.............................................................
4-9
- Știi cum se folosesc astea? se miră Elaine.
- Când iei un caz, îţi faci şi temele. Aşa că, da, ştiu ce să fac cu ele. Hai s-aruncăm o privire.
Max răspândi diamantele pe pungă şi alese unul.
- Curat ca lacrima, remarcă el, ridicându-l. Fără impurităţi sau defecte vizibile cu ochiul liber. Tu ce zici?
- Arată perfect.
- Are tăietură completă şi cântăreşte...
Îl puse pe cântar, calculând.
- I-auzi - o mie şase sute de miligrame în cap!
- Opt carate de toată frumuseţea, oftă Laine. Mă pricep şi eu puţin la diamante, şi la matematică.
- OK, să ne uităm mai bine, zise el studiind piatra cu lupa.
- Nicio pată, niciun nor sau impuritate. Strălucire şi foc perfecte. Locul întâi pe lista sclipirii.
O puse deoparte, pe un petic de catifea pe care-l adusese cu el.
- Pot să tai de pe listă alb rusesc, opt carate, cu tăietură completă.
- Ar fi minunat pentru un inel de logodnă, desigur. Puţin peste limită, da-n fond, cui îi pasă?
Expresia lui, de oroare moderată în amestec cu amuzament plin de speranţă, o făcu să râdă.
- Glumeam. Oarecum. Mă duc să aduc nişte vin.
- Excelent.
Max alese alt diamant şi repetă procedurile.
- Deci, aluzia asta la inele de logodnă înseamnă c-ai să te măriţi cu mine?
Laine puse paharul de vin lângă cotul lui.
- Asta e intenţia mea.
- Şi-mi faci impresia unei femei care-şi pune întotdeauna intenţiile în aplicare.
- Eşti perspicace, Max.
Sorbind din vin, îşi trecu o mână prin părul lui.
- Doar pentru informarea ta personală, îl prefer pe cel cu tăietură pătrată.
Se aplecă, atingându-i buzele cu ale ei.
- Aspect plăcut, discret, montură de platină.
- Am reţinut. Cred că mi-aş permite să-ţi iau unul din onorariul pentru găsirea puişorilor ăstora.
- Jumătate din onorariu, îi aminti ea.
O trase uşor de păr, ca să-i apropie iar gura de a lui.
- Te iubesc, Laine. Iubesc totul la tine.
- Mai am şi altele.
Laine se aşeză alături.
- Ar trebui să-mi fie o frică de moarte. Ar trebui să tremur de nervi când mă gândesc la ceea ce se întâmplă între tine şi mine. Ar trebui să mă sperii ştiind ce înseamnă să am pietricelele astea strălucitoare pe masa mea din bucătărie, când cineva care a fost deja în casa mea le caută. Şi s-ar putea să se întoarcă. Ar trebui să tremur de grija tatălui meu - ce-o să facă, ce va face Crew cu el dacă-l găseşte.
Sorbi din vin, privind în gol.
- Şi le fac pe toate astea, continuă ea, cu mâna pe inimă. Toate astea se întâmplă aici, înăuntru, dar la suprafaţă şi în general, sunt atât de fericită... Mai fericită decât am fost vreodată în viaţa mea sau decât mă aştept să fiu vreodată. Toate grijile, toţi nervii, chiar şi toată teama nu pot alunga fericirea asta.
- Fetiţo, sunt o partidă trăsnet. În privinţa mea, n-ai de ce să-ţi faci griji.
- Serios? Şi de ce n-a pus nicio altă femeie mâna pe tine până acum?
- Niciuna nu erai tu. Mergând mai departe, cel care a intrat aici - şi vom presupune că era Crew - a răscolit casa în căutarea pietrelor, dar nu le-a găsit. Nu prea are rost să revină în acelaşi loc. În sfârşit, tatăl tău a reuşit să aterizeze în picioare toată viaţa. Pariez că încă nu şi-a pierdut agilitatea şi echilibrul.
- Îţi apreciez logica şi raţiunea.
Nu părea să-l creadă. Max se gândi să-i arate revolverul calibru 38 cu ţeavă scurtă pe care-l purta la gleznă, dar nu ştia sigur dacă ar fi încurajat-o sau ar fi speriat-o.
- Ştii ce-avem aici, domnişoară Tavish?
- Ce-avem aici?
- Şapte milioane şi ceva - sau un sfert din douăzeci şi opt virgulă patru milioane - în diamante.
- Şapte milioane şi ceva, şopti ea impresionată. Pe masa mea din bucătărie. Stau aici, le privesc, şi încă nu-mi vine să cred că a fost în stare. Mereu spunea că într-o zi o va face. „Laine, cândva, într-o bună zi, am să dau marea lovitură.“ Îţi jur, Max, de cele mai multe ori când o spunea, nu făcea decât să se amăgească. Iar acum, uită-te aici!
Luă o piatră, privind-o cum îi scânteia în palmă.
- Toată viaţa a visat la acea lovitură mare şi strălucită. Cred că el şi Willy s-au bucurat nespus...
Expiră şi puse diamantul lângă celelalte.
- OK, înapoi la realitate. Cu cât ajung astea mai repede afară din casa mea şi înapoi, acolo unde le e locul, cu atât mai bine.
- Voi lua legătura cu clientul, ca să fac toate aranjamentele necesare.
- Trebuie să te întorci la New York?
- Nu, răspunse el, întinzând mâna spre a ei. Nu plec. Terminăm tot ce avem de făcut. Trei sferturi din plăcintă încă n-au apărut. Unde s-a dus tatăl tău, Laine?
- Nu ştiu. Îţi jur că n-am nici cea mai vagă idee. Nu-i mai cunosc obiceiurile şi locurile favorite. M-am desprins de el pentru că îmi doream să devin o persoană respectabilă. Şi totuşi... Doamne, ce ipocrită sunt!
Îşi frecă faţa cu mâinile, trecându-şi-le apoi prin păr.
- Am luat bani de la el. Pe tot parcursul colegiului, câte puţin, câte puţin. Primeam câte un plic în cutia poştală sau, din când în când, câte un cec completat cu numele meu. Şi după ce am absolvit. Mici mane cereşti, din senin, pe care le depuneam conştiincios la bancă sau le investeam. Aşa am putut să-mi cumpăr casa asta şi să-mi pornesc afacerile. I-am primit. Ştiam că nu erau de la Moş Crăciun. Ştiam că-i obţinuse din furturi sau escrocherii, dar i-am luat.
- Şi vrei să te condamn pentru asta?
- Voiam să fiu respectabilă, repetă ea, dar am acceptat banii ca să-mi construiesc această respectabilitate, Max. Nu voiam să mă folosesc de numele lui, dar m-am folosit de banii lui.
- Şi ţi-ai justificat totul, cu explicaţii raţionale. Şi eu aş fi făcut la fel. Dar să trecem peste toate astea şi să acceptăm că e un teren foarte nesigur. Să stabilim că n-ai să mai primeşti şi să i-o spui cât se poate de clar, data viitoare când îl vezi.
- De-aş primi câte 1 dolar pentru fiecare ocazie când am încercat să i-o spun clar... De data asta însă am să mă ţin de cuvânt. Îţi promit. Îmi faci o favoare?
- Spune.
- Pune undeva pietrele astea şi nu-mi spune unde. Nu vreau să se întoarcă şi să mă convingă să i le dau. N-ar fi imposibil s-o facă.
Max puse diamantele la loc şi vârî punga în buzunar.
- O să am grijă.
- Vreau să te-ajut să le găseşti şi pe celelalte, din mai multe motive. Unu - cred că mă va ajuta mult să-mi împac conştiinţa. Doi - chiar mai important - aşa e just. Lucrul cel mai important, dacă le recuperez şi le dau înapoi, sper să-l pot proteja pe tatăl meu. N-aş suporta să păţeasă ceva. Iar undeva, între conştiinţă şi ceea ce e just, se află recompensa de doi şi jumătate la sută pentru cel care le găseşte.
Max îî luă mâna.
- Ştii, s-ar putea să fi cumpărat respectabilitatea, dar stilul ăsta cred că-l ai din naştere. Acum trebuie să rezolv câteva probleme. Poate te ocupi de spuma aia de fructe.
- Dacă mai aştepţi puţin, până ne terminăm amândoi treburile, am putea mânca desertul în pat, cu frişcă pe deasupra.
- Cred că s-ar putea să fiu cel mai norocos om în viaţă, în acest moment.
Telefonul celular al lui Max sună, făcând-o pe Laine să chicotească la auzul laitmotivului digitalizat din Satisfaction.
- Ţine-ţi gândul, spuse el şi răspunse: Gannon.
Pe chip i se ivi un zâmbet larg.
- Bună, mamă.
Se rezemă de aragaz, în loc să pornească spre uşă, aşa că Laine vru să iasă, ca să-l lase singur, dar el o apucă de mână şi o trase lângă el.
- Deci, ţi-au plăcut paharele. Asta-nseamnă că-s fiul cel bun, nu? Favoritul tău.
Se încruntă, potrivindu-şi telefonul între ureche şi umăr, ca să poată lua paharul cu vin în timp ce cu mâna cealaltă o ţinea alături pe Laine.
- Nu cred că e corect să-i amesteci şi pe nepoţii tăi. Doar nu s-a dus Luke anume să le aleagă, pe gustul tău. Stai aici, îi şopti el lui Laine, dându-i drumul şi mutându-şi telefonul în cealaltă mână. Mda, sunt tot în Maryland. Cu treabă, mamă.
Făcu o pauză, ascultând, în timp ce Laine îşi făcea de lucru prin bucătărie.
- Nu, nu m-am săturat de hoteluri şi de mese la restaurant. Nu, nu stau legat cu lanţuri de afurisitul meu de computer, muncind pe brânci... Ce fac? De fapt, te înşel cu o roşcovană sexy pe care-am agăţat-o acum câteva zile. Era vorba şi de nişte frişcă, mai târziu.
Exclamaţia şocată a lui Laine nu-l făcu decât să-şi încrucişeze picioarele.
- Nu inventez nimic. De ce-aş face-o? E chiar aici, lângă mine. Vrei să vorbeşti cu ea?
Îndepărtă uşor telefonul de ureche.
- Zice că te fac să te simţi prost. Aşa e?
- Da.
- Aici ai nimerit-o, mamă. Se numeşte Laine şi e cea mai drăgălaşă fiinţă pe care am văzut-o în viaţa mea. Ce-ai zice de nişte nepoţi roşcovani?
Se strâmbă, retrăgând telefonul la două palme distanţă. Laine auzea exclamaţiile, dar nu distingea nici cuvintele, nici tonul.
- Nicio problemă. Mai am încă un timpan. Mda, sunt nebun după ea... O să... Sigur că da. Ea, nu. Imediat ce... O s-o facem, mamă, numai linişteşte-te, da?... Da, sunt foarte fericit cu ea... Zău? Atunci închide şi sună-l imediat pe Luke. Spune-i că a trecut pe locul doi şi că de-acum încolo eu sunt fiul tău favorit... Mmm... Mmm... OK, şi eu te iubesc. Pa.
Închise şi-şi puse telefonul în buzunar.
- Sunt fiul ei favorit. Asta o să-l usture al naibii pe Luke. Oricum, mi-a ordonat să-ţi spun că abia aşteaptă să te cunoască şi că trebuie să ne ducem la Savannah cât mai repede posibil, ca să dea o mică petrecere de logodnă pentru noi. Ceea ce, în limbajul lui Marlene, înseamnă cam două sute din cele mai apropiate rude şi prieteni. N-ai voie să te răzgândeşti în legătură cu mine. Ar dori foarte mult s-o suni mâine, după ce se mai calmează, ca să staţi de vorbă.
- O, Doamne!
- E pregătită să te iubească, fiindcă şi eu te iubesc. În plus, e încântată c-am să mă căsătoresc şi-am să mă aşez la casa mea. Apoi, se bucură că ai atâta minte, încât ţi-ai dat seama ce partidă excelentă sunt. Cu asta, mai ales, ai cucerit-o pe Marlene.
- Mi-e cam rău.
- Poftim, îi întinse el telefonul. Sun-o pe mama ta, spune-i, şi pe urmă dă-mi-o la telefon. Aşa vom fi chit.
Laine se uită la telefon, apoi la Max.
- E adevărat?
- Pe bune.
- Chiar vrei să te însori cu mine?
- Am trecut de faza asta. Am să mă însor cu tine. Dacă nu merg până la capăt, Marlene mă va urmări până-n gaură de şarpe şi-mi va distruge viaţa.
Laine râse şi, din doi paşi, sări în braţele lui. Îi cuprinse mijlocul cu picioarele şi-i acoperi gura cu gura ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit să vizitez Savannah.
Îi luă telefonul din mână şi-l puse pe bufet, în spatele lui.
- Şi mama ta?
- Am s-o sun mai încolo. Ştii, e o diferenţă de fus orar de două ore. Aşa că, dacă o sun peste două ore, va fi ca şi cum aş fi sunat-o în clipa asta. Aşa, avem la dispoziţie două ore ca să facem altceva.
Întrucât îi rodea lobul urechii, Max bănuia destul de clar despre ce altceva era vorba. Ridicând-o într-o poziţie mai stabilă, pomi spre uşă.
- Şi cu treburile alea pe care le mai aveam de făcut în seara asta cum rămâne?
- Hai să fim iresponsabili.
- Îmi place cum gândeşti.
Laine îl sărută pe gât.
- Poţi să mă duci aşa până la etaj?
- Iubito, după cum mă simt, aş putea să te duc şi până-n New Jersey.
Săltă uşor în braţele lui, când Max începu să urce scara.
- Am uitat frişca.
- O păstrăm pentru mai târziu.
Coborându-şi mâinile, Laine începu să-i scoată cămaşa din pantaloni.
- Numai gura e de tine, zise ea, strecurându-şi mâinile pe sub cămaşă. Mmm, ce-mi mai place trupul tău. Am simţit de la început.
- E valabilă şi reciprocă.
- Dar nu el mi-a dat lovitura de graţie.
- Nu? Şi ce anume ţi-a dat-o?
- Ochii tăi. Îi priveau pe ai mei şi mi s-a îngreunat limba, iar creierul mi s-a aburit. Mi-am spus... oh, yum, yum, yum...
Rămase cu braţele şi picioarele petrecute în jurul lui, în timp ce se prăvăleau amândoi pe pat.
- Şi pe urmă, când m-ai invitat la cină, mi-am spus lucruri pe care nu prea voiam să le recunosc - şi anume că aş face o vâjâială toridă, impulsivă şi necugetată cu tine.
- Cred că ai şi făcut-o, replică el, începând să-i descheie bluza.
- Iar acum, am să te iau de bărbat.
Încântată, îi scoase cămaşa peste cap şi o aruncă deoparte.
- Max, ar trebui să-ţi spun, m-aş fi culcat cu tine şi dacă Henry nu te simpatiza, dar dacă avea vreo obiecţie faţă de căsătorie, n-aş fi primit să mă mărit cu tine.
Max îşi coborî gura spre sânul ei, mușcându-l uşurel.
- Ce-i drept, e drept.
Captivată, Laine se arcui, apoi îşi urmă fiorul, rostogolindu-se până ajunse deasupra lui.
- M-aş fi furişat pe la spatele lui ca să fac sex cu tine. Mi-ar fi fost ruşine, dar tot aş fi făcut-o.
- Mare boarfa mai eşti.
Laine izbucni într-un hohot de râs.
- O, Doamne! Mă simt minunat.
Mâinile lui îi urcară pe şolduri, urmărind apoi alte curbe.
- Mie-mi spui?
- Max.
Simţea tandreţea lui cu toată fiinţa, o făcea să-i răvăşească părul cu mâinile, apoi să-i cuprindă faţa.
- Te iubesc, Max. Am să-ţi fiu o soţie aşa de bună...
Era tot ce şi-ar fi putut dori Max în viaţă şi nu ştiuse că o căuta.
Toată, toate acele straturi ciudate şi fermecătoare care o formau se potriveau cu toată fiinţa lui, cum niciodată nu i se mai întâmplase cu altcineva.
O trase spre el, mângâindu-i părul şi spatele, potopit de dragoste.
Iar când Laine oftă, sunetul acela prelung şi mulţumit răsună ca o muzică în urechile lui.
Delicată, atât de delicată, pielea ei, buzele ei, încât momentul dobândi o nuanţă de vis care-i stimula tandreţea. Putea s-o preţuiască negrăit de mult şi se întreba dacă o făcuse cineva vreodată.
Îi murmură prostioare, vorbe romantice, în timp ce o mută uşurel ca s-o dezbrace. Mâinile lui o mângâiau ca şi cum ar fi fost mai fragilă decât sticla, mai splendidă decât diamantele.
Lui Laine i se tăie respiraţia, într-un mic oftat abia auzit, în timp ce-l lăsa s-o ia în stăpânire, în timp ce plutea peste valurile line şi blânde ale plăcerii. Sub mâinile lui, era maleabilă, gata să se lase deschisă pentru tot ce-i dăruia sau lua de la ea. Sărutări prelungi, pasionale, care trepidau prin sânge şi-i făceau pulsul s-o ia razna.
Mângâieri încete, indolente, care-i trimiteau fiori calzi peste toată pielea. Se unduia pe cursul râului leneş al senzaţiilor.
Când un val al acelui râu o ridică, simţi patima adormită deşteptându-se ca s-o rostogolească printr-o cataractă nesfârşită.
Se arcui spre Max, înfăşurându-se iar în jurul lui, astfel încât ajunseră să stea aşezaţi în mijlocul patului, încleştaţi unul de altul.
Gurile li se întâlniră, cu respiraţia accelerându-se în timp ce aerul devenea ceţos, în timp ce inimile le palpitau alăturate. Nevoia creştea înăuntrul ei, pulsând ca durerea unei răni, răspândindu-se ca o febră. Îi murmura numele la nesfârşit, în timp ce-l împingea înapoi, în timp ce-l încăleca şi-şi cuprindea sânii cu mâinile lui.
Îl luă în ea, capturându-l în căldura ei catifelată.
Înclinându-se pe spate, îi oferi frumuseţea albă a făpturii ei. Max îi simţi fiorii străbătându-i pielea, încordarea cabrată, în timp ce începea să-l călărească.
Apoi se aplecă înainte, cu părul revărsându-i-se ca o cortină în jurul feţelor amândurora. Îşi ancoră mâinile de umerii lui, îşi înfipse degetele în came şi-l scoase din minţi. Şoldurile i se încărcară de energie ca de la un trăsnet, făcând să sară scântei în sângele lui. Plăcerea îl străbătea acum ca o furtună, activată de energia ei. Laine îşi aruncă pe spate capul, strigând, când se încleştă în jurul lui, convulsiv.
Trebuia să lucreze.
Nu era prea uşor, când trupul îi era saturat de sex şi mintea i se întorcea continuu la Laine. Dar munca era de o importanţă vitală. Nu numai pentru clientul lui, sau pentru el însuşi, ci şi pentru Laine. Cu cât ajungea mai devreme acea parte din diamante acolo unde-i era locul, cu atât era mai bine pentru toată lumea. Dar acesta nu era nici sfârşitul poveştii, nici al problemelor lui Laine.
Nu se aştepta ca Alex Crew să se întoarcă să le caute în casă, dar nici nu-l vedea plecând resemnat. Ucisese pentru acele pietre, şi le voia pe toate. De la bun început plănuise să le ia el pe toate, conchise Max, în timp ce-şi punea însemnările în altă ordine, aşteptând ca vreo nouă piesă de puzzle să-şi găsească locul.
Nu avusese niciun motiv de a-l atrage pe Myers la o întâlnire, decât dacă plănuise să-l elimine şi să-şi mărească partea. Asta însemna că-i luase în colimator şi pe ceilalţi parteneri şi urmărea să dispară cu toate cele douăzeci şi opt de milioane.
Oare aceştia simţiseră? Cineva care trăise toată viaţa în lumea pungaşilor ştia să recunoască mirosul unei escrocherii? Cel mai probabil, da. Jack sau Willy simţiseră că era ceva putred la mijloc, sau îi speriase dispariţia lui Myers, aşa că se făcuseră nevăzuţi.
Amândoi ajunseseră aici, presupunând că la Laine ar fi fost ascunzătoarea perfectă pentru diamante, până reuşeau să le lichideze şi să dispară definitiv. Pentru asta avea să-i tragă lui Jack O’Hara şuturi în fundul ăla amărât.
Îl conduseseră pe Crew până-n pragul uşii lui Laine. Pietrele erau în siguranţă, dar nu aşa cum plănuiseră. Acum Willy era mort, iar Laine devenise o ţintă.
Şi, încă o dată, îşi spuse el dezgustat, Big Jack era pe drumuri.
N-avea să ajungă departe, îşi spuse Max. Nici pomeneală, când era în joc sfertul lui Willy. Se pitise undeva, chibzuind. Asta era bine. Îi lăsa lui Max timp să-i ia urma şi să pună mâna pe încă o parte.
Îşi va ţine cuvântul faţă de Laine. N-avea să-l dea pe mâna poliţiei. Dar îl interesa - în fond, era o investiţie importantă pentru el - să-i pună puţin pielea pe băţ pentru pericolul în care o implicase pe Laine.
Asta îl aduse din nou la Crew. Nici el n-avea să ajungă foarte departe. Acum, când ştia că investigaţia îşi stabilise centrul chiar acolo, în Angel’s Gap - lucru de care numai Max era răspunzător - va fi mai atent, fără să se îndepărteze prea mult de pradă.
Ucisese pentru un sfert. Mai mult ca sigur, n-ar fi ezitat să ucidă pentru jumătate.
În locul lui Crew, Max l-ar fi luat în cătare pe O’Hara. Un singur lucru stătea între O’Hara şi cele douăzeci şi opt de milioane: Laine.
Max hotărî să-i predea clientului diamantele în a căror posesie intrase, să se spele pe mâini şi să spună că făcuse tot posibilul. Apoi o va duce pe Laine la loc sigur, în Savannah. Bineînţeles, ar trebui să-i dea un somnifer, s-o lege şi s-o ţină încuiată într-o cameră. O va face şi pe asta dacă va fi convins că aşa o scotea din încurcătură şi o punea la adăpost. Totuşi niciunul dintre ei n-ar fi fost prea încântat dacă era drogată, legată şi închisă-n casă pentru câţiva ani. Nu părea soluţia cea mai fericită.
Crew avea să aştepte cu răbdare şi să vină după ea când va avea chef.
Cel mai bine era dacă acţiona cât timp se afla pe terenul lor, cu amândoi în stare de alertă.
Laine trebuia să ştie. Nu era nici înceată, nici proastă. Prin urmare, ştia că niciun om care fura milioane şi ucidea pentru ele nu va accepta paguba şi nu va pleca doar cu jumătate din plăcintă.
Nu se punea doar problema fascinaţiei, a dificultăţii anchetei şi a recompensei grase de la sfârşit. Acum era vorba de vieţile lor. Iar Max era în stare de orice, ca să asigure viitorul lor.
Îşi parcurse din nou însemnările, se opri şi fu cât pe ce să se lase pe spate cu scaunul delicat pe care stătea, dar îşi aminti că n-ar fi rezistat la o asemenea mişcare. Se aplecă peste birou, şi bătu cu degetele în imprimantă.
Alex Crew se căsătorise cu Judith P. Fines la data de 20 mai, 1994. Licenţă de căsătorie înregistrată în New York City. Avea un băiat, Westley Fines Crew, născut la Mount Sinai Hospital, pe 13 septembrie, 1996. Soţia a intentat divorţul care s-a pronunţat la tribunalul din New York, în 28 ianuarie, 1999. Judith Fines Crew s-a mutat, împreună cu fiul, în Connecticut, în ianuarie, 1998. Ulterior au părăsit şi acel loc. Nu se ştie unde sunt acum.
- Mă rog, asta se poate remedia... mormăi Max.
Nu se preocupase prea mult de această pistă. Cercetările iniţiale printre vecinii, cunoscuţii şi rudele lui Judith dăduseră foarte puţine rezultate. Nimic care să indice că păstrase legătura cu Crew.
Mai frunzări puţin însemnările, până găsi fişa lui Judith Crew născută Fines. Măritată la douăzeci şi şapte de ani. Angajată ca manager la o galerie de artă din Soho. Fără cazier. Educaţie de clasă mijlocie-superioară, studii solide, înfăţişare foarte atrăgătoare, observă Max, privind fotografia pe care o copiase din ziar. Avea o soră, cu doi ani mai tânără. Nici aceasta, nici părinţii nu fuseseră prea comunicativi şi interesaţi să-i dea informaţii. Judith rupsese legăturile cu familia şi prietenii şi dispăruse împreună cu fiul ei, în vara anului 2000.
Oare Crew le ţinuse urma? se întrebă Max. Un om atât de mândru, atât de orgolios, nu dorea să-şi vadă imaginea reflectată, şansa la nemurire, într-un fiu? Poate că nu-l interesa prea mult să rămână în relaţii cu fosta soţie sau cu un băieţel pretenţios, dar mai mult ca sigur nu-i scăpase din ochi. Într-o bună zi băiatul avea să ajungă om în toată firea şi orice bărbat voia să-şi transmită moştenirea mai departe.
- În regulă, Judith şi micule Wes.
Max îşi flexă degetele ca un pianist ce se pregăteşte să facă un arpegiu şi începu căutarea.
- Ia să vedem unde v-aţi dus.
A intra de bunăvoie într-o secţie de poliţie era o acţiune contra firii.
Jack n-avea nimic împotriva copoilor. Nu făceau decât ceea ce trebuia să facă, dar dacă erau plătiţi să înhaţe oamenii ca ei şi să-i bage în cămăruţe zăbrelite, prefera să-i evite.
Totuşi, există momente când până şi infractorul are nevoie de un poliţist. Şi-n plus, dacă nu putea fi mai şmecher decât agenţii locali, pentru a smulge informaţiile necesare de la un ajutor de şerif, dintr-un orăşel de provincie, putea să se lase de meserie şi să devină om cinstit.
Aşteptase până la începutul schimbului de seară. În mod logic, oricine rămânea de gardă după ora şapte se plasa mai aproape de capătul inferior al lanţului trofic din poliţie.
Îşi completase garderoba din mall-ul de lângă oraş, ţinând cont de personajul pe care voia să-l interpreteze. Jack credea cu convingere că hainele pot face pe om ceea ce-şi doreşte.
Costumul cu dungi era standard şi fusese nevoit să-şi îndoaie manşetele pantalonilor, dar în rest îi venea destul de bine. Papionul, roşu ca al unui clovn, adăuga tocmai accentul potrivit, sugerând că era inofensiv.
Ochelarii cu lentile fără rame îi săltase de la un WalMart, şi nu prea era dispus să recunoască faptul că vedea mai bine cu ei. După părerea lui, era prea tânăr şi viril ca să aibă nevoie de ochelari.
Totuşi aspectul lor finisa imaginea de intelectual-vag-tocilar pe care voia s-o proiecteze.
Purta o servietă de piele maro, pe care o tăvălise puţin pe jos ca să nu pară prea nouă şi o umpluse la fel de meticulos ca un delegat la o întrunire din provincie. Interpreta rolul unui funcţionar spilcuit.
Căutase prin Depozitul de birotică, de unde se servise cu pixuri, blocnotesuri, bileţele autocolante şi alte elemente din recuzita asistentului unui om important. Ca de obicei, aceste jucării de birou îl fascinau şi-l derutau. Petrecuse o oră întreagă distrându-se cu un asistent personal de date. Se dădea în vânt după tehnologie.
În timp ce mergea pe trotuar spre secţie, pasul îi deveni mai ritmic, iar umerii masivi i se cocoşară într-o poziţie ce părea firească. Îşi ridică ochelarii pe nas cu un gest absent pe care-l repetase în faţa oglinzii.
Părul îi era pieptănat peste cap şi - graţie colorantului pe care-l subtilizase de la o drogherie CVS în aceeaşi după-amiază - arăta negru şi lucios precum crema de pantofi. Se vedea clar că era vopsit. Îşi zise că Peter P. Pinkerton, temporarul său alter-ego, ar fi fost destul de vanitos ca să-şi vopsească părul şi destul de aerian ca să-şi închipuie că arăta natural.
Deşi prin jur nu era nimeni care să observe, intrase deja în pielea personajului. Scoase ceasul de buzunar, exact cu gestul afectat care i-ar fi plăcut lui Peter, şi se uită la cadran încruntându-se îngrijorat.
Peter era mereu îngrijorat din diverse motive.
Jack urcă cele câteva trepte şi intră în secţia de poliţie a orăşelului. Aşa cum se aşteptase, găsi o mică zonă de aşteptare deschisă, cu un ajutor de şerif în uniformă la tejgheaua din fund.
Mobilierul consta din scaune de plastic negru, două mese ieftine la care se adăugau câteva reviste - Field and Stream, Sports Illustrated, People, toate vechi de câteva luni.
În aer mirosea a cafea şi a Lysol.
Jack, alias Peter, se bătu nervos cu degetele peste papion şi-şi ridică ochelarii pe nas, în timp ce se apropia de ghişeu.
- Pot să vă ajut cu ceva?
Clipind miop din ochi spre ajutorul de şerif, îşi drese glasul.
- Nu sunt foarte sigur, domnule ofiţer... ăă, Russ. Vedeţi dumneavoastră, trebuia să mă întâlnesc cu un asociat în după-amiaza aceasta. La orele unu P.M., în sala de mese de la Wayfarer Hotel, dar omul meu nu a venit şi n-am reuşit să dau de el. Când m-am interesat la recepţia hotelului, am fost informat că nici măcar nu s-a cazat acolo. Sunt foarte îngrijorat, credeţi-mă. Mi-a spus cât se poate de precis ora şi locul. Am venit aici tocmai de la Boston ca să ne întâlnim.
- Vreţi să depuneţi o reclamaţie de dispariţie de persoană pentru un om care lipseşte de... cât, opt ore?
- Da, dar vedeţi dumneavoastră, n-am reuşit să-l găsesc, şi era o întâlnire foarte importantă. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva pe drum.
- Numele?
- Pinkerton. Peter P, adăugă el, ducând mâna la buzunar ca pentru a scoate o legitimaţie.
- Numele omului pe care îl căutaţi.
- A, da, fireşte. Peterson. Jasper R. Peterson. E un dealer de cărţi rare şi urma să achiziţioneze un anumit volum care-l interesează foarte mult pe şeful meu.
- Jasper Peterson?
Pentru prima dată, privirea ajutorului de şerif deveni mai tăioasă.
- Da, întocmai. Călătorea de la New York la Baltimore, cred, cu trecere prin D.C., înainte de a se prezenta la nişte întâlniri în această regiune. Îmi dau seama că s-ar putea să las impresia că exagerez, dar ori de câte ori am avut de-a face cu domnul Peterson a fost deosebit de punctual şi de serios.
- Vă rog să aşteptaţi un minut, domnule Pinkerton.
Russ se ridică de la ghişeu şi dispăru în labirintul de încăperi din spate.
Până aici, toate bune, îşi spuse Jack. Urma să-şi exprime şocul şi tulburarea la auzul veştii că omul pe care-l căuta suferise un accident. Willy avea să-l ierte pentru asta. Mai mult chiar, prietenului său de-o viaţă i-ar fi plăcut toată stratagema.
Urma să-l iscodească pe ajutorul de şerif pentru a afla treptat ce obiecte personale reţinuse poliţia. După ce se convingea că potaia era la ei, avea să treacă la pasul următor şi s-o sustragă din camera de grefă. După ce intra în posesia diamantelor va pleca cât mai departe posibil de Laine, lăsând pentru Crew o urmă după care să se poată lua chiar şi un orb. Apoi... ei bine, orice om îşi putea face planuri doar până la un anumit punct.
Se întoarse spre ghişeu, cu o expresie distrată şi simţi deodată un gol în stomac când, în locul ajutorului de şerif plictisit, văzu ieşind pe uşa laterală un poliţist înalt şi blond, care nu arăta nici pe departe destul de greoi pentru liniştea sufletească a lui Jack.
- Domnul Pinkerton? întrebă Vince, măsurându-l insistent cu privirea. Sunt şeful poliţiei, Burger. Ce-ar fi să veniţi puţin în biroul meu?
Max răspândi diamantele pe pungă şi alese unul.
- Curat ca lacrima, remarcă el, ridicându-l. Fără impurităţi sau defecte vizibile cu ochiul liber. Tu ce zici?
- Arată perfect.
- Are tăietură completă şi cântăreşte...
Îl puse pe cântar, calculând.
- I-auzi - o mie şase sute de miligrame în cap!
- Opt carate de toată frumuseţea, oftă Laine. Mă pricep şi eu puţin la diamante, şi la matematică.
- OK, să ne uităm mai bine, zise el studiind piatra cu lupa.
- Nicio pată, niciun nor sau impuritate. Strălucire şi foc perfecte. Locul întâi pe lista sclipirii.
O puse deoparte, pe un petic de catifea pe care-l adusese cu el.
- Pot să tai de pe listă alb rusesc, opt carate, cu tăietură completă.
- Ar fi minunat pentru un inel de logodnă, desigur. Puţin peste limită, da-n fond, cui îi pasă?
Expresia lui, de oroare moderată în amestec cu amuzament plin de speranţă, o făcu să râdă.
- Glumeam. Oarecum. Mă duc să aduc nişte vin.
- Excelent.
Max alese alt diamant şi repetă procedurile.
- Deci, aluzia asta la inele de logodnă înseamnă c-ai să te măriţi cu mine?
Laine puse paharul de vin lângă cotul lui.
- Asta e intenţia mea.
- Şi-mi faci impresia unei femei care-şi pune întotdeauna intenţiile în aplicare.
- Eşti perspicace, Max.
Sorbind din vin, îşi trecu o mână prin părul lui.
- Doar pentru informarea ta personală, îl prefer pe cel cu tăietură pătrată.
Se aplecă, atingându-i buzele cu ale ei.
- Aspect plăcut, discret, montură de platină.
- Am reţinut. Cred că mi-aş permite să-ţi iau unul din onorariul pentru găsirea puişorilor ăstora.
- Jumătate din onorariu, îi aminti ea.
O trase uşor de păr, ca să-i apropie iar gura de a lui.
- Te iubesc, Laine. Iubesc totul la tine.
- Mai am şi altele.
Laine se aşeză alături.
- Ar trebui să-mi fie o frică de moarte. Ar trebui să tremur de nervi când mă gândesc la ceea ce se întâmplă între tine şi mine. Ar trebui să mă sperii ştiind ce înseamnă să am pietricelele astea strălucitoare pe masa mea din bucătărie, când cineva care a fost deja în casa mea le caută. Şi s-ar putea să se întoarcă. Ar trebui să tremur de grija tatălui meu - ce-o să facă, ce va face Crew cu el dacă-l găseşte.
Sorbi din vin, privind în gol.
- Şi le fac pe toate astea, continuă ea, cu mâna pe inimă. Toate astea se întâmplă aici, înăuntru, dar la suprafaţă şi în general, sunt atât de fericită... Mai fericită decât am fost vreodată în viaţa mea sau decât mă aştept să fiu vreodată. Toate grijile, toţi nervii, chiar şi toată teama nu pot alunga fericirea asta.
- Fetiţo, sunt o partidă trăsnet. În privinţa mea, n-ai de ce să-ţi faci griji.
- Serios? Şi de ce n-a pus nicio altă femeie mâna pe tine până acum?
- Niciuna nu erai tu. Mergând mai departe, cel care a intrat aici - şi vom presupune că era Crew - a răscolit casa în căutarea pietrelor, dar nu le-a găsit. Nu prea are rost să revină în acelaşi loc. În sfârşit, tatăl tău a reuşit să aterizeze în picioare toată viaţa. Pariez că încă nu şi-a pierdut agilitatea şi echilibrul.
- Îţi apreciez logica şi raţiunea.
Nu părea să-l creadă. Max se gândi să-i arate revolverul calibru 38 cu ţeavă scurtă pe care-l purta la gleznă, dar nu ştia sigur dacă ar fi încurajat-o sau ar fi speriat-o.
- Ştii ce-avem aici, domnişoară Tavish?
- Ce-avem aici?
- Şapte milioane şi ceva - sau un sfert din douăzeci şi opt virgulă patru milioane - în diamante.
- Şapte milioane şi ceva, şopti ea impresionată. Pe masa mea din bucătărie. Stau aici, le privesc, şi încă nu-mi vine să cred că a fost în stare. Mereu spunea că într-o zi o va face. „Laine, cândva, într-o bună zi, am să dau marea lovitură.“ Îţi jur, Max, de cele mai multe ori când o spunea, nu făcea decât să se amăgească. Iar acum, uită-te aici!
Luă o piatră, privind-o cum îi scânteia în palmă.
- Toată viaţa a visat la acea lovitură mare şi strălucită. Cred că el şi Willy s-au bucurat nespus...
Expiră şi puse diamantul lângă celelalte.
- OK, înapoi la realitate. Cu cât ajung astea mai repede afară din casa mea şi înapoi, acolo unde le e locul, cu atât mai bine.
- Voi lua legătura cu clientul, ca să fac toate aranjamentele necesare.
- Trebuie să te întorci la New York?
- Nu, răspunse el, întinzând mâna spre a ei. Nu plec. Terminăm tot ce avem de făcut. Trei sferturi din plăcintă încă n-au apărut. Unde s-a dus tatăl tău, Laine?
- Nu ştiu. Îţi jur că n-am nici cea mai vagă idee. Nu-i mai cunosc obiceiurile şi locurile favorite. M-am desprins de el pentru că îmi doream să devin o persoană respectabilă. Şi totuşi... Doamne, ce ipocrită sunt!
Îşi frecă faţa cu mâinile, trecându-şi-le apoi prin păr.
- Am luat bani de la el. Pe tot parcursul colegiului, câte puţin, câte puţin. Primeam câte un plic în cutia poştală sau, din când în când, câte un cec completat cu numele meu. Şi după ce am absolvit. Mici mane cereşti, din senin, pe care le depuneam conştiincios la bancă sau le investeam. Aşa am putut să-mi cumpăr casa asta şi să-mi pornesc afacerile. I-am primit. Ştiam că nu erau de la Moş Crăciun. Ştiam că-i obţinuse din furturi sau escrocherii, dar i-am luat.
- Şi vrei să te condamn pentru asta?
- Voiam să fiu respectabilă, repetă ea, dar am acceptat banii ca să-mi construiesc această respectabilitate, Max. Nu voiam să mă folosesc de numele lui, dar m-am folosit de banii lui.
- Şi ţi-ai justificat totul, cu explicaţii raţionale. Şi eu aş fi făcut la fel. Dar să trecem peste toate astea şi să acceptăm că e un teren foarte nesigur. Să stabilim că n-ai să mai primeşti şi să i-o spui cât se poate de clar, data viitoare când îl vezi.
- De-aş primi câte 1 dolar pentru fiecare ocazie când am încercat să i-o spun clar... De data asta însă am să mă ţin de cuvânt. Îţi promit. Îmi faci o favoare?
- Spune.
- Pune undeva pietrele astea şi nu-mi spune unde. Nu vreau să se întoarcă şi să mă convingă să i le dau. N-ar fi imposibil s-o facă.
Max puse diamantele la loc şi vârî punga în buzunar.
- O să am grijă.
- Vreau să te-ajut să le găseşti şi pe celelalte, din mai multe motive. Unu - cred că mă va ajuta mult să-mi împac conştiinţa. Doi - chiar mai important - aşa e just. Lucrul cel mai important, dacă le recuperez şi le dau înapoi, sper să-l pot proteja pe tatăl meu. N-aş suporta să păţeasă ceva. Iar undeva, între conştiinţă şi ceea ce e just, se află recompensa de doi şi jumătate la sută pentru cel care le găseşte.
Max îî luă mâna.
- Ştii, s-ar putea să fi cumpărat respectabilitatea, dar stilul ăsta cred că-l ai din naştere. Acum trebuie să rezolv câteva probleme. Poate te ocupi de spuma aia de fructe.
- Dacă mai aştepţi puţin, până ne terminăm amândoi treburile, am putea mânca desertul în pat, cu frişcă pe deasupra.
- Cred că s-ar putea să fiu cel mai norocos om în viaţă, în acest moment.
Telefonul celular al lui Max sună, făcând-o pe Laine să chicotească la auzul laitmotivului digitalizat din Satisfaction.
- Ţine-ţi gândul, spuse el şi răspunse: Gannon.
Pe chip i se ivi un zâmbet larg.
- Bună, mamă.
Se rezemă de aragaz, în loc să pornească spre uşă, aşa că Laine vru să iasă, ca să-l lase singur, dar el o apucă de mână şi o trase lângă el.
- Deci, ţi-au plăcut paharele. Asta-nseamnă că-s fiul cel bun, nu? Favoritul tău.
Se încruntă, potrivindu-şi telefonul între ureche şi umăr, ca să poată lua paharul cu vin în timp ce cu mâna cealaltă o ţinea alături pe Laine.
- Nu cred că e corect să-i amesteci şi pe nepoţii tăi. Doar nu s-a dus Luke anume să le aleagă, pe gustul tău. Stai aici, îi şopti el lui Laine, dându-i drumul şi mutându-şi telefonul în cealaltă mână. Mda, sunt tot în Maryland. Cu treabă, mamă.
Făcu o pauză, ascultând, în timp ce Laine îşi făcea de lucru prin bucătărie.
- Nu, nu m-am săturat de hoteluri şi de mese la restaurant. Nu, nu stau legat cu lanţuri de afurisitul meu de computer, muncind pe brânci... Ce fac? De fapt, te înşel cu o roşcovană sexy pe care-am agăţat-o acum câteva zile. Era vorba şi de nişte frişcă, mai târziu.
Exclamaţia şocată a lui Laine nu-l făcu decât să-şi încrucişeze picioarele.
- Nu inventez nimic. De ce-aş face-o? E chiar aici, lângă mine. Vrei să vorbeşti cu ea?
Îndepărtă uşor telefonul de ureche.
- Zice că te fac să te simţi prost. Aşa e?
- Da.
- Aici ai nimerit-o, mamă. Se numeşte Laine şi e cea mai drăgălaşă fiinţă pe care am văzut-o în viaţa mea. Ce-ai zice de nişte nepoţi roşcovani?
Se strâmbă, retrăgând telefonul la două palme distanţă. Laine auzea exclamaţiile, dar nu distingea nici cuvintele, nici tonul.
- Nicio problemă. Mai am încă un timpan. Mda, sunt nebun după ea... O să... Sigur că da. Ea, nu. Imediat ce... O s-o facem, mamă, numai linişteşte-te, da?... Da, sunt foarte fericit cu ea... Zău? Atunci închide şi sună-l imediat pe Luke. Spune-i că a trecut pe locul doi şi că de-acum încolo eu sunt fiul tău favorit... Mmm... Mmm... OK, şi eu te iubesc. Pa.
Închise şi-şi puse telefonul în buzunar.
- Sunt fiul ei favorit. Asta o să-l usture al naibii pe Luke. Oricum, mi-a ordonat să-ţi spun că abia aşteaptă să te cunoască şi că trebuie să ne ducem la Savannah cât mai repede posibil, ca să dea o mică petrecere de logodnă pentru noi. Ceea ce, în limbajul lui Marlene, înseamnă cam două sute din cele mai apropiate rude şi prieteni. N-ai voie să te răzgândeşti în legătură cu mine. Ar dori foarte mult s-o suni mâine, după ce se mai calmează, ca să staţi de vorbă.
- O, Doamne!
- E pregătită să te iubească, fiindcă şi eu te iubesc. În plus, e încântată c-am să mă căsătoresc şi-am să mă aşez la casa mea. Apoi, se bucură că ai atâta minte, încât ţi-ai dat seama ce partidă excelentă sunt. Cu asta, mai ales, ai cucerit-o pe Marlene.
- Mi-e cam rău.
- Poftim, îi întinse el telefonul. Sun-o pe mama ta, spune-i, şi pe urmă dă-mi-o la telefon. Aşa vom fi chit.
Laine se uită la telefon, apoi la Max.
- E adevărat?
- Pe bune.
- Chiar vrei să te însori cu mine?
- Am trecut de faza asta. Am să mă însor cu tine. Dacă nu merg până la capăt, Marlene mă va urmări până-n gaură de şarpe şi-mi va distruge viaţa.
Laine râse şi, din doi paşi, sări în braţele lui. Îi cuprinse mijlocul cu picioarele şi-i acoperi gura cu gura ei.
- Dintotdeauna mi-am dorit să vizitez Savannah.
Îi luă telefonul din mână şi-l puse pe bufet, în spatele lui.
- Şi mama ta?
- Am s-o sun mai încolo. Ştii, e o diferenţă de fus orar de două ore. Aşa că, dacă o sun peste două ore, va fi ca şi cum aş fi sunat-o în clipa asta. Aşa, avem la dispoziţie două ore ca să facem altceva.
Întrucât îi rodea lobul urechii, Max bănuia destul de clar despre ce altceva era vorba. Ridicând-o într-o poziţie mai stabilă, pomi spre uşă.
- Şi cu treburile alea pe care le mai aveam de făcut în seara asta cum rămâne?
- Hai să fim iresponsabili.
- Îmi place cum gândeşti.
Laine îl sărută pe gât.
- Poţi să mă duci aşa până la etaj?
- Iubito, după cum mă simt, aş putea să te duc şi până-n New Jersey.
Săltă uşor în braţele lui, când Max începu să urce scara.
- Am uitat frişca.
- O păstrăm pentru mai târziu.
Coborându-şi mâinile, Laine începu să-i scoată cămaşa din pantaloni.
- Numai gura e de tine, zise ea, strecurându-şi mâinile pe sub cămaşă. Mmm, ce-mi mai place trupul tău. Am simţit de la început.
- E valabilă şi reciprocă.
- Dar nu el mi-a dat lovitura de graţie.
- Nu? Şi ce anume ţi-a dat-o?
- Ochii tăi. Îi priveau pe ai mei şi mi s-a îngreunat limba, iar creierul mi s-a aburit. Mi-am spus... oh, yum, yum, yum...
Rămase cu braţele şi picioarele petrecute în jurul lui, în timp ce se prăvăleau amândoi pe pat.
- Şi pe urmă, când m-ai invitat la cină, mi-am spus lucruri pe care nu prea voiam să le recunosc - şi anume că aş face o vâjâială toridă, impulsivă şi necugetată cu tine.
- Cred că ai şi făcut-o, replică el, începând să-i descheie bluza.
- Iar acum, am să te iau de bărbat.
Încântată, îi scoase cămaşa peste cap şi o aruncă deoparte.
- Max, ar trebui să-ţi spun, m-aş fi culcat cu tine şi dacă Henry nu te simpatiza, dar dacă avea vreo obiecţie faţă de căsătorie, n-aş fi primit să mă mărit cu tine.
Max îşi coborî gura spre sânul ei, mușcându-l uşurel.
- Ce-i drept, e drept.
Captivată, Laine se arcui, apoi îşi urmă fiorul, rostogolindu-se până ajunse deasupra lui.
- M-aş fi furişat pe la spatele lui ca să fac sex cu tine. Mi-ar fi fost ruşine, dar tot aş fi făcut-o.
- Mare boarfa mai eşti.
Laine izbucni într-un hohot de râs.
- O, Doamne! Mă simt minunat.
Mâinile lui îi urcară pe şolduri, urmărind apoi alte curbe.
- Mie-mi spui?
- Max.
Simţea tandreţea lui cu toată fiinţa, o făcea să-i răvăşească părul cu mâinile, apoi să-i cuprindă faţa.
- Te iubesc, Max. Am să-ţi fiu o soţie aşa de bună...
Era tot ce şi-ar fi putut dori Max în viaţă şi nu ştiuse că o căuta.
Toată, toate acele straturi ciudate şi fermecătoare care o formau se potriveau cu toată fiinţa lui, cum niciodată nu i se mai întâmplase cu altcineva.
O trase spre el, mângâindu-i părul şi spatele, potopit de dragoste.
Iar când Laine oftă, sunetul acela prelung şi mulţumit răsună ca o muzică în urechile lui.
Delicată, atât de delicată, pielea ei, buzele ei, încât momentul dobândi o nuanţă de vis care-i stimula tandreţea. Putea s-o preţuiască negrăit de mult şi se întreba dacă o făcuse cineva vreodată.
Îi murmură prostioare, vorbe romantice, în timp ce o mută uşurel ca s-o dezbrace. Mâinile lui o mângâiau ca şi cum ar fi fost mai fragilă decât sticla, mai splendidă decât diamantele.
Lui Laine i se tăie respiraţia, într-un mic oftat abia auzit, în timp ce-l lăsa s-o ia în stăpânire, în timp ce plutea peste valurile line şi blânde ale plăcerii. Sub mâinile lui, era maleabilă, gata să se lase deschisă pentru tot ce-i dăruia sau lua de la ea. Sărutări prelungi, pasionale, care trepidau prin sânge şi-i făceau pulsul s-o ia razna.
Mângâieri încete, indolente, care-i trimiteau fiori calzi peste toată pielea. Se unduia pe cursul râului leneş al senzaţiilor.
Când un val al acelui râu o ridică, simţi patima adormită deşteptându-se ca s-o rostogolească printr-o cataractă nesfârşită.
Se arcui spre Max, înfăşurându-se iar în jurul lui, astfel încât ajunseră să stea aşezaţi în mijlocul patului, încleştaţi unul de altul.
Gurile li se întâlniră, cu respiraţia accelerându-se în timp ce aerul devenea ceţos, în timp ce inimile le palpitau alăturate. Nevoia creştea înăuntrul ei, pulsând ca durerea unei răni, răspândindu-se ca o febră. Îi murmura numele la nesfârşit, în timp ce-l împingea înapoi, în timp ce-l încăleca şi-şi cuprindea sânii cu mâinile lui.
Îl luă în ea, capturându-l în căldura ei catifelată.
Înclinându-se pe spate, îi oferi frumuseţea albă a făpturii ei. Max îi simţi fiorii străbătându-i pielea, încordarea cabrată, în timp ce începea să-l călărească.
Apoi se aplecă înainte, cu părul revărsându-i-se ca o cortină în jurul feţelor amândurora. Îşi ancoră mâinile de umerii lui, îşi înfipse degetele în came şi-l scoase din minţi. Şoldurile i se încărcară de energie ca de la un trăsnet, făcând să sară scântei în sângele lui. Plăcerea îl străbătea acum ca o furtună, activată de energia ei. Laine îşi aruncă pe spate capul, strigând, când se încleştă în jurul lui, convulsiv.
Trebuia să lucreze.
Nu era prea uşor, când trupul îi era saturat de sex şi mintea i se întorcea continuu la Laine. Dar munca era de o importanţă vitală. Nu numai pentru clientul lui, sau pentru el însuşi, ci şi pentru Laine. Cu cât ajungea mai devreme acea parte din diamante acolo unde-i era locul, cu atât era mai bine pentru toată lumea. Dar acesta nu era nici sfârşitul poveştii, nici al problemelor lui Laine.
Nu se aştepta ca Alex Crew să se întoarcă să le caute în casă, dar nici nu-l vedea plecând resemnat. Ucisese pentru acele pietre, şi le voia pe toate. De la bun început plănuise să le ia el pe toate, conchise Max, în timp ce-şi punea însemnările în altă ordine, aşteptând ca vreo nouă piesă de puzzle să-şi găsească locul.
Nu avusese niciun motiv de a-l atrage pe Myers la o întâlnire, decât dacă plănuise să-l elimine şi să-şi mărească partea. Asta însemna că-i luase în colimator şi pe ceilalţi parteneri şi urmărea să dispară cu toate cele douăzeci şi opt de milioane.
Oare aceştia simţiseră? Cineva care trăise toată viaţa în lumea pungaşilor ştia să recunoască mirosul unei escrocherii? Cel mai probabil, da. Jack sau Willy simţiseră că era ceva putred la mijloc, sau îi speriase dispariţia lui Myers, aşa că se făcuseră nevăzuţi.
Amândoi ajunseseră aici, presupunând că la Laine ar fi fost ascunzătoarea perfectă pentru diamante, până reuşeau să le lichideze şi să dispară definitiv. Pentru asta avea să-i tragă lui Jack O’Hara şuturi în fundul ăla amărât.
Îl conduseseră pe Crew până-n pragul uşii lui Laine. Pietrele erau în siguranţă, dar nu aşa cum plănuiseră. Acum Willy era mort, iar Laine devenise o ţintă.
Şi, încă o dată, îşi spuse el dezgustat, Big Jack era pe drumuri.
N-avea să ajungă departe, îşi spuse Max. Nici pomeneală, când era în joc sfertul lui Willy. Se pitise undeva, chibzuind. Asta era bine. Îi lăsa lui Max timp să-i ia urma şi să pună mâna pe încă o parte.
Îşi va ţine cuvântul faţă de Laine. N-avea să-l dea pe mâna poliţiei. Dar îl interesa - în fond, era o investiţie importantă pentru el - să-i pună puţin pielea pe băţ pentru pericolul în care o implicase pe Laine.
Asta îl aduse din nou la Crew. Nici el n-avea să ajungă foarte departe. Acum, când ştia că investigaţia îşi stabilise centrul chiar acolo, în Angel’s Gap - lucru de care numai Max era răspunzător - va fi mai atent, fără să se îndepărteze prea mult de pradă.
Ucisese pentru un sfert. Mai mult ca sigur, n-ar fi ezitat să ucidă pentru jumătate.
În locul lui Crew, Max l-ar fi luat în cătare pe O’Hara. Un singur lucru stătea între O’Hara şi cele douăzeci şi opt de milioane: Laine.
Max hotărî să-i predea clientului diamantele în a căror posesie intrase, să se spele pe mâini şi să spună că făcuse tot posibilul. Apoi o va duce pe Laine la loc sigur, în Savannah. Bineînţeles, ar trebui să-i dea un somnifer, s-o lege şi s-o ţină încuiată într-o cameră. O va face şi pe asta dacă va fi convins că aşa o scotea din încurcătură şi o punea la adăpost. Totuşi niciunul dintre ei n-ar fi fost prea încântat dacă era drogată, legată şi închisă-n casă pentru câţiva ani. Nu părea soluţia cea mai fericită.
Crew avea să aştepte cu răbdare şi să vină după ea când va avea chef.
Cel mai bine era dacă acţiona cât timp se afla pe terenul lor, cu amândoi în stare de alertă.
Laine trebuia să ştie. Nu era nici înceată, nici proastă. Prin urmare, ştia că niciun om care fura milioane şi ucidea pentru ele nu va accepta paguba şi nu va pleca doar cu jumătate din plăcintă.
Nu se punea doar problema fascinaţiei, a dificultăţii anchetei şi a recompensei grase de la sfârşit. Acum era vorba de vieţile lor. Iar Max era în stare de orice, ca să asigure viitorul lor.
Îşi parcurse din nou însemnările, se opri şi fu cât pe ce să se lase pe spate cu scaunul delicat pe care stătea, dar îşi aminti că n-ar fi rezistat la o asemenea mişcare. Se aplecă peste birou, şi bătu cu degetele în imprimantă.
Alex Crew se căsătorise cu Judith P. Fines la data de 20 mai, 1994. Licenţă de căsătorie înregistrată în New York City. Avea un băiat, Westley Fines Crew, născut la Mount Sinai Hospital, pe 13 septembrie, 1996. Soţia a intentat divorţul care s-a pronunţat la tribunalul din New York, în 28 ianuarie, 1999. Judith Fines Crew s-a mutat, împreună cu fiul, în Connecticut, în ianuarie, 1998. Ulterior au părăsit şi acel loc. Nu se ştie unde sunt acum.
- Mă rog, asta se poate remedia... mormăi Max.
Nu se preocupase prea mult de această pistă. Cercetările iniţiale printre vecinii, cunoscuţii şi rudele lui Judith dăduseră foarte puţine rezultate. Nimic care să indice că păstrase legătura cu Crew.
Mai frunzări puţin însemnările, până găsi fişa lui Judith Crew născută Fines. Măritată la douăzeci şi şapte de ani. Angajată ca manager la o galerie de artă din Soho. Fără cazier. Educaţie de clasă mijlocie-superioară, studii solide, înfăţişare foarte atrăgătoare, observă Max, privind fotografia pe care o copiase din ziar. Avea o soră, cu doi ani mai tânără. Nici aceasta, nici părinţii nu fuseseră prea comunicativi şi interesaţi să-i dea informaţii. Judith rupsese legăturile cu familia şi prietenii şi dispăruse împreună cu fiul ei, în vara anului 2000.
Oare Crew le ţinuse urma? se întrebă Max. Un om atât de mândru, atât de orgolios, nu dorea să-şi vadă imaginea reflectată, şansa la nemurire, într-un fiu? Poate că nu-l interesa prea mult să rămână în relaţii cu fosta soţie sau cu un băieţel pretenţios, dar mai mult ca sigur nu-i scăpase din ochi. Într-o bună zi băiatul avea să ajungă om în toată firea şi orice bărbat voia să-şi transmită moştenirea mai departe.
- În regulă, Judith şi micule Wes.
Max îşi flexă degetele ca un pianist ce se pregăteşte să facă un arpegiu şi începu căutarea.
- Ia să vedem unde v-aţi dus.
A intra de bunăvoie într-o secţie de poliţie era o acţiune contra firii.
Jack n-avea nimic împotriva copoilor. Nu făceau decât ceea ce trebuia să facă, dar dacă erau plătiţi să înhaţe oamenii ca ei şi să-i bage în cămăruţe zăbrelite, prefera să-i evite.
Totuşi, există momente când până şi infractorul are nevoie de un poliţist. Şi-n plus, dacă nu putea fi mai şmecher decât agenţii locali, pentru a smulge informaţiile necesare de la un ajutor de şerif, dintr-un orăşel de provincie, putea să se lase de meserie şi să devină om cinstit.
Aşteptase până la începutul schimbului de seară. În mod logic, oricine rămânea de gardă după ora şapte se plasa mai aproape de capătul inferior al lanţului trofic din poliţie.
Îşi completase garderoba din mall-ul de lângă oraş, ţinând cont de personajul pe care voia să-l interpreteze. Jack credea cu convingere că hainele pot face pe om ceea ce-şi doreşte.
Costumul cu dungi era standard şi fusese nevoit să-şi îndoaie manşetele pantalonilor, dar în rest îi venea destul de bine. Papionul, roşu ca al unui clovn, adăuga tocmai accentul potrivit, sugerând că era inofensiv.
Ochelarii cu lentile fără rame îi săltase de la un WalMart, şi nu prea era dispus să recunoască faptul că vedea mai bine cu ei. După părerea lui, era prea tânăr şi viril ca să aibă nevoie de ochelari.
Totuşi aspectul lor finisa imaginea de intelectual-vag-tocilar pe care voia s-o proiecteze.
Purta o servietă de piele maro, pe care o tăvălise puţin pe jos ca să nu pară prea nouă şi o umpluse la fel de meticulos ca un delegat la o întrunire din provincie. Interpreta rolul unui funcţionar spilcuit.
Căutase prin Depozitul de birotică, de unde se servise cu pixuri, blocnotesuri, bileţele autocolante şi alte elemente din recuzita asistentului unui om important. Ca de obicei, aceste jucării de birou îl fascinau şi-l derutau. Petrecuse o oră întreagă distrându-se cu un asistent personal de date. Se dădea în vânt după tehnologie.
În timp ce mergea pe trotuar spre secţie, pasul îi deveni mai ritmic, iar umerii masivi i se cocoşară într-o poziţie ce părea firească. Îşi ridică ochelarii pe nas cu un gest absent pe care-l repetase în faţa oglinzii.
Părul îi era pieptănat peste cap şi - graţie colorantului pe care-l subtilizase de la o drogherie CVS în aceeaşi după-amiază - arăta negru şi lucios precum crema de pantofi. Se vedea clar că era vopsit. Îşi zise că Peter P. Pinkerton, temporarul său alter-ego, ar fi fost destul de vanitos ca să-şi vopsească părul şi destul de aerian ca să-şi închipuie că arăta natural.
Deşi prin jur nu era nimeni care să observe, intrase deja în pielea personajului. Scoase ceasul de buzunar, exact cu gestul afectat care i-ar fi plăcut lui Peter, şi se uită la cadran încruntându-se îngrijorat.
Peter era mereu îngrijorat din diverse motive.
Jack urcă cele câteva trepte şi intră în secţia de poliţie a orăşelului. Aşa cum se aşteptase, găsi o mică zonă de aşteptare deschisă, cu un ajutor de şerif în uniformă la tejgheaua din fund.
Mobilierul consta din scaune de plastic negru, două mese ieftine la care se adăugau câteva reviste - Field and Stream, Sports Illustrated, People, toate vechi de câteva luni.
În aer mirosea a cafea şi a Lysol.
Jack, alias Peter, se bătu nervos cu degetele peste papion şi-şi ridică ochelarii pe nas, în timp ce se apropia de ghişeu.
- Pot să vă ajut cu ceva?
Clipind miop din ochi spre ajutorul de şerif, îşi drese glasul.
- Nu sunt foarte sigur, domnule ofiţer... ăă, Russ. Vedeţi dumneavoastră, trebuia să mă întâlnesc cu un asociat în după-amiaza aceasta. La orele unu P.M., în sala de mese de la Wayfarer Hotel, dar omul meu nu a venit şi n-am reuşit să dau de el. Când m-am interesat la recepţia hotelului, am fost informat că nici măcar nu s-a cazat acolo. Sunt foarte îngrijorat, credeţi-mă. Mi-a spus cât se poate de precis ora şi locul. Am venit aici tocmai de la Boston ca să ne întâlnim.
- Vreţi să depuneţi o reclamaţie de dispariţie de persoană pentru un om care lipseşte de... cât, opt ore?
- Da, dar vedeţi dumneavoastră, n-am reuşit să-l găsesc, şi era o întâlnire foarte importantă. Mă tem să nu i se fi întâmplat ceva pe drum.
- Numele?
- Pinkerton. Peter P, adăugă el, ducând mâna la buzunar ca pentru a scoate o legitimaţie.
- Numele omului pe care îl căutaţi.
- A, da, fireşte. Peterson. Jasper R. Peterson. E un dealer de cărţi rare şi urma să achiziţioneze un anumit volum care-l interesează foarte mult pe şeful meu.
- Jasper Peterson?
Pentru prima dată, privirea ajutorului de şerif deveni mai tăioasă.
- Da, întocmai. Călătorea de la New York la Baltimore, cred, cu trecere prin D.C., înainte de a se prezenta la nişte întâlniri în această regiune. Îmi dau seama că s-ar putea să las impresia că exagerez, dar ori de câte ori am avut de-a face cu domnul Peterson a fost deosebit de punctual şi de serios.
- Vă rog să aşteptaţi un minut, domnule Pinkerton.
Russ se ridică de la ghişeu şi dispăru în labirintul de încăperi din spate.
Până aici, toate bune, îşi spuse Jack. Urma să-şi exprime şocul şi tulburarea la auzul veştii că omul pe care-l căuta suferise un accident. Willy avea să-l ierte pentru asta. Mai mult chiar, prietenului său de-o viaţă i-ar fi plăcut toată stratagema.
Urma să-l iscodească pe ajutorul de şerif pentru a afla treptat ce obiecte personale reţinuse poliţia. După ce se convingea că potaia era la ei, avea să treacă la pasul următor şi s-o sustragă din camera de grefă. După ce intra în posesia diamantelor va pleca cât mai departe posibil de Laine, lăsând pentru Crew o urmă după care să se poată lua chiar şi un orb. Apoi... ei bine, orice om îşi putea face planuri doar până la un anumit punct.
Se întoarse spre ghişeu, cu o expresie distrată şi simţi deodată un gol în stomac când, în locul ajutorului de şerif plictisit, văzu ieşind pe uşa laterală un poliţist înalt şi blond, care nu arăta nici pe departe destul de greoi pentru liniştea sufletească a lui Jack.
- Domnul Pinkerton? întrebă Vince, măsurându-l insistent cu privirea. Sunt şeful poliţiei, Burger. Ce-ar fi să veniţi puţin în biroul meu?
13.
Un fir de sudoare subţire şi şerpuitor ca uri vierme începu să se prelingă pe spinarea lui Jack, în timp ce-l urma pe şeful poliţiei din Angel’s Gap. Când era vorba de lege şi ordine, prefera să aibă de-a face cu subalternii.
Ajuns în birou, se aşeză săltându-şi pedant pantalonii şi punându-şi cu grijă servieta lângă scaun, aşa cum ar fi făcut Peter.
Aici, mirosul de cafea era mai puternic, iar cana decorată cu o vacă de desen animat, ce-şi ţuguia buzele rujate la Mick Jagger, îi dădea de înţeles că şeful savura nişte java în timpul orelor suplimentare.
- Sunteţi din Boston, domnule Pinkerton?
- Întocmai.
Accentul bostonian era preferatul lui Jack, pentru factorul său subtil de snobism. Şi-l perfecţionase revăzând iar şi iar MASH.
- Stau aici doar o noapte. Voiam să plec mâine dimineaţă, dar din moment ce nu mi-am realizat scopul, s-ar putea să fiu nevoit să-mi schimb programul. Mă scuzaţi că vă deranjez cu problemele mele, domnule şef Burger, dar sunt realmente foarte îngrijorat în legătură cu domnul Peterson.
- Îl cunoaşteţi bine?
- Da. Vreau să spun, destul de bine. Fac afaceri cu el de 3 ani - pentru şeful meu. Domnul Peterson vinde cărţi rare, iar şeful meu, Cyrus Mantz al III-lea - poate ați auzit de el...?
- N-aş putea spune.
- A, mă rog... Domnul Mantz e un om de afaceri reputat în zonele Boston şi Cambridge şi un colecţionar de cărţi rare. Are una dintre cele mai bogate biblioteci de pe Coasta de Est. Am venit aici, la cererea domnului Peterson, ca să văd - şi, speram, să cumpăr - un exemplar din prima ediţie a romanului Sunetul şi furia, de William Faulkner - cu supracopertă. Aveam întâlnire cu domnul Peterson la prânz...
- L-aţi mai întâlnit vreodată?
Jack clipi înapoia ochelarilor de furat, derutat parcă atât de întrebare, cât şi de întrerupere.
- Fireşte. Cu numeroase ocazii.
- Mi l-aţi putea descrie?
- Da, desigur. E un om destul de scund. Să tot aibă o înălţime de 5 picioare şi 6 inci şi... o greutate cam de 140 de livre. Are în jur de 60 de ani, păr cărunt şi ochi căprui, cred.
Şi-i miji pe-ai lui, nervos.
- Aşa cred... Vă ajută cu ceva?
- Să fie acesta domnul Peterson al dumneavoastră?
Vince îi întinse o copie a fotografiei pe care o obţinuse din arhiva poliţiei.
- Da. Aici e mult mai tânăr, fireşte, dar da, el e Jasper Peterson. Mă tem că nu vă înţeleg.
- Omul pe care l-aţi identificat ca fiind Jasper Peterson a suferit un accident, acum câteva zile.
- Vai de mine! Vai de mine şi de mine, mă temeam eu că aşa ceva s-o fi întâmplat...!
Cu un gest nervos îşi scoase ochelarii, frecându-şi rapid lentilele cu o batistă albă, scrobită.
- Aşadar, a fost rănit? E la spital?
Vince îl aşteptă să-şi pună ochelarii pe nas.
- E mort.
- Mort? Mort?
Parcă ar fi primit un pumn în burtă, la auzul veştii dată atât de direct. Cu glasul subţiat de tulburare sinceră, continuă:
- Bine, dar e îngrozitor... Nu pot... Nicio clipă nu mi-am închipuit... Cum s-a întâmplat?
- L-a lovit o maşină. A murit aproape pe loc.
- E un şoc teribil pentru mine.
Willy. Dumnezeule, Willy. Ştia că pălise. Simţea înfrigurarea sub piele, de unde-i fugise tot sângele. Mâinile îi tremurau. Îi venea să plângă, chiar să se văicărească, dar se stăpâni. Peter Pinkerton nu s-ar fi pretat niciodată la asemenea efuziuni sentimentale în public.
- Nici nu prea ştiu ce să fac în continuare. Eu îl aşteptam la întâlnire, tot mai nerăbdător, enervat chiar, şi-n timpul ăsta, el era... Groaznic. Trebuie să-l sun pe şeful meu, să-i spun... O, Doamne, e de-a dreptul îngrozitor.
- Aţi cunoscut vreun alt asociat de-al domnului Peterson? Vreo rudă?
- Nu.
Îşi făcea de lucru cu papionul, delicat, deşi îi venea să şi-l smulgă de la gâtul tot mai umflat.
Sunt tot ce-a avut vreodată. Sunt singura rudă pe care a avut-o. Şi din cauza mea a murit. Dar Peter Pinkerton îşi continuă însă vorbăria de cocotă masculină, tărăgănat ca la Harvard.
- Rareori vorbeam despre altceva decât despre cărţi. Mi-aţi putea spune ce aranjamente s-au făcut? Sunt sigur că domnul Mantz va dori să trimită flori sau să facă o donaţie de caritate.
- Încă nu s-a stabilit nimic.
- A... Mă rog...
Se ridică în picioare, apoi se aşeză la loc.
- Mi-aţi putea spune, eventual, dacă domnul Peterson avea cartea la el când a... Să mă scuzaţi dacă par nesimţitor, dar domnul Mantz o să mă întrebe. Acel Faulkner...?
Vince se înclină înapoi cu scaunul, legănându-se uşor dintr-o parte în alta, cu ochii pătrunzători de poliţist aţintiţi asupra lui Jack.
- Avea la el vreo două romane, ediţii de buzunar.
- Sunteţi sigur? Mă scuzaţi că insist, dar nu există vreo cale de a verifica, un fel de listă...? Domnul Mantz ţine foarte mult la acea ediţie. Înţelegeţi, cu supracopertă, a devenit o raritate. Prima ediţie, în perfectă stare, cum am fost asiguraţi. Domnul Mantz va fi foarte... O, Doamne, va fi foarte dur cu mine.
Îndatoritor, Vince deschise un sertar şi scoase o mapă.
- Nimic de genul ăsta. Haine, obiecte de toaletă, chei, un ceas, telefon celular cu încărcător, portofel cu conţinutul aferent. Atâta tot. Călătorea doar cu strictul necesar.
- Înţeleg. Poate că a pus-o într-un seif, ca să fie în siguranţă până când ne întâlneam. Desigur, n-a putut-o lua înapoi înainte de... Dar v-am răpit destul timp.
- Unde staţi, domnule Pinkerton?
- Unde stau?
- La noapte. Unde locuiţi, în caz că mai aflu ceva despre aranjamentele acelea.
- A. Diseară dorm la Wayfarer. Cred că voi pleca mâine, conform programului. Vai de mine şi de mine, nici nu ştiu ce-am să-i spun domnului Mantz.
- Şi dacă va fi nevoie să vă găsesc la Boston?
Jack scoase o carte de vizită.
- La oricare dintre numerele acestea. Vă rog să mă contactaţi, domnule şef Burger, dacă mai aflaţi ceva.
Vince îl conduse până afară şi rămase urmărindu-l cu privirea, în timp ce se îndepărta.
Nu i-ar fi luat mult timp să verifice detaliile poveştii şi să cerceteze numele Pinkerton şi Mantz, dar văzuse prin lentilele ieftine ochii albaştri ai lui Laine şi ştia că erau false.
- Russ, sună la Wayfarer şi vezi dacă Pinkerton e înregistrat acolo.
Dacă acest detaliu se confirma, urma să-l dea jos din pat pe unul dintre oamenii lui, ca să-l ţină sub supraveghere peste noapte.
Vince hotărî să se mai uite o dată la lucrurile lui Young, ca să vadă ce anume-l interesa pe O’Hara - dacă era O’Hara - să găsească. Întrucât era destul de sigur că n-aveau diamante în valoare de câteva milioane la grefă, nu-i mai rămânea decât să caute vreun obiect care-l putea pune pe urmele lor.
Unde naiba era?
Jack parcurse cu pas vioi două străzi, înainte de a începe să i se calmeze respiraţia. Secţiile de poliţie, mirosul de poliţie, ochii de poliţist tindeau să-i blocheze plămânii. Pe lista de efecte nu existase niciun câine de ceramică. Fără îndoială, chiar şi un poliţist suspicios - ceea ce era aproape un pleonasm - ar fi notat aşa ceva. Deci, trebuia să renunţe la micul lui plan de a pătrunde la grefă ca să-l ia. Nu putea să fure un lucru care nu se găsea acolo.
Câinele fusese în posesia lui Willy când se despărţiseră, sperând că Alex Crew se va lua după Jack, lăsându-i lui Willy timp să ia distanţă, să ajungă la Laine şi să-i dea figurina pentru a o ţine în siguranţă. Dar ticălosul de Crew, imprevizibil cum era, îl urmărise pe Willy. Pe bătrânul şi nervosul Willy, care nu-şi dorea nimic altceva decât să se retragă undeva pe o plajă plăcută şi să-şi trăiască restul zilelor pictând acuarele proaste şi uitându-se la păsări.
N-ar fi trebuit să se despartă de el, să-l trimită la drum singur.
Acum, cel mai bun prieten al lui era mort. Nu mai avea pe nimeni cu care să poată vorbi despre vremurile bune, pe nimeni care să înţeleagă ce voia să spună înainte de a rosti cuvintele. Pe nimeni care să râdă la glumele lui.
Îşi pierduse soţia şi fiica. Asta era viaţa. N-o putea condamna pe Marilyn că-şi făcuse bagajele şi o luase pe mica Laine cu ea. Îi ceruse de-o mie de ori, martor îi era Dumnezeu, să încerce să ducă o viaţă cinstită, iar el îi promisese de tot atâtea ori şi-şi călcase cuvântul de fiecare dată.
Nu poţi lupta contra naturii, era Jack de părere. Natura lui îi dicta să joace jocul. Atâta vreme cât exista prada, ce naiba putea să facă?
Dacă Dumnezeu n-ar fi vrut ca el să profite de pe urma acelor tolomaci, n-ar fi adus pe lume aşa de mulţi.
Jack ştia că este un om slab, dar așa-l făcuse Dumnezeu pe el, şi-atunci... Oamenii care stăteau la discuţii cu Dumnezeu erau nişte fraieri clasa-ntâi, dar băiatul lui Kate O’Hara, Jack, nu era un fraier.
În viaţa lui iubise trei fiinţe: pe Marilyn, pe Laine şi pe Willy Young. La două renunţase, fiindcă nu poţi păstra pe cine nu vrea să-ţi aparţină, însă Willy îi rămăsese alături.
Atâta vreme cât îl avusese pe Willy, avusese o familie. Nu putea să-l mai aducă înapoi. Dar într-o zi, când totul avea să fie bine din nou, se va afla pe-o plajă frumoasă şi va închina paharul în amintirea celui mai bun prieten pe care-l avusese vreun om cândva.
Până atunci, însă, avea de lucru, de gândit şi de păcălit un ucigaş care lovea pe la spate.
Willy ajunsese la Laine, şi cu siguranţă atunci mai avea câinele, altfel de ce să fi luat legătura cu ea? S-ar putea să-l fi şi ascuns. Un om cu cap l-ar fi pus la loc sigur până studia terenul. Dar acesta nu era stilul lui Willy. Dacă-l cunoştea bine pe Willy - şi cine să-l fi cunoscut mai bine decât el? - era gata să parieze că avusese statuia cu diamante când intrase în micul magazin al lui Laine. Şi că, la plecare, n-o mai avea.
În cazul ăsta existau două posibilităţi: Willy o ascunsese în magazin fără ştirea lui Laine, sau fetiţa lu’ tăticu’ îndrugase gogoşi.
Oricum, trebuia să afle adevărul.
Prima etapă avea să fie o mică scotocire discretă prin magazinul iubitei lui fiice.
Max o găsi pe Laine acasă, lucrând la un model pe hârtie de calc.
Avea pe birou câteva mici forme decupate. După ce se uită un moment, îşi dădu seama că erau piese de mobilă de hârtie.
- Asta-i varianta adultă a unei case pentru păpuşi?
- Într-un fel. E casa mea, cameră cu cameră, răspunse Laine, bătând cu degetul într-un teanc de hârtii. Va trebui să înlocuiesc unele piese, aşa că am făcut machete ale celor din stocul meu care s-ar putea potrivi. Vreau să văd dacă merg, şi cum le-aş putea aranja dacă le aduc acasă.
Max mai privi un moment.
- Mă întrebam cum a putut ajunge logodită cu mine o femeie care alege cu atâta grijă o canapea.
- De unde ştii că n-am făcut şi o machetă a ta, pentru ca apoi s-o probez în diverse scenarii?
- Hmm.
- Şi-n plus, de canapele nu sunt îndrăgostită. Îmi plac şi le admir, dar sunt oricând dispusă să mă despart de ele, contra unui preţ potrivit. Pe tine, însă, te păstrez.
- A cam durat până să-ţi vină replica asta, dar îmi place, remarcă el, aşezându-se pe colţul biroului. Se pare că i-am găsit pe fosta nevastă şi copilul lui Crew. Le-am dat de urmă într-o suburbie a oraşului Columbus, din Ohio.
- Crezi că ştie ceva?
- Nu pot decât să speculez că pe Crew îl interesează fiul lui. Un om ca el n-ar vedea într-o progenitură, mai ales de sex masculin, un soi de avere personală? Soţia e altceva, doar o femeie şi nimic mai mult, uşor de înlocuit.
- Serios?
- Din punctul lui de vedere. Dintr-al meu, când ai norocul să găseşti femeia ideală, e de neînlocuit.
- Te-ai cam gândit până s-o spui, dar îmi place.
- Cealaltă problemă e că, în meseria mea, când apuci un fir, tot tragi de el până te duce undeva sau se desprinde din întreg. Trebuie să verific pista asta. Aşa că, schimbare de plan: am să plec la New York mâine dimineaţă la prima oră, cu diamantele pe care le avem. Le voi preda personal, apoi am să fac un salt până-n Ohio, ca să văd dacă pot afla ceva de la fosta doamnă Crew sau de la junior.
- Câţi ani are juniorul?
- Vreo 7.
- O, Max, dar e doar un copil!
- Nu ştii vorba aia, „mic dar cu urechi lungi“? Iisuse, Laine, adăugă el, văzându-i faţa. N-am să-l interoghez, voi sta doar de vorbă cu el.
- Dacă au divorţat, s-ar putea ca femeia să nu mai vrea să audă de Crew şi nici ca fiul ei să ştie cine îi e tatăl.
- Asta nu înseamnă că puştiul nu ştie sau că tăticul nu mai apare din când în când. Trebuie să verific, Laine. Voi pleca dimineaţă devreme. Dacă vrei să vii cu mine, am să fac aranjamentele necesare pentru amândoi.
Laine se întoarse spre hârtia de calc şi împinse în altă poziţie canapeaua, cu guma de la capătul unui creion.
- Ai să te mişti mai repede fără mine.
- Probabil, dar nu la fel de vesel.
Ridică privirea spre el.
- Un drum scurt la New York, un zbor până-n Ohio. Ca pe vremuri. Mă tentează, dar nu pot. Am de lucru, îl am pe Henry, mai trebuie să pun casa asta la punct... Şi să fac repetiţii pentru convorbirea cu mama ta.
Când Max râse, îl împunse cu guma creionului.
- Fără comentarii, amice - aşa fac întotdeauna.
Max nu voia s-o părăsească nici măcar pentru o zi. Ştia că, în parte, cauza era intensitatea obsesivă a noii iubiri, dar o alta era şi îngrijorarea.
- Dacă vii cu mine, o poţi suna de oriunde. Pe Henry poţi să-l laşi la familia Burger. Magazinul îl închizi pentru o zi, iar de casă te ocupi la întoarcere. Poţi să-ţi iei cu tine şi calcul.
- Ţi-e teamă să mă laşi singură în timp ce te duci să-ţi faci datoria. N-ar trebui. Şi, de fapt, nici n-ai putea. Îmi port singură de grijă de foarte mult timp, Max, şi voi continua s-o fac şi după ce ne căsătorim.
- După ce ne căsătorim, n-o să mai fie niciun hoţ de diamante ucigaş care să te aibă în vizor.
- Poţi să garantezi asta? Hai, du-te, insistă ea. Fă ceea ce ai de făcut. Aşa voi proceda şi eu, iar când te întorci... îşi trecu mâna peste coapsa lui. Atunci o să facem ceva împreună.
- Încerci să-mi distragi atenţia. Nu, stai - chiar reuşeşti.
Se aplecă şi o sărută.
- Ce zici de asta: eu fac ce am de făcut, tu stai aici şi faci ce ai de făcut, iar mâine-seară am să fiu înapoi - chiar şi mai devreme, dacă pot. Până atunci, te duci şi stai cu poliţistul şi nevastă-sa. Îl iei şi pe Henry cu tine. N-ai să rămâi singură aici până nu se termină totul. Putem să ne certăm pe tema asta sau să ajungem la un compromis.
Laine continua să-şi plimbe degetele pe coapsa lui.
- Îmi place să mă cert, zise ea.
- OK, replică Max, ridicându-se în picioare, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o rundă de box.
- Dar nu şi când sunt de acord cu celălalt. Ar fi un risc inutil să stau aici singură, aşa că voi profita de ospitalitatea lui Jenny şi-a lui Vince.
- Bine. Atunci... e bine. Vrei să ne certăm pentru altceva?
- Mai încolo, eventual.
- Mă duc să-mi rezerv biletele de avion. A, e vreo şansă ca sofaua aia să fie destul de lungă ca un tip să poată trage un pui de somn sâmbăta după-amiază?
- Se prea poate.
- O să-mi placă mariajul cu tine.
- Ba bine că nu.
Era trecut de unu când Jack termină de căutat în magazinul lui Laine.
Încuie uşa după el, pradă unei mari dileme. Era foarte dezamăgit că nu găsise diamantele. Viaţa ar fi fost mult mai simplă dacă acum ar fi avut căţelul sub braţ. Ar fi putut pleca din oraş, lăsând în urmă destule firimituri pentru ca Alex Crew să se ia după ele, îndepărtându-se cât mai mult de Laine.
Apoi, urma să dispară prin gaura iepurelui. Paisprezece milioane în diamante - sau doar jumătate, dacă le plasa în grabă - i-ar fi oferit o gaură de iepure foarte bine căptuşită.
În acelaşi timp îl domina un soi de mândrie. Ia te uită ce făcuse fetiţa lui în lumea oamenilor cinstiţi! Cum naiba învăţase să cumpere toate lucrurile alea? Mobila, podoabele, micile bibelouri elegante... Era un magazin foarte drăguţ. Fetiţa lui îşi făcuse o firmă de toată frumuseţea. Şi, de vreme ce fusese destul de curios să-i pătrundă în computer, se părea că afacerile-i mergeau destul de bine.
Îşi făurise o viaţă bună. Nu cea pe care i-ar fi dorit-o el, desigur, dar dacă asta voia, el putea să se împace cu ideea. N-o înţelegea şi niciodată n-ar fi înţeles-o, dar o accepta. Era clar că n-avea să revină pe acelaşi drum cu el. În sfârşit dăduse uitării fantezia aceea, după ce se uitase bine la casa ei, la magazinul ei, la viaţa ei. O risipă de talent considerabilă, după părerea lui, dar înţelegea că niciun tată nu-şi putea împinge cu forţa odrasla într-un anumit tipar. Nu se revoltase şi el împotriva familiei lui? Era destul de firesc ca şi Laine să fie o rebelă şi să-şi aleagă singură calea în viaţă.
Nu era însă firesc să-ncerce să înşele un om care era sânge din sângele ei. La ea erau diamantele. Altfel, nu se putea. Dacă-i venise cumva ideea sucită să-l tragă pe sfoară ca să-l protejeze, trebuia s-o lămurească.
Sosise vremea pentru o mică discuţie între tată şi fiică.
Asta însemna că trebuia să fure o maşină. De fapt, detesta furturile de maşini, erau atât de vulgare, dar avea nevoie de un mijloc de transport, din moment ce fiica lui se hotărâse să locuiască pe coclaurile din afara oraşului.
Jack era hotărât să se ducă la ea, să stea de vorbă, să ia diamantele şi să dispară.
Alese un Chevrolet Cavalier - maşină bună, solidă - şi, după câteva mile, îi schimbă numărul de înmatriculare cu al unui Ford Taurus, din spirit de prevedere. Una peste alta, cu Chevy-ul putea străbate Virginia până în North Carolina, unde avea un asociat care putea să-i plaseze maşina. Etapa următoare a drumului avea să şi-o plătească cu bani peşin, având grijă să lase destule urme după care să se ţină Crew - exact atâta cât să-l atragă departe de Maryland şi de Laine. Apoi avea o întâlnire în sudul Californiei, unde urma să transforme pietricelele scânteietoare în verzişori.
Şi, în sfârşit, a lui va fi lumea.
Fredona pe muzica postului de rock clasic pe care-l găsise, bine dispus de afirmaţia veselă a Beatles-ilor că se descurcau cu foarte puţin ajutor de la prieteni. El ştia de minune să se descurce.
Ca măsură de prevedere, opri maşina la jumătatea aleii. Câinele era prietenos, când nu făcea pe el de frică, îşi aminti el - dar câinii lătrau. N-avea niciun rost să dea alarma până nu lămurea totul.
Jack îşi urma drumul pe jos, la lumina creionului-lantemă. Era întuneric beznă şi se întrebă iar ce-o apucase pe Laine să-şi aleagă un asemenea loc. În afara propriilor lui paşi scrâşnind pe pietrişul aleii, nu se auzea decât o bufniţă şi, din când în când, câte un foşnet prin desişuri.
De ce şi-ar dori cineva desişuri foşnitoare în jurul casei? Apoi simţi mirosul de liliac şi zâmbi. Era plăcut să mergi prin întuneric şi linişte, savurând mireasma florilor. Plăcut, pentru o schimbare de ritm ocazională. Poate avea să culeagă câteva flori de liliac şi să apară cu ele la uşă. Ca o ofertă de pace.
Începu să-şi urmeze mirosul, când lumina lanternei surprinse un luciu cromat.
Măturând locul cu fasciculul de raze, Jack simţi un gol în stomac.
Maşina copoiului de la asigurări era parcată în capătul aleii, lângă a lui Laine.
Miji ochii şi studie casa. La ferestre nu se vedea nicio lumină. Era aproape ora două dimineaţa, şi în faţa casei fiicei lui stătea parcată maşina unui bărbat.
Fetiţa lui se... căută un termen pe care mintea lui de părinte să-l poată accepta fără a face implozie. Îşi făcea de cap. Fetiţa lui îşi făcea de cap cu un sticlete. După părerea lui Jack, orice detectiv particular nu era decât un poliţist cu un venit anual mai mare decât al celor ce purtau insigne.
Carne din carnea lui, sânge din sângele lui - cu un caraliu! Unde greşise?
Nu-şi putea permite să rişte a doua oară, pătrunzând în casă când era şi detectivul acolo. Avea nevoie de discreţie, fir-ar să fie, ca să-i bage lui Laine minţile-n cap.
Gaborul trebuia să plece la un moment dat, îşi aminti el. Nu-i mai rămânea decât să găsească un loc unde să ascundă maşina şi să aştepte.
Era o dovadă a iubirii ei, conchise Laine, faptul că-şi schimbase programul de dimineaţă ca să-i ureze drum bun lui Max la ora şase fără un sfert.
Îi plăcea să creadă că asta-i dovedea şi flexibilitatea, dar ştia ea ce ştia. Avea să revină la vechiul program după ce ea şi Max se obişnuiau mai mult unul cu altul. Poate că va fi o variantă uşor diferită dar, în ultimă instanţă, tot program avea să fie.
Ardea de nerăbdare, şi simplul gând o făcu să-l sărute cu foarte mult entuziasm.
- Dacă aşa te desparţi de mine când plec doar pentru o zi, la ce să mă aştept când va trebui să lipsesc din oraş două săptămâni?
- Mi-am dat doar seama ce frumos va fi să mă obişnuiesc cu tine, să te iau ca pe o certitudine, să fiu iritată de micile tale năravuri şi capricii.
- Dumnezeule, ciudată mai eşti! comentă el, cuprinzându-i faţa în palme. Şi trebuie să aştept cu nerăbdare să te irit?
- Şi să ne ciondănim. Aşa fac oamenii căsătoriţi. Când ne vom certa, te voi numi Maxfield.
- Of, la naiba!
- Cred c-o să fie amuzant. Zău că abia aştept să ne certăm pentru cheltuielile gospodăreşti sau culoarea prosoapelor din baie.
Şi, pentru că nu minţea, îşi aruncă braţele pe după gâtul lui şi-l sărută iar, cu entuziasm.
- Drum bun.
- Voi fi acasă pe la opt sau chiar mai devreme, dacă reuşesc. Am să te sun.
Îşi îndesă faţa în adâncitura umărului ei.
- Şi am să mă gândesc la un motiv de ciondăneală.
- Ce dulce eşti!
Max se retrase şi se aplecă să-l mângâie pe Henry, care împingea cu botul ca să se înghesuie între ei.
- Să ai grijă de fata mea, îi spuse câinelui. Apoi îşi ridică servieta, îi făcu scurt lui Laine cu ochiul şi pomi spre maşină.
Laine îi făcu cu mâna, după care, conform promisiunii, închise uşa şi o încuie.
N-o deranja că se trezise devreme.
Intenţiona să se ducă în oraş să se uite mai bine la articolele din stoc, ca să se decidă ce va aduce în casa ei. Urma să-l ducă pe Henry la o plimbare în parc, apoi să dea câteva telefoane pentru a comanda repararea pieselor de mobilier stricate şi să scape de cele cărora nu le mai dădea nicio şansă.
O tentă să exploreze Online câteva site-uri nupţiale, oftând la vederea rochiilor, a florilor şi a decoraţiunilor. Laine Tavish se mărită! Era atât de încântată, încât făcu câţiva paşi de dans, determinându-l pe Henry să alerge nebuneşte în cerc. Hotărî să cumpere câteva reviste pentru nunţi, dar asta însemna să se ducă la mall, unde le putea lua fără a provoca bârfe în oraş. Asta dacă nu cumva era pregătită pentru bârfele orăşenilor.
Îşi dorea o nuntă mare şi opulentă, lucru care o surprinse. Voia o rochie magnifică şi ridicol de scumpă. O rochie cum nu ai decât o dată în viaţă. Voia să petreacă ore întregi chinuindu-se cu pregătirea florilor, a muzicii şi a listelor de invitați.
Râzând de ea însăşi, pomi pe scară cu gândul să se îmbrace, înapoi la realitate, îşi spuse. Viaţa ei banală luase o întorsătură acută şi neaşteptată, dar totul revenea la normal. Ce putea fi mai normal decât ca o femeie să viseze la ziua nunţii ei?
- Trebuie să fac liste, Henry. Liste, liste şi iar liste. Ştii cât îmi place îşi încheie bluza albă şi îmbrăcă o pereche de pantaloni bleumarin strâmți.
- Desigur, trebuie să stabilim o dată. Mă gândesc la octombrie. Toate culorile acelea minunate ale toamnei... Ruginiu, chihlimbariu şi auriu brumat... Culori intense. Va fi îngrozitor de greu să pregătesc totul într-un timp atât de scurt, dar o voi face.
Lăsându-se pradă imaginaţiei, îşi împleti părul într-o coadă şi îmbrăcă o jachetă cu pătrăţele albastre şi albe. Mai întâi o zbenguială prin parc, îşi spuse, în timp ce se încălţa cu pantofii comozi de pânză, fără toc.
Era la jumătatea scării, când Henry începu să latre alarmat şi se repezi înapoi în sus.
Laine încremeni, apoi se ridică pe vârfuri, cu inima bătându-i nebuneşte. Înainte de a-l putea urma pe Henry la etaj, în livingul de la baza scării apăru Jack.
- Câinele ăla s-a dus să-şi ia pistolul?
- Tată!
Laine închise ochii şi respiră adânc.
- De ce faci asta? Nu poţi să baţi naibii la uşă?
- Economie de timp. Mereu vorbeşti cu câinele?
- Da, mereu.
- Îţi răspunde vreodată?
- În felul lui. Henry! E-n regulă, Henry. Nu-ţi face nimic.
Începu să coboare cu privirea aţintită la părul lui vopsit şi costumul şifonat.
- Lucrezi, văd.
- În felul meu.
- Se pare că ai dormit în costumul ăsta.
- Aşa e.
Tonul lui tăios o făcu să înalţe din sprâncene.
- Nu te răsti la mine, Jack. Nu-i vina mea.
- Ba este vina ta. Avem de vorbit, Elaine.
- Cu siguranţă, replică ea răspicat, dând din cap, apoi se răsuci pe călcâie şi intră în bucătărie. Am cafea şi nişte muffins cu mere, dacă ţi-e foame. Nu gătesc.
- Ce faci cu viaţa ta?
Izbucnirea lui îl făcu pe Henry, care venise târâş să încerce terenul, să se retragă speriat spre uşă.
- Ce fac eu cu viaţa mea? Ce fac? se întoarse Laine spre el, cu cafetiera în mână.
Reacţia ei violentă îl făcu pe Henry să-şi recapete curajul. Se repezi înăuntru şi se lipi de Laine, încercând să mârâie spre Jack.
- Nu-i nimic, Henry.
Mulţumită şi foarte surprinsă să vadă cum îi lua apărarea, Laine se aplecă să-l calmeze.
- Nu e periculos.
- Aş putea fi, mormăi Jack, deşi se simţea puţin mai uşurat să vadă că dulăul avea o fărâmă de curaj.
- Am să-ţi spun ce fac cu viaţa mea, tată. Îmi trăiesc viaţa. Am o casă, un câine, o firmă, o maşină - şi note de plată. Am şi un instalator, gesticulă ea cu cafetiera în mână, aproape vărsând cafeaua. Am prieteni care n-au făcut pârnaie, şi pot lua o carte de la bibliotecă ştiind c-am s-o restitui la timp. Pe când tu, tată, tu ce faci cu viaţa ta? Ce-ai făcut cu viaţa ta de când te ştiu?
Buzele lui Jack începuseră să tremure. Şi le strânse ferm, şi abia reuşi să răspundă:
- Aşa vorbeşti cu mine?
- Da, aşa vorbesc cu tine! Niciodată nu ţi-am criticat preferinţele, fiindcă erau ale tale şi aveai dreptul la ele. Aşa că te rog să nu mi le critici nici tu pe ale mele.
Umerii lui se cocoşară, mâinile i se retraseră spre buzunare, iar Henry, uşurat că n-avea să-i fie pusă vitejia la încercare, se aşeză.
- Îţi petreci nopţile cu un gabor. Cu un gabor!
- E detectiv particular, iar asta n-are nicio importanţă.
- N-are nicio...
- Ceea ce fac e că-mi petrec nopţile cu omul pe care-l iubesc şi cu care am să mă mărit.
- Ai să te mă...
Jack scoase câteva sunete incoerente şi păli vizibil. Se apucă de spătarul unui scaun şi se aşeză încet.
- Mi s-au tăiat picioarele. Lainie, nu se poate să te măriţi. Eşti doar un copil.
- Nu mai sunt copil de mult. Puse cafetiera pe masă şi se duse la el, atingându-l blând cu mâinile pe obraji. Nu mai sunt un copil, tată.
- Acum 5 minute erai.
Oftând, Laine se aşeză pe genunchii tatălui ei, rezemându-şi capul pe umărul lui. Henry se apropie tiptil, ca să-şi îndese capul printre cele patru picioare omeneşti, sprijinindu-şi-l cu compasiune de genunchiul lui Laine.
- Îl iubesc, tată. Fii fericit pentru mine.
Jack începu s-o legene.
- Nu e destul de bun pentru tine. Sper că ştie şi el asta.
- Sunt sigură că ştie. Ştie cine sunt. Cine am fost, adăugă ea, retrăgându-se ca să-i privească chipul. Dar nu contează, fiindcă mă iubeşte. Vrea să se însoare cu mine, să-şi făurească o viaţă alături de mine. O să-ţi dăruim nepoţi.
Culoarea care mai revenise puţin în obrajii lui Jack se estompa din nou.
- Ei, haide, să nu mergem aşa de departe. Lasă-mă deocamdată să mă obişnuiesc cu ideea că nu mai ai şase ani. Cum îl cheamă?
- Max. Maxfield Gannon.
- Fandosit nume.
- E din Savannah, şi e un om minunat.
- Câştigă bine?
- Se pare că da, dar şi eu câştig bine.
Îi mângâie părul cănit.
- Ai de gând să-mi pui toate întrebările răsuflate ale tatălui miresei?
- Încerc să mă gândesc la ele.
- Nu-ţi face griji. Ajunge doar să ştii că sunt fericită cu el.
Îl sărută pe obraz, apoi se ridică să toarne cafeaua.
Absent, Jack îl scărpină pe Henry între urechi, făcându-şi-l prieten pe viaţă.
- A plecat destul de devreme, azi-dimineaţă, zise Jack.
Laine îl privi peste umăr.
- Nu-mi place să pândeşti casa, tată. Dar, da, a plecat devreme.
- Cât timp avem până se întoarce?
- N-o să se întoarcă până diseară.
- OK. Laine, am nevoie de diamante.
Luând o cană, Laine o umplu cu cafea, veni şi o puse pe masă în faţa lui, apoi se aşeză şi-şi împreună mâinile pe tăblia mesei.
- Îmi pare rău, nu se poate.
- Te rog, ascultă-mă.
Jack se aplecă înainte, apucându-i mâinile împreunate pe masă.
- Nu e un joc.
- Nu? Nu e întotdeauna un joc?
- Alex Crew, arză-l-ar focul veşnic al iadului, caută pietrele astea. A omorât un om, şi e responsabil şi de moartea lui Willy. O să te atace, Laine. E-n stare de orice ca să le obţină. Pentru el ăsta nu-i un joc. Pentru el e o afacere, brutală şi fară scrupule.
- De ce te-ai înhăitat cu el?
- M-a orbit sclipirea pietrelor.
Strângând din dinţi, Jack se retrase îşi luă cafeaua şi tăcu o vreme privind în cană.
- Credeam că pot să mă descurc cu el. El credea că mă păcălise. Canalia. Credea că mă păcălise jocul, cu numele lui fals şi vorbele fandosite. Ştiam cine era şi ce făcuse. Da’ străluceau aşa de tare, Laine...
- Ştiu.
Şi, fiindcă ştia într-adevăr, fiindcă-şi amintea ce însemna să fie orbită de scăpărarea nestematelor, îi mângâie mâna.
- M-am gândit eu că va încerca să mă tragă-n piept mai încolo, dar credeam că-i pot face faţă. L-a omorât pe Myers, omul din interior, un nătărău lacom care voia să pună mâna pe pradă. Asta a schimbat melodia, Laine. Ştii că eu nu lucrez aşa. N-am făcut niciodată rău nimănui, în toţi anii de când practic jocul ăsta. Le dau gaură la portofel, sigur, le rănesc mândria, dar nu mă ating de nimeni, orice-ar fi.
- Dar nu-i înţelegi pe oamenii care o fac, tată. În adâncul sufletului, nu-i înţelegi.
- Crezi că tu îi înţelegi?
- Mai bine decât tine în orice caz. Pentru tine, aventura contează. Mici măcar rezultatul, ci drumul până acolo. Strălucirea, repetă ea, cu o oarecare afecţiune. Pentru unul ca el, ceea ce contează e scorul, să ia tot, iar dacă pe parcurs face rău cuiva, cu atât mai bine, fiindcă asta ridică şi mai mult miza. Niciodată nu se opreşte până nu ia totul.
- Atunci, dă-mi diamantele. Pot să-l atrag departe de-aici. Va şti că nu mai sunt la tine. O să te lase în pace. Tu nu eşti importantă pentru el, însă pentru mine nimic pe lumea asta nu e mai important.
Nu minţea. Omul care ştia să mintă ca un jongler cu 3 mâini, spunea adevărul-adevărat. O iubea, dintotdeauna o iubise şi avea s-o iubească mereu. La rândul ei, Laine era exact în aceeaşi situaţie.
- Nu sunt la mine. Şi fiindcă te iubesc, nu ţi le-aş da nici dacă ar fi aici.
- Willy trebuia să le aibă la el când a intrat în magazinul tău. N-avea niciun rost să vină, să-ţi vorbească, dacă nu plănuia să ţi le paseze. A ieşit de-acolo cu mâinile goale.
- Da, le avea când a intrat. Ieri le-am găsit. Am găsit căţelul. Vrei chifla aia, sau nu?
- Elaine!
Laine se ridică şi puse chifla pe o farfurie.
- Sunt la Max. Le duce înapoi la New York. Chiar acum.
Lui Jack i se tăie literalmente respiraţia.
- Le-ai... i le-ai dat copoiului?
- Detectiv particular. Şi, da, i le-am dat lui.
- Te-a ameninţat cu pistolul? Ţi-era rău? Sau ți-ai pierdut minţile?
- Pietrele se întorc acolo unde le e locul. Se va da un comunicat de presă anunţând recuperarea lor parţială, ceea ce-l va face pe Crew să mă lase în pace.
Jack sări de pe scaun şi începu să-şi smulgă părul din cap, în timp ce se învârtea prin cameră. Crezând că era un joc, acum că se împrieteniseră, Henry îşi luă frânghia şi începu să-l urmeze ţopăind.
- Poate să se ducă şi-n Martinica, ce ştii tu? în Belize. La Rio. Sfinte Dumnezeule, cum a putut fiica mea să cadă într-o plasă aşa de veche că-i put firele de putrede ce-s?
- Se duce exact acolo unde a spus că se duce, ca să facă exact ceea ce a spus că face. Iar la întoarcere, tu şi cu mine o să-i dăm partea ta, ca să facă acelaşi lucru şi cu ea.
- S-o crezi tu!
Ca să-l liniştească pe Henry, Laine se ridică şi-i turnă de mâncare într-un castron.
- Ora mesei, Henry. Ai să mi le dai, Jack, fiindcă n-am de gând să-l las pe tatăl meu să fie fugărit şi omorât pentru o pungă de pietricele sclipitoare. N-am să-mi mint copiii, dacă într-o zi mă vor întreba ce s-a întâmplat cu bunicul lor.
- Nu-mi veni cu rahaturi d-astea!
- Ai să mi le dai, fiindcă e singurul lucru pe care ţi l-am cerut vreodată.
- La naiba, Laine, la naiba şi la dracu’ şi la mama dracului!
- Şi ai să mi le dai şi fiindcă, după ce Max le predă şi încasează recompensa., am să-ţi dau ţie partea mea. Sau, mă rog, jumătate din ea. Înseamnă unu şi un sfert la sută din douăzeci şi opt de milioane. Nu e lovitura vieţii, dar nici n-ai de ce să strâmbi din nas. Şi după aia vom trăi cu toţii fericiţi, până la adânci bătrâneţi.
- Nu pot să...
- Consideră-l un dar de nuntă, îl întrerupse ea, înclinându-şi capul într-o parte. Vreau să dansezi la nunta mea, tată, şi nu poţi face asta dacă intri-n puşcărie sau cu Crew suflându-ţi în ceafa.
Cu un oftat zgomotos, Jack se aşeză din nou.
- Laine.
- Îţi poartă ghinion, tată. Pentru tine, diamantele astea sunt blestemate. Ţi l-au luat pe Willy, iar acum fugi, urmărit nu de poliţie, ci de cineva care-ţi doreşte moartea. Dă-mi-le mie şi scapi. Max va găsi o cale de a rezolva totul, la New York. Compania de asigurări le vrea înapoi şi nimic mai mult. De tine nu le pasă.
Se apropie de el, şi-l mângâie pe obraz.
- Dar mie, da.
Jack se uită la singura faţă din lume pe care o iubea mai mult decât pe a lui proprie.
- La urma urmei, ce naiba să fi făcut eu cu atâta bănet?
14.
Laine bătea cu degetele în volan, în timp ce stătea în maşina parcată pe aleea casei, studiind Chevrolet-ul verde închis.
- Ştii, scumpo, şi mama ta avea aceeaşi expresie pe faţă când...
Jack se întrerupse, căci Laine întoarse încet capul, privindu-l lung.
- Ai furat o maşină, zise ea.
- Eu consider că am împrumutat-o...
- Ai săltat o maşină şi ai venit cu ea la mine acasă?
- Şi ce era să fac, să vin cu autostopul? Fii rezonabilă, Lainie.
- Te rog să mă scuzi. Îmi dau seama ce rezonabil e să obiectez că tatăl meu adăposteşte maşini furate în curtea casei mele. Ruşine să-mi fie.
- Hai, nu fi năzuroasă.
- Nerezonabilă şi năzuroasă. Să mor de râs, nu alta. Ai să duci maşina asta înapoi de unde ai luat-o.
- Bine, da’...
- Bine, nu!
Îşi lăsă capul în mâini, strângându-şi tâmplele între palme şi zise:
- E prea târziu pentru asta. Au să te prindă, ai să intri-n puşcărie, iar eu va trebui să explic de ce tatăl meu consideră că e absolut normal să fure o maşină. O s-o lăsăm pe marginea drumului, undeva. Nu aici. Undeva mai departe.
Îngrijorat de tonul ei, Henry se ridică peste spătarul scaunului din faţă, ca s-o lingă pe ureche.
- În regulă. O să fie în regulă. Lăsăm maşina în afara oraşului, declară ea, trăgând aer în piept. Nici usturoi n-am mâncat, nici gura nu ne miroase.
- Fără maşină, cum naiba vrei să ajung în New Jersey? Să ne gândim puţin, Laine. Trebuie să mă duc la Atlantic City, unde e seiful, să iau diamantele şi să ţi le aduc. Asta vrei, nu?
- Da, asta vreau.
- O fac, pentru tine, iubito, împotriva voinţei mele, doar fiindcă aşa vrei tu. Ceea ce doreşte fetiţa mea e pe primul loc pentru mine. Dar nu mă pot duce pe jos până la Atlantic City şi-napoi, nu-i aşa?
Laine cunoştea tonul acela. Când îl folosea, Jack O’Hara putea să vândă sticle cu lături dintr-un cort de pe malul unui pârâu limpede de munte.
- Există avioane, trenuri, mai sunt şi afurisitele de autobuze, lua-le-ar dracu’ să le ia...
- Nu înjura când vorbeşti cu tatăl tău, o mustră el blajin. Şi apoi nu-mi poţi pretinde să merg cu autobuzul.
- În niciun caz. În niciun caz. Na, că iar devin năzuroasă şi nerezonabilă. Poţi să iei maşina mea. Cu împrumut, se grăbi ea să precizeze. Poţi împrumuta maşina mea pentru o zi. Oricum n-o să am nevoie de ea. Voi fi ocupată, să mă dau cu capul de toţi pereţii, doar-doar mi-oi găsi minţile pe care mi le-am pierdut.
- Dacă aşa vrei tu, iubito...
Laine îşi ridică ochii spre cer.
- Nici acum nu-mi vine să cred că ai lăsat diamante în valoare de milioane de dolari într-un seif luat cu chirie şi pe urmă l-ai trimis pe Willy aici cu alte câteva milioane.
- Trebuia să ne grăbim. Iisuse, tocmai aflaserăm de moartea lui Myers. Urmam noi. Mi-am pus bine partea şi am întins-o. Ticălosul de Crew trebuia să se ia după mine. Numai că nu i-am desenat şi-o hartă. Prada era în siguranţă. Willy urma să aducă cealaltă parte aici, apoi să se întoarcă după restul, în timp ce Crew mă urmărea pe mine, la o mie de mile distanţă. Trebuia să fie banii noştri de drum, rezerva noastră.
„Ca să trăim regeşte“, adăugă el în sinea lui, „pe plaja aia frumoasă.“
- Nicio clipă nu m-am gândit că-ţi va da de urmă. Nu l-aş fi atras pe Crew în preajma ta, fetiţo. Ar fi trebuit să se ţină după mine.
- Şi dacă te prindea?
- Nu l-aş fi lăsat să mă prindă. Încă n-am uitat cum să mă mişc, Lainie.
- Mda, văd.
- Voiam doar ca Willy să câştige timp. Se ducea în Mexic şi lichida primul sfert din pradă. Ne întâlneam, ne luam zborul, şi cu banii ăia puteam sta ascunşi, în linişte, până se mai aşezau lucrurile.
- După care vă strecuraţi înapoi şi luaţi şi restul de la mine.
- Puneam la cale planul din mers.
- Aveaţi amândoi cheia seifului din AC?
- În niciun om de pe planeta asta nu aveam mai multă încredere decât în Willy. În afară de tine, adăugă el, bătând-o pe genunchi. Acum, e la poliţie.
Îşi boţi buzele, îngândurat.
- O să le ia ceva timp ca să se prindă de unde e cheia - dacă s-or prinde vreodată.
- E la Max. Am scos-o eu de pe inelul de chei al lui Willy şi i-am dat-o.
- Cum ai reuşit să...?
Iritarea din tonul lui fu înlocuită de afecţiune.
- Ai furat-o.
- Vorba vine. Dar dacă ai de gând să compari asta cu şutirea unei maşini, mută-ţi gândul. E cu totul altceva.
- Le-ai suflat-o de sub nas, nu-i aşa?
Buzele ei tresăriră.
- Poate.
Jack îi dădu un cot uşor.
- Nici tu n-ai uitat să te mişti.
- Aşa se pare. Dar aş prefera să uit.
- Nu vrei să ştii cum am dat lovitura?
- Am dedus, în cea mai mare parte. Omul vostru din interior a luat la el în birou câinele, păpuşa etcetera - obiecte banale. Cine să le dea atenţie? Sunt puse la vedere. Vine transportul - sau transporturile - iar el înlocuieşte pietrele - ori numai pe unele dintre ele - cu falsuri. Bagă câte un sfert din pradă în fiecare dintre cele patru manechine. Şi le lasă acolo.
- Partea asta a rasolit-o. Era lacom, dar nu-l ţineau nervii.
- Hmm. Nu puteaţi aştepta prea mult, ca să nu cedeze. Şi-n plus, nici nu mai aveaţi încredere în el. Două zile, maximum. Apoi dădea el însuşi alarma, susţinând că s-au substituit pietrele cu falsuri, ca să aibă acoperire. Copoii dau năvală şi începe ancheta. Manechinele trec pe sub nasul lor.
- Am luat fiecare câte unul. Eu, de fapt, m-am dat drept funcţionar de Ia asigurări, am intrat în biroul lui Myers chiar când forfoteau toţi prin jur şi am plecat cu partea mea în servietă. A fost o frumuseţe. Apoi Willy şi cu mine am luat prânzul la două străzi distanţă, la T.G.I. Friday’s, imediat după lovitură, cu paişpe milioane în buzunare. Am mâncat nachos. N-a fost rău deloc.
Laine se întoarse cu faţa spre el.
- N-am să neg că a fost o lovitură grozavă. Nici n-am să mă prefac că nu vă înţeleg emoţia aventurii. Dar am încredere în tine, tată. Am încredere c-ai să te ţii de cuvânt. Am nevoie de viaţa asta. Mai mare nevoie decât ai tu de aventuri. Te rog, nu mi-o încurca.
- Am să dreg totul. Se aplecă şi o sărută pe obraz. Stai numai să vezi.
Îl privi cum pleca spre maşina furată, cu pas săltat. „Unul pe minut“, îşi aminti ea.
- Să nu mă pui şi pe mine printre fraieri, tată, murmură ea.
Îi ceruse lui Jack s-o lase în parc, cu Henry, sperând că era încă destul de devreme ca niciun cunoscut să n-o vadă coborând din maşina unui străin. Îl lăsă pe Henry să zburde o jumătate de oră, tăvălindu-se pe jos şi fugărind veveriţe.
Apoi îşi scoase telefonul celular şi-l sună pe Max.
- Gannon.
- Tavish.
- Ura, pui. Ce e?
- Mă gândeam... Eşti la aeroport?
- Mda. Tocmai m-am aşezat în avionul de New York.
- Mă gândeam să-ţi spun - azi-dimineaţă a trecut tatăl meu pe la mine.
- Chiar aşa?
Sesiză răceala bruscă din ton şi se strâmbă. N-avea niciun rost să menţioneze mijlocul de transport al lui Jack.
- Am stabilit nişte lucruri, Max, am clarificat unele amănunte. S-a dus să aducă şi partea lui de diamante. O să mi le dea pentru ca eu să ţi le dau ţie, iar tu... mă rog, restul îl ştii.
- Unde sunt, Laine?
- Până să ajung la asta, vreau să înţelegi că-şi dă seama că a încurcat-o.
- Zău? Şi de care încurcătură şi-a dat seama?
- Max!
Se aplecă să ia creanga pe care o adusese Henry la picioarele ei şi o aruncă ca pe o suliţă, făcându-l să alerge s-o prindă.
- Au intrat în panică. Auzind despre moartea lui Myers, i-a cuprins panica. Era un plan prost, fără discuţie, dar au acţionat la un impuls. Tatăl meu nu ştia că Alex Crew aflase despre mine, şi cu atât mai puţin că avea să vină aici. A crezut că Willy poate să-mi dea figurina, iar eu s-o ţin ascunsă câţiva ani, în timp ce ei...
Nu mai continuă, dându-şi seama cum ar fi sunat restul explicaţiei.
- În timp ce plasau diamantele rămase şi trăiau pe picior mare din banii luaţi pe ele.
- Mai mult sau mai puţin. Esenţialul e că a acceptat să mi le dea. Le aduce.
- De unde?
- Dintr-un seif din Atlantic City. Căsuţe poştale etcetera. Adineauri a plecat. O să-i ia aproape toată ziua, dus-întors cu maşina, dar...
- Cu ce maşină?
Laine îşi drese vocea.
- I-am împrumutat-o pe a mea. N-am avut încotro. Ştiu că n-ai încredere-n el, Max, dar e tatăl meu. Măcar eu trebuie să am încredere în el.
- OK.
- Asta-i tot?
- Tatăl tău e tatăl tău, Laine. Ai făcut ceea ce trebuia să faci. Însă, nu, n-am încredere în el, şi n-am să fiu şocat dacă vom descoperi că s-a mutat într-o vilişoară cochetă din Barcelona.
- Nici el nu are încredere în tine. Zice că eşti în drum spre Martinica.
- Spre Saint Bart’s, eventual. Îmi place mai mult acolo. Chiar că ai nimerit la mijloc, Laine.
- Norocul meu că vă iubesc pe amândoi.
Auzi schimbarea se sunet din apropiere şi-şi dădu seama că Max ieşise din terminal.
- Cred că acum te duci să iei un taxi.
- Mda.
- Atunci, mai bine te las. Ne vedem când vii.
- Neapărat. Te iubesc, Laine.
- Mă bucur să aud. Şi eu te iubesc. Pa.
Max puse telefonul în buzunar, se uită la ceas şi pomi spre staţia de taxiuri.
În funcţie de trafic, putea rezolva partea din program de la New York în două ore. După calculele lui, putea ocoli prin Atlantic City fără prea mai complicaţii.
Dacă Laine tot nimerise la mijloc, era hotărât să nu lase să fie înghesuită prea tare.
Laine ieşi din parc pe Market Street în lesă cu Henry, care se străduia s-o roadă.
- Regulile sunt reguli, Henry. Mă crezi sau nu, dar până acum vreo două săptămâni aproape că aveam deviza asta tatuată pe fund.
Când Henry, drept răspuns, se lăsă pe burtă scâncind, Laine se ghemui, ajungând cu nasul în botul lui.
- Ascultă, amice. În oraşul ăsta există o lege a lesei. Dacă nu eşti în stare s-o accepţi, şi să te porţi cu puţină demnitate, s-a zis cu joaca-n parc!
- Probleme?
Laine tresări, crispându-se când simţi valurile fierbinţi de vinovăţie care o străbăteau în timp ce privea chipul lat şi prietenos al lui Vince.
- Nu-i convine lesa.
- Pe-asta trebuie s-o discute cu consiliul local. Haide, Henry, am aici o bucată de biscuit pe care e scris numele tău. Vin şi eu cu voi, îi spuse el lui Laine. Oricum aveam ceva de vorbit cu tine.
- Sigur.
- Văd că azi ai pornit-o cu noaptea-n cap.
- Da, s-au adunat multe. Mulţumesc, adăugă ea, când Vince luă lesa şi începu să-l tragă pe Henry după el.
- În ultimul timp, au început să se întâmple lucruri interesante.
- Abia aştept să revin la o viaţă plicticoasă.
- Nici nu mă mir.
O aşteptă să-şi scoată cheile şi să descuie uşa din faţă a magazinului. În timp ce Laine dezactiva alarma, Vince se lăsă pe vine să desfacă lesa şi să-l scarpine pe Henry, care nu mai putea de bucurie.
- Am auzit că ai fost la secţie, acum două zile.
- Într-adevăr.
Ca să aibă o ocupaţie, Laine se duse să descuie sertarul casei.
- Ţi-am spus că-l cunoşteam pe Willy şi m-am gândit... Voiam să mă ocup de aranjamentele pentru funeralii.
- Mda, asta se poate. Să-i pregăteşti funeraliile. Totul s-a rezolvat.
- Bun. Mă bucur să aud.
- A mai venit cineva aseară, să întrebe de el, dar a spus că-l cunoştea după celălalt nume. Numele de pe cartea de vizită pe care ţi-a dat-o ţie.
- Serios? Mă duc să-l bag pe Henry în spate.
- Îl duc eu. Vino, Henry.
Ademenit cu jumătatea de biscuit, Henry se repezi în încăperea din spate.
- Tipul ăsta care-a venit spunea că Willy - sau Jasper - era un dealer de cărţi rare.
- Posibil să fi fost - sau să se fi dat drept aşa ceva. Ţi-am spus, Vince, nu l-am mai văzut pe Willy de când eram mică. Asta-i adevărul.
- Te cred. Mi se pare însă cam ciudat un amănunt. Printre efectele lui erau cinci chei, iar aseară, când m-am uitat, am văzut doar patru.
Vince făcu o pauză şi continuă:
- N-ai să-mi sugerezi că le numărasem greşit, nu-i aşa?
- Nu. N-am s-o fac.
- Îţi mulţumesc. Omul care a venit aseară avea ochii tăi.
- Mai bine zis, eu îi am pe-ai lui. Dacă l-ai recunoscut, de ce nu l-ai arestat?
- E complicat să-ţi explic... Să zicem că nu arestezi un om doar pentru că vezi ceva în ochii lui. Am să-ţi cer cheia aia, Laine.
- Nu-i la mine.
- Ce naiba, Laine, se enervă Vince, ridicându-se.
- I-am dat-o lui Max, spuse ea repede. Încerc să fac ceea ce trebuie, ce e corect şi nu să fiu răspunzătoare pentru arestarea tatălui meu. Sau pentru uciderea lui.
- Unul dintre lucrurile pe care trebuie să le faci e să mă ţii la curent. O fi furtul diamantelor treaba celor de la New York, Laine, dar unul dintre oamenii suspecţi de a le fi furat a murit în oraşul meu. Altul, poate chiar mai mulţi dintre complicii lui se află tot în oraşul meu, sau au trecut pe-aici, iar lucrul ăsta îi pune pe cetăţenii din jurisdicţia mea în pericol.
- Ai dreptate. Mi-e greu să-mi păstrez echilibrul când merg pe-o sârmă atât de subţire. Ştiu că încerci să mă ajuţi. Am găsit partea lui Willy din diamante. Nu ştiam că erau aici, Vince, îţi jur.
- Dacă nu ştiai, cum le-ai găsit?
- Erau într-o figurină aiurită. Un câine - o potaie. Am încercat să înţeleg şi nu pot să ajung la altă concluzie decât că a pus-o pe un raft când a fost aici, sau a pus-o în altă parte
- Într-un dulap sau sertar - iar Jenny ori Angie au găsit-o şi au mutat-o pe raft. Angie, mai degrabă. Jenny m-ar fi întrebat, iar când am vorbit cu ea nu-şi amintea să fi văzut statueta. I le-am dat lui Max, iar el s-a dus cu ele la New York, ca să le predea. Poţi să te convingi. Sună la Reliance şi întreabă.
Vince nu spuse nimic câteva clipe, apoi vorbi:
- N-am ajuns să întrecem măsura atât de mult, încât să trebuiască să te verific, nu-i aşa, Laine?
- Nu vreau să-ţi pierd prietenia, nici pe-a lui Jenny. Trase aer în piept, încercând să se calmeze. Şi nici locul în oraşul ăsta nu vreau să mi-l pierd. Nu m-aş simţi jignită dacă ai verifica.
- De-asta nici nu e cazul s-o fac.
Până la urmă, tot avea nevoie de un şerveţel şi smulse unul din cutia de sub tejghea.
- OK. OK. Ştiu unde e cealaltă parte. Am aflat azi-dimineaţă. Te rog să nu mă întrebi cum am aflat.
- În regulă.
- Cheia pe care am luat-o dintre lucrurile lui Willy e de la un seif. L-am sunat pe Max cât am putut de repede, ca să-i spun. De fapt, când eram în parc cu Henry, tocmai vorbeam cu el. Le va preda şi pe acelea. În legătură cu cealaltă jumătate, nu pot să fac nimic. Max are mai multe piste, o să facă el tot posibilul. Dar, după ce jumătate din diamante vor ajunge la locul lor, voi fi în stare să spun că am făcut tot ce-am putut.
După un moment de tăcere, îl întrebă:
- Va trebui să mă mut de-aici?
- I-ai frânge inima lui Jenny. Nu vreau ca tatăl tău să mai vină în Gap, Laine.
- Înţeleg. Ar trebui ca totul să se rezolve până diseară, cel mai târziu mâine. N-o să se mai întoarcă.
- Până atunci, vreau să stai pe-aproape.
- Asta ţi-o pot promite.
Până ajunse să treacă graniţa statului New Jersey, Jack găsise o duzină de motive pentru care ar fi fost o greşeală să aducă diamantele înapoi.
Era clar că acel Gannon o trăgea pe sfoară pe fetiţa lui, ca să pună mâna pe recompensa aia grasă. Nu era mai bine ca Laine să afle asta cât mai curând?
Apoi, dacă se întorcea în Maryland, îl putea atrage şi pe Crew acolo, aproape de Laine.
Mai era şi faptul că predarea tuturor acelor pietricele frumoase i se potrivea la fel de bine ca un trening de puşcăriaş. Şi-n plus, Willy ar fi vrut să le păstreze. Doar nu putea să refuze ultima dorinţă a unui prieten, nu?
În timp ce conducea maşina pe străzile din Atlantic City, se simţea deja mai bine. Destul de bine ca să fluiere vesel, printre sorbituri din cutia de Big Gulp pe care şi-o luase la drum.
Parcă în faţa mall-ului şi începu să se gândească la cel mai rapid mod de a ajunge la aeroport, ca să ia avionul spre Mexic. Avea să-i trimită lui Laine o ilustrată. Trebuia să-l înţeleagă. Puştoaica ştia regulile jocului.
Pomi mai întâi pe pasarelă, agale, scrutând feţele, uitându-se, după sticleţi. Locurile ca acela îi dădeau mereu mâncărimi de degete. Mall-urile, complexurile comerciale, grupurile mici de magazine, unde oamenii intrau şi ieşeau cu banii şi cărţi de credit la îndemână. Zi de zi, cinstiţii care cumpără potol pentru căţei şi felicitări, de la alţi cinstiţi.
La ce bun?
Asemenea locuri îl făceau să-i vină să cadă în genunchi şi să mulţumească pentru viaţa pe care o avea - chiar înainte de a se servi cu câte ceva din banii ăia aflaţi pe cărţile de credit.
Intră într-o staţie de metrou şi-şi luă un sandviş cu şuncă şi brânză cu sos de ardei iute, ca să mai aibă la dispoziţie câtva timp în care să studieze terenul. Înghiţi totul cu încă o doză de cafeină rece şi folosi toaleta.
Mulţumit, traversă spre căsuţele poştale. Merse agale până la seifuri şi vârî cheia în broască.
Haideţi la tăticu spuse el, în gând, deschizând uşa.
Icni şi înhăţă singurul obiect din seif - o filă de caiet cu un mesaj pe-un singur rând: „Salut, Jack. Uită-te-n spate.“
Se răsuci, cu un pumn cărnos deja strâns.
- Loveşte, şi dau cu tine de pământ, îi spuse Max pe un ton de conversaţie. Încearcă să fugi, dar gândeşte-te că-s mai tânăr şi mai iute de picior. N-ai reuşi decât să te faci de râs.
- Nemernicule...
Vorbise în şoaptă, cât putea de încet, dar vreo două capete tot se întorseseră în direcţia lor.
- Pungaş nemernic!
- Ciobul care râde de oala spartă nu dovedeşte decât că n-are imaginaţie. Cheile, i le ceru Max, întinzând mâna. Cheile maşinii lui Laine.
Dezgustat, Jack i le trânti în palmă.
- Ai obţinut ce voiai, mârâi el.
- Până acum, da. Ce-ar fi să vorbim în maşină? Nu mă face să te iau pe sus, îl preveni el încet. Nu numai că am face o scenă care-ar putea atrage poliţia încoace, dar nici lui Laine nu i-ar conveni.
- Nu-ţi pasă de ea nici cât negru sub unghie.
- Ai dreptate, îmi pasă de-o mie de ori mai mult, motiv pentru care nu te dau pe mâna poliţiei. Ai o singură şansă, O’Hara, şi numai datorită ei o ai. În maşină!
Lui Jack îi trecu prin minte să fugă, dar îşi cunoştea limitele. În plus, dacă fugea nu mai avea nicio şansă să pună iar mâna pe diamante, aşa că îl însoţi pe Max până la maşină şi se aşeză pe locul din dreapta. Max se instală la volan, cu servieta pe genunchi.
- Uite cum facem: ai să stai lipit de mine ca guma de talpa pantofului. Luăm avionul până la Columbus.
- Ce nai...
- Gura, Jack. Am de verificat o pistă, şi, până termin, noi doi o să fim ca fraţii siamezi.
- Ţi-a spus. Came din carnea mea, sânge din sângele meu. Ţi-a spus unde le ascunsesem.
- Mda, mi-a spus. Mi-a spus fiindcă mă iubeşte şi crede
- S-a convins singură - c-ai să te ţii de cuvânt şi-ai să-i aduci diamantele. Pentru că te iubeşte. Eu nu te prea iubesc, Jack, şi cred că-ţi făcuseși alte planuri.
Max deschise servieta şi scoase o puşculiţă de ceramică în formă de purcel.
- Trebuie să te felicit pentru simţul ridicolului. Eu, tu şi porcuşorul ăsta o să mergem la Columbus, după care ne vom întoarce în Maryland. Şi-am să-ţi dau o şansă. Singura ta şansă de a o merita pe Laine. O să i-l dai cu mâna ta, ca şi cum ai fi vrut tot timpul s-o faci.
- Cine zice că n-am vrut?
- Eu. Când ai deschis seiful ăla, numai semnul dolarului îţi strălucea în ochi. Să ne purtăm cu puţin respect, Jack. Clientul meu vrea să primească pietrele înapoi. Eu îmi doresc recompensa. Laine vrea să te ştie în siguranţă. Vom face ca toate astea să se realizeze.
Max făcu o pauză, pomi maşina şi i se adresă din nou:
- Dacă o rezolvi, voi avea grijă să rămâi curat. Ieşi din cuvântul meu, fă-o pe Laine să sufere, şi-am să mă ţin după tine ca după un câine turbat. Sunt în stare să fac din tine ţelul vieţii mele. Îţi dau cuvântul meu că nu glumesc, Jack.
- Ştiu că nu glumeşti. Pot să-mi dau seama când cineva umblă cu fofârlica. Băga-mi-aş!
Zâmbind cu gura până la urechi, Jack se aplecă să-l îmbrăţişeze.
- Bine ai venit în sânul familiei.
- Vezi că-i încuiată, replică Max, punând servieta pe bancheta din spate.
- Încercarea moarte n-are, spuse Jack vesel, şi se pregăti pentru drum.
În cabana sa, Crew alese o cămaşă de culoarea vinetelor.
Îşi dezlipise mustaţa şi o înlocuise cu alta, mai mică şi, după părerea lui, mai potrivită cu coada-de-cal, castanie. Pentru acea acţiune, voia să aibă o înfăţişare de artist. Alese din trusă o pereche de ochelari de soare cu lentile rotunde şi studie efectul.
Probabil nu era necesar să-şi dea atâta osteneală, dar îi plăcea întotdeauna o costumaţie reuşită.
Totul era gata pentru primirea musafirilor. Zâmbind, se uită înjur. Interiorul cabanei era rustic, desigur, dar se îndoia că domnişoara Tavish avea să se plângă. Nu plănuia s-o ţină prea mult acolo.
Îşi agăţă micul pistol de centură, la spate, acoperindu-l cu poalele jachetei negre lungi. Toate celelalte obiecte necesare erau în geanta pe care şi-o agăţă pe umăr înainte de a ieşi din cabană. Intenţiona să mănânce ceva înainte de întâlnirea cu atrăgătoarea domnişoară Tavish.
Seara, era posibil să fie prea ocupat ca să mai ia cina.
- Eu m-am ocupat de bătut drumurile, spuse Jack, în timp ce bea o bere împreună cu Max, la barul aeroportului. Luni de zile i-am făcut curte lui Myers. Trebuie să recunosc că n-am visat o lovitură atât de babană. Gândeam simplist – să luăm vreo două mărunţişuri, să mai tragem câteva sute de mii de fiecare. Pe urmă, a intrat în combinaţie Crew.
Clătină din cap, sorbind berea prin gulerul de spumă.
- Cu toate cusururile lui, omul gândeşte în stil mare.
- Singurul lui cusur fiind acela că-i un ucigaş cu sânge rece.
Încruntat, Jack luă o mână de alune.
- Cea mai mare greşeală a vieţii mele, şi nu mi-e ruşine să recunosc că am făcut câteva de-a lungul anilor, a fost să mă încurc cu unul ca el. M-a fraierit, fără discuţie. Gândul la toate pietrele alea mi-a luat minţile. La toate pietricelele alea sclipitoare. El avea competenţa, viziunea pentru aşa ceva, eu eram cu relaţiile. Bietul Myers. Eu l-am atras în joc. Avea o problemă cu datoriile la cărţi, înţelegi.
- Mda.
- Din câte-mi dau eu seama, orice joc de noroc pune probleme. Întotdeauna câştigă casa, aşa că-i mai bine s-o ţii tu. Jucătorii sunt fie oameni bogaţi pe care-i doare-n cot dacă pierd, fie nişte ageamii, care chiar cred că au o şansă să câştige. Myers era un ageamiu prima-ntâi. Intrase-n rahat pân-la gât şi, cu vreo două ghionturi din partea mea, a intrat şi mai adânc. Credea că asta era singura lui scăpare.
Luă o gură de bere şi continuă:
- Cred că aşa şi era. Oricum, totul a mers ca uns. Rapid, curat. Trebuia să mă aştept că-l va înfunda pe Myers. Nimeni nu ştia încotro o luau ceilalţi. Willy şi cu mine am plecat din oraş imediat. Eu am depus porcul în AC, iar câinele lui Willy l-am lăsat într-un seif din Delaware. Ne-am luat o cameră de hotel drăguţă în Virginia, am mâncat bine şi am băut vreo două sticle de şampanie. Straşnică petrecere, declară el, ridicând paharul de bere. Pe urmă, am auzit despre Myers, la CNN. Lui Willy îi plăcea la nebunie CNN-ul. Tot încercam să ne spunem că din cauza datoriilor o păţise, dar ştiam noi ce ştiam. Am schimbat maşinile şi ne-am dus în North Carolina. Willy tremura de frică. La naiba, amândoi tremuram, dar el era nervos ca târfa-n biserică. Voia să tragem pe dreapta, să uităm de toate şi să ne facem pierduţi. Abia am reuşit să-i mut gândul. Fir-ar să fie.
Îşi privi berea, şi apoi bău cu sete.
- Ne-am înţeles ca eu să-l duc de nas pe Crew, iar el să se întoarcă, să-şi ia partea şi s-o ducă la Laine. Ea putea să-l ascundă pentru un timp. Credeam că acolo va fi în siguranţă. Că vor fi amândoi.
- Dar el aflase despre Laine. Crew.
- Am pozele ei în portofel.
Îşi scoase portofelul şi-l deschise.
Max văzu fotografiile unui copil nou-născut, cu un ciuf roşcat şi pielea albă ca laptele, cu o expresie de parcă s-ar fi întrebat: „Eu ce naiba caut aici?“
Mai erau câteva cu Laine copil cu păr roşu, ochi strălucitori şi un zâmbet din care se vedea clar că înţelesese ce căuta pe lume. Apoi, adolescenta nubilă, drăguţă şi demnă, în fotografia de la absolvire.
Laine cu blugi tăiaţi şi un maieu decoltat, râzând în apa până la glezne a mării, pe o plajă despre care Max deduse că se afla în Barbados.
- Întotdeauna a arătat trăsnet, nu?
- Cel mai drăgălaş copil din câţi ai văzut vreodată. Şi se făcea tot mai drăguţă pe zi ce trecea. Devin sentimental, mai ales după o bere, două.
Jack ridică din umeri. În fond, nu era decât o altă slăbiciune primită de la Dumnezeu. Închise portofelul şi-l băgă la loc.
- Cred că i-am arătat-o lui Crew la un moment dat, sau a scotocit el, căutând ceva care să-i fie de folos împotriva mea, la nevoie. Între hoţi, nu există onoare, Max, şi oricine crede altceva e un fraier. Da’ să omori pentru bani? Asta-i boală la cap. Ştiam că o avea, dar am crezut că eu puteam să fiu mai bun.
- Am să-l găsesc. Şi-am să-i vin de hac, într-un fel sau altul. Ăsta-i avionul nostru.
Laine făcea eforturi să nu se învârtească agitată prin magazin, să pară doar ocupată.
Tatăl ei pornise probabil înapoi. Ar fi trebuit să-i spună s-o sune de pe drum. Să insiste.
Putea să-i telefoneze lui Max din nou, dar ce rost ar fi avut? El era în drum spre Columbus. Poate că şi ajunsese.
Nu-i mai rămânea decât să reziste până seara, atâta tot. Numai o zi, şi gata. Mâine, ziarele vor anunţa că o mare parte din diamantele furate fuseseră recuperate. Ea urma să fie exonerată, tatăl ei la fel, iar viaţa avea să revină la o oarecare normalitate.
Poate că Max o să ia urma lui Crew, după legătura din Ohio. Îl vor găsi şi-l vor înlătura din combinaţie. Niciodată nu mai trebuia să-şi facă griji din cauza lui.
- Tot dusă eşti, o înghionti uşor Jenny, în timp ce mergea spre tejghea cu un platou de brânză George Jones, pentru un client.
- Iartă-mă. Îmi pare rău. Mă fură gândurile. De următorul care intră am să mă ocup eu.
- Ai putea să-l mai duci pe Henry la o plimbare.
- Nu, a făcut destule plimbări pe ziua de azi. Oricum, peste o oră îl scot din camera din spate.
Clopoţeii de la uşă se făcură auziţi.
- Îl iau eu pe ăsta, zise Laine.
- Ia-l de tot.
Aruncând o privire spre noul client, Jenny înălţă din sprâncene.
- Cam bătrâior pentru cum arată, comentă ea printre dinţi şi-şi văzu de drum.
Laine îşi aplică masca de bun-venit şi se duse să-l întâmpine pe Crew.
- Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
- Sunt sigur că puteţi.
Cunoştea topografia magazinului, din vizitele anterioare, şi ştia exact unde voia s-o prindă.
- Mă interesează echipamentele de bucătărie. Mai concret, cuţitele pentru unt. Sora mea face colecţie.
- Atunci, are noroc. Tocmai ne-au venit câteva foarte frumoase. Vreţi să vi le arăt?
- Vă rog.
Crew o urmă prin sală, până în zona pe care Laine o amenajase pentru articolele de bucătărie, mobilier şi noutăţi. Când trecură prin dreptul uşii din spate, Henry începu să mârâie.
- Aveţi un câine aici?
- Da..’.
Nedumerită, Laine se uită spre uşă. Niciodată Nu-l mai auzise pe Henry mârâind la auzul vocilor şi sunetelor din magazin.
- E inofensiv şi l-am închis în camera din spate. Azi am fost nevoită să-l aduc cu mine.
Simţind nemulţumirea clientului, îl luă de braţ şi-l conduse spre cuţitele de unt.
- Cel caledonian e foarte reuşit, cred, pentru colecţionari.
- Hmm...
În magazin mai erau doi clienţi şi vânzătoarea gravidă. Întrucât cumpărătorii se aflau la tejghea, Crew presupuse că plăteau achiziţiile.
- Nu mă pricep deloc, zău. Asta ce Dumnezeu mai e?
- E o cutie de cărbuni, victoriană, de alamă. Dacă-i plac antichităţile şi articolele de bucătărie unicat, cu asta a dat lovitura.
- Tot ce se poate...
Crew scoase pistolul de la centură şi-i înfipse ţeava în coaste.
- Un sunet să nu scoţi. Dacă strigi, dacă faci cea mai mică mişcare, omor pe toată lumea din magazin, începând cu tine. Ne-am înţeles?
Pe Laine o străbătu un val de panică, urmat de un fior rece ca gheaţa, când auzi râsul lui Jenny.
- Am înţeles.
- Ştii cine sunt, domnişoară Tavish?
- Da.
- Bun, asta ne scuteşte de prezentări. Vei inventa o scuză ca să ieşi împreună cu mine.
Plănuise s-o scoată prin spate, dar din cauza afurisitului de câine nu era posibil.
- Ca să-mi dai îndrumări, să zicem, să mă conduci până la colţul străzii. Dacă anunţi sau alarmezi pe cineva, te omor.
- Dacă mă omori, n-ai să mai vezi în veci diamantele alea.
- Cât de dragă ţi-e vânzătoarea aia gravidă?
Laine simţi că i se face greaţă.
- Foarte dragă. Vin cu dumneata. N-am să-ţi fac nicio problemă.
- Înţeleaptă decizie.
Crew vârî pistolul în buzunar, dar rămase cu mâna pe el.
- Trebuie să ajung la poştă, zise el cu voce tare. Îmi puteţi spune unde e?
- Sigur că da. De fapt, şi eu am nevoie de nişte timbre. Vreţi să vă conduc?
- V-aş fi recunoscător.
Laine se întoarse, făcând un efort să-şi mişte picioarele. Nu şi le simţea, dar o văzu pe Jenny ridicând privirea şi-i zâmbi.
- Trag o fugă până la poştă. Într-un minut sunt înapoi.
- OK. Auzi, de ce Nu-l iei şi pe Henry? arătă Jenny spre uşa din spate, de unde mârâielile se auzeau tot mai tare, alternativ cu lătrături disperate.
- Lasă...
Întinse mâna spre clanţă, orbeşte, şi şi-o retrase brusc, când o întâlni pe a lui Crew.
- Iar o să se zbată-n lesă.
- Mda, dar...
Jenny se încruntă, privind după Laine care ieşi fără să mai scoată o vorbă.
- Curios, a... o, şi-a uitat poşeta. Scuzaţi-mă un minut.
Luă poşeta de sub tejghea. Tocmai ajunsese la jumătatea distanţei până la uşă, când se opri, întorcând capul spre clienţi.
- A spus că se duce să cumpere timbre? Dar oficiul poştal s-a închis la ora patru.
- Ei, a uitat. Doamnă...? întrebă femeia, arătând spre obiectele cumpărate.
- Ea nu uită niciodată.
Cu poşeta ţinută strâns, Jenny se repezi spre uşă şi ieşi pe trotuar. O văzu pe Laine ţinută strâns de braţ de bărbatul necunoscut, în timp ce dădeau colţul în direcţia opusă poştei.
- O, Doamne, o, Doamne, Dumnezeule!
Se repezi înapoi în magazin, aproape îmbrâncind clienţii care-i stăteau în drum, înşfacă receptorul şi făcu legătura cu telefonul direct al lui Vince.
15.
Era un cartier suburban liniştit, tipic pentru clasele mijlocii, cu peluze bine întreţinute şi copaci mari, înfrunziţi, atât de bătrâni, încât rădăcinile le ieşiseră pe alocuri prin trotuar.
Cele mai multe alei se lăudau cu câte un SUV, mijlocul preferat de transport al cetăţenilor din suburbii. În multe dintre maşini erau scăunele pentru copii mici. Existau şi biciclete şi trotinete, care-l înştiinţau pe Max că vârstele copiilor din cartier acopereau toată gama - de la bebeluşi până la adolescenţi.
Casa era o vilă englezească stil Tudor, cu etaj, un gazon frumos decorat cu ronduri discrete de flori şi arbuşti tunşi grijuliu. Pe o tăbliţă scria: VÂNDUT.
Max nu avea nevoie de anunţul agentului imobiliar pentru a şti că locuinţa era părăsită. Nu se vedeau perdele la ferestre, nici maşini pe alee.
- Ne-au fentat, comentă Jack.
- I-auzi, Jack, mersi de noutate.
- Cred că e cam enervant să faci atâta drum şi să nimereşti într-o fundătură.
- Nu există fundături, numai ocolişuri.
- Mişto filosofie, fiule.
Max îşi vârî mâinile în buzunare şi începu să se legene pe călcâie.
- Enervant? repetă el, iar Jack nu făcu decât să zâmbească. Într-un asemenea cartier există cel puţin un vecin care-şi bagă nasul unde nu-i fierbe oala. Hai să batem la uşi, Jack.
- Ce scoatem la înaintare?
- N-am nevoie de nicio înaintare. Am legitimaţie de detectiv particular.
Jack dădu din cap, în timp ce porneau spre casa din stânga.
- Oamenilor din locuri ca ăsta le place să stea de vorbă cu detectivii. Le face viaţa mai interesantă. Dar nu cred c-ai să-i spui lui Alice Băgăreaţa că umblăm după douăşopt de milioane în diamante furate, zise Jack.
- Încerc s-o găsesc pe Laura Gregory - ăsta-i numele pe care-l folosea aici - şi să verific dacă e aceeaşi Laura Gregory numită beneficiară într-un testament. Restul detaliilor sunt confidenţiale.
- Bună cioacă. Simplă şi curată. Şi-n plus, oamenilor le plac testamentele. Bani pe de-a moaca.
Îşi aranjă nodul cravatei. Apoi întrebă:
- Cum arăt?
- Arăţi bine, Jack, dar tot nu mă tentează să pun de-o şustă cu tine.
- Ha! îl bătu Jack pe spate. Îmi placi, Max, să mor dacă nu.
- Mersi. Şi-acum taci şi lasă-mă să-mi fac treaba.
Mai aveau de făcut câţiva paşi până la uşa casei cu mezanin, când aceasta se deschise. Femeia care ieşi avea vreo 35 de ani şi purta peste blugii albiţi un tricou gros, decolorat. Din spatele ei se auzea tema muzicală, asemenea unui imn din Războiul stelelor.
- Vă pot ajuta cu ceva?
.............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu