„Dumnezeu să ne binecuvânteze pentru totdeauna copiii noștri, pentru că pe noi ne-a binecuvântat cu ei.”
       Jose Saramago

Enigma camerei 622, Joel Dicker

 ................................................................

5-8

             Mă gândeam cât e de greu să omagiezi oamenii extraordinari. Fiindcă nici măcar nu știi de unde să începi.

   Bernard dăduse sens vieții mele. Și veghease mereu asupra mea. Era steaua mea norocoasă. Dar e neapărat necesar ca stelele să se și stingă.
   Eram emoționat și simțeam că la fel era și Scarlett. Și-a așezat mâna peste a mea și și-a cufundat privirile într-ale mele. De-o parte și de cealaltă a mesei, chipurile ni s-au apropiat și buzele la fel. Deodată, o voce ne-a întrerupt:
   - Doamnă Leonas?
   Ne-am întors. Un domn scund, în costum, ne surâdea:
   - Iertați-mă că vă deranjez, doamnă, sunt directorul adjunct al hotelului. Mi s-a spus că doriți să discutați cu cineva din conducere și am vrut să mă asigur că totul e-n ordine cu sejurul dumneavoastră aici. Mi s-a spus că e ceva legat de camera dumneavoastră.
   Scarlett l-a liniștit, explicându-i că pur și simplu dorise să îi pună câteva întrebări legate de evenimentele petrecute în camera 622.
   - V-aș ruga, dacă vreți, a răspuns atunci directorul adjunct, chiar dacă nu este un secret, să vorbim despre acest lucru într-un loc mai discret. Ce-ar fi să ne vedem puțin mai târziu, pentru a discuta în liniște?

      După cină (paste pregătite extrem de rafinat, cu sos de roșii și busuioc proaspăt pentru Scarlett, sos de unt cu salvie pentru mine), directorul adjunct ne-a invitat la un digestiv, la adăpost de urechi străine.
   Ne-a primit în biroul directorului, o încăpere capitonată și mobilată după moda veche. În fața șemineului, 4 fotolii așezate față în față ofereau un cadru propice pentru conversație.
   - Știu că i-ați pus niște întrebări portarului în legătură cu camera 622, ne-a explicat directorul adjunct. Noi, aici, la Palace, ne străduim să uităm acest episod tragic din istoria hotelului. După cum v-am mai spus, crima respectivă nu este un secret, dar, în general, preferăm să utilizăm o minciună nevinovată pentru a nu ne speria clientela.
   - Acum, dacă tot am dat cărțile pe față, ce-mi puteți spune despre crima aceea? a întrebat Scarlett.
   - Din păcate, nu vă pot ajuta cu nimic: pe atunci nu lucram aici.
   - Cine era director la acea vreme? a continuat Scarlett.
   - Edmond Rose. Proprietarul istoric al hotelului. El l-a construit, după care l-a condus, și a fost întruchiparea imaginii lui decenii de-a rândul.
   În timp ce vorbea, a arătat, deasupra șemineului, spre un tablou reprezentând un bărbat în uniformă militară.
   - Este portretul domnului Rose? a întrebat Scarlett.
   - Desigur. Din ce mi s-a spus, domnul Rose a fost un om absolut deosebit. Locotenent-colonel în rezervă al armatei elvețiene, era dăruit cu o charismă naturală și știa să se facă ascultat, fiind totodată o persoană de o blândețe extraordinară.
   - Știți cum l-am putea întâlni? am întrebat.
   - Din păcate, a murit acum câțiva ani.
   - Avem cu adevărat nevoie să stăm de vorbă cu un angajat al hotelului care a fost prezent aici în weekendul crimei, a precizat Scarlett.
   Directorul adjunct a rămas o clipă pe gânduri, înainte de a răspunde:
   - Știți, echipele se înnoiesc des. În schimb, cred că domnul Bisnard v-ar putea oferi unele informații. E fostul nostru director pentru banchete și și-a desfășurat aici întreaga activitate. E la pensie, de un an de zile, dar de locuit tot în Verbier locuiește. Îl văd deseori dimineața la cafeneaua de lângă Poștă. Cu siguranță, îl veți putea găsi acolo.

Capitolul 32
Ultima șansă

      Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   Zorii zilei celei mari.
   La 6 dimineața, la Palace de Verbier. Cristina a ieșit din camera ei și s-a furișat pe culoar, zgomotul pașilor ei fiind înăbușit de mocheta groasă. La etajul șase nu erau decât apartamente alocate întotdeauna personalităților băncii.
   Cristina aranjase însă cu Jean-Benedict Hansen să fie și ea cazată la „etajul aleșilor”, cum îl numeau angajații băncii. Sau, mai degrabă, nu-i lăsase acestuia de ales.
   Pentru a ajunge la ascensor, trebuise să parcurgă întregul culoar, trecând prin fața ușilor apartamentelor. Toate erau de aceeași parte a culoarului.
   Peretele din față era cel al fațadei hotelului, alternând ferestrele largi cu draperii grele de catifea. Veneau mai întâi apartamentele diferiților directori de departamente, apoi, în această ordine, cele ale lui Horace Hansen, Jean-Benedict Hansen, Sinior Tarnogol, Lev Levovitch și Macaire Ebezner.
   Cristina a coborât la parter, unde nu se afla nimeni și totul era tăcut.
   Hotelul părea că încă doarme. Cea mai mare parte dintre angajații băncii profita de confortul camerelor - și de faptul că își lăsase familia acasă - pentru a lenevi până mai târziu și a se mai odihni un pic.
   Numai că pacea care s-ar fi zis că domnea în hotel nu era decât o aparență: în bucătării și în culise, personalul era pe picior de război. Mai rămăseseră doar câteva ceasuri pentru ca totul să fie perfect. Începând cu ora 18, angajații băncii erau așteptați în sala de bal pentru cocktailuri. Apoi, la ora 19, toată lumea era invitată să se apropie de estrada cea mare.
   Consiliul Băncii urma să își facă apariția pe scenă și să deschidă oficial serata prin anunțarea numelui noului președinte. După care oaspeții erau invitați la masă. Avea să fie servită cina, iar la ora 22, începea balul.

      La ora aceea matinală, în barul de la Palace, încă închis pentru clienți, domnul Bisnard umbla încolo și-ncoace, extrem de nervos.
   Dintr-odată, bătăi în ușa de sticlă a barului îl făcuseră să tresară: era Cristina. S-a grăbit să-i deschidă.
   - Nu-mi place deloc situația asta, i-a spus el după ce ea a intrat.
   Cristina a închis ușa și i-a răspuns:
   - Dacă asta vă liniștește cu ceva, nici mie.
   - Aș putea avea necazuri! a protestat Bisnard.
   - Și eu, l-a asigurat Cristina.
   Într-adevăr, risca enorm. Dacă Bisnard spunea ceva? Cristina știa că era pe cale să depășească o linie roșie, dar cu atât mai rău: avea nevoie să afle.
   De luni, de când interceptase acea conversație dintre Tarnogol și Jean-Benedict Hansen, simțea limpede că era ceva ce nu se potrivea, legat de alegere. Bănuia că Macaire ținea să obțină cu orice preț președinția. Așa că intenționa să descopere adevărul.
   - Aceasta este lista tuturor angajaților băncii prezenți la weekend, ca și numerele camerelor lor.
   - Cine a fost însărcinat cu repartizarea camerelor? a întrebat Cristina.
   - Datele generale ni le-a dat Jean-Benedict Hansen.
   - S-a băgat și Macaire Ebezner? V-a contactat cumva în ultimul minut, săptămâna aceasta, pentru a vă cere să faceți modificări în organizare?
   - Nu, deloc. De ce?
   Fără a-i răspunde, Cristina a continuat:
   - Așadar, pentru dumneavoastră, totul se desfășoară normal?
   - Perfect normal. De altfel, aseară am stat de vorbă cu persoana care răspunde de securitatea hotelului:. Totul pare a se desfășura cu cel mai mare calm. Cred că faceți exces de zel.
   - Poate, a admis Cristina.
   - Ar trebui pur și simplu să profitați de weekend, a sfătuit-o Bisnard grăbit să plece, întorcându-i spatele.
   După ce a ieșit din bar, Cristina s-a dus în restaurantul de la Palace, unde deja se servea micul dejun. Nu a surprins-o că nici acolo nu era vreun client.
   S-a așezat la o masă, a cerut o cafea și a deschis un ziar pentru a putea aștepta liniștită.

      La ora 7, Macaire a intrat în restaurant.
   Cristina a observat că avea un aer abătut și părea stresat. Văzându-și secretara, s-a prefăcut că se bucură.
   - Bună ziua, Cristina! a salutat-o cu falsă veselie.
   - Bună ziua, domnule Ebezner. Ce mai faceți? Nu arătați prea bine.
   - Nu-ți ascund că am ceva griji în clipa asta. Niște rahaturi, cum s-ar zice vulgar.
   - Din cauza președinției? a întrebat Cristina.
   - Nu. Mă rog, ba da! Doar n-o să te mint, sunt foarte nervos. Abia dac-am închis ochii-n noaptea asta.
   - Fiți liniștit, domnule Ebezner, nu am povestit nimănui ce-am auzit ieri la bancă.
   - A fost o neînțelegere, a asigurat-o Macaire. Nici nu se pune problema ca Lev să ajungă președinte. De ales, eu voi fi ales.
   - Dacă așa ziceți...
   Macaire s-a dus să se așeze singur la altă masă. Nu era deloc stilul lui: în principiu, ar fi trebuit să se așeze alături de Cristina pentru a mai sta la palavre. Se pregătea ceva neobișnuit.

      Cu șase etaje mai sus, la el în cameră, Lev mergea în sus și-n jos cu telefonul în mână.
   De aseară, nu mai știa nimic de Anastasia. Nu-i răspunsese nici când o sunase, nici la mesaje. Până și telefonul din apartamentul lui de la hotelul Bergues suna în gol. Începea să fie îngrijorat.
   În pofida orei nepotrivite, s-a decis să ia legătura cu Alfred, chiar dacă l-ar fi trezit din somn. Trebuia să meargă cineva să afle noutăți. Poate era ceva grav.
   La ora 7:15, în restaurant a intrat Tarnogol. S-a așezat singur la o masă mai ferită, rezervată membrilor Consiliului. A comandat ouă fierte, caviar, un păhărel de Beluga și ceai negru cu o picătură de lapte. Macaire nu își putea lua ochii de la el. Rămăseseră mai puțin de 12 ore până la alegere. Nu mai era deloc stăpân pe situație.
   Odată terminat micul dejun, Tarnogol a plecat. Apoi, pe la 8:15, și-a făcut apariția Jean-Benedict care părea să caute pe cineva. Imediat ce l-a zărit pe Macaire, s-a repezit spre el.
   - Aici erai?! Trebuie neapărat să stăm de vorbă. Hai cu mine!
   Cei doi au ieșit în holul hotelului.
   - Ce se-ntâmplă? l-a întrebat Macaire pe vărul său.
   Fără a-i răspunde, acesta l-a tras după el într-un salon privat, unde îi aștepta Horace Hansen așezat într-un fotoliu ca pe un tron. L-a măsurat pe Macaire din cap până-n picioare cu un aer superior și l-a anunțat, de parcă un Cezar s-ar fi pregătit să grațieze un gladiator:
   - Voi face să fii ales președinte. Am stat mult de vorbă cu Jean-Benedict și am căzut amândoi de acord: președinția trebuie să-ți revină ție și numai ție.
   Privirea lui Macaire s-a luminat.
   - Mulțumesc, Horace, a spus. Apreciez susținerea ta.
   - Susținerea mea are un preț, a precizat Horace. Iată care sunt condițiile mele.

      La Geneva, la hotelul Bergues, Alfred Agostinelli se învârtea prin apartamentul lui Lev Levovitch. Anastasia dispăruse.
   Bătuse îndelung la ușă, fără a primi vreun răspuns. Până la urmă, intrase cu dublura cheii: înăuntru nu era nimeni. Patul era nefăcut. Cele câteva lucruri ale Anastasiei nu mai erau acolo. În șemineu se vedeau urmele unui foc care se stinsese. A scormonit prin cenușă și, în coșul șemineului, a găsit, lipit de peretele de piatră, un rest de hârtie care se ridicase din focar înainte de a arde complet. Pe acesta se putea descifra un scris de mână, fără a se înțelege însă textul.
   L-a sunat imediat pe șeful său.

      Lev a primit telefonul lui Alfred pe când se pregătea să iasă din cameră și a ascultat îngrijorat relatarea șoferului.
   - Dacă patul nu era făcut, înseamnă că a dormit acolo, a conchis Lev. Vreo urmă de luptă?
   - Nu, domnule. Nimic deranjat. Cred că a fugit. Și-a luat și lucrurile personale. Nu-ți iei periuța de dinți când ești răpit.
   Raționamentul l-a liniștit pe Lev.
   - Mergi și întreabă-i pe angajații hotelului, i-a sugerat. Poate c-a văzut-o cineva trecând.
   - Bună idee, domnule. Vă țin la curent.
   Lev a închis. Dispariția Anastasiei îl îngrijora, iar el avea nevoie să se gândească la asta cu calm. S-a hotărât să meargă în bar pentru o cafea, acolo ar fi avut liniștea necesară.

      În salonul privat de la Palace, unde se închiseseră, Macaire asculta atent revendicările lui Horace Hansen:
   - Vreau să-l numești pe Jean-Benedict vicepreședinte al băncii, iar aceasta va fi redenumită Banca Ebezner-Hansen. Vreau să-ți iei angajamentul că peste 15 ani vei ieși la pensie și-i vei lăsa locul fiului meu. Vei avea o carieră minunată, așa că-ți vei merita pensia cu prisosință. Iar Jean-Benedict va mai avea și el câțiva ani frumoși înainte, pentru a putea ține bine în mână frâiele băncii.
   După o clipă de liniște, Macaire a acceptat: îi convenea. 15 ani de domnie. La capătul cărora va pleca din poziția de vârf. Și toată lumea din bancă îl va regreta. În săptămânile de dinaintea plecării, toată lumea se va plânge: „Ce ne vom face fără Macaire?” Avea deci 15 ani pentru a se dovedi un patron ieșit din comun. Va pleca adorat de angajați, admirat în cadrul profesiei. La despărțire, va ține un discurs emoționant. Nimeni nu își va putea reține lacrimile. Fiindcă, uite, va fi înlocuit de incapabilul ăsta de Jean-Benedict care e de râsul lumii. Ah, și cum va fi răzbunat pe broscoiul ăsta care vrea să se umfle cât un taur! Nimeni nu se va putea opri să nu-i compare, iar Jean-Benedict, ca președinte, va fi redus la rolul de a reaminti măreția vărului și predecesorului său. Macaire își spunea că și tatăl, și bunicul lui ar fi trebuit să facă la fel: să își fi părăsit funcția la apogeu, rămânând astfel în memoria tuturor, în loc să se agațe de ea în pofida bătrâneții și a bolii.
   - De acord, a spus Macaire. Aveți cuvântul meu!
   Lăsând să i se vadă explozia de bucurie, Jean-Benedict și-a îmbrățișat vărul.
   - Mă temeam c-ai să refuzi, i-a mărturisit.
   - Cum aș fi putut refuza? Jean-Benedict, doar știu ce-ți datorez. Mi-ai dovedit întotdeauna că pot avea încredere în tine. Și-apoi, suntem din aceeași familie. E ca și cum am fi frați.

      În barul de la Palace, Levovitch își comandase o cafea mică și tare. Barul tocmai deschisese și, după cum sperase și el, alți clienți în afara lui nu mai erau.
   Se uita cu nostalgie la fotoliile îmbrăcate în catifea roșie și la măsuțele din abanos, lăsându-se învăluit de emoție: nimic nu se schimbase de 15 ani încoace.

      Cu 15 ani mai înainte
   Era o după-amiază de început de august. La o lună după ce Lev o adusese pe Anastasia de la Bruxelles la Geneva.
   Cum la câmpie vara era toridă, numeroși clienți veniseră să regăsească răcoarea muntelui. Palace de Verbier era plin până la refuz și în special clienți foarte importanți și pretențioși, ca Sinior Tarnogol, veniseră aici la aer curat. Cum sezonul estival începuse modest, domnul Rose nu anticipase subitul aflux, așa că personalul era insuficient.
   Sol dădea și el o mână de ajutor la recepție, pentru primirea nou-veniților. În dimineața asta se afla împreună cu Lev în spatele biroului de la recepție. În ultima vreme, observase că fiul lui se enerva foarte ușor.
   - E totu-n regulă, băiete? l-a întrebat între primirile a doi oaspeți.
   - Da, tati, i-a răspuns laconic Lev.
   - Pari îngrijorat.
   - E prea mult de lucru și-abia mă mai descurc.
   Numai că motivul derutei lui Lev era în altă parte. Când, cu o lună mai devreme, la întoarcerea de la Geneva, îi vorbise tatălui său despre propunerea lui Abel Ebezner, acesta se enervase.
   - Geneva? Puah! se arătase Sol scârbit. Numai amintiri urâte avem de-acolo.
   - Ba nu, protestase Lev, amintirile mele sunt frumoase. Cu mami, când venea să mă ia de la școală și ne plimbam pe malul lacului.
   - Geneva ne-a furat-o pe maică-ta! Geneva și bancherii ei! Și vii tu acum să-mi spui că vrei să lucrezi într-o bancă din Geneva! Ce trădare! Nu am crezut să fiu supus vreodată unui asemenea tratament, mai ales din partea fiului meu.
   - Doar n-o să rămânem toată viața la Verbier?! a țipat Lev.
   - Și de ce nu? De acum, aici ne sunt ancorate carierele de actori! Și să nu vii să-mi spui că nu ești actor, când ai un talent extraordinar. De fapt, asta și este problema ta: ai talent pentru orice. Nu pot crede că vrei să pleci! Și că mă mai și anunți uite-așa! Din cauza fetei ăleia, da? A acelei Kamuraska?
   - Anastasia, l-a corectat Lev.
   - Anastasia, dacă vrei. Pfff! Nu contează. Mereu ai spus că ești fericit aici și uite că o cunoști pe fata asta și pac! O-ntinzi la Bruxelles în miez de noapte și-acum vrei să te muți la Geneva. Știi, Lev, fetele ba vin, ba pleacă...
   - Ea e altfel. Tati, vreau să mă-nsor cu Anastasia.
   Sol a rânjit:
   - Să te-nsori?! Fiule, chiar ai un mare talent comic. În fond, ești un mare romantic. La fel ca mama ta. De ce vrei să te lași prins în lanț de prima venită? Bine, dacă asta vrei, pleacă. Trădează-mă, aruncă-mă ca pe-un ciorap vechi, te-nțeleg. Ți-e rușine de originea ta, da? Vrei să ajungi un Ebezner, ca toți inșii ăia eleganți care se umflă-n pene pe-aici, în Marele Weekend?
   - Nu despre asta este vorba, tati.
   - Atunci, despre ce? Oferă-mi măcar un motiv rezonabil, dacă tot e să pleci.
   - Tati, banca era doar așa, o idee posibilă. Nu e nimic hotărât.
   - Atunci hotărăște-te să nu pleci. E foarte simplu.
   Ceea ce Lev a și făcut. L-a sunat pe Abel Ebezner pentru a refuza oferta. Dar, închizând telefonul, și-a jurat că va pleca în curând din Verbier. Undeva, departe de tatăl lui.
   Prin urmare, trebuia să renunțe să fie director la Palace. I-ar fi fost imposibil să conducă hotelul sub supravegherea tatălui său. Trebuia să plece de aici o dată pentru totdeauna.
   Anastasia fusese foarte dezamăgită că nu se concretiza nici planul cu Palace de Verbier, nici cel cu Geneva. Lev însă i-a promis că nu era decât o simplă amânare, pentru cel mult câteva luni. Până atunci, Anastasia se întorcea să locuiască la mama ei. Mulțumită lui Macaire, obținuse un post de secretară la Banca Ebezner, ceea ce îi permitea să aibă bani pentru viața de zi cu zi, dar și să pună ceva deoparte pentru cele plănuite împreună cu Lev.
   Chiar dacă nu îi plăcea serviciul, cel puțin lucra alături de Macaire pe care se bucura să-l întâlnească de câte ori se putea.
   Seară de seară, Anastasia și Lev vorbeau la telefon.
   - Când vom fi împreună? nu se mai sătura Anastasia să-l întrebe.
   - În curând.
   - Și când e în curândul ăsta? își pierdea ea răbdarea.
   - Aștept un semn, răspundea Lev. Viața e făcută din semne.
   Așteptând acel semn din partea destinului, care nu mai venea, își reluase munca obișnuită de la Palace.
   Din spatele recepției, vocea lui Sol îl smulgea din gânduri:
   - Băiete, trebuie să-ți mărturisesc ceva.
   - Zi, tati, răspundea plictisit Lev.
   - Dacă te-am rugat să nu pleci la Geneva, ci să rămâi aici, am făcut-o dintr-un motiv foarte serios.
   - Știu, tati, bancherii au omorât-o pe mami.
   - Nu, nu are nicio legătură. E adevărat că te tot bat la cap cu asta, însă nu uita că sunt actor și că, uneori, sar calul. Nu, e ceva foarte important despre care trebuie să-ți vorbesc. Trebuia s-o fi făcut deja.
   Lui Sol îi tremura glasul și avea un aer grav.
   - Te ascult, a zis Lev cuprins dintr-odată de neliniște. Despre ce e vorba?
   Sol a ezitat. În aceeași clipă, un angajat al hotelului a apărut în ușa care dădea spre culisele de la Palace.
   - Lev, domnul Rose vrea să te vadă la el în birou.
   - Du-te băiete, l-a îndemnat Sol, nu-l lăsa pe domnul Rose să aștepte. Ce am să-ți spun nu e așa de important.
   Lev a fost de acord și a plecat spre biroul domnului Rose.

      - Ce se-ntâmplă, Lev? l-a întrebat domnul Rose după ce l-a invitat să ia loc în fotoliul aflat față-n față cu al lui. De o lună, de când te-ai întors de la Bruxelles, nu prea-ți mai dai interesul.
   - Îmi pare rău, domnule Rose.
   - Nu-mi pasă că-ți pare rău: vreau să știu ce te frământă.
   - Nimic.
   - Nimic?
   - Nimic.
   Pe domnul Rose, tăcerea lui Lev îl irita.
   - Uite cum stăm, nu știu dacă are legătură cu fata aceea care ți-a sucit capul, însă eu am nevoie să fiu sigur că toți angajații mei își fac treaba. În acest moment, la Palace sunt clienți foarte importanți și vreau să fiu convins că pot conta pe tine peste tot.
   - Desigur, domnule Rose. Contați pe mine! Nu vă voi dezamăgi!
   - Atunci du-te la bar, clienții vor începe să vină în număr mare. Vreau un serviciu exemplar.
   Lev l-a ascultat și s-a dus la bar. Abia intrat, a dat de Tarnogol, așezat într-un fotoliu, care l-a și luat în primire.
   - Tinere Levovitch, ai picat la țanc. Vreau ceaiul meu negru cu o picătură de lapte și tu ești singurul care reușește să-l prepare așa cum trebuie.
   Înțelegând comanda, Lev a pregătit ceaiul așa cum o făcea întotdeauna.
   Numai că, de data aceasta, Tarnogol nu l-a găsit pe gustul lui.
   - Nu e bun. E prea amar. Fă-l din nou!
   Ceea ce Lev a și făcut. Numai că următorul ceai a fost considerat prea fierbinte.
   - Vreau să-l beau imediat, a gemut Tarnogol, nu să aștept ceasuri întregi până se răcește. Mai fă-l o dată!
   Lev a mai preparat o ceașcă de ceai, adăugând apă pentru a-l răci. Numai că, de această dată, s-a dovedit prea rece.
   - Un ceai cald trebuie să fie cald! Nici călâu, nici rece! Altfel, ți-aș fi cerut un ceai călâu sau unul rece! Ei, dar ce e cu tine?
   Nu a trebuit mai mult pentru ca Lev, prea absent în acea zi, să își piardă răbdarea:
   - Uitați ce este, domnule Tarnogol, dacă nu sunteți mulțumit, nu aveți decât să vă pregătiți singur ceaiul, decât să mă faceți să-mi pierd timpul.
   Tarnogol a făcut ochii mari. A urmat un scurt moment de tăcere, până să realizeze dimensiunile insolenței lui Lev, după care a început să urle:
   - Ce-ai zis? Obraznic împuțit! Îndrăznești să-mi vorbești pe tonul ăsta?
   Toți clienții din bar au încremenit. Lui Lev i-a părut imediat rău de clipa de rătăcire, dar era prea târziu.
   - Să fie imediat chemat directorul! țipa Tarnogol ca turbat, cât îl țineau plămânii. Să fie chiar în momentul ăsta chemat directorul!

      Câteva minute mai târziu, Lev era convocat în biroul domnului Rose:
   - Nu pot să-mi revin! a țipat și acesta. Cum ai putut să-mi faci așa ceva?
   - Lăsați-mă să vă explic, a încercat Lev să se apere.
   - Nu vreau să aud nicio explicație, a răspuns domnul Rose care se vedea cât de afectat era de acea situație. Întotdeauna ai explicația potrivită! Lev, doar te-am prevenit deja. Te-am rugat să stai în banca ta!
   - Regret...
   - E prea târziu pentru regrete, Lev. Din păcate nu văd decât o singură ieșire din situația asta: te dau afară!
   - Poftiți?! De ce? Doar știți că Tarnogol e un insuportabil!
   - De ce? Fiindcă niciodată nu trebuie să-ți pierzi sângele-rece în fața unui client! E una dintre regulile de bază pe care ți le-am predat! Te-am salvat, în pofida valurilor făcute după bal, dar nimeni de aici nu ar înțelege de ce te mai păstrez după un al doilea incident. N-am de ales, Lev. E timpul să pleci de-aici. Ba chiar cred că să te dau afară este cel mai bun serviciu pe care ți-l pot face.
   În stare de șoc, simțind cum îi dau lacrimile de furie, Lev i-a întors spatele și a ieșit fără o vorbă. A traversat în fugă holul cel mare și a ajuns la intrarea principală a hotelului. Și-a smuls ecusonul de la butonieră și l-a aruncat pe jos. Își dorea să plece chiar în acel moment și pentru totdeauna. Exact când cobora treptele de la Palace, în față a oprit un taxi. Portiera s-a deschis și Lev a auzit că-l strigă cineva. A încremenit: era Anastasia.
   Nevenindu-i să-și creadă ochilor, s-a repezit spre ea, iar ea i s-a aruncat în brațe.
   - Ce faci aici? a întrebat-o.
   - Viața e prea scurtă pentru a-ți bate joc de ea așteptând. Lev, vino cu mine la Geneva! Haide să fim în sfârșit fericiți împreună!
   A strâns-o cât de tare a putut la piept și a sărutat-o lung. Își simțea inima înflăcărată de un sentiment de fericire nebună.
   - De acord, i-a răspuns.
   Și, în aceeași zi, Lev a plecat de la Verbier cu cele câteva lucruri personale, pentru a se muta la Geneva.
   De la fereastra biroului său, uitându-se cum Lev se îndepărta de peronul din fața hotelului cu bagajul în mână, domnul Rose a murmurat: „La revedere, fiule”. Și o lacrimă i s-a rostogolit pe obraz.

      Cu 20 de ani mai înainte
   Verbier era în fierbere. Toate oficialitățile și personalitățile din regiune se grăbeau să ia parte la inaugurarea mărețului edificiu care tocmai fusese construit în stațiune.
   Stabilimentul încă nu se deschisese, dar toată lumea spunea că era vorba despre unul dintre exponentele cele mai de preț ale industriei hoteliere elvețiene. Jurnaliștii și invitații nu aveau ochi decât pentru promotorul proiectului, Edmond Rose, un om de afaceri de vreo 40 de ani, care, pornind de la nimic, își constituise o imensă avere în imobiliare.
   Un jurnalist de radio, fluturându-și microfonul, îl întrebase:
   - Domnule Rose, când realizezi un proiect atât de ambițios - cum este acest hotel - s-ar putea spune că ai reușit în viață?
   Întrebarea răsunase multă vreme în mintea lui Edmond Rose. Tot ce întreprinsese fusese încununat de succes. În perioada studiilor, se întrecuse pe sine. După care îndeplinise serviciul militar obligatoriu pe care îl încheiase cu gradul de locotenent-colonel în rezervă, în cadrul armatei elvețiene. Intrase în afaceri, iar acum era în fruntea unui mic imperiu. Însă era singur. Tot bătând lumea ani de-a rândul pentru a câștiga bani, nu avusese niciodată o relație serioasă.
   În prezent, nu-și mai dorea altceva decât să-și întemeieze o familie. Iată de ce construise hotelul. Își dorea să se stabilească la Verbier, să renunțe la afaceri și să ia direcția stabilimentului. Să cunoască o femeie, să întemeieze o familie. Să ducă o viață normală.

      După 20 de ani, domnul Rose, de la fereastra biroului, privea silueta lui Lev îndepărtându-se până când a dispărut.
   Îi lipsea groaznic. Prezența lui Lev în hotel fusese o bucurie cotidiană încă din ziua în care sosise aici. Dar venise vremea ca Lev să își ia zborul. Fiindcă Palace, oricât de uriaș ar fi fost, rămăsese prea mic pentru o persoană de o asemenea anvergură.
   Ca să se consoleze, domnul Rose și-a zis că, pentru întâia oară în viață, reușise. Nu întâlnise niciodată dragostea. Nu avusese niciodată un copil. Dar îl avusese pe Lev. Iubise și fusese iubit.
   Într-o zi, și Lev va avea copii. Iar el va fi pentru copiii lui Lev ca un bunic.
   Privindu-se oglindit în geam, domnul Rose și-a surâs. Uite că lăsa și el o mică urmă pe acest pământ.

Capitolul 33
Trădări

     Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   La Verbier, în ziua Marelui Weekend, se făcuse ora 15 când Macaire, care ieșise pentru masa de prânz, se întorsese la Palace. În două ore, Consiliul urma să se întrunească pentru votul final.
   Plecase de la hotel pe la finalul dimineții, simțind nevoia să își aerisească mintea și să găsească puțină liniște: nu mai suporta să se întâlnească prin saloanele de la Palace cu angajații băncii, toți gata să-i facă pantofii, salutându-l cu „Domnule președinte” și afișând zâmbete complice. Toate acestea îl făceau să fie prea nervos. Avea nevoie de puțin calm, așa că se dusese la Dany, un mic restaurant care-i plăcea, situat la capătul de jos al pârtiilor de schi, unde se putea ajunge pe jos și unde mâncase - mersul pe jos îi făcuse poftă de mâncare - o porție de croute au fromage urmată de una de fondue.
   Când a trecut prin fața recepției de la Palace, unul dintre angajați l-a recunoscut și l-a anunțat:
   - Domnule Ebezner, vă informez că soția dumneavoastră e aici.
   - Soția mea?
   - Da, nu am mai avut până acum plăcerea de a o întâlni. Nu e doamna Anastasia Ebezner soția dumneavoastră?
   - Ba da, sigur că da, a confirmat Macaire, al cărui chip s-a luminat.
   - Doamna a cerut o dublură a cheii de la camera dumneavoastră și, cum nu erați aici, mi-am permis să i-o înmânez.
   - Ați făcut foarte bine.
   Macaire a urcat grăbit în cameră. Odată însă ajuns înăuntru, decepție: nici urmă de Anastasia. Totuși, lăsase pe oglinda de la baie, scris cu rujul:

   Pisoiaș. Sunt aici.
   A.

   Tubul de ruj era lăsat pe marginea chiuvetei. Macaire l-a luat și l-a sărutat.
   Rujul acesta de buze, care nu se găsea decât într-un mic magazin din Paris, îl înjurase el deseori, atunci când, în misiune pentru P-30 în capitala franceză, era nevoit să traverseze orașul plin de ambuteiaje pentru a i-l putea aduce. Ruj de buze pe care, acum, îl adora. Îl venera. Anastasia venise! Venise să îl susțină! Vor trece prin această încercare împreună și vor ieși din ea mai uniți și mai îndrăgostiți decât oricând. Macaire se simțea inundat de un puternic sentiment de bucurie. Micul tub cu produs cosmetic, pentru tot ce simboliza, îl făcea dintr-odată puternic și fericit. Gata să-i facă față lui Tarnogol și să recupereze președinția care îi revenea de drept. Își dorea să o vadă, să o strângă la piept. Unde era oare?
   Era în dulap, la doar câțiva metri de el, observându-l prin ușile întredeschise, dar neîndrăznind să se arate. Inițial ezitase să vină la Verbier.
   Apoi, odată ajunsă în stațiune, ezitase să se arate la Palace. Cum va reacționa el văzând-o? Ce avea să se petreacă între ei doi? Deși pregătise minuțios momentul, se simțea acum atât de agitată, încât nu mai știa ce trebuie să facă. Nu mai știa nici măcar de ce venise. Pentru a-l susține și a fi alături de el în acea zi atât de importantă pentru cariera lui? Sau pentru a-i anunța teribila veste: totul se sfârșise și la Geneva avea să găsească casa goală?
   Poate mai bine ar fi fost să nu-i spună nimic acum, pentru a nu impieta măreția momentului. Dar, mai ales, era de văzut cum va reacționa el dând de ea aici.
   În momentul în care se pregătea să își dezvăluie prezența, a auzit dintr-odată o serie de zgomote înfundate. De parcă cineva ar fi bătut în geam.
   Macaire a tresărit și s-a întors către ușa de sticlă a balconului.
   - Wagner?! a țipat zărindu-l acolo pe ofițerul său de legătură.
   Anastasia a rămas ascunsă. Wagner? Ăsta cine mai era? L-a auzit pe Macaire deschizând ușa și ieșind pe balcon, apoi închizând-o în urma lui pentru a nu lăsa aerul înghețat să se strecoare înăuntru. Drept care nu a putut auzi ce își spuneau cei doi.

      - Wagner, a repetat Macaire după ce i s-a alăturat în balcon, pentru Dumnezeu, ce cauți aici? Mi-ai tras o sperietură groaznică!
   - De ore-ntregi îngheț așteptându-te, s-a plâns Wagner în loc de salut. Pe unde-ai umblat?
   - Am fost să-mi aerisesc mintea, dacă nu te deranjează.
   - Și crezi că acum era momentul să ieși la aer curat? Mai sunt doar câteva ore până la anunț. Poți să-mi explici de ce mai e Tarnogol în viață?
   - Nu-ți face griji, totul e sub control! Horace și Jean-Benedict Hansen vor vota pentru mine. Sunt sigur că voi ajunge președinte.
   - Cum poți fi dintr-odată atât de sigur?
   - Am negociat cu ei. În schimbul voturilor lor, voi redenumi banca Ebezner-Hansen și, peste 15 ani, îi voi lăsa locul meu lui Jean-Benedict. Am bătut palma.
   Wagner s-a strâmbat:
   - Nu înțeleg de ce atâta tărăgănare, când ar fi fost mult mai simplu să-l elimini pe canalia de Tarnogol. În sfârșit, descurcă-te cum vrei, numai să obții președinția băncii. Dar pur și simplu nu mi se pare deloc prudent din partea ta să lași soarta băncii în mâinile familiei Hansen: ar fi de ajuns să-i sucească Tarnogol și...
   - Dacă Tarnogol face așa ceva, îl omor! l-a întrerupt Macaire bătându-se peste buzunarul cu fiola de otravă.
   Cuvinte la care Wagner l-a privit lung, ca pe ultimul dintre imbecili:
   - Macaire, nu ești decât un amator! Deja e prea târziu: otrava are nevoie de 12 ore pentru a-și face efectul! Doar te-am prevenit. Trebuia să-l otrăvești pe Tarnogol aseară! Și-o să ți se pună totu-n cârcă dac-o să crape după numirea lui Lev președinte.
   - Futu-i! a înjurat Macaire.
   - Nu-mi vine să cred! N-ai ascultat nimic din tot ce ți-am recomandat! Dac-ai fi urmat planul de la bun început, nu am fi ajuns până aici. Macaire, uneori n-ai de ales. Cam asta ar fi fost cazul să înveți după 12 ani în cadrul P-30!
   - Și-atunci ce trebuie să fac pentru a scăpa de Tarnogol? a întrebat Macaire, dintr-odată descumpănit de lipsa unui plan B.
   Wagner avea o pungă de hârtie la picioare. A scos din ea o sticlă de vodcă Beluga.
   - Sticla asta e ultima ta șansă, Macaire. Conținutul ei e otrăvit. Dacă Tarnogol va bea un pahar, va muri într-un sfert de oră. Convulsii, stop cardiac și... gata treaba! În principiu, otrava nu poate fi observată la autopsie.
   - În principiu?
   - Nu e de nedetectat, spre deosebire de cealaltă otravă, care acționează mai lent. Sunt însă puține șanse ca un medic legist să facă testele necesare pentru a depista prezența acestei substanțe în corpul lui Tarnogol. Până o să cadă lat pe mocheta de la Palace, evită pur și simplu să fi văzut umblând cu sticla-n mână sau dându-i-o lui Tarnogol. Altfel ai putea da de bănuit, dacă-nțelegi ce vreau să zic.
   - Păi, o să se demareze o anchetă, a intrat Macaire în panică, dacă vor face testele și...
   - Liniștește-te, Macaire. Totul va merge bine. Fă-l să bea din sticla asta și totul se va rezolva.
   - Și cum ai vrea să-l fac să bea?
   - După informațiile mele, Consiliul Băncii va ține ultima ședință la ora 17. Știu asta fiindcă Salonul Alpilor, unde s-au adunat aseară, este rezervat tot pentru ei începând din acest moment. Membrii Consiliului vor rămâne în salon până la ora 19, când se vor duce direct în sala de bal pentru a anunța numele viitorului președinte. Prin urmare, știm că Tarnogol va comanda, în salon, pe la 18:30, o vodcă. E un vechi ritual al lui: zilnic, dimineața și spre seară, oriunde-ar fi, comandă un pahar de vodcă. Și nu bea decât Beluga.
   - Ei și? Adică eu îi aduc vodca și el crapă imediat după?
   - Ce dracu’, Macaire, lasă-mă să termin și ascultă atent ce-ți spun! Crezi că P-30 lucrează ca amatorii? Comenzile care pleacă din saloane nu sunt în sarcina barului de la Palace, ci direct în sarcina angajatului care le are în grijă. Acesta dispune de un mic spațiu de lucru, chiar alături de Salonul Alpilor. E o cămăruță cu un mic bar și, în spate, cu un dulap de abanos, în care se află o serie de sticle cu băuturi. Din dulapul respectiv, angajatul va lua ce îi va trebui pentru a pregăti comanda lui Tarnogol. Te duci și înlocuiești sticla de Beluga de acolo cu asta. În pungă găsești mănuși din plastic și ți le pui ca să nu lași amprente. Pentru a evita orice confuzie, pe eticheta din spate a sticlei cu vodcă otrăvită e o cruce roșie. Sticla asta o lași în bar. Asta e tot ce ai de făcut.
   - Și dacă va mai comanda cineva vodcă?
   - În salon nu se vor afla decât membrii Consiliului. Și nu e niciun risc ca Jean-Benedict Hansen sau tatăl lui să bea, fiindcă detestă vodca.
   Uitându-se în gol, Macaire a murmurat:
   - Aș fi preferat să aranjez lucrurile prin propriile mele mijloace și să nu fiu nevoit să ajung la... Nu sunt un asasin...
   - Acționezi pentru binele țării tale, Macaire. Nu e un asasinat, ci un act patriotic. Elveția îți va fi recunoscătoare pe veci. Și-acum grăbește-te să duci sticla în barul saloanelor de la primul etaj. E ultima ta șansă. Sper că ești conștient că nu mai ai voie să greșești.
   Ascunsă în dulap, ea a auzit ușa de la balcon deschizându-se. Prin ușile întredeschise, i-a văzut pe Macaire și pe un alt bărbat - fără îndoială, acel Wagner - trecând prin cameră. Macaire ținea o pungă de hârtie în mână.
   Înainte de a ieși din încăpere, l-a mai auzit pe acel Wagner zicând:
   „Aversiunea ta față de omucidere îți face cinste, Macaire. Numai că a venit vremea să scapi de Tarnogol. Omoară-l înainte să-ți strice weekendul și să-ți distrugă viața!”
   Ușa s-a închis. Plecaseră amândoi. Anastasia era încremenită de groază.
   Pe coridor, Wagner l-a însoțit pe Macaire până la ascensor. Când s-au deschis ușile, i-a spus:
   - Baftă, Macaire! Probabil, e ultima oară când ne mai vedem. Îndeplinește-ți misiunea. Personal, e mai bine să nu rămân prin locurile astea. Odată ce vei fi ales președinte, va fi ca și cum nimic din toate acestea nu ar fi existat. Nici P-30, nici misiunile tale, nici nimic altceva. Așa că-ți spun adio. Și mulțumiri pentru cei 12 ani de serviciu impecabil.
   Pentru o clipă, Macaire a ezitat între a-i vorbi ori nu despre fotografiile de care dispunea Tarnogol. A renunțat: era mai bine să nu pună gaz pe foc.
   Wagner a dispărut dincolo de ușa de serviciu, iar Macaire a coborât la primul etaj, luând-o pe culoarul care dădea către o serie de saloane private.
   A zărit Salonul Alpilor. Chiar alături, o mică încăpere, exact așa cum o descrisese Wagner, cu bar și cu un dulap de abanos în care se aflau sticlele cu băuturi.
   După ce s-a asigurat că nu era nimeni prin preajmă, și-a pus mănușile din plastic și a așezat sticla de Beluga, marcată cu cruce roșie, printre alcoolurile tari, în locul unei alte sticle purtând aceeași marcă, de care s-a grăbit să scape la cea mai apropiată toaletă. Iritat de ideea că lăsase o sticlă plină cu otravă la îndemâna oricui, s-a hotărât să rămână în apropierea barului și să nu-l scape din ochi. A zărit un fotoliu și s-a așezat. Era un post de observație perfect: putea supraveghea în același timp dulapul cu băuturi alcoolice și ușa Salonului Alpilor, unde peste un ceas și jumătate Consiliul Băncii urma să se închidă pentru ultima deliberare. Nu-i mai rămânea decât să aștepte.
   Dacă era ales președinte, Macaire se va duce să recupereze sticla de vodcă otrăvită înainte ca angajatul hotelului să-i toarne lui Tarnogol în pahar.
   Dacă, din întâmplare, cei doi Hansen nu se vor ține de cuvânt, atunci va lăsa lucrurile să își urmeze cursul. Tarnogol va fi secerat de otravă și va muri aproape imediat, cuprins de convulsii. Iar cei doi Hansen vor înțelege mesajul. Moment în care Macaire și-a dat seama că nu avea niciun mijloc de a afla rezultatul înaintea anunțului oficial pentru întreaga bancă. Tarnogol trebuia să fie neutralizat acolo, în Salonul Alpilor. Avea nevoie de un complice. A scos telefonul mobil și l-a sunat pe Jean-Benedict care se odihnea la el în cameră, cinci etaje mai sus. L-a rugat să vină după el în fața Salonului Alpilor, ceea ce Jean-Benedict a făcut imediat.
   - Totul e-n ordine, vere? s-a arătat Jean-Benedict neliniștit.
   - În ordine, i-a răspuns Macaire. Numai că am nevoie de ajutorul tău.
   - Bineînțeles. Ce pot face pentru tine?
   - Imediat ce-ți dai seama de acordul Consiliului în privința alegerii mele, îmi trimiți un mesaj pe mobil.
   - Telefoanele mobile sunt interzise în timpul ședinței, i-a explicat Jean-Benedict. Asta e regula.
   - Atunci pretextezi o nevoie urgentă ca să ieși din sală. Iar eu n-am să mă mișc de-aici.
   - Dar de ce ții neapărat să te anunț? Oricum tu vei fi președintele, doar așa am convenit.
   - Fă-o! a insistat Macaire. Nu mai pune întrebări și fă-o! E foarte important.

Capitolul 34
Votul final

      Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   Era ora 16:30. După o plimbare prin oraș, Lev se întorcea în apartamentul lui de la etajul șase al hotelului. Tocmai pășea de-a lungul coridorului larg, împodobit cu draperii grele, când, pe neașteptate, dintre draperii a ieșit o mână care l-a prins de umăr.
   S-a întors tresărind.
   - Anastasia?! a strigat. Ce...
   Femeia l-a sărutat și s-a cuibărit la pieptul lui.
   - Anastasia, unde-ai fost? Am fost mort de îngrijorare! Ce cauți în Verbier?
   - Trebuia să vin să-l văd pe Macaire... E-n mare pericol, e...
   Lev i-a pus un deget pe buze pentru a nu mai spune niciun cuvânt și a tras-o în apartament înainte de a-i vedea cineva.
   - Macaire e gata să facă o prostie groaznică, a zis Anastasia după ce Lev a închis ușa.
   - Ce fel de prostie?
   - Cred că vrea să-l omoare pe Tarnogol.
   - Poftim?!
   - Lev, e foarte grav. Macaire a lucrat ca spion pentru guvernul elvețian.
   Bărbatul a izbucnit în râs.
   - Ăsta-i un banc, nu-i așa? a întrebat-o.
   - Deloc. A participat la diferite operațiuni vizând protejarea intereselor pieței financiare elvețiene. A fost chiar și indirect legat de o crimă dublă, un fost informatician al băncii și soția lui care voiau să livreze fiscului spaniol numele clienților.
   - Alfred a găsit în șemineul apartamentului meu de la Bergues un rest de caiet, însă conținutul era ilizibil.
   - Era jurnalul lui Macaire. Eu l-am ars, ca să-l apăr. Of, Lev, de-ai ști...
   Nu și-a mai putut încheia fraza, era ceva mult prea crâncen. Lev a simțit-o prăbușindu-se și a prins-o în brațe.
   - Trebuie neapărat să vorbesc cu Macaire, i-a spus după un suspin din adâncul sufletului. L-am zărit adineauri, eram ascunsă, dar nu era singur.
   - Ar fi mai bine să nu te vezi cu el, a sfătuit-o Lev.
   - De ce?
   - Fiindcă mă tem că vei renunța să mai pleci cu mine și-o să rămâi cu el. Mi-e frică să nu te pierd, ca acum 15 ani.
   - Nu, Lev. Cu tine vreau să trăiesc. Dar nu vreau să i se întâmple ceva rău lui Macaire. Îi vreau doar binele!
   Lev a devenit cât se poate de serios:
   - Mă ocup eu, îți promit! Macaire va fi președinte. Totul va fi-n ordine pentru el. Trebuie să ai încredere în mine. Și, mai ales, nu ieși din camera asta sub niciun motiv!

      Puțin după ora 17, în Salonul Alpilor tocmai începea ședința Consiliului.
   În calitate de decan al Consiliului, Horace Hansen prezida dezbaterile, de la moartea lui Abel Ebezner încoace. Era hotărât să nu se încurce în dezbateri prelungite.
   - Iată că a trecut aproape un an de când facem schimb de puncte de vedere despre candidați, le-a amintit celorlalți. Cred că totul a fost spus și că toată lumea a avut timp să aleagă pe cineva. Putem trece direct la vot. Opțiunea mea este Macaire Ebezner.
   Tarnogol s-a străduit să își ascundă surpriza.
   - Și eu votez tot pentru Macaire Ebezner, a anunțat imediat și Jean-Benedict.
   - Două voturi pentru Macaire, a numărat Horace, grăbit să încheie procedura. Problema e rezolvată.
   Tarnogol, luându-și servieta de piele și scoțând din ea un laptop, a intervenit:
   - Am o informație de importanță capitală pe care vreau să v-o comunic. Am primit-o acum o oră pe e-mail, de la o adresă anonimă.

      Ora 18:15. Macaire aștepta febril pe coridor, în fața Salonului Alpilor, un semn de la vărul lui. De dincolo de perete putea percepe accentele unei discuții aprinse, fără însă a distinge ce se spunea.
   Dintr-odată, ușa s-a deschis brutal și și-a făcut apariția Jean-Benedict. Părea că fusese martorul unei catastrofe.
   - Deci? a întrebat Macaire.
   - Deci ai pierdut! a zis sufocându-se Jean-Benedict. A câștigat Levovitch.
   - Poftim?!
   - Nu am putut face nimic. Am votat. Și s-a terminat. Levovitch a fost ales președintele băncii.

Capitolul 35
Zile fericite

      Cu 15 ani mai devreme
   Era la început de septembrie. Geneva se împodobea încet în culorile toamnei.
   Olga von Lacht, cu capul sus, cu pălărie și rochie potrivite împrejurării, a intrat în hotelul Beau-Rivage, de pe cheiul Mont-Blanc, urmată de Anastasia.
   Ca în fiecare duminică, urmau să ia ceaiul în hotelul de pe malul lacului Leman. Ca în fiecare duminică, s-au așezat în aceleași fotolii și, ca în fiecare duminică, Olga a comandat: „Un samovar cu ceai negru și o porție de tort cu morcovi, pe care o vom împărți”. Spunea samovar pentru a sublinia diferența dintre ele și restul lumii. De acum, Anastasia era singura constrânsă să ia parte la ceremonia ceaiului: sora ei, Irina, fusese eliberată de obligațiile familiale de când se căsătorise cu consultantul financiar de la Banca Ebezner. În prezent, mama nu-i mai cerea decât să se consacre fructificării cuplului: „Și-acum, să rămâi repede gravidă!”
   Olga era tare dezamăgită că Anastasia rupsese relația cu Klaus. Nu cunoștea deloc motivele și consecințele poveștii, iar Klaus se ferise să spună ce bătăi îi trăsese el în apartamentul lui. Oficial, puseseră capăt relației de comun acord. Olga le telefonase părinților lui Klaus pentru a le cere scuze: „Vă rog să înțelegeți că deplâng comportamentul fetei mele, Klaus al dumneavoastră este un om de aur”. Mama lui Klaus se dovedise mai filosoafă: „Sunt tineri și se mai întâmplă ca lucrurile să nu meargă. Mai bine să-și dea seama de-acum și să evite un mariaj nefericit”. Olga nu era absolut deloc de acord, dar s-a abținut să declare asta.
   În duminica aceea, în salonul de la Beau-Rivage, Olga i-a spus fetei ei:
   - Ai avut ocazia să ai un mariaj de vis și te-ai lăsat pradă toanelor tale.
   - Sunt mai fericită fără el, a răspuns Anastasia.
   Olga a imitat-o cu voce ascuțită și tâmpă:
   - Sunt mai fericită fără el! Uită-te ce bine a reușit sora ta! Ia exemplu de la ea!
   - Care s-a măritat cu unul gras și chel, a îndrăznit Anastasia.
   - Ține-ți gura, fato! E chel, dar e bogat! În momentul ăsta, sora ta locuiește într-o vilă cu piscină! În schimb, tu te-ai întors de unde ai plecat. Și cu serviciu de secretară, țțț! Auzi, secretară! Nimeni nu visează la așa ceva!
   - Cel puțin, îmi câștig singură existența, a observat Anastasia. Așa începe independența.
   - Nicio independență! Fata mea, cât trăiesc eu, de la mine din apartament nu ieși decât măritată. Și bine măritată. Ascultă-mă ce-ți spun! Și să nu te mai aud cârcotind.
   Anastasia și-a lăsat fruntea în pământ, iar Olga a verificat infuzia din ceainicul care tocmai le fusese adus. Deodată, a auzit un angajat adresându-se unui client așezat la masa din spatele lor:
   - Poftiți, domnule conte Romanov.
   Olga a făcut ochii mari de mai-mai să-i iasă din orbite și s-a întors discret: el era! Aha! Ce coincidență extraordinară! S-a aplecat spre fiica ei pentru mai multă discreție și i-a șoptit la ureche:
   - Contele Romanov e aici!
   - Cine? a întrebat Anastasia prefăcându-se că nu știe despre ce vorbește.
   - Lev Levovitch, contele Romanov! Minunatul rus alb de la Marele Weekend de la Verbier!
   - Aha, el! a răspuns Anastasia prefăcându-se total neinteresată.
   Olga s-a ridicat din fotoliu și și-a apucat fiica de braț pentru a o trage după ea.
   - Lev Levovitch, conte Romanov! a strigat. Ce surpriză plăcută!
   - Ia te uită! Scumpa doamnă von Lacht! a exclamat Lev, salutând-o cu deferență.
   - Vă mai amintiți de fiica mea, Anastasia?
   - Cum ar putea fi uitat un chip perfect? a răspuns Lev sărutându-i mâna.
   Anastasia s-a înfiorat. Îi venea să i se arunce în brațe și să-l sărute. S-a abținut însă, pentru a nu se da de gol că plănuiseră totul.
   - Ce faceți în Geneva, dragă prietene? a întrebat Olga.
   - Închipuiți-vă că am sfârșit prin a răspunde solicitării prietenului meu Abel Ebezner. Mă tot ruga insistent să vin la banca lui și, până la urmă, am acceptat. Preferam meseria mea dură de rentier, a adăugat cu un zâmbet, dar, ce vreți: nu sunt în stare să spun nu unui prieten. Și-apoi, în acest fel, am și eu ceva de făcut: nu se zice că lenea e mama tuturor viciilor?
   - În orice caz, fidelitatea în prietenie e cea mai nobilă dintre virtuți, l-a felicitat Olga.
   - Așadar, timp de câteva luni, iată-mă genevez.
   - Unde locuiți?
   - Mi-am luat un apartament la hotelul Bergues. E practic.
   - Cel mai frumos hotel din Geneva! s-a minunat Olga.
   - Da, într-adevăr, e confortabil. Însă îmi place să vin din când în când la Beau-Rivage pentru un ceai... Imperatrice Sissi, totuși!
   - Nu-i așa? a fremătat Olga care avea senzația că își găsise sufletul-pereche. Sunt tare rari tinerii cu un gust atât de rafinat ca al dumneavoastră! Dacă aveți nevoie de un ghid pentru a descoperi Geneva, nu ezitați să o solicitați pe Anastasia. Se va bucura să vă ajute să descoperiți orașul. Nu ar fi bine să stabiliți deja când?
   - Nu aș vrea să abuzez de timpul încântătoarei dumneavoastră fiice, a răspuns Lev.
   - O, ba da, chiar vă rog să abuzați!
   - Se-ntâmplă că diseară trebuie să merg la un dineu la ambasadorul Angliei și nu am însoțitoare...
   - Anastasia e liberă! a hotărât Olga.
   - Mă tem că va fi o seară înfiorător de plicticoasă, a prevenit-o Lev.
   - La ce oră trebuie să fie gata?

      În liniștea nopții de septembrie, pe insula Rousseau aflată acolo unde lacul Leman redevine fluviul Ron, Lev și Anastasia râdeau în hohote, înlănțuiți pe pătura pe care o aduseseră pentru picnic.
   - Un dineu cu ambasadorul Angliei, nu pot să cred c-a înghițit-o și pe-asta! a remarcat Lev amuzat.
   Și s-a uitat admirativ la fațada maiestuoasă a hotelului Bergues, care se ridica în fața lor.
   - Mama mi-a zis că, dacă mă inviți să-mi petrec noaptea la tine în apartament, să accept. A adăugat: „E frumos, e bogat, nu e de tergiversat”.
   Lev a constatat:
   - Îți poți petrece noaptea în garsoniera pe care am închiriat-o pe strada Eaux-Vives.
   - Asta și vreau.
   - Într-o zi, îți voi oferi ceva mai bun, i-a promis. Vei avea viața pe care ai visat-o dintotdeauna.
   Anastasia l-a sărutat pasional, pentru a-l face să tacă. Apoi i-a spus:
   - Mi se rupe de nu știu ce apartament la hotelul Bergues, prostuțule. La cineva ca tine am visat dintotdeauna. De rest prea puțin îmi pasă. De altfel, de ce un apartament la hotelul Bergues? Să locuiești într-un apartament de hotel înseamnă să fii singur și fără niciun fel de relații.
   - Și-atunci, unde-ai vrea să locuiești?
   - Habar n-am, dar în niciun caz într-un hotel.
   - Haide, a rugat-o Lev, trebuie să fie un loc la care să visezi.
   - Ar fi o casă în Cologny, pe promenada Byron, despre care se zice că are o perspectivă extraordinară asupra întregii Geneve. Trec pe lângă acea proprietate de fiecare dată când merg la familia Ebezner: casa abia de se zărește dincolo de un portal mare, dar uneori îmi închipui că locuiesc acolo și că acolo îmi beau cafeaua de dimineață, pe o terasă cu ieșirea deasupra lacului Leman.
   - Ei bine, haide să vedem chiar acum casa aceea, i-a sugerat Lev.
   - Poftim? Acum? Dar e aproape 10 noaptea.
   - La drum! Nu există o oră anume la care se visează.
   Au luat un taxi și au mers până la acea proprietate care se găsea pe coama dealului de la Cologny, aproape de Pre Byron, oferind asupra Genevei și lacului Leman o perspectivă care-ți tăia respirația. Lev a tras-o după el pe Anastasia. S-au așezat pe o bancă, admirând panorama.
   - Imaginează-ți că suntem pe terasa casei și că panorama aceasta ne aparține.
   - Sigur e a noastră, a observat Anastasia, chiar și în absența casei.
   Lev a strâns-o puternic în brațe. Admirau scânteierile lacului și luminile din centrul orașului, care apăreau pe fondul de întuneric.
   - Într-o zi îți voi dărui această casă, i-a promis Lev. Într-o zi, voi avea cu ce să-ți pun la picioare cele mai frumoase comori. Ebezner senior e foarte mulțumit de mine și mi-a spus că, până la Crăciun, îmi va mări salariul, plus o minunată primă de sfârșit de an. Mi-a mai spus că, dacă-mi continui activitatea în cadrul băncii, voi ajunge repede să câștig foarte bine.
   - Lev, nu-mi pasă de bani, de câte ori trebuie să-ți spun? Ești fericit la bancă?
   - Cred că da. De ce?
   - Fiindcă eram gata să mă angajez cameristă la Palace de Verbier pentru a fi cu tine. Să nu uiți niciodată asta!
   La Banca Ebezner, Lev fusese instalat în biroul pe care îl împărțeau Macaire și vărul lui Jean-Benedict. Fusese adăugată o măsuță, într-un colț, ca loc de muncă, iar pe cei doi veri, viitori membri ereditari ai Consiliului, așezați la birourile lor de abanos, nu-i supărase cu nimic prezența nou-venitului; Abel Ebezner îi însărcinase să-l inițieze în tainele profesiei și îi ziceau „stagiarul”.
   Anastasia lucra ca secretară la departamentul juridic, un etaj mai jos.
   Trecea deseori să-i vadă în pauza de cafea, iar uneori ieșeau împreună la prânz. Pe coridoarele băncii, toată lumea nu mai avea ochi decât pentru ea, ale cărei frumusețe și inteligență făceau să se întoarcă toate capetele, începând cu ale celor doi veri. Din discreție, Anastasia îl rugase pe Lev să nu le dezvăluie celorlalți relația lor. La început, acesta nu înțelesese de ce trebuie să se ascundă.
   - Nu e nimic rău în a iubi, spusese.
   - Nu de la noi ar veni răul, ci de la alții, răspunsese Anastasia. Cred că e mai bine să ne protejăm.
   - Să ne protejăm? De cine?
   - Exact de ceilalți! Lev, nu-ți dai tu seama, dar oamenii sunt geloși pe tine.
   - De ce-ar fi geloși pe un simplu stagiar?
   Când îl auzea spunând așa ceva, se repezea în brațele lui, într-un infinit elan al iubirii. Îi luă fața în mâini, își scufunda privirile într-ale lui și murmura:
   - Lev Levovitch, ești singurul care nu vede parul din ochi.
   La bancă, Anastasia era zilnic martora ascensiunii lui Lev, pentru care acesta nu făcea niciun efort special. În doar câteva săptămâni, Lev ajunsese noua vedetă a instituției.
   Trimis, la început, ca simplu observator, însoțind funcționari ai băncii cu îndelungată experiență, la diverse întâlniri, pentru a se iniția în subtilitățile profesiei, Lev era pus în fața unor clienți de cele mai multe ori străini, a căror limbă și cultură o înțelegea mai bine decât oricine. În plus, practica de la Palace îi asigura o atitudine relaxată până și în fața celor mai bogați clienți, ale căror exigențe și extravaganțe nu-l luau niciodată pe nepregătite.
   Rapid, Lev a ajuns să fie cel care anima conversațiile. Întâlnirile se prelungeau cu discuții politice, culturale, existențiale uneori, sub privirile uluite ale funcționarului pe care îl însoțea.
   Peste puțin timp, pe coridoarele băncii numai despre el se vorbea. Colegi, directori și clienți erau unanimi: tânărul avea toate calitățile posibile.
   Evident, erau și voci care spuneau cu totul altceva. Unii se simțeau jigniți de primirea junelui-prim despre care se zvonea că până atunci fusese angajat într-un hotel de la munte și că nu avea nici cea mai mică experiență în domeniul bancar. Cazul a ajuns până la Consiliul Băncii, în cadrul căruia, pe atunci, Abel Ebezner nu era decât vicepreședinte. Conducerea îi aparținea tatălui său, Auguste. Acesta, deși avea o anumită vârstă și se deplasa cu greutate, era încă perfect lucid și profund ancorat în tradiție. La bancă nu mai venea decât miercurea, pentru ședințele Consiliului, dar își păstra titlul și aura de președinte al băncii, chiar dacă activitatea de zi cu zi era administrată de Abel.
   - Aud tot felul de povești dubioase, i-a spus Auguste lui Abel, în timpul unei ședințe a Consiliului care luase o turnură deosebit de agitată. Mi se vorbește despre un tânăr lipsit de experiență, un soi de cretin coborât din Alpi, angajat doar de câteva săptămâni, căruia i s-au și încredințat responsabilități importante.
   - Se numește Lev Levovitch, a crezut că e bine să precizeze Abel. Și e departe de a fi un cretin coborât din Alpi. Ba chiar e una dintre cele mai sclipitoare personalități pe care mi-a fost dat să le întâlnesc.
   - Levovitch? s-a mirat Auguste Ebezner. Și din ce ghetou mai vine și ăsta?
   Observația a declanșat râsul celorlalți doi membri ai Consiliului, care, pe vremea aceea, erau Horace Hansen și tatăl lui, Jacques-Edouard Hansen.
   - În definitiv, s-a enervat Abel, Lev e un băiat de o inteligență excepțională! Dacă deja i s-au încredințat anumite responsabilități, asta se datorează exact faptului că e deosebit de dotat. Nu văd care e problema.
   - Problema e că a fost lacheu de hotel! a obiectat Horace Hansen, vizibil montat. Ne-ai băgat pe gât un lacheu de hotel pe post de consilier financiar. Ce suntem noi aici, bancă ori circ?
   - Pentru informarea ta, i-a răspuns Abel, în iunie trecut, pe când era încă lacheu, cum zici tu, a anticipat mișcările Rezervei Federale Americane, pe când experții noștri au dat-o-n bară. În ziua aceea, toți clienții noștri au pierdut bani.
   - O întâmplare! a zis Horace, înlăturând argumentul cu o strâmbătură. Era ori așa, ori așa. Și-apoi, toate băncile de pe planetă au dat-o-n bară, nu doar noi.
   - Toată planeta, cu excepția lui! a replicat Abel.
   - În orice caz, a mormăit Horace, mi se pare șocant ca acest Levovitch să fie pus în legătură directă cu clienți de anvergură!
   - Acești clienți ni-l cer, i-a amintit Abel. O să vedeți că, peste puțin timp, Lev va fi solicitat de toți concurenții noștri. Toată lumea se va bate să ni-l smulgă. Dacă ne părăsește, riscăm serios să ne pierdem o parte din clientelă. Cât despre tine, Horace, nu văd de ce ești atât de pornit contra lui Levovitch.
   - Fiindcă individul ăsta, care abia a sosit aici, are deja mai multe responsabilități decât propriii noștri copii, Macaire și Jean-Benedict, care deja au acumulat câțiva ani de experiență!
   - E adevărat? s-a arătat îngrijorat Auguste Ebezner.
   - Copiii noștri sunt niște nulități! s-a justificat Abel. Ce-ați vrea să fac? Niciunul nu-i mai breaz decât altul!
   - Copilul tău o fi o nulitate! a ripostat Horace, rănit în orgoliu. Al meu are rezultate foarte bune.
   - Are rezultate foarte bune de când îi cere sfatul lui Lev, l-a lămurit Abel. Îi stă pe cap, zicându-i: „Auzi, stagiarule, n-ai putea să-mi dai o mână de ajutor la dosarul ăsta?” Ei, ar trebui să-i vedeți pe nătărăii ăștia doi luând zilnic masa la restaurant, pe când Lev se mulțumește cu un sandviș la birou, studiind dosarele!
   - Nu-ți permit să-mi faci băiatul nătărău! s-a ofuscat Horace Hansen.
   - Calmați-vă! a ridicat tonul Auguste Ebezner. Eu sunt președintele și eu hotărăsc aici! Nu vreau ca acest Lev să aibă mai multe responsabilități decât viitorii membri ai Consiliului. Abel, îți ordon să acționezi în consecință și să se rezume la sarcinile de stagiar: xeroxuri, cafele, redactarea corespondenței.
   - Tată, s-a enervat Abel Ebezner, dar e absolut ridicol!
   - Nu e deloc ridicol! Conform regulamentului băncii, instituit de răposatul tău bunic...
   - Te rog, nu-mi mai cita stupiditatea aia de regulament! Nu e decât un banc prost. Numai asta ai să-i reproșezi lui Lev?
   - Taci din gură! s-a enervat și Auguste. M-am săturat de obrăznicia ta. Regulamentul spune clar: nu poate deveni bancher, altfel decât prin dreptul ereditar, decât acela care vine cu propriii clienți.
   - Și dreptul ereditar, și regulamentul sunt ridicole.
   - Fără dreptul ereditar nu ai fi unde ești acum, i-a reamintit Auguste fiului său.
   Observația a fost urmată de o lungă tăcere.
   - Imediat ce băiatul ăsta va aduce băncii un client cu greutate, va putea deveni bancher.
   - Dar e aiurea! a clocotit Abel. Cum ar putea antama un client dacă, oficial, nu e bancher? Parc-am discuta cvadratura cercului!
   - Asta am decis! s-a răstit Auguste pentru a încheia orice discuție, sub privirile răutăcioase și satisfăcute ale lui Horace și ale tatălui său, Jacques-Edouard Hansen.
   Abel a fost obligat să respecte decizia Consiliului, iar lui Lev i s-au dat sarcini administrative simple. Macaire și Jean-Benedict au profitat din plin, muncindu-l după bunul lor plac. Pentru a nu atrage încă și mai multe neplăceri pe capul lui Lev, Abel Ebezner îl chema în secret la el în birou, după orele de program. Acolo îl învăța ceea ce nu ar fi putut citi în nicio carte: codurile lumii bune geneveze, funcționarea băncilor private și comportamentul adecvat în acest univers atât de deosebit.
   - Până la urmă, te vei impune tu în cadrul băncii, băiete, l-a încredințat într-o zi Abel, în taina biroului său.
   - Mi se pare că unii nu mă vor aici. Nu sunt de-al branșei.
   - Tocmai fiindcă nu ești de-al branșei, te vei impune. Și vei ajunge foarte mare.
   - Un foarte mare bancher?
   - Un foarte mare Om. Ei lipsesc din banca asta: oamenii mari. Sper ca într-o zi să schimbi destinul băncii.
   Într-o după-amiază de noiembrie, când Macaire venise să își caute tatăl în biroul acestuia, s-a oprit în pragul ușii întredeschise. Auzind voci, a tras cu ochiul și l-a văzut pe Levovitch în plină conversație cu Abel care a încheiat spunându-i:
   - În fond, Lev, m-aș fi bucurat să am un băiat ca tine.

      - Un băiat ca tine, așa i-a zis! a exclamat enervat Macaire câteva clipe mai târziu, la o masă din cafeneaua Remor, unde se întâlnise cu Anastasia. Totuși, chiar uită că are un fiu!
   - Sunt sigură că nu asta a vrut să spună, a nuanțat Anastasia.
   - Ba l-am auzit bine! Ei, am să-l opresc eu pe Levovitch ăsta!
   - Și pe urmă ce-ai făcut? Te-a văzut tatăl tău?
   - Nu, evident că nu am mai intrat în birou! N-am vrut să-i deranjez pe tăticul și pe flăcăul lui! Am plecat fără o vorbă și am venit să mă întâlnesc aici cu tine.
   Aproape zi de zi, după program, Anastasia și Macaire mergeau să ia un pahar la Remor care era la numai doi pași de bancă. Macaire ținea în mod deosebit la acele momente privilegiate petrecute împreună cu ea.
   Pălăvrăgeau interminabil, iar ea părea a avea tot timpul la dispoziție.
   Macaire o sorbea subjugat din priviri. Era îndrăgostit nebunește de ea și nu se putea împiedica să nu-și spună că, poate, întâlnirile lor repetate de la sfârșitul după-amiezilor erau semnul unor sentimente reciproce.
   În acea după-amiază, la Remor, Macaire a întrebat-o:
   - În fond, tu ce părere ai despre Lev?
   - Mie mi se pare simpatic.
   - Cum adică simpatic?
   - Simpatic, pur și simplu! Nu-ți înțeleg întrebarea.
   - Ei, când v-ați întors de la Bruxelles, păreați mai degrabă apropiați.
   - Suntem buni prieteni.
   - Deci nu sunteți împreună? Oricum, mi-ai fi spus asta, nu? Doar ne spunem totul.
   Anastasia nu își dorea ca un Macaire gelos să-i facă necazuri lui Lev la bancă. Și așa fusese retrogradat pe nedrept. Simțea că deja Lev era o victimă și nu dorea să-i compromită și mai tare situația. Dacă lui Macaire i s-ar fi pus pata pe Lev, ar fi făcut în așa fel încât bunicul Auguste, care era de partea lui, să-l dea afară din bancă. Or, ea nu voia să riște să-l mai piardă o dată. Drept care s-a decis să mintă:
   - Nu, nu sunt cu Lev, l-a asigurat ea luându-și un aer total surprins.
   - Așa credeam și eu, a zis Macaire relaxat. După părerea mea, Lev e cu Petra.
   - Petra? s-a mirat Anastasia. Bruneta aia înaltă de la contabilitate?
   - Da, sunt sigur. Vine mereu la noi în birou și-l soarbe din ochi. Mă rog, în orice caz, cu-atât mai bine că tu și Lev nu sunteți împreună!
   - De ce spui asta?
   - Așa... Cred că nu mi-ar pica bine.
   Și a încercat să își lase mâna peste a ei, dar Anastasia și-a retras-o rapid. Îi venea să-i mărturisească totul, dar și-a mușcat buzele: nu voia să complice lucrurile. Își dădea bine seama ce era în sufletul lui și nu avea niciun chef să-i sfâșie inima. Nu voia să-i facă rău. Nu voia să-l facă să sufere. Simțea o imensă tandrețe față de acel tânăr covârșit de numele pe care îl purta, dar amabil și prevenitor, care vorbea mult și cu care nu se plictisea niciodată.
   Anastasiei îi plăcea enorm compania lui Macaire, dar dacă rămânea zilnic la Remor după program, o făcea doar pentru a aștepta undeva la cald ca Lev să își termine întâlnirile secrete cu Abel Ebezner. De altfel, Macaire era cel care venea sistematic după ea, deși ea nu îl lăsase niciodată să își închipuie cine știe ce altceva. Anastasia se așeza de fiecare dată cu fața spre ușa localului, iar Lev, când termina, se oprea de cealaltă parte a străzii și îi făcea un semn discret, moment în care ea pretexta că a venit ora de plecare și se ducea să își întâlnească iubitul pe o stradă paralelă.
   Se sărutau lung, până la pierderea răsuflării, săruturi care erau ca o reparație după ziua petrecută atât de aproape unul de altul, fără însă a se fi putut atinge. După care plecau să cineze ori să vadă un film și-și încheiau ziua la el acasă unde adesea ea rămânea și peste noapte: de acum, mama îi lăsase libertate totală, imaginându-și că se afla într-un apartament de la hotelul Bergues, pe cale de a-și consolida viitorul.
   În seara aceea, pe când mâncau într-un mic restaurant din cartierul Eaux-Vives, Anastasia i-a spus lui Lev:
   - Se pare că Petra îți face ochi dulci.
   Lev a izbucnit în râs:
   - Nu doar ochi! Până la urmă va trebui să depun o plângere. Cine ți-a zis?
   - Macaire. Prefer însă să te creadă cu Petra decât să afle că suntem împreună.
   - Cred că greșești, s-a întunecat Lev.
   Anastasia și-a luat o mină fals severă:
   - Nu te apropia prea tare de Petra!
   - Dacă i-aș putea spune Petrei că suntem împreună, m-ar lăsa în pace.
   - N-ai decât să-i spui că ai o logodnică în străinătate.
   Lev și-a ridicat ochii în tavan, iar Anastasia a început să râdă. Apoi el i-a luat mâna și i-a sărutat-o.
   Erau atât de fericiți!
   Își imaginau că aveau întreaga viață înainte.
   Totuși, totul era pe punctul de a se prăbuși.

Capitolul 36
Directorul banchetelor

       Duminică, 1 iulie 2018, dimineața, Scarlett și cu mine ne-am încercat șansa în cafeneaua din vecinătatea Poștei.
   După ce ne-a servit cu două espresso, patroana ne-a spus că domnul Bisnard nu sosise încă, dar că sigur nu va întârzia. Într-adevăr, peste o jumătate de oră, un bărbat a intrat în local.
   - Denis, ai musafiri! l-a anunțat patroana arătându-ne cu bărbia.
   Bărbatul s-a apropiat de masa noastră, iar noi ne-am ridicat pentru a-l saluta.
   - Dumneavoastră sunteți scriitorul? m-a întrebat domnul Bisnard după ce ne-am prezentat.
   Am confirmat.
   - Iar eu sunt Scarlett Leonas, asistenta sa. În realitate, eu fac toată treaba.
   - Așa se întâmplă de multe ori, a spus domnul Bisnard strângându-i mâna. Cine v-a spus că voi fi aici?
   - Directorul adjunct de la Palace, i-am explicat. Iertați-ne că vă contactăm astfel, dar avem nevoie să stăm de vorbă cu dumneavoastră.
   - În legătură cu ce?
   - Cu crima de la camera 622.
   Domnul Bisnard a părut extrem de surprins. Ne-am așezat toți 3 la masă, iar el și-a comandat o cafea. I-am povestit tot ce știam, ceea ce, probabil, l-a convins că luaserăm lucrurile în serios. Ne-a rugat să-l scuzăm o clipă și a ieșit din restaurant pentru a se duce până acasă, căci stătea foarte aproape, de unde s-a întors cu o cutie de pantofi.
   - Mi-a plăcut enorm să lucrez la Palace, ne-a spus deschizând cutia, am păstrat aici câteva amintiri.
   Și ne-a arătat toate relicvele din anii petrecuți ca angajat al hotelului, fotografii, meniuri și articole din ziare consacrate galelor mondene care avuseseră loc acolo. Scarlett le-a examinat cu atenție, recunoscând dintr-odată, într-o fotografie, doi bărbați.
   - Nu este Edmond Rose? l-a întrebat făcând legătura dintre imagine și portretul din biroul directorului de la Palace.
   - Ba da, a confirmat Bisnard, iar alături e...
   - Abel Ebezner, a intervenit Scarlett fără a-i mai lăsa timp să își încheie fraza.
   - Mă uluiți! Domnul Rose și Abel Ebezner se cunoșteau bine. Domnul Ebezner era un client permanent de-ai hotelului. După câte se pare, domnul Rose l-a convins pe domnul Ebezner să-și desfășoare reuniunile anuale ale băncii la Palace.
   - Vreți să spuneți, Marile Weekenduri, a precizat Scarlett.
   Bisnard a schițat un zâmbet:
   - Hotărât lucru, sunteți foarte bine informată.
   Bisnard ne-a povestit despre Marile Weekenduri ale Băncii Ebezner, de la Palace, eveniment important care nu doar că aducea mulți bani hotelului, dar îi și asigura un anumit prestigiu. Reușita se datora în primul rând științei de organizator a domnului Rose care îl transformase pe Abel Ebezner în client fidel.
   - De ce a încetat tradiția Marelui Weekend?
   - Banca a invocat probleme financiare, dar, în realitate, nimic nu a mai fost la fel după...
   - După crimă, vreți să spuneți?
   - Da. Cum de a ajuns să vă intereseze cazul acela?
   - Din întâmplare. Ne-a intrigat un detaliu: am descoperit că există o cameră 621 bis care fusese camera 622 și că numărul fusese schimbat după comiterea unei crime. Ceea ce ne-a provocat să cercetăm mai departe.
   - Schimbarea numărului camerei a fost o decizie ridicolă, s-a plâns Bisnard.
   - Cine a fost cu ideea? a întrebat Scarlett.
   - Domnul Rose. Decizia trebuie însă pusă în respectivul context. În această stațiune de schi, unde niciodată nu se întâmplă nimic, cazul a declanșat o adevărată undă de șoc. Iar la Palace, cu atât mai mult! La Palace, clienții se simțeau la adăpost de orice, într-o altă lume, într-un cocon, cum se spune acum. Or, de azi pe mâine, totul s-a schimbat. O crimă, vă puteți închipui așa ceva?! Săptămânile care au urmat au fost dezastruoase: clienții și-au anulat rezervările în masă. Hotelul era gol, stațiunea la fel. Ne-a luat un anotimp ca să ne revenim. Domnul Rose nu voia să mai audă vorbindu-se despre camera 622. Pur și simplu a hotărât să o suprime. Spunea: „622, o cameră de uitat!” Pentru a evita deranjul de a schimba toate numerele camerelor de la etaj, punând 623 în loc de 622, a decis să numeroteze camera cu 621 bis, în loc de 622. S-au schimbat plăcuța de pe ușă și datele informatice, și treaba a fost gata. Totul a fost uitat.
   - Cine a descoperit cadavrul în dimineața de 16 decembrie? a întrebat Scarlett.
   - Un stagiar. Săracul puști trebuia să aducă micul dejun la 622. Îmi aduc aminte că am văzut notându-se comanda chiar înainte de a pleca acasă, în seara din ajun. De altfel, încă îmi mai amintesc ce cuprindea: caviar în cantitate mare, două ouă fierte și un pahar de vodcă Beluga.
   - Caviar și vodcă? s-a mirat Scarlett.
   - Da. Ajungând în fața camerei 622, stagiarul a găsit ușa întredeschisă. Cum nimeni nu venea să o deschidă larg, pur și simplu a împins-o, a văzut sânge pe jos și cadavrul.
   - Erați la Palace în momentul descoperirii cadavrului?
   - Nu, eram acasă. La hotel fusese o seară foarte grea, așa că mă întorsesem târziu, pe la ora 1. Soția a fost cea care m-a trezit, spunându-mi că e poliție în față la Palace.
   Continuându-și explorarea prin cutia de pantofi, Scarlett a scos dintr-odată un fluturaș.
   - E programul ultimului Mare Weekend! a exclamat.
   - Văd că nu vă scapă nimic, a constatat Bisnard amuzat.
   Scarlett mi l-a întins pentru a-l putea examina mai îndeaproape.

   Marele Weekend al Băncii Ebezner
   14–16 decembrie
   PROGRAMUL SERII DE SÂMBĂTĂ, 15 DECEMBRIE
   Ora 18: Cocktail de bun venit Beluga cocktail
   Ora 19: Anunțuri oficiale
   Ora 19:30: Dineu
   Apetitive
   Pate de ficat de rață cu dulceața casei
   Ravioli cu crabi
   Lup-de-mare în crustă de sare cu legume de sezon Saint-Honore cu cremă Chiboust
   Ceai, cafea și prăjiturele
   Ora 22: Deschiderea balului
   - De ce l-ați păstrat? l-a întrebat Scarlett.
   - După crimă, cu ocazia marilor recepții, domnul Rose îl flutura prin fața echipelor, spunându-le: „Să nu uitați niciodată că și cele mai bine organizate seri se pot schimba în catastrofe. Ce s-a petrecut în seara aceea este, probabil, tot ce se poate întâmpla mai rău pentru un hotelier”.
   - Programul însă este din 15 decembrie, a observat Scarlett. Știam că asasinatul a avut loc în dimineața de 16 decembrie. Și-atunci, ce s-a întâmplat în seara de 15?
   Bisnard ne-a privit lung o clipă, înainte de a răspunde:
   - Petrecerea băncii s-a încheiat catastrofal.

Capitolul 37
Metodele capitale

      Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   În fața Salonului Alpilor, Macaire, complet confuz, repeta:
   - Levovitch, președinte? Păi... cum e posibil așa ceva?
   - Tata l-a votat pe Levovitch.
   - Taică-tău? Adică nu conveniserăm noi să...
  Jean-Benedict și-a întrerupt vărul:
   - Știu bine ce-am convenit! a răspuns iritat. Numai că ai uitat să ne faci cunoscut un detaliu, trădător mizerabil ce ești!
   - Ei, Jean-Bene, ce te-a apucat?
   - Știu totul! Ai vrut să vinzi Fiscului numele clienților noștri străini,pentru a falimenta banca!

      O oră mai devreme, în Salonul Alpilor
   - Am o informație de importanță capitală pe care vreau să v-o fac cunoscută, a spus Tarnogol. Iată ce am primit pe e-mail acum o oră, dintr-o sursă necunoscută.
   Pe ecranul laptopului a început o filmare.
   Se putea ghici că secvența fusese înregistrată cu o cameră ascunsă. În ea putea fi văzut Macaire într-un restaurant gol (din Milano, după cum se putea realiza din continuarea filmării). În fața lui, un bărbat în costum, despre care se putea înțelege rapid, grație conversației și accentului, că era un emisar al Fiscului italian.
   - Încă sunteți dispus să ne vindeți numele clienților dumneavoastră italieni care își ascund banii în Elveția? l-a întrebat bărbatul.
   - Desigur, a confirmat Macaire fără să clipească.
   - Și de ce-ați face-o?
   - V-am mai explicat: am fost înlăturat de la președinția băncii. Timp de 300 de ani, această bancă de familie a fost condusă din tată-n fiu. Numai că, vedeți dumneavoastră, tata m-a considerat întotdeauna un incapabil.
   - Realizați ce consecințe pot surveni în ceea ce vă privește? Banca ar putea fi pusă sub urmărire de state străine, pentru evaziune fiscală, ar putea fi ruinată prin amenzi și daune interese și poate primi interdicția de a mai opera pe anumite piețe străine.
   Macaire nici n-a clipit. Și-a privit în ochi interlocutorul și a spus:
   - Sucursala noastră din Lugano dă pe-afară de clienți milanezi care trec zilnic frontiera pentru a depune lichidități. Vă interesează sau nu?
   - Suntem gata să plătim foarte mult pentru listă.
   - Cât?
   Bărbatul a scris o cifră pe o bucată de hârtie pe care i-a întins-o lui Macaire. Nu se putea vedea suma, însă Macaire a făcut semn că e de acord, părând satisfăcut. După care a adăugat:
   - Nu este vorba numai de atât: vreau garanții pentru siguranța personală. Vreau să mă pot stabili aici, la Milano, și, mai ales, să am asigurarea dumneavoastră că nu voi fi extrădat în caz de urmărire în justiția elvețiană.
   Aici, înregistrarea se întrerupea.
   Tarnogol a închis laptopul.
   Jean-Benedict și Horace Hansen erau înmărmuriți.
   - Iată, a spus Tarnogol, cine este cu adevărat cel pe care vă pregătiți să-l alegeți președinte al băncii.

       - Nu aș fi trădat niciodată banca! I-a asigurat Macaire pe Jean-Benedict, după ce acesta și-a încheiat relatarea despre ceea ce tocmai se petrecuse în Salonul Alpilor.
   - Atunci explică-mi ce e cu filmul!
   - Mi s-a întins o capcană. Îți promit că îți voi explica totul! Până atunci, trebuie să mă ajuți. Timpul e extrem de scurt.
   - La ce să te ajut? a întrebat Jean-Benedict care nu știa ce să mai creadă.
   - Să obțin președinția.
   - N-ai auzit ce-am zis? Levovitch a fost ales! S-a terminat!
   - Nu, nu s-a terminat! Nu s-a terminat!
   - S-a votat! În trei sferturi de oră, Consiliul va ieși din salon pentru a ajunge în sala de bal unde îi va anunța pe toți că Levovitch este noul președinte al băncii.
   - S-o fi votat, dar nimeni nu e încă la curent cu rezultatul!
   - Nimeni în afară de tata și de Tarnogol!
   - Tatăl tău va ști să se dovedească rezonabil. Cât despre Tarnogol, n-o să iasă viu din sală.
   Jean-Benedict s-a uitat îngrijorat la vărul lui:
   - Poftim? Ce tot spui? Macaire, începi să mă sperii...
   - Nu numele lui Levovitch va fi pronunțat la ora 19 în sala de bal, ci al meu!
   Cu aceste cuvinte, Macaire s-a repezit în bar și a deschis ușile dulapului.
   - O să-i duci sticla asta cu vodcă lui Tarnogol, i-a ordonat vărului său. Toarnă-i un pahar plin, la fel și lui taică-tău, în definitiv... de ce nu? Tu însă să nu cumva să bei!
   Macaire s-a oprit brusc și s-a uitat îngrozit la rafturile din fața lui. După o clipă de tăcere, a țipat:
   - Nu se poate!
   - Ce nu se poate? a întrebat Jean-Benedict.
   - A dispărut!
   - Ce-a dispărut?
   - Sticla cu vodcă! Era aici! Exact aici! Sunt sigur, doar eu am pus-o.
   Macaire încremenise. Vodca otrăvită dispăruse din bar.
   Dintr-odată, o imagine i-a revenit brusc în memorie: întorcându-se de la toaletă, unde golise sticla cu vodcă fără otravă, zărise de la depărtare un chelner care ducea o ladă cu sticle.
   - Macaire, ce e cu tine? l-a întrebat confuz Jean-Benedict.
   - Vino cu mine, i-a ordonat acesta îndreptându-se spre ușa de serviciu pe unde dispăruse mai înainte chelnerul.
   Jean-Benedict, care nu mai înțelegea nimic din tot ce se întâmpla, și-a urmat docil vărul. Ușa de serviciu dădea către depozitele de alimente și către bucătării. Zeci de persoane trebăluiau ca într-un furnicar la produsele de patiserie pentru sala de bal, unde deja începuse cocktailul. Domnul Bisnard, directorul banchetelor, care supraveghea tot acel balet, i-a zărit pe Macaire și pe Jean-Benedict și le-a ieșit în întâmpinare.
   - Vă pot ajuta cu ceva, domnilor? i-a întrebat cu amabilitate.
   - Cu vodcă Beluga! s-a bâlbâit Macaire complet confuz. Cu o vodcă Beluga în barul de la Salonul Alpilor!
   - Vreți să fie adusă vodcă Beluga în Salonul Alpilor? a încercat domnul Bisnard să înțeleagă.
   - Nu, era o sticlă de Beluga în dulapul din barul pentru saloane, a lămurit Macaire, și acum nu mai este!
   - Dacă vă trebuie vodcă Beluga, nu e o problemă, le-a răspuns directorul banchetelor pe ton liniștitor.
   Și a arătat spre lăzile cu sticle de Beluga puse unele peste altele lângă perete.
   - Nu înțelegeți, s-a bâlbâit din nou Macaire, am nevoie de sticla care era în dulapul din bar! Era o sticlă acolo și a luat-o cineva!
   - Cu siguranță, unul dintre colegii mei. Am dat ordin să fie adus aici întregul stoc de vodcă Beluga din hotel, pentru a fi sigur că nu va lipsi la cocktail. Băutura de întâmpinare care le este servită invitaților este vodca Beluga, după cum a fost solicitarea domnului Tarnogol.
   Macaire și-a amintit ceea ce spusese Tarnogol atunci când, la întoarcerea de la Basel, venise să îi aducă plicul la el acasă și fusese primit cu acel festin demn de un rege. „Beluga, vodca victoriei!” Tarnogol nu avusese niciun moment intenția de a alege pe altcineva președinte în afară de Levovitch.
   Macaire și-a tras vărul deoparte, pentru a nu fi auzit, și i-a spus:
   - Trebuie să căutăm printre sticlele astea. Ajută-mă să găsesc sticla pe care e făcută cu marker roșu o cruce, pe eticheta din spate. N-are cum să-ți scape.
   - Ce are atât de special sticla aia? a vrut să știe Jean-Benedict.
   - Nu contează.
   - Dacă nu-mi spui, nu te ajut!
   Macaire s-a văzut nevoit să-i mărturisească vărului său.
   - E otrăvită, a șoptit.
   - Poftim? Ai vrut să-l otrăvești pe Tarnogol?
   - O să-ți explic. E foarte complicat.
   - Deci chiar ai plănuit să-l omori pe Tarnogol?
   - Jean-Bene, nu e timp pentru lecții de morală! Ajută-mă să găsesc sticla înainte de a se întâmpla o nenorocire. Întoarce-le pe toate! Trebuie neapărat să punem mâna pe cea însemnată cu marker roșu.
   Cei doi s-au repezit la lăzile cu vodcă și, sub privirea uluită a domnului Bisnard, au început să scoată una câte una sticlele de Beluga și să le examineze. Degeaba.
   - Nu mai sunt și altele? l-a întrebat Macaire pe directorul banchetelor.
   - Mai sunt sticlele duse în barul din sala de bal, a răspuns acesta.
   Cei doi veri s-au repezit în sala de bal, trecând fără menajamente pe lângă șirul de angajați ai băncii care stăteau la coadă. Printre ei și Cristina, într-o minunată rochie albastră, ridicând un pahar gol pentru a-l saluta pe Macaire.
   - Trebuie neapărat să gustați din acest cocktail, domnule Ebezner, i-a spus.
   Macaire nu a răspuns, ci s-a năpustit spre barman:
   - Ai vodcă Beluga? l-a întrebat.
   - Desigur, toată lumea îmi cere cocktailuri Beluga. Să vă prepar unul?
   - Vreau să văd sticlele, a cerut Macaire.
   Ușor jignit de tonul aspru al interlocutorului, barmanul i-a dat ascultare și i-a întins sticla de Beluga din care tocmai servise. Macaire a luat-o: era cea marcată cu cruce roșie. Era sticla lui! Și a constatat îngrozit că era aproape goală. Jumătate din cei de acolo băuseră vodcă otrăvită.

Capitolul 38
Anunțul

      Sâmbătă, 15 decembrie, în ajunul crimei
   Până la ora 18:40, încă nu i se făcuse rău nimănui. În sala de bal de la Palace, cocktailul se desfășura cu o absolută lipsă de griji. Stând ceva mai retrași, Macaire și Jean-Benedict scrutau gesturile convivilor, ajungând la concluzia limpede: nimeni nu fusese otrăvit.
   - Alarmă falsă, a hotărât până la urmă Macaire, relaxându-se. Totul e-n ordine.
   Jean-Benedict era în pragul crizei de nervi.
   - Totul e-n ordine? abia a reușit să articuleze. Cum poți fi atât de sigur? Poate că otrava are nevoie de timp pentru a acționa.
   A îndreptat un deget amenințător spre vărul lui.
   - Te previn, dacă dau colțul toți oamenii ăștia...
   - Otrava își face efectul în mai puțin de un sfert de oră, l-a întrerupt Macaire. Până acum ar fi fost deja morți! După părerea mea, barmanul a servit doze atât de slabe, încât s-au dovedit inofensive.
   - Chiar și în doze mici, o otravă mortală tot mortală rămâne! Ai înnebunit cu totul!
   - Nu înțelegi tu, s-a apărat Macaire. Tarnogol este o amenințare pentru bancă. Nu cunoști decât o parte din poveste.
   - Singura amenințare pe care-o văd aici ești tu, Macaire. Nici nu se pune problema să mă amesteci în planurile tale criminale. Nu mai e nimic de făcut, mă-nțelegi? Levovitch a fost ales! El e președintele! Ce vrei să mai faci? Să iei un pistol și să-l împuști de față cu toată lumea?
   Cuvinte cu care Jean-Benedict a dat să iasă din sală.
   - Unde te duci? l-a întrebat sec Macaire.
   - Mă întorc în Salonul Alpilor, alături de ceilalți membri ai Consiliului. Tarnogol și tata trebuie că se întreabă pe unde sunt. Și-apoi, dacă totul va merge rău, chiar n-aș vrea să-și aducă aminte cineva că m-a văzut cu tine. O să cazi singur în gol, Macaire. În toți acești ani, tu ai fost cel mai înverșunat dușman al tău. Dacă nu ai ajuns președintele băncii, este numai din vina ta.
   Jean-Benedict a plecat. Macaire și-a spus că vărul lui avea dreptate: de supărat, numai pe sine avea rost să fie supărat. Peste 20 de minute, Levovitch urma să fie ales. Iar el să ajungă de râsul băncii și al întregii Geneve. Fără a mai pune la socoteală că, de acum, avea să fie considerat un trădător, gata să-i vândă organelor fiscale străine pe propriii clienți. P-30 nu-i va sări în ajutor. Din contră, o să-l facă bucățele. Viața lui era făcută praf...
   S-a întors în apartament învins. Serviciul de seară fusese făcut: baia era curățată și scrisul Anastasiei, de pe oglindă, fusese șters de cameristă.
   Macaire se întreba unde să se fi dus Anastasia. I se părea că totul îi scapă de sub control. Știa ce-i rămăsese de făcut. Se gândea la asta încă de seara trecută.
   Și-a scos din șifonier costumul pe care și-l comandase pentru momentul alegerii la președinție. Și l-a îmbrăcat. Și-a pus butonii de aur. La încheietură și-a prins unul dintre cele mai scumpe ceasuri, luat special pentru această ocazie. Și-a făcut cu mare atenție nodul la cravată, apoi și-a pus o vestă deosebit de elegantă. Pe interiorul sacoului pusese să îi fie brodat: M.E., Președinte. S-a uitat cu tristețe la monogramă. S-a privit în oglindă.
   Niciodată nu i se păruse că era atât de frumos. Și s-a contemplat așa încă o vreme. Așa ar fi trebuit să se arate ca președinte. Și așa va și muri. Și așa va fi și găsit. Mâine, o cameristă va da de trupul lui întins pe mocheta plină de sângele coagulat.
   Drept care s-a îndreptat către micul seif al camerei, din care și-a scos pistoletul. L-a încărcat și-a băgat țeava în gură. Gestul l-a liniștit. În câteva clipe, totul se va fi terminat. În sfârșit! Nu mai putea. A închis ochii, a împins puțin mai adânc țeava între maxilare și a pus degetul pe trăgaci. Ultimul gând i s-a îndreptat către Anastasia.
   Dintr-odată, a auzit bătăi în ușă și vocea Anastasiei răsunând.
   - Macaire, Macaire, ești aici?
   A deschis ochii, și-a venit în fire, și-a scos țeava pistolului din gură și a lăsat arma pe comodă, după care s-a repezit la ușă.
   - Anastasia! a strigat dând cu ochii de ea. Ce fericit sunt să te văd! Îți mulțumesc că ești aici! Îți mulțumesc că ai venit!
   A îmbrățișat-o îndelung, admirându-i chipul perfect. Părea extrem de tulburată, la fel era și el.
   - Macaire, trebuie să-ți vorbesc despre ce-am citit în jurnalul tău.
   I-a făcut semn să tacă și a adus-o înăuntru, la adăpost de urechi străine.
   - Cum e posibil așa ceva? a început să plângă Anastasia după ce Macaire a încuiat ușa. Cum de ți-a putut face Tarnogol una ca asta?
   - Tarnogol e diavolul în persoană!
   - Ce ai scris acolo e chiar adevărul? Ați făcut o înțelegere? Ți-a dat mâna mea în schimbul acțiunilor tale de la bancă?
   - Iartă-mă, Anastasia! Te rog să mă ierți! Ajunsesem la disperare pe atunci. Doream atât de mult să mă căsătoresc cu tine, iar tu îmi spuseseși că erai îndrăgostită de Lev...
   - Cum de e cu putință? s-a lamentat Anastasia, nemaiînțelegând nimic.
   Și a încercat să își amintească modul în care se legase totul.
   - Inelul de logodnă, a zis Macaire. Safirul pe care ți l-am oferit acum 15 ani. Tarnogol mi l-a dat. Mi-a spus că grație acelui inel vei accepta să te măriți cu mine.
   Anastasia a rămas complet descumpănită: nu avea niciun sens. Se întreba dacă Macaire era în toate mințile.
   - De fiecare dată mi-ai explicat că i-ai cedat acțiunile pentru ca noi doi, tu și cu mine, să fim fericiți.
   - E adevărat.
   - Mi-am închipuit că doreai să te îndepărtezi de bancă, să duci o viață altfel decât toți acești bancheri, fiindcă știai că niciodată nu am visat la o asemenea viață.
   - Nu, a corectat-o Macaire, i-am dat acțiunile mele lui Tarnogol pentru ca noi doi să putem fi împreună.
   Anastasia nu mai înțelegea nimic. Avea senzația că își pierde toate reperele.
   - Alegerea va avea loc peste 5 minute, i-a spus ea. Trebuie să mergi. E momentul tău de glorie.
   - Nu eu voi fi ales.
   - Poftim?
   - Levovitch va fi numit președinte.
   - Ce tot spui, Macaire? E imposibil.
   - Am pierdut, a murmurat Macaire.
   Cu chipul trist, cu fruntea în pământ, s-a decis să își înfrunte destinul.
   Faptul că o vedea pe Anastasia îi dădea curajul să înfrunte cu demnitate înfrângerea și să nu moară ca un laș.

      Era aproape ora 19. Sala de bal de la Palace fierbea. În câteva clipe, avea să fie anunțat numele noului președinte.
   Toți angajații băncii erau adunați în fața scenei impozante din fundul sălii: Consiliul Băncii era pe punctul de a-și face intrarea.
   Macaire, superb în costumul lui cu vestă, a pătruns în sală. Un chelner l-a întâmpinat cu șampanie. Macaire a luat o cupă și a dat-o pe gât pentru a-și mai calma nervozitatea și s-a amestecat în vacarmul vesel al funcționarilor.
   A mai băut o cupă pentru a-și recăpăta stăpânirea de sine.
   Deodată, s-a făcut liniște: Sinior Tarnogol, Horace Hansen și Jean-Benedict Hansen au apărut pe estradă. Horace Hansen s-a apropiat de microfon și a declarat: „Doamnelor și domnilor, Consiliul Băncii Ebezner a luat decizia. Noul președinte al băncii noastre a fost desemnat și suntem mândri să vă anunțăm că...”
   Nu și-a putut însă încheia fraza, fiindcă, exact în aceeași clipă, o persoană dintre cele de față s-a prăbușit, trăgând în cădere o față de masă încărcată cu veselă. Cei prezenți s-au adunat rapid în jurul ei și au cerut angajaților să cheme un medic. O tăcere plină de îngrijorare a inundat sala.
   - Îi e mai bine? a întrebat la microfon Horace Hansen care nu prea știa ce ar trebui să facă.
   Apoi unui al doilea invitat i s-a făcut rău și s-a prăbușit. Apoi un altul, și încă unul. Peste puțin, oamenii au început să cadă ca muștele, ținându-se de burtă și horcăind. În câteva clipe, jumătate dintre cei de față au început să vomite.

Capitolul 39
Zile nefericite

      Cu 15 ani mai înainte
   Era început de noiembrie. Primii fulgi începeau să se aștearnă peste Verbier. Gerul părea să fi venit pentru multă vreme.
   Sosit în fața hotelului, Lev îi contempla fațada impunătoare cu un surâs emoționat. Trecuseră deja trei luni de când se mutase la Geneva. Venea cu regularitate să își petreacă weekendul la Verbier, pentru a-și vizita tatăl și pe domnul Rose.
   A intrat în marele hol de la Palace. Observându-l, domnul Rose a strigat:
   - Uite-l și pe fiul rătăcitor!
   De fiecare dată când revenea la Palace, Lev era primit ca un erou de proprietarul hotelului.
   - Bună ziua, domnule Rose, l-a salutat Lev un pic jenat de entuziasmul cu care era întâmpinat.
   - Vino cu mine, am să-ți dau o veste bună.
   Domnul Rose l-a dus pe Lev la el în birou, unde l-a servit cu o cafea.
   - N-o să ghicești cine a venit pe-aici săptămâna trecută, i-a spus. Pariez că nu ghicești: Abel Ebezner! Voia să pregătească Marele Weekend. Mă rog, pe scurt, am stat un pic de vorbă și nu mai termina cu laudele, uneori de-a dreptul ditirambice, la adresa ta!
   Domnul Rose părea încântat - fără a fi și mirat - de ascensiunea protejatului său. Nu se putea împiedica să nu resimtă față de Lev o mândrie aproape paternă, zicându-și că un pic și mulțumită lui acesta își putuse lua zborul.
   - Am fost scos pe tușă, l-a anunțat Lev de la bun început. Cred că s-a lăsat cu proteste generale în bancă, așa că, de acum, mi se dau numai sarcini de stagiar.
   - Știu, a spus domnul Rose. Abel Ebezner mi-a povestit totul. Mi-a vorbit despre tatăl lui care, după câte se pare, a rămas cu idei învechite. A adăugat însă și că e foarte bolnav. Rinichii nu-i mai funcționează și...
   - Tataia Ebezner e nemuritor, l-a întrerupt Lev, sunt ani de zile de când se tot spune că e condamnat.
   - Mă lași să spun ce-am de spus? s-a arătat ușor iritat domnul Rose. Tataia Ebezner e pe moarte. E o chestiune de săptămâni. Mi-a spus Abel! Confidențial, bineînțeles. Știu însă că nu duci vorba. Odată cu viitorul Mare Weekend va fi instalat un nou președinte, în persoana lui Abel.
   - Ceea ce înseamnă că Macaire va deveni vicepreședinte, a înțeles Lev.
   - Exact! s-a entuziasmat domnul Rose. Și, odată ce fiul lui ajunge în Consiliu, nu va mai avea de ce să fie invidios pe tine. Doar mi-a povestit totul Abel, după cum îți spun! Din ianuarie, te va numi bancher titular! Vei avea propriii clienți! Îți dai seama? O să câștigi mai mult decât ți-ai imaginat vreodată. Vei fi printre marii bancheri genevezi! La vârsta ta!
   Lev nu s-a putut opri să nu zâmbească. Promovarea îi deschidea porțile înaltei societăți geneveze. Nu va mai trebui să țină ascunsă relația cu Anastasia, iar ea nu va trebui să își mai mintă mama în legătură cu identitatea lui. El nu va trebui să își mai ascundă originea. De-acum, era cineva. Reușise: numele lui avea să devină un nume mare. Și ce de bani! O va putea cere pe Anastasia în căsătorie. Vor face nunta peste un an sau doi, timp necesar pentru a pune ceva bani deoparte. Poate ar trebui să se gândească și la un împrumut pentru o locuință. Poate că, în câțiva ani, în funcție de rezultate și dacă totul va merge conform previziunilor lui Abel Ebezner, vor putea cumpăra și casa de pe șoseaua Byron, cu terasa aceea care dădea deasupra iacului Leman. Până atunci, trebuia închiriat un apartament magnific într-un cartier de top al Genevei, cât mai aproape de bancă, în mod ideal. Îi plăcea strada Saint-Leger, la câțiva pași de Vieille-Ville și chiar în fața parcului Bastions.
   Domnul Rose l-a întrerupt din reverie:
   - Pentru acest weekend te-am instalat într-o cameră minunată.
   - Nu trebuia, domnule Rose, pot dormi și pe canapea, acasă la tata. Deja ultima dată... E prea mult.
   - Haide, nimic nu-i prea mult. Doar îmi face plăcere. Trebuie să fi sărbătorim reușita!

      Sol, tatăl lui Lev, era cu mult mai puțin entuziasmat decât domnul Rose în privința carierei fiului său.
   În aceeași zi, pe când luau amândoi masa într-un restaurant din Verbier, Sol i-a spus lui Lev pe un ton de reproș:
   - Fiule, banca te-a schimbat. Ești altfel.
   - Altfel, cum?
   - Altfel, a tranșat tatăl, fără a-i mai da alte explicații.
   Dorind să schimbe subiectul, Lev l-a anunțat cu mândrie:
   - Pentru acest weekend, domnul Rose mi-a oferit o cameră la hotel.
   - Exact ce spuneam: de-acum stai la Palace ca un client. Ai trecut de cealaltă parte. Nu cumva vrei să-ți duc bagajele în cameră?
   - Hai, tati, termină, ești ridicol!
   - Bine, bine. Ia spune-mi cum e viața aia a ta nemaipomenită la Geneva?
   - Nu e o viață nemaipomenită, tati. Mă străduiesc să-mi fac treaba la bancă, dar toată lumea-mi pune bețe-n roate.
   - Parcă deja primiseși anumite responsabilități...
   - Mi s-au luat. Mi s-a spus că atâta vreme cât nu aduc cel puțin un client important, voi rămâne la nivelul de stagiar.
   - Mereu vrei s-o iei tu înainte, i-a reproșat Sol.
   - Cu cine ții, tati? s-a arătat Lev exasperat.
   - Hai, băiete, nu te enerva! Dar blonda aia frumușică pentru care ai plecat la Geneva ce mai face?
   - Anastasia.
   - Anastasia, da. Fermecătoare bucățică!
   Lev i-a povestit pe larg despre Anastasia. I-a spus cât de mult o iubea și cât de fericit îl putea ea face. I-a povestit despre întâlnirile lor tainice, de după ziua de lucru la bancă, unde nimeni nu știa despre relația lor.
   Brusc, tatăl s-a strâmbat dezaprobator:
   - Spui că este Marea ta Iubire, dar marile iubiri nu se ascund!
   - Ba da, i-a explicat Lev, o facem pentru a ne proteja.
   - Ce să spun, să vă protejații Ea te-a făcut să-nghiți chestia asta? Nu, dacă vrei să știi părerea mea, îi e rușine.
   - Rușine? a îngăimat Lev. De ce să-i fie rușine?
   - Rușine din cauza ta. Rușine de ceea ce ești cu adevărat. Vezi tu, Lev, noi aparținem rasei celor cu totul neînsemnați.
   Lev a sărit în sus auzind așa ceva.
   - Nici vorbă, a protestat, dar Anastasia spune că e mai bine așa. Oamenii ne vor lăsa în pace. Fiindcă oamenii îi urăsc pe cei care se iubesc. Uite, de exemplu, pentru a evita să se țină mama ei după noi, am făcut-o să creadă că sunt un prinț rus. Contele Romanov! Și-a ținut! Din partea ei, ne bucurăm de o liniște de-a dreptul regală!
   Sol însă, departe de a găsi povestea amuzantă, s-a enervat:
   - Contele Romanov? De ce? Fiindcă Levovitch nu dă bine?
   - Nu, nu-nțelegi. Era o glumă. Și-apoi, ar trebui să te bucuri: interpretez de minune personajul Romanov!
   - Vezi, a sărit din nou Sol la atac, ai fi un formidabil actor comic!
   - Tati, nu vreau să fiu actor comic. Vreau să fiu bancher. Să am o situație. Să am bani.
   - A, da? l-a ironizat Sol. Fiindcă-ți spui că banii te vor face mai bun și mai frecventabil? Nu uita cine ești și de unde vii, Lev Levovitch, fiu de saltimbanc. Bancher! Țțț! Și când mă gândesc că te dai conte!...

      - Contele Romanov! jubila Olga în aceeași clipă, la masa ei de la Roberto, luând prânzul săptămânal cu fetele ei.
   Fără a pricepe bine ce tot spunea mama ei, Irina și-a luat un aer încântat.
   Anastasia a coborât privirea. Olga a continuat:
   - Am preferat să mai aștept puțin înainte de a te anunța, i-a spus Irinei, tocmai ca să văd dacă e ceva serios. Așadar: sora ta s-a cuplat cu contele Romanov și sunt tare-ndrăgostiți!
   - E bogat? a întrebat Irina.
   - Bogat? Dacă prin bogat înțelegi un Cresus, atunci da. Ba chiar și mai și: îi dă lecții lui Cresus! Anastasia, dragă, ia spune-i tu surioarei tale unde locuiește.
   - La hotelul Bergues, a răspuns cu jumătate de glas Anastasia, cufundându-se în propria minciună.
   - Are un apartament la hotelul Bergues! a întărit Olga. Nici mai mult, nici mai puțin!...
   Pe Irina o înfuria să afle că sora ei își găsise un bărbat mai bogat decât consilierul ei financiar. Iar avea s-o eclipseze.
   - De fapt, a spus Anastasia, nu banii contează. Cel mai important este că e fermecător, tandru, generos, foarte inteligent, frumos ca un zeu...
   - Spune-ne cum e apartamentul! a întrerupt-o Olga. Nimic nu ne spui despre asta.
   - E un apartament mare, s-a bâlbâit Anastasia.
   - Dă-ne câteva detalii, fetițo! Doar toate nopțile dormi acolo.
   - Anastasia nu doarme-acasă? a sărit Irina, care nu avusese niciodată dreptul să doarmă în altă parte până la măritiș.
   - Noapte de noapte! a anunțat-o mama cu mândrie. Pentru un scop nobil. Deci: cum e apartamentul?
   - Foarte frumos, foarte luxos, cu o panoramă incredibilă către lacul Leman.
   - Și-s cristale și jad peste tot? s-a interesat Olga.
   - Da, peste tot.
   Olga fremăta de fericire.
   - Și ce meserie are contele Romanov? a întrebat Irina.
   - Ei bine, i-a răspuns Olga, aici vine partea cea mai tare: e mâna dreaptă a lui Abel Ebezner.
   - Lucrează la Banca Ebezner?
   Anastasiei îi venea să dispară sub masă.
   - Este unul dintre marii patroni ai băncii! a exclamat jubilând Olga. Nici la toaletă nu se duce Abel Ebezner fără a-i cere părerea. Atât de tânăr, și deja la apogeu! Stând pe muntele lui de aur și biciuind funcționarii leneși! Întreabă-ți bărbatul, sigur îl cunoaște. Puteți, de altfel, să ieșiți împreună la o cină.
   Anastasia simțea că o cuprinde panica.
   - Poate-ar fi mai bine să evităm discuția asta, a îngăimat. Fiindcă... Lev și cu mine nu am spus nimănui că suntem împreună... cum nu sunt decât o secretară... ar da rău la bancă. Ar putea avea necazuri, nu ar fi deloc bine văzut. Irina, te rog, nu vorbi cu soțul tău despre asta, nu vreau să-i fac greutăți lui Lev.
   - Iubito, a intervenit Olga cu voce liniștitoare, nu ai de ce te teme: șefii cei mari se întâlnesc cu cine vor ei. Și-apoi, ar cam fi timpul să termini cu toana asta a ta de a vrea să muncești. Imediat ce veți fi logodiți, o să renunți la postul ăla ridicol de secretară. Va trebui să te ocupi de soțul tău, iar ăsta e un job full-time.
   După masă, ieșind din restaurant, Anastasia a făcut câțiva pași alături de sora ei.
   - Irina, i-a mărturisit, am mințit și trebuie să mă ajuți. Lev Levovitch nu e conte Romanov. Era angajat la Palace de Verbier, iar acum lucrează la bancă. Nici vorbă să fie mâna dreaptă a lui Abel Ebezner, e într-adevăr foarte dotat, dar pentru moment e doar stagiar.
   - Adică, ai inventat totul? Și apartamentul de la Bergues și tot restul?
   - Totul. Era singurul mod de a nu mai sta mama tot timpul cu ochii pe mine. Te rog, nu spune nimănui! Mă omoară mama dacă află adevărul și nici nu mă mai lasă să mă văd cu Lev.
   Chipul Irinei s-a luminat: o liniștea enorm să afle că sora ei trăia cu un biet stagiar, ba mai mult, fost angajat la un hotel. Vila ei cu piscină își recăpăta dintr-odată întreaga grandoare.
   - Nu-ți face griji, i-a promis, voi păstra secretul.
   - Îți mulțumesc, fii sigură că mă voi revanșa.
   Apreciindu-și poziția de superioritate, Irina nu s-a putut abține să nu-i dea o lecție de morală surorii mai mici.
   - Totuși, nu ar trebui să-ți pierzi vremea cu o aventură care nu merită deranjul.
   - Îl iubesc. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume și cu el vreau să-mi petrec restul zilelor.
   - Anastasia, nu spune prostii! Nu doar dragoste e pe lumea asta, mai gândește-te și la viitor.
   - Chiar nu înțelegi, dar mie nu-mi pasă deloc de bani! Tot ce vreau e să iubesc și să fiu iubită.

      A doua zi dimineață, duminică, la Verbier. Lev bea o cafea în barul de la Palace.
   Un bărbat s-a așezat alături de el. La început nu i-a dat atenție, până când bărbatul nu i-a vorbit în rusește:
   - Alungat ca un țărănoi, iată că te întorci ca un prinț.
   Era Tarnogol. Surprins, Lev s-a întors spre el și l-a salutat din cap.
   Tarnogol i-a spus:
   - Umblă vorba că ești destinat unei cariere sclipitoare în Banca Ebezner.
   - Nu e decât o vorbă, domnule Tarnogol.
   - Ești prea modest, tinere Levovitch.
   Lev nu i-a răspuns și s-a întors la ceașca lui de cafea. Nu avea niciun chef să stea de vorbă cu Tarnogol și, cum nu mai era angajatul hotelului, nici nu avea de ce să o facă. Numai că Tarnogol nu terminase ce avea de spus.
   - Îmi datorezi un serviciu.
   - Zău? s-a mirat Lev.
   - Ți-am salvat viața. Ți-am permis să pleci de-aici. Fără mine, încă ai mai fi angajatul hotelului.
   - Ați făcut mai ales să fiu dat afară ca un mizerabil!
   - Haide, știi bine că nu e așa. Dacă n-ai fi vrut să pleci, nu ți-ai fi pierdut sângele-rece în fața mea atunci, în august. Deci, sunt binefăcătorul tău...
   - Asta-i bună! Și ce așteptați mai exact de la mine?
   - Aș vrea să-mi faci cunoștință cu Abel Ebezner.
    Curiozitatea lui Lev era de acum trezită.
   - Ce doriți de la domnul Ebezner? a întrebat suspicios.
   - Să stăm de vorbă. Am niște bani pe care vreau să-i știu în siguranță. Bani mulți. Pe care aș vrea să-i depun la Banca Ebezner.
   - N-aveți nevoie de mine pentru a vă deschide un cont la Banca Ebezner, a observat Lev.
   - Nu fi atât de sigur! Auguste Ebezner are principiile lui: analizează culoarea banilor. Or, ai mei n-au culoare, dacă-nțelegi ce vreau să spun. Știu că, dacă vin cu tine, Abel Ebezner va fi mai puțin atent. Știu că are încredere în tine. O să avem amândoi de câștigat: mulțumită ție, îmi voi deschide acolo contul și, în schimb, voi fi primul tău client important. Astfel, cariera ta va primi impulsul necesar. Sunt foarte mulți bani în joc.
   Luni, când s-a întors la bancă, Lev i-a propus lui Abel Ebezner să îi organizeze o întâlnire cu Tarnogol, iar acesta a fost încântat. Îl auzise pe domnul Rose vorbind despre Tarnogol și despre averea lui, la Palace de Verbier. Și astfel, a doua zi, marți, în salonul roz de la etajul cinci al Băncii Ebezner, Abel Ebezner și Lev l-au primit pe Sinior Tarnogol care se deplasase special la Geneva pentru respectiva ocazie.
  - Am încredere în banca dumneavoastră, a explicat Tarnogol. Cred în stabilitatea Elveției. Voi fi fericit să vă pot încredința o parte din averea mea.
   - Și noi vom fi foarte fericiți să vă putem primi drept client, l-a asigurat Abel.
   - Tânărul de lângă dumneavoastră, a adăugat Tarnogol arătând spre Lev, e o perlă rară. M-aș bucura ca el să fie persoana de contact în relația mea cu banca.
   - Lev este una dintre marile speranțe ale acestei instituții, a confirmat Abel. Însă nu are încă titlul de bancher în toată puterea cuvântului. Nu are, vreau să spun, propria sa clientelă.
   - Știu. Lucru cu atât mai bun pentru mine: astfel se va consacra în întregime problemelor care mă interesează. De altfel, domnule Ebezner, începând de la ce sumă poate fi cineva considerat un client foarte important al băncii dumneavoastră?
   - Nu există clienți foarte importanți și clienți neînsemnați, a răspuns Abel Ebezner.
   - Iată suma pe care aș dori să o depun în banca dumneavoastră. Spuneți-mi dacă asta mă face totuși un client foarte important.
   Tarnogol a pus mâna pe un bloc de hârtie și un stilou aflate pe masă și a scris cifra 1 urmată de o interminabilă succesiune de zerouri. Suma l-a lăsat pe Abel Ebezner fără cuvinte.
   - Spuneți-mi unde trebuie să semnez, a cerut Tarnogol, și voi face imediat transferul de fonduri.
   Pe un ton diplomat, Abel a răspuns:
   - Domnule Tarnogol, vom fi mai mult decât fericiți să vă putem primi drept client. Numai că, înainte de a accepta banii, ținând cont de sumă, trebuie neapărat să dispunem de câteva informații legate de proveniența lor. Nu este decât o simplă procedură. Regret că trebuie să vă supun la completarea câtorva hârțoage, dar știți că autoritățile de supraveghere bancară sunt continuu cu ochii pe noi, pentru a se asigura că verificăm originea banilor pe care ni-i încredințează clienții noștri.
   - Să spunem lucrurilor pe nume! s-a arătat Tarnogol amuzat. Aveți nevoie să fiți sigur că nu voi spăla bani prin banca dumneavoastră. Puteți sta liniștit. Dați-mi documentele, le voi transmite avocaților mei și vi le voi returna până la finalul săptămânii.
   Odată încheiată întâlnirea, un zvon a traversat pe loc banca: Lev Levovitch era pe cale de a aduce un client atât de important, încât lucrul acesta l-ar putea plasa dintr-odată printre cei mai însemnați funcționari ai instituției.
   A doua zi, informația a fost dezbătută în Consiliul Băncii. Nici cei doi Hansen, nici Auguste Ebezner nu își imaginaseră că Lev ar fi putut descoperi atât de repede un asemenea client.
   - Nu mi-ai spus tu că îl cunoșteai pe Tarnogol de la Verbier? l-a întrebat Horace pe Abel, ca pentru a minimaliza rolul lui Lev în acest profitabil aport financiar.
   - Nu, nu-l cunoșteam. Într-adevăr, ni s-au încrucișat pașii la Palace de Verbier, unde trage cu regularitate, dar apropierea de bancă s-a produs prin intermediul lui Lev. De altfel, mi-a cerut în mod imperativ ca Lev să fie persoana de contact și gestionarul depunerilor lui.
   - Prea mulți bani pentru un prim client, a opinat Auguste. Lev acesta al tău va fi excedat și, dacă-și pierde capul, noi vom plăti oalele sparte.
   - Un client e un client, a protestat Abel. Ai vrut să aducă un client ca să devină bancher, iată că l-a adus!
   - Lev e băiat frumos, a subliniat Horace zâmbind cu subînțeles. Poate că-i oferă un pic de afecțiune masculină acestui Tarnogol.
   - Horace, ești penibil... i-a zis Abel.
   - Uitați cum facem, i-a oprit Auguste, să așteptăm ca Tarnogol să semneze înainte de a ne face sânge rău. Vedem noi pe urmă ce e și cu acest Lev.
   Două zile mai târziu, Tarnogol se întorcea în salonul roz. În fața lui Lev și a lui Abel Ebezner, a lăsat pe masa de abanos un plic gros conținând diferitele formulare bancare.
   - După cum mi-ați cerut, iată aici răspunsurile la toate întrebările dumneavoastră legate de banii mei. Ca și documentele pentru deschiderea contului. Toate semnăturile sunt în regulă.
   - Vă mulțumesc foarte mult pentru rigurozitate, s-a bucurat Abel Ebezner, dând să ia plicul.
   Numai că Tarnogol l-a împiedicat, trăgând spre el documentele.
   - O clipă, vă rog. Cum dumneavoastră aveți exigențele dumneavoastră, și eu le am pe ale mele. Care sunt două.
   Abel s-a încruntat:
   - Vă ascult.
   - În primul rând, vreau să mă asigur că Lev va fi într-adevăr bancherul cu care voi lucra.
   - Trebuie ca acest lucru să fie validat de Consiliu, i-a explicat Abel. Dar nu vor fi probleme. Aveți cuvântul meu. Și a doua condiție?
   - Să cumpăr o parte din banca dumneavoastră, a anunțat Tarnogol cu un zâmbet perfid.
   Chipul lui Abel Ebezner s-a întunecat pe loc. Lev a rămas uluit.
   - Banca mea nu e de vânzare, a răspuns ferm Abel.
   - Nu sunt omul căruia să i se refuze ceva, indiferent cine-ar vrea s-o facă, a replicat Tarnogol.
   - Iar eu nu sunt omul căruia să i se forțeze mâna! a ridicat Abel Ebezner tonul.
   - Vă amintesc că suma pe care mă pregătesc să o depun vă va plasa cu mult înaintea concurenților dumneavoastră. Vă puteți imagina titlurile uriașe din ziarele economice, de la final de an, anunțând explozia activelor pe care le gestionați.
   - Da, sunt conștient.
   - În acest caz, mi se pare corect să mi se acorde și mie o porție din tort.
   Tensiunea urca lent în salonul elegant care nu cunoștea decât conversații cordiale. Simțind că situația îl depășește, Lev nu mai știa unde să se ascundă.
   Ar fi trebuit să nu aibă încredere în Tarnogol, încă o dată îi căzuse în cursă.
   Iar acum nu mai avea cum să dea înapoi.
   Pentru moment, Abel Ebezner a evitat escaladarea conflictului propunându-i lui Tarnogol un weekend în care să reflecteze. Au convenit să se reîntâlnească toți trei lunea următoare.
   Tarnogol a apărut tot numai zâmbet la a treia întâlnire.

      - Ați avut dreptate, i-a mărturisit lui Abel Ebezner, weekendul s-a dovedit un sfetnic bun. A fost o idee absolut ridicolă să vreau să cumpăr o parte din banca dumneavoastră.
   Lev a oftat ușurat. Abel i-a întors zâmbetul lui Tarnogol, zicându-i:
   - Mă bucur să aflu asta.
   - După ce am reflectat serios, a continuat Tarnogol pe ton aproape vesel, m-am hotărât să cumpăr toată banca dumneavoastră.
   Abel Ebezner și-a pierdut răbdarea:
   - Cum îndrăzniți să intrați în banca mea și să-mi vorbiți pe un asemenea ton?! Cred că aici discuțiile noastre încetează.
   - Greșiți, fiindcă mă subestimați! i-a răspuns Tarnogol amenințător. Nu știți de ce sunt în stare!
   - Și dumneavoastră greșiți complet în ceea ce mă privește! i-a răspuns Abel.
   Tarnogol a izbucnit într-un râs răutăcios.
   - Știți care e diferența dintre mine și dumneavoastră, Abel? Eu dispun de fonduri nelimitate și, până la urmă, tot voi cumpăra banca! O voi reboteza Banca Tarnogol, iar dumneavoastră-mi veți aduce cafeaua!
   La aceste cuvinte, înfuriat, Abel Ebezner a deschis ușa salonului invitându-l pe Tarnogol să dispară.
   Întorcându-se pe călcâie, Tarnogol i-a spus lui Abel:
   - O să mai auziți de mine! Și-o să regretați amarnic jignirea asta!
   Disperat, Lev și-a ascuns fața în palme: avea să fie dat afară de la bancă.

      La două săptămâni de la incidentul cu Tarnogol, în dimineața ultimei zile de noiembrie, Auguste Ebezner nu s-a mai trezit.
   Anunțarea decesului în apropierea Marelui Weekend a tulburat oarecum banca. Abel Ebezner devenea imediat președinte, iar fiul lui, Macaire, conform tradiției, urma să fie numit vicepreședinte în timpul balului de sâmbătă seara, cu intrare în funcție la 1 ianuarie.
   - Cel mai tânăr vicepreședinte din istoria băncii, a anunțat-o mândru Macaire pe Anastasia, în timpul obișnuitei lor mese de la Remor.
   - Mă bucur, l-a asigurat cu tandrețe. Ce înseamnă asta pentru tine?
   - Un moment grandios al vieții mele, i-a mărturisit el. Dar, în același timp, sunt trist, fiindcă sunt singur. Vreau să spun: îmi imaginasem că voi trece căsătorit de această bornă esențială. Cu cineva alături, da?
   - Ești prea tânăr ca să fii însurat, a fost de părere Anastasia.
   - Niciodată nu ești prea tânăr ca să te însori, dacă ai găsit persoana potrivită.
   Anastasia a înțeles pe loc ce voia să spună Macaire. Așa că a invocat o întâlnire urgentă și a plecat în grabă.
   Seara, ea și Lev au avut prima ceartă serioasă de când erau împreună. La Lev în garsonieră.
   - Trebuie să-i spui despre noi! a exclamat Lev exasperat. Nu vezi că se pregătește să te ceară de nevastă?
   - Va fi atât de nefericit! Vestea o să-l distrugă! Nu-i pot face așa ceva, fiindcă o să-i stric cu totul cheful exact acum când va fi anunțat oficial ca vicepreședinte al băncii!
   - Atunci mărită-te cu el și așa nu-l vei face să sufere!
   - Te rog, Lev, nu fi ridicol! Știu că ultimele două săptămâni nu au fost ușoare pentru tine din cauza a ceea ce s-a întâmplat cu Tarnogol, dar ăsta nu e un motiv ca eu să suport consecințele și să-ți verși supărarea pe mine.
   - Nu am ce supărare să-mi vărs! Mă gândesc doar că ar trebui să-i spui adevărul lui Macaire!
   - Și să-i frâng inima? De ce să-i fac rău inutil? Nu am decât să-l evit în următoarele două săptămâni. Las să treacă Marele Weekend, după care îi mărturisesc totul. Se poate să mai așteptăm două amărâte de săptămâni, da?
   - În fond, chiar cred că-l iubești. Altfel, de ce ți-ai petrece atâta timp cu el?
   - Ei, să nu-mi spui că ești gelos?! Nu suntem decât prieteni! Sigur că-l iubesc, dar ca pe un prieten. E blând, gentil, are o inimă de aur, m-a ajutat întotdeauna și e singurul care nu mi-a făcut niciodată vreun rău!
   - Poftim? a simțit Lev că își pierde aerul. Și-atunci eu?
   - Tu? Lev, doar sunt a ta! Ce mai vrei?
   - Cred că în seara asta ar trebui să te întorci acasă la tine.
   - Poftim? Lev, nu vorbești serios?!
   - Vorbesc foarte serios. M-am săturat să fiu fraierul de serviciu.
   - Dacă e pe-așa, atunci culcă-te singur! Când o să-ți vină mințile la loc, dă-mi un semn.
   Și Anastasia a plecat.

      În următoarele trei zile, între Lev și Anastasia a stăruit o atmosferă înghețată, care nu se mai dădea dusă.
   Ca să nu se întâlnească în holul cel mare al băncii, Lev sosea în zori și nu mai pleca decât pe seară. La rândul ei, Anastasia nu mai părăsea etajul la care lucra, renunțând la vizitele obișnuite în biroul pe care îl ocupau Macaire, Jean-Benedict și Lev. Odată încheiată ziua de muncă, făcea în așa fel încât să iasă din bancă alături de colege și se întorcea imediat acasă la mama ei. În acest timp, Macaire o aștepta cu disperare la Remor, neînțelegând de ce nu mai sosea.
   Anastasia nu se simțise niciodată atât de tristă. Aștepta cu disperare un semn de la Lev și să facă el primul pas pentru a lua legătura cu ea. Lupta cu sine pentru a nu-l suna, pentru a nu se duce la el acasă. Considera că fusese bădăran și deci că era datoria lui să își ceară scuze.
   Și a sosit și ziua de vineri. Era sigură că el avea să-i propună să petreacă împreună weekendul, însă niciun semn. Cele două zile și le-a petrecut plictisindu-se în mica ei cameră.
   - Ce se-ntâmplă, iubito? a întrebat-o până la urmă, îngrijorată, mama.
   - M-am certat cu Lev.
   - Din ce cauză?
   - Nu vreau ca la bancă să se știe că suntem împreună. Ar putea avea greutăți.
   - Ce fel de greutăți?
   - Macaire Ebezner va deveni vicepreședintele băncii.
   - Macaire, vicepreședinte?
   - Da. Și e foarte îndrăgostit de mine. Dacă ar ști că sunt cu Lev, ar face în așa fel încât acesta să fie trimis la plimbare. Mă tem pentru Lev.
   Olga a izbucnit în râs:
   - Te temi pentru el? Oricum ar putea trăi din rente și-ați pleca să faceți turul lumii! Pentru el munca nu este decât un hobby.
   Anastasia a ridicat din umeri. I se părea că era prima discuție serioasă cu mama ei. Îi venea să își descarce inima în fața ei, să îi mărturisească întregul adevăr în privința lui Lev, să-i spună că nu era niciun Romanov, cum nici ea nu era vreo Habsburg. Însă a preferat să nu mai zică nimic.
   - Pe scurt, a conchis Anastasia, ne-am certat, eu am plecat și de atunci stă îmbufnat. Când el ar trebui să facă primul pas, nu?

      - Ea ar trebui să facă primul pas, nu? și-a întrebat Lev tatăl, alături de care petrecuse weekendul, la Verbier. Nu-mi vine să cred că nu mi-a propus să ne petrecem weekendul împreună.
   - Cu atât mai bine, a filosofat tatăl lui, așa avem și noi două zile amândoi. Altfel ai fi rămas la Geneva, fără să te mai gândești și la bătrânul tău tată.
  - Eu vorbeam serios, a răspuns Lev care nu înțelegea că tatăl lui chiar nu glumea. Ar fi fost cazul ca Anastasia să-mi ceară scuze, nu? Ținând să nu spună nimic despre noi doi, îmi dă senzația că mă consideră un nimic. Știi ceva? Ar trebui să i-o iau înainte și să spun eu tuturor ce e între noi. Și cu asta, basta!
   - La ce bun? l-a întrebat Sol. Dacă ea nu vrea să se știe, înseamnă că între voi e ceva ce nu merge. Poate că nu ține la tine. Poate că, în fond, iubește pe altcineva, pe Ebezner-fiul, de pildă. Tu nu ești decât un Levovitch, pe când el totuși e un Ebezner!

      S-au împăcat miercurea următoare, cu două zile înaintea Marelui Weekend.
   În seara aceea, Abel Ebezner, conform obiceiului, a organizat la el acasă o petrecere pentru a marca ascensiunea la președinția băncii. Toată lumea bună a Genevei se înghesuia în imobilul imens unde fusese organizat un fastuos cocktail cu bufet suedez. Printre cei prezenți erau și Lev, invitat de Abel, și Anastasia, invitată de Macaire.
   Au dat unul de altul în mulțimea de invitați, chiar în mijlocul salonului: imediat ce s-au văzut, parcă le-a izbucnit pe dinlăuntru un foc de artificii, fiecare subjugat de celălalt, cu inimile bătându-le de să le sară din piept. Cel mai greu le-a fost să nu cedeze elanului de a se săruta pasional. Pretextând ieșirea la o țigară, s-au regăsit afară și, imediat ce au ajuns la adăpost de privirile celorlalți, s-au aruncat unul în brațele celuilalt, sărutându-se interminabil.
   - Am venit fiindcă știam că o să fii aici, a murmurat Anastasia, dezlipindu-și buzele de ale iubitului ei.
   - Și eu la fel, a recunoscut Lev.
   Apoi, amândoi într-un glas:
   - Iartă-mă!
   Și au izbucnit în râs.
   - Nu pot să trăiesc departe de tine, a spus Anastasia.
   - Nici eu, i-a răspuns Lev. De altfel, trebuie să-ți vorbesc. E ceva important. M-am gândit mult zilele astea...
   S-a întrerupt, fiindcă Anastasia tremura: aerul era înghețat.
   - Spune-mi, l-a rugat ea.
   - O să mori de frig. Hai să ne vedem la Abel în birou, peste 5 minute. Încăperea din fundul coridorului. N-o să fie nimeni acolo și înăuntru e cald.
   - Bine, a confirmat Anastasia zâmbind.
   Și l-a sărutat din nou.
   Lev a intrat primul, prefăcându-se că se amestecă printre invitați, după care s-a dus în birou și a așteptat.
   Anastasia a dat să facă la fel. Închipuindu-și însă că se putea eclipsa discret, nu l-a observat pe Macaire care era pe urmele ei. În momentul în care a deschis ușa, acesta a întrebat-o:
   - Te-ai rătăcit?
   Anastasia a tresărit.
   - Macaire?! M-ai speriat. Căutam toaleta.
   - Cealaltă ușă. Aici e biroul tatălui meu. Hai să intrăm totuși, vreau să-ți arăt ceva.
   - Nu vrei să-mi arăți în salon?
   - Nu, fiindcă e ceva din birou, a precizat Macaire. Hai, intră!
   Anastasia și-a simțit stomacul strângându-i-se ghem: Lev avea să fie descoperit. Macaire a împins ușa, dar înăuntru nu era nimeni. Fără îndoială, Lev fusese reținut printre invitați.
   Au intrat: încăperea era bine încălzită și îmbrăcată în lemn de culoare închisă. Pe unul dintre pereți era biblioteca, celălalt, din sticlă, dădea către grădină, în fața lui fiind așezat un fotoliu potrivit pentru momentele de reflecție. În mijloc, un birou impunător din abanos avea în față un tablou imens reprezentând clădirea Băncii Ebezner de pe strada Corraterie.
   Macaire a dus-o pe Anastasia în fața tabloului și i-a spus:
   - Uită-te și spune-mi ce vezi!
   - Văd... banca.
   - Banca mea, a corectat-o. În ianuarie voi fi vicepreședinte. Sunt singurul moștenitor. Îți imaginezi viitorul care ne așteaptă?
   - Pe noi? a îngăimat Anastasia.
   - Vreau să te pun la adăpost, să te protejez, să te iubesc.
   - Macaire, nu, stai puțin...
   Fără să o asculte, acesta s-a lăsat într-un genunchi:
   - Anastasia von Lacht, te iubesc! Ești femeia vieții mele. Vreau să mă însor cu tine.
   Anastasia se simțea teribil de jenată:
   - Uite, Macaire, știi că poți conta pe mine. Numai că eu...
   Nu a lăsat-o să termine:
   - Știu ce vrei să-mi spui: că suntem prea tineri, că ar fi un gest nebunesc. Dar ce e așa de nebunesc în asta? Știi ceva? Înțeleg că ești surprinsă. Dar mai gândește-te. Hai să ne întâlnim mâine-seară, la 8, la Lion d’Or, în Cologny, pentru cină. Dacă vii, înseamnă că răspunsul e da.
   Venise vremea să îi mărturisească totul:
   - Macaire, trebuie să fiu cinstită cu tine...
   Dintr-odată, ușa s-a deschis, întrerupându-i. Era mama lui Macaire.
   - Ah, aici erați! Macaire, te-am căutat peste tot. Vino, te rog, tatăl tău vrea să țină un discurs!
   Au ieșit toți din încăpere. Macaire a stins lumina și a închis ușa. Pe întuneric, Lev a ieșit de după draperiile grele în spatele cărora se ascunsese și a rămas pe gânduri: oare ea știa că el era acolo și că auzise totul? Până la urmă, s-a alăturat celorlalți invitați. A zărit-o pe Anastasia lângă masa cu deserturi.
   - Unde-ai fost? l-a întrebat.
   - Îmi pare rău, m-a reținut Abel, a mințit-o. Voia să mă prezinte unor oameni.
   O clipă, a ezitat dacă să-i spună ori nu că auzise cererea în căsătorie a lui Macaire, dar a așteptat să vadă dacă îi va spune ea.
   O clipă, și ea a ezitat dacă să-i spună ori nu că Macaire o ceruse în căsătorie, că nu avusese timp să-l refuze, însă, gândindu-se la episodul lor dramatic abia încheiat, a preferat să treacă momentul sub tăcere. O să-i povestească mâine-dimineață.
   Înțelegând că Anastasia nu-i va spune nimic, Lev s-a hotărât să-i dea întâlnire în același timp cu Macaire.
   - Știi, lucrul despre care doream să-ți vorbesc la Abel în birou...
   - Da, despre ce e vorba?
   - Nu aici și-acum. Mâine-seară. Ne întâlnim la 8, în restaurantul de la ultimul etaj al hotelului Bergues.
   - De ce la hotelul Bergues? s-a mirat Anastasia.
   - O să vezi. În seara asta mergem la mine?
   - Nu, în seara asta, nu. Trebuie să mă văd cu cineva mâine-dimineață.
   - Cu cine?
   - Nu contează. Dar e ceva foarte important.

      A doua zi dimineață, la ora 7, Anastasia s-a întâlnit cu Macaire la Remor.
   - Ce s-a întâmplat de ai vrut să mă vezi atât de devreme? a întrebat-o așezându-se în fața ei.
   Părea foarte bine dispus. Anastasia a băut o gură de cafea pentru a-și face curaj:
   - Macaire, ești un băiat genial, te apreciez enorm, dar diseară nu voi veni la Lion d’Or. Nu vreau să mă mărit cu tine.
   Macaire a părut dintr-odată căzut din nori:
   - Ți se pare că e prea repede, de-asta?
   - Nu, dar nu sunt îndrăgostită de tine, ci de Lev. Și suntem împreună. Cu el vreau să-mi trăiesc viața.
   Macaire s-a făcut alb ca varul. Era vizibil șocat.
   - Cu Lev? s-a bâlbâit. Dar mi-ai spus că nu e nimic între voi.
   - Am mințit. Ca să nu-ți fac rău. Și ca să-l lași în pace. Știu că a avut necazuri la bancă, fiindcă, într-un fel, v-a pus în umbră pe tine și pe Jean-Bene.
   Lui Macaire tot nu-i venea să creadă.

.................................................................