Viața invizibilă a lui Addie Larue, V. E. Schwab

 ..........................................................

2-9

        - De unde vii?

   - De aici.

   Isabelle se încruntă și mai tare.

   - Din Villon? Dar nu e posibil. Ne-am fi întâlnit. Trăiesc aici de când mă știu.

   - Și eu, murmură ea, iar Isabelle vede adevărul ca pe o înșelăciune, probabil, pentru că scutură din cap, parcă alungând o idee.

   - Băiatul ăla, mormăie ea, unde s-o fi dus?

   Își întoarce privirea spre Adeline.

   - Poți să te ridici?

   Braț la braț, ies în curte. Adeline este murdară, dar Isabelle nu îi dă drumul, iar gâtul i se strânge la acest gest simplu de bunătate, la căldura atingerii fetei. Isabelle se poartă cu ea cum te porți cu un animal sălbatic: îi vorbește blând, se mișcă lent, conducând-o pe Adeline spre casă.

   - Ești rănită?

  Da, se gândește ea. Dar știe că Isabelle se referă la zgârieturi, la tăieturi și răni, iar în privința acelora nu e foarte sigură. Se privește. Întunericul a ascuns ce era mai rău. Lumina dimineții deslușește totul: rochia sfâșiată, pantofii distruși, pielea murdată de pământul din pădure. A simțit crengile care rupeau din carnea ei în pădure, cu o seară înainte, dar nu găsește nicio umflătură urâtă, nicio tăietură, nici urmă de sânge.

   - Nu, spune încet, când intră amândouă în casă.

   Nu se zărește nicăieri Mathieu. Nici Henri, al doilea copil - doar Sara, sugara, care doarme într-un coș lângă vatră. Isabelle o ajută pe Adeline să se așeze pe un scaun, vizavi de copilă, și pune o oală cu apă pe foc.

   - Ești atât de bună, șoptește Adeline.

   - „Eram străin, și totuși m-ai omenit”, recită Isabelle.

   Este un verset din Scriptură.

   Aduce un lighean și o cârpă. Îngenunchează la picioarele lui Adeline, îi scoate pantofii murdari, îi așază lângă vatră, apoi îi ia mâinile și începe să îi curețe pământul de pe degete și de sub unghii.

   Isabelle o asaltează cu întrebări, iar Adeline chiar încearcă să îi răspundă, însă tot nu își poate rosti numele, iar când povestește despre viața ei din sat, despre umbra din pădure, despre târgul încheiat, cuvintele îi ies din gură, dar se opresc înainte să atingă urechile prieteni sale. Fața lui Isabelle devine lipsită de expresie, privirea, plată, iar când Adeline se oprește ea clatină repede din cap, alungând parcă un vis cu ochii deschiși.

   - Iartă-mă, spune cea mai veche prietenă a ei cu un zâmbet. Ce ziceai?

   Cu timpul, va învăța că poate minți și că vorbele pot curge precum vinul, turnate cu ușurință, înghițite la fel. Dar adevrul i se va opri mereu în vârful limbii. Povestea ei va rămâne cunoscută doar de ea.

   Adeline se trezește cu o cană în mâini, în timp ce pruncul începe să se agite.

   - Cel mai apropiat sat este la un ceas călare, zice Isabellle ridicând copila. Ai mers pe jos tot drumul? Probabil că da....

   Vorbește cu Adeline firește, dar vocea ei este blândă, dulce, iar atenție îndreptată spre Sara. Miroase puful moale de pe capul bebelușului, iar Adeline trebuie să recunoască: prietena ei pare făcută pentru maternitate - prea fericită să remarce altceva.

   - Ce facem noi cu tine? gândurește ea.

   Se aud pași pe cărarea de afară, grei, încălțați cu cizme, iar Isabelle se îndreaptă nițel și mângâie pruncul pe spate.

   - Este soțul meu, George.

   Adeline îl cunoaște bine. L-a sărutat o dată, pe când aveau 6 ani, când sărutările erau folosite ca monede de schimb la jocuri. Dar acum inima îi tresare de panică și e deja în picioare. Cana se clatină pe masă.

   Nu de George se teme.

   Se teme de ușă și de ce se va întâmpla după ce Isabelle va ajunge de partea cealaltă.

   O apucă pe Isabelle de braț, dintr-odată, tare, și pentru prima dată citește frica pe chipul femeii. Dar Isabelle își revine și mângâie liniștitor mâna lui Adeline.

   - Nu-ți face griji, îi spune ea. Vorbesc eu cu el. Va fi bine.

   Și, înainte să poată refuza, copila îi este pusă în brațe, iar Isabelle dispare.

   - Așteaptă, te rog.

   Teama îi strânge pieptul, dar Isabelle a ieșit deja. Ușa rămâne deschisă, iar vocile se aud când mai tare, când mai încet în curte. Cuvintele par cântece de păsărele. Copila gângurește în brațele ei, iar Adeline se leagănă ușor, încercând să o liniștească și pe micuță, și pe sine. Sara tace, iar ea tocmai o pune în coș când aude un icnet.

   - Pleacă de lângă ea.

   Este Isabelle, cu un glas ascuțit, gâtuit de panică.

   - Cine te-a lăsat să intri?

   Toată bunătatea creștinească s-a șters într-o clipită, fiind înlocuită cu teama de mamă.

   - Tu, zice Adeline, și trebuie să se abțină ca să nu râdă.

   Nu e nimic amuzant în ceea ce se întâmplă, e doar nebunie.

   Isabelle o privește îngrozită.

   - Minți, spune ea avântându-se, oprită doar de mâna soțului pe umăr.

   A văzut-o și el pe Adeline și o consideră o sălbăticiune, o lupoaică în casa lor.

   - Nu fac niciun rău, spune ea.

   - Atunci pleacă, îi poruncește George.

   Ce altceva să facă? Lasă copila, lasă și cana cu zeamă, ligheanul de pe masă și pe prietena ei din copilărie. Se grăbește să iasă în curte și privește în urmă, văzând-o pe Isabelle cu fiica ei lipită de piept. George blochează intrarea în casă, cu un topor în mână, de parcă ea ar fi un copac de doborât, o umbră aruncată asupra casei.

   Apoi dispare și el, iar ușa este închisă și ferecată.

  Adeline rămâne pe cărare, nesigură ce să facă și încotro s-o apuce. În mintea ei sunt șanțuri săpate adânc. Picioarele ei au dus-o la locul acesta de prea multe ori. Cunoaște drumul. O ia pe drum, face stânga și iată-i casa, care nu mai este căminul ei, chiar dacă picioarele ei se îndreaptă deja într-acolo.

   Picioarele ei - Adeline clatină din cap. Și-a lăsat pantofii lângă vatra lui Isabelle.

   O pereche de cizme ale lui George se sprijină de perete, lângă ușă, iar ea le încalță și începe să meargă. Nu spre casa în care a crescut, ci înapoi spre râul lângă care au început rugăciunile ei.

   Ziua s-a încălzit deja, iar ea lasă cizmele pe mal și pășește în pârâul deloc adânc.

   Tresare de răcoare, când râul îi atinge pulpele și îi sărută spatele genunchilor. Privește în jos, căutându-și reflexia ondulată, și se așteaptă să nu o vadă, să vadă doar cerul din spatele ei. Dar se vede, distorsionată de curgerea apei.

   Părul cândva împletit este acum răvășit. Ochii - mari. Șapte pistrui, ca niște stropi de vopsea pe pielea ei. O față marcată de teamă și de furie.

   - De ce nu ai răspuns? se răstește ea la razele soarelui, oglindite în râu.

   Dar acesta râde, în felul lui moale și alunecos, șopotul apei peste piatră.

   Se luptă cu șnururile rochiei sale de mireasă, își dezlipește materialul murdar de pe trup și îl trântește în apă. Curentul trage de el, iar degetele ei năzuiesc să îl lase să plutească, să lase râul să îi ia ultimul vestigiu al vieții sale, dar are prea puțin acum ca să renunțe.

   Adeline plonjează și ea, scoțându-și ultimele flori din păr și eliminându-și urmele pădurii de pe piele. Iese înfrigurată și fragilă, și nouă.

   Soarele s-a ridicat pe cer, ziua s-a încălzit, iar ea întinde rochia în iarbă, să se usuce, apoi cade pe povârniș, lângă ea, în furou. Stau una lângă alta în tăcere, rochia fiindu-i stafie. Și își dă deama, privind în jos, că asta e tot ce are.

   O rochie. Un furou. O pereche de cizme furate.

   Neliniștită, ia un băț și desenează absentă modele în mâl. Dar fiecare linie dispare, prea repede să fie lucrătura râului. Desenează o linie și o privește dispărând înainte chiar să o termine. Încearcă să își scrie numele, dar mâna i se oprește, blocată de aceeași piatră care-i paraliza și limba. Apasă mai tare, scobește nisipul, dar nu-i nicio diferență, șanțul dispare și un suspin furios îi iese pe gură. Aruncă bățul.

   Lacrimile îi înțeapă ochii. Aude târșâit de piciorușe. Clipește și vede fața unui băiețel deasupra ei. Este fiul de 4 ani al lui Isabelle. Addie obișnuia să-l învârtă în brațe până când amețeau amândoi, râzând.

   - Bună, zice băiețelul.

   - Bună, îi răspunde ea cu vocea tremurând.

   - Henri! strigă mama băiețelului și, într-o clipă, Isabelle este acolo, pe mal, cu un coș de rufe sprijinit pe șold.

   O vede pe Adeline stând în iarbă, întinde o mână, dar nu pentru prietena ei, ci pentru fiu.

   - Vino aici, poruncește ea, cu ochii albaștri ațintiți asupra lui Adeline. Cine ești? întreabă Isabelle și se simte ca la marginea unui deal abrupt, cu pământul fugindu-i de sub picioare.

   Se dezechilibrează, iar căderea de care-i e groază lui Adeline începe iar.

   - Te-ai pierdut?

   Deja vu. Deja vu. Deja vu.

   Deja văzut. Deja cunoscut. Deja trăit.

   Au mai fost aici, mergând pe acest drum sau pe un drum asemănător, și Adeline știe unde să calce, știe ce să spună, știe ce vorbe vor atrage bunătate, știe că, dacă i-o cere cum trebuie, Isabella o va lua acasă, îi va înfășura umerii cu o pătură și îi va oferi un bol cu zeamă, și va funcționa până la un moment dat.

   - Nu, spune ea. Sunt în trecere.

   A spus ceva greșit, pentru că expresia lui Isabelle se înăsprește.

   - Nu se cade ca o femeie să călătorească singură. Cu siguranță, nu în așa hal.

   - Da, știu, spune ea. Aveam mai multe lucruri, dar am fost jefuită.

   Isabelle pălește.

   - De cine?

   - De un străin din pădure, răspunde ea.

   Nu e o minciună.

   - Ești rănită?

   „Da”, se gândește ea. „Cumplit.”

   Dar se obligă să clatine din cap și să răspundă:

   - Voi supraviețui.

   Nu are de ales.

   Cealaltă femeie pune jos rufele.

   - Așteaptă aici, spune Isabelle, din nou bună și generoasă. Mă întorc imediat.

   Își ridică băiețelul în brațe, se întoarce spre casă și, în clipa în care dispare din câmpul ei vizual, Adeline își strânge rochia, încă udă la poale, și se îmbracă.

   Firește că Isabelle va uita iar.

   Va ajunge la jumătatea drumului spre casă, apoi va încetini și se va întreba de ce a pornit fără rufe. Va da vina pe mintea ei obosită, pe grijile cu cei 3 copii, pe crizele micuțului, și se va întoarce la râu. De data asta nu va fi nicio femeie pe mal, nicio rochie nu va fi întinsă la soare, doar un băț abandonat în iarbă și mâlul perfect neted.

        Adeline și-a desenat casa de o sută de ori.

   A memorat panta acoperișului, textura ușii, umbrele din atelierul tatălui ei și ramurile bătrânei salcii care stă de strajă la marginea curții.

   Acolo se află și ea acum, ascunsă după trunchi, privind-o pe Maxime care paște lângă hambar, privindu-și mama care atârnă rufe la soare, privindu-și tatăl care cioplește o bucatăde lemn.

   Adeline privește și își dă seama că nu poate rămâne.

   Sau ar utea, ar putea găsi o cale să sară de la o casă la alta - ca pietricelele pe suprafața râului - dar nu vrea. Când se gândește la asta, nu se simte nici precum râul, nici precum piatra, ci precum mâna sătulă de aruncat.

   Estele i-a închis ușa în nas.

   Isabelle a fost când bună, când îngrozită.

   Mai târziu, mult mai târziu, Adeline va transforma aceste cicluri într-un joc, va testa cât de mult se poate întinde între cornișe, înainte să cadă. Acum însă, durerea este prea recentă, prea acută și nu își poate imagina cum ar fi să treacă din nou prin toate astea, să suporte privirea tatălui ei, respingerea din ochii lui Estele. Adeline LaRue nu poate fi străină aici, pentru acești oameni pe care îi cunoaște dintotdeauna.

   Doare prea tare să îi privească uitând-o.

   Mama ei intră iar în casă, iar Adeline părăsește adăpostul copacului și pornește prin curte. Nu către ușa din față, ci către atelierul tatei.

   Are un singur geam cu oblon, o lampă stinsă, iar singura lumină e o rază de soare care pătrunde prin ușa deschisă și îi e de-ajuns ca să vadă. Știe pe de rost acel loc. Aerul miroase a sevă, a pământ, un miros dulce, podeaua este plină de așchii și rumeguș, iar pe fiecare suprafață se află roadele muncii tatălui ei. Un cal de lemn, modelat după Maxine, firește - dar cât o pisică de mare. Un set de castroane, decorat numai cu inelele trunchiului din care au fost tăiate. O colecție de păsări cât palma, cu aripile întinse sau strânse ori în plin zbor.

   Adeline a învățat să schițeze lumea în cărbune și plumb presat, dar tatăl ei a creat mereu folosind cuțitul. A cioplit forme din nimic, dându-le formă, consistență și viață.

   Acum se întinde și își trece degetul peste botul căluțului, cum a mai făcut-o de o mie de ori.

   Ce caută aici?

   Adeline nu știe.

   Poate că își ia rămas-bun de la tatăl ei, persoana ei preferată din lumea întreagă.

   Așa și-l va aminti. Nu cu lipsa de recunoaștere tristă din ochi, nici cu maxilarul încordat, în timp ce o ducea spre biserică, ci prin prisma lucrurilor pe care el le-a îndrăgit. Prin felul cum i-a arătat cum să țină un băț de cărbune, creând forme și umbra apăsând cu mâna. Prin cântecele și poveștile pe care el i le-a spus, prin tot ce-a văzut în cele 5 veri în care l-a însoțit la târg, când crescuse suficient cât să călătorească fără să i se interzică. Prin darul atent al unui inel din lemn, făcut pentru prima și unica sa fiică, la nașterea ei - cel pe care i l-a oferit întunericului.

   Chiar și acum mâna i se ridică spre gât și atinge cu degetul mare șnurul din piele, iar ceva din adâncul ei se crispează când își amintește că acesta nu mai există.

   Pe masă sunt risipite bucăți de pergament, acoperite cu desene și șabloane, cu semnele muncii trecute și viitoare. Pe marginea mesei vede un creion și se întinde după el, chiar dacă în piept îi răsună ecoul groazei.

   Îl atinge de foaie și începe să scrie.

   „Cher Papa...”

   Creionul zgârie hârtia, dar literele pălesc în urma sa. Când Addie termină primele două cuvinte nesigure, acestea au dispărut deja, iar când izbește cu pumnul în masă, răstoarnă un borcănel cu lac, vărsând uleiul prețios peste notițele tatălui ei și peste lemnul de sub ele. Ea se chinuiește să strângă hârtiile, pătându-și mâinile și lovind una dintre păsările din lemn.

   Dar nu era cazul să se agite.

   Lacul se resoarbe deja, afundându-se ca o piatră în râu, până când nu mai există. E ceva foarte ciudat să își dea seama ce se întâmplă, să se gândească la ce s-a pierdut și ce nu.

   Lacul nu mai este, dar n-a revenit în borcănel, care zace gol, lipsit de conținut. Pergamentul n-are nicio urmă, este neatins, la fel ca masa de sub el. Doar mâinile ei sunt pătate, cu uleiul intrându-i în liniile din palmă. Însă se uită la ele când face un pas în spate și aude teribilul trosnet al lemnului sub tălpi.

   Este mica pasăre din lemn, cu una din aripi frântă pe pământul bătătorit. Adeline tresare - era preferata ei din stol, dar a rămas încremenită în momentul ridicării în zbor.

   Se lasă pe vine să adune resturile, dar, când se ridică iar, așchiile de pe jos au dispărut, iar păsărica e din nou întreagă în mâna ei. Aproape că o scapă, surprinsă, și nu știe de ce i se pare imposibil așa ceva. A fost transformată într-o străină, a dispărut din mințile celor pe care i-a cunoscut și i-a iubit, precum soarele după un nor, a privit cum se ștergea fiecare semn pe care a încercat să îl lase în urmă.

   Dar pasărea este diferită.

   Poate pentru că îi încape în palme. Poate pentru că, pentru o clipă, acest accident reparat pare o binecuvântare, o îndreptare a unui lucru rău, și nu doar o extensie a propriei uitări. Incapacitatea de a lăsa urme. Dar Adeline nu se gândește la asta în felul acesta, nu încă, nu a petrecut luni întrebi întorcând blestemul pe toate părțile, memorându-i forma, studiind suprafețele netede în căutarea unor fisuri.

   Acum doar ține în mână mica pasăre nevătămată, bucuroasă că este întreagă.

   Vrea să o pună la loc în stol, când o oprește ceva - poate ciudățenia momentul, poate faptul că deja îi este dor de viața aceasta, chiar dacă ei nu îi va fi dor de Adeline - dar vâră mica pasăre în buzunarul fustei și se obligă să părăsească atelierul, îndepărtându-se de casa ei.

   Pe drum, trece de salcia noduroasă, cotește și ajunge la marginea satului. Abia atunci privește înapoi, își lasă ochii să cuprindă pentru ultima dată liziera copacilor, umbra densă întinsă sub soare, apoi întoarce spatele pădurii și sătucului Villon și vieții care nu-i mai aparține.

   Începe să meargă.

Villon-sur-Sarthe, Franța

30 iulie 1714

XIV

         Villon dispare ca o căruță la o cotitură, cu acoperișurile înghițite de copaci și de colinele împrejmuitoare. Când Adeline își adună curajul să privească înapoi, deja satul nu se mai vede.

   Oftează, se întoarce și merge mai departe, mai mult țopăind din cauza formei ciudate a cizmelor lui George. Sunt prea mari, cu jumătate de talpă. Adeline a găsit șosete pe o frânghie de uscat rufe, le-a vârât în vârfurile cizmelor ca să se potrivească mai bine, dar, după 4 ore de mers, simte că pielea i s-a jupuit pe alocuri și că sângele se adună în interior. Îi este frică să se uite, așa că nu o face. Se concentrează doar la drum.

   A decis să se îndrepte spre orașul fortăreață Le Mans. Pentru ea este cea mai mare distanță parcursă vreodată și n-a mai făcut drumul singură până acum.

   Știe că lumea este mult mai mare decât satele de pe râul Sarthe, dar acum nu se poate gândi decât la drumul dinaintea ei. Fiecare pas pe care-l face o duce mai departe de Villon, departe de o viață care nu îi mai aparține.

   „Ai vrut să fii liberă”, zice o voce din mintea ei, dar nu e vocea ei; nu, este mai profundă, mai netedă, croită din satin și fum de lemn.

   Ocolește satele, fermele de pe câmpuri. Lumea pare pustie pe întinderi lungi, de parcă un artist ar fi schițat doar peisajul și l-ar fi uitat apoi, distras de altceva.

   Adeline aude o căruță pe drum și se ascunde într-un șanț din apropiere, așteptând să treacă. Nu vrea să se îndepărteze de drum sau de râu, dar peste umăr, printr-o pădurice, vede fructe de vară galbene, iar stomacul ei tânjește.

   O livadă.

   Umbra este plăcută, aerul, răcoros, iar ea culege o piersică pe de o creangă joasă și își înfige lacomă dinții în fruct, cu stomacul gol strângându-i-se în jurul mușcăturii dulci. În ciuda tristeții, mănâncă și o pară, și un pumn de corcodușe, apoi își umple de mai multe ori palmele cu apă dintr-un puț de la marginea livezii, înainte să se oblige să continue, întorcându-se în arșița verii.

   Umbrele se alungesc când se așază, într-un târziu, pe malul râului și își scoate cizmele să își privească rănile.

  Dar acolo nu-i nimic.

   Șosetele nu sunt însângerate. Tălpile nu au nici urmă de tăieturi. Nici urmă de kilometrii străbătuți, de ore parcurse pe pământul bătătorit, deși a simțit durerea fiecărui pas. Nici umerii ei nu sunt arși de soare, deși i-a simțit căldura toată ziua. I se strânge stomacul, dorindu-și mai mult decât niște fructe furate, dar, în timp ce lumina se diminuează, iar dealurile se întunecă, nu vede nici felinare, nici case.

   Extenuată, s-ar ghemui acolo, pe mal, lăsându-se pradă somnului, dar deasupra apei plutesc insecte, care-i înțeapă pielea, așa că se retrage într-un câmp deschis și care în iarba înaltă, așa cum a făcut de atâtea ori când era mică și își dorea să fie altundeva. Iarga înghițea casa, atelierul, acoperișurile din Villon, totul, cu excepția cerului de deasupra ei, un cer care putea aparține oricui.

   Acum privește amurgul și îi este dor de casă. Nu de Roger, nici de un viitor nedorit, ci de atingerea dură a mâinii lui Estele, când femeia îi arăta cum să plivească tufele de zmeură, și de murmurul blând al tatălui său în timp ce lucra în atelier, de mirosul de sevă și de rumeguș din aer. De acele părți din viața ei pe care n-a vrut să le piardă.

   Își strecoară mâna în buzunarul fustei, căutând cu degetele mica pasăre sculptată. Nu și-a permis să o atingă până acum, fiind aproape sigură că dispăruse, că furtul fusese anulat, ca orice alt gest a ei - dar e încă acolo, cu lemnul neted și cald.

   Adeline o scoate, o ridică spre cer și se minunează.

   Nu a putut să distrugă figurina.

   Dar a putut s-o ia.

   În lista tot mai lungă de aspecte negative - nu poate să scrie, nu își poate rosti numele, nu poate lăsa urme - este primul lucru pe care îl poate face. Poate fura. Va dura mult până când își va defini contururile blestemului, dar și mai mult până când va înțelege simțul umorului umbrei, înainte să o privească pe deasupra unui pahar cu vin și să afirme că un furt de succes este un act anonim. Absența urmelor.

   Acum este doar recunoscătoare că are talismanul.

   „Mă numesc Adeline LaRue”, își spune ea, ținând mica pasăre din lemn. „M-am născut în Villon, în 1691, sunt fiica lui Jean și a Marthei și am trăit într-o casă din piatră chiar lângă salcia bătrână...”

   Îi spune sculpturii mititele povestea vieții sale, parcă temându-se că s-ar putea uita pe sine la fel de ușor cum o fac alții, fără să știe că acum mintea ei este o cușcă impecabilă, memoria ei, o capcană perfectă. Nu va uita niciodată, chiar de și-ar dori.

   Noaptea se strecoară, iar cerul violet devine negru. Adeline ridică privirea în beznă și începe să suspecteze că și bezna o privește, zeul acela, sau demonul, cu ochii lui cruzi, cu zâmbetul batjocoritor, cu trăsăturile contorsionate într-un chip nedesenat de ea.

   Privește ținându-și capul pe spate, iar stelele par să capete conturul unei fețe, al pomeților și al sprâncenelor. Iluzia se compune până când Adeline se așteaptă ca pătura nopții să se sfâșie și să se răsucească, așa ca umbrele în pădure, iar spațiul dintre stele să se rupă, dezvăluind ochii aceia de smarald.

   Își mușcă limba ca să nu îl strige, să nu cumva să-i răspundă altcineva.

   Nu se află în Villon, la urma urmei. Nu știe ce zei hoinăresc pe aici.

   Mai târziu, puterea îi va ceda.

   Mai târziu, vor fi nopți în care nevoia va sufoca precauția și va urla, și îl va blestema, și îl va sfida să iasă și să o înfrunte.

   Mai târziu... însă în noaptea asta e obosită și flămândă și nu vrea să își risipească puțina energie cu zei care nu vor răspunde.

   Așa că se ghemuiește pe o parte, închide ochii strâns și așteaptă să vină somnul. Se gândește la torțele pe de câmp, dincolo de pădure, la vocile care o strigau pe nume.

   „Adeline, Adeline, Adeline.”

   Cuvintele o lovesc, bătându-i darabana pe piele precum ploaia.

   Se trezește ceva mai târziu, tresărind. Luna este neagră, ca de cerneală, iar potopul i-a pătruns deja prin rochie. Furtuna cumplită a venit dintr-odată.

   Se grăbește de-a lungul câmpului, târându-și fustele, până la cel mai apropiat șir de copaci. Acasă adora zgomotul ploii pe pereții casei, stătea trează și asculta cum era spălată lumea. Dar aici nu are pat, nici adăpost. Face tot ce îi stă în puteri să-și stoarcă apa din rochie, dar i se rpcește deja pe piele, iar ea se ghemuiește printre rădăcini, tremurând sub coroana răsfirată.

   „Mă numesc Adeline LaRue”, își povestește. „Tata m-a învățat să fiu o visătoare, iar mama, să fiu nevastă. Estele mi-a spus cum să vorbesc cu zeii.”

   Gândul îi zboară la Estele, care stătea afară, în ploaie, cu palmele deschise, vrând parcă să prindă ploaia. Estele, care nu-și dorea niciodată compania altora, ci prefera să fie singură.

   Care s-ar fi mulțumit să trăiască și singură pe lume.

   Încearcă să-și închipuie ce ar spune bătrâna dacă ar vedea-o acum, dar de fiecare dată când se străduiește să invoce ochii aceia atenți, gura cunoscătoare, vede doar felul în care a privit-o Estele în acele ultime clipe, cum s-a încruntat și apoi s-a relaxat, o întreagă viață în care o cunoscuse distantă ca o lacrimă.

   Nu, n-ar trebui să se gândească la Estele.

   Adeline își înconjoară genunchii cu brațele și încearcă să doarmă, iar când se trezește din nou nou soarele se revarsă printre copaci. Un sticlete se află în apropiere, pe o ridicătură de mușhchi, ciugulindu-i tivul rochiei. Îl dă la o parte, verificând că în buzunar încă există pasărea din lemn, și se ridică, se clatină, amețită de foame, și își dă seama că nu a mai mâncat altceva în afară de fructele din urmă cu o zi și jumătate.

   „Mă numesc Adeline LaRue”, își spune, în timp ce se apropie iar de drum.

   Devine o mantră, ceva cu care să-și umple timpul, să-și numere pașii, și o repetă iar și iar.

   Cotește, se oprește, clipind des, de parcă i-ar intra soarele în ochi, deși nu e așa, și totuși lumea din fața ei este scăldată într-un galben brusc și viu, iar câmpurile verzi sunt devorate de o pătură de culoarea gălbenușului de ou.

   Privește peste umăr, dar drumul din urma ei este încă verde și maroniu, nuanțele obișnuite ale verii. Câmpul din fața ei are culoare semințelor de muștar, deși ea încă nu știe asta. Este doar superb și copleșitor. Addie privește și, pentru o clipă, uită de foame, de picioarele care o dor, de pierderea brusc și se minunează de srălucirea șocantă, de culoarea care înghite totul.

   Rătăcește pe câmp, cu mugurii de flori mângâindu-i palmele, fără să-i fie teamă că ar putea strivi plantele sub tălpi - acestea s-au ridicat deja, după ce ea a trecut, căci pașii ei au fost parcă șterși. Când ajunge la capătul celălalt al câmpului, regăsind drumul și verdele cunoscut, îi pare anost, iar ochii ei caută deja o altă sursă de uimire.

   La scurtă vreme după aceea dă cu ochii de un sat mai mare și vrea să îl ocolească, dar simte un miros care-i face stomacul să se strângă.

   Unt, drojdie - mirosul dulce și îmbietor al pâinii.

   Arată ca o rochie care a căzut de pe sfoara de uscat rufe, mototolită și murară, cu părul încâlcit, dar îi e prea foame ca să-i pese. O ia pe urmele mirosului, printre case și pe un drumeag îngust, către piață. Vocile se intensifică odată cu mirosul de pâine coaptă, iar când cotește vede o mână de femei adunate în jurul unui cuptor comunal. Stau pe banca din piatră și râd și sporovăiesc ca niște păsărele pe o cracă, în timp ce franzelele se îndreaptă către ușa deschisă a cuptorului. 

   Imaginea este atât de familiară, încât pe Adeline o doare și rămâne în umbră un moment, ascultând trilurile și ciripitul din vocile lor, înainte ca foamea să o împingă.

   Nu trebuie să se caute prin buzunare, știe deja că nu are bani. Poate că s-ar târgui pentru pâine, dar tot ce are este pasărea, iar când o găsește în faldurile fustei, degetele ei refuză să dea drumul lemnului. Ar putea cerși, dar îi vine în minte chipul mamei, cu ochii ei plini de dispreț.

   Îi mai rămâne doar furtul - greșit, firește, dar îi este prea foame să cântărească păcatul. Contează numai cum să o facă. Cuptorul este înconjurat de oameni și, indiferent cât de repede pare să se șteargă prezența ei din memoria celorlalți, tot este făcută din carne și oase, nu e o fantomă. Nu se poate duce să ia pâinea fără să provoace agitație. Cu siguranță, oamenii ar putea să o uite suficient de repede, dar la ce pericol s-ar expune înainte? Dacă ia pâinea și apoi fuge, cât de departe ar trebui să ajungă și cât de repede?

   Atunci aude un zgomot blând, animalic, aproape pierdut în sporovăială.

   Da târcoale cuptorului din piatră și își vede șansa peste drum. Un catâr se află acolo, la umbră, mestecând leneș lângă un sac cu mere și un morman de vreascuri pentru foc.

   Nu e nevoie decât de o palmă bruscă, iar catârul tresare, mai mult de șoc, speră ea, decât de durere. Se agită, deranjând merele și vreascurile. Piața se trezește din obișnuință, lumea e aruncată într-un scurt moment de haos, iar animalul se îndepărtează, tropăind, târând un sac cu grâne. Femeile sar în picioare. Cascadele râsetelor se dizolvă în strigăte nemulțumite.

   Adeline se strecoară ca un nor spre cuptor, înșfăcând cea mai apropiată franzelă de la marginea acestuia. Durerea îi frige degetele când o apucă și aproape o scapă, dar îi este prea foame și durerea, învață ea, nu va dura. Franzela e a ei, iar când catârul se liniștețte și grânele sunt puse la loc, merele adunate, femeile revenite la locurile lor de lângă cuptor, Addie a dispărut deja.

   Se sprijină de peretele unui grajd, la umbră, cu dinții sfâșiind pâinea pe jumătate coaptă. Aluatul i se fărâmițează în gură, cleios și dulce, greu de înghițit, dar nu îi pasă. O satură destul și îi mai potolește foamea. Mintea începe să i se limpezească. Pieptul i se relaxează și, pentru prima dată de când a plecat din Villon, se simte om, chiar dacă nu în totalitate. Se îndepărtează de perete și începe iar să meargă, urmând soarele și cursul râului, spre Le Mans.

   „Mă numesc Adeline...” începe iar.

   Nu i-a plăcut niciodată numele. Acum nici nu îl poate rosti. Oricum și-ar spune, o face doar în mintea ei. 

   Merge mai departe și reîncepe povestea din mintea ei.

   „Mă numesc Addie LaRue...”

New York City

11 martie 2014

XV

           E prea multă liniște fără James.

   Addie nu l-a considerat niciodată zgomotos - fermecător, voios, dar nici pe departe gălăgios - însă acum își dă seama în ce măsură umplea el spațiul când era prezent.

   În noaptea aceea, el pusese un disc și fredonase melodiile, prăjind brânză pe aragazul cu 6 ochiuri, pe care o mâncaseră în picioare, fiindcă locuința era nouă și el nu cumpărase încă scaune de bucătărie. Nici acum nu există scaune, însă nici James nu este acolo - e plecat pe undeva - iar apartamentul se întinde în jurul ei, prea tăcut și prea mare pentru o singură persoană, cu podeaua înaltă și cu sticla dublă combinate pentru a bloca zgomotele orașului, reducând Manhattanul la o imagine mută, cenușie, dincolo de ferestre.

   Addie pune mai multe discuri de vinil, dar sunetul reverberează. Încearcă să se uite la televizor, dar zumzetul știrilor este mai degrabă pe fundal, la fel și corul vocilor de la radio, prea departe să pară reale.

   Cerul de afară a rămas cenușiu. O perdea fină de ploaie atenuează contururile clădirilor. Este o zi perfectă pentru a sta la gura sobei și a bea ceai, alături de cărți îndrăgite.

   Dar, chiar dacă James are un șemineu, este pe gaz, și când Addie verifică dulapul, să caute marca preferată de ceai, găsește cutia în spate, dar goală, și toate cărțile sunt de istorie, nu de ficțiune, iar Addie știe că nu își poate petrece ziua aici, de una singură.

   Se îmbracă în hainele ei și netezește cuvertura pe pat, chiar dacă este sigură că personalul de curățenie va trece pe acolo înaintea lui James. Aruncând o ultimă privire zilei posomorâte, fură o eșarfă de pe un raft, din cașmir în carouri, moale, cu eticheta încă atașată, și iese. Încuietoarea se răsucește în urma ei.

   La început, nu știe încotro se îndreaptă.

   Sunt zile în care se simte ca o leoaică în cușcă, umblând de colo până colo. Picioarele ei au parcă propria independență și, în curând, o poartă spre centrul orașului.

   „Mă numesc Addie LaRue”, se gândește în timp ce merge.

   Au trecut 300 de ani, și totuși o parte a ei încă se teme de uitare. Au fost vremuri, firește, în care și-a dorit să aibă memoria mai slabă, în care ar fi dat orice să înnebunească și să dispară. E mai simplu să te pierzi.

   Așa ca Peter Pan al lui J.M. Barrie.

   Acolo, la finalul poveștii, când Peter stă pe piatră, cu amintirea lui Wendy Darling alunecându-i din minte, firește că este trist să uiți.

   Dar să fii uitat înseamnă însingurare.

   Să îți amintești când nimeni altcineva nu o poate face.

   - Îmi amintesc eu, șoptește întunericul, aproape cu blândețe, de parcă nu el ar fi blestemat-o.

   Poate că de vină este vremea urâtă sau poate dispoziția, care o împinge pe Addie spre marginea de est a Central Park, spre strada 82 și spre sălile de granit de la Muzeul Metropolitan de Artă.

   Addie a simțit mereu predilecție pentru muzee.

   Sunt spații pline de istorie, unde se organizează arta și unde obiectele stau pe piedestaluri sau atârnă pe pereți, deasupra unor explicații scrise pe tăblițe mici și albe. Uneori, însăși Addie se simte un muzeu, pe care numai ea îl poate vizita.

   Traversează sala mare, cu arcadele și coloanele din piatr, își croiește drum printre greci și romani și Oceania trecutului, exponate lângă care s-a oprit de sute de ori, continuă până la sculpturile europene, cu siluetele sale din marmură grandioase.

   La o cameră distanță, o găsește acolo unde se află mereu. Stă într-o casetă din sticlă, lângă un perete, încadrată de o parte și de cealaltă de piese din fier sau argint. Nu este mare, ca alte sculpturi, ci are lungimea brațului ei, de la cot până la vârfurile degetelor. O plintă din marmură cu 5 păsări mici din lemn, fiecare pe care să își ia zborul. A cincea este cea care-i reține privirea: felul cum ține ciocul ridicat, poziția aripilor, moliciunea penelor capturată în lemn cândva, și acum iar.

   „Revenir” se numește. „Revenire”.

   Addie își amintește când a găsit-o prima dată, un mic miracol, stând acolo pe soclul ei alb. Artistul, Arlo Miret, un bărbat pe care ea nu l-a cunoscut, și totuși iată-l, cu o parte din povestea și din trecutul ei. Găsită și transformată în ceva memorabil, ceva demn, ceva superb.

   Și-ar dori să atingă mica pasăre, să o mângâie cu degetele, așa cum făcea mereu, chiar dacă știe că nu este cea pierdută, știe că aceasta nu a fost cioplită de mâinile puternice ale tatălui ei, ci de un străin. Dar este acolo, adevărată și, într-un fel, îi aparține.

   Un secret păstrat. O amintire. Primul semn pe care l-a lăsat în lume, cu mult înainte să știe adevărul, că ideile sunt mult mai răzlețe decât amintirile, că își caută mereu căi de a prinde rădăcini.

Le Mans, Franța

31 iulie 1714

XVI

         Le Mans este un uriaș care doarme pe câmpurile aflate de-a lungul râului Sarthe.

   Au trecut peste 10 ani de când lui Addie i s-a dat voie să facă drumul spre orașul-fortăreață, alături de tatăl ei, în căruța familiei.

   Acum inima îi bate mai repede când pășește prin porțile orașului. De data asta nu are cal, nici tată, nici căruță, dar în lumina după-amiezii târzii orașul este la fel de aglomerat cum și-l amintea. Addie nu se obosește să se integreze - dacă, uneori, o privește cineva, persoana respectivă își ține părerea pentru sine, remarcă tânăra femeie în rochie albă, pătată. Este mai ușor să fie singură între atâția oameni.

   Doar că nu știe încotro să o ia. Se oprește o clipă să cumpănească, dar aude copite, prea brusc, prea aproape, și abia se ferește să nu fie călcată de o căruță.

   - Dă-te la o parte! strigă căruțașul.

   Iar când ea se aruncă în spate, se ciocnește de o femeie cu un coș cu pere. Se înclină și 3 sau 4 fructe se rostogolesc pe aleea pietruită.

   - Uită-te pe unde mergi, mârâie femeia, dar când Addie se apleacă să o ajute să ridice fructele căzute, strigă și o calcă pe degete.

   Addie dă înapoi și își vâră mâinile în buzunare, agățându-se de mica pasăre din lemn. Continuă să meargă pe străzile întortocheate, către centrul orașului. Sunt foarte multe drumuri și toate par la fel.

   A crezut că locul i se va părea mai cunoscut, dar nu. Este doar o parte dintr-un vis îndepărtat. Când a fost aici ultima dată, i s-a părut o minune, un loc mare, plin de viață: piețele pline de agitație, scăldate în soare, vocile răsunând din piatră, umerii lați ai tatălui ei blocând zonele mai întunecate.

   Dar acum, singură, se simte amenințată, iar farmecul zglobiu a zidspărut, lăsând doar muchiile ascuțite care ies din ceață. O versiune a orașului a înlocuit-o pe cealaltă.

   „Palimpsest.”

  Nu cunoaște cuvântul încă, dar, peste 50 de ani, într-un salon parizian, îl va auzi pentru prima dată - ideea unui trecut încețoșat, peste care a fost scris prezentul - și își va aminti de clipa asta din Le Mans.

   Un loc pe care-l știe, și totuși nu-l cunoaște.

   A fost o prostie să creadă că ar fi rămas la fel, când toate celelalte s-au schimbat. Când ea s-a schimbat, din fată a devenit femeie, iar apoi o fantomă.

   Înghite cu greu și se îndreaptă de spate, hotărâtă să nu se destrame.

   Dar Addie nu găsește hanul la care trăgea tatăl ei, dar, chiar de l-ar găsi, ce să facă acolo? Nu poate plăti și, chiar de-ar avea cu ce, cine i-ar închiria o odaie unei femei singure? Le Mans este oraș, dar nu atât de mare încât să treacă asta cu vederea vreun hangiu.

   Addie strânge mai tare scultura din buzunar și merge mai departe. Vede o piață dincolo de primărie, dar care se închide, mesele sunt goale, căruțele se îndepărtează, pe pământ sunt foi rătăcite de salată și câțiva cartofi mucegăiți și, înainte să îi vină ideea să le înșface sunt deja luate de mânuțe mai agile.

   La marginea pieței vede un han cu tavernă.

   Privește cum un bărbat se dă jos de pe cal, o iapă cu picățele, și trece frâul unui ajutor de la grajd, întorcându-se deja spre zgomotul și agitația de dincolo de ușile duble. Îl privește pe grăjdar ducând iapa într-un hambar mare, din lemn, și dispărând în bezna relativă. Dar nu hambarul și nici iapa i-au atras privirea, ci pachetul de pe spinarea ei. Sunt 2 saci grei, parcă plini cu grâne.

   Addie traversează piața și se strecoară în grajd, în urma bărbatului și a iepei, cu pasul ușor și iute. Lumina soarelui se filtrează subțire printre bârnele acoperișului, îmblânzind locul și punctându-l cu zone mai deschise în umbrele stratificate - e genul de loc pe care ar fi adorat să-l deseneze.

   O duzină de cai se agită în boxe, și în partea cealaltă grăjdarul murmură un cântec către iapă, scoțându-i șaua și aruncând-o pe separatorul din lemn. Țesală animalul. Și iapa are coama încâlcită ca un cuib.

   Addie se ascunde, strecurându-se spre boxele din fundul hambarului, spre sacii și săculețele întinse peste barierele din lemn. Mâinile ei țâșnesc flămânde, căutând catarame și clapete. Nu găsește pungi, ci o haină grea, de călărie, o ploscă de vin, un cuțit cât mâna ei. Își pune haina pe umeri, cuțitul îl vâră într-un buzunar și vinul în celălalt, și se strecoară mai departe, tăcută ca o stafie.

   Nu vede găleata goală decât după ce o lovește cu încălțămintea și zăngănește brusc. Cade în fân, iar Addie își ține respirația și speră ca zgomotul să se fi pierdut în cel al copitelor. Dar grăjdarul nu mai fredonează. Ea se lasă în jos, între umbrele celei mai apropiate boxe. Treci 5 secunde, apoi 10, apoi, în cele din urmă, reîncepe murmurul, iar Addie se ridică și își croiește drum spre ultima boxă, unde se află un cal îndesat, care molfăie grâu. Degetele ei se apropie de catarama unui oblânc.

   - Ce faci?

   Vocea e prea aproape în spatele ei. Grăjdarul nu mai fredonează, nu mai țesală iapa cu picățele, ci se află între boxe, cu o cravașă în mână.

   - Îmi pară rău, domnule, spune ea. Am venit să caut calul tatei. Voia ceva din săculeț.

   Ei o privește neclintit, cu trăsăturile pe jumătate înghițite de părul lui întunecat.

   - Care-i calul?

   Ea își dorește să fi observat mai bine caii și desagile, dar nu poate ezita, fiindcă ar da de gol minciuna, așa că se întoarce repede spre calul de povară.

   - Acesta.

   E o minciună bună, ce ar fi putut să fie adevărată, dacă ar fi ales un alt cal. Un zâmbet de rău augur apare deasupra bărbiei omului.

   - Ah, zice el, lovindu-și palma cu cravașa, doar că ăsta e al meu.

   Lui Addie îi vine să râdă - straniu, nu?

   - Pot să mai ghicesc o dată? șoptește ea, apropiindu-se de ușa grajdului.

   Undeva în apropiere nechează o iapă. O alta bate din copită. Cravașa nu se mai lovește de mâna omului, iar Addie sare într-o parte, între boxe, cu grăjdarul după ea.

   Este rapid, are o viteză dobândită din prinderea animalelor, dar ea este mai ușoară și are mai multe de pierdut. Mâna lui atinge gulerul hainei furate, dar nu o poate prinde. Pașii lui greoi ezită și încetinesc, iar Addie crede că a scăpat, chiar înainte să audă zgomotul limpede al unui clopoțel care sună pe peretele grajdului, urmat de niște pași de cizme ce vin din exterior.

   Aproape c-a ajuns la gura hambarului, când apare al doilea bărbat, tăindu-i calea ca o umbră mare.

   - A scăpat un animal? strigă el înainte s-o vadă, înfășurată în haina furată, cu cizmele prea mari lipăind în fân.

   Ea se dă înapoi și ajunge drept în brațele grăjdarului. Degetele lui îi cuprind umerii, grele ca niște cătușe, și ea încearcă să se desprindă, însă ele apasă suficient cât să lase vânătăi.

   - Am prins-o la furat, zice el, iar țepii aspri ai bărbii lui îi zgârâie obrazul.

   - Dă-mi drumul, se roagă ea.

   - Ăsta nu-i un iarmaroc, mârâie al doilea bărbat, scoțând un cuțit de la cingătoare Știi ce facem aici cu hoții?

   - A fost o greșeală. Te rog, dă-mi drumul.

   Cuțitul se mișcă precum un deget care admonestează.

   - Nu până nu plătești.

   - Dar nu am bani.

   - E în regulă, spune al doilea, venind mai aproape. Hoții plătesc în natră.

   Ea încearcă  să i se smulgă din brațe, dar strânsoarea bărbatului este de fier. Cuțitul i se lipește de șnururile rochiei, desfăcându-le ca pe niște sfori. Când se răsucește iar, nu mai încearcă să se elibereze, ci doar să ajungă la arma din buzunarul hainei furate. Atinge de două ori mânerul din lemn, înainte să-l apuce.

   Lovește coapsa primului bărbat, simte cum îi pătrunde în carne. El zbiară și o îndepărtează ca pe o viespe, aruncând-o în față, în tăișul celuilalt.

   Durerea îi intră prin umăr, când lama o mușcă și îi alunecă pe claviculă, lăsând în urmă o arsură. Mintea ei se golește, dar picioarele i se mișcă deja, ducând-o prin ușile grajdului și afară, în piață. Se aruncă în spatele unui butoi, iar bărbații ies în urma ei împleticindu-se și înjurând, cu fețele contorsionate de furie și de ceva mai rău, de ceva brutal și flămând.

   Apoi, după câțiva pași, încetinesc.

   După câțiva pași, urgența lor se clatină și piere, scopul le scapă, ca un gând îndepărtat. Bărbații se uită în jur și apoi unul la altul. Cel pe care l-a înjunghiat pare acum să stea mai drept, nici urmă de pantaloni sfâșiați, de sânge prin materiale. Însemnul s-a șters.

   Se clatină și se întorc spre hambar, iar Addie se apleacă, sprijinindu-și capul de butoi. Pieptul îi freamătă, simte durerea vie pe claviculă, iar când își apară rana cu mâna, degetele îi devin roșii.

   Nu poate rămâne în spatele butoiului, deci se ridică forțat și se clatină, simțindu-se slăbită, dar valul de amețeală îi trece în curând. Merge cu o mână pe umăr și cu cealaltă strângând cuțitul, sub haină. Nu știe când decise să părăsească Le Mans, dar traversează curtea, se îndepărtează de grajd și pătrunde pe străduțele întortocheate, trecând pe lângă hanuri gălăgioase și taverne, din care se aud râsete, renunțând la oraș cu fiecare pas.

   Durerea din umăr se transformă din arsură în pulsație mută, după care dispare. Își trece degetele peste tăietură, dar a dispărut. La fel și sângele de pe rochie, înghițit precum cuvintele pe care le-a scris pe pergamentul tatălui ei, precum liniile trasate în mâlul de pe malul râului. Singurele urme de pe pielea ei sunt o crustă de sânge care i se usucă pe claviculă și o pată de roșu-maroniu în palmă.

   Addie se miră, pentru o clipă, deși îi este ciudă, de magia aceea ciudată, de dovada că, într-un fel, umbra s-a ținut de cuvânt. A răsucit înțelegerea după plac, așa este, i-a transformat dorințele în ceva greșit, putred. Dar măcar i-a dăruit viață.

   Un sunet mic și furios îi scapă din gâtlej, de ușurare, poate, dar și de groază. Pentru foamea pe care o descoperă abia acum. Pentru durerea din picioare, deși încă o țin și nu se învinețesc. Pentru durerea rănii din umăr, înainte să se vindece. Întunericul a scutit-o de moarte, poate, dar nu și de suferință.

   Vor trece ani înainte să învețe adevărata semnificație a acelui cuvânt, dar acum, mergând prin amurgul care se îndesește, este încă ușurată că trăiește.

   Ușurarea se clatină când ajunge la marginea orașului. Până acolo a ajuns cel mai departe Adeline, vreodată.

   La Mans rămâne în urmă, iar în fața ei zidurile înalte din piatră lasă loc orașelor împrăștiate, fiecare ca o pădurice, și apoi câmpurilor deschise, și apoi nu mai știe cui.

   Când era mică, urca pantele care se ridicau și coborau în jurul satului Villon, se apleca spre marginea dealului, spre locul în care se prăvălea pământul, și se oprea, cu inima bătându-i puternic, cu trupul aplecat, dorindu-și căderea.

  Un brânci și greutatea ei ar fi făcut restul.

   Acum nu are un deal abrupt în față, nicio pantă, și totuși se teme că își va pierde echilibrul.

   Vocea lui Estele se ridică atunci din întuneric.

   - Cum mergi până la capătul pământului? o întrebase ea, cândva.

   Și pentru că Addie nu știuse răspunsul, bătrâna îi zâmbise făcând riduri în jurul gurii și îi spusese:

   - Pas cu pas.

   Addie nu merge la capătul pământului, dar trebuie să meargă undeva, și atunci se hotărăște.

   Merge la Paris.

   În afară de Le Mans, e singurul oraș pe care-l știe după nume, un nume care s-a jucat de-atâtea ori pe buzele străinului ei și care a fost prezent în fiecare poveste spusă de tatăl ei, un nume pentru un loc al zeilor și regilor, cu aur și promisiuni, magnific.

   „Așa începea povestea”, ar fi zis el, dacă ar fi putut s-o vadă acum.

   Addie face primul pas și simte că pământul cedează, că ea se clatină. Dar nu cade.

New York City

12 martie 2014

XVII

       Este o zi mai bună.

   Soarele e pe cer. Aerul nu-i atât de rece. Sunt multe de iubit la un oraș precum New Yorkul.

   Mâncarea, arta, evenimentele culturale constante - deși Addie îl iubește mai ales pentru dimensiunile sale. Orășelele și satele sunt ușor de cucerit. O săptămână în Villon era suficientă pentru a parcurge fiecare cărare și pentru a învăța fiecare chip. Dar cu orașe precum Parisul, Londra, Chicago și New York nu trebuie să se drămuiască, nici să ia înghițituri mici, ca să facă noutatea să dureze. Un oraș pe care-l poate consuma flămândă, cum îi place, este acela pe care-l devorează în fiecare zi și totuși îi rămâne suficientă mâncare.

   Este genul de loc pentru care ai nevoie de ani întregi să vizitezi totul, și totuși mereu pare să mai existe o alee, o scară, o ușă.

   Poate că de aceea nu a remarcat-o până acum.

   După colț, după ce cobori câteva trepte, vede o prăvălie pe jumătate ascunsă de cotitura străzii. Cândva, fațada era violetă, dar a pălit de mult spre cenușiu, deși firma este încă lizibilă, cu literele sale albe.

   „Ultimul cuvânt.”

   Pare un atincariat, după nume, iar ferestrele sunt pline ochi de cotoare stivuite. Lui Addie i se accelerează pulsul. Era convinsă că le știa pe toate. Dar iată ce e minunat la New York. Addie a prarcus o porțiune serioasă din cele 5 zone rezidențiale, și totuși orașul încă are secrete, unele ascunse - baruri la subsol, cârciumi clandestine, cluburi cu intrarea rezervată membrilor - și altele la vedere. Sunt ca ouăle de Paști dintr-un film, pe care le remarci doar la a doua sau a treia vedere. Și totuși nu sunt deloc ca ouăle de Paște, pentru că, ori de câte ori trece pe străzile astea, oricâte ore, zile sau oricâți ani ar petrece învățând contururile orașului, într-un minut de neatenție pare să se schimbe iar, să se reasambleze.

   Firește că intră în atincariat.

   Un sunet slab de clopoțel îi anunță sosire, sunet sufocat iute de zgomotul de cărți care se prăbușesc.

   Prăvălia e un labirint de rafturi și teancuri de cărți, de texte puse pe două, chiar pe 3 rânduri, piele lângă hârtie, lângă scândură. Este genul ei de librărie preferat, cel în care se poate rătăci cu ușurință.

   Lângă ușă se află o casă de marcat, dar nu este nimeni acolo, așa că se plimbă nestingherită printre rânduri, croindu-și drum de-a lungul rafturilor.

   Prăvălia pare pustie, cu excepția unui tip alb, mai în vârstă, care studiază un rând dedicat thrillerelor, și a unei fete afro-americane superbe, care stă turcește pe un scaun din piele de la capătul unui rând, cu argint strălucindu-i pe degete și în urechi și cu un album de artă imens deschis în poală.

   Addie trece pe lângă o placă pe care scrie POEZIE, iar întunericul îi șopteșe pe piele:

   „Vino să trăiești cu mine și să fii iubirea mea.”

   Refrenul lui Addie, deja lustruit de atâtea repetări este: 

   „Nu știi ce-i iubirea.”

   Nu se oprește, ci se răsucește, cu degetele alunecându-i de-a lungul șirului de cărți de TEOLOGIE. A citit Biblia, Upanișadele, Coranul, după un fel de cotitură spirituală de acum un secol. A trecut și prin operele lui Shakespeare, o religie în sine.

   Se oprește la MEMORII, studiind titlurile de pe cotoare - foarte multe „Eu” și ”Ale mele” și „Meu”, cuvinte posesive pentru vieți posesive. Ce lux este să-ți poți spune povestea. Să fii citit, să nu fii uitat.

   Ceva o lovește pe Addie peste cot, iar ea se uită în jos și vede o pereche de ochi ca de ambră privind-o peste mânecă, înconjurați de o masă de blană portocalie. Pisica pare să aibă aceeași vârstă cu cartea din mâna ei. Deschide gura și scoate ceva între un mieunat și un căscat, un sunet dogit, ca un șuierat.

   - Bună.

   Addie scarpină pisica între urechi, iar aceasta toarce ușor, de plăcere.

   - Uau, spune o voce masculină din spatele ei. De obicei, Carte nu se sinchișește să aibă de-a face cu oamenii.

   Addie se întoarce, vrând să comenteze numele pisicii, dar își pierde ideea când îl vede, pentru că, pentru o clipă, doar pentru o clipă, înainte să îi descifreze bine chipul, este sigură că e...

   Dar nu este el.

   Bineînțeles că nu.

   Părul băiatului, deși negru, îi cade în jurul feței în onduleuri blânde, iar ochii lui, în spatele ochelarilor cu rame groase, sunt mai degrabă cenușii decât verzi. Au ceva fragil, mai degrabă asemănător cu sticla decât cu piatra, și când vorbește, vocea lui este blândă, caldă, inexorabil umană.

   - Te pot ajuta să găsești ceva?

   Addie clatină din cap.

   - Nu, spune ea dregându-și glasul. Doar mă uit.

   - Atunci continuă, zice zâmbind.

  Îl privește plecând. Buclele negre dispar în labirintul de titluri. Caută din nou pisica din priviri.

   Dar și pisica a plecat.

   Addie pune cartea de memorii înapoi pe raft și continuă să se uite, trecând pe la ARTĂ și ISTORIA LUMII. Așteaptă să reapară băatul, să o ia de la capăt, întrebându-se ce va spune ea. Ar fi trebuit să îi ceară ajutorul, să îl lase să o conducă printre rafturi - dar el nu se întoarce.

   Clopoțelul sună iar, anunțând un nou client, chiar când Addie ajunge la literatură clasică. Beowulf, Antigona, Odiseea. Cea din urmă este disponibilă într-o duzină de versiuni, iar ea tocmai scoate una de pe raft când aude un hohot brusc de râs, tare, luminos și privește printr-un spațiu dintre rafturi. Vede o fată blondă, care se sprijină de biroul de la casa de marcat. Băiatul se află de cealaltă parte, ștergându-și ochelarii cu marginea tricoului.

   El lasă capul în jos.

   Nici măcar nu se uită la fată, care se ridică pe vârfuri să se apropie mai mult de el. Se întinde și își trece mâna peste mâneca lui, așa cum tocmai a făcut Addie peste rafturi, iar el zâmbește liniștit, rușinat și nu mai seamănă deloc cu întunericul.

   Addie vâră cartea sub braț și se îndreaptă spre ușă, ieșind, profitând de clipa de neatenție.

   - Hei! strigă o voce - vocea lui - dar ea continuă să urce treptele spre stradă.

   Băiatul va uita într-o clipă. Într-o clipă, mintea lui se va detașa și... O mână îi aterizează pe umăr.

  - Trebuie să o plătești.

   Se întoarce și-l vede pe băiatul din prăvălie, gâfâind ușor, foarte iritat. Ochii ei privesc spre scări, dincolo de el, spre ușa deschisă. Probabil că se luase imediat după ea. Și totuși, o urmărise până afară.

   - Deci? o întreabă, luându-și mâna de pe umărul ei și oprind-o undeva în spațiul dintre ei, cu palma deschisă.

   Ar putea fugi, bineînțeles, dar nu merită. Verifică prețul de pe spatele cărții. Nu costă mult, dar mai mult decât are la ea.

   - Îmi pare rău, spune și i-o înapoiază.

   El se încruntă atunci, prea adânc pentru fața lui. E o linie săpată de ani de repetare a acelui gest chiar dacă nu are mai mult de 30 de ani. Se uită la carte și, în spatele ochelarilor, ridică o sprânceană.

   - Intri într-o prăvălie plină de cărți vechi și furi un exemplar nelegat, uzat, din Odiseea? Știi că n-o să iei nimic pe el, nu?

   Addie îl privește în ochi.

   - De unde știi că l-aș fi revândut?

   - Este în greacă.

  Asta nu remarcase. Nu că ar fi contat. Studiase clasicii mai întâi în latină, dar, în deceniile ulterioare, învățase și greaca.

   - Ce prostie, spune ea sec. Ar fi trebuit s-o fur în engleză.

   El aproape - aproape - că zâmbește, dar nu prea se cuvine să facă asta. Clatină din cap.

   - Ia-o, zice întinzându-i cartea. Cred că prăvălia se poate lipsi de ea.

   Ea trebuie să lupte cu dorința bruscă de a i-o împinge înapoi în brațe.

   Gestul i se pare pornit din milă.

   - Henry! strigă fata de culoare din ușă. Chem poliția?

   - Nu, strigă și el, încă privind-o pe Addie. E în regulă. 

   Își mijește ochii, parcă studiind-o.

   - Am făcut o greșeală.

   Ea se uită lung la băiat - la Henry. Ia cartea și o strânge la piept, în timp ce librarul dispare înapoi în anticariat.

PARTEA A DOUA

CEA MAI ÎNTUNECATĂ PARTE A NOPȚII

New York City

12 martie 2014

I

        Henry Strauss coboară înapoi în librărie.

   Bea s-a așezat din nou pe scaunul uzat, din piele, cu albumul de artă deschis în poală.

   - Unde ai fost?

   El se încruntă spre ușa deschisă și se încruntă.

   - Nicăieri.

   Ea ridică din umeri, răsfoind paginile, un ghid de artă neoclasică pe care nu are nicio intenție să îl cumpere.

   „Nu este bibliotecă.” 

   Henry oftează și se întoarce la birou.

   - Scuze, îi spune fetei care îl așteaptă. Unde rămăseserăm?

   Ea își mușcă buza. Parcă o chema Emily, își spune el.

   - Voiam să te întreb dacă ai vrea să ieșim la un suc.

   El râde, puțin nervos - un obicei de care începe să creadă că nu va reuși să scape. Este frumoasă, chiar este, doar că are o licărire ciudată în ochi, o lumină sfioasă, familiară, și este ușurat că nu trebuie să mintă când spune că are planuri în acea seară.

   - Altă dată, zice ea zâmbind.

   - Altăă dată, repetă el, iar fata ia cartea și pleacă.

   Ușa nici n-a apucat să se închidă bine, că Bea își drege glasul.

   - Ce e? întreabă el, fără să se întoarcă.

   - Ai fi putut să-i ceri numărul de telefon.

   - Avem planuri, spune el, lovind cu biletele în masă.

   Aude scârțâitul moale al pielii, când ea se ridică.

   - Știi ce, spune ea, cu un braț după umerii lui, faza faină cu planurile e că poți să le amâni pentru alte zile.

   El se întoarce, cu mâinile pe talia ei, și acum sunt ca niște copii la un bal școlar, cu brațele executând cercuri mari, ca niște plase sau ca niște lanțuri.

   - Beatrice Helen, o mustră el.

   - Henry Samuel.

   Stau acolo, în mijlocul prăvăliei, 2 tineri de 20 și ceva de ani într-o îmbrățișare preadolescentă. Și poate, cândva, Bea s-ar fi lipit mai tare de el, ar fi ținut un discurs despre găsirea cuiva (nou), despre dreptul la fericire (din nou). Dar au o înțelegere: ea nu o pomenește pe Tabitha, iar Henry nu zice nimci despre Profesor. Toată lumea are dușmani căzuți și cicatrice din bătălie.

   - Scuzați-mă, spune un om mai în vârstă, părându-i sincer rău că îi întrerupe.

   Are o carte în mână, iar Henry zâmbește și se desprinde din îmbrățișare, strecurându-se înapoi îndărătul biroului, ca să-i facă bonul. Bea își ia biletul și îi spune că îl așteaptă la pectacol, iar Henry îi face semn din cap. Bătrânul pleacă, iar restul după-amiezii și-l petrece în compania tăcută a unor străini politicoși.

   Întoarce afișul pe partea cu 6 fără 5 și parcurge rutina închiderii prăvăliei. „Ultimul cuvânt” nu îi aparține, dar ar putea. Au trecut săptămâni de când a văzut-o pe proprietară, pe Meredith, care-și petrecea vârsta de aur călătorind prin lume cu banii din asigurarea soțului decedat - o femeie în toamna vieții ce se bucură de a doua primăvară.

   Henry pune o mână de boabe în castronașul roșu din spatele casei de marcat, pentru Carte, bătrâna pisică a librăriei, și, o secundă mai târziu, un cap portocaliu apare de după raftul cu POEZIE. Pisicii îi place să se cațere pe un teanc de cărți și să doarmă zile în șir, iar prezența sa e marcată doar de castronașul care se golește și de icnetul ocazional al unui client care dă peste o pereche de ochi neclintiți, galbeni.

   Carte este acolo de mai multă vreme decât Henry.

   El lucrează în librărie de 5 ani. A început când era încă student la Teologie. La început, a fost doar o slujbă cu jumătate de normă, o cale de a suplimenta bursa universitară, dar apoi școala s-a terminat și librăria a rămas. Henry știe că ar trebui să-și găsească alt job, pentru că banii sunt puțini și a urmat 21 de ani de educație scumpă. În plus, mai aude și glasul fratelui său, David, care sună la fel ca glasul tatălui lor, întrebându-l calm încotro duce slujba lui, dacă așa plănuiește să își petreacă viața. Dar Henry nu știe ce altceva să facă și nici nu se poate urni să plece. Este singurul lucru încă nedistrus.

   Adevărul e că iubește librăria. Adoră mirosul de cărți și greutatea lor stabilă pe rafturi, prezența vechilor titluri și sosirea altora noi, faptul că într-un oraș ca New York vor exista mereu cititori.

   Bea insistă că toți cei care lucrează în librării voi să fie scriitori, dar Henry nu și-a dorit niciodată asta. A încercat să scrie, dar n-a mers. Nu își găsește cuvintele, povestea, vocea. Nu își dă seama ce ar putea adăuga la atâtea rafturi pline.

   Ar prefera să fie păstrător de povești, nu scriitor.

   Stinge luminile și apucă biletul, apoi își ia haina și se îndreaptă spre spectacolul lui Robbie.

      Henry n-a avut timp să se schimbe de haine.

   Spectacolul începe la 7, iar „Ultimul cuvânt” s-a închis la 6, și oricum nu știe sigur care e codul vestimentar la un spectacol despre zânele din Bowery care nu se joacă pe Brodway, așa că încă poartă blugi negri și un pulover uzat.

   Bea numește asta „biblioteșic”, chiar dacă el nu lucrează într-o bibliotecă, lucru pe care ea nu pare să-l priceapă. Pe de altă parte, Bea arată foarte elegantă, ca întotdeauna, cu un blazer alb cu mânecile suflecate, inele subțiri din argint pe degete și cercei în urechi, cozi groase răsucite într-o cunună pe cap. Henry se întreabă, în timp ce stau la coadă, dacă unii au stil în mod firesc sau dacă pur și simplu au disciplina de a se îngriji în fiecare zi.

   Avansează, arătându-și biletele la ușă.

   Piesa este unul dintre acele amestecuri de teatru și dans modern care există doar într-un loc precum New York. Potrivit lui Robbie, se bazează pe „Visul unei nopți de vară”, dar cu ritmul lui Shakespeare mult mai lent.

   Bea îi dă un ghiont în coaste.

   - Ai văzut cum s-a uitat la tine?

   El clipește.

   - Ce? Cine?

   Bea își dă ochii peste cap.

   - Ești complet lipsit de speranță.

   Foaierul se deschide în fața lor, gălăgios, iar ei își croiesc drum prin mulțime, până când cineva îl apucă pe Henry de braț. Este o fată, înfășurată într-o rochie boemă, rufoasă, cu înflorituri de vopsea verde în chip de vițe-de-vie abstracte la tâmple și pe obraji, marcând-o drept una dintre actrițele din spectacol. Henry a văzut acele urme pe pielea lui Robbie de zeci de ori în ultimele săptămâni.

   Fata ridică o pensulă și un borcănel auriu.

   - Nu ești împodobil, zice ea cu o sincritate sobră.

   Și, înainte să îi treacă prin minte să o oprească, îi pictează praf auriu pe obraji, cu o atingere ca de pană. De aproape, vedea licărirea slabă din ochii fetei.

   Henry înclină bărbia.

   - Cum arăt? întreabă el, făcând o față de model, și, chiar dacă glumește, fata îi aruncă un zâmbet sincer și îi spune:

   - Perfect.

   Simte un fior și se află în altă parte, cu o mână ținând-o pe a lui în beznă, un deget care-i mângâie obrazul. Dar se scutură de senzație.

   Bea o lasă pe fată să îi picteze o dungă sclipitoare pe nas, un punct auriu pe bărbie, reușește să flirteze serios timp de 30 de secunde înainte să răsune clopoțeii în foaier, iar zâna artistă dispare înapoi în mulțime, în timp ce ei înaintează spre uși.

   Henry o ia pe Bea de braț.

   - Nu crezi că sunt perfect, nu?

   Ea pufnește.

   - Doamne, nu.

   El zâmbește fără să vrea, iar un alt actor, un bărbat cu piele negricioasă și auriu pe obraji, le întinde fiecăruia câte o creangă, cu frunze prea verzi ca să fie reale. Privirea lui se oprește asupra lui Henry, blândă, tristă și strălucitoare.

   Își arată biletele plasatoarei - o femeie în vârstă, cu părul alb, micuță - și se agață de brațul lui Henry, pentru echilibru, arătându-le rândul, apoi îl mângâie pe cot când pleacă, murmurând:

   - Ce băiat bun.

   Henry caută numărul locului de pe bilet și se îndreaptă spre scaunele lor, un grup de 3 aproape de mijlocul sălii. Henry se așază cu Bea într-o parte, iar scaunul gol rămâne în cealaltă parte. Este locul pe care îl rezervase pentru Tabitha, pentru că, firește, cumpăraseră bilete cu luni în urmă, când încă erau împreună, când totul era la plural.

   O durere surdă îi umple pieptul lui Henry, iar el își dorește să fi plătit cei 10 dolari pentru o băutură.

   Luminile se sting și cortina se ridică, înfățișând un regat de neon și oțel vopsit cu spray, și iată-l pe Robbie, chiar în mijloc, tând pe tron într-o poziție tipică regelui goblinului.

   Părul i se ondulează, ridicat, dungi de violet și auriu îi sculptează trăsăturile în ceva uluitor și straniu. Când zâmbește, lui Henry îi e ușor să își amintească de cum s-a îndrăgostit când aveau 19 ani, un amestec de dorință și de singurătate, de visuri îndepărtate. Când Robbie vorbește, vocea lui este de cristal și învăluie teatrul.

   - Aceasta, spune el, este o poveste despre zei.

   Scena se umple de actori, muzica începe. Pentru o vreme, totul e simplu.

   Pentru o vreme, lumea se îndepărtează și totul tace în jur. Henry dispare.

      Spre finalul piesei există o scenă care se imprimă în bezna minții lui Henry, expusă asemenea luminii pe film.

   Robbie, regele din Bowery, se ridică de pe tronul său, în timp ce o perdea de ploaie se revarsă deasupra scenei pe care, chiar dacă în urmă cu câteva minute erau multe persoane, acum nu există decât Robbie. Întinde mâna prin perdeaua de ploaie, care-i trece printre degete, în jurul încheieturii, brațului, pe măsură ce se mișcă, centimetru după centimetru, până când întregul trup îi ajunge sub revărsarea de apă.

   Își lasă capul pe spate, ploaia îi spală auriul și sclipiciul de pe piele, îi lipește buclele perfecte de față, șterge orice urmă de magie, îl transformă din prințul arogant și leneș într-un băiat: muritor, vulnerabil și singur.

   Luminile se string și, pentru o clipă, singurul sunet din sala de teatru este cel al ploii, reducându-se de la potop la ritmul constant al unei căderi torențiale și apoi la o picurare ușoară.

   Apoi - nimic.

   Luminile se aprind, distribuția pășește pe scenă și toată lumea aplaudă. Bea izbucnește în urale, îl privește pe Henry cu bucuria strălucindu-i pe chip.

   - Ce este? întreabă ea. Pari pe cale să leșini.

   El înghite în sec și clatină din cap. Mâna îi zvâcnește. Și-a înfipt unghiile în cicatricea din palmă. Îi curge sânge.

   - Henry?

   - Sunt bine, spune el, ștergându-și mâna de scaunul îmbrăcat în catifea. A fost frumos.

   Se ridică și o urmează pe Bea afară.

   Mulțimea se cerne până când mai rămân doar prietenii și membrii familiei, care îi  aștepată pe actori. Dar Henry simte cum privirile și atenția se mișcă, asemenea unui curent. Oriunde se întoarce găsește un chip prietenos, un zâmbet cald, și uneori chiar mai mult.

   În cele din urmă, apare Robbie, țopăind, și îi îmbrățișează pe amândoi.

   - Adoratorii mei! spune el pe un ton dramatic.

   Henry pufnește, iar Bea îi întinde un trandafir de ciocolată, o glumă de-ale lor, de când Robbie s-a plâns că trebuie să alegi între bomboane și flori, iar Bea i-a răspuns că asta se întâmpla de Ziua Îndrăgostiților și că la evenimente se obișnuiau flori, la care Robbie a zis că el nu este o persoană tipică și, în plus, dacă îi era foame?

   - Ai fost minunat, spune Henry și e adevărat.

   Robbie e minunat - a fost mereu. Are cele 3 atuuri pentru a obține de lucru în New York: dansează, face muzică și teatru. Este încă la câteva străzi distanță de Broadqay, dar Henry n-are niciun dubiu că acolo va ajunge.

   Își trece mâna prin părul lui Robbie.

   Moale, are culoarea zahărului ars, o nuanță de arămiu, între șaten și roșcat, în funcție de lumină. Acum e încă ud, după scena finală, și, pentru o clipă, Robbie își sprijină capul în palma lui Henry. Simte o durere în piept și trebuie să își aducă aminte că inima lui nu mai este reală.

   Henry își bate prietenul pe spate, iar Robbie se îndreaptă, parcă înviind. Ridică trandafirul ca pe un baston și anunță:

   - La petrecere!

       Henry credea cândva că petrecerile de după spectacol sunt doar pentru ultimele reprezentații, ca un fel de a-și lua la revedere pentru distribuție, dar a aflat între timp că, pentru copiii scenei, fiecare spectacol se sărbătorește. Pentru a coborî de pe culmi sau, în cazul grupului lui Robbie, pentru a merge mai departe.

   Este aproape miezul nopții și ei sunt înghesuiți într-un apartament din SoHo, la etajul 3, cu lumini scăzute și playlist-ul cuiva răsunând dintr-o pereche de boxe fără fir. Distribuția se mișcă în mijlocul încăperii, cu fețele încă pictate, dar fără costume, prinși astfel între personajele de pe scenă și sinele lor din afara ei.

   Henry bea o bere călâie și își trece degetul mare peste cicatricea din palmă. Devine repede un tic.

   Pentru o vreme, Bea i-a ținut companie.

   Bea preferă mai degrabă petrecerile elegante, nu pe cele de teatru. Îi plac mesele aranjate și dialogurile, nu paharele din plastic și replicile urlate peste muzică. S-a plâns, înghesuită cu Henry într-un colț, studiind tabloul de actori, de parcă s-ar fi aflat într-unul dintre albumele ei de artă. Dar o altă zână din Bowery a răpit-o, iar Henry i-a urlat „trădătoareo”, chiar dacă s-a bucurat să o vadă din nou fericită.

   Robbie dansează în mijlocul camereu, fiind mereu sufletul petrecerii.

   Îi face semn lui Henry să i se alăture, dar Henry clatină din cap, ignorând atracția parcă gravitațională, brațele deschise care-l aștepată. Erau o pereche perfectă, iar diferențe dintre ei țineau doar de legile fizicii. Robbie reușea mereu să plutească. Henry se prăbușea mereu.

   - Salut, frumosule.

   Henry se întoarce, ridicând privirea din paharul cu bere, și o vedepe una dintre actrițele principale, o fată răpitoare, cu buze roșii și coroană de crini albi, cu sclipiciul auriu de pe obraji părând graffiti. Se uită la el cu o dorință atât de clară, încât ar trebui să se simtă dorit, ar trebui să simtă și altceva decât tristețe și singurătate.

   - Bea cu mine.

   Ochii ei albaștri strălucesc când îi întinde o tavă mică, pe care se află două pahare de shot, cu ceva mic și alb dizolvându-se pe fund. Henry se gândește la toate poveștile care avertizează să nu accepte mâncare și băutură de la zâne, dar se întinde după pahar. Bea și, la început, simte doar un gust dulce, arsura slabă a tequilei, dar apoi lumea se încețoșează.

   Vrea să se simtă mai ușor și mai voios, dar camera se întunecă și el simte furtuna apropiindu-se.

   Avea doar 12 ani când a trăit-o pe cea dintâi. Nu a știut că va veni.

   Într-o zi, cerul era albastru, a doua zi, norii erau joși și denși, iar a treia zi bătea vântul și ploua.

   Aveau să dureze ani până când Henry avea să învețe să privească momentele întunecate ca pe niște furtuni, să creadă că vor trece dacă rezista suficient.

   Părinții lui i-au vrut binele, bineînțeles, dar îi spuneau mereu „Înveselește-te” sau „Va fi bine” sau, mai rău, „Nu e chiar așa de nasol”, ceea ce-i ușor de zis când nu ai trăit niciodată o zi ploioasă. Fratele lui mai mare, David, este doctor și tot nu înțelege. Sora lui, Muriel, spune că privepe că toți artiștii trec prin furtuni, înainte să-i ofere o pastilă din cutiuța de dropsuri pe care o ține în poșetă. Umbrele ei mici și roz, le spune ea, adoptând metafora lui, de parcă ar fi doar o întorsătură isteață a frazei, și nu singurul mod în care Henry îl poate face să înțeleagă ce se petrece în mintea sa.

   „Este doar o furtună”, se gândește el din nou, când se retrage și inventează scuza că vrea să ia aer.

   Atmosfera de la petrecere s-a încălzit, iar el vrea afară, vrea să iasă pe acoperiș și să privească, să vadă că nu e vreme rea, ci doar stele, dar bineînțeles că în SoHo nu sunt stele.

   Ajunge la jumătatea holului când își amintește de spectacol, de Robbie în ploaie și se cutremură, hotărând să coboare, nu să urce, și să se ducă acasă.

   E aproape la ușă când ea îl prinde de mână. Este fata cu iederă pe piele. Cea care l-a pictat cu auriu.

   - Tu ești, spune ea.

   - Tu ești, spune el.

   Ea îi șterge un strop de praf auriu de pe obraz, iar atingerea e ca un șoc, o scânteie de energie la întâlnirea dintre piele și piele.

   - Nu pleca, spune ea, și el încearcă să se gândească la ce să spună mai departe, când ea îl trage mai aproape și el o sărută, repede, pătimaș, și se întrerupe când o aude icnind.

   - Scuze, spune el automat, așa cum zice „te rog, mulțumesc, sunt bine”.

   Dar ea îl apucă de bucle.

   - De ce? întreabă, trăgându-i iar gura spre a ei.

   - Ești sigură? murmură el, chiar dacă știe ce va zice ea, pentru că i-a citit deja lumina din ochi, norii palizi care-i întunecă vederea. Asta vrei?

   Vrea adevărul - dar pentru el nu există adevăr, nu mai există, iar fata zâmbește și îl trage spre cea mai apropiată ușă.

   - Asta, spune ea, este exact ce vreau.

   Ajung într-un dormitor, ușa se închide și atenuează zgomotele petrecerii de dincolo de perete, gura ei se lipește de a lui și, pe întuneric, el nu îi vede ochii, așa că e ușor să creadă că totul e real.

   Pentru o vreme, Henry dispare.

New York City

12 martie 2014

II

        Addie se îndreaptă spre centru, citind „Odiseea” la luminile de pe stradă.

   A trecut o vreme de când nu a mai citit ceva în greacă, dar cadența poemului epic o atrage înapoi spre limba antică și, când vede hotelul Baxter, este deja pierdută în imaginea corabiei de pe mare, abia așteptând un pahar cu vin și o baie fierbinte.

   Dar nu va avea parte de ele.

   Sincronizarea ei este ori foarte bună, ori foarte proastă, în funcție de cum vrei să o vezi, pentru că Addie cotește pe strada 56 chiar când o limuzină neagră trage în fața hotelului, iar James St. Clair coboară din ea. S-a întors de la filmări, este bronzat și pare fericit, poartă ochelari de soare, deși e întuneric. Addie încetinește și se oprește, rămâne vizavi cât portarul îl ajută să-și descarce bagajele și să le ducă înăuntru.

   - Rahat, mormăie ea încet, ratându-și planurile pentru acea noapte.

   Nici vorbă de băi cu spumă și sticle de merlot.

   La stânga ei, Central Park se întinde ca o pânză de un verde-închis, în centrul orașului.

   La dreapta ei, Manhattan se înalță în zigzaguri, cu străzi pline de clădiri, din Midtown până în Districtul Financiar.

   Alege dreapta și pornește spre East Village.

   Stomacul începe să îi chiorăie, iar pe strada Second își vede cina. Un tânăr coboară de pe bicicletă, scoate o comandă dintr-o geantă cu fermoar și urcă în clădire. Addie se apropie de bicicletă. Este mâncare chinezească, crede ea, după dimensiuni și forme, după colțurile hârtiei, împăturite și prinse cu mânere mici, metalice. Scoate o cutie și o pereche de bețișoare de unică folosință și-și continuă drumul, înainte ca omul de la ușă să apuce să plătească.

   Cândva, se simțea vinovată pentru că fura.

   Dar vina, la fel ca multe alte lucruri, s-a șters și, chiar dacă foamea nu o poate ucide, tot o doare, de parcă asta ar urma.

   Addie se îndreaptă spre Avenue C, vârându-și „lo mein” în gură, în timp ce picioarele o poartă prin Village spre o clădire din cărămidă cu ușă verde. Lasă cutia goală să cadă într-o pubelă de la colț și ajunge la intrarea în clădire chiar când iese un bărbat. Addie îi zâmbește, iar ei îi răspunde și îi ține ușa.

   În interior, urcă 4 rânduri de trepte înguste până la ușa din oțel și caută sub pragul prăfuit după cheița argintie, descoperită toamna trecută, când ea și o iubită s-au împleticit spre casă într-o încâlceală de membre. Buzele lui Sam îi apăsau gâtul, degetele pătate de vopsea îi alunecau sub talia blugilor.

   Pentru Sam era un moment de rară impulsivitate.

   Pentru Addie era a doua lună a unei relații.

   O relație pasională, cu siguranță, însă doar pentru că timpul este un lux pe care ea nu și-l poate permite. Sigur că visează la dimineți somnoroase, cu cafele, picioare în poală, glume înțelese doar de ei și râsete, dar toate astea însoțesc cunoașterea. Pentru ea, nu se poate construi încet, nu se poate pofti în tăcere, nu se poate dezvolta intimitate de-a lungul unor zile, săptămâni, luni. Așa că râvnește la dimineți, dar acceptă nopțile, și dacă nu poate fi vorba de iubire, măcar nu este singură.

   Degetele se închid în jurul cheii, metalul scârțâie ușor când o scoate din ascunzătoare. Trei încercări până reușește să o facă să funcționeze, așa ca atunci, în acea primă seară, dar apoi ușa se deschide și ea urcă pe acoperiș. O lovește o adiere și își vâră mâinile în buzunarul gecii de piele.

   Acoperișul este pustiu, cu excepția a 3 șezlonguri, toate imperfecte - contorsionate, înclinate în unghiuri diferite, cu un braț care atârnă. Un ventilator murdar se află lângă ele și între stâlpii pentru sforile de rufe atârnă un șir de beculețe, transformând acoperișul într-o oază uzată.

   Aici este tăcere, nu liniște, liniștea nu e de găsit în orașe, este un lucru pe care ea începe să îl creadă pierdut între buruienile lumii vechi - dar pe cât posibil în această parte a Manhattanului. Și totuși, nu e același tip de liniște care o sufoca la James, nu este liniștea pustie și interioară a locurilor prea mari pentru o persoană. Este o liniște vie, plină de țipete îndepărtate, de claxoane și de muzică, reduse la zgomot de fundal.

   Acoperișul este împrejmuit de un zid scund, din cărămidă, iar Addie se apleacă, sprijinindu-se de el în coate, și privește până când clădirea se destramă și tot ce vede este un Manhattan luminat, modele sclipitoare pe cerul vast, lipsit de stele.

   Lui Addie îi este dor de stele.

   În anii `65 a cunoscut un băiat, iar când i-a spus despre stele, el a dus-o cu mașina la o oră distanță de L.A., doar ca să le vadă. Fața lui strălucea de mândrie când a oprit în beznă și i le-a arătat. 

   Addie își dăduse capul pe spate să privescă șirul de luminițe de pe cer și a simțit ceva atârnând înăuntrul ei. A simțiti o tristețe grea, ca o pierdere. Pentru prima dată într-un secol, i-a fost dor de Villon. De casă. De un loc în care stelele erau atât de strălucitoare, că formau un fluviu, un șuvoi de lumină argintie în întuneric.

   Ridică acum privirea, peste acoperișuri, și se întreabă dacă, după atâta vreme, întunericul încă o urmărește. Chiar dacă a trecut multă vreme. Chiar dacă întunericul i-a spus cândva că nu ține socoteala fiecărei vieți, că lumea este mare și geme de suflete și că are suficiente de făcut ca să nu-și piardă vremea cu gânduri despre ea.

   Ușa acoperișului se deschide în spatele ei și o mână de oameni se împleticesc prin ea.

   Doi băieți. Două fete.

   Și Sam.

   Poartă un pulover alb și blugi gri. Are trupul ca o tușă de penel, alungit și subțire și luminos, profilându-se pe acoperișul întunecos. Părul ei este mai lung acum, buclele blonde, încâlcite îi scapă dintr-un coc lejer. Are urme de vopsea roșie pe antebrațe, sub mânecile suflecate, și Addie se întreabă, aproape absentă, la ce lucrează. Este pictoriță. Pictează mai ales chestii abstracte. Locuința ei, deja mică, este micșorată de teancurile de pânze sprijinite de pereți. Numele ei este ușor, proaspăt, doar Samantha pe lucrările finalizate sau pentru mângâiat pe șira spinării, la miezul nopții.

   Ceilalți 4 se grăbesc zgomotos pe acoperiș, unul dintre tipi povestește ceva, dar Sam rămâne în urmă cu un pas, c capul lăsat pe spate, savurând aerul proaspăt, și Addie își dorește să aibă ceva la care să se uite. O ancoră care să o țină ca să nu se prăbușească în gravitația orbitei celeilalte fete.

   Și chiar are.

   Odiseea.

   Addie vrea să deschidă cartea când ochii albaștri ai lui Sam coboară de pe cer și o găsesc. Pictorița zâmbește și, pentru o clipă, este din nou august și ele râd la o bere, într-o curte interioară, cu Addie ridicându-și părul de pe ceafă ca să se răcorească. Sam se apleacă să îi sufle pe piele. Este septembrie, și ele zac în patul nefăcut, cu degetele împletite în cearșafuri și între ele. 

   Inima lui Addie îi bate cu putere în piept, când fata se desprinde de grup și se apropie de ea cu nonșalanță.

   - Îmi pare rău că ți-am stricat liniștea.

   - Nu mă eranjează, zice Addie, obligându-și privirea să se îndrepte spre oraș, de parcă l-ar studia, chiar dacă Sam a făcut-o mereu să se simtă ca floarea-soarelui, îndreptându-se inconștient către lumina ei.

   - Acum toată lumea se uită în jos, murmură Sam. Mă bucur să văd pe cineva care ridică privirea.

   Timpul alunecă. Sam a spus același lucru prima dată când s-au întâlnit. Și a șasea. Și a zecea. Dar nu este doar o replică. Sam are ochi de artistă, iar privirea ei este prezentă, mereu în căutare, genul acela de privire care studiază subiectul și vede mai mult decât niște forme.

   Addie se întoarce și așteaptă zgomotul pașilor care se retrag, dar aude o brichetă, apoi Sam e lângă ea. O șuviță ondulată, blond platinat, îi dansează la periferia câmpului vizual. Cedează când o privește.

   - Aș putea să fur una? întreabă, arătând spre țigară.

   Sam zâmbește.

   - Ai putea. Dar nu e nevoie.

   Scoate alta din pachet și i-o întinde, împreună cu o brichetă albastră. Addie le ia, își pune țigara între buze și își trece degetul mare peste aprinzător. Din fericire, bate vântul, așa că are o scuză când flacăra se stinge.

   - Uite.

   Sam se apropie, umărul ei îl atinge pe al lui Addie, blocând vântul. Miroase a prăjiturele cu fulgi de ciocolată pe care vecinul ei le coace ori de câte ori e stresat, a săpunul cu lavandă pe care ea îl folosește să-și curețe vopseaua de pe degete, a balsamul cu aromă de cocos pe care și-l aplică seara pe păr.

   Lui Addie nu i-a plăcut niciodată mirosul de tutun, dar fumul îi încălzește pieptul și îi dă ceva de făcut cu mâinile ceva la care să se concentreze, în afară de Sam. Sunt atât de aproape una de alta, cu răsuflările încețoșând același aer, și apoi Sam se întinde și atinge un pistrui de pe obrazul drept al lui Addie, așa cum a făcut și prima dată când s-au întâlnit, un gest atât de simplu, și totuși atât de intim.

   - Ai stele, spune ea, iar pieptul lui Addie se contractă și se răsucește.

   Deja vu. Deja vu. Deja vu.

   Se luptă cu nevoia de a închide spațiul, de a-și trece palma peste curbura gâtului lui Sam, de a și-o lăsa să poposească pe ceafă, unde Addie știe cât de bine se potrivește. 

   Stau amândouă în tăcere, suflând nori de fum palid, în timp ce grupul de 4 râde și strigă în spate, până când un tip - Eric? Aaron? - o cheamă pe Sam, iar ea pleacă, străbătând acoperișul. Addie ar vrea să nu îi dea drumul - din nou.

   Dar o face.

   Se sprijină de zidul din cărămidă și îi ascultă vorbind despre viață, despre îmbătrânire, despre liste de dorințe și decizii aproape, și apoi una dintre fete spune:

   - Rahat, o să întârziem.

   Berile sunt date peste cap, țigările stinse, iar grupul se îndreaptă iar spre ușă, toți 5 retrăgându-se precum refluxul.

    Sam este ultima care pleacă.

   Privește peste umăr, zâmbindu-i lui Addie înainte să se aplece ca să iasă, și Addie știe că, dacă ar alerga, ar prinde-o din urmă, ar putea ajunge înainte ca ușa să se închidă.

   Dar nu se mișcă.

   Metalul se izbește și ușa se închide.

   Addie se lasă să cadă lângă zidul scund.

   Să fii uitată, se gândește ea, seamănă puțin cu nebunia. Începi să te întrebi ce este adevărat, dacă tu ești reală. În fond, cum ar putea fi real ceva ce nu ne amintim? Ca în acel „koan Zen*” despre copacul care care în mijlocul pădurii.

   *poveste, dialog, întrebare sau afirmație folosite în practica Zen pentru a provoca „marea îndoială” și a testa progresul unui învățăcel

   Dacă n-a auzit nimeni, s-a întâmplat?

   Dacă o poveste nu poate lăsa urme, există?

   Addie stinge țigara de muchia cărămizii și se întoarce cu spatele la cer, își face drum printre șezlongurile stricate și ventilatorul dintre ele. Găsește o bere și o desface, așezându-se pe cel mai puțin deteriorat șezlong.

   Nu e chiar așa de frig și e prea obosită să-și caute alt pat.

   Sclipirea luminițelor e suficientă, iar Addie se întinde, deschide „Odiseea” și citește despre ținuturi ciudate, despre monștri și despre oameni care nu se pot întoarce acasă, până când cade în brațele somnului.

Paris, Franța

9 august 1974

III

         Arșița acoperă Parisul, transformându-l într-o mansardă joasă.

   Aerul de august este greu, îngreunat mai mult de clădirile din piatră, de duhoarea mâncării putrede și a dejecțiilor umane, de numărul de trupuri care trăiesc înghesuite.

   În 150 de ani, Haussman își va pune amprenta asupra orașului, va crea o fațadă uniformă și va vopsi clădirile în aceeași paletă palidă, creând un testament al artei, al echilibrului și al frumuseții.

   Este genul de Paris la care a visat Addie, pe care va trăi să îl vadă.

   Dar acum săracii se înghesuie claie peste grămadă, în timp ce nobilii înveșmântați în mătăsuri se plimbă prin grădini. Străzile sunt aglomerate de căruțe și de cai, piețele gem de oameni și ici, colo turnurile distrug arhitectura orașului. Bogăția face paradă pe străzi și se ridică odată cu fiecare palat și conac, în timp ce colibele se lipesc unele de altele pe alei înguste, cu pietrele pătate de murdărie și de fum.

   Addie este prea copleșită să remarce asta.

   Înconjoară o piață, privindu-i pe bărbații care demontează dughene și-i lovesc pe copiii zdrențăroși care se învârt în jurul lor, căutând resturi. Merge cu mâna în buzunarul fustei, trecând de mica pasăre din lemn și dând de cei 4 soli găsiți în căptușeala hainei furate. Patru soli cu care să-și croiască viața.

   Se face târziu și plutește amenințarea ploii, așa că trebuie să își găsească un loc pentru odihnă. Ar trebui să fie o sarcină ușoară - se pare că la fiecare colț este câte un han - dar tocmai trece pragul primului, că este imediat respinsă.

   - Aici nu e bordel, o mustră proprietarul, privind-o superior.

   - Iar eu nu sunt o târfă, spune ea, dar el pufnește și flutură din degete, parcă îndepărtând ceva nedorit.

   Al doilea han este plin, al treilea prea scump, al patrulea găzduiește doar bărbați. Când intră pe ușa celui de-al cincilea, soare a pus și, odată cu el, și entuziasmul ei, și este deja pregătită de respingere, cu o scuză care să-i explice de ce nu este potrivită pentru a sta sub acest acoperiș.

   Dar nu este refuzată.

   La intrare o întâmpină o femeie în vârstă, slabă și țeapănă, cu un nas lung și ochi mici și ageri, ca de șoim. Se uită la Addie și o conduce pe coridor. Camerele sunt mici și dărăpănate, dar au pereți și uși, o fereastră, un pat.

   - Plata pe o săptămână, spune femeia, în avans.

   Addie simte că o ia cu leșin. O săptămână pare o perioadă imposibilă, când amintile par să durereze doar o clipă.

   - Deci?

   Mâna lui Addie se închide în jurul celor 4 monede. Are grijă să scoată doar 3, iar femeia le înșfacă repede, ca o cioară care fură coji de pâine. Acestea dispar în punga de pe talia ei.

   - Îmi puteți da o hârtie? întreabă Addie. Dovada că am plătit?

   Femeia se încruntă, jignită.

   - Acesta este un stabiliment onest.

   - Cu siguranță, spune Addie, dar aveți multe camere. Ar fi ușor să uitați care au...

   - Conduc acest han de 34 de ani, o întrerupe femeia, și niciodată n-am uitat fața nimănui.

   Este o glumă crudă, se gândește Addie, și femeia se întoarce și pleacă, lăsând-o în odaia închiriată.

   A plătit pentru o săptămână, dar știe că va avea noroc dacă poate rămâne o zi. Știe că de dimineață va fi dată afară, proprietara va avea 3 coroane în plus, iar ea va fi din nou pe străzi.

   În broască se află o cheie mică, din bronz, iar Addie o întoarce, bucurându-se de sunetul solid, ca o piatră aruncată într-un pârâu. N-are ce să despacheteze, niciun schimb de haine. Aruncă haina de călătorie, scoate din buzunar mica pasăre din lemn și o pune pe pervaz, ca un talisman împotriva întunericului.

   Se uită afară, așteptându-se să vadă acoperișurile mărețe și clădirile uluitoare ale Parisului sau măcar Sena. Dar s-a îndepărtat prea mult de apă, iar ferestruica dă numai într-o alee îngustă și spre zidul din piatră al altei case, care s-ar putea afla oriunde.

   Tatăl lui Addie i-a spus atât de multe povești despre Paris! L-a făcut să pară un loc clădit din strălucire și din aur, gemând de magie și de visuri care așteaptă să fie descoperite. Acum ea se întreabă dacă el l-a văzut vreoată sau dacă nu cumva orașul a fost doar un nume pentru el, un fundal ușor de găsit pentru prinți și cavaleri, pentru aventurieri și regine.

   Poveștile acelea i s-au contopit în minte, au devenit o paletă, un ton, dar nu neapărat o pictură. Poate că orașul era mai puțin splendid. Poate că găzduia și umbre, nu doar lumini.

   Este o noapte cenușie, umedă, iar zgomotele neguțătorilor și căruțelor sunt înăbușite de ploaia fină, care începe să cadă. Addie se ghemuiește pe patul îngust și încearcă să adoarmă.

   A rezut că va avea parte măcar de noapte aceea, dar nici nu s-a oprit bine ploaia și abia ce s-a lăsat întunericul, că femeia bate la ușă, o cheie este vârâtă în broască și cămăruța se umple de zgomot. Mâini aspre o ridică pe Addie de pe pat. Un bărbat o apucă de braț, în timp ce femeia mârâie:

   - Cine te-a lăsat să intri?

   Addie se luptă să se scuture de rămășițele somnului.

   - Dumneata, spune, dorindu-și ca femeia să-și fi înghițit mândria și să-i fi scris o chitanță, dar tot ce are Addie este cheia și, înainte să o poată arăta, mâna osoasă a femeii o lovește puternic peste obraz.

   - Nu minți, fato, spune ea șuierând. Asta nu e casă de binefacere.

   - Am plătit, zice Addie cu mâna la față, dar e inutil.

   Cei 3 soli din punga de la talia femeii nu vor fi o dovadă suficientă.

   - Am discutat, noi două. Ați spus că aveți hanul de 34 de ani...

   Pentru o clipă, femeia o privește nesigură. Dar nu durează mult. Addie va învăța, cândva, să ceară secrete, detalii pe care le-ar cunoaște doar o prietenă apropiată, dar nici măcar atunci nu își va câștiga mereu încrederea. I se va spune că este escroacă, vrăjitoare, fantomă și nebună. Va fi aruncată afară pentru zeci de motive, când, de fapt, există doar unul.

   Ei nu își amintesc de ea.

   - Afară, poruncește femeia, și Addie abia dacă are timp să își ia haina, înainte să fie împinsă afară.

   La jumătatea holului își amintește de pasărea din lemn, aflată încă pe pervaz, și încearcă să se elibereze, să se întoarcă după ea, dar bărbatul o ține strâns.

   E aruncată în stradă, tremurând după acest act de violență, iar singura consolare este că, înainte ca ușa să se închidă, pasărea din lemn este și ea aruncată afară. Aterizează pe pietrele de lângă ea și o aripă i se frânge.

   De data asta, pasărea nu se mai repară de la sine.

   Zace acolo, lângă ea, cu o așchie de lemn ruptă, ca o pană căzută, iar femeia dispare înapoi în casă. Iar Addie își înăbușă dorința cumplită de a râde, nu de haz, ci de necaz, de nebunie, de sfârșitul inevitabil de absurd al nopții.

   E foarte târziu, sau foarte devreme, orașul tace și cerul este de un cenușiu noros, pătat de ploaie, dar știe că întunericul o urmărește când ridică pasărea și o îngroapă în buzunar, alături de ultima monedă. Se ridică în picioare, strângându-și haina în jurul umerilor. Poala rochiei deja i s-a udat.

   Extenuată, își croiește drum pe strada îngustă și se adăpostește sub o copertină din lemn, așteptând zorile în spațiul de piatră dintre clădiri.

   Alunecă într-un soi de somn febril și simte mâna mamei sale pe frunte, vocea ei slabă, ridicându-se și coborând când îi murmură un cântec, întinzând o pătură pe umerii ei. Știe că e bolnavă - e singura dată când o vedea pe mama ei purtându-se blând. Addie rămâne agățată de amintire, chiar dacă se stinge, chiar dacă zgomotul aspru de copite și de căruțe delemn cuprinde cântecul șoptit al mamei sale, îngropându-l notă cu notă, până când ea se desprinde din ceața amintirii.

   Are fustele țepene de murdărie, pătate și boțite după somnul scurt, neliniștit.

   S-a oprit ploaia, dar orașul pare la fel de murdar ca la sosirea ei.

   Acasă, o furtună zdravănă ar fi spălat lumea, ar fi lăsat în urmă un miros de proaspăt și de nou.

   Dar se pare că nimic nu poate spăla murdăria de pe străzile Parisului.

   Dimpotrivă, furtuna pare să fi înrăutățit lucrurile. Lumea este acum udă și anostă, cu bălți maronii de noroi.

   În tot mâlul acela, adulmecă un lucru dulce.

   Urmărește mirosul până când găsește o piață în plină desfășurare, cu vânzători care își strigă prețurile de la mese și tarabe, cu găini care cotcodăcesc încă, luate din spatele căruțelor.

   Addie este înfometată. Nici nu știe când a mâncat ultima dată. Rochia nu i se potrivește - de la început, pentru că a furat-o de pe o frânghie, acum două zile, înainte să ajungă la Paris, sătulă de cea purtată în ziua nunții. Dar nu este mai largă nici acum, în ciuda zilelor fără mâncare și apă. Crede că nu are nevoie să mănânce, că nu va pieri de foame, dar cum să le spună asta stomacului care o doare și picioarelor care-i tremură?

   Cercetează piața aglomerată, atinge ultima monedă din buzunar. Nu-i vine să o cheltuiască. Poate că nu e necesar. Cu atâția oameni în piață, ar trebui să-i fie ușor să fure. Sau așa crede, căci negustorii parizieni sunt la fel de vicleni precum hoții orașului și sunt de două ori mai atenți la fiecare marfă. Addie învață asta pe pielea ei. Vor trece săptămâni până când va învăța să pună mâna pe un măr și chiar mai mult ca să reușească fără să lase vreo urmă.

   Azi face un efort stângaci, încearcă să tragă un baton cu semințe de pe dugheana unui brutar și primește o mână cărnoasă înșurubată în jurul încheieturii.

   - Hoață!

   Vede bărbați înarmați în mulțime și este cuprinsă de teama de a ajunge într-o temniță. E tot din carne și oase, nu a învățat încă să spargă încuietori sau să farmece bărbați ca să îi dea drumul, să se elibereze din cătușe la fel de ușor cum dispare chipul ei din mintea oamenilor.

   Așa că se roagă în grabă, întinzând ultima monedă.

   Brutarul o ia, le face semn bărbaților să plece, iar solul disare în punga lui. E prea mult pentru un baton, dar el nu îi dă restul. Este plata, spune el, pentru că a încercat să fure.

   - Ai noroc că nu-ți tai degetele, mormăie el.

   Așa ajunge Addie la Paris, cu o coajă de pâine și o pasăre din lemn stricată.

   Se grăbește să părăsească piața, încetinind doar când ajunge pe malul Senei. Aici, gâfâind, mușcă din baton, încearcă să-l facă să dureze, dar dispare în câteva clipe, ca o picătură de apă într-o fântână secată. Abia dacă i-a amăgit foamea.

   S-a gândit la Estele.

   Cu 1 an înainte, femeii începuseră să îi țiuie urechile.

   Auzea asta mereu, zi și noapte, iar când Addie o întrebase cum putea îndura zgomotul permanent, ridicase din umeri.

   - În timp, te obișnuiești cu orice, spusese femeia.

   Dar Addie nu crede că se va putea obișnui vreodată.

   Se uită la bărci și la fluviu, la catedrala care se înalță ca prin ceață. Așchii de frumusețe care clipesc ca niște nestemate pe fundalul murdar al clădirilor, prea departe și prea plate ca să fie reale.

   Stă acolo până când își dă seama că așteaptă. Așteaptă să o ajute cineva. Să vină și să rezolve problema. Dar nu vine nimeni. Nimeni nu își amintește și, dacă se resemnează, va aștepta o veșnicie.

   Așa că pleacă.

   Studiază Parisul. Remarcă o casă, un drum, podurile, caii de trăsură, porțile unei grădini. Vede trandafiri dincolo de zid, frumusețea crăpăturilor.

   Va dura ani să învețe cum funcționează orașul. Să memoreze mecanismul cartierelor, pas cu pas, să cartografieze poziția fiecărui vânzător, magazin sau alee. Să studieze nuanțele zonelor, să găsească fortărețele și dărăpănăturile, să învețe să supraviețuiască, să prospere în sppațiile dintre viețile altora, să își facă un loc între ei.

   În cele din urmă, Addie va fi expertă în Paris.

   Va deveni o hoață fără cusur, foarte greu de prins, rapidă.

   Se va strecura în case frumoase ca o stafie, se va mișca prin saloane, se va furișa pe acoperișuri noapte și va bea vin șutit sub cerul liber.

   Va zâmbi și va râde la fiecare victorie furată.

   În cele din urmă. Nu azi.

   Azi încearcă doar să se distragă de la foame și frică. Azi este singură într-un oraș străin, nu are bani, nici trecut, nici viitor.

   Cineva golegește o găleată de la geamul etajului 2, fără să o prevină, și apa groasă și maronie stropește pietrele de la picioarele ei. Addie sare înapoi, încercând să evite apa, dar se izbește de două femei îmbrăcate frumos, care o privesc ca pe o pată.

   Addie se retrage, așezându-se pe o treaptă, dar peste câteva clipe iese o femeie, agitând o mătură și acuzând-o că îi fură clienții.

   - Du-te la docuri, dacă vrei să-ți vinzi marfa, o mustră ea.

   La început, Addie nu înțelege. Are buzunare goale. Nu are ce să vândă. Dar, când îi spune, femeia o privește într-un fel ciudat și zice:

   - Ai un trup, nu?

   Se înroșește când pricepe.

   - Nu sunt târfă, răspunde ea, iar femeia îi zâmbește rece.

   - Ce mândre mai suntem, zice, iar Addie se ridică și se întoarce să plece. Să știi, strigă femeia după ea, că mândria nu-ți umple burta.

   Addie își strânge haina în jurul umerilor și își obligă picioarele să meargă în continuare, simțind că sunt pe cale să cedeze, când vede ușile deschise ale unei biserici. Nu este Notre-Dame, cu turnurile sale impozante, ci o clădire micuță, din piatră, înghesuită între celelalte clădiri de pe o străduță.

   Nu a fost niciodată religioasă - nu ca părinții ei. S-a simțit mereu prinsă între vechii zei și cel nou, dar să cunoască diavolul în pădure a pus-o pe gânduri. Pentru fiecare umbră trebuie să existe lumină. Poate că întunericul are un egal, și Addie și-ar putea contracare dorința. Estele ar rânji, dar unul dintre zei nu i-a dat decât un blestem, așa că femeia nu o poate învinui că ar căuta refugiu la celălalt.

   Ușa masivă se deschide, iar ea intră, clipind în bezna bruscă, până când ochii i se obișnuiesc și ea vede geamurile cu vitralii. Inspiră, lovită de frumusețea tăcută a spațiului, de tavanul cu boltă, de roșul și albastrul și verdele luminii care ictează modele pe ziduri. Este un fel de artă, se gândește ea pășind, când un bărbat îi apare în cale.

   Își desface brațele, dar nu ca să o întâmpine.

   Preotul îi blochează calea. Scutură din cap.

   - Îmi pare rău, spune el, gonind-o înapoi ca pe o pasăre rătăcită. Nu avem spațiu. Este plin.

   Se întoarce pe scările bisericii. Aude scrâșnetul greoi al ivărului și, undeva în mintea ei, Estele începe să chicotească.

   - Vezi tu, spune ea, doar noii zei au lacăte.

         Addie nu ia decizia să meargă spre docuri.

   Picioarele aleg pentru ea, o poartă de-a lungul Senei, cât soarele coboară peste râu, o duc pe trepte în jos, cizme furate care calcă scândurile cu zgomot.

   Aici e mai întuneric, în umbra navelor, un peisaj compus din lăzi și din butoaie, frânghii și bărci care se leagănă. Sunt ochi care o privesc. Bărbați care ridică privirea de la munca lor, femei care privesc și ele, pândind ca niște pisici. Au un aspect bolnăvicios, cu obraji prea colorați și guri pictate cu nuanțe prea violente de roșu. Au rochii zdrențuite și murdare, și totuși mai frumoase decât a lui Addie.

   Nu s-a decis ce vrea să facă, chiar dacă își dă jos haina de pe umeri. Nici chiar când se apropie un bărbat de ea, cu o mână deja întinsă, parcă încercând fructe.

   - Cât? întreabă el, țâfnos.

   N-are idee cât valorează un trup sau dacă vrea să-l vândă. Când ea nu răspunde, mâinile lui devin aspre și strânsoarea puternică.

   - Zece soli, spune ea, iar bărbatul hohotește.

   - Da` ce, ești vreo prințesă?

   - Nu, răspunde ea, sunt virgină.

   Acasă, fuseseră nopți în care Addie visase la plăcere, în care invocase străinul alături de ea, în beznă, îi simțise buzele pe sânii ei, își imaginase că mâna ei îi aparținea lui, când și-o strecura pe corp.

   - Iubirea mea, spunea străinul, deasupra ei în pat, cu buclele negre rostogolindu-se în ochii lui verzi.

   - Iubirea mea, ofta ea când el o pătrundea.

   Mama ei spunea că plăcerea femeii era păcat de moarte, dar în acele momente lui Addie nici că îi păsa.

   În acele momente rămâneau numai dorința și străinul, șoptindu-i pe piele, în timp ce tensiunea se adâncea, căldura se intensifica, asemenea unei furtuni, în căușul dintre șoldurile ei, iar apoi, în mintea ei, Adeline îi trăgea trupul deasupra trupului ei, trăgându-l mai adânc și mai adânc, până când se dezlănțuia furtuna și prin ea se rostogolea tunetul.

   Dar acum nu se întâmplă așa.

   În icnetele bărbatului necunoscut nu este poezie, nici melodie, nici armonie, ci doar zgomotul constant cât el împinge. Nu e deloc plăcere, doar apăsare și durere și un lucru împins cu dificultate într-altul. Addie se uită la cerul nopții ca să nu se uite la trupul lui, care se mișcă, și simte că întunericul o privește și el.

   Ei se află din nou în pădure, iar gura lui este pe a ei, sângele i se adună pe buze când el șoptește.

   - S-a făcut.

   Bărbatul încheie cu o ultimă mișcare și se lasă peste ea, greoi ca plumbul, și nu poate fi asta viața pentru care Addie a dat tot ce vrea, nu poate fi acesta viitorul care i-a șters trecutul. O cuprinde panica, dar acestui străin nu pare să îi pese și nici măcar să remarce. Se ridică, îi aruncă un pumn de monede la picioare, pleacă și Addie cade în genunchi să adune răsplata, apoi își golește stomacul în Sena.

         Dac-o întrebi despre primele ei amintiri de la Paris, despre acele prime luni teribile, va spune că a fost un anotimp al disperării îngropate în ceață. Va spune că nu își amintește.

   Dar sigur că își amintește.

   Își amintește mirosul de mâncare putredă, de deșeuri, apele mâloase ale Senei, siluetele de la docuri. Momentele de bunătate șterse de o ușă sau de ivirea zorilor, jalea după casa ei, cu pâine proaspătă și o vatră caldă, după armonia tăcută a familiei sale și după ritmul puternic al lui Estele. Viața pe care o avea, la care și renunțase pentru cea pe care credea că o dorește, viața furată și înlocuită cu aceasta.

   Și totuși, își amintește și cum s-a lăsat fermecată de oraș, de felul în care lumina îl învăluia dimineața și seara, de grandoarea cioplită între străzile brute. Cum, în ciuda murdăriei, durerii și dezamăgirii, Parisul era plin de surprize. Frumusețea se întrezărea printre crăpături.

   Addie își amintește scurtul răgaz al primei toamne, schimbarea superbă a frunzelor pe alei, trecerea de la verde la auriu ca într-o casetă cu bijuterii, înainte de plonjonul scurt și dureros în iarnă.

   Își amintește de frigul care-i rodea degetele de la mâini și de la picioare și le înghițea complet. Frigul și foamea. Avuseseră parte de luni sărace în Villon, desigur, când mușcătura frigului le fura și ultima fărâmă de recoltă sau când un îngheț târziu distrugea tot ce crescuse nou - dar asta e o foame diferită. O scobește din interior, își târăște unghiile de-a lungul coastelor ei. O obosește și, chiar dacă Addie știe că nu o poate ucide, știința nu face nimic să potolească durerea surdă și teama. 

   Nu a pierdut niciun gram de carne, dar stomacul i se înnoadă, nervii ei refuză să se obișnuiască. Nu există amorțire, care vine odată cu obișnuința. Durerea este mereu nouă, fragilă, șocantă, o senzație la fel de acută precum amintirile.

   Își amintește și ce a fost mai rău.

   Înghețul brusc, frigul brutal care a răpit suflarea orașului, valul de boală care l-a urmat, ca o pală de vânt de toamnă târzie ce împrăștie mormanele de frunze moarte și muribunde. Sunetul și vederea căruțelor care se hurducăiau ducând o încărcătură posomorâtă. 

   Addie își întoarce fața și încearcă să nu se uite la formele osoase, înghesuite neglijent în spate. Își trage mai aproape haina furată și se împleticește pe drum, visând la căldura verii, în timp ce frigul îi pătrunde în oase.

   Nu crede că îi va mai fi cald vreodată. De două ori s-a mai dus la docuri, dar frigul i-a obligat pe clienți să intre în adăposturile călduroase ale bordelurilor, iar în jurul ei Parisul a devenit crud, din cauza frigului. Cei bogați se baricadează în case, se lipesc de focurile din vetre, iar pe străzi cei săraci sunt vestejiți de iarnă. Addie nu are unde să se ascundă - sau, mai bine zis, toate locurile au fost deja luate.

   Este prea obosită ca să lupte pentru spațiu, în primul an. Prea obosită să caute adăpost.

   Altă pală de vânt o lovește și Addie se chircește, cu ochii încețoșați. Alunecă într-o parte, pe o stradă îngustă, ca să scape de violența aerului rece, și liniștea bruscă, spațiul protector al aleei sunt ca fulgii, moi și calzi. Îi cedează genunchii. Se lasă să cadă într-un colț, lângă trepte, și își privește degetele învinețindu-se. Își imaginează înghețul pe pielea ei și se minunează încet, aproape adormită, de propria transformare.

   Respirația ei înețoșează aerul din fața ei și, cu fiecare expirație, lumea devine neclară, până când orașul cenușiu se albește și se tot albește. Cât de ciudat i se pare acum, de parcă ar aburi sticla unui geam! Se întreabă după câte respirații va ascunde lumea. O va șterge, așa ca pe sine.

   Poate că i se încețoșează privirea.

   Nu îi pasă.

   Este obosită.

   Foarte obosită.

   Nu poate să rămână trează. De ce ar încerca?

   Somnul este o binecuvântare.

   Poate că se va trezi din nou la primăvară, precum prințesa dintr-o poveste a tatălui ei, și va fi pe malul acoperit cu iarbă al râului Sarthe, cu Estele înghiontind-o cu papucul uzat și tachinând-o că visează iar.

      Aceasta este moartea.

   Pentru o clipă, Addie așa crede.

   Lumea este întunecoasă, frigul nu poate ține la distanță duhoarea și putreziciunea, iar ea nu se poate mișca. Atunci își amintește că nu poate muri. Pulsul ei încăpățânat se luptă să zvâcnească, iar plămânii ei, să se umple, și Addie își dă seama că membrele ei nu sunt lipsite de viață, ci doar atârnă greu de o parte și de alta. Se simte ca de plumb sub sacii de deasupra, iar panica vibrează înăuntrul ei, dar mintea ei este încă împotmolită în somn. Se răsucește, iar sacii de deasupra ei se mișcă puțin. Întunericul se crapă și o rază de lumină cenușie pătrunde prin el.

   Addie se zvârcolește până când își scoate un braț și apoi pe celălalt. Începe să se împingă de sub saci și doar atunci simte oasele de sub material, doar atunci simte cum mâna ei atinge pielea ca de ceară, doar atunci i se încâlcesc degetele în șuvițele de păr ale altcuiva, și acum este trează, cât se poate de trează, și se chinuie, sfâșie, disperată să iasă afară.

   Încearcă să se elibereze, cu mâinile întinse pe spatele osos al unui mort. În apropiere o privesc niște ochi lăptoți. Un maxilar atârnă, iar Addie se împleticește afară din căruță și cade, vomitând, suspinând, trăind.

   Un sunte oribil îi sfâșie pieptul, o tuse aspră, ceva între oftat și hohot.

   Aude apoi un strigăt și durează o clipă să-și dea seama că nu l-a produs ea. O femeie zdrențăroasă se află peste drum, cu mâinile la gură, îngrozită, și Addie nu o poate acuza.

   Ce șoc trebuie să fi fost să vadă un cadavru târându-se afară din căruță.

   Femeia își face cruce, iar Addie spune, cu o voce răgușită:

   - Nu sunt moartă.

   Dar femeia fuge, iar Addie își întoarce furia către căruță.

   - Nu sunt moartă! repetă ea, lovind roata din lemn.

   - Hei! strigă un bărbat, care ține picioarele unui cadavru fragil.

   - Rămâi pe loc, strigă al doilea, care l-a apucat de umeri.

   Bineînțeles că nu își amintesc să o fi aruncat acolo. Addie dă înapoi când ei aruncă leșul în căruță. Acesta aterizează cu un pocnet scârbos deasupra celorlalte, iar stomacul lui Addie se strânge când se gândește că a petrecut chiar și scurtă vreme printre acele cadavre.

   Se aude plesnet de bici, caii se mișcă, roțile se învârt pe dalele din piatră, și de-abia când căruța pleacă, de-abia când Addie își vâră mâinile care tremură în buzunarele haine furate, își dă seama că acestea sunt goale.

   Mica pasăre din lemn nu mai e.

   Ultima dovadă a vieții sale trecute a fost dusă departe, laolaltă cu morții din căruță.

   Luni întregi va continua să caute pasărea, mâna alunecându-i în buzunar așa cum alunecă spre o șuviță încăpățânată, o mișcare născută din obișnuință. Nu pare să își poată aminti că pasărea nu mai e, nici cu degetele, nici cu inima, care tresare de fiecare dată când regăsește buzunarul gol. Dar acolo, în mijlocul durerii, există o ușurare teribilă. De când a părăsit satul Villon, în fiecare clipă s-a temut de pierderea ultimului talisman.

   Acum, că a dispărut, simte o bucurie vinovată ascunsă în durere.

   Acest ultim fir fragil ce o lega de viața ei de dinainte s-a rupt, iar Addie este, deși forțat, cu adevărat liberă.

Paris, Franța

29 iulie 1715

IV

          Visătoare era un cuvânt prea blând.

   Invocă gânduri care duc la somn mătăsos, la zile lenevoase pe câmpuri cu iarbă înaltă, la pete de cărbune pe pergamentul moale.

   Addie încă se agață de vise, dar învață să fie mai hotărâtă. Mai puțină artă, mai mult tăiș care ascute vârful creionului.

   - Toarnă-mi de băut, spune ea întinzând sticla cu vin, iar bărbatul scoate dopul și umple două pahare de pe raftul de jos din camera închiriată.

   Îi întinde unul și ea nu îl atinge, în timp ce el îl dă peste cap pe al lui dintr-o înghițitură, apoi dă peste cap și al doilea pahar și se întinde după rochia ei.

   - Care-i graba? întreabă ea, împingându-l ușor. Ai plătit camera, o avem toată noaptea.

   Are grijă să nu îl îndepărteze, să păstreze tensiunea împotrivii ei ca pe un flirt. Unii bărbați, descoperă ea, simt plăcere în a desconsidera dorințele femeii. Addie își ridică paharul spre gura lui flămândă, îi varsă conținutul ruginiu printre buze, încercând ca gestul să pară seducător, nu forțat.

  El bea cu sete, dar dă paharul la o parte. Mâinile lui neîndemânatice o pipăie, luptându-se cu dantela și cu copcile.

   - Abia aștept să... se împleticește el, dar drogul din vin își face deja efectul și în curând limba i se îngreunează în gură.

   Se lasă să cadă iar pe pat, încă ținând-o de rochie, și o clipă mai târziu ochii i se închid, victimă a somnului înainte să-i cadă capul pe perna moale.

   Addie se apleacă peste el și îl împinge până când se rostogolește de pe pat, lovind podeaua ca un sac de grâne. Scoate un icnet înfundat, dar nu se trezește.

   Ea îi termină treaba, dezlegându-și șnururile rochiei până când poate respira din nou. Moda pariziană impune haine de două ori mai strâmte decât la țară și doar pe jumătate practice.

..........................................................