„Dacă ai de gând să fii bun, bunătatea ta să izvorască din simpla generozitate, nu dintr-un sentiment de vinovăție sau compensare.”
               John Maxwell Coetzee

Pasul spre adevăr, Jane East

 1-3
Capitolul 1

         Cathy tresări atât de tare auzind soneria, încât strică linia de contur pe care tocmai o trăgea atent în jurul buzelor. Enervată, se șterse cu un șervețel și merse să deschidă ușa.

   Greg nu obișnuia să vină mai devreme, se gândi ea, aruncând o privire la ceas.

   Într-adevăr, nu era Greg, ci Joe, fratele ei.Părul lui lung era atât de ud de ploaie, încât i se lipise de cap, iar el stătea rezemat de cadrul ușii, abia ținându-se pe picioare.

   Cathy îl privi în tăcere, surprinsă să-l vadă; simțea că ceva era în neregulă. După cum o privea cu ochi stinși, abia reușind să mormăie câteva cuvinte care oricum nu erau de înțeles, își dădu seama că era beat.

   - Joe, ce s-a întâmplat?

   - Pot să intru? întrebă el, făcând eforturi vizibile să dea o aparență de normalitate tonului și comportamentului său.

   Cathy îl trase de braț, dezechilibrându-l, vrând să-l ia din ploaia torențială care de-o oră nu se mai oprea.

   - Sigur că poți să intri. Ești complet ud.

   În vocea ei erau deopotrivă exasperare și îngrijorare, dar când Joe îi dădu mâna la o parte, refuzând astfel ajutorul ei și intră pășind atent, concentrat, luându-și un aer demn, pe buzele ei apăru în mod involuntar un zâmbet.

   Îl invită în salon, tot timpul pradă unei presimțiri rele. Joe nu obișnuia să bea, ori, din moment ce ajunsese în acel stadiu, cum nu-l mai văzuse niciodată până atunci, însemna că se întâmplase ceva rău. Îl ajută să-și scoată jacheta îmbibată cu apă și-i indică fotoliul de lângă șemineu în care să se așeze.

   - Ce furtună e afară!

   - Mă duc să-ți fac o cafea, spuse ea stăpânindu-și curiozitatea, căci știa din experiență că nu obținea nimic de la fratele ei decât când era pregătit să-i povestească.

   În bucătărie, își aprinse o țigară în timp ce aștepta să fie gata cafeaua la filtru, începând să bată ușor din picior, nervoasă, fără măcar să conștientizeze gestul.

   Poate băuse pur și simplu prea mult. Era ridicol să-și facă atâtea griji din cauza lui. În definitiv, era cu 2 ani mai mare decât ea, suficient de mare pentru a-și purta singur de grijă și a-ș rezolva problemele. Cu toat astea, de la moartea părinților ei într-un incendiu la un hotel, cu 3 ani în urmă, adoptase față de el o atitudine protectoare, aproape maternă.

   Era conștientă că, ori de câte ori venea la ea, Joe își lua în mod deliberat o expresie neajutorată, dar de fiecare dată se lăsa impresionată.

   De data asta, era diferit. Era imposibil să fi exagerat cu băutura doar ca s-o impresioneze.

   Moartea părinților îi afectase enorm pe amândoi, făcându-i să fie mai apropiați unul de celălalt decât înainte, căci acum îi uneau amintirile. Poate co Joe suferise chiar mai mult decât ea; devenise retras, indiferent față de propria persoană, total schimbat în ceea ce privește personalitatea.

   Cathy nu-l putea învinui pentru slăbiciunea de care dădea dovadă - doar făcea parte din caracterul lui. Ținea la el și vroia să-l ajute, deși i se atrăsese atenția de către mai mulți dintre apropiații lor că era timpul să-l lase să învețe să se descurce singur. Avea 22 de ani și ar fi trebuit să știe să-și rezolve problemele, nu să dea fuga la sora mai mică ori de câte ori ceva nu e-n regulă.

   Cam astea erau sfaturile bine intenționate care-i răsunau în minte. Știa și ea că nu-i făcea niciun bine lui Joe ajutându-l ori de câte ori venea la ea, dar cum să-l refuze? De fapt, o făcea cu plăcere ori de câte ori putea.

   Oftă din greu și, încârcând pe o tavă ceștile și cafetiera, se întoarse în salon.

   Prăbușit în fotoliul în care-l lăsase, Joe privea focul din cămin, părând să nici nu fi observat măcar cana așezată în fața lui.
    Brusc, Cathy își aminti întâlnirea cu Greg; în mai puțin de o jumătate de oră, urma să vină s-o ia. Nu putea să-și lase fratele singur în starea în care se afla și, oricum, dacă ar fi plecat n-ar fi făcut decât să se îngrijozere pentru el, stricând cu siguranță seara. Poate îl mai prindea încă pe Greg acasă...

   Îl forță pe Joe să țină ceașca în mână și ieși din cameră, să telefoneze.

   - Greg? Sunt eu, Cathy. Îmi pare îngrozitor de rău, dar trebuie să anulez întâlnirea din seara asta.

   - De ce? întrebă el pe un ton enervat.

   - A venit Joe pe neașteptat, e beat și foarte derimat și nu-l pot lăsa singur în starea în care se află.

   Într-adevăr, suferea pentru că trebuia să procedeze astfel față de Greg. Era un bun prieten și probabil că rezervase deja o masă la restaurant, străduindu-se să aranjeze o seară plăcută pentru ea și se simțea vinovată că-i stricase planurile.

   - Te rog să mă scuzi, știu că anunț în ultima clipă... crede-mă, n-am vrut să-ți stric seara.

   - Nu-i nimic, Cathy, nu-ți face griji. Înțeleg, spuse el mascându-și dezamăgirea. Te pot ajuta cumva?

   - Nu, mă descurc.

   - Îți telefonez în weekend, și poate aranjăm ceva pentru săptămâna viitoare.

   Cathy închise și reveni în salon, încă simțindu-se vinovată.

   Cafeaua părea să-și fi făcut efectul asupra lui Joe, care arăta relaxat. Își turnă și ea și, instalându-se comod în fotoliu, cu picioarele strânse sub ea, îl privi, gândindu-se ce să spună și cum să înceapă.

   Constată, îngrijorată, că arăta obosit. Era un individ înalt, cu un corp zvelt și puternic și o față slabă, dar cu trăsături pline de viață, încadrată de păr lung șaten, dezordonat. Îl privea cum fuma și se înduioșa în fața ochilor lui plini de tristețe.

   - Mai e cafea? întrebă el pe un ton care se străduia să-l facă să pară vesel, dar evitând s-o privească în ochi. Așa e mai bine; încep chiar să mă simt din nou om, comentă el, zâmbind trist, după ce goli din două înghițituri și ceașca pe care i-o umpluse din nou.

   - Joe...

   - Îmi pare rău că am dat buzna așa, fără să te anunț, Cath... Te-am deranjat?

   - Nu... Ce s-a întâmplat, Joe?

   - Voiai să pleci undeva?

   - Vroiam, dar nu mai plec.

   - Greg?

   Tot tregiversa, evitând să-i răspundă.

   - Da, dacă ești atât de interesat. Ai băut - de ce? întrebă ea direct, în cele din urmă, la capătul răbdării.

   - M-am îmbătat.

   Răspunsul lui veni sec, dar evita în continuare s-o privească în ochi.

   - De ce?

   - De ce nu? ridică el din umeri, cu privirea pierdută spre jocul flăcărilor, zâmbind nepăsător. Mi s-a părut o idee bună la momentul respectiv.

   - Mie nu mi se pare o idee bună în niciun moment.

   - Încep să-ți dau dreptate. Sunt sigur că mâine dimineață mă voi simți îngrozitor.

   - Poate așa te vei învăța minte.

   - Nu-ți face griji, Cath. Mă simt mult mai bine datorită cafelei. Oare pot spera și la un sandviș? Am sărit peste cină.

   - Ești imposibil. Omletă cu șuncă e bine?

   - Perfect.

   Se așeză în bucătărie lângă ea, privind-o ciudat de tăcut cum pregătea masa pentru amândoi.

   - Când ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat? întrebă ea prudent, ronțăind o felie de pâine prăjită în timp cel urmărea cum mânca repede, cu poftă. Și să nu-mi spui că nu s-a întâmplat nimic, pentru că este evident că nu-i așa.

   Abia după ce termină de mâncat și împinse farfuria, Joe o întrebă direct, dar tot fără s-o privească:

   - Poți să-mi împrumuți niște bani?

   Cathy răsuflă ușurată; pe lângă nenorocirile la care se gândise, banii păreau o problemă minoră, drept pentru care continuă să mănânce liniștită.

   - Probabil. Câți? Hai, spune... îl încurajă ea, văzând că tace în continuare, dar simțindu-se mai liniștită acum, când spera să fi auzit ce era mai rău.

   - Douăzeci și trei de mii de lire, mormăi el calm, după ce inspiră adânc.

   Cathy rămase cu furculița în aer, la jumătatea distanței dintre farfurie și gură, privindu-l cu ochii măriți de uimire.

   - Cââât...?

  - Douăzeci și trei de mii de lire.

  În momentul în care termină de repetat, accentuând fiecare cuvânt, se auzi zgomotul furculiței scăpate din mână izbind farfuria, apoi râsul ei isteric. Nu, nu se putea să fi vorbit serios.

   - Ce glumă mai e și asta...

   - Nu e o glumă, deși mi-aș fi dorit din tot sufletul să fie.

   Șocul o reduse complet la tăcere când își dădu seama că nu glumea și că într-adevăr fratele ei datoria cuiva acea sumă.

   Joe își prinse capul cu mâinile - un gest de oboseală și de înfrângere care, așa nesemnificativ cum era, o irită.

   Nu era pentru prima dată când venea la ea disperat, dar acum simțea că era vorba despre ceva foarte grav. I se părea foarte nedrept față de ea: apăruse beat la ușă, făcând-o să-și anuleze o întâlnire plăcută, apoi aruncase pur și simplu o bombă, fără să-i pese de nopțile de insomnie care aveau să urmeze pentru ea, și nici măcar nu se simțea dator să explice detaliile întâmplării care-l adusese în acea situație.

   Împinse farfuria pe jumătate plină, aprinzându-și cu degete tremurânde o țigară.

   - Pentru Dumnezeu, Joe, povestește-mi ce s-a întâmplat.

   Simțea o apăsare în piept și un gol în stomac, și nici măcar nu mai era sigură că vroia să afle.

   - Nu sunt deloc mândru...

   - Povestește-mi... de la început.

   - Acum câteva luni, când încă mă întâlneam cu Laura, ții minte că ți-am povestit de ea...

   Cathy încuviință din cap, amintindu-și într-adevăr de fata în cauză. Joe venise la ea într-o duminică seara și-i povestise entuziasmat, de ultima lui idilă.

   Îi spusese, mândru, că Laura e manechin și-i arătase fotografia într-o revistă de modă pe care o avea la el: o fată frumoasă, înaltă, cu păr roșcat, care prezenta niște haine exorbitant de scumpe, creația unui designer de succes. Joe plutea de fericire pentru că acea femeie frumoasă, cu o carieră de succes, acceptase să ia masa cu le, iar ea se bucurase pentru el, neluând în seamă acea presimțire rea, supărătoare.

   Peste câteva săptămâni, venise din nou și-i spusese, pe un ton ce se voia nepăsător, că relația lui cu Laura se încheiase, după ce îl părăsise pentru editorul unei reviste faimoase internaționale, iar Cathy înțelesese dincolo de cuvintele lui că se îndrăgostise de ea și că suferea enorm în urma acelei lovituri date sentimentelor lui, mândriei și încrederii lui în sine însuși. De atunci, nu mai amintise nimic de acea Laura, ceea ce o făcuse să spere că-și revenise, ca acum...

   Cathy făcu un efort ca să aculte mai departe.

   - Cred că voiam s-o impresionez. Am dus-o într-o seară la cazinou; aveam cam 200 de line la mine și nu-mi venea să cred cum câștigam. Am plecat cu peste 2000 de lire câștigate. Fusese atât de ușor... Eram încântat.

   - Doamne, Joe, cum ai putut face așa o prostie?

   Regretă imediat lipsa ei de tact, căci îl și văzu încordându-se, gata să se retragă din nou în carapacea sa.

   - Nu e nevoie să-mi spui, știu și eu că a fost o prostie.

   - Te rog să mă scuzi. Continuă. Ce s-a întâmplat apoi?

   Joe se ridică brusc și începu să se plimbe agitat prin bucătărie.

   - Laurei îi plăcea să mergem la cazinou - n-o învinovățesc, însă pentru încurcătura în care mă aflu. Am început să mergem în mod regulat. Primele dăți am câștigat - nu o avere, dar suficient pentru a mă convinge că șansa e de partea mea. Apoi, într-o noapte, am început să pierd. Am ierdut tot ce câștigasem și chiar mai mult. Cazinoul m-a creditat și am fost sigur că, dacă perseverez, norocul se va întoarce. În decurs de o săptămână, am pierdut mai mult decât puteam plăti vreodată. Singura soluție era să mă agăț de acea speranță și să continuu să joc, pentru că altfel oricum n-aș fi putut strânge atâția bani, cel puțin așa credeam la momentul respectiv.

   - Și acum, le datorezi 23 000 de lire, șopti Cathy mai mult pentru sine, de parcă tot nu putea crede.

   - Da, și nici nu mai am voie să joc.

   - Normal. Ceea ce nu înțeleg, este cum de ți-au dat un credit atât de mare.

   Joe era fotograf la un ziar național și nu câștiga atât încât să i se dea un credit ca acela.

   Ridicând privirea spre el, îl văzu îmbujorându-se.

   - Directorul este prieten cu Laura și... m-am lăudat... vorbeam de parcă aș fi avut o mulțime de bani... știi cum e.

   Nu, Cathy nu știa, iar expresia plină de furie a chipului ei arăta din plin lucrul acesta.

   - De asemenea, directorul știa că-l cunosc pe Dan Foreman. Presupun că asta m-a făcut să par de încredere.

   La auzul acelui nume, Cathy simți cum ceva se rupe în adâncul ființei ei; se mira cum de durerea era încâ atât de vie, după tot acest timp.

   - E implicat și Dan? întrebă ea cu voce joasă, ațintindu-și disperată privirea spre fața fratelui ei.

   - Nu, deloc. Însă n-am ascuns faptul că îl cunosc, asta e tot. Au presupus că datoriile mele vor fi achitate.

   - Ai făcut-o intenționat; i-ai lăsat anume să creadă că Dan îți va plăti datoriile?

   - Mă gândeam că nu pot pierde.

   - Vor merge la el pentru bani?

   Simți un val de căldură la gândul acesta; nu-și putea imagina ceva mai umilitor.

   - Nu. Am spus clar că Dan nu le va da niciun ban.

   - Măcar atât.

   Nu se gândise toată ziua la Dan, dar acum îi apăru din nou în minte figura lui întunecată, aspră, făcând-o să tremure de dorință disperată și de durere - un amestec ciudat de sentimente cu care se obișnuise de-acum. De ce naiba amintise Joe de el tocmai într-un moment de criză ca acela?

   Cu un efort de voință, se concentră asupra problemei ce trebuia rezolvată. Aproape tot nu-i venea să creadă că fratele ei făcuse nesăbuința de a acumula așa o datorie și nu-i venea în minte nicio soluție pentru a fi returnați banii.

   - O datorie la jocurile de noroc este, până la urmă, o datorie de onoare, cugetă ea cu voce tare. Nu ești obligat s-o plătești... adică, nu poți fi dat în judecată. Poate dac-ai plăti eșalonat...

   - Nu e ca un împrumut la bancă... Situația mea este foarte delicată.

   - Dar își dau și ei seama că n-ai așa o sumă.

   - Nu-i interesează.

   - Ce vor face?

   - Mi-au dat un termen de plată; dacă nu-l respect, va fi rău de tot...

   - Vrei să spui că...

   - Exact. Am nevoie de ajutor și asta chiar acum, Cath.

   - Nu știu cum aș putea să te ajut, Joe, spuse ea încet, cu capul plecat, după ce se gândi câteva minute. Pot să-ți împrumut câteva mii, dar în niciun caz n-am atâția bani....

   Deodată, îi veni o idee.

   - Stai puțin.. Ai spus că Laura e prietenă cu directorul. N-ar putea să pună o vorbă bună pentru tine?

   - Nu. Oricum, nici nu știu unde este acum.

   Vehemența răspunsului îi trăda intensitatea sentimentelor.

   - Poți afla?

   - Categoric, nu.

   - Atunci, nu știu cine ar putea să te ajute.

   - Tu ai putea, spuse el, ridicându-se de pe scaun și așezându-se în genunchi în fața ei.

   - Cum?

   - Ai putea să-i ceri lui Dan banii.

   Cathy păli și simți cum trupul îi devine rigid; respingea idee, opunându-se cu fiecare fibră.

   - Nu! scutură ea din cap, hotărâtă.

   - De ce nu? I-aș plăti înapoi cumva și suma aceasta n-ar însemna nimic pentru el.

   Vocea și privirea lui implorau acel ajutor pe care ea nu i-l utea da.

   - Dacă ești sigur că ți-ar da banii, de ce nu iei tu legătura cu el?

   Își duse mâna tremurândă la frunte, simțind că i se face rău doar la gândul de a merge la Dan să-i ceară bani. Nu! Era ceva mai presus de puterea ei.

   - Știi foarte bine că mine nu mi-ar da banii. Nu m-a prea plăcut niciodată, mai ales că nici n-am venit la nunta ta. Cu tine, însă, e altceva... ție ți-ar da banii, îmi pun viața în joc că-i așa. Te rog, Cathy. Dan este singura mea speranță. Nu vrei să încerci?

   - Nu pot, șopti ea cu o voce plină de durere, scuturând din cap cu ochii închiși. Nu-mi cere asta, Joe, te rog.

   - Nu înțelegi că trebuie s-o fac? Mă poți ajuta, Cathy, și dacă nu vrei s-o faci...

   Își ridică mâinile într-un gest care exprima sugestiv amenințarea ce plana asupra lui.

   Cathy se simțea sfâșiată, între două hotărâri la fel de devastatoare pentru ea: să-l refuze pe Joe și să fie răspunzătoare pentru orice faptă necugetată pe care acesta era foarte probabil s-o facă, în consecință, sau să meargă la Dan și să cerșească un împrumut. Își simțea inima bătându-i dureros și repede, în timp ce-l privea lung, în față. Își iubea fratele și în clipa aceea știu că nu-l poate dezamăgi. Din moment ce era singura persoană care-l putea ajuta, trebuia să-și calce în picioare mândria și să-i ceară lui Dan ajutor.

   - Și ce vrei să fac? Nu e chiar atât de simplu ca și cum m-aș duce la supermarket să cumpăr o pungă de făină.

   Sclipirea de triumf pe care o percepu în privirea lui o duru enorm.

   - Nu trebuie să mergi la Los Angeles; de 3 zile, el se află în Londra.

   - Aveai totul aranjat, nu-i așa?

   Nu-și putea ascunde amărăciunea.

   Joe știuse precis că nu va fi în stare să-l refuze, într-atât era de sigur pe puterea lui de a o manipula. Ochii i se umplură de lacrimi și și-ar fi dorit să aibă tăria să nu-și mai facă atâtea griji în privința lui.

   - Nu-mi place nici mie că te rog să faci asta pentru mine. Știu cât de greu îți va fi...

   - Nu, habar n-ai, i-o reteză ea, furioasă de ușurința cu care el acceptase ceea ce bănuia că înseamnă un sacrificiu din partea ei.

   Își dădea seama de zbuciumul ei, dar nu i-ar fi spus pentru nimic în lume să renunțe. Dimpotrivă, ar fi împins-o și nu i-ar fi dat pace până n-ar fi făcut pentru el ceva față de care ea avea o oroare viscerală.

   - Este posibil și-mi pare rău, dar am fost nevoit să te rog.

   În cuvintele lui nu era pic de remușcare, ci, dimpotrivă, un ton contrariat, ca și cum el era cel ce avea de suferit făcând o concesie.

   Copleșită de durere și în același timp, abia stăpânindu-și furia justificată, Cathy simțea nevoia să rămână singură înainte de a se prăbuși, ori de-a ceda nervos și a urla la el interzicându-i de a mai veni cu vreo rugăminte la ea.

   - Ar fi mai bine să pleci acum. Te voi suna după ce mă văd cu Dan și-ți voi comunica răspunsul.

   - Da, bine. Ăăă... când mergi la el?

   Insistența lui lipsită de orice sensibilitate o scotea din minți; l-ar fi lovit, pur și simplu.

   - Îi telefonez mâine, promise ea cu dinții încleștați, mergând să deschidă ușa de ieșire, așteptându-l să iasă.

   Nu mai avea nimic să-i spună.
   Stânjenit, Joe rămase în prag, așteptând o nouă asigurare din partea ei. În mod normal, se sărutau și se îmbrățișau cu afecțiune la despărțire, dar de data asta Cathy nu-și dorea decât să plece mai repede. Nu voia nici măcar să-l atingă, simțindu-se trădată.

   - Bine...noapte bună, Cath... și mulțumesc, mormăi el, după care se îndepărtă, fără a mai privi în urmă.

   Într-un târziu, Cathy găsi energia de a închide ușa și merse automat în salon, unde se ghemui pe podea în fața căminului. Lacrimile începură să-i curgă necontrolat și hohotele de plâns care-i scuturară tot trupul o lăsară pustiită, dar surprinzător, mai liniștită.

   Își aprinse o țigară și începu să se gândească la tot ce se întâmplase. Îi era groază de întâlnirea cu Dan, aceasta presupunând că va accepta s-o primească. Sperase tot timpul să nu fie nevoită să-l mai întâlnească mult timp, cel puțin până când rana din inimă se mai vindeca, făcând-o mai puțin vulnerabilă.

   Dacă pe ea moartea părinților a maturizat-o brusc, pe Joe, copleșit de durere, l-a făcut să se agațe cu disperare de adolescentă, ca și cum ar fi încercat să prelungească la nesfârșit acea stare.

   Continuaseră să locuiască împreună în casa părinților, iar Cathy, așa tânără cum era, devenise și mamă și tată pentru el. Fără un control sever, slăbiciunea caracterului său îl transformase într-un tânăr indisciplinat, rebel și nesăbuit, pe care cu greu te puteai baza.

   Cathy încercă în zadar să găsească o altă soluție, dar în cele din urmă se văzu nevoită să accepte înfrângerea. Merse să facă o baie și să se culce.

   Se strădui să rămână cât mai mult în apa fierbinte și să nu se mai gândească la nimic, ca să se relaxeze, apoi se șterse încet, aruncând fără să vrea o privire în oglindă. Amintirea mâinilor puternice ale lui Dan și a buzelor lui senzuale pe trupul ei o tulburară, ca întotdeauna. Stomacul i se strânse de furie și de durere și îmbrăcă repede o cămașă de noapte, ca și când, acoperindu-și goliciunea trupului ar fi alungat și dorul acela mistruitor. 

   Sigur că nu se-ntâmplă așa, doar trăise de acum destul timp fără Dan pentru a se obișnui să-și înăbușe dorința pentru un bărbat care nu o iubea.

   Își perie părul lung, negru și aplică puțină cremă în jurul ochilor mari, căprui, care chiar și așa, ușor înroșiți de plâns, erau la fel de frumoși, o reflectare a firii ei profunde, sensibile și spirituale. Portretul era completat de un nas mic, drept și de o gură cu buze perfect arcuite, deasupra unei bărbii mici, ascuțite. 

   Era frumoasă, deși nu părea conștientă de faptul acesta, ea nevăzând altceva decât trăsăturile obișnuite ale unei femei care plânsese prea mult.

   Urmase o noapte agitată, cu vise legate de Dan și de scurtul timp petrecut împreună, vise pe care nu voia să și le amintească a doua zi dimineața devreme, când se trezi cu obrajii din nou scăldați în lacrimi.

   Bău repede o cafea și, trăgând repede pe ea o pereche de blugi și un pulover, ieși să se plimbe pe plajă, cu picioarele goale prin apă, însoțită de țipătul pescărușilor.

   Îi plăcea să locuiască la țărmul mării și-i părea bine că-și cumpărase acea casă mică din piatră la câțiva kilometri de Brighton, unde crescuseră ea și cu Joe. Când se despărțise de Dan, fusese ca și cum s-ar fi reîntors acasă. Joe locuia într-un apartament din oraș și ea însăși avea mulți prieteni în zonă.

   Se întoarse puțin după ora 9, la timp pentru a-i putea telefona lui Dan la birou.

   Tremura din tot corpul în timp ce forma numărul, un număr pe care și-l aminti surprinzător de ușor.

   - Bună dimineața. Biroul domnului Foreman. Cu ce vă pot fi de folos? se auzi imediat o voce plăcută, deși rece.

   - Sunteți... secretara domnului Foreman? încercă ea să mai câștige timp, în speranța că va reuși să fie mai stăpână pe sine.

   - Da, la telefon Helen Gowers.

   Probabil era nou angajată, căci numele nu-i era cunoscut lui Cathy.

   - Aș dori o programare pentru audiență la domnul Foreman, în această după-amiază.

   - Cine sunteți, vă rog?

   - Catherine Foreman.

   - Doriți să vorbiți acum cu domnul Foreman? întrebă secretara după o scurtă pauză, fără îndoială surprinsă la auzul numelui.

   - Nu... doresc doar o programare pentru audiență.

   - Vă rog să așteptați puțin.

   Cathy strânse receptorul până i se albiră încheieturile degetelor, făcând eforturi disperate să nu-l trântească în furcă. Nu vroia să discute cu Dan, tot așa cum nu vroia nici audiența pe care o solicita.

   - Domnul Foreman vă poate primi la ora două și jumătate în această după-amiază, dacă este convenabil și pentru dumneavoastră.

   - Da, este foarte bine. Mulțumesc. La revedere.

   Nu, nu i se păruse; în vocea secretarei fusese o notă de amuzament și malițiozitate. Probabil că nu era străină de bârfele despre ea și Dan, ceea ce avea să-i îngreuneze situația și mai mult.

   Își alese cu atenție îmbrăcămintea pentru această întâlnire cu Dan - prima după 18 luni.

   Taiorul verde-deschis, cu o croială simplă, clasică, elegantă care, în același timă, îi punea în evidență silueta zveltă, bluza crem de mătase și pantofii cu ton înalt îi dădeau înfățișarea unei femei sofisticate, capabile să facă față oricărei situații, adică exact ceea ce avea nevoie pentru a căpăta încredere în sine, aparența dincolo de care siguranța, teama, emoțiile ei atât de vii să fie la adăpost.

   Doar gândul la mâncare îi făcu rău, așa că merse direct în birou, de unde luă schițele pe care intenționa să le ducă la unul dintre clienții ei, la Londra.

   De când se întorsese în Anglia, își reluase munca: lucra ca decorator interior și datorită talentului de care dădea dovadă, avea deja o clientelă și reputație.

   Era o meserie grea, dar o făcea cu plăcere și-i aducea mari satisfacții. I se dedica în întregime, cu toată energia, putând suporta astfel mai ușor suferința.

   Aruncă o privre spre ceas: era momentul să plece la gară. Alesese varianta cu trenul, pentru că nu-i plăcea să conducă în aglomerația din Londra, unde, în plus, era aproape imposibil de parcat.

   Era deja în tren, încercând să se concentreze asupra unui ziar, dar Dan îi atrăgea gândurile ca un magnet. Automat, în mintea sa începu să se deruleze din nou relația lor agitată și atât de dureroasă.

Capitolul 2

      La 18 ani, Cathy era studentă la colegiul de artă.

   Reușise să obțină un loc la colegiul din Brighton după terminarea școlii, ceea ce îi convenea de minune, căci putea locui în continuare cu Joe în casa părinților.

   Când începuse primul semestru, era plină de speranțe și de visuri pentru viitor. Îi plăceau viața socială și atmosfera de la colegiu, unde deși era mult de studiat și de lucru, nu avea griji. Trecuse puțin mai mult de 1 an de la moartea părinților și tocmai ieșea din nou la lumina soarelui, după ce străbătuse tunelul lung de durere și întuneric.

   Totul părea să decurgă bine, cu excepția grijilor din când în când pentru fratele ei, care încă mai trecea prin lungi perioade de depresie. Din punct de vedere financiar, n-aveau motive de îngrijorare, căci părinții ei lăsaseră o sumă mare de bani. De asemenea, Cathy avea bursă, iar Joe lucra la redacția unui mic ziar local.

   În al doilea semestru, Cathy făcu cerere de admitere la un curs de specializare cu o durată de 6 luni, la colegiul din Londra. A fost admisă, dar rămânea problema lui Joe, pe care se temea să-l lase singur.

   Plecă totuși, îndemnată și de acesta, tentată mai ales de faptul că la cursul respectiv se punea accent pe design interior, adică exact cariera pe care vroia s-o urmeze. Nici cazarea nu constituia o problemă, căci o prietenă - fostă colegă de școală - lucra și locuia acum la Londra și se oferise s-o găzduiască atât cât dorea.

   Așadar, Cathy se mută la Holly Bevan, într-un apartament uriaș și dezordonat și se obișnui foarte repede cu ritmul agitat al vieții londoneze. Se afla acolo doar de două luni când îl cunoscu pe Dan Foreman.

   Holly se-ntoarse într-o seară de la lucru extrem de fericită.

   - De ce zâmbești așa? întrebă Cathy, care, așezată în fața ferestrei, schița copacii din parcul de vizavi.

   - Tata mi-a telefonat azi la serviciu. Dă o petrecere sâmbătă și suntem invitate.

   - Adică și eu?

   - Sigur că da. Va fi fantastic.

   - Abia aștept.

   Părinții lui Holly erau divorțați și tatăl ei, un om de afaceri bogat și influent, se căsătorise recent cu o actriță tânără și foarte frumoasă. După cum spunea Holly, mama ei vitregă dădea cele mai grozave petreci din Londra, de unde și entuziasmul ei pentru acea petrecere.

   Cathy nu era hotărâtă dacă să meargă sau nu, deși nu avea nimic planificat.

   Deși primise invitații de la mulți dintre colegii ei, îi refuzase aproape pe toți. Unii dintre ei erau atrăgători, dar niciunul nu-i plăcea suficient. În plus, era foarte dedicată studiului și nu voia să-și complice viața cu vreo idilă. Era matură și calculată și nu-și dorea să se implice într-o relație sentimentală sau intimă, decât dacă, desigur, întâlnea bărbatul pe care să-l iubească.

   Frumoasa Holly cu părul auriu, care ieșea mereu cu câte un bărbat, o necăjea de multe ori în privința atitudinii ei.

   - Eu vreau să mă bucur din plin de viață, îi spunea ea, și așa ar trebui să faci și tu. Nu e vorba de nimic serios între mine și jumătate din bărbații cu care ies, dar e distractiv.

   Cathy scutură din cap, neîncrezătoare. Îi făcea plăcere să meargă în oraș cu o mulțime de prieteni, poate să ia masa din când încând cu un bărbat, dar atât, se eschiva de la orice alt angajament.

   De fapt, așa cum îi spusese și lui Holly, nu-l găsea pe niciunul suficient de atrăgător.

   - Ești prea serioasă, veni verdictul acesteia.

   Visa, cu ochii deschiși, când vocea lui Holly o făcu să tresară.

   - Te rog să mă scuzi, n-am auzit ce-ai spus.

   - Vii cu mine sâmbătă la petrecere?

   - Da, se hotărî ea pe moment.

   - Grozav! Cred că voi cumpăra o rochie nouă, m-am plictisit de cele pe care le am.

   Continuară să discute până la ora 5, Holly povestind întâmplări amuzante de la lucru și Cathy, de la colegiu.

   Holly lucra la o companie de televiziune, ca secretară a unui realizator de programe și avusese ocazia să intre în contact cu numeroase personalități, dar și să audă tot felul de cancanuri. Era o fată inteligentă, plină de viață, fără nicio grijă, cu o personalitate cu totul diferită de firea calmă și profundă a lui Cathy și cele două erau legate de o prietenie profundă, puternică.

   Sâmbăta veni imediat, punând capăt unei săptămâni de lucru agitate și fetele se pregăteau nerăbdătoare pentru petrecere. Holly își cumpărase o rochie roz cu o croială îndrăzneață, cu spatele gol, lungă și largă, iar Cathy se hotărâse la una dintre preferatele ei pentru petreceri: o rochie din mătase imprimată manual, în nuanțe pastel de maro și gri, creată special pentru ea de una din colegele de la colegiu, de la secția de design vestimentar. Ceea ce Cathy nu știa, era că rochia aceea o punea atât de bine în valoare, de la nuanța părului și a ochilor, la silueta delicată și albul diafan al pielii, încât atrâgea ca un magnet privirile bărbaților ori ce câte ori o purta.

   Când ajunseră la locuința în stil victorian, petrecerea era deja în plină desfășurare.

   Cathy făcu cunoștință cu tatăl lui Holly și cu mama vitregă a acesteia, Julia, apoi se pierdu în mulțimea care o despărți de prietena ei. Încercă să găsească un colț mai retras, dar imediat un tânăr care părea să nu-și mai poată dezlipi privirea de la ea, o invită la dans. Dar, imediat ce muzica se opri, Cathy își ceru scuze și plecă în căutarea lui Holly.

   O găsi înconjurată de un grup de admiratori, printre care recunoscu un tânăr pe care-l cunoștea puțin, căci venise de mai multe ori acasă la ele. Discuta cu acesta, când privirea i-a fost atrasă de un bărbat înalt care zâmbea roșcatei în compania căreia era, cu un farmec pe care Cathy îl găsea irezistibil.

   Era un individ înalt, cu un trup puternic care iradia virilitate prin toți porii, iar privirea lui Cathy, curioasă și lacomă, părea să nu se mai sature de fiecare amănunt pe care-l descoperea: de la fața cu trăsături ferme, bine definite, sprâncenele negre dese, ochii cenușiu-verzui inteligenți, ușor amuzați și ușor blazați, gura frumos conturată, până la liniile fine de sub ochi și albul strălucitor al dinților. Avea un aer sofisticat de siguranță de sine și bunăstrare și, pentru prima dată în viață, Cathy simți o atracție atât de puternică, încât depășea puterea sa de control.

   Și, când, la rândul lui, bărbatul întoarse ușor capul spre ea și privirile li se întâlniră, pentru Cathy n-a mai existat decât o senzație de plăcută amețeală în care sunete și culori se amestecară într-un tot confuz pentru a face loc unei singure imagini atât de clare, încât parcă își întipărea conturul în propriul ei trup.

   Apoi, Cathy reveni încet la o oarecare stare de normalitate, concentrându-se cu greu asupra a ceea ce prietenul lui Holly îi repeta, iritat de neatenția ei. Observă absentă că muzica se schimbase, trecând la o melodie lentă, cu inflexiuni senzuale. Nu îndrăzni să se întoarcă, dar după senzația bruscă pe care o încerca, era sigură că individul se apropia de ea și, în momentul în care îi simți mâna pe umăr, întorcând-o cu fața spre el, se crispă de emoție.

   Îi privi chipul adumbrit de o tentă de mister, cu ochii mari, candizi, puțin speriați. Nici el, nici ea nu zâmbeau, deși Cathy și-ar fi dorit să o poată face. La rândul lui, și el o privea atent, de parc-ar fi încercat să-i rețină fiecare detaliu.

   - Dansează cu mine, spuse el cu o voce senzuală, cu un puternic accent american și cuvintele sunară ca un ordin.

   Fără să răspundă, Cathy se lăsă cuprinsă în brațe, prizonieră într-un păienjeniș de emoții necunoscute până atunci.

   Începură să danseze într-o perfectă armonie a trupurilor, ce-i dădea lui Cathy senzația de plutire într-un vis ireal, deși era conștientă de forța lui, de parfumul tipic masculin, tulburător, de clipa în care brațele lui o strânseră mai puternic. Atunci își ridică fața spre el, zâmbind, pierdută de plăcere când el îi răspunse tot cu un zâmbet și-i mângâie ușor părul.

   - Nici măcar nu știu cum te cheamă.

   - Cathy - Catherine Fairfax.

   - Catherine... Ți se potrivește numele.

   - Tu cum te numești?

   - Dan Foreman.

   - Ești american? N-am mai întâlnit un american până acum.

   - Nici eu n-am mai întâlnit o fată atât de frumoasă până acum.

   Cuvintele ar fi putut părea banale, ieftine, dar fuseseră rostite pe un ton atât de sigur și atât de tandru, încât sunară înduioșător de sincer.

   Cathy roși și-și coborî privirea, neștiind ce să spună, apoi îi auzi râsul ușor când o strânse mai tare în brațe.

   Când muzica se opri puțin, el nu-i dădu drumul, ci așteptă până reîncepu, ca să danseze în continuare, în timp ce degetele îi mângâiau ușor umerii și ceafa. Era atât de fericită, când, fără să vrea, privind dincolo de umărul lui, întâlni o pereche de ochi albaștri, supărați și disprețuitori - cei ai roșcatei înalte pe care o văzuse discutând cu Dan. Era evindet că femeia era furioasă, atentă la fiecare detaliu al comportamentului lui Dan.

   Sclipirea aceea rea din ochii necunoscutei îi făcea rău aproape fizic lui Cathy, destrămând oarecum vraja acelei realități la limita vislui; putea fi foarte bine vorba de soția lui Dan Foreman, dar nu întrebă, pentru că, brusc, își dădu seama că nu vrea să afle.

   Dar când muzica se opri, se scuză politicos și se desprinse din brațele lui, uluită de senzația de frig, de tristețe și singurătate pe care o încerca, de parcă ar fi pierdut ceva extrem de important.

   La baie, o găsi pe Holly, care-și refăcea fardul.

   - Văd că nu ți-ai pierdut timpul, o necăji aceasta, privind-o curioasă.

   - Ce vrei să spui?

   - Dansezi de o oră cu unul din cei mai râvniți bărbați de la petrecere. Toți vorbesc despre asta.

   - Dar Foreman?

   De fapt, era convinsă că era cel mai râvnit bărbat nu numai la acea petrecere, ci la oricare alta, dar simțea că Holly făcuse referire și la altceva, ceva ce ei îi scăpa.

   - Cine altul? Nouăzeci la sută din femeile prezente aici și-ar da brațul drept să-și petreacă și ele o oră dansând cu el; recunosc, sunt și eu una dintre ele.

   - Este foarte atrăgător, admise Cathy, totuși prudentă, neștiind dacă să aibă deplină încredere în prietena ei.

   - Teribil de atrăgător...

   - Ce știi despre el?

   - Vrei să spui că nu știi cine e?

   - Evident că nu. Cine e?

   - Dansezi timp de o oră atât de tandru cu el și nu știi cine e? Numai ție ți se poate întâmpla asta.

   - Cu atât mai mult, spune-mi tu.

   - Dan Foreman este un foarte faimos magnat al petrolului, nu se poate să nu fi auzit de el.

   - Acum, după ce mi-ai spus... parcă... S-ar putea să fi citit în ziare... dar tot nu știu nimic despre el.

   - Ține prima pagină oriunde merge. Julia a reușit o performanță în materie de mondenitate, pentru faptul că l-a făcut să vină în seara asta. Nu participă la multe petreceri din câte am auzit.

   - Dar ce știi despre el?

   Ușa se deschise și intră o tânără șatenă care o privi atent pe Cathy, înainte de a trece pe lângă ele.

   - Ai văzut? Ți-am spus că toată lumea comentează.

   - Nu vreau să știu. Povestește-mi despre el.

   - Ei bine, are 36 de ani, este foarte, foarte bogat, necăsătorit și atât de atrăgător, încât femeile ar face totul doar pentru o privire fugară din partea lui. Este adesea văzut în compania celor mai faimoase și mai frumoase femei din lume. Conform presei de scandal, are orice femeie își dorește.

   - Un playboy, trase Cathy concluzia, corelând totuși cu mare greutate imaginea bărbatului în brațele căruia dansase cu descrierea lui Holly.

   - Nu cred... A muncit din greu pentru a-și construi imperiul. Deține un număr de companii chiar și aici, motiv pentru care se și află momentan în Anglia. Până și tu trebuie să fi auzit de Foreman International.

   - Da... încuviință ea cu un aer absent.

   - Și de fapt, femeile sunt cele care-l asaltează, nu invers, cel puțin așa se întâmplă de obicei.

   Cathy roși, amintindu-și cum ea însăși îl privise. Pesemne o fi crezut că și ea era una din cele ce-l vânau pentru banii lui. Era un gând oribil, care-i repugna.

   - Știi cine e roșcata cu care discută? Aceea cu bluză argintie?

   - Ah, da, e Natalie Benjamin.

   - Prietena lui?

   Se miră și ea de cât de greu îi venea să întrebe acest lucru și cât de important i se părea ca individa să nu fi fost iubita lui.

   - Din câte știu, nu. Julia spunea că e un fel de rudă, verișoară cred. În orice caz, face parte din imperiul Foreman și lucrează cu Dan.

   Pentru Cathy, informația nu era foarte relevantă, căci nu putea uita privirea femeii, în care dorința era atât de evidentă. Chiar dacă, într-adevăr, nu era iubita lui, comportamentul ei dădea de înțeles că și-ar fi dorit acest lucru și că oricum îl considera proprietatea ei.

   Cathy zâmbi; era imposibil să și-l imagineze ca fiind proprietatea exclusivă a cuiva.

   Își dădu seama, alertată, că se gândea în mod obsesiv la el. Era prima dată când manifesta un interes atât de mare pentru un bărbat pe care nici măcar nu-l cunoștea și simțea, instinctiv, că o relație cu el ar răni-o. Lumea lui era cu totul diferită de a ei și distanța dintre cele două era greu, dacă nu imposibil, de acoperit.

   Era timpul să se retragă înainte ca individul să devină prea important pentru ea. Va chema un taxi și va merge înapoi acasă.

   - Scuză-mă pentru toate aceste întrebări. Tu cum te distrezi?

   - Mă mulțumesc și cu numărul 2, din moment ce premul I e la tine.

   - Și cine e numărul 2?

   - Garth, fratele Juliei. Ți-am spus că l-am remarcat încă de la căsătoria tatei.

   Ochii lui Holly deveniră visători, iar Cathy încuviință din cap, amintindu-și de tânărul în cauză: un brunet înalt, extrem de chipeș.

   - M-a invitat acasă la părinții lui, în weekend.

   - Adevărat?

   - Da, să-i cunosc. Ce prostie... vor fi acasă tot timpul... Ce ciudat... nu sunt numai părinții lui, ci și un fel de bunici vitregi, sau cam așa ceva.

   - Interesant. Cumlea ar fi să descoperi că e ilehal să te căsătorești cu el, râse Cathy, după care căscă ostentativ. Sunt epuizată; am să iau un taxi și mă voi duce acasă.

   - Doar nu pleci!

   - Ba da.

   - Și Dan Foreman?

   - Va găsi pe altcineva cu care să danseze.

   O spusese cu o nepăsare pe care era departe de a o simți. Nici măcar nu voia să se gândească la Dan dansând cu altă femeie, cu atât mai puțin cu Natalie Benjamin. Ciudate și periculoase sentimente erau cele pe care începuse să le aibă. Categoric, era timpul să plece.

   - Ești nebună. Complet nebună. Presupun, însă, că astfel vom avea și noi celelalte o șansă.

   - Vă doresc succes. Ne vedem mâine.

   Ieșise din camera de toaletă și tocmai se îndrepta să-și ia haina, când Dan Foreman îi apăru în față, blocându-i calea; îl privi mirată, în timp ce inima îi bătea nebunește.

   - Te-am așteptat, explică el blând, râzând ușor de mirarea ei și mângâindu-i obrazul cu un deget.

   - Nu trebuia. Plec.

   - Lasă-mă să te conduc.

   - Nu, nu, în niciun caz. Iau... un taxi, se bâlbâi ea, cu privirea ațintită asupra nasturelui de sus al cămășii lui, temându-se să rămână singură cu el, temându-se că nu se poate desprinde din vraja pe care prezența aceea o țesea în jurul ei.

   Dan îi prinse bărbia și-i ridică fața spre el.

   - Catherine, te duc eu acasă.

   Cedă. În definitiv, de ce să-l refuze, mai ales că-și dorea s-o conducă poate mai mult decât el.

   - Mulțumesc, răspunse ea încet, surprinsă de sclipirea intensă a ochilor lui verzi, fără să-și dea seama cât de frumoasă era ea însăși, ușor îmbujorată, cu un adorabil aer de vulnerabilă inocență.

   Își luă rămas-bun de la Julia; apoi îl privi pe Dan făcând și el același lucru și, după cum buzele acesteia zăboviră o clipă mai mult pe ale lui, era evident că nicio femei nu era imună la farmecul său. Se uită, dar n-o văzu pe domnișoara Benjamin; cu toate acestea, era convinsă că individa nu va fi deloc mulțumită de plecarea lui Dan cu ea.

   În câteva minute se aflau deja în mașină și Cathy se cuibări pe banchetă, încă tremurând de la răcoarea de afară. Îi spuse adresa și Dan porni imediat, după ce-i oferi o țigară, și-și aprinse și el una. 

   Fumau în tăcere, Cathy privind drept în față, impresionată de ușurința cu care el stăpânea acel bolid mare.

   - Ești foarte tăcută, se auzi vocea lui, pe un ton blând.

   - Te rog să mă scuzi.

   - Nu-ți cere scuze; îmi placi așa cum ești.

   Ajunseră în 10 minute și Dan opri mașina în fața casei, apoi se întoarse ușor spre ea, cu brațul rezemat de spătarul scaunului ei.

   - Mulțumesc.

   - Plăcerea a fost de partea mea. Nu mă inviți la o cafea?

   - Ăăăă.... adică... eu....

   Își dorea mai mult decât orice pe lume să-l invite, dar era incapabilă s-o facă.

   Dan îi privi o clipă capul ușor aplecat, apoi îi ridică fața spre el, mângâindu-i ușor obrazul cu degetul, conștient de teama ei și de faptul că nu trebuie s-o grăbească. Apoi îi puse degetul pe buze, oprind-o de a spune ceea ce ea tocmai încerca.

   - Lasă... șopti el, privind cu ochii îngustați buzele ușor deschise. Catherine...

   Buzele lui îi atinseră gura o dată, de două ori, într-o ușoară mângâiere, făcând-o să tremure de plăcere, apoi sărutul lui senzual îi încordă trupul într-un val de dorință care o luă prin surprindere. Automat, brațele ei se ridicară spre umerii lui; nu mai fusese niciodată sărutată așa și o speria modul în care reacționa. În strânsoarea brațelor lui, bătăile inimii ei se confundau cu ale lui.

   Apoi îi dădu brusc drumul și rămase cu ochii închiși câteva secunde, după care îi zâmbi, păstrând în adâncul ochilor aceeași sclipire de dorință și-i sărută palma.

   - Vei să cinăm împreună mâine, Catherine?
   - Da, veni răspunsul ei imediat, dictat de glasul instinctului.

   - Vin să te iau la 7 și jumătate.

   O mai sărută o dată, scurt și tandru, apoi se aplecă să-i deschidă portiera.

   Târziu, noaptea, privind în întuneric, cu ochii larg deschiși, cu buzele încă fierbinți de la sărutul lui, Cathy se gândea dacă luase sau nu decizia corectă.

Capitolul 3

      Deși nu avusese o noapte foarte liniștită, Cathy se trezi a doua zi dimineață plină de energie.

   Nu-și găsea liniștea, trecând de la entuziasmul debordant la gândul de a se întâlni cu Dan, la o teamă insuportabilă, abia abținându-se să nu telefoneze și să anuleze întâlnirea..

   Nu era în stare să se concentreze pentru a lucra, așa că, profitând că Holly încă dormea, ieși să se plimbe în parc.

   Merse în ritm alert, încercând să-și consume acel surplus de energie pe care i-l dădea nervozitatea, lăsându-și gândurile să rătăcească în voie, prinse în dantelăria fanteziilor legate de apropiata întâlnire. Când se uită la ceas, își dădu seama că mersese ore în șir și că era deja după-amiază, așadar era cazul să se întoarcă.

   O găsi pe Holly privind la televizor.

   - Bună! Te-ai trezit de mult?

   - Cam de o oră.

   - Mai e cafea?

   - Da. Servește-te, stai jos și povestește-mi exact ce se întâmplă.

   Cathy se aștepta la această întrebare așa că, după ce turnă cafea în cești pentru amândouă, se ghemui jos în fața căminului și oftă, cu un aer de prefăcută resemnare.

   - Ce anume vrei să știi?

   - Totul!

   - Presupun să te referi la Dan Foreman.

   - La cine altul? Când ai spus aseară că pleci, n-ai spuis că pleci chiar cu el. Ah, să nu uite, uite ce-ai primit. De fapt, comisionarul m-a trezit, altfel aș fi dormit și acum.

   Spunând acestea, Holly arătă spre un buchet enorm de trandafiri albi așezată cu grijă pe un fotoliu.

   Cathy sări imediat în picioare cu un strigăt de încânctare și luă buchetul, atingând ușor petalele de catifea. Pe cartea de vizită ce-l însoțea, era scris de mână: „Șapte treizeci, Dan”.

   Aranjă florile în vaza ei preferată, le așeză lângă fereastră, unde lumina după-amiezii dădea florilor irizări de vis și abia apoi reveni lângă Holly.

   - Ei bine...? întrebă aceasta, abia putându-și stăpâni nerăbdarea.

   - Nu știam că vom pleca împreună. Voiam să plec singură, dar el s-a oferit să mă conducă, așa că am acceptat. Alte întrebări?

   - Și florile?

   - Sunt de la el.

   - Când te mai întâlnești cu el?

   - Diseară, deși încă nu știu ce să fac... nu știu dacă trebuie să merg.

   - Nu vrei să mergi? Eu n-aș sta o clipă pe gânduri în fața unei astfel de șanse.

   - Ba da, vreau să merg, dar mă tem să mă implic într-o relație cu el.

   - Te simți atrasă de el - nu te-am văzut niciodată nici pe departe așa - și este clar că și tu îi placi lui. Nu-ți mai face atâtea griji, ia lucrurile așa cum sunt. Vei regreta dacă nu te duci,

   Cathy știa că prietena ei avea dreptate și sfatul o liniști... Acum era sigură că nu greșea.

   - Mulțumesc. Simțeam nevoia să discut cu cineva.

   - Știi bine că-mi poți spune orice.

   - A fost ceva interesant după plecarea mea?

   - Nu prea. Până la sfârșitul serii, eu și Garth am devenit mai apropiați. Ah, a mai fost ceva... Natalie Benjamin m-a prins într-un moment în care eram singură și m-a întrebat cine ești.

   - Cum?

   - Desigur, foarte subtil, dar era totuși clar că era furioasă că Dan a plecat cu tine.

   - Oh, Doamne!

   Cathy nu voia pentru nimic în lume vreun conflict. În plus, era conștientă că nu putea rivaliza cu femeia aceea.

   - Nu mi-aș face griji în locul tău, nu poate face nimic. Am întrebat-o și pe Julia despre ea și, se pare că încearcă de ani de zile să pună mâna pe Dan, dar fără succes. Ah, ce norocoasă ești!

   - Da, poate că da.

   - Spune-mi mai multe despre el.

   - Întreabă-mă mâine.

   Ce-i putea spune, de altfel? Nici nu-l cunoștea. Fizic era minunat, când dansai cu el, parcă pluteai într-un vis, era tandru, fermecător și convingător, dar asta nu era de ajuns pentru o caracterizare și în niciun caz suficient pentru a-i justifica emoția puternică pe care i-o producea.

   La ora 7 și un sfert, era deja gata îmbrăcată: alesese un taior din catifea maro, a căruit fustă largă cu cordon lat îi punea în evidență talia subțire, o bluză de dantelă și pantofi maro cu toc înalt, iar ca bijuterii purta o broșă și cercei din aur.

   Holly plecase deja la întâlnire, așa că aștepta singură în living, atât de emoționată și de speriată, încât tresări când auzi soneria la ora 7 și jumătate exact, deși se aștepta să fie punctual.

   Deschise ușa, fără a fi însă nici pe departe pregătită pentru emoția paralizantă de care se simți copleșită la vederea lui.

   Era înalt, pputernic, cu un farmec devastator. Costumul cu croială modernă, în mod evident lucrat la una din marile case de modă de lux, îi punea în evidență umerii largi, pieptul lat, picioarele musculoase și șoldurile înguste, și întreaga lui înfățișare o făcu pe Cathy incapabilă să articuleze vreun cuvânt.

   - Bună, Catherine.

   - B... bună. Urci... vrei să intri?

   Dar încuviință din cap și se lăsă condus în living privind cu interes în jurul lui, în timp ce ea continua să se simtă la fel de stingheră, cu mișcările sacadate în mod stupid de o timiditate pe care nu și-o putea învinge. De-ar fi putut măcar vorbi în mod normal cu el, pentru a destinde atmosfera.

   - Mulțumesc pentru trandafiri, sunt foarte frumoși.

   Dan o privi lung, fără să zâmbească.

   - Mă bucur că îți plac.

   - Vrei o cafea, sau poate ceva mai tare? Avem whisky și votcă.

   Tăcu deodată, propria voce părându-i-se că sună nefiresc.

   - Whisky, simplu.

   Era bucuroasă că are ceva de făcut, deși privirea lui îi accentua tremurul mâinilor. Degetele lor se atinseră în treacăt când ea îi oferi paharul, făcând-o să și le retragă repede.
   Dan rămăsese în picioare, rezemat de șemineu și goli dintr-o înghițitură paharul.

   - Ești foarte frumoasă, spuse el bând, apoi, în timp ce ea bâiguia un cuvânt de mulțumire, se îndreptă spre ea și-i puse ușor mâinile pe umeri.

   - Nu-ți fie teamă de mine, Cathy.

   - Nu mi-e... De fapt, îmi e, nu mă pot stăpâni...

   - Nu-ți voi face niciodată vreun rău, șopti el atingându-i ușor buzele cu ale lui.

   Mult mai târziu, Cathy avea să-și amintească aceste cuvinte în care crezuse total, fără nicio rezervă - să și le amintească și să sufere cu atât mai mult. Pe moment, îl privi doar sfioasă cu ochii ei mari, frumoși.

   - Știu. Numai că mă simt intimidată, nu știu ce să-ți spun. Aș dori....

   Sărutul lui scurt, hotărât, o făcu să tacă.

   - Nu-ți dori nimic. Vino acum cu mine.

   O luă de mână și plecară, abia dându-i răgazul să-și ia geanta. O conduse la mașină, făcând-o tot drumul să râdă și să se simtă relaxată.

   Restaurantul, așa cum era de așteptat, era un local foarte scump și exclusivist, despre care Cathy citise cândva, fără să-și poată închopui că va ajunge să mănânce acolo vreodată. După cum chelnerii se agitau în jurul lui Dan, era clar că-l recunoșteau drept unul din cei mai importanți clienți și, în aceeași măsură, acesta suscita și interesul ocupanților celorlalte mese, în special al doamnelor.

   Au fost conduși la o masă într-un separeu și, abia când începu să citească meniul, Cathy își dădu seama cât de foame îi era, căci nu mâncase toată ziua. Comandă pepene și pui cu sos de vin, iar el, păstrăv și friptură de vită, spunând că-i face întotdeauna plăcere să mănânce tipic englezește, ceea ce-i reaminti ei de originea lui americană.

   - Unde locuiești în America?

   - În Los Angeles, unde de fapt m-am născut, dar îmi petrec mult timp în New York și Texas, cu afaceri.

   Între timp, îi oferise o țigară și tocmai i-o aprindea cu o brichetă de aur.
   Cathy nu putea să nu observe că fiecare obiect ce-i aparținea lui Dan, până la ultimul detaliu, era de cea mai bună calitate și, fără îndoială, extrem de scump.

   - Ești foarte bogat, remarcă ea, furioasă când își dădu seama că rostise cu voce tare ceea ce reflecta pentru ea însăși, spre amuzamentul lui.

   - De unde știi?

   - Am întrebat-o pe Holly despre tine.

   - Și ce ți-a spus?

   - Ce ești bogat și faimos, veni răspunsul ei sincer și candid, făcându-l să râdă.

   - S-o întreb și eu despre tine, sau îmi spui tu?

   - Nu știu ce să-ți spun, nu e nimic interesant.

   - Mă interesează tot ce e legat de tine. Povestește-mi despre copilăria ta. Mai ai frați?

   - Un frate, Joe, cu 2 ani mai mare decât mine; lucrează la un ziar. Stau la Holly doar pentru 6 luni. Locuiesc cu Joe în Brighton.

   - Și părinții tăi?

   - Au murit acum 18 luni, spuse ea cu greutate.

   - Îmi pare rău.

   - Acum mi-am revenit, îl asigură ea, neștiind că durerea din priviri îi trăda minciuna. Nu vreau să fii trist pentru mine.

   - Mă voi strădui.

   Când li se aduse mâncarea, conversația lor se opri, iar Cathy începu să mănânce grăbit, cu poftă.

   - Mor de foame, recunoscu ea, observând că Dan o privea. N-am mâncat nimic toată ziua, pentru că am fost neliniștită și speriată din cauza acestei întâlniri.

   - Speriată?

   - Aș vrea să pot să nu fiu atât de sinceră, dar cuvintele par să iasă înainte să le pot opri. Nu voi fi niciodată un bun diplomat.

   - Ai vrea?

   - Nu, dar aș vrea cel puțin să fiu scutită de astfel de situații stânjenitoare.

   În timpul mesei. Cathy bău mai mult decât intenționase, dar constatase că era singurul remediu împotriva inhibiției care i-ar fi accentuat timiditatea, făcând-o să pară plictisitoare unui bărbat ca el. Îndemnată de întrebările lui, sub privirea aceea intensă care nu se mai dezlipea de chipul ei, îi dezvălui fără să-și dea seama toate detaliile vieții ei.

   - Se pare că eu ți-am spus totul, acum e rândul tău.

   - M-am născut în Los Angeles, după cum știi deja. O parte a familiei încă locuiește acolo; tata e politician, mama a murit acum 10 ani. Am 2 frați, Tom și Kevin. Tom locuiește în Tahiti, ne întâlnim foarte rar, iar Kevin în Canada, unde conduce o editură. Pe scurt, asta e familia mea.

   - Asta nu-mi spune prea mult. Povestește-mi despre tine.

   - Am crescut împreună cu frații mei, eram foarte apropiați pe atunci. Perioada aceea mi-a rămas în memorie ca fiind plină de soare și fără griji. Am urmat colegiul Harvard, am făcut armata și am fost trimis în Vietnam, apoi am colindat lumea împreună cu Tom, făcând autostop și muncind din loc în loc, ceea ce, chiar dacă nu-ți vine să crezi, ne-a luat 4 ani, după care m-am întors în State, mi-am înființat propria afacere și am început să faci bani, muncind din greu. Cam atât.

   Era o povestire pe scurt a vieții lui, dar vocea, ochii, expresia feței îi spuseseră mult mai mult lui Cathy.

   Era un individ dur și independent, cu o înclinație naturală spre bogăție și succes. Viața, atât de diferită de a ei, îl modelase definitiv: sofisticat, inteligent și plin de succes, stăpânindu-și pe deplin spiritul rebel, fără însă a-l distruge, așa cum se întâmpla la majoritatea oamenilor, știa ce voia și obținea, în mod invariabil.

   Cathy era convinsă că putea fi rece și calculat, tot așa cum putea fi cald și tandru - o fire complexă, puternică, exercitând o atracție irezistibilă.

   Își terminaseră de băut cafeaua și lichiorul și, complet relaxați, fumau în liniște.

   Dan îi zâmbi, iar ea îi întoarse zâmbetul, amețită și fericită. Privirile li se întâlniră iar ca prima dată, a lui cercetătoare, ușor adumbrită, a ei candidă și onestă.

   Cathy înlăturase toate barierele pe care le ridicase în jurul ei și nu mai simțea decât nevoia dureroasă de a-l atinge și de a se lăsa atinsă, sărutată, posedată de el. Era o nebunie, căci abia dacă-l cunoștea. Își plecă privirea, smulgându-se din vraja lui.

   - Mergem?

   - Da.

   Atât reuși să spună și se ridică imediat.

   Dan o luă de mână și merseră la mașină și numai după ce urcară o întrebă cu un zâmbet:

   - Ce vrei să facem acum?

   - Trebuie să merg acasă, fiindcă mâine mă trezesc devreme.

   - Perfect.

   Părea de acord s-o lase pe ea să dicteze ritmul relației lor, conștient fiind cât de ușor o putea speria. Tăcuseră pe drumul de întoarcere, dar era o liniște ce-i învăluia într-o stare de bine. În scurt timp, Cathy adormi cu capul pe umărul lui.

   - Catherine, trezește-te, am ajuns!

   Deschise ochii, mirată, apoi își ridică repede capul, jenată.

   - Vrei o cafea? îl întrebă, sperată că va refuza.

   Acum îi părea rău că propusese să se întoarcă acasă; își dorea mult să mai rămână, măcar încă puțin, cu el.

   - Da, aș vrea o cafea.

   Holly nu se întorsese de la întâlnire, așa că erau singuri în casă.

   Cathy merse în bucătărie, lăsându-l pe Dan să mai pună cărbuni pe focul ce încă ardea și, când reveni cu cafeaua, îl găsi în picioare în fața ferestrei, privind undeva în depărtare și părând extrem de însingurat.

   - Cafeaua e gata.

   Veni imediat să se așeze lângă ea pe canapea, privindu-i atent mișcările pe care emoția i le făcea stângace, apoi îi opri tremurul mâinii acoperindu-i-o cu a lui.

   - Catherine..

   Îi șopti numele în timp ce-i săruta palma, desfăcându-i cu cealaltă mână părul, prin care-și trecu degetele în mângâieri duioase, Cathy se înclină spre el, fără a-și conștientiza mișcările, ci doar nevoia disperată de sărutul lui, până când, pierdută într-o miriadă de senzații, încerca să dăruiască la rândul ei, înnebunitoarea plăcere pe care o primea din mângâierile lui.

   - Te doresc, Cathy, mormăi el deodată imobilizându-i mâinile, el însuși rămânând nemișcat, străduindu-se să-și recapete suflul.

   - Și eu te doresc, recunoscu ea, fericită de strălucirea din privirea lui.

   - Nu știi ce spui.

   Apoi, cu o mișcare pe cât de hotărâtă, pe atât de mlădioasă, îi dădu drumul și se ridică, depărtându-se de ea și aprinzându-și o țigară. 

   Cathy rămase pe loc, privindu-llung, încă incapabilă de a se mișca, de a se detașa de starea de letargie.

   - Ba, cred că știu...

   În clipa aceea înțelese că o respinsese, cu tot ceea ce ea era atât de dornică să-i ofere, că i se dăruise necondiționat, iar el o refuzase. Lacrimi fierbinți îi umplură ochii.

   - Ai spus că mă dorești... dar nu este adevărat, nu mă dorești deloc...

   Atât putu să spună, înainte de a izbucni în hohote de plâns.

   Într-o clipă, Dan aruncă țigara aprinsă în foc și veni lângă ea, luând-o în brațe și mângâindu-i părul, șoptindu-i neîncetat cuvinte de alinare, până ce, în sfârșit, se liniști.

   Calmă acum, se trase din brațele lui, îngrozitor de stânjenită. Ce avea să creadă Dan despre comportamentul ei isteric? Nici nu îndrăznea să se gândească. Îi răsunau în urechi cuvintele lui Holly: „Femeile sunt cele care-l asaltează”. Își dădea seama, plină de dispreț față de propria persoană, că lucrul acesta fusese valabil și-n cazul ei. Își îndepărtă cu degete tremurânde șuvițele de păr de pe obrajii încă uzi de lacrimi, dorindu-și ca Dan să plece și s-o lase singură în umilința ei. Totuși, el nu schiță niciun gest, ca și cum ar fi așteptat-o să spună ceva.

   Așadar, se hotărî să vorbească și să se termine odată totul.

   - Îmi... îmi pare îngrozitor de rău pentru ce s-a întâmplat. În mod obișnuit, nu mă comport așa...

   - Cathy, o întrerupse el, prinzând-o de umeri și forțând-o să-l privească în ochi. Nu-ți cere scuze, n-ai de ce, totul a fost numai din vina mea. M-am purtat stângaci, am fost lipsit de tact și, dacă te-am jignit, jur că n-am vrut s-o fac! Gândește-te: dacă am fi făcut dragoste acum, după aceea m-ai fi urât și nu vreau sub nicio formă să se întâmple așa ceva.

   Vocea lui era tot atât de blândă ca atingerea mâinilor. Avea dreptate, desigur, și dovedea că o cunoaște mai bine decât se cunoștea ea însăși.

   - Dan, te rog...

   Voia să-i spună că nici el nu trebuia să-și ceară scuze, căci vina fusese în întregime a ei, dar când buzele lui îi atinseră obrazul, firul gândurilor se rupse imediat.

   - Cum îți poți imagina că nu te doresc? Ești atât de frumoasă și Dumnezeu mi-e martor cât de mult te doresc. De când te-am văzut la petrecere, nu mă pot gândi decât la tine. Așa că, nu mai spune că nu te doresc... dacă nu vrei să mă faci să-ți dovedesc ce simt...

   Cathy râse, atingându-i obrazul. Deodată, totul redevenea frumos. Se gândise așadar la ea, nu la el. Simțea nevoia să-l îmbrățișeze, dar, desigur, nu o făcu. Spuse doar încet:

   - Am înțeles greșit; nu mi-am dat seama. Îmi pare rău.

   Dan zâmbi din nou și-i sărută buzele ușor.

   - Să nu ne gândim la asta.

   Cathy se arătă total de acord, pe măăsură ce sărutul lui devenea pasional.

Capitolul 4

      În următoarea lună, Cathy și Dan se întâlniră aproape în fiecare zi.

   El părea că nu rezistă fără ea mai mult de 24 de ore, ceea ce ei îi convenea de minune, căci avea o nevoie vitală de prezența lui.

   Activitatea lui avea de suferit fără îndoială, iar prezența ei la cursuri devenise aproape inexistentă, dar nimic nu mai avea importanță în afara faptului că erau cât mai mult timp posibil împreună.

   Dan o lua în croaziere, la plimbare, la expoziții și galerii de artă, la teatre și restaurante, în vizită la prieteni, transformându-i viața într-un vis.

   Cathy era pentru prima oară în viață îndrăgostită și ea însăși era surprinsă de intensitatea sentimentelor sale față de el. Niciun bărbat până atunci nu reușise să aprindă măcar o scânteie în sufletul ei, iar acum trăia chiar marea dragoste, așa cum citise în romane și la care tânjise tot timpul.

   Câteodată se simțea speriată și nesigură, întrebându-se cât avea să mai dureze până când Dan se va plictisi de ea, căci cum putea ea, care se considera o fată obișnuită de 18 ani, fără nimic deosebit, să mențină interesul și dragostea unui bărbat puternic, cu o carieră de succes, ca Dan? Dar temerile îi erau imediat risipite de zâmbetul lui cum o vedea, de pasiunea îmbrățișărilor și săruturilor lui, care parcă voiau să arate lumii întregi câtă nevoie disperată avea de ea. Nu făcuseră încă dragoste, și asta numai ca urmare a extraordinarei stăpâni de sine a lui Dan, care găsea mereu puterea de a se retrage.

   Într-o după-amiază de vară târzie, merseră în afara orașului și mâncară la un han vechi, pe malul unui râu. Apoi, la sugestia ei, se plimbară pe câmp.

   Era atât de cald, încât Cathy își scoase jacheta, apoi rămase, împotriva voinței, privindu-l lung cum se dezbracă și el și rămâne într-un tricou negru fără mâneci. Era fascinată de trupul lui superb, de la umerii lați, la jocul mișchilor sub pielea bronzată a brațelor, la coasele înguste și picioarele lungi, puternice. Îl dorea, Dumnezeule cum îl dorea, iar sclipirea ochilor lui verzi îi oglindea dorința.

   Pentru o clipă, rămaseră captivi în starea aceea de tensiune explozivă, apoi Dan rupse vraja și, luând-o de mână, continuară plimbarea.
   Nu mai putea continua așa la nesfârșit, se gândi Cathy, în timp ce picioarele abia mai găseau forța de a o susține.

   - Am obosit; putem să ne odihnim puțin?

   Ajunseseră într-un crâng și se-ntinseră pe iarbă, lăsând ramurile copacilor să cearnă lumina caldă a soarelui pe chipuri. Deschizând ochii, Cathy îl văzu pe Dan rezemat într-un cot deasupra ei, privind-o.

   - Iubește-mă, Dan, gemu ea în timp ce degetul lui îi mângâia ușor obrazul.

   Pierdută într-un labirint de senzații, fascinată de dorința lui, ca și de propria ei dragoste, Cathy ar fi vrut ca timpul să se oprească în loc.

   Dan îi descheie bluza și i-o împinse ușor de pe umeri, iar ea îi scoase tricoul simțindu-se, în îmbrățișarea lui disperată, ca făcând deja parte din trupul lui.

   - Atinge-mă, Cathy, sărută-mă, dă-mi căldura și dragostea ta.

   Cuvintele lui erau o invitație la un delir pe care Cathy l-ar fi dorit prelungit la nesfârșit. Deodată, însă, lătratul unui câine o făcu să tresară; deveni încordată și teama de a fi surprinși îi strecură din nou în gânduri coerență și luciditate.

   - Dan... începu ea, îngrijorată.

   - Ssst... nu vine nimeni.

   Era încă în brațele lui; dar vraja care-i adusese la limita de a pierde controlul se destrămase oarecum.

   - Cathy?

   - Mmm?

   - Aș vrea să ne căsătorim cât se poate de repede.

   Cathy deschise gura să spună ceva, dar el o opri continuând:

   - Știu că sunt prea bătrân pentru tine... Dumnezeu mi-e martor, numai la asta mă gândesc de când te-am cunoscut, dar nu pot să renunț. Ești a mea, așa cum vei fi întotdeauna.

   - Dan, iubirea mea, cum poți să gândești că ești prea bătrân pentru mine?

   - Sunt, am aproape de două ori vârsta ta... nu e o afacere prea bună pentru tine. Știu că ai avea nevoie de un bărbat mai tânăr, dar gândul că ai putea aparține altcuiva... pur și simplu nu suport...

   Vârsta n-avea nicio importanță pentru ea, i se părea chiar ciudat că pentru el avea. Îl iubea - știa cu siguranță asta - și nimic altceva nu mai conta.

   - Da, mă căsătoresc cu tine oricând vrei.

   - Mâine?

   - Da, mâine.

   - Cathy... îi șopti numele, cu buele în părul ei, ca și cum simpla rostire a acetuia l-ar fi făcut fericit.

   După o săptămână, erau deja căsătoriți.
   Fusese o ceremonie foarte restrânsă, la Londra, la care participaseră, în afară de ei doi, doar Holly și un prieten al lui Dan, Raoul Patterson. Cathy insistase să fie așa și în cele din urmă Dan cedase.

   Holly primise vestea cu o explozie de bucurie, dar nu se arătase foarte surprinsă.

   - Știam, spusese ea, țopăind de fericire. Am știut din clipa în care v-am văzut dansând la petrecere, se vedea că erați sortiți unul altuia.

   Cathy se amuzase, cu toate că aproape credea și ea la fel. Apoi, încercase să ia legătura cu Joe, să-i spună și lui vestea. Telefonase de mai multe ori în timpul zilei și seara, dar nu răspunsese nimeni. Se interesase și la ziarul unde lucra și i se spusese că nu venise la lucru de o săptămână.

   În panică, îi telefonase lui Dan aproape plângând și, într-o jumătate de oră, acesta apăruse la Holly acasă și o și luase la Brighton.

   - Tot era timpul să-l cunosc, spusese Dan, zâmbind.

   Cathy rămăsese impresionată de bunătatea lui, de grija pe care o avea față de ea, de cum lăsase totul pentru a o ajuta.

   Îl găsiseră pe Joe tunzând gardul viu din grădină, ușor surprins de a-i vedea și iritat de îngrijorarea surorii lui.

   - Am tot încercat să iau legătura cu tine!

   În tonul ei era o mare ușurare, dar și un ușor reproș, într-adevăr, aproape nu dormise cu o noapte înainte, închipuindu-și tot felul de situații nefericite.

   - Acum, m-ai găsit; ce urgență aveai? întrebă el insolent, fără să-și întrerupă treaba.

   Simțind enervarea lui Cathy, Dan intervenise și-i invitase la prânz, când alesese momentul să-l anunțe pe Joe că el și sora lui aveau să se căsătorească.

   Joe acceptase vestea cu calm, evident impresionat de Dan, iar atitudinea lui fusese în sfârșit respectuoasă, dar refuzase să vină la nuntă, pretextând că va fi plecat în Jersey la momentul respectiv. Când se despărțise de Cathy, după-amiaza târziu, îi spusese:

   - Ai nimerit-o bine de data asta, Cathy; individul e plin de bani. Succes!

   Cathy nu putuse decât să scuture din cap, disperată. Știa că reacționase tipic, dar nu putea să nu se mire de cinismul lui.

   La înapoiere la Londra, Cathy îi explicase lui Dan despre relația dintre ea și fratele ei: fiecare își vedea de viața lui, iar el nu venea la ea decât când avea vreun necaz. De altfel, era o relație obișnuită între frate și soră, cu atât mai mult pentru ei, când trecuseră prin acea traumă la o vârstă destul de fragedă, când nici măcar nu erau formați.

   În seara aceea, Dan îi oferise un inel de aur cu un diamant uriaș, iar Cathy nu se putuse abține să nu plângă, emoționată de frumusețea acestuia, dar și de ceea ce reprezenta: era logodită cu Dan Foreman, singurul bărbat pe care-l iubise și pe care avea să-l iubească vreodată. Viața ei părea împlinită.

   Restul săptămânii parcă zburase; atât de multe erau de făcut, încât Cathy aproape că nici nu avusese timp să respire. În sfârșit venise cu viteza unui fulger, ziua nunții.

   Cathy se trezi devreme, cu o teamă ciudată. Când ajunse în bucătărie, Holly făcea deja cafeaua și prăjea pâine. Se așezară la masă, deși ea nu putea mânca nimic și, în timp ce Holly vorbea vesel, ca de obicei, rămase tăcută, copleșită de îndoieli.

   Parcă abia atunci își dădea seama de pasul pe care urma să-l facă. Toată săptămâna fusese o goană și se pierduse în tot felul de lucruri mărunte, în loc să dea atenție esențialului.

   Era speriată.

   În câteva ore, avea să devină soția lui Dan Foreman și să facă un jurământ pentru toată viața. Era un american multimilionar, deosebit de atrăgător, care îi va schimba complet stilul de viață. Teama o făcea ilogică, aproape cedând isteriei.

   „Nici măcar nu-l cunosc; de ce vrea să se însoare cu mine?” începu să se gândească.

...................................

      „Există un spectacol mai mare decât întinsul mării: cerul. Există și un spectacol mai mare decât cerul: sufletul omenesc.”

             Victor Hugo 

Soția de la etaj, Rachel Hawkins

 .....................................

5.

            Mult prea târziu am văzut-o pe Jane întinzându-se spre ananasul din argint de pe masa de lângă ușă.

   Unul dintre fleacurile de la Southern Manors pe care le adusesem aici pentru ca locul să pară mai frumos.
   Când obiectul s-a năpustit spre mine, iar fața lui Jane s-a schimonosit de mânie și de spaimă, mi-am înțeles greșeala.
   Dar și Jane a greșit.
   Avântul a fost prea mare și lovitura a fost prost țintită, obiectul zdrobindu-mi o parte din față. Am simțit imediat dinții sparți, gustul sângelui și o durere înfiorătoare, insuportabilă.
   Apoi, s-a lăsat întunericul.

32.

      Ar fi trebuit să știu, futu-i mama mă-sii.
   Mă durea capul și, când am deschis ochii, am avut senzația că îmi vor ieși din orbite. O senzație grea, apăsătoare îmi chinuia stomacul și mi-am întors capul într-o parte de frică să nu vomit, dar nu s-a întâmplat nimic. Doar am tușit și am icnit. M-am întrebat cum dracului n-am anticipat chestia asta.
   Bea era prea isteață pentru ca asta să fie o soluție permanentă. La naiba, eu eram prea isteț ca să o consider o soluție permanentă.
   Dar, în prima noapte, mi-am ieșit din minți și am intrat în panică. Iar treaba asta mi se păruse... OK, mi se păruse o nebunie chiar și atunci, dar improvizam. Întotdeauna făcusem așa, inventasem chestii pe loc și mă adaptasem împrejurărilor.
   De obicei, funcționa.
   Dar aici vorbeam despre Bea. Despre soția mea.
   Bineînțeles că totul s-a terminat așa, cu mine pe podea, sângerând, cu câțiva dinți în minus, în timp ce Bea e afară, undeva, cu Jane.
   Gândul mi-a provocat un scurt atac de panică și am încercat să mă ridic în picioare, dar fără folos. M-am prăbușit pe podea, ghemuit, privindu-mi cu ochii încețoșați propriul sânge, în vreme ce jos, soția și logodnica mea... ce făceau oare? Sunau la poliție? Sărbătoreau cu un pahar de șampanie?
   Hristoase, speram din inimă că e una dintre cele două variante, fiindcă orice altceva mă speria de moarte.
   Nu m-am dus special în Hawaii ca să o seduc pe Bea Manson și să mă însor cu ea. Habar n-aveam că se află acolo - nu sunt un hărțuitor, pentru Dumnezeu! Dar, în decursul anilor, devenisem bun la identificarea ocaziilor și exact asta s-a întâmplat când am zărit-o pe Bea Mason pe plaja aceea.
   Nu doar o ocazie. Ci ocazia!
   Inițial, n-am știut cine e. Nu prea țineam pasul cu noutățile din industria designului interior, dar fata cu care călătoream ținea.
   - Pe toți dracii! exclamase ea când ne-am așezat pe marginea piscinei.
   Am ridicat privirea din telefon și am văzut o femeie trecând pe lângă noi, într-un costum de baie violet-închis, cu un sarong înflorat în jurul taliei. Era frumușică și măruntă. Chiar și de la distanță, am surprins sclipirea diamantelor de la urechi, dar nimic din persoana ei nu m-ar fi făcut să exclam așa ceva.
   - Ce e? am întrebat.
   Charlie m-a lovit cu o revistă făcută sul.
   - E Bea Mason, a răspuns și, când m-am holbat la ea nedumerit, și-a dat ochii peste cap și mi-a explicat. E patroana de la Southern Manors. Firma ei e uriașă. Fusta aia care îți place ție atât de mult am cumpărat-o de la ea.
   Habar n-aveam despre ce fustă vorbește, dar am zâmbit și am încuviințat din cap.
   - Ah, corect. Și... e o persoană importantă?
   - Pentru femei, da, a zis Charlie, apoi a strâmbat din nas. Dar mă întreb ce caută aici. Nici măcar nu e complexul cel mai frumos de pe insulă. Dacă aș avea banii ei, m-aș duce la Lanai.
   Acesta a fost momentul în care Bea Mason a devenit brusc mai interesantă pentru mine.
   Și Charlie avea bani. Mulți. Dar nu erau chiar ai ei, ci mai degrabă ai familiei, însă tot se putea numi bogată. Ceea ce însemna că Bea Mason avea, probabil, și mai mulți.
   - E compania ei? m-am interesat, uitându-mă în telefon, păstrând un ton neutru.
   - Da, a spus Charlie, întinzându-se spre paharul cu daiquiri de pe măsuța din apropiere.
   Îi simțeam aroma dulce de căpșuni de pe șezlongul meu.
   - E o persoană care te inspiră. A transformat o afacere mică pe internet în ditamai monstrul, în doar cinci ani. Multimilionară prin propriile forțe. A fost un interviu cu ea în Fortune, pe care tata mi l-a trimis, și a devenit un model de viață pentru mine.
   Am ridicat ochii din telefon atunci și am văzut cum Bea se îndepărtează.
   Nu era vorba doar despre bani. Banii, da, reprezentau o mare atracție, dar îmi plăcea ideea că ea făcuse ceva din nimic. În timp ce Charlie a comandat o altă băutură și s-a întors la revista ei, am început să caut pe Google mai multe informații.
   Site-ul Southern Manors s-a dovedit a fi încântător, chiar dacă ușor siropos, iar fotografiile lui Bea mi-au dovedit că era atrăgătoare, așa cum bănuiam deja. Nu în același fel bătător la ochi precum Charlie, care era întotdeauna pregătită să-și facă un selfie pentru Instagram, ci într-un mod mai subtil, mai clasic. Valoarea ei netă a adăugat lucrurilor un fel de lustru, desigur.
   Două sute de milioane de dolari. Așa spunea Google, deși știam că astfel de cifre nu sunt întotdeauna pline de acuratețe. Averea deținută de tatăl lui Charlie era estimată cam la cincizeci de milioane, dar mare parte din bani erau investiți în proprietăți imobiliare și în obligațiuni. Până și Charlie primea doar o pensie viageră. Generoasă, cu siguranță, dar nu se putea numi totuși un cec în alb.
   - Mă duc în cameră puțin, i-am spus, ridicându-mă de pe șezlong și întinzându-mă, lăsând-o să-și plimbe privirea peste pieptul meu gol și peste mușchii abdominali.
   Mă trezisem devreme să mă duc la sală, o corvoadă, dar una necesară.
   - Vrei să-ți țin companie? a tors ea.
   M-am asigurat că îi zâmbesc larg și că o gâdil sub bărbie.
   - Nu, pentru că vreau să trag un pui de somn și n-o să dorm dacă ești acolo.
   Îi plăcuse gestul meu, mi-a prins mâna și mi-a sărutat vârful degetelor, înainte să mă alunge.
   - O să vin și eu mai târziu. Odihnește-te.
   M-am întors în cameră, dar nu ca să ațipesc. În schimb, mi-am aruncat toate lucrurile în geantă. Mă descurcam binișor cu oamenii, îi înțelegeam și știam cum vor acționa. Instinctul mi-a zis că e ceva în treaba cu Lanai. Bea Mason nu se oprise la piscina noastră, în definitiv, ci doar trecuse pe acolo.
   Am avut dreptate, după cum s-a dovedit mai târziu. Verificase piscina noastră, deoarece încerca să-și facă o idee despre imprimeurile pentru costumele de baie populare printre „femeile normale”, după cum s-a exprimat ea.
   Acum, când mă gândesc, ar fi trebuit să acord mai multă atenție vorbelor ei. Dar, la momentul respectiv, m-am lăudat că am ghicit corect.
   Aș vrea să pot spune că există un secret pentru lucrurile pe care le fac, un truc special. Dar ideea e că nici măcar nu m-am străduit prea tare. N-a trebuit decât să mă prezint la recepția de la Lanai, să-i zâmbesc melancolic recepționerei drăguțe și să-i servesc o poveste despre iubita mea aflată în Hawaii, pe care o căutam disperat după ce îmi dădusem seama că e cea mai mare prostie din viața mea să ratez o vacanță cu ea din cauza serviciului.
   Nu numai că am primit confirmarea că Bea e acolo, dar am căpătat și un pahar de șampanie gratis pentru necazurile mele. I-am cerut fetei să-mi păstreze lucrurile acolo, sperând că voi fi iertat și că voi sta în camera iubitei mele în noaptea aceea. Și socotelile au fost cât pe ce să-mi iasă perfect.
   Motivele pentru care am pus ochii pe Bea poate că au fost puțin mercantile la început, dar mi-a plăcut cu adevărat din prima. Când am văzut-o pe plajă, căzută pe gânduri, am rămas impresionat. Cele mai multe femei cu care îmi petrecusem timpul erau bogate, dar depinzând întotdeauna de banii altcuiva. Mi-a plăcut că Bea avea propriii bani și propria companie. Mi-a plăcut că întotdeauna căuta metode de a îmbunătăți lucrurile, în loc să se culce pe lauri.
   Și să nu credeți că sunt un ticălos de cea mai joasă speță. I-am trimis lui Charlie un SMS și am informat-o că a apărut o urgență și că am fost chemat înapoi la New York, dar că sigur o sun săptămâna următoare.
   A pus botul și n-am mai auzit de ea până la e-mailul pe care mi l-a trimis după ce a văzut că eu și Bea ne-am logodit.
   Și nici măcar nu l-am citit cu atenție. L-am șters de cum am observat cine mi-l trimisese, deși mi-au rămas câteva cuvinte-cheie în cap înainte să îl mut în coșul de gunoi.
   Nenorocitul dracului, scria acolo. N-am văzut atâta manipulare, atâta toxicitate, un comportament complet psihopat, nimic ieșit din comun, deși, câțiva ani mai târziu, când lucrurile cu Bea au început să o ia razna, m-am întrebat la cine se refereau toate dulcegăriile acelea. La mine sau la soția mea?
   Nenorocitul sigur eram eu.
   Să vorbesc cu Bea în prima zi a fost foarte ușor. Parcă am fi fost sortiți unul altuia. Sincer, mă așteptasem să aibă garda ridicată mult mai sus.
   Numai că Bea nu era așa în realitate. Nu se uita mereu peste umăr și nu era bănuitoare din fire. Mai târziu, am înțeles că acest lucru se datora faptului că ea știa mereu că e persoana cea mai periculoasă din orice încăpere. De ce-ar trebui să se ferească de cineva când ea câștiga oricum?
   Știu că vorbele mele par pline de amărăciune, dar nu asta e intenția mea. Dimpotrivă, vă jur că am fost copleșit de admirație pentru ea. La început, cel puțin. Înainte de crime.

33.

      N-am cunoscut niciodată pe cineva mai hotărât decât Bea să obțină ce își dorește.
   Nici măcar eu nu sunt așa. După cum am spus, dintotdeauna am fost genul care prinde ocazia atunci când i se oferă, mai degrabă decât persoana care să ia măsuri și să creeze astfel de ocazii, așa cum făcea Bea.
   Cred că tocmai de aceea am plăcut-o pe Jane atât de mult chiar de la început. Era exact ca mine - în căutarea unei deschideri, pentru ca, mai apoi, să urmeze adaptarea în funcție de deschiderea respectivă. Sunt sigur că a avut impresia că m-a dus de nas, că am pus botul la toate scenariile ei, dar m-am regăsit prea mult în ea ca să nu văd ce are de gând. Indiferent din ce sunt alcătuite sufletele, al meu și al lui Jane erau la fel - sau cel puțin se asemănau destul de mult.
   Însă Bea... Bea era o bestie complet diferită.
   Răsuflarea mi s-a părut grea și apăsătoare și am închis ochii.
   Ar trebui să mă gândesc la ce am de întreprins acum, cum să ies dracului de aici, dar nu o am în minte decât pe Bea.
  Anul trecut. Cina aceea celebră. Blanche flirta cu mine, știam. Dar ce intenționa totuși? Habar n-aveam. Nu eram din Sud, dar trăisem aici suficient ca să învăț că flirtul reprezenta o a doua limbă pentru acești oameni, un hobby ca oricare altul. Acasă, dacă m-ar fi privit cineva așa cum se uita Blanche la mine, aș fi zis că persoana cu pricina e pregătită să și-o tragă cu mine. Aici, nu puteai fi sigur nicio clipă.
   Își așezase mâna pe a mea și se dăduse atât de aproape, încât îi simțeam apăsarea sânilor pe biceps. Îmi plăcea Blanche, îl detestam pe Tripp și Bea se concentra atât de mult pe Southern Manors, încât simțeam că n-o mai văd niciodată. Dar să mă culc cu cea mai bună prietenă a ei mi se părea o încurcătură mult prea mare și, sincer vorbind, îmi plăceau mai mult banii lui Bea decât sexul.
   Totuși, nu însemna că nu mă distram să o văd pe Bea geloasă.
   Așa că n-am făcut nimic, dar nici n-am încercat să o evit pe Blanche. Mă ocupam de renovarea casei sale și chiar nu puteam să o ignor fățiș. Prânzuri în sat, pentru a revizui schițele de arhitectură și accesoriile de la baie. După-amiezi acasă la ea, ca să verificăm mostre de vopsea. SMS-uri prin care ne confirmam următoarele întâlniri. Toate mi se păreau nevinovate, dar, pe toți sfinții, Bea și-a ieșit din minți.
   Și nu era ca și cum n-aș fi știut ce face Blanche. Eram cea mai nouă armă în războiul lor rece pe care-l purtau încă din adolescență. Dar a fost plăcut ca Blanche să-mi acorde atâta atenție. Bea era atât de ocupată să-și construiască imperiul, că nu se mai oprea să se uite la mine așa cum obișnuia.
   Așa cum se uita Blanche.
   Poate că am încurajat-o puțin. Poate că am răspuns și eu flirturilor. Poate că mi-am lăsat telefonul intenționat fără parolă pentru ca Bea să iscodească după pofta inimii.
   Totuși, la un moment dat, ar fi explodat totul dacă n-ar fi fost rahatul cu mama lui Bea.
   Într-o după-amiază, acasă la ea, Blanche a dat să mă sărute și, da, bine, am lăsat-o. Doar foarte puțin. Mă chinuia curiozitatea să văd cât de departe intenționa să meargă și, sincer, muream să văd dacă mă interesa ca femeie mai mult decât credeam. În mod bizar, nu mă interesa. Blanche era drăguță și înnebunită după mine, dar n-am simțit nicio scânteie, așa că am îndepărtat-o blând.
   - Nu putem face asta, i-am zis. Bea nu merită așa ceva.
   Și să dea dracii dacă n-a fost cea mai mare prostie pe care am spus-o vreodată.
   Încă văd limpede în minte cum fața lui Blanche s-a schimonosit, urâțind-o într-un hal fără de hal.
   - Bea? a mârâit ea la mine. Tu măcar o cunoști pe Bea?
   A vorbit cu atât mânie, încât m-am întrebat dacă nu cumva se îmbătase. Dar nu, în pahar avea ceai dulce și privirea îi era ageră.
   - Știai că părinții ei au fost niște bețivi? m-a întrebat. Știai că nici măcar nu o cheamă Bea?
   Blanche și-a împuns pieptul cu un deget.
   - Eu i-am dat numele ăsta. O chema Bertha când am cunoscut-o.
   A pufnit disprețuitoare.
   - O nenorocită de Bertha.
   Știam despre treaba cu numele și nu pricepeam de ce Blanche exagerează în privința lui. Nici mie nu-mi plăcuse să mi se spună „Edward” și nu-mi păsa că Bea avea aceeași problemă cu Bertha. Dar, într-adevăr, nu știusem că părinții ei fuseseră alcoolici și m-a deranjat că m-a luat prin surprindere.
   - Știai că au găsit-o pe maică-sa căzută la baza scărilor când Bea era singura persoană din casă?
   Am citit pe chipul ei că regretă cuvintele în secunda în care le-a rostit, am zărit tremurul scurt al nărilor și cum s-a holbat de parcă până și ea credea că mersese prea departe, dar eu am păstrat o expresie neutră.
   - Tu cu gura ta ai spus că era o bețivă. Bețivii au tendința să cadă, am replicat sec.
   - Mda, bine.
   Blanche a ezitat și am început să văd cum i se învârt rotițele în cap.
   - Bețiva asta a căzut la două săptămâni după ce a făcut-o de rușine pe Bea la recepția pentru Southern Manors, așa că... adună tu unu și cu unu, a adăugat ea ridicând din umeri.
   Mi se părea ridicol să cred că Bea ar fi avut ceva de-a face cu asta. Ori cel puțin așa am încercat să-mi spun în sinea mea.
   Apoi, au apărut întrebările.
   Anna lucra ca secretară la firma mea de construcții. Era frumușică și simpatică, tocmai terminase colegiul și Bea a insistat să fie concediată din secunda în care a cunoscut-o. Nu am ascultat-o, fiindcă Anna era o angajată bună și, la naiba, nu intenționam să fiu genul de patron dubios care se dă la femeile care lucrează pentru el, așa că nu era ca și cum m-aș fi confruntat zilnic cu tentațiile.
   După aceea, au început să dispară bani din încasările în numerar și, într-o zi, când Bea a apărut la birou ca să-mi aducă prânzul, a deschis sertarul de la biroul Annei ca să ia un pix și, în fundul lui, a găsit banii care lipseau.
   Anna a plâns și s-a jurat că nu-i furase ea, dar ce-aș fi putut face decât să o concediez?
   Totuși, mereu am crezut că e ceva necurat la mijloc. Anna nu părea o hoață și Bea nu o voia acolo, apoi Bea găsise banii... totul era prea cusut cu ață albă.
   N-am zis nimic, fiindcă nici măcar nu aș fi știut ce să zic. Nu mi-a plăcut deloc gândul că soția mea ar putea fi atât de manipulatoare. Și n-ar fi trebuit să pomenesc nimic de mama ei, dar, în noaptea aceea, în aceeași nenorocită de zi în care Blanche îmi povestise, am deschis gura ca un idiot.
   - Nu mi-ai spus că mama ta a murit din cauza unei căzături.
   Bea și-a ridicat privirea din laptop și lumina palidă a ecranului i-a învăluit chipul. Purta ochelari, își prinsese părul într-un coc improvizat și, brusc, mi s-a părut mai tânără și complet diferită de Bea cea spilcuită și dichisită cu care mă obișnuisem.
   Mi-a plăcut.
   - Așa, și? a replicat într-un final. Doar ți-am spus că a murit pe neașteptate.
   - Da, dar ai zis că din cauza excesului de băutură.
   Bea și-a îndreptat atenția din nou spre laptop și degetele ei au continuat să cânte pe tastatură.
   - Corect. A băut prea mult și a căzut.
   Frustrat, am traversat încăperea și i-am închis computerul, gest întâmpinat cu un protest.
   - Așa e, dar e diferit de ceea ce m-ai lăsat să cred. Am crezut că i-a cedat ficatul sau ceva similar. Că avea ciroză. Nu mi-am imaginat că a fost un accident.
   Am accentuat ultimul cuvântul.
   Deschizându-și laptopul cu gesturi iuți și agresive, Bea mi-a răspuns:
   - Ei bine, a fost un accident. A căzut și eu am găsit-o, un lucru care m-a întristat îngrozitor și îți mulțumesc că mi-ai adus aminte din nou de el. Mă bucur că am purtat această conversație.
   - Nu te purta așa.
   M-a fixat cu privirea și, pe gât, au început să-i răsară pete roșii, așa cum se întâmpla ori de câte ori se enerva.
   - Există vreun motiv pentru care tu și Blanche ați vorbit despre moartea mamei? m-a întrebat.
   Rahat. Rahat. Ar fi trebuit să anticipez întrebarea, dar eram atât de disperat să scap de gândurile mele negre, încât nu-mi trecuse prin cap că va ști cu precizie de unde am primit informația.
   - A venit vorba când am fost la ea, am răspuns.
   A râs sarcastic.
   - Exact, bârfele tipice. Hei, știi cum a murit mama soției tale?
   - Nu fi scârbă, m-am răstit, îndreptându-mă de spate.
   Bea nu mi-a răspuns, deși niciodată nu-i mai vorbisem așa. S-a concentrat asupra laptopului iar și asupra e-mailului atât de important, că trebuia să-l rezolve într-o seară de vineri, la ora zece.
   N-am mai vorbit în noaptea aia și, mai târziu, m-am așezat lângă ea, în pat. Stătea cu spatele la mine, cu fundul lipit de coapsa mea și, pentru o secundă, m-am gândit să o trezesc și să văd dacă putem rezolva cearta cu o partidă de sex.
   Nu cred că am fi reușit.
   Întins în pat, am încercat să nu mă gândesc la mama ei, cum zăcea la capătul scărilor, cu balta de sânge mărindu-se în jurul ei. M-am străduit să nu mi-o închipui pe Bea în capul scărilor, privind în jos, spre ea. Imaginea era prea clară însă, prea ușor de văzut cu ochii minții și, cu cât o îndepărtam, cu atât mai limpede devenea și mai posibilă.
   Și habar n-aveam ce să fac în cazul ăsta.
   Cu ce fel de persoană mă însurasem? Cu cineva care, potențial, își omorâse propria mamă?
   Sincer, îmi venea greu să cred. Până în noaptea în care a omorât-o pe Blanche.

34.

      Nu am nicio explicație, habar n-am de ce m-am dus la lac.
   Poate pentru că Tripp trecuse pe la mine ca să mă întrebe dacă vreau să mergem până acolo și nu știam că Bea îl invitase.
   Eu și Tripp nu ne împrieteniserăm niciodată la cataramă, dar ceva din faptul că fetele (femeile, o aud pe Jane spunând) s-au dus acolo singure, că Bea i-a trimis un SMS lui Tripp să vină și el... ceva mi s-a părut ciudat.
   Observasem felul în care Tripp o privea pe Bea în ultima vreme, cu ochii lui de cățeluș trist. Îmi spusesem în sinea mea că asta se întâmpla numai pentru că Blanche se dăduse în spectacol, manifestându-și atracția față de mine. Un fel de transfer emoțional sau cum naiba s-o numi.
   Dar asta nu însemna și că îmi place.
   Prin urmare, mă deranjase că Bea îl invitase și, mult timp după plecarea lui Tripp, am stat în living, gândindu-mă la asta, și mă durea exact ca atunci când dai cu limba peste un dinte cariat.
   De ce l-ar vrea Bea acolo? Nici măcar nu-l plăcea pe Tripp și ăsta trebuia să fie un weekend între fete.
   Casa este întunecată și goală când Eddie ajunge acolo. Sau așa crede el, că nu e nimeni. Stă în living și strigă, apoi aude un sforăit la etaj.
   Tripp e în camera pentru oaspeți, beat mort, doarme cu gura deschisă și cu mâna atârnând pe lângă pat. Sforăie atât de puternic și de congestionat, încât respiră greoi și ceva i se pare bizar lui Eddie. Nefiresc.
   Dar, în definitiv, Tripp e un bețiv și poate că așa fac alcoolicii. Barca a dispărut și Eddie vede semne că ar fi petrecut toți trei - geanta lui Blanche e agățată de ușă, cheile lui Tripp sunt pe tejghea, geanta sport a lui Bea, pe unul dintre scaunele înalte de la bar.
   Așa cum zăbovește în living, Eddie își zice în sinea lui că se purtase ca un ticălos notoriu, că fetele plecaseră cu barca în larg și se distrau de minune și că o lăsase pe Blanche să-i toarne prostii despre mama lui Bea.
   Atunci se uită spre ușa din spate și o vede. Pe Bea. Urcându-se pe ponton, udă leoarcă.
   Și Eddie înțelege.
   Iar ea pricepe la rândul ei că el a înțeles. Eddie își va aminti pentru tot restul vieții lui expresia, felul în care a strâns din dinți, cum și-a îndreptat umerii și a ridicat capul de parcă ar fi vrut să zică: Încearcă numai, jigodie.
   La început, Eddie ia decizia corectă. O primește în brațele lui. Îi spune că înțelege. Blanche știa acest lucru oribil despre ea și o bârfea, ce altceva ar fi putut face? Bea îi proteja pe amândoi, tot ce a clădit, și ce isteț din partea ei să-l aducă pe Tripp aici ca să fie țapul ispășitor! El și Blanche se certaseră, iar el o lovise cu putere.
   Bea încercase să o salveze - doar Blanche era cea mai bună prietenă ei! - dar și ea băuse și se lăsase întunericul. Fusese atât de curajoasă când se aruncase în apă, înotând până la mal ca să aducă ajutoare.
  Zâmbind, Bea se ridică în vârful picioarelor și îl sărută.
   - Știam eu că o să pricepi, zice ea.
   Exact atunci, Eddie o înșfacă, sufocând-o cu brațul și ridicând-o de la pământ. Ea îi smulge un nasture de la cămașă, de care el uită până câteva zile mai târziu, când Bea e deja închisă în camera de refugiu.
   În siguranță.
   Cel puțin așa crede el.
   N-am fost în stare s-o torn și s-o las să se ducă la închisoare. Nu pentru o crimă atât de calculată, nu într-un stat care încă aplică pedeapsa cu moartea, nu când ar putea începe să pună aceleași întrebări despre mama ei, așa cum făcusem eu.
   (Ca să nu mai menționez că un proces ar fi distrus afacerea. Nimeni nu-și dorește fleacuri încântătoare de la o criminală.)
   Dar nici nu puteam s-o las de capul ei, nu aveam suficientă putere să fac față ideii că, data viitoare când cineva nu îi este pe plac, o să scape de persoana respectivă așa. Camera de refugiu îmi oferise o soluție.
   Nu cea mai deșteaptă, nu cea mai bună, dar, la naiba, cum aș fi putut proceda altfel?

      Durerea începea să cedeze acum sau pur și simplu mă obișnuiam cu ea.
   În orice caz, mă puteam mișca mai mult și, chiar dacă stomacul mă necăjea din nou, am reușit să mă salt în capul oaselor.
   Jane.
   N-am iubit-o cu adevărat. Știam asta acum.
   Îmi dorisem. Atât de mult. La început, totul a fost foarte ușor.
   Puteam să iubesc pe altcineva. Puteam să o iau de la capăt. Puteam să uit de Bea și de tot ce făcuse, de tot ce făcusem eu, de tot ce făcuserăm împreună și să încep o relație nouă cu Jane. Jane cea isteață și amuzantă, care mi-a văzut numai părțile bune, niciodată pe cele rele.
   Bea aflase adevărul despre familia mea în cele din urmă. Că nu vorbisem cu mama sau cu fratele meu de când împlinisem 18 ani, deși erau amândoi oameni cumsecade, care nu greșiseră cu nimic. Singura lor crimă era că-mi aminteau de cât de mediocre îmi fuseseră începuturile.
   Totuși, Jane nu știa nimic. Nici că mama încă încerca să-mi trimită e-mailuri la adresa oficială de la Southern Manors, pe care le ștergeam de cum le primeam. Nici că, atunci când fratele meu a vrut să ne trimită o felicitare de Crăciun, mi-am pus avocații să-l atace, sugerând că ne hărțuia.
   Cu Jane, am luat-o de la zero.
   Însă o parte din mine a știut mereu că n-o să fie așa de simplu, îmi spusesem în sinea mea că am ascuns-o pe Bea ca să protejez afacerea, că era mai bine ca lumea s-o creadă moartă decât criminală, dar adevărul era... că nu suportam ideea să renunț la ea. Simplu. Și înfricoșător totodată.
   Încă o iubeam.
   La asta se rezuma totul, oricât de oribil ar suna. Iubire. Încercam s-o salvez de lumea exterioară și de ea însăși.
   - E cel mai bun lucru pentru tine, o consolasem în noaptea când o dusesem în camera de refugiu, când ea se holba la mine confuză, furioasă și poate și puțin speriată.
   Și crezusem asta. Chiar și-acum cred. Dar, Iisuse, acum se eliberase și era în aceeași casă cu Jane, răbdătoarea Jane la care ar fi trebuit să renunț din prima. Nu merita așa ceva. N-ar fi trebuit s-o cer niciodată de soție, nu când eu încă mă duceam în camera lui Bea ca s-o văd, să-i vorbesc și să mă culc cu ea. Dar voiam să-i dau lui Jane exact ce își dorea. Cumva, ca un idiot, am crezut că totul o să funcționeze până la urmă. Că voi găsi o cale ca noi toți să obținem, în sfârșit, ce ne doream.
   Le voiam pe amândouă. Nu fusesem în stare să renunț la niciuna, o țineam pe Bea sus, îi promiteam întruna lui Jane că mă însor cu ea și, acum, o sfecliserăm cu toții.
   Ar fi trebuit să-mi dau seama că Jane o să se prindă la un moment dat. Se tot apropia și, în ciuda rolului de tânără naivă pe care-l juca, știam că e periculoasă ca un set de cuțite ascuțite.
   Eu, pe de altă parte, eram curios, impulsiv, lacom.
   Cu un geamăt, am reușit să mă așez în genunchi. Nu mă legaseră cu nimic, doar mă încuiaseră într-o cameră din care nu aveam cum să ies.
   Numai că nu fusese niciodată complet impenetrabilă. Avea garantată o ieșire. Dintotdeauna. Eu singur o știam, fiindcă cu construisem nenorocita asta de casă.
   Totuși, era periculos. Prostesc chiar. Și posibil mortal.
   Dar trebuia să încerc.

PARTEA A UNSPREZECEA
JANE
35.

      - Nu ești deloc cum te-a descris.
   Stau în hol și brațul încă mă doare de la lovitura dată lui Eddie cu ananasul ăla masiv. L-am izbit prea tare, știu asta. Și într-un loc ciudat. Încă simt cum a crăpat osul și încă îmi amintesc dinții lui pe covor. Îl lăsasem acolo, închizând ușile în urma noastră. Nu s-a mai auzit niciun sunet, cum că ar fi conștient sau în viață. Iar Bea Rochester se află în fața mea.
   Vie.
   Fiindcă Eddie o sechestrase în nenorocita lor de cameră de refugiu. Și, aparent, îi vorbise despre mine.
   Totul e atât de bizar, că nu-mi vine nimic în cap să-i răspund, dar bălmăjesc într-un final:
   - Ăăă... p... poliția. Trebuie să sunăm.
   - Trebuie, mă întrerupe Bea, oftând din rărunchi, să beau dracului ceva.

      Bea coboară scările cu aceeași încredere și concentrare pe care mi le-am imaginat că le-ar avea, cu capul sus și cu mișcări sigure.
   Mă iau după ea, ținându-mi brațele încrucișate în dreptul taliei, dorindu-mi să nu fiu îmbrăcată în costumul de sport folosit dimineață.
   Bea e deja în bucătărie când ajung jos, verificând camera valetului. E o încăpere îngustă între bucătărie și spălătorie, cu o chiuvetă mică, pahare elegante, cu picior, și câteva sticle de vin, alături de cele cu whisky preferate de Eddie.
   Rămân în prag când Bea deschide un dulap și își plimbă privirea peste sticlele așezate în suporturile lor mici și cubice, din lemn.
   - Ați băut cumva Mouton Rothschildul din 2009? mă întreabă, uitându-se peste umăr la mine.
   Stau nemișcată, cu mâinile pe lângă corp, încă suferind din cauza forței cu care l-am lovit pe Eddie în cap.
   Mă simt ca o impostoare... și exact asta sunt.
   Și nu îmi vine să cred cât e de calmă ea. Ce control are! Lumea s-a întors cu susul în jos, iar ea alege vinuri.
   Însă Bea clatină din cap și degetele îi dansează peste sticle.
   - Cel din 2007 e încă aici. Merge și ăsta.
   Scoate sticla din lăcașul ei, culege două pahare de pe raftul de sub tejghea, mișcându-se cu agilitate și cu încredere.
   Pentru prima dată, îmi dau seama că aceasta e casa ei. N-ar fi putut deveni a mea niciodată și, la dracu’, nici a lui Eddie. Oprindu-se între bucătărie și sufragerie, mă privește din nou.
   - Adu și tu tirbușonul, dacă nu te superi.
   Măcar atât pot să fac și eu. Deschid un sertar din bucătărie și scot tirbușonul, după care o urmez pe Bea în sufragerie.
   Destupă sticla, umple cele două pahare și îmi face semn să mă așez. Ia și ea loc într-un capăt al mesei și, pentru o secundă, mă întreb dacă ar trebui să ocup celălalt capăt, ca să stăm față în față ca două regine din Evul Mediu.
   Prefer să stau în stânga ei, dar nu pe scaunul cel mai apropiat de ea, ci să las ceva spațiu între noi, dar nu cât terenul de fotbal care e masa lungă din lemn de stejar.
   E același loc în care ea a pozat pentru interviul din Southern Living de acum câțiva ani, numai că acum poartă o pijama din mătase șifonată și are unghiile rupte. Chiar dacă arată ca dracu’ - palidă, cu părul mai lung și cu vârfurile tocite, cu cearcăne adânci - o întrezăresc pe Bea Rochester, cea pe care mi-am imaginat-o de atâtea ori. Femeia care a construit un imperiu din materiale cadrilate și din boluri în formă de fructe, o marcă imitând un anumit stil de viață pe care ea nu-l avusese în copilărie, dar în care își înfipsese ghearele până când și-l însușise.
   Unul dintre bolurile acelea stă pe masă acum, plin cu lămâi. Bea se întinde, trage bolul aproape de ea, alege o lămâie și începe s-o rostogolească între palme, cufundată în gânduri.
   Îmi ridic paharul și sorb o gură. Cabernetul tare îmi explodează pe limbă, iar Bea continuă să răsucească lămâia aia pe toate părțile.
   În cele din urmă, o pune la loc în bol și se uită la mine.
   - Așadar, Jane...
   - Așadar, Bea, răspund pe același ton.
   Îmi zâmbește. Sau, mai degrabă, schițează un surâs, un colț al gurii i se ridică ușor. Îmi dau seama că am văzut aceeași expresie pe chipul lui Eddie. Oare ea a luat ticul de la el sau viceversa?
   Întinde mâinile în lateral și mă întreabă:
   - Ce facem acum?
   Îmi place că folosește pluralul, noi. Și îmi place și cum mă privește, de parcă m-ar vedea cu adevărat. Nu sunt Jane-Cea-Care-Plimbă-Câini, nici fata tristă care aproape că a fost păcălită de soțul ei să-l ia de bărbat. Mă vede pe mine, cea reală.
   Ridic sticla de vin și-mi umplu paharul. Al ei e încă plin, așa că așez sticla la loc pe masă cu o bufnitură. Afară, a început o furtună violentă. Ploaia răpăie pe geamuri, tunetele zguduie casa la fiecare câteva minute. Poate că, de sus, se aude când și când câte o duduitură, dar n-aș putea să jur.
   Mă gândesc la Eddie, zăcând pe podeaua camerei de refugiu și aștept să simt vinovăție, regret sau... ceva. Nimic de acest gen, ci doar o senzație dezgustătoare de ușurare.
   Am avut dreptate. Toate bănuielile mele, toate presimțirile nu mă înșelaseră. Instinctul îmi rămăsese la fel de puternic ca întotdeauna. Și Bea era în siguranță acum.
   - Trebuie să sunăm la poliție, spun din nou. Să le povestim tot ce s-a întâmplat.
   Bea încuviințează din cap și cugetă asupra propunerii.
   - Tot ce s-a întâmplat. Mai exact, la ce te-ai gândit?
   Deși mintea îmi lucrase constant în ultimele câteva ore, de când îl vizitasem pe Tripp, de când găsisem jurnalul, întotdeauna mi-am venit iute în fire și am trecut peste șocuri rapid. E un talent necesar pentru supraviețuire.
   Îmi ajută de minune și acum.
   - Blanche e moartă cu adevărat, îi zic lui Bea. Dar probabil că nu a fost un accident cum crede toată lumea.
   - Aveau o relație, răspunde Bea, cu voce blândă, dar un mușchi de sub maxilar îi zvâcnește și strânge din dinți înainte să continue. Eddie, firește, a crezut că n-o să aflu niciodată, dar am știut din prima. N-a fost niciodată așa de deștept pe cât se crede.
   Îmi amintesc povestea lui cu „anotimpurile de tranziție” și cu „ratonii din pod” și pufnesc, ridicând paharul. Pământul de sub picioare mi se pare mai solid acum.
   - Dar presupun că pe Blanche a mustrat-o conștiința apoi. Eram prietene din copilărie și poate că loialitatea a însemnat mai mult pentru ea decât crezuse. Sau, la naiba, poate a vrut să râdă de mine direct. În orice caz, am știut că motivul pentru care m-a invitat la casa de lângă lac în weekendul acela era să mi se confeseze.
   Bea soarbe delicat din vin.
   - Bănuiesc că și Eddie știa. Și a preferat să o ucidă pe Blanche ca să nu aflu adevărul.
   Numai că Bea o invitase pe Blanche. Doar casa de lângă lac îi aparținea, nu?
   Mă încrunt puțin, dar nu comentez și Bea continuă.
   - O mișcare tipică din partea lui Eddie. Întotdeauna a vrut să mai capete o felie de tort, să mai prindă o ocazie suplimentară. Dar știa și că toate astea - întinde mâinile din nou, arătând casă, cartierul și probabil întreaga lor viață - sunt ale mele. Doar nu putea să divorțeze, nu?
   - Și-atunci, de ce nu te-a omorât?
   Mă descurc grozav, îmi spun în sinea mea, sunt calmă, dar inima îmi bubuie mai-mai să-mi sară din piept, fiindcă nu e deloc adevărat. Nimic din spusele ei nu e adevărat.
   E o mincinoasă pricepută, recunosc. Mult mai bună decât Eddie. Dar recunosc rahaturile imediat și vorbele ei nu se potrivesc deloc.
   Bea se apleacă și își încrucișează brațele sprijinindu-se de masă, iar mânecile pijamalei se ridică, expunându-i încheieturile subțiri, elegante.
   - N-am înțeles de ce, admite ea. Și, crede-mă, am avut destul timp să rumeg lucrurile. Cred...
   - Te-a iubit, rostesc acru.
   Chiar dacă povestea lui Bea n-are sens, cumva, această explicație... are.
   A iubit-o. Ce se întâmplase fusese dubios și năucitor, iar Eddie se dovedise nemilos. Mi-am amintit de el și de John. Dacă într-adevăr ar fi considerat-o pe Bea o piedică în calea lui, n-am nicio îndoială că ar fi omorât-o.
   Totuși, ea e încă aici.
   Bea mă privește intens și, pentru o secundă, încrederea în propria persoană i se clatină. Nu se aștepta la un asemenea răspuns.
   O urmăresc cum lasă capul în piept o clipă, apoi îl ridică imediat și dă din umeri.
   - Posibil. În orice caz, asta e povestea mea. A ucis-o pe Blanche, mi-a înscenat moartea, după care m-a ținut sechestrată în casa asta de parcă am fi trăit într-un nenorocit de roman gotic, în timp ce el a sedus o tânără naivă, care obișnuia să-i plimbe câinele.
   Bea ridică din sprâncene.
   - Ce părere ai?
   Iau o gură de vin zdravănă și nu mă grăbesc.
   - E o versiune a adevărului.
   - Dar nu-ți place.
   Nu-mi place, corect. Nu vreau să trec drept ingenua tragică, idioata care a fost înșelată de un bărbat chipeș, cu un cont bancar uriaș.
   O victimă.
   Mă sprijin de spătarul scaunului și continui s-o privesc. Poate că e din cauza vinului, dar nu mai pare atât de palidă acum și, în pofida părului ciufulit și a pijamalei, arată aproape... elegantă.
   - De ce nu ești mai agitată? o întreb.
   Se uită fix la mine. Are ochi frumoși, mari și negri, cu gene groase chiar și fără rimel.
   - Dar tu de ce nu ești? mi-o întoarce. Tocmai ai aflat că bărbatul pe care-l iubești e un criminal și că soția lui moartă de fapt trăiește. Niște urlete și puțin plâns ar merge de minune.
   Nu răspund.
   - Știi ce cred? continuă ea. Cred că există un motiv pentru care Eddie s-a îndrăgostit de amândouă. Nu - ridică o mână, oprindu-mi încercarea de împotrivire - lui chiar îi pasă sincer de tine. N-ar fi riscat să te aducă în viața lui, dacă n-ar fi fost așa. Semănăm mult, Jane.
   - Nu așa mă cheamă, îi zic aproape fără voia mea.
   - Nici pe mine nu mă cheamă Bea, îmi răspunde zâmbind.
   - Știam. De la Tripp.
   Bea își dă ochii peste cap.
   - Jegosul ăla de Tripp.
   Aproape că izbucnesc în râs, fiindcă știu ce simte. Dar e ceva atât de... greșit în toate astea. E prea calmă, prea stăpânită, prea organizată pentru o femeie care a trecut prin cel mai oribil lucru la care mă pot gândi.
   Apoi se apleacă în față și spune:
   - Eddie a zis că nu semeni deloc cu mine. Nu cred că așa stau lucrurile.
   Mă uit la ea, cum stă acolo ca o regină, mințind fără jenă, și știu că astea sunt singurele vorbe adevărate pe care le-a rostit.

PARTEA A DOUĂSPREZECEA
BEA
36.

      Te-a iubit.
   Nu știu de ce cuvintele acestea care ies de pe buzele lui Jane mă afectează atât de mult. Poate pentru că Jane nu și-ar dori deloc să fie adevărate. Dar Jane e o mincinoasă strașnică. Ghicesc asta doar privind-o. Îmi dau seama totodată că nu e fata din poveștile lui Eddie. O fată care l-a lovit direct în față cu un ananas din argint și care stă acum cu soția lui - despre care i se spusese că e moartă, pe fundul unui lac - la un pahar de vin.
   Îmi place fata atât de mult, că aproape îmi pare rău că Eddie nu i-a văzut și această latură. Poate i-ar fi plăcut și lui. Ori poate că deja i-a plăcut. Poate că, oricât de mult ar fi urât să recunoască, Eddie știa că Jane e ca mine. Știa că asta îl și atrăsese la ea de prima dată.
   Mai ia o gură de vin. E micuță, palidă, cu o culoare a părului între blond și șaten care nu o prea avantajează. Hainele pe care le poartă sunt niște imitații firave ale ținutelor celorlalte femei din cartier. Poate că asta a fost suficient ca să-l păcălească pe Eddie, dar el ar fi trebuit s-o privească în ochi.
   Ochii o trădează. De pildă, încuviințează din cap spre mine, stă foarte calmă, dar ochii au o strălucire febrilă și sunt sigură că nu crede o iotă din tot ce i-am povestit „că s-a întâmplat”. Aventura, faptul că Eddie a omorât-o pe Blanche, sechestrarea mea, transformarea lui Tripp în țap ispășitor. Mizasem pe faptul că ea îl crede pe Eddie mai deștept decât e, dar poate că am calculat greșit.
   De fapt, acum, când mă uit la ea, îmi amintește de Blanche. După înmormântare.
   - Mă bucur atât de mult că ești aici!
   Bea o îmbrățișează strâns pe Blanche și simte cât e de slabă în rochia ei neagră. Bea nu poartă negru, de data asta a ales violet-închis, nuanța caracteristică a viitoarei colecții de toamnă Southern Manors.
   Blanche o strânge în brațe la rândul ei și spune întruna cât de rău îi pare, dar, când pleacă, Bea crede că surprinde ceva în privirea lui Blanche. Nu bănuiește nimic, chiar nu. Blanche nu ar face niciodată un asemenea salt în necunoscut. Dar Bea vede că, pentru Blanche, lucrurile nu par în regulă, chiar dacă nu va rosti niciodată nimic cu glas tare, chiar dacă nici măcar nu-și va îngădui să se gândească la asta.
   Mai târziu în seara aceea, Bea stă pe fotoliul adus din casa mamei, singurul obiect pe care și-l dorise din nenorocitul de cămin al copilăriei ei, și termină sticla de vin. O ajută să rămână goală pe dinăuntru și ușor confuză, o ajută să blocheze imaginea mamei dinainte să cadă.
   Mama se amețise bine, partea asta era adevărată, doborâtă complet de drogul ei preferat la momentul respectiv. Klonopin, probabil. Bea o urmărise cum se târăște pe hol, ca o femeie mult trecută de 53 de ani, cu pași înceți și târșâiți.
   Îi spusese de atâtea ori să scape de covorul de lângă scări, dar firește că nu o ascultase. Totuși, doar se împiedicase, nu căzuse imediat. Nu pățise nimic.
   Bea nu-și poate explica de ce a împins-o. Doar că ea era acolo, mama s-a împiedicat și, în momentul respectiv, pieptul i s-a umplut de o bucurie fără margini și i s-a părut lucrul cel mai natural din lume să întindă mâna și... să împingă.
   Pe chipul ei, nu s-a văzut nici teama, nici groaza și nici șocul. Ca întotdeauna, mama doar a privit-o ușor confuză când a căzut.
   La înmormântare, Bea și-a dat seama cât e de norocoasă. Dacă mama și-ar fi rupt glezna sau și-ar fi fracturat clavicula, Bea ar fi trebuit să dea enorm de multe explicații. Dar capul mamei se lovise cu putere de marginea scărilor. Bea auzise pocnetul și văzuse sângele.
   Nu a murit imediat, dar, când Bea a privit în jos, spre ea, a înțeles că rana e suficient de gravă. Sângele forma deja o băltoacă în jurul capului.
   Totuși, dacă ar fi sunat la salvare imediat și nu a doua zi dimineață, dacă ar fi pretins că a auzit o bufnitură în miezul nopții și că s-a trezit și și-a găsit mama la capătul scărilor, probabil că femeia ar fi supraviețuit. Sângerarea excesivă îi adusese sfârșitul.
   Zăcuse acolo, singură, toată noaptea, pe podea, și sângele i se scursese încet pe parchet.
   Bea așteptase luni întregi să se simtă prost pentru ce făcuse, dar, până la urmă, sigurul sentiment trăit fusese cel de eliberare. În concluzie, își scosese întâmplarea din minte, ani la rând. Nici măcar Eddie nu știa adevărul despre cum murise mama ei. Îi spusese o poveste vagă despre faptul că le avea cu băutura și, cum Eddie însuși nu se prea omora cu poveștile despre trecutul lui, bărbatul nu insistase. Povestea nu-și mai ițise capul până cu câteva luni înainte ca Blanche să moară.
   Amândouă iau cina la același restaurant mexican, unde merseseră după ce Bea îl cunoscuse pe Eddie.
   Între ele stăruie tensiunea - este imediat după ce Bea îi surprinsese pe Eddie și pe Blanche la prânz, după ce i-o trăsese lui Tripp în baie, dar Blanche nu știe asta dar Bea e complet nepregătită când vede cât de furioasă pare Blanche în seara aceea.
   - Nu știe, nu-i așa? întreabă ea.
   Bea se holbează la prietena ei până când aceasta își ferește privirea.
   - Eddie. Că tot rahatul tău e fals. Că toată chestia asta - își flutură un braț prin aer - cu Southern Manors ai furat-o practic de la mine.
   - Știu că e greu de crezut că lumea nu se învârte în jurul tău, Blanche, dar mă jur că așa e, răspunde Bea, pe un ton calm, deși pulsul i-a luat-o razna.
   Blanche mai ia o gură de băutură. E mohorâtă. Întotdeauna a fost așa sau căsătoria cu Tripp a transformat-o? se întreabă Bea. Arată ca el acum, cu părul în aceeași nuanță nisipoasă, tuns aproape la fel de scurt ca al lui. Însă trupul ei e subțire ca o scândură, spre deosebire de al lui, iar brățările îi zornăie la încheietură când ia un chips din coș. Bea nu se poate abține să studieze brățările, căutând ceva familiar, dar nu, niciuna dintre ele nu e de la Southern Manors. Toate sunt marca Kate Spade. Strâmbă din nas și Blanche o vede.
   - Care-i treaba?
   Nu mușcă din chipsul pe care-l ține între degete, ci rupe bucățele din el. Bea se întinde să curețe cu mâna grămăjoara de firimituri.
   - Dacă ai nevoie de brățări, să știi că tocmai am lansat o colecție nouă, spune Bea. Îți trimit câteva mostre să vezi.
   Blanche își depărtează buzele ușor, face ochii mari și, după o secundă, izbucnește în hohote de râs gălăgioase.
   - Să mori tu? întreabă ea.
   Bea zărește mai multe capete întorcându-se în direcția lor. Se încruntă și se dă mai aproape de Blanche.
   - Te rog, vorbește mai încet.
   - Nu, rostește ea, lăsând ultima bucată de chips să cadă pe masă. Nu, chiar vreau să știu dacă te-ai enervat pentru că nu port bijuteriile tale idioate. Vreau să știu dacă asta se întâmplă acum, Bertha.
   - O replică foarte matură, răspunde Bea.
   Blanche continuă să hohotească, lipindu-se cu spatele de banchetă și încrucișându-și brațele la piept.
   - Eu te întreb dacă soțul tău știe că tot ce are legătură cu tine e o minciună, iar tu continui să turui ca o moară stricată despre brățările mele. Și eu sunt aia imatură... OK, am priceput.
   Bea se repede spre ea, o apucă de încheietura acoperită cu afurisitele alea de brățări și o strânge atât de tare, că Blanche scâncește.
   - Ești beată, rostește Bea printre dinții încleștați. Și te faci de râs. Poate ar trebui să-i lași plăcerea asta lui Tripp.
   Cina se sfârșește devreme în seara aceea și, nici două zile mai târziu Eddie vrea să știe de ce nu i-a mărturisit niciodată că mama ei a murit în urma unei căzături.
   Atunci, Bea își dă seama că nu există nicio aventură, deoarece, chiar dacă Blanche ar fi vrut s-o rănească, Eddie nu ar fi fost niciodată de acord. Și fiindcă, pentru prima dată în viața ei, Blanche nu obținuse ce-și dorise, se purta ca o măgăriță acum, folosindu-și ultima muniție.
   Bea apare a doua zi cu cafea și cu pateuri pentru micul dejun. Îi cumpără lui Blanche chiar una dintre ororile alea fără gluten după care se dă în vânt.
   - Am venit cu o ofertă de pace, spune ea și vede că o parte din Blanche vrea să o creadă, vrea ca lucrurile să fie la fel ca înainte.
   Excursia la casa de lângă lac e o altă ofertă de pace. O altă ramură de măslin.
   Și Blanche o apucă zdravăn cu ambele mâini.
   Jane stă acolo, învârtind piciorul paharului cu vin între degete, iar eu urmăresc cu atenție cum îi funcționează mintea, îmi place că nu știu exact ce va face și sunt nespus de satisfăcută când văd ce loialitate superficială are față de Eddie în realitate.
   Nu l-am pierdut, în definitiv. Mă surprinde entuziasmul pe care îl resimt. Dar poate n-ar trebui. Unele lucruri din jurnal le-am scris doar pentru spectacol, ca să mă protejez - în realitate, majoritatea lor - dar partea cu sexul? Și sentimentele față de Eddie? Toate alea au fost reale. Jane se îndreaptă de spate și spune:
   - Ar trebui să sunăm la poliție. O să le povestim ce a făcut Eddie. Și el va suferi consecințele.
   Se joacă, oare, cu mine sau chiar asta își dorește cu adevărat?
   Ambiguitatea care mi se păruse simpatică acum o secundă mă enervează brusc și dau din mână a lehamite, terminând vinul.
   - Mai târziu. Dă-mi voie să mă bucur și eu câteva ore că am ieșit din camera aia, înainte să fiu nevoită să răspund la un milion de întrebări.
  Mă uit în jur și adaug:
   - Nu ai prea făcut modificări aici, nu?
   Jane nu răspunde, dar se dă mai aproape, căutându-mi mâna.
   - Bea, zice ea. Nu putem să stăm așa pur și simplu. Eddie a ucis-o pe Blanche. Ar fi putut să te omoare și pe tine. Trebuie să...
   - Nu trebuie să facem nimic, o întrerup, smulgându-mi mâna dintre ale ei și ridicându-mă în picioare.
   - Partea stresantă este să fii cel care ia decizii mereu, obișnuia Bea să le reamintească angajaților ei. Dar, de îndată ce ai hotărât, s-a terminat și te vei simți mai bine.
    Așa stau lucrurile și cu Blanche.
   Odată ce Bea decide că prietena ei trebuie să moară, restul e destul de ușor și pașii urmează firesc. O invită pe Blanche la casa de lângă lac, apoi îi trimise un SMS lui Tripp în ultima clipă. Are nevoie de un țap ispășitor, de data asta. Una e când o persoană moare într-un accident și ea e singurul martor și alta e când sunt doi de față.
   Așadar, Tripp.
   Blanche nu se bucură deloc când apare el.
   - Am crezut că e o excursie doar între fete, zice ea.
   Tripp se așază pe canapea, lângă ea, cu un pahar de votca-tonic deja în mână.
  - Iar eu sunt un Tripp al fetelor, glumește el, ceea ce e atât de oribil încât, pentru o clipă, lui Bea îi trece prin cap că poate ar trebui să-i facă și lui felul.
   Dar nu, are nevoie ca Tripp să-și joace rolul în povestea asta. Și joacă magistral. Blanche e atât de iritată de prezența lui, încât bea mai mult decât sperase Bea, pahar de vin după pahar de vin, apoi votca lui Tripp.
   Când Tripp cade lat de beat, așa cum Bea știa că se va întâmpla, mulțumită și Xanaxului pe care i-l strecurase în băutură, Blanche se amuză împreună cu Bea când îi târăsc trupul moale până în dormitorul principal, Bea prefăcându-se că e la fel de beată ca Blanche.
   Acesta e lucrul pe care și-l va aminti cel mai bine, mai târziu. Blanche a fost fericită în noaptea aceea. În mare parte, datorită băuturii, dar chiar și-așa, Bea îi făcuse pe plac. O ultimă noapte a fetelor împreună, la distracție.
   Când ajung pe barca achiziționată de Bea pentru Eddie cu 1 an în urmă, Blanche e atât de nesigură pe picioare, că Bea trebuie s-o conducă până la locul ei.
   Urmează și mai multe băuturi.
   Cerul este întunecat și luna nouă nu aruncă lumină suficientă peste ceea ce se întâmplă.
   Ca și în cazul mamei sale, Bea nu trebuie să depună prea multe eforturi.
   Când Blanche se prăbușește inconștientă, nu-i mai rămâne decât să ia ciocanul cumpărat, cel greu, cel masiv, genul de armă a crimei lipsită de subtilitate pe care Tripp ar cumpăra-o, și să o izbească.
   O dată. De două ori. De trei ori. Aude un scrâșnet oribil, urmat de un sunet cărnos, umed, apoi o împinge pe Blanche de pe barcă. E întuneric și părul ei e ultimul lucru pe care Bea îl zărește dispărând sub suprafața lacului.
   Rămâne nemișcată și așteaptă să simtă ceva.
   Regret, oroare. Orice, la o adică. Din nou, odată treaba terminată, se simte mai degrabă ușurată și puțin obosită.
   Înoată înapoi spre casă cu destulă greutate. Brațele taie apa caldă, iar creierul ei invocă imagini cu crocodili și mocasini-de-apă. Știe că, dedesubt, se întinde o pădure inundată și nu îi vine greu să-și închipuie ramurile moarte care se întind spre ea precum niște mâini scheletice, ca să-i tragă trupul în jos odată cu al lui Blanche și să-l țină acolo, în pădurea subacvatică.
   Ceva îi atinge piciorul la un moment dat și scoate un țipăt înăbușit, care sfâșie totuși liniștea nopții. Apa îi umple gura. Are gust de minerale și de ceva putred. Scuipă imediat și continuă să înoate.
   Povestea e simplă. Un weekend doar pentru fete. Tripp apare pe neașteptate. Ies cu barca, beau prea mult. Bea adoarme sau leșină, în timp ce Tripp și Blanche se ceartă. Când se trezește, Blanche a dispărut și Tripp e beat mort. Bea intră în panică și se aruncă în apă în încercarea de a-și salva cea mai bună prietenă, dar, când nu o găsește, se întoarce înot la mal.
   Tripp se îmbătase atât de rău, încât habar n-are ce s-a întâmplat, nici măcar nu-și mai amintește că a fost pe barcă și toată lumea știe că el și Blanche aveau probleme. Poate o să aibă noroc și vor presupune că Blanche a căzut sau s-a aruncat singură și trupul ei nu va fi niciodată descoperit pe fundul lacului. Sau poate că îl vor găsi, vor vedea gaura din craniu și vor crede că el a omorât-o.
   Oricare dintre variante funcționează pentru Bea.
   Și totul ar fi fost atât de ușor dacă Eddie nu ar fi apărut ca să dea totul peste cap.
   Este în casă când Bea urcă pe ponton și face ochii mari când o vede. Ea nici măcar nu se gândește la cum arată, udă leoarcă, tremurând din toate încheieturile, deși e cald. Nu se poate gândi decât la motivul prezenței lui aici.
   Și, în acel moment, totul se duce naibii.
   Ar fi trebuit să fie mai atentă la cât de ciudată era prezența lui acolo, la expresia panicată de pe chipul lui. Eddie nu se descurcase niciodată prea bine cu surprizele și, ca mai toți bărbații, întotdeauna se crezuse mai deștept decât era în realitate.
   Bea considerase mereu că un bărbat care-și supraestimează inteligența este și ușor de manipulat. După cum se dovedise, era și un bărbat ce putea fi extrem de periculos.
   Mai târziu, a vrut să-i spună cât de rău a dat-o el în bară, fiindcă ar fi trebuit s-o lase pe ea să se ocupe de tot, ea ar fi trebuit să fie la conducere, ca și înainte, dar, desigur, Eddie se repezise să acționeze fără să gândească, așa cum făcea mereu.
   Am stat acolo, în livingul casei construite de Eddie și create de mine, și m-am gândit din nou la asta, la ce menționase Jane.
   Te-a iubit.
   Da, asta era. Asta era piesa care dădea sens haosului. Motivul pentru care nu sunase la poliție în seara aceea și pentru care nu mă lase să mor sus. Dacă și-ar fi dorit doar banii, avea scuza perfectă să scape de mine și să rămână cu tot. Nu semnaserăm niciun contract prenupțial, deoarece voiam să le demonstrez tuturor - dar mai ales lui Blanche - că aveam încredere absolută în Eddie. Ar fi putut lua tot ce îi oferisem. Dar el se abținuse.
   OK, o cunoscuse pe Jane, da, plănuise să se însoare cu ea, dar continuase să vină la mine în cameră, încă vorbea cu mine, încă făcea dragoste cu mine.
   În tot acest timp, am încercat să-mi dau seama în ce constă secretul lui, cheia tuturor lucrurilor, care era atât de simplă. Mă iubea.
   Jane stătea în pragul dintre living și bucătărie acum, cu telefonul în mână.
   - Bea, știu că ai trecut prin ceva oribil și probabil că încă ești în șoc, dar trebuie să sunăm la poliție. Nu mai putem aștepta. E o nebunie.
   Și-a privit telefonul, s-a apucat să tasteze numărul și, brusc, am ajuns lângă ea și am apucat-o de încheietură cu putere, aproape strivindu-i oasele fragile.
   - Nu, am rostit și, în acel moment, am zărit o sclipire în ochii ei, care mi-a confirmat că înțelege ce se petrece aici.
   Îmi plăcea Jane, chiar o respectam, dar nu intenționam s-o las să-mi strice planurile. Planurile noastre.
   O alarmă stridentă, asurzitoare s-a declanșat brusc, făcându-ne pe amândouă să tresărim. I-am dat drumul lui Jane și m-am uitat spre tavan.
   - Ce naiba... a început ea.
   Dar eu știam deja. Era alarma de incendiu. Fără să mai stau pe gânduri, am fugit spre scări.
   Idioată ce ești, o ditamai idioata, mi-am zis în sinea mea, în timp ce alergam, fiindcă era un alt lucru care-i semăna lui Eddie. Camera de refugiu nu se deschidea în caz de incendiu, fiindcă se presupunea că te puteai retrage acolo dacă izbucnea un incendiu.
   Fie Eddie nu știa asta, fie miza pe faptul că mă voi duce la el și îi voi permite să iasă.
   Eram sigură că mă confruntam cu a doua variantă.
   Jane venea în urma mea, strigându-mă.
   Sus, mirosul fumului era puternic, fuioarele cenușii strecurându-se deja pe sub ușa de la camera pentru haine. Când am pus mâna pe clanță, era fierbinte. Atât de fierbinte, că m-a ars și mâna a început
să mă usture. Am tras de ușă cu putere și a urmat o explozie de căldură, de fum și de durere. Undeva, în spatele meu, Jane a început să urle.

PARTEA A TREISPREZECEA
JANE
37.

      Nu am mai fost în spital de la 15 ani, când mi-am rupt cotul încercând să impresionez un tip, pe un skateboard. Am urât atunci experiența și nici acum nu se numără printre favoritele mele.
   Ar trebui să plec acasă mâine, dar ce înseamnă acasă pentru mine, habar nu am. Casa din Thornfield Estates s-a dus, a ars până la temelie, iar viața nouă pe care încercasem s-o clădesc s-a dus cu ea.
   Probabil că spune ceva despre mine faptul că am făcut o fixație pentru ea și nu pentru bărbatul cu care mă logodisem și care își sechestrase soția într-o cameră de refugiu, luni la rând. Ciudat, într-un fel, că această parte a poveștii e aproape ca o ușurare. Tot ce mi se păruse bizar, tot ce declanșase în mine instinctul de supraviețuire căpătase sens acum. Totul devenise limpede.
   Și știu că, pentru restul vieții mele, voi vedea expresia de pe chipul lui Bea când s-a repezit pe scări să-l salveze pe Eddie. Orice-aș fi simțit eu pentru el nu se compara cu asta. Niciodată nu s-ar fi comparat.
   La fel, Eddie nu m-ar fi putut iubi niciodată așa cum își iubea soția.
   Când Bea a deschis ușa camerei de refugiu, am auzit un sunet ca un vâjâit puternic și un pârâit. Valul fierbinte m-a împins în spate și instinctul a intrat în funcțiune.
   Am fugit.
   Am coborât scările în goană, am ieșit pe ușă, am ajuns în mijlocul peluzei și am căzut pe iarbă, sufocându-mă și trăgând disperată aer în piept.
   La urma urmelor, acționasem așa cum o făcusem toată viața - mă salvasem.
   Ceea ce însemna că îi lăsasem pe Bea și pe Eddie să moară.
   Oftând, scot ambalajul înghețatei pe băț pe care asistenta mi-o strecurase pe furiș. Are aromă de banană.
   Sunt norocoasă. Toată lumea zice așa. Nu am arsuri, am inhalat doar niște fum și de aceea încă mă dor pieptul și gâtul, dar, având în vedere că vila s-a transformat în cenușă, am scăpat relativ ieftin. Numai că acum am rămas fără locuință și viața mea e în derivă.
   Mă pregătesc să îmi plâng și mai mult de milă când aud un ciocănit ușor la ușă. Mă întorc și o zăresc pe Tori Laurent.
   - Cioc, cioc, spune ea.
   Inima îmi sare din piept. Mușc fără să vreau din înghețată și răceala ei îmi arde dinții.
   - Salut! răspund stingherită.
   Ea arată cu mâna spre scaunul din plastic de lângă patul meu.
   - Putem vorbi puțin?
   Doar nu pot s-o refuz, nu? Bănuiesc că și ea știe asta, de vreme ce nu-mi așteaptă răspunsul înainte să se așeze.
   Pune picior peste picior și îmi zâmbește, de parcă am fi prietene, iar asta e doar o vizită amicală. Mă străduiesc să-i zâmbesc la rândul meu, dar îmi amintesc că se presupune că sunt traumatizată și supărată.
   Ultimele zile m-au dat complet peste cap.
   Privesc în jos, mă joc cu ambalajul înghețatei și aștept să înceapă ea.
   - Cum te simți? mă întreabă.
   Ridic din umeri și îmi dau părul după urechi.
   - Mai bine. Încă răgușită, zic și arăt spre gât. Totul mi se pare ireal.
   Laurent încuviințează din cap și ridurile de la coada ochilor ies în evidență când îmi aruncă o privire plină de compasiune. Totuși, ceva din felul în care mă privește nu-mi place deloc. Mă face să mă simt goală și expusă.
   - Bănuiesc că știi deja că logodnicul tău nu a supraviețuit incendiului.
   Strâng din buze, închid ochii o clipă, dar, în interiorul meu, s-a declanșat ditamai furtuna. Oare îmi va aduce la cunoștință că au găsit două cadavre în cenușă? Ce-o să spun atunci? Adevărul despre Bea și despre Eddie, despre tot ce s-a întâmplat?
   - Da, reușesc să bălmăjesc și spaima mea sună a tristețe, ceea ce este foarte bine.
   - Îmi imaginez că știi și că teoria noastră este că a dat foc casei intenționat. Că a vrut să se sinucidă și să te omoare și pe tine.
   Nu. Nu, nu știam asta și șocul și confuzia cu care o privesc nu sunt prefăcute.
   - Intenționat?
   Încuviințează din cap, sprijinindu-se de spătarul scaunului.
   - Jane, sunt semne evidente că Edward Rochester era implicat în uciderea lui Blanche Ingraham și în dispariția soției sale.
   - Doamne, Dumnezeule, rostesc în șoaptă, acoperindu-mi gura cu mâna.
   Laurent se foiește pe scaun și, de afară, aud scârțâitul unui scaun cu rotile și sunetele intermitente ale unor mașinării.
   - În timp ce investigam implicarea lui Tripp Ingraham, am găsit dovezi că Eddie a fost și el acolo, în noaptea cu pricina. I-am identificat mașina pe înregistrările video ale camerelor de la intrarea în Thornfield Estates, unul dintre vecinii voștri își amintește că Eddie a plecat de acasă târziu, în noaptea în care soția lui și Blanche se aflau la casa de lângă lac. Nimic concret și încă ne aflăm în plin proces de strângere a dovezilor, dar, în prezent...
   Vocea i se stinge și observ că își duce mâna preț de o secundă la insigna prinsă în talie.
   - Și cu Tripp cum rămâne? întreb. Ce se întâmplă acum?
   E ciudat și ceva mai mult decât doar deranjant să simt vreo compasiune pentru Tripp Ingraham, dar acum, că știu întreaga poveste, îmi vine greu să nu-l consider și pe el o victimă. O altă persoană prinsă în rahatul numit Eddie și Bea.
   - Nu mai e considerat suspect, îmi confirmă femeia. Ca să fiu sinceră, n-am avut niciodată prea multe dovezi împotriva lui. Cel puțin nu atâtea câte i-am sugerat. Speram că o să clacheze sau că o să-l toarne pe Eddie într-un final.
   Femeia oftează.
   - În orice caz, incendiul a fost provocat, ceea ce ne face să credem că Eddie știa că ne apropiam de adevăr.
   Se apleacă spre mine și îmi ia mâna.
   - Îmi pare atât de rău. Știu că toate astea sunt șocante.
   Sunt, dar nu așa cum crede ea. Ei au convingerea că Eddie s-a sinucis pentru că le-a omorât pe Blanche și pe Bea. Ceea ce înseamnă că nu au găsit cadavrul lui Bea în incendiu.
   Ceea ce înseamnă că se ascunde undeva.
   - E posibil să mai avem câteva întrebări mai târziu, continuă Tori, bătându-mă ușurel peste mână și ridicându-se în picioare, dar am vrut să te anunț cum stau lucrurile în prezent.
   - Mulțumesc, spun și îi zâmbesc din nou.
   - Ai grijă de tine, Jane.
   Când se îndreaptă spre ușă, nu mă pot abține să o întreb.
   - Ați... cadavrul lui Eddie e...
   Rostesc cuvintele cu multă șovăială, de parcă e prea îngrozitor să mă gândesc la asta și femeia se strâmbă.
   - Focul s-a răspândit cu o violență și cu o intensitate incredibile, îmi explică ea blând. N-a mai rămas nimic. Cred că au găsit...
   Face o pauză și își drege glasul.
   - Cred că erau niște dinți.
   Văd nenorocitul ăla de ananas în mâna mea și felul în care i-a zdrobit maxilarul lui Eddie.
   Fragmentele de os albe pe covor.
   - Mulțumesc, îi zic, ferindu-mi privirea, lăsând-o să creadă că m-a copleșit groaza.
   O aud plecând și, după o clipă, duc înghețata la buze. E parțial topită, o băltoacă lipicioasă pe tava mea și îmi trec un deget prin ea. Inelul încă sclipește pe mâna stângă. Măcar am rămas cu ăsta și banii pe care îi voi lua pe el mă vor ajuta să o iau de la capăt. Voi avea un trai mai modest decât planificasem, dar tot e ceva.
   Cu condiția ca Bea să mă lase.
   Trăiește și știe că eu știu adevărul. Care va fi următoarea ei mișcare?
   - Scumpo?
   Ridic privirea și o văd pe Emily în pragul ușii, încruntată. Se uită în spate pentru o secundă, apoi șoptește:
   - Am venit să te verific, dar e un băiat aici care susține că e fratele tău. Și că mâine te ia acasă. Nu știam că ai un frate.
   Pe toți dracii! John.
   - Nu am.
   Încruntătura lui Emily se adâncește când intră în încăpere, dar apoi zâmbește.
   - Adele deja s-a acomodat, așa că ai putea veni și tu.
   Adele. Uitasem de câine în nebunia celor întâmplate și, nu-mi explic deloc de ce, e lucrul care în sfârșit îmi aduce lacrimi în ochi.
   - E bine? întreb.
   Emily încuviințează.
   - Foarte bine. Îi terorizează pe Major și pe Colonel.
   Emily se apropie și mă ia de mână.
   - Haide, fată. Vino acasă cu mine.
   Și așa fac.

38.

      Primele zile acasă la Emily sunt plăcute.
   Am primit o cameră pentru oaspeți drăguță și Emily îmi comandă mâncare, îmi aduce înghețată pentru gât și îmi face mereu un amestec din suc de ananas și de apă minerală absolut savuros. E mai bine decât mi-am închipuit că va fi să o am pe Adele. Doarme la picioarele mele, în pat, în fiecare noapte, iar prezența ei caldă și greutatea ei îmi oferă un sprijin nesperat.
   Așa că da, la început, totul e în regulă.
   Rahatul începe însă în a cincea zi de când stau aici, când mă trezesc și mă învârt prin casă, recuperată după incendiu. Inițial, nu e nimic extraordinar.
   Pot să dau o fugă până în sat să iau niște croasanți pentru clubul ei de carte? Ah, și când mă întorc, pot să intru și la Whole Foods? Are o listă de cumpărături!
   Și iată-mă acum, aici, la trei săptămâni după ieșirea din spital, plimbându-l pe Major prin cartier.
   Mă întreb dacă ultimele 6 luni s-au petrecut doar în imaginația mea. Poate că totul nu a fost decât o halucinație uriașă și nu l-am cunoscut niciodată pe Eddie Rochester, n-am locuit niciodată în casa aceea unde, pentru scurtă vreme, mare parte dintre visurile mele a devenit realitate.
   Însă plimbarea noastră de dimineață îmi reamintește că totul a avut loc. Acolo unde obișnuia să fie casa construită de Eddie și de Bea n-a mai rămas decât un loc gol. Cenușa și banda galbenă a poliției e tot ce se mai vede, dar îl duc pe Major până acolo oricum, așteptând... ce? Un semn? Să apară Bea din senin, purtând o pălărie cu văl și ochelari de soare și să-mi spună că totul a meritat?
   N-are cum să se întâmple așa ceva.
   Nu sunt decât o tipă prinsă în rahaturile altor oameni. Care a gustat puțin dintr-o viață diferită, doar ca să o piardă mai târziu, fiindcă așa merg lucrurile de obicei.
   Totuși, mă cuprinde tristețea când stau acolo și văd locul unde obișnuia să fie casa, amintindu-mi cum mă simțisem gătind în bucătăria aceea, dormind în acel dormitor, cufundându-mă în cada aceea.
   Numai că, de fiecare dată când mă gândesc la asta, trebuie să-mi amintesc că Bea fusese întotdeauna acolo, împărțind același spațiu cu mine. Așteptând.
   Tocmai m-am întors să pornesc spre casa lui Emily, cu Major pășind fericit alături de mine, când telefonul îmi vibrează în buzunar. Nu recunosc numărul, dar, pentru că are prefixul 205, de Birmingham, răspund.
  - Jane Bell? întreabă un bărbat.
   Sună ca un basset hound dacă acesta ar putea vorbi, are o voce gravă și tărăgănată. Trag de lesă și spun „da”.
   - Sunt Richard Lloyd. Avocatul lui Edward Rochester.
   Îmi amintesc numele, îmi amintesc cum Eddie i-a întins cartea lui de vizită lui John și strâng cu putere telefonul între degete.
   - OK.
   Bărbatul oftează.
   - Ați putea veni la mine la birou săptămâna asta? Cu cât mai repede, cu atât mai bine.
   Vreau să-l refuz. Ce avantaje aș avea eu din întâlnirea cu niște avocați?
   Însă apoi mă uit la casa lui Eddie și îmi amintesc de visul meu lucid cu Bea ieșind din cenușă ca să-mi dea ceva, o recompensă pentru toate lucrurile prin care am trecut.
   - Sigur, îi confirm. Pot veni mâine.
   Biroul arată exact așa cum mi-am închipuit. Mobilă scumpă, masculină, din piele, tablouri cu câini și rațe moarte în gurile lor, revistele despre vânătoare, pescuit și golf acoperind măsuța de cafea din fața mea.
   Iar când un bărbat ușor livid, într-un costum urât, apare în recepție și mă întreabă „domnișoara Bell?”, este exact așa cum m-am așteptat.
   Nu are nimic din aerul dubios al lui Tripp, dar sigur provin amândoi din aceeași specie, Bețivanus Southernus.
   Mi-l imaginez cum se duce la cârciuma din colț ca să ia prânzul, în fiecare zi, cum comandă mereu același meniu și cum bea cel puțin două beri înainte de a se întoarce ca s-o hărțuiască sexual pe studenta drăguță care răspunde la telefoane.
   Mă forțez să-i ofer zâmbetul meu timid, care îi plăcuse atât de mult lui Eddie, și mă ridic în picioare, scuturându-i ferm mâna pe care mi-a întins-o.
   - Vă rog, spuneți-mi Jane.
   - Jane, repetă el. Nu mai dai peste multe Jane în prezent.
   Continui să afișez același zâmbet insipid și îl las să mă conducă în biroul lui.
   Și mai multă piele aici, și mai multe tablouri cu scene de vânătoare, numai că aici sunt fotografii cu el, zâmbind larg, într-o vestă portocaliu-aprins, ținând, în mâinile ridicate, un cap de cerb cu ochi sticloși și cu limba atârnând.
   Nu e pentru prima dată când îmi zic în sinea mea ce ușurată voi fi când voi scăpa de locul ăsta. Adăpostul de puf din Thornfield Estates fusese plăcut, dar restul lucrurilor de aici erau putrede rău.
   - Așadar, începe el după ce se așază la biroul masiv. Trebuie să recunosc că am fost ușor surprins că Eddie a vrut să-și schimbe testamentul după ce s-a logodit cu tine. Sincer, chiar am încercat să-l determin să se răzgândească. Fără supărare.
   - Nicio problemă, îl liniștesc, dar abia dacă-l mai aud din cauza țiuitului brusc din urechi.
   Eddie m-a inclus în testamentul lui. Oare credea că Bea va ieși de acolo într-o bună zi? Și că ea îl va omorî? Era felul lui de a-și cere iertare preventiv ori doar un alt act al piesei lor bolnave? O metodă prin care să o împiedice să aibă acces la averea ei, dându-mi-o mie?
   Nu voi afla niciodată.
   - În orice caz, avea control asupra tuturor proprietăților lui Bea după dispariția ei. Acțiunile din companie și restul lucrurilor de genul ăsta. Iar acum, continuă el, împingând spre mine un dosar gros din piele, toate îți aparțin.
   Degetele îmi amorțesc când îl pun în poală, simțindu-i greutatea pe picioare.
   - Compania e și ea tot a ta, bineînțeles, adaugă avocatul, notând ceva pe un blocnotes. Southern Manors. O poți păstra sau...
   - O pot vinde, corect?
   Ochii domnului Lloyd îi întâlnesc pe ai mei, peste birou, și buzele îi zvâcnesc ușor.
   - Îți aparține, repetă el.
   Stau așa acolo, încercând să asimilez informațiile și, pentru o clipă, mă gândesc cum ar fi să o păstrez. Să conduc Southern Manors, să cumpăr o casă nouă în Thornfield Estates.
   Dar nu.
   Văd toate astea drept ceea ce sunt - un cadou. De la Eddie. De la Bea. Ca să le păstrez secretele, îmi oferă asta. Și să dea dracii dacă nu voi accepta.
   Deschid dosarul și mă holbez la hârtia din mâinile mele. În mare parte, domină limbajul juridic și, firește, Jane Bell nu e nici măcar numele meu real, dar nimic nu contează. Nu mă uit decât la numere. Totul e trecut acolo, limpede ca bună ziua. Întreaga avere a lui Bea, tot ce a construit cu Southern Manors, lăsate lui Eddie, care, la rândul lui, mi le-a dat mie.
   Sunt bogată.
   Nu doar avută. Fiindcă vorbim de milioane. De sute de milioane.
   Care îmi revin mie prin semnătură.
   Ridic privirea spre avocat și nu trebuie să mă prefac că plâng. Lacrimile au apărut deja în ochii mei, dar sunt lacrimi de ușurare, nu de tristețe. Lacrimi de bucurie nemărginită. Bea Rochester îmi dăruise o viață. Nu viața ei, nu viața lui Jane Bell, ci ceva nou, proaspăt.
   Ceva care să devină al meu.
   - Totul a fost un șoc îngrozitor, rostesc în șoaptă. Tot ce s-a întâmplat cu Eddie. L-am iubit, din suflet chiar, dar habar nu aveam...
   Mă uit direct în poală și glasul mi se gâtuie.
   - Nu știam că poți iubi pe cineva despre care să nu știi nimic totuși.
   - Scumpo, se pare că nimeni nu l-a cunoscut pe Eddie
   Rochester, spune domnul Lloyd, aplecându-se peste birou ca să mă bată ușurel pe mână.
   Inelul masiv pe care îl poartă este greu și rece.
   Când ies din clădire, vântul se întețește și norii se mișcă rapid pe cer. Aerul pare gros și apăsător, anunțând o furtună de vară târzie. Îmi scot umbrela din geantă și, când mă aplec în față, primii stropi grași de ploaie încep să cadă.
   Zâmbetul care mi se așterne pe față îmi rănește obrajii. Probabil că arăt ca o idioată, cu surâsul ăla imens, copilăros, dar, pentru prima dată după multă vreme, nu-mi pasă de cum mă văd oamenii. Nu îmi mai croiesc reacțiile în funcție de ceilalți. Sunt liberă.
   Bea și banii ei mi-au adus libertatea.
   Sunt liberă să părăsesc Alabama, liberă să-mi folosesc numele real din nou, dacă vreau. Pentru că banii pe care îi am acum reprezintă zidul perfect împotriva trecutului.
   Pot fi Helen Burns din nou, dacă doresc. Pot fi Jane Bell pentru totdeauna, dacă doresc.
   Pot fi oricine.

EPILOG

      Mă gândesc uneori la ei. La Eddie și la Bea.
   Odată, în timp ce puneam cumpărăturile în portbagaj, mi s-a părut că îi văd.
   Dar nu puteau fi ei, normal. Până atunci, lăsasem Mountain Brook în urma mea. Plecasem din statul Alabama. Folosisem banii lui Bea ca să-mi cumpăr o căsuță - nimic extravagant, cum mi-aș fi permis.
   O cabană mică și comodă în munții din Carolina de Nord. S-a dovedit că îmi plăcea Sudul.
   Era imposibil ca femeia cu ochelari din SUV-ul imens care trecuse pe lângă parcarea de la Ingles Market să fie Bea, iar silueta șleampătă de pe locul pasagerului să fie Eddie. Nici măcar nu mi-am dat seama dacă era un bărbat, în primul rând.
   Adele se afla în mașină și a lătrat scurt și apăsat când mașina a trecut și am avut impresia că persoana din dreapta s-a întors puțin să se uite, dar se îndepărtaseră deja prea mult ca să fiu sigură. Asta s-a întâmplat la doar câteva luni după incendiu, așa că înclinam să fiu mai sperioasă și să văd fantome pretutindeni.
   Uneori, cred că întotdeauna voi avea senzația că sunt urmărită.
   Îmi reamintesc mereu că, atunci când Bea a deschis ușa de la camera de refugiu, un zid de flăcări s-a repezit spre noi. Îmi amintesc mirosul de păr ars și, mai rău, izul mai întunecat și mai tulburător, ca de grătar. Îmi amintesc că au găsit dinții lui Eddie.
   Dar îmi amintesc și dinții care i-au zburat din gură când l-am lovit, așa că...
   Mă întreb.
   Îmi place să cred că au supraviețuit amândoi. Și că sunt undeva, în lume.
   Poate că s-au întors în Hawaii. Sau pe o insulă mai îndepărtată, unde au propria plajă micuță.
   Mi-i imaginez pe nisipul alb, sub palmierii bătuți de vânt, așa cum îmi plăcea să mă gândesc la ei când Bea era o fantomă și Eddie îmi aparținea.
   Ea stă acolo, zâmbind sub razele soarelui, cu părul lucios dat pe spate. Eddie e lângă ea. Nu la fel de arătos ca pe vremuri.
   O văd pe Bea întinzându-se spre mâna lui, văd degetele lui - cu cicatrice și semne groase, roșii, ce îi străbat pielea - cum se împletesc cu ale ei.
   Suntem împreună acum, îi va spune ea, asta e tot ce contează.
   Nu banii, nu viața pe care și-o construiseră, nu casa care acum e doar o pată neagră în marea verde de iarbă din Thornfield Estates. Și n-ar fi o minciună când ea ar zice că e mult mai bine fără toate bogățiile alea, că se descurcă foarte bine amândoi, oriunde s-ar afla.
   Ar fi adevărul.

                                                 SFÂRȘIT