat, a fost cel mai aproape de Eddie pe care l-am cunoscut în Hawaii. Frumos. Competent. În control.
   N-avea cum să reușească schimbarea asta de unul singur. Îl știu pe Eddie. E în cea mai bună formă atunci când are pe cineva în care să se oglindească și când poate fi cineva pentru altă persoană.
   M-am întrebat cine era. Vreo femeie din cartier? O știam? Încerc să mi-l imaginez cu Emily sau cu Campbell ori cu Landry Cole, dar e aproape imposibil. Eddie nu le plăcea, mereu îmi spunea cât sunt de plictisitoare în comparație cu mine.
   Noaptea, stau întinsă în pat și mă străduiesc să mi-o închipui pe noua femeie pe care Eddie a fermecat-o.
   E mai tânără decât mine? Mai frumoasă?
   Oare știe cine e el?

      Când Eddie a venit aseară, era puțin abțiguit.
   O noutate pentru mine.
   Mi-a adus și mie o sticlă de vin. De fapt, o cutie mică cu vin, genul care include și trei pahare.
   Totuși, fără tirbușoane și pahare pentru mine, dar, chiar și-așa... nu mai băusem vin de atâta timp și prima gură mi s-a urcat direct la cap.
   Eddie s-a așezat pe pat, lângă mine, cu mâna pe coapsa mea, dar n-a făcut nicio mișcare în plus, chiar dacă eu voiam asta. M-am detestat pentru dorința mea, dar tot tânjeam după el.
   - Te vezi cu cineva, nu-i așa?
   Eram suficient de beată ca să pun o asemenea întrebare. Iar el era suficient de beat ca să răspundă.
   - Da, așa e.
   Mă așteptasem la acest răspuns, dar tot m-a izbit cu putere și vorbele lui mi-au provocat o durere fizică.
   Am simțit că nu mai pot să respir.
   - Cu cine? l-am iscodit.
   Ochii i s-au înnegurat când și-a ferit privirea și și-a lăsat mâna să alunece de pe piciorul meu.
   - Nu o cunoști.
   Asta a fost tot ce mi-a zis.
   A plecat imediat după aceea, sărutându-mă ușor pe tâmplă, iar acum zac singură, vărsând lacrimi amare pe pernă.
   Ar trebui să fie lacrimi de spaimă. Dacă Eddie cunoscuse pe cineva, cât avea să mă mai țină aici? Cu siguranță, acum sunt doar o povară uriașă pentru el. Dar nu mă tem.
   Sunt... furioasă.
   Rănită.
   Geloasă.

      O cheamă Jane.
   Măcar atât am reușit să scot de la el.
   Astăzi, când a venit, tocmai ieșisem din duș. N-a fost nimic intenționat - nu știu niciodată când apare, în definitiv - dar a funcționat în favoarea mea.
   Imediat ce m-a văzut, stând acolo, doar într-un prosop, ochii i s-au întunecat, au devenit înfometați și a fost cel mai ușor lucru din lume să las prosopul să alunece pe podea și să-mi deschid brațele ca să-l primesc.
   După aceea, s-a purtat ca întotdeauna după o partidă de sex. Cu lejeritate, arătându-și vulnerabilitatea. Mai relaxat.
   - Cum e? l-am întrebat.
   - Jane? a zis el, aproape fără să gândească.
   Jane.
   O cheamă Jane. Un nume simplu. Banal. Oare și ea e simplă și banală?
   - E...
   S-a oprit și am zărit un licăr de vinovăție pe chipul lui când imaginea ei i-a apărut în minte, în vreme ce el stătea în patul meu.
   - Nu e deloc ca tine, a rostit într-un târziu.
   M-am întrebat ce voia să spună mai precis. Însă cele mai multe întrebări pe care mi le-am pus aveau legătură cu ea.
   Era jos, în casa mea? Se gândea la mine, la biata soție moartă a lui Eddie? Mă ura?
   Și eu m-aș urî dacă aș fi altcineva.

      APRILIE, NOUĂ LUNI DUPĂ BLANCHE
   A fost o prostie treaba cu patul. Mă întrebasem doar dacă ea, Jane, îl va auzi cumva, jos. Trebuia ca ea să știe că toate astea - casa, bărbatul - sunt încă ale mele.
   Eddie m-a luat la întrebări mai târziu.
   - Ai făcut zgomot?
   Am întins mâinile în lateral, invitându-l să analizeze încăperea și pe mine.
   - Cum aș fi putut? am întrebat.
   A clătinat din cap.
   - Bine, a zis și s-a întors să plece.
   L-am prins de mână.
   N-a mai plecat.

      MAI, ZECE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Zilele se scurg unele după altele și simt cum îmi pierd mințile din nou, încetul cu încetul. Cum de au trecut atâtea luni de când eu și Blanche am dispărut? Și de ce încă sunt aici, sus?
   Uneori, am senzația că mi-am recăpătat soțul. În unele dimineți, mă trezesc convinsă că a venit ziua în care îmi va spune în sfârșit că totul s-a terminat, că pot ieși din ascunzătoare, apoi îmi amintesc de existența ei.
   Știu o grămadă de lucruri despre Jane acum. A fost un copil orfan, a trăit în Arizona. Eddie a cunoscut-o când ea plimba câinii din cartier, dar locuia în Center Point, cu un tip dubios. Are părul castaniu, ca al meu, dar puțin mai deschis. Aparent, e amuzantă. Și are 23 de ani.
   Douăzeci și trei
   Pe chipul lui Eddie, a apărut o expresie tandră când mi-a vorbit despre ea. Nu eram deloc familiarizată cu așa ceva. Eddie mă privise cu foame, cu mânie, cu admirație, dar niciodată cu tandrețe.
   Ce înseamnă asta? O iubește? Oare pe mine mă mai iubește?
   Pentru că eu cred că încă îl iubesc. În pofida situației și a celor întâmplate.

      IUNIE, UNSPREZECE LUNI DUPĂ BLANCHE
   Iar am dat-o în bară.
   Eddie a venit la mine astăzi. M-a sărutat, m-a dus în pat, mi-a tras-o și, după ce am terminat, m-am gândit că el se va duce jos, se va întoarce la Jane și am rostit întrebarea care zăcea în mine de câteva săptămâni.
   - E dificil să ai o iubită nouă când ai o soție la etaj?
   Se îmbrăca și i-am văzut mușchii spatelui încordându-se.
   N-ar fi trebuit să spun asta. Dar trebuia.
   S-a uitat la mine și mi-a răspuns:
   - Chiar e o problemă asupra căreia vrei să mă concentrez, Bea? Chiar vrei să mă gândesc la cum aș putea s-o rezolv?
   A plecat imediat.
   FUTU-I!

      Tot niciun semn din partea lui.
   Au trecut multe zile. O să mă lase să mor pur și simplu? Ar fi cu siguranță o soluție simplă pentru „problema” lui.
   Pentru el.
   Nu atât de simplă pentru mine.
   Încă am mici provizii de mâncare și de apă, o parte ascunse sub pat, și am început să le țin socoteala obsesiv, chiar dacă știu că e o greșeală să numeri și n-ar trebui să mă dau bătută.
   Însă nu știu ce să fac. Este singurul lucru asupra căruia am control în prezent.

      S-a întors astăzi.
   M-a lăsat singură 4 zile. Am fost atât de recunoscătoare că îl văd, încât m-am aruncat în brațele lui, mirosindu-l ca o nebună, și i-am simțit brațele strângându-mă tare, l-am auzit murmurându-mi numele, cu buzele în părul meu.
   Și lui îi fusese dor de mine. Dar oare va fi destul?

      IULIE, UN AN DUPĂ BLANCHE
   Aceasta e ultima mea însemnare. Eddie e la duș și trebuie să mă grăbesc.
   Jane, știu că o s-o găsești. Lui Eddie îi pasă de tine, te respectă și asta înseamnă că ești deșteaptă. Pun cartea în buzunarul jachetei lui. E prea cald ca s-o mai îmbrace când pleacă și sper să nici nu simtă că e acolo.
   În orice caz, trebuie să risc. Pentru mine și pentru tine, Jane. Te rog. Te rog s-o găsești. Te rog să mă găsești. Nu mai pot supraviețui aici.
   Sunt sus. Trebuie să mergi până la capătul holului și să treci prin camera pentru haine. Nu știu codul de la ușă, dar cred că ar putea fi același cu codul de la casa noastră de lângă lac, ziua mea de naștere. Eddie nu e tare la cifre.
   Jane, te implor.
   Salvează-mă. Și pe mine, și pe tine.
   Te rog.

      Copilăria ei a avut o tentă gotică atât de absurdă, încât uneori crede că a inventat-o.
   Dar nu, dimpotrivă, și-a prezentat trecutul mai banal și mai plictisitor, o replică în culori pastelate a copilăriei lui Blanche. Totuși, a fost spre binele ei. Nimeni nu voia să știe despre Casa Prea Mare din mijlocul Alabamei de Vest. Despre tatăl care turna prea mult alcool în el și ai cărui pumni deveneau și mai rapizi când se îmbăta. Despre mama care cădea lată din cauza veșnicului amestec de votcă și Klonopin. Bea nu și-o amintea pe mama ei jucându-se cu ea sau citindu-i.
   Pe vremea aceea, nu se numea Bea, desigur. Atunci era încă Bertha. Bertha Lydia Mason. Bertha o chemase pe bunica din partea tatălui, iar Lydia, pe cea din partea mamei. Întotdeauna crezuse că ar fi putut măcar să inverseze numele. Era mai rău să fii o Bertha decât să fii o Lydia.
   Dar acesta reprezenta cel mai nesemnificativ rău făcut de părinții ei.
   Nu-și amintește când a lovit-o prima dată tatăl ei. Face parte integrantă din copilăria ei precum patul cu baldachin din propria cameră sau locul din baie unde tapetul nu stă niciodată întins. Există acolo, pur și simplu, ca un zgomot de fundal. Când se îmbată, când e furios, uneori, își amintește ea, chiar și când se plictisește.
   La un moment dat, familia ei avusese bani destui ca tatăl ei să-și aducă aminte că a crescut în belșug și să simtă acut lipsa bogăției. Bani cu care construiseră casa, când aveau 20 de ani, dar care, până când a venit Blanche pe lume, se scufundase în praful roșu al Alabamei. Nu mai existau bani pentru repararea acoperișului și, când au apărut scurgerile, când tavanul a început efectiv să putrezească într-unul dintre dormitoarele de la etaj, părinții Berthei au închis ușa și s-au prefăcut că nu se întâmplă nimic.
   Bertha învață și ea același lucru. E mai ușor să închizi o ușă și să creezi o realitate nouă.
   Merge la școala de stat locală, pentru că nu există altceva în micul ei oraș. Nici măcar nu e o școală de stat, ci una comunală, care, dintr-un motiv de neînțeles pentru ea, îl deranjează pe tatăl ei mai mult decât ar face-o o școală de stat.
   Mama ei învățase la o școală cu internat de lângă Birmingham. Ivy Ridge. Vorbește mult despre acest loc, pare să fi fost paradisul pe pământ: fete drăguțe în fuste pepite, clădiri din cărămidă roșie, înalte și înconjurate de copaci înalți.
   Bertha o caută pe calculatoarele de la școală și e mai frumoasă decât o descrisese mama ei. I se pare lucrul cel mai simplu să completeze o cerere de admitere.
   E mai greu să primească ajutor financiar, de vreme ce e responsabilitatea părinților, iar ei au nevoie de bani pentru taxe și alte lucruri de-ale adulților despre care Bertha nu știe nimic. Însă e isteață și descurcăreață, așa că, într-o noapte, după ce tatăl ei cade beat turtă în camera căreia mama ei insistă să-i spună salon, Bertha se strecoară în biroul lui.
   Documentele lui sunt vraiște, dar găsește ce caută și, până la terminarea clasei a șaptea, Bertha primește o scrisoare de acceptare și o bursă la Ivy Ridge, pe care o poate păstra până la absolvire, atâta vreme cât obține numai note maxime.
   Atunci, tatăl ei o lovește cel mai tare, în noaptea în care află ce a făcut. Mai târziu, Bertha zace în pat, verificându-și cu limba locul din gură unde i se clatină un dinte. Însă durerea nu înseamnă nimic. Durerea merită toți banii, pentru că ea tocmai și-a construit o plută pe viață, cu ajutorul căreia se va îndepărta de vasul ce se scufundă al familiei ei.
   Acolo începe totul. Atunci se schimbă totul. Ivy Ridge îi oferă o viață nouă, i-o dă pe Blanche, dar, și mai important, îi dăruiește o nouă versiune a propriei persoane. Una despre care habar nu avea că există, una care poate face multe lucruri.
   Prima zi este atât de călduroasă, încât simte cum sudoarea i se strânge în sutien și i se prelinge într-o dâră scârboasă pe șira spinării. Deja poate simți mirosul ca de pudră al deodorantului și, brusc, are imaginea oribilă a petelor umede și galbene de la subsuorile bluzei albe, noi-nouțe.
   Vrea să verifice, dar dacă o vede cineva? Nu o să mai poarte doar greutatea copleșitoare de a fi numită Bertha, ci va fi și Bertha Care Își Verifică Subsuorile. Nu, mai bine asudată, decât să se transforme într-o ciudată.
   Campusul este splendid: clădiri din cărămidă, peluze violent de verzi și, deși camera ei nu e foarte elegantă - mult linoleum, paturi suprapuse, simple, cu scări de lemn învechite - tot se simte ca în paradis, departe de casă, departe de ei. Nu mai vrea să plece niciodată de aici.
   O cunoaște pe Blanche în prima zi. Nu sunt colege de cameră - asta se va întâmpla mai târziu - dar locuiesc în aceeași clădire și Blanche și-a atribuit singură rolul de a-i face primirea neoficială.
   Blanche are cel mai fin păr, îi cade pe spate într-un râu strălucitor și drept, de culoarea cafelei. Și Bertha are părul castaniu, dar nu într-o nuanța intensă care te face să întinzi mâna și să-l atingi.
   - Bertha? întreabă ea, strâmbând din nas.
   Bertha simte cum i se face inima cât un purice, cum îi cad umerii și se cocoșează. Este o postură pe care a adoptat-o de mii de ori. Dacă ar fi putut să se micșoreze suficient, părinții ei poate nu ar fi observat-o deloc.
   Însă Blanche îi pune o mână pe umăr, împiedicând-o să se rușineze și mai mult.
   - Nu, spune ea. Așa nu merge. Ai o poreclă?
   Bertha nu avusese niciodată o poreclă, pentru că prietenii lipsiseră din viața ei, iar părinții abia dacă îi ziceau pe nume și-așa.
   Blanche zâmbește, arătându-și dinții orbitori de albi, contrastând cu tenul bronzat.
   - Bea, declamă ea. Sună mai bine.
   Bea. Chiar sună mai bine. I se potrivește.
   Bea. Se îndreaptă ușor de spate și încearcă să-și dea părul după ureche cu același gest nonșalant folosit de Blanche mai devreme.
   - Perfect.
   Și așa e.
   În vacanța de primăvară, Blanche o invită pe Bea la casa familiei ei din Orange Beach. Bea n-a mai fost niciodată la plajă, dar, imediat ce degetele i se îngroapă în nisipul alb ca zahărul, se îndrăgostește și acesta e singurul loc în care vrea să fie, cu vântul fluturându-i părul și cu apa sărată a mării mângâindu-i gleznele.
   Blanche râde de ea și îi înconjoară talia cu brațul.
   - OK, e frumos aici, dar e doar Orange Beach, zice ea.
   Brusc, Bea se îngrijorează că s-a arătat prea entuziasmată. Micuța provincială care vine la oraș.
   Însă Blanche o stropește cu apă, după care se repede în valuri, lăsând-o singură.

      Tatăl ei moare când ea e în clasa a IX-a.
   Nu se duce la înmormântare.
   Mai târziu, primește un mesaj vocal de la mama ei, niciodată nu a auzit-o atât de lucidă. Bea se pregătise pentru urlete, pentru învinovățiri reciproce, dar, în schimb, mama ei vorbește blând.
   Dulce, chiar. Îi spune „Bertha-Buburuza”, un nume de alint pe care Bea îl urăște, dar nu l-a mai auzit de când era mică. Vrea ca ea să vină acasă în vacanța de vară. Vrea să încerce să repare lucrurile acum, că tăticul s-a dus.
   Șocant, se simte tentată să se ducă.
   Însă Blanche îi reamintește că nu-i datorează nimic mamei.
   Bea nu-i povestise lui Blanche tot despre trecutul ei, fiindcă nu voia ca prietena ei să știe cât e de întunecat și de rușinos. Însă Blanche nu e proastă și Bea știe că a priceput unele lucruri.
   - Nu trebuie să te duci, o îndeamnă.
   Bea stă pe pat, trăgând absentă de husa din plastic a mobilului.
   - Dar trebuie să mă duc undeva în vacanță, răspunde Bea.
   Blanche zâmbește, smulgându-i telefonul din mână.
   - Vino la mine atunci! Avem destul spațiu și o să ne distrăm.
   I se pare uimitor că Blanche îi face o asemenea ofertă, că prietenei ei nu i separe o problemă majoră, când, de fapt, e. Pentru Blanche, totul e ușor. Poate s-o ia pe Bea sub aripa ei toată vara și nimeni nu se va supăra, nimeni nu va considera că Bea ocupă prea mult spațiu.
   Așa că Bea spune da și trăiește cea mai bună vară din viața ei.
   Mai târziu, când mama ei îi lasă un alt mesaj vocal, beată și bălmăjind reproșuri la adresa fiicelor nerecunoscătoare, Bea știe că a ales corect.
   Și dacă n-ar fi știut atunci, cu siguranță urma să-și dea seama la sfârșitul verii, stând în imensul pat cu baldachin al lui Blanche, cel cu dantelă și cu perne în nuanțe diferite de verde.
   Blanche zâmbește când închide lănțișorul pe care i l-apus la gât. Are o inițială din argint, un B delicat. Blanche îi arată pandantivul ei identic.
   - Acum ne potrivim, zice ea.
   Bea nu pricepe de ce îi vine brusc să plângă.
   Sunt nedespărțite pe toată durata liceului, Bea și Blanche, Blanche și Bea. Uneori, li se spune cele două B. Și lui Bea îi place la nebunie. Alteori, crede că lui Blanche nu-i place.

      Scrisoarea de admitere a lui Bea vine la doar câteva zile după cea a lui Blanche, iar ea e atât de entuziasmată, încât nu se poate abține să sară din pat, imediat ce Blanche se întoarce de la ore, și să țipe:
   - Am intrat!
   Blanche îi zâmbește, dar expresia ei e ușor confuză când o întreabă:
   - Unde ai intrat?
   Bea râde, înghiontind-o ușor.
   - La Birmingham-Southern, evident, răspunde ea și îi ia o secundă să-și dea seama că Blanche nu mai zâmbește.
   - Ah, uau, rostește Blanche, dar fără prea mult entuziasm.
   Brusc, Bea știe că a făcut o greșeală, a dat-o în bară cumva, dar nu înțelege de ce.
   - Am crezut că o să te bucuri, zice ea. Adică nu e ca și cum ar trebui să stăm împreună și acolo.
   Bea râde ca să-i arate cât de idioată ar fi ideea, deși crezuse că exact așa se va întâmpla.
   Blanche râde și ea, dar, la fel ca zâmbetul, râsul nu e sincer și, când se așază pe marginea patului, adaugă:
   - Am crezut că vrei să te duci la Randolph-Macon, de vreme ce ai intrat acolo. Nimeni de aici nu a reușit. Nici măcar eu.
   Adică exact motivul pentru care Bea nu vrea să se ducă la Randolph-Macon. Își depusese cererea doar pentru că Blanche o făcuse, dar nu crezuse că va fi acceptată și, fiindcă Blanche nu intrase, Bea renunțase imediat la idee.
   Însă acum se holbează la Blanche și întreabă:
   - Așadar, tu vrei să mă duc la Randolph-Macon?
   Oftând, Blanche începe să-și perie părul. E mai scurt acum, puțin mai jos de lobul urechilor, și ușor decolorat. Nu i se potrivește la fel de bine ca nuanța ei naturală, mai închisă, dar Bea îi mărturisise că îi place și așa.
   - Cred că ar trebui să avem propriile... lucruri, înțelegi? îi explică Blanche și, după ce îi întâlnește privirea în oglindă, continuă. Nu putem fi cele două B pentru totdeauna.
   Pentru prima dată, Bea observă că Blanche nu mai poartă lănțicul cu inițiala. Probabil că nu-l mai purta de săptămâni bune, dar Bea abia acum bagă de seamă. Simte cum pandantivul de la gât îi arde pielea.
   - Corect, rostește ea, râzând. Ai dreptate. Ar fi o prostie.
   Blanche e vizibil ușurată și zâmbetul îi devine sincer și strălucitor, după care lasă peria jos și se întoarce.
   - Știam eu c-o să înțelegi.
   Așadar, Blanche se duce la Birmingham-Southern, iar Bea, la Randolph-Macon. Țin legătura pe Facebook, prin SMS-uri, dar Bea nu se mai întoarce la Birmingham. Primește un post de stagiară la o firmă de design interior în anul al treilea, apoi se mută în Atlanta. La 2 ani după absolvirea facultății, mulțumită relațiilor pe care și le-a făcut, lansează Southern Manors.
   Nu o mai vede pe Blanche până când împlinesc amândouă 26 de ani și când, în sfârșit, Bea se duce înapoi în Alabama, fără ca măcar să-și anunțe mama.
   Are loc o mică reuniune în Pive Points, într-un bar mult prea zgomotos, cu băuturi mult prea scumpe, dar e distractiv să fie din nou în Birmingham, să le vadă pe fetele de la Ivy Ridge iar. Să o vadă pe Blanche.
   Sentimentele ciudate dintre cele două dispar de cum dau cu ochii una de cealaltă. Blanche țipă și se aruncă în brațele lui Bea, strângând-o tare la piept.
   Are părul mai scurt, într-o tunsoare aproape severă, dar se potrivește cu trăsăturile ei de elf și Bea se întreabă, pentru o secundă, dacă n-ar trebui să încerce și ea ceva asemănător. Dar nu, ce arată bine pe Blanche nu va arăta neapărat bine pe Bea. În plus, Bea arată binișor în prezent, după cum subliniază și Blanche cu o exclamație:
   - Afurisito, uită-te la tine!
   Celelalte fete vor să știe secretul lui Bea, cum de arată atât de grozav, cine o tunde etc. Adevărul e cât se poate de simplu. E bogată acum.
   Când erau la Ivy, ei îi lipsea patina de bogăție și de clasă, așa că e firesc să li se pară diferită acum. Normal că arată mai bine. Mai frumoasă.
   Însă Blanche e adevărata stea a serii, pentru că se pregătește de nuntă.
   Inelul de logodnă este uriaș, un diamant înconjurat de smaralde pe un cerc din platină și Bea vede și fotografiile logodnicului lui Blanche în profilurile de Social Media. E blond și înalt și îi aduce aminte de tipii pe care îi cunoscuse la petrecerile din Hampden-Sydney, colegiul de băieți de lângă Randolph-Macon. Pare mai mare de 28 de ani, probabil că arată așa încă din adolescență, poate chiar dinainte. Există un gen de băiat care pare să se fi născut cu o crosă de golf în mână, iar acesta e Tripp Ingraham.
   - Richard Ingraham al Treilea, le spune Blanche.
   Bea își ascunde un zâmbet în spatele paharului cu băutură, deoarece bineînțeles că Blanche se mărită cu un al treilea pe care îl cheamă Tripp.
   Nunta va avea loc în primăvară și își construiesc o casă mare într-un cartier nou, numit Thornfield Estates.
   Bea îl caută pe internet.
   Nimic special. Mai degrabă o grămadă de desene cu imaginea viitoare a cartierului, cu peluze dichisite și case ostentativ de mari, dar construite în stilul caselor mai vechi, mai modeste. Fără stucatură albă, doar cărămidă și obloane albastru-marin de bun-gust.
   Prețul de pornire al unei case e o sumă din 7 cifre, dar Bea e bogată acum, de ce nu s-ar stabili în Birmingham din nou? Afacerea ei poate fi condusă de oriunde și, cu toate că îi place Atlanta, nu și-a construit o viață reală acolo.
   Însă cumpărarea unei case atât de mari într-un cartier destinat familiilor pare o prostie și... un gest prea bătător la ochi.
   Așa că își ia o casă în Mountain Brook, apoi un birou în Homewood, iar Southern Manors continuă să se dezvolte în timp ce ea o ajută pe Blanche cu planurile de nuntă.
   - E atât de bine să te am cu mine aici, spune Blanche într-o noapte, când stau în livingul lui Blanche și al lui Tripp, cu o sticlă de vin alb pe măsuța de cafea din fața lor, cu pantofii scoși și înconjurate de reviste pentru mirese. Mi-a fost dor de tine.
   Bea știe că e sinceră și, zâmbind, vâră mâna în geantă.
   - Mă bucur că ai zis asta.
   Lănțicul e din argint și are o albinuță agățată de el, iar Blanche râde încântată, bătând din palme.
   - Dumnezeule! Ce drăgălășenie! spune ea dintr-o suflare.
   De data asta, Bea îi pune lănțicul la gât lui Blanche și, mai târziu, când întreabă dacă îi poate dona decorațiuni Southern Manors pentru recepție, Blanche acceptă imediat, exact cum preconizase Bea.
   Înseamnă o bună expunere pentru companie, ale cărei afaceri merg deja foarte bine, dar pentru Bea nu e destul. Vrea ca produsele ei să conteze aici, în Birmingham. Vrea că produsele ei să fie importante pentru Blanche. Și așa se întâmplă în viitor, dar nu cum ar fi dorit Bea.
   În noaptea seratei caritabile, a triumfului lui Bea, Blanche merge cu Bea și cu mama ei în mașină și, când intră în sala de bal, după ce o duc pe mama lui Bea la locul ei de la masă, Blanche se uită în jur, la tot ce a construit Bea.
   - Știi, nu mi-am dat seama niciodată cât de mult se aseamănă lucrurile astea cu cele din casa mea, comentează Blanche.
   Zâmbește când rostește cuvintele și-și duce degetele la albinuța de la gât, dar Bea îi vede ochii.
   Vede ce gândește în realitate.
   - Serios? întreabă Bea. N-am observat.

PARTEA A NOUA
JANE
29.

      Probabil că lucrul cel mai prostesc pe care l-am făcut vreodată a fost să mă duc acasă la Tripp Ingraham. Iar asta chiar spune ceva despre mine.
   A fost acuzat de crimă. Iar eu mă duc de bunăvoie în casa unui om suspect de omor.
   Îmi repet cuvintele în sinea mea de mii de ori cât alerg în josul străzii, încercând să mă port de parcă ar fi o zi obișnuită. Jane cea de toate zilele a ieșit să alerge de dimineață și cu siguranță nu e pe punctul de a face o mișcare atât de idioată, că ar putea să dea și colțul.
   Mesajele lui m-au ținut trează întreaga noapte și n-am cum să vă explic, dar trebuie să aud ce are de zis. Ceva îmi șoptește că spune adevărul.
   Tripp are atâtea defecte - e bețiv, muieratic, republican - dar imaginea de criminal nu i se potrivește. Am cunoscut bărbați violenți. Am trăit în preajma multora dintre ei și am învățat cum să-i depistez încă de la început. Am fost nevoită. Tripp pur și simplu... nu pare genul.
   Mă grăbesc pe aleea din fața casei lui, rugându-mă să nu mă zărească nimeni. Tufișurile au crescut haotic, iar frunzele moarte și petalele de flori zac împrăștiate până la intrarea în casă. Deși înainte locul mi se părea întunecat și trist, nici nu se compară cu ce simt acum.
   După ce sun la ușă, aștept atât de mult, că am impresia că n-o să răspundă și sunt îngrozitor de conștientă că oricine ar trece pe stradă m-ar vedea stând aici. Acest cartier pare să aibă ochi pretutindeni, iar Tripp n-ar trebui să primească vizitatori care să nu fie verificați de poliție mai întâi.
   De parcă aș fi făcut așa ceva.
   Chiar când mă pregătesc să plec, se deschide ușa.
   Tripp se holbează la mine. Poartă un halat simplu de baie, legat în talie lejer, și o pereche de pantaloni de pijama asortați. Are tenul cenușiu și ochii sunt îngropați în cearcănele uriașe. Tripp a mai arătat prost și înainte, dar acum pare pe jumătate mort și aproape că mi se face milă de el.
   - Ai venit, zice el răgușit, pe un ton neutru. Sincer, nu credeam că vei veni. Nu sta acolo. Intră.
   Mă conduce înăuntru și mirosul mă izbește imediat. Mâncare veche, gunoi nedus și alcool. Foarte mult alcool.
   - Îmi cer scuze că n-am făcut curățenie, spune el, poftindu-mă cu un gest în living.
   Clatin din cap și-mi încrucișez brațele la piept.
   - Dacă ai ceva de spus, dă-i drumul. Repede.
   Se uită fix la mine și un colț al buzelor i se ridică ușor. Și iată-l din nou - o umbră a vechiului Tripp. Firavă, dar încă supraviețuind.
   - Nu vrei să petreci prea mult timp în vizuina criminalului, înțeleg.
   I-aș zice să nu fie ticălos, dar e ca și cum i-aș cere să nu respire, așa că mă mulțumesc să-i arunc o privire mânioasă, așteptând. În cele din urmă, Tripp oftează.

      - Probabil că, atunci când l-ai cunoscut pe Eddie Rochester, te-ai simțit ca și cum ai fi câștigat la loterie, filosofează el. Bogat, arătos, al dracului de șarmant. Dar dă-mi voie să-ți atrag atenția asupra unui lucru, Jane.
   Se dă mai aproape de mine și îi simt duhoarea de piele nespălată și de dinți neperiați.
   - E ca otrava. La fel ca nevastă-sa, așadar, măcar ei doi se potriveau mănușă.
   Un alt zâmbet răutăcios.
   - Dacă aș fi în locul tău, aș pleca de acolo, aș lua ce-aș putea din casă și nu m-aș mai uita înapoi. Părăsește-l pe Eddie, pleacă din Birmingham.
   Tripp dă din mână și se sprijină cu spatele de ușă.
   - Pe toți dracii dacă n-ar fi trebuit s-o ascult pe Blanche când a insistat să ne mutăm.
   - Blanche voia să vă mutați? întreb neîncrezătoare.
   Dă din cap aprobator.
   - Da. Cu două săptămâni înainte să moară. Îmi tot spunea că are nevoie să locuiască în altă parte, că simte că Bea o sufocă. Nu era suficient că Bea i-a luat toată nenorocita de viață, știi? Trebuia să bage și în sufletul nostru tot timpul. La fel și Eddie. Nenorocitul părea să stea tot timpul la noi acasă.
   Dar ai zis că nu crezi că s-a întâmplat ceva între ei.
   - Asta nu înseamnă că îmi convenea situația. Nici lui Bea nu-i plăcea. De-aia a și invitat-o pe Blanche la lac în weekendul acela. Să limpezească apele. Am întrebat-o pe Blanche ce vrea să spună cu asta și mi-a zis că ele două sunt... nu mai știu. La o răscruce sau cam așa ceva. Că nu e sigură dacă mai pot fi prietene. Și am crezut că poate e vorba de...
   Mărul lui Adam i se mișcă, dar nu mai scoate niciun cuvânt și, când duce mâna să-și frece bărbia nerasă, văd că îi tremură ușor.
   - Lucrurile o luaseră razna de la o vreme, îmi explică el într-un târziu. Între Blanche și Bea, între Bea și Eddie, între mine și Blanche. Totul devenise toxic. De-aia am și fost atât de confuz când Bea m-a sunat și m-a rugat să mă duc acolo.
   Îngheț.
   - Poftim?
   Oftând, Tripp își freacă fața.
   - În weekendul acela, adaugă el cu glas obosit. Bea m-a sunat vineri seară și mi-a zis că i se pare că Blanche are nevoie de mine. Așa că m-am urcat în mașină, am condus până la lac și da, am băut toți la grămadă, dar am căzut lat în casă. Nu m-am urcat nici măcar o secundă pe nenorocita aia de barcă. M-am trezit de dimineață, în dormitorul pentru oaspeți, simțindu-mă de parcă m-ar fi pocnit cineva în cap cu o șină de cale ferată. Nici Bea, nici Blanche nu erau acolo. Am presupus că ieșiseră cu barca mai devreme și am plecat. Am condus înapoi spre casă.
   Glasul i se frânge și are nevoie de o secundă să și-l dreagă, timp în care își freacă fața din nou.
   - N-am știut. M-am dus acasă în dimineața aia și am urmărit partide de golf la televizor toată ziua, în timp ce ele erau... deja moarte. Deja... putrezeau în apă...
   Ochii i se umplu de lacrimi.
   - Abia luni, când n-a venit acasă și n-am reușit s-o prind la telefon, mi-am dat seama că se întâmplase ceva.
   Ochii lui tulburi mă ațintesc. Nu mai zâmbește răutăcios și nici nu mai scoate replici scârboase.
   - Jur că n-am avut nimic de-a face cu toate astea. Da, am fost acolo și, da, ar fi trebuit să le spun polițiștilor imediat, dar m-am temut de...
   Scoate un sunet bizar, care e prea trist ca să fie un hohot de râs.
   - De asta. La dracu’, mi-a fost frică de asta.
   Mă apucă de umeri și mă strânge atât de tare, încât cred că îmi vor apărea vânătăi.
   - Îți recomand sincer să pleci. Nu m-am urcat pe barca aia, dar amprentele mele simt peste tot. N-am cumpărat nicio nenorocită de frânghie sau vreun ciocan, altcineva mi-a folosit cardul de credit.
   Sunt atât de multe informații care mă copleșesc, că abia reușesc să le procesez pe toate și încerc să mă smulg din strânsoarea lui Tripp și să pricep ce vrea să sugereze.
   - Vrei să spui că cineva ți-a înscenat toate astea?
   - Îți spun că încă ai șansa să fugi de jigodiile astea.
   Îmi dă drumul, pășind în spate.
   - Mi-aș fi dorit să fi fugit și eu la timp.

      Răscolesc prin toată casa.
   Nu știu ce caut, știu doar că trebuie să existe ceva, o dovadă că Eddie e făptașul.
   Asta încerca Tripp să-mi zică, știu, așa că iată-mă aici, deschizând dulapuri și trăgând de sertare.
   Adele se învârte printre picioarele mele, lătrând frenetic și ochii încep să-mi lăcrimeze la vederea dezastrului pe care l-am provocat. Cărțile de pe rafturi, trântite fără milă pe podea. Pernele, aruncate de pe canapea.
   Ridic orice este greu, toate fleacurile alea de la Southern Manors, căutând stropi de sânge. Scotocesc prin toate buzunarele hainelor lui Eddie. Trag salteaua de pe patul nostru.
   Ceva, ceva, trebuie să fie ceva. Nu poți omorî doi oameni fără să lași nicio urmă, e imposibil. Bonuri, arma crimei ascunsă, haine cu sânge pe ele, voi găsi eu ceva.
   O oră mai târziu - nu, aproape două ore și jumătate mai târziu - stau pe podeaua camerei pentru haine groase de la intrarea în casă și îmi țin capul în mâini. Adele și-a pierdut interesul pentru persoana mea și se odihnește în hol, cu botul pe labele din față, uitându-se la mine.
   Mi-am pierdut mințile. Casa e un dezastru și sunt prea obosită ca să aranjez totul la loc.
   Tripp are dreptate. Ar trebui să plec. Să mă car cât încă pot, chiar dacă nu Eddie e criminalul. Se întâmplă ceva în jurul meu, ceva atât de dubios, că nu merită nici toți banii din lume.
   Tocmai mă ridic de pe podea când zăresc o jachetă în colțul camerei. Probabil a căzut de pe umeraș cât m-am purtat ca o nebună, dar nu-mi amintesc să o fi verificat. Nu-mi amintesc nici când l-am văzut pe Eddie purtând-o ultima oară.
   O ridic și observ imediat că pare mai grea într-o parte, mi se taie răsuflarea când degetele mele descoperă ceva masiv în buzunar. Scot obiectul și constat că e doar o carte.
   Îmi imaginez că a luat-o să citească undeva, poate la birou, poate în pauza de masă, și a vârât-o într-un buzunar, uitând de ea.
   Eddie a citit mult în ultimele câteva luni, dar numai thrillere militare plictisitoare. Ăsta e un roman de dragoste, mai vechi, cu o copertă viu colorată, și nu mi se pare că ar fi pe gustul lui.
   Poate că a fost al lui Bea. O lectură preferată de-a ei, ceva care s-o țină aproape de el.
   Deschid la prima pagină.
   Îmi ia cam un minut să-mi dau seama ce văd, râurile de cuvinte scrise de mână pe lângă rândurile tipărite mă zăpăcesc, mi se încețoșează privirea.
   Apoi văd Blanche mâzgălit pe o pagină și simt cum mi se oprește inima.
   Mi-a ucis prietena cea mai bună.
   M-a încuiat aici.
   Cu mâinile tremurându-mi, răsfoiesc paginile atât de rapid, încât aproape că le rup.
   Și atunci apare și numele meu.
   Jane.
   Mi se întoarce stomacul pe dos și scâncesc. Mușchii îmi sunt ca de piatră.
   A ucis-o pe Blanche, m-a încuiat, i-am tras-o, Jane.
   Cuvintele se amestecă sub ochii mei și știu că o să vomit cât de curând. Dar trebuie să mă abțin, fiindcă nu pot s-o fac, fiindcă Bea Rochester nu putrezește în lacul acela, așa cum susținea Tripp, Bea e aici, chiar deasupra capului meu și... Dumnezeule!
   Ies în grabă din încăpere, alunecând pe marmura din hol.
   Adele își ridică privirea și latră o singură dată, tare, când fug în sus, pe scări, cu cartea în mână.
   Un cod, același ca la casa de lângă lac.
   O altă cameră pentru haine, mai mică, una căreia nu i-am acordat niciodată atenție pentru că rareori urc la etaj și... Dumnezeule, Doamne Dumnezeule, bufniturile, zgomotele alea, anotimpurile sunt de vină, ticălosul naibii, era ea, era Bea...
   Mâinile îmi tremură atât de rău, încât bâjbâi să deschid panoul din fundul încăperii, dar reușesc până la urmă și tastez cifrele, chiar dacă o parte din mine îmi spune că n-o voi găsi acolo. Așa ceva nu poate fi real.
   Un sunet ca un zbârnâit, apoi un clic. Împing ușa.
   La început, mă surprinde mărimea camerei din spatele ușii. E ca o cameră de hotel aproape, frumos decorată, în ciuda lipsei luminii naturale. Cu un pat mare în mijloc. Iar lângă pat, o femeie.
   Acum chiar cred că o să vărs.
   Bea Rochester nu s-a înecat în același accident care a ucis-o pe Blanche. Bea Rochester n-a murit.
   Bea Rochester stă chiar în fața mea.
   - El e aici? mă întreabă.

30.

      Mi se învârte capul și golul din stomac nu-mi trece. Nu ajută-mă, nu cine ești, ci el e aici?
   Clatin din cap.
   - N... nu. E la muncă, el...
   - Nu contează, spune Bea și întinde mâinile spre mine.
   După atâta timp petrecut privindu-i fotografiile, să o văd aici, în fața mea, e aproape imposibil de cuprins cu mintea și poate de aceea mă trezesc că fac un pas spre ea și îmi pun mâinile într-ale ei.
   - Trebuie să ieșim de aici înainte să se întoarcă, îmi zice.
   Încuviințez și rostesc: „Tripp”.
   Bea se încruntă, confuză.
   - Poftim?
   Dau din cap, șocul transformându-mi gândurile într-un soi de mâzgă groasă, grea.
   - Am vorbit cu el azi, acum câteva ore și mi-a spus că a fost acolo în noaptea aia. Și Eddie, la fel. El a fost, nu? Eddie a omorât-o pe Blanche. Dumnezeule!
   Cuvintele mi-au ieșit ca un geamăt și Bea mă apucă de umeri. E mai scundă decât credeam, dar puternică, mai ales pentru o femeie care a petrecut atâta timp închisă aici.
   Iisuse, închisă aici! Sechestrată. De Eddie.
   - Jane, îmi zice.
   Mă gândesc că Eddie i-a povestit despre mine, că i-a spus numele meu și îmi vine să urlu.
   Brusc, auzim un sunet.
   Ușa camerei cu haine se deschide.

PARTEA A ZECEA
EDDIE
31.

      Ceva trebuie să se schimbe.
   Era singurul gând care îmi ocupa mintea de câteva săptămâni bune și încă mă chinuia când am parcat mașina în garaj, am oprit motorul și am privit în gol prin parbriz.
   Tripp, acuzat că a omorât-o pe Blanche, Bea, închisă la etaj, iar Jane...
   Fir-ar să fie, Jane.
   Oftând, am deschis portiera și am pornit spre casă. Era târziu și vremea era de rahat. Trebuia să fi ajuns mai demult acasă, dar am așteptat să se ducă Jane la culcare.
   Voiam să stau de vorbă cu Bea. Bea ar fi știut ce e de făcut și cum să rezolv totul. Chiar dacă m-am răstit la ea ultima dată când mi-a sugerat că situația nu mai poate continua așa, știam și că ea e singura care ne poate scoate din nenorocirea asta.
   Când am deschis ușa de la intrare, casa mi s-a părut prea tăcută și parcă prea rece, mai ales după căldura de afară, dar nu m-a deranjat.
   Apoi, am văzut.
   Parcă o tornadă trecuse peste casă. Parcă fuseserăm jefuiți.
   Jane.
   Nici măcar nu-mi amintesc cum am ajuns sus. Știu doar că m-am trezit în fața camerei pentru haine și am deschis ușa. Mi-a luat cam un minut să înțeleg ce văd. Ușile erau deschise.
   Jane era acolo. Ea și Bea stăteau acolo împreună.
   Mi se părea un coșmar sau un fel de halucinație provocată de stres. M-am holbat la ele o veșnicie. Bea, cu chipul ei palid, Jane, aproape cenușie la față și cu ochii ieșiți din orbite.
   Mă uitam fix la ele și creierul meu încerca să se pună în funcțiune, să explice, să rezolve.

.................................................