Cine nu e gata, Iulia Nani

 .......................................................

3.

        S-a încruntat și s-a foit în scaun.

   - Foarte bine, și ce propui? Să port conversații idioate despre vreme cu oameni pe care nici măcar nu-i cunosc?

   - Nu, ce-ți propun e să-ți pui cariera și țelurile profesionale mai presus de micul disconfort pe care s-ar putea să-l simți când faci puțin networking. Ce-ți propun e să înduri un pic de stânjeneală pe termen scurt ca să obții beneficii pe termen lung. N-o să mori din asta! Dimpotrivă, o să te întărească!

   - What doesn`t kill you makes you stranger, a zis el, zeflemitor. „Stranger”, nu „stronger”, a ținut să accentueze, în stilul lui caracteristic, care presupunea că oamenii sunt prea tâmpiți ca să se prindă de un joculeț de cuvinte.

   - Lasă-mă cu citatele din Joker, i-am tăiat-o. Ține minte: nu poți să faci nimic fără alți oameni. Ai nevoie de ei, iar ei au nevoie de tine. Fă cunoștință cu ei. Împrieteniți-vă pe LinkedIn și dă-le like la postări. Poți să faci networking cinstit, decent, fără să-ți pierzi demnitatea. Dacă n-ai chef de socializare, dă-ți demisia și mută-te în creierii munților. Acolo nu-s conferințe.

   - Bine! Înțeleg unde bați! a pufnit el, jignit. Doar că... atunci când mă trezesc în grupuri mari, înconjurat de mulți oameni, nu știu, îngheț, nu-mi vine nimic în minte. Nu mă pricep să intru în vorbă.

   - Pun pariu că faci cel puțin două lucruri care-i țin pe oameni la distanță. Ia să ghicesc. Unu, vii în ultimul moment și te așezi în spate sau pe locul cel mai îndepărtat ori izolat. Dacă se poate, în spatele unui ficus. Și doi, stai mereu cu nasul într-o carte sau în telefon și transmiți mesajul că nu vrei să fii deranjat. Practic, e imposibil să se apropie cineva de tine. Am dreptate?

   - Mmm... poate. Dar nu-mi place să pierd timp aiurea. Mai bine citesc ceva în momentele moarte.

   - De acord, dar ești la o conferință, iar obiectivul tău este să găsești potențiali clienți. Ești într-o misiune. Socializarea în pauze nu e o pierdere de timp când muncești în vânzări, ea face parte din fișa postului. Citește în parc sau în metrou, dacă vrei, nu la evenimente. Promite-mi că la summitul ăsta unde te duci o să ajungi cu jumătate de oră mai devreme, o să te așezi în primele rânduri și o să interacționezi cu oamenii care stau în preajma ta. O să-i saluți, o să dai mâna cu ei, o să spui cum te cheamă, o să-i întrebi pentru care dintre speakeri au venit. O să vezi, cei mai mulți oameni sunt mai mult decât încântați să schimbe două vorbe. Probabil și pe ei îi sperie ideea să intre în vorbă cu un necunoscut. Așa că îți vor fi recunoscători că le-ai ușurat situația.

   - De asta mi-e cel mai frică, a oftat el, dându-și ochii peste cap.

   L-am ignorat și mi-am ținut mai departe micul curs introductiv de networking.

   - Și, dacă depui un pic de efort, conversația curge. Fă o remarcă pozitivă despre cel care vorbește pe scenă, fă-i un compliment persoanei de lângă tine pentru laptopul ultrasubțire sau cere-i o părere ori un sfat dacă afli că lucrează într-un domeniu care te interesează. Ah, și nu pune niciodată întrebări închise, știi tu, cele la care poți răspunde cu da sau nu, pentru că asta ucide conversația. Pune întrebări deschise, întreabă-i pe oameni ce părere au despre ceva, cum intenționează să aplice informațiile de la conferință...

   - Deci, practic, tu-mi spui să mă dau peste cap și să mă transform într-un extrovertit!

   - Nu, Vlad, îți spun să nu mai porți în piept insigna aia de onoare de introvertit și să mai ieși din tine însuți din când în când, ca să zic așa. Summitul ăsta e ocazia perfectă să pui în practică ce te-am învățat. Sunt sigură că o să aduni mai mult de 50 de cărți de vizită.

   - Și dacă nu? m-a sfidat el.

   - Mmm.... eu zic c-o s-o faci, am răspuns cu o voce neutră, dar care nu prevestea nimic bun.

   - Adică? a întrebat el, simțind că mă pregăteam să-i detonez o bombă în cap.

   - Cum stai cu cererea aia de creditare? Ți-a aprobat-o banca?

   S-a încruntat din nou și ochii i-au fugit în toate părțile câteva secunde, dezvăluind încercările minții lui de a identifica amenințarea nerostită care plutea în aer.

   - E în stand-by, a răspuns el precaut. Au zic că încă o procesează și fac nu știu ce verificări. Parcă mi-aduc aminte că ți-am pomenit în treacăt ceva, dar nu înțeleg de ce e relevantă chestia asta în discuția noastră de acum.

   - Păi, cum să-ți explic? Să zicem doar că, dacă nu-mi arăți 50 de cărți de vizită după conferință, dosarul tău de creditare o să rămână în stand-by muuuultă vreme. Nu știu, poate până la următorul eveniment la care o să te duci....

   Am văzut pe fața lui Vlad că a rămas interzis. A oscilat puțin între neîncredere și furie, iar într-un fial a reușit să articuleze doar:

   - Așa ceva e ilegal.

   - La ce te referi? La procesarea și verificarea cererii tale de credit? Nu, nu este nimic ilegal. Ți-ai schimbat frecvent joburile și lucrezi în vânzări, cu un salariu fix destul de mic și un comision variabil. Ești un client cu potențial de risc ridicat. Banca are tot dreptul să își aloce timp suficient pentru a face toate analizele de risc și calculele necesare.

   - Dar... care e legătura? Îmi scapă ceva. Mă șantajezi cu creditul ca să mă obligi să devin un schmoozer*?!

   *în limba engleză, verbul to schmooze se referă la networkingul informal, în care socializezi cu potențiali clienți sau personale cu scopul de a obține vânzări sau alte beneficii (de exemplu, o promovare).

   Bietul Vlad. Mintea lui excesiv de intelectualizantă era mai preocupată să descopere motivul pentru care îl supuneam la așa ceva decât să înțeleagă consecințele imediate pentru el.

   - Nu vreau să devii un schmoozer, vreau să ieși din zona ta de confort și să înveți moduri noi de a interacționa cu ființele umane. Vreau să ieși din capul tău și să cobori mai mult în inimă, am făcut eu un semn cu palma dreaptă alunecând spre inimă. Înțelegi ce-ți spun?

   S-a uitat la mine de parcă îi descriam o operație pe creier făcută cu furculițe pentru desert.

   - Nu înțelegi că așa sunt eu, așa sunt construit? Nu-mi stă în fire să-mi frec coatele cu toată lumea pe la cocktailuri, demento ce ești!

   Începea să mă deranjeze frecvența cu care mi se tot arunca în față apelativul „nebună” și variațiunile sale de câteva săptămâni încoace. Dar, pe de altă parte, toți clienții mei cei furioși își schimbaseră părerea după ce constataseră pe pielea lor beneficiile metodelor mele de coaching neortodoxe, așa că am decis să nu mă las stăpânită de iritare.

   - Chiar dacă nu te-ai născut cu un talent natural la ceva, am zis eu pe un ton încurajator, poți învăța noi moduri de a reacționa și a te comporta. Creierul tău este capabil să formeze conexiuni noi între neuroni până la vârste înaintate - se numește neuroplasticitate. Desigur, n-o să te transformi în Obama peste noaptea și nici nu vreau asta de la tine. Vreau doar să-ți arăt că-ți poți îmbunătăți orice abilitate pe care crezi că n-o ai - sau că n-ai nevoie de ea - și vreau să te asigur că asta te va ajuta foarte mult în muncă și în viață. Crede-mă! Chiar dacă acum ești furios pe mine, crede-mă! Du-te la summit, folosește sfaturile pe care ți le-am dat și-o să-mi mulțumești mai târziu. Câți oameni or să fie acolo? Bănuiesc că vreo 500, nu? O să ai o mulțime cu care să socializezi și să faci schimb de cărți de vizită. Îți promit că, în secunda când o să-mi arăți 50 de cărți de vizită, voi da un telefon și ți se va aproba creditul. Ce zici? Batem palma?

   Am luat o înghițitură de apă pentru că mi se uscase gura și am vrut să dau mâna cu Vlad, dar el m-a lăsat cu brațul întins în aer, și-a smuls geaca de pe scaun și a plecat ca un urangutan luat de uragan. Noroc că ușile nu se trânteau, aveau senzori. Am ridicat din umeri și l-am lăsat să plece.

   Toată lumea are nevoie de motivație. Unii și-o găsesc în interior, alții și-o primesc din exterior. Cu forța.

        Problemele lui Vlad cu socializarea mi-au amintit de ziua când m-am dus să-mi iau grafica primelor cărți de vizită comandate în nume propriu, cu noua titulatură de career coach.

   Mi le făcuse o tipă care era graphic designer și lucra pe firma ei, iar eu o priveam cu admirație și cu un soi de complicitate, ceva de genul „uite, suntem amândouă antreprenoare, suntem de aceeași parte a baricadei”.

   - Și cum e să fii freelancer? am încercat să fac eu conversație, sperând să aud niște comentarii entuziaste despre libertate și cât de bine e să fii propriul șef.

   - M-a făcut să urăsc de tot oamenii, mi-a răspuns ea sec, privindu-mă pe deasupra ochelarilor în care i se oglindea interfața unui website la care lucra chiar atunci.

   - Cum așa? am exclamat eu, incredulă. Chiar toți oamenii? Ce ți-au făcut oamenii?

   - Vezi site-ul ăsta? Evident, este o simulare grafică, să-și facă o idee clientul cum va arăta home page-ul. Poți să crezi că, prima oară când l-a văzut, a încercat să miște butoanele astea cu mouse-ul? Apoi s-a supărat că de ce nu sunt interactive, de ce nu au linkuri pe ele.

   - Păi, ce să zic, nu toată lumea e expertă... am dat eu să-i iau apărarea clientului.

   - Nu, nu, nu, m-a întrerupt ea. Oamenii sunt incredibil de proști. M-am săturat să le explic să nu-mi mai trimit poze lipite într-un Word, eventuali și deformate, ci atașate unui e-mail. M-am săturat să aud „E foarte frumos logoul ăsta rotund argintiu, dar fă-l mai mare, pătrat și mai pe auriu”. M-am săturat să mi se ceară să scriu cu text roșu pe fundal albastru. M-am săturat să aud „Vecinul meu le care cu Corelu`, poa` să facă asta la juma` de preț”. A, și cea mai tare de până acum: „Ai monitorul suficient de mare încât să încapă un banner de 3 metri pe el?”

   A copiat fișierul cu cărțile mele de vizită și mi-a înmânat stickul de memorie cu un gest ferm, care sugera „Mult succes, da` nu prea cred!”.

   - Sincer, a adăugat ea, mai mult pentru sine, visez să-mi caut o meserie unde să nu am de-a face deloc cu oamenii, dar încă nu mi-am dat seama care e aia.

   Apoi s-a întors către ecran și mi-a dat ignore.

       A doua zi după ședința noastră motivațională, Vlad m-a rugat să mă întâlnesc cu el după-amiaza târziu. Venea direct de la summit.

   Era bărbierit, avea părul neslinos, purta un costum care îi venea rezonabil și a scos din servietă 56 de cărți de vizită, pe care mi le-a expus pe birou ca pe un evantai. Era prima dată când vedeam pe cineva arătând simultan mândru și ofticat. Chipul și atitudinea lui erau dovada vie că acele 56 de bucățele de carton dreptunghiulare nu fuseseră colectate de la prieteni și colegi, ci fuseseră obținute cu sânge, sudoare și lacrimi.

   Fără să zic nimic, am zâmbit, l-am privit direct în ochi și am pus mâna pe telefon.

        Am ajuns acasă... puțin spus euforică.

   Am închis ușa în spatele meu și mi-am aruncat din picioare cizmulițele cu toc cui care mă ucideau. Un flec s-a desprins - l-am văzut alunecând undeva într-un colț, dar nu aveam chef să mă pun în patru labe ca să-l caut. În schimb, l-am luat pe Mango în brațe și am început să valsez cu el prin casă.

   A protestat cu un miorlăit, dar m-a suportat. Știa, în sufletul lui de grăsan, că eram fericită, așa că m-a lăsat să-l îmbrățișez și să-i pup ochișorii galbeni.

   Un sentiment de invincibilitate m-a inundat, ca o maree caldă, comandată direct de zeiță Lună. M-am aruncat pe canapea, mi-am scos agenda și am început să mă uit prin notițe.

   Zeci de nume, sute de sesiuni, și toate cu aceeași problemă fundamentală: oameni care fugeau de schimbare, care refuzau să facă un efort, care căutau scuze ca să mai piardă o zi văicărindu-se și dând vina pe ceilalți. Doar când îi lovea vreun dezastru, când li se întâmpla ceva foarte rău - boală, divorț, concediere - se trezeau din somn și, câteodată făceau într-o zi tot ce-ar fi trebuit să facă în luni întregi.

   Tot ce le trebuia era o schimbare de atitudine, o nouă mentalitate care se forma miraculos, ca o nouă galaxie după Bing Bang. Sau un gang bang. 

   Am râs de obrăznicia mea. Eram o fată rea, în sensul bun, o bună samariteană rea. Mai rămânea doar să stabilesc întâlniri cu toți clienții mei leneși, brânză bună în burduf de câine, și să-i prind în capcană. Să-i manipulez, să-i mituiesc, să-i ameninț, orice era nevoie.

   „Dar cum rămâne cu etica? Dă-o dracu` de etică, Vichi! Când a fost ultima oară când l-a convins etica pe un client să dea telefonul ăla crucial, să înceapă raportul ăla important, să poarte conversația aia indispensabilă? Ha? Să-ți zic eu, Vichi: niciodată. Niciodată! Oamenii se schimbă doar cu forța. Au nevoie de un catalizator. Și catalizatorul ăla ești tu. Tu!”

   M-a inundat încă o maree de extaz. Mă simțeam entuziasmată... mă rog, mai degrabă excitată. Nu voiam să fiu singură cu Mango în seara aia. Era momentul să apelez linia fierbinte.

   Mi-am înșfăcat telefonul și am apăsat 1. Andrei era încă pe apelare rapidă.

   A răspuns oarecum șovăielnic.

   - Hei... M-a sunat mai devreme amărâtul ăla care ți-a picat în gheare. I-am aprobat creditul. Nu era deloc vesel, madam, să știi. Cred că mi-ar fi tăiat bucuros capul și l-ar fi înfipt într-o țeapă în fața băncii. De-acum o să mă uit tot timpul peste umăr când merg singur pe stradă.

   - Ai nevoie de protecție? i-am șoptit languros.

   A ezitat o milisecundă, probabil analizându-mi întrebarea la fel ca pe o cerere de credit, să vadă dacă era o aluzie, o tachinare sau de-a dreptul o invitație.

   - De fapt, a zis el cu vocea aia baritonală pe care o știam atât de bine la nivel celular și care-mi trimitea fiori pe șira spinării, sunt aici, singur, cu o sticlă de vin nedesfăcută, și mi-e cam frică de răzbunarea clienților tăi nervoși. N-aș suporta să-mi fure cineva sticla sau să mi-o spargă în cap, sincer. Și, în plus, îmi ești datoare vândută.

       Jumătate de oră mai târziu, îi stricam butonul interfonului.

   „Bini di tăt.”

   Nu mai puteam suporta toată singurătatea aceea asurzitoare, aveam nevoie de cineva cu care să-mi împart bucuria, să-mi sărbătoresc succesul, să-mi ard toată energia neconsumată. Când mi-a deschis ușa, mai aveam puțin și leșinam de dorință. Aveam atâta nevoie de brațele lui, de săruturile lui....

   Totul era exact la fel cum țineam minte, gustul lui, respirația lui, pielea lui, felul în care mă apuca și mă trăgea spre el, de parcă știa ce are de făcut - și știa al naibii de bine, ticălosul! Îmi lipsea atât de mult, îmi lipsea tot ce iubeam la el și, mai ales, senzația aceea profundă că el mă înțelegea la un nivel mai înalt, intuitiv, dar și la nivelul animalic, nivelul unde era vorba doar de dorință.

   Totuși, în toiul nopții, când el dormea adânc, respirând regulat, iar ochii i se mișcau rapid pe sub pleoapele închise, proiectând cine știe ce vise pe micile ecrane interioare, mi-am cules în liniște lucrurile și m-am strecurat afară. Aveam o misiune de îndeplinit și nu puteam permite să stea nimic între mine și ea. Nici măcar sexul sălbatic. Sau dragostea pură.

        Poate din cauză că mă simțeam invincibilă, am crezut că sunt suficient de puternică și de curajoasă încât să-mi forțez norocul.

   Ia aminte, Alina, și să nu faci niciodată ca mine!

   Mi-am invitat următoarea clientă, pe Diana, la aceeași cafenea unde o întâlnisem pe Tina. „Verde la-ntâlniri” îmi părea locul perfect: mesele erau la etaj și nu era prea frecventat. Urma să fac mișcarea cea mai îndrăzneață și sărită de pe fix de până atunci și aveam nevoie de intimitatea acelei cafenele.

   Diana semăna cu mine în multe privințe. Lucra de mai bine de 10 ani în departamentul de marketing al unei corporații uriașe din domeniul bunurilor de larg consum, dar acum visa să fie traducătoare de cărți. Făcuse, de fapt, facultatea de limbi străine, dar viața o târâse departe de o carieră boemă de traducătoare sau de profesoară și o aruncase printre planuri de lansare de produse noi și campanii de comunicare.

   Tot la fel ca mine, se sărutase de tot rahatul comercial, de „propunerile unice de valoare” cu valoare zero, de falsele promoții și de spoturile superficiale, făcute de niște publicitari cu cămăși în carouri și ciocuri de hipsteri, care gândeau doar în clișee despre categoriile de consumatori cărora li se adresau. De asemenea, ura evenimentele de PR pe bandă rulantă și frecatul coatelor cu niște oameni pe care nu doar că nu-i respecta sau aprecia, dar de-abia îi înghițea.

   În toată viața mea de adult îi încurajasem pe toți, nu doar pe clienții mei, să-și urmeze visurile.

   „Dacă nu-ți place unde ești, mișcă-te, mută-te, du-te în altă parte. Nu ești un copac fixat în pământ!”, le spuneam.

   Totuși, devenisem ceva mai reticentă în privința freelancingului de când făcusem eu însămi această schimbare majoră. Da, putea fi foarte satisfăcător să fii pe cont propriu, să-ți alegi proiectele, să lucrezi de acasă în pijamale, să.....

   Printre aspectele nu tocmai amuzante se numărau bătăile de cap cu facturile, declarațiile de venit și impozitele, găsirea de clienți și proiecte fără să ai deasupra capului umbrela protectoare a brandului companiei, zilele întregi petrecute fără să vorbești cu vreun adult, dacă nu aveai nicio sesiune programată, ca să nu mai zic de firicelul neregulat de bani care țârâie în contul tău din când în când, o chestie destul de traumatizantă după ce te-ai obișnuit cu un șuvoi baban care curge lunar și neîntrerupt de la jobul tău „serios” de la corporație.

   Ah, și partea în care toată lumea îți cere chestii gratis.

   Cumva, dacă lucrezi cu cifre, cunoștințe și cuvinte, nu cu lemn, metal sau sticlă, oamenii își imaginează că nu te costă nimic să le asculți problemele, să le dai un sfat, o recomandare, o evaluare completă a site-ului lor, un raport de consultanță de 150 de pagini... totul fără bani, deoarece tu ești mai presus de nevoile primare de genul mâncare, haine și adăpost, iar marile companii de telefonie și internet te scutesc din oficiu de plata facturilor, în semn de apreciere pentru curajul tău de a o porni pe cont propriu.

   Odată, după ce am ținut un curs de vorbit în public, a venit la mine o tipă care m-a rugat să o ajut - gratis - să repede un discurs, pentru că urma să îl țină la biserică (n-am cerut detalii) și „nu câștiga nimic din asta”.

   Am întrebat-o:

   - Dacă eu mă duc la magazin și vreau să cumpăr o rochie, crezi că or să mi-o dea gratis dacă le promit s-o port numai la biserică? Nu e ca și cum m-aș duce cu ea la muncă, unde câștig bani sau la o întâlnire unde o să preacurversc!

   S-a ofensat cu religiozitate.

   Știam că și pe Diana o așteptau genul ăsta de situații, în care prietenii aveau să-i ceară cărți gratis sau să le traducă „un mic document” de 20 de pagini, cu promisiunea că vor face cinste cu o bere. Pe de altă parte, voiam din suflet s-o ajut să fie mai fericită și să facă ceva ce-i plăcea. Mă întrebam doar dacă reușeam să-mi ascund dubiile rezonabil de bine, ca să n-o influențez într-un fel sau altul.

   În ciuda sus-numitelor dubii, am sunat-o vineri dimineață să stabilim o întâlnire. Era liberă chiar în acea după-amiaz, la ora 18:00, chestie care m-a luat un pic prin surprindere, dar am mers mai departe cu planul meu gândit doar pe jumătate. Asta a fost prima mea greșeală.

   A doua greșeală a fost că, în loc să mă închid în casă și să mă pregătesc temeinic, am răspuns la telefon și am mai acceptat o ședință de consiliere neprogramată.

   Flavia, cunoscută în presă și drept „Regina Reggaetonului” era o clientă aparte. Cântăreață și dansatoare, petrecuse ceva timp prin America Latină, apoi se întorsese în țară și efectiv spărsese internetul și televiziunile cu clipurile ei senzuale, cu vocea ei parcă făcută să cânte genul ăsta muzica și cu corpul de zeiță pe care insista să și-l „dezmembreze” cu ocazia oricărei apariții live sau înregistrate.

   Nu mai știu cum ajunsese la mine, lucrasem un pic pe teme de neîncredere în sine și negociere mai îndrăzneață a contractelor, apoi se măritase cu un chirurg plastician, cunoscut informal și ca „Regele Țâțelor” (o potrivire făcută în rai, cum ar zice americanii), și îi revenise încrederea în sân... în sine... sau ceva de genul. Nu o mai văzusem de luni bune, poate de 1 an.

   Oricum, pentru că nu mă dădeau banii afară din casă, iar la ultimele sesiuni de consiliere lucrasem cam pro bono, dacă-nțelegi ce vreau să zic, i-am dat întâlnire la birou înainte de ora prânzului.

   Oscilam între starea de euforie dată de revederea pătimașă cu fostul meu soț și nerăbdarea de a mă întâlni cu Diana și de a o ajuta să-și schimbe viața pentru totdeauna, iar mintea mea nu prea reușea să rămână între cei 4 pereți.

   Pentru moment însă, m-am forțat să mă concentrez și m-am ridicat să o întâmpin pe Flavia, care a intrat ca o furtună tropicală și mi-a umplut biroul cu efluvii asfixiante de vanilie și mosc.

   Mamă, mamă, avea și un pH care amplifica mirosul substanțelor pe care și le aplica pe piele.

   - Vichi, a cântat ea, dacă tu nu mă ajuți, zău că nu mă poate ajuta nimeni! Știi seria aia de conferințe pentru femei, Superwoman nu știu cum, la care sunt invitate tipe de succes să vorbească despre cum își împacă viața personală cu cea profesională, bla-bla-bla?

   Mda. Știam de conferința respectivă și tânjeam în secret să vorbesc și eu acolo, cândva. Aș fi fost încântată să fiu invitată, nu ca răsfățata nerecunoscătoare din fața mea. M-am mărginit să aprob din cap și am așteptat să aflu ce problemă existențială avea.

   - Ei bine, a continuat ea, la un moment dat m-a sunat cineva dintre organizatori și m-a rugat să țin un discurs, dar eu eram la o repetiție sau la o emisiune, nici nu mai țin minte exact, nu eram prea atentă și am fost de acord, cel puțin așa-mi zic ăștia, dar apoi am uitat complet. Azi-dimineață m-a sunat iar ca să confirm și am intrat în panică. Nu știu de ce-am acceptat să vorbesc, eu nu sunt vorbitoare, eu sunt cântăreață și dansatoare. Și de ce puii meu m-au invitat?!

   - Să nu intrăm în panică, am zis eu, împăciuitoare. Când trebuie să ții discursul?

   - Poimâine-dimineață.

   „`Ți-ai dracu` cu conferințele voastre și cu invitatele voastre pițipoance!” am înjurat eu în gând. „Dacă m-ați fi invitat pe mine, eu m-aș fi pregătit din timp.”

   - OK, am zis cu voce tare, nu e totul pierdut, putem încă să găsim un subiect decent și să te pui la punct. Până la urmă, trebuie să fie ceva din experiența ta, ceva sincer, autentic, nu?

   - Nu știu ce să fac, s-a mâțâit ea fără să-mi răspundă la întrebare, întâi m-am gândit că aș putea să vorbesc, cu un pic de ajutor, de-aia te-am și chemat, dar cu fiecare clipă care trece simt că aș vrea mai degrabă să fac cumva să-i refuz, dar politicos, să nu rămână supărați pe mine... Nu mă simt în stare să urc pe scenă!

   - Cum așa? Acolo sunt invitate o grămadă de femei care n-au nicio treabă cu scena - antreprenoare, corporatiste, profesoare, cercetătoare... Ele ar trebui să aibă emoții, tu practic trăiești pe scenă!

   - Da, dar eu când și dansez, nu vorbesc! Scuză-mă o clipă....

   Și-a scos telefonul și a schimbat câteva mesaje. Era ciudat de încordată și agitată, parcă îi și tremurau puțin mâinile - și nu cred că avea de-a face cu discursul pe care trebuia să-l țină.

   - Să o luăm cu începutul, am propus eu. Despre ce trebuie să vorbești?

   - Despre cum e să ai o relație atunci când ești persoană publică. Gen, cum îți păstrezi intimitatea, cum reziști tentațiilor...

   - Tu reziști tentațiilor?

   M-a privit foarte fix în ochi, pe sub genele nefiresc de lungi și dese, iar obrajii ei au căpătat o nuanță care a depășit-o în intensitate pe cea a blush-ului. Am văzut foarte clar frică pe fața ei.

   - Ce... adică ce vrei să spui? a îngăimat.

   - Nu mai știu ce să cred, Flavia, am zis eu pe un ton mieros, din care răzbătea amenințarea. Mi-aduc aminte că, odată, după ce ai plecat de la mine, s-a întâmplat că am ieșit și eu la câteva minute după tine și te-am văzut când te-ai urcat în mașina unui tip musculos, ca vlăjganii ăia care dansează în clipurile tale. Eu știam că soțul tău e un pic chel și poartă ochelari, dar am zis, hei, poate are șofer care o duce de colo până colo. Dar stai, e normal să te pupi cu șoferul? Cu limba?! Iar dățile următoare când ai plecat de la mine, am ieșit intenționat după tine să văd ce faci și tot în mașina ăluia te-ai urcat. Așa că spune-mi, Flavia, ți-e frică să vorbești în public sau nu suporți ipocrizia de a vorbi despre cum să-ți păzești relația de tentații?

   Flavia se făcuse mică și palidă, se lăsase ca o cârpă pe spătarul scaunului și frământa obsesiv în mâini telefonul cu carcasă sclipicioasă și urechi de iepuraș, din care răzbăteau bâzâituri după bâzâituri. Unde are atitudinea de regaeton, unde era gasolina?

   - Cine îți scrie, iubi al tău? Hai, răspunde-i, nu-l lăsa să-și roadă unghiile. Dar spune-i să te lase în pace vreo oră, că ai de lucru la un speech.

   - Nnnu, nnu mai vreau să țin niciun speech, m-am răzgândit, a mormăit ea, încercând să-și adune curajul de a contraataca. Până la urmă, ce-ți pasă ție de viața mea personală?

   - Nu-mi pasă de viața ta personală, îmi pasă doar să-mi fac treaba de coach. M-ai chemat să te ajut să ții un speech - cel puțin, eu așa am înțeles - așadar vei ține un speech. Acu`, ce-i drept, s-ar putea să fi făcut niște poze cu tine și iubi, în caz că ai nevoie de un stimulent să te pui pe treabă....

   Adevărul e că nu aveam poze și nici măcar nu venisem cu vreun plan secret la această ședință. Crezusem că o să fie una obișnuită, fără amenințări și șantaj, dar uite ce mă puneau să fac oamenii ăștia! Chiar nu mai era nimeni dispus să muncească fără să se lamenteze și să aștepte să fie împins de la spate?!

   Sincer enervată, am scos o foaie de hârtie și am desenat pe ea o piramidă inversată, pe care am tăiat-o cu 3 linii.

   - Fii atentă aici, am zis ferm, iar Flavia s-a conformat, mușcându-și buzele. Orice discurs trebuie să aibă un punct de vedere, iar ție trebuie să-ți fie clar care-i al tău. Dacă spui ”Mie îmi plac astea 3 chestii”, înseamnă că ai un punct de vedere, deoarece ai ales doar 3 chestii dintre milioanele de alte chestii care-ți plac sau care nu-ți plac. Și ca să ajungi la cele 3 chestii, tre` să-ți treci creierul prin pâlnia asta.

   I-am arătat piramida inversată și am continuat, indicând nivelul de sus:

   - Pornești de la un domeniu larg, să zicem muzică, dacă tot ești în industrie. Domeniul ăsta are multe categorii, tu trebuie să selectezi doar una de la următorul nivel; categoriile pot fi teoria muzicii, instrumente muzicale, stiluri muzicale, compozitori... și așa mai departe. După ce ți-ai ales categoria, să zicem stiluri muzicale, te duci mai jos pe pâlnie și îți alegi subiectul despre care vrei să vorbești. De exemplu, muzica R`n`B - origini, influențe, perioade, artiști reprezentativi... Iar ultimul punct al pâlniei va fi punctul tău de vedere, despre care vorbeam mai devreme. Punctul tău de vedere este contribuția ta originala la subiect, unghiul sau perspectiva ta unică din care privești lucrurile. Punctul tău de vedere trebuie să fie incisiv, amuzant, șocant sau măcar util. Ceva de genul „Cinci leții despre flirt pe care le poți învăța din piesele R`n`B”. Ai înțeles?

   Ghemuită în scaunul ei, dar cu gâtul lungit către foaia cu piramida, Flavia a dat din cap ca o școlăriță cuminte.

   - La fel o să faci și tu cu speech-ul ăsta. Pornești de la domeniul „iubire”, „relații” sau ce vrei tu și trebuie să ajungi la un punct de vedere al tău, personal, un punct de vedere al unei vedete, dar cu care să se poată identifica și cei din sală, oamenii de rând. Vreau să văd ceva precum „Cinci greșeli pe care le-am făcut în dragoste și ce am învățat din ele” sau „Trei moduri în care relațiile vedetelor sunt exact la fel ca ale oamenilor obișnuiți”. Și să faci bine să nu sune ca un articol din ăla din Cosmopolitan, cu platitudini care te fac să adormi baby, vreau exemple, vreau anecdote din viața ta, vreau să fii sinceră și autentică, vreau să te iubească publicul și să vii la mine și să-mi spui că-ți place la nebunie să vorbești în public!

   Cred că eram transfigurată, pentru că Flavia a dat din nou din cap fără să comenteze și a întins o mână tremurândă către foaia cu piramida.

      La ora 18:01 urcam în fugă scările de la „Verde la-ntâlniri”. Ședința cu Flavia mă cam secătuise emoțional, dar nu mai puteam da înapoi.

   În secunda când am pus piciorul în local, am fost șocată să văd că era plin de oameni. În acea vineri seară când o prinsesem pe Tina în mica ambuscadă telefonică, nu stătea nimeni la mesele din jur. Acum părea greu să găsești măcar o masă liberă. Ce naiba, hotărâseră toți dintr-odată să fie sănătoși și să mănânce bio?

   Mi-am amintit de o caricatură văzută recent pe Facebook: mai mulți oameni erau adunați la o înmormântare; o rudă întreabă: „Vrea cineva să spună ceva?”; la care, un bărbat din spate spune: „Da, sunt vegan!”

   Mi-a venit să râd. Așa râdeam eu, pe fond nervos, în situații tensionate. Apoi am văzut-o pe Diana stând undeva într-un colț, nu foarte departe de scări, și mi-a înghețat zâmbetul pe buze.

   Mi-am dat brusc seama că, în ultima perioadă, plecasem în goană după toate ședințele de consiliere, ca un infractor care părăsește în grabă locul crimei, și mi-a trecut prin minte, ca un glonț, gândul rău-prevestitor (sau, poate, o intuiție bazată pe experiență) că urma să mă părăsească norocul. Destinul avea să-mi dea o palmă peste ceafă, așa cum le dădusem eu clienților mei. Dar m-am scuturat de acest gând, ca de o șuviță de păr căzută peste ochi, iar nou-descoperita mea latură eroică a preluat conducerea și m-a încurajat să-i dau înainte cu planul meu aflat în stadiul de brioșă necoaptă.

   Diana era la fel ca majoritatea femeilor care lucrau în marketing: destul de atrăgătoare, în orice caz bine aranjată și manierată, cu un aer general de bun-gust și sofisticare. Își adusese laptopul și arăta tristă, plictisită, sau amândouă. Și-a ridicat privirea pe deasupra ecranului și a părut să se înveselească un pic când m-a văzut.

   S-a ridicat și m-a întâmpinat cu o îmbrățișare.

   - Ce mai faci, Diana? am întrebat-o. Arăți grozav.

   - Ce să fac, a zis ea, ignorându-mi complimentul fără să mi-l întoarcă. Practic, am ajuns în punctul în care nu mai dorm noaptea pentru că mă obsedează dilema dacă să-mi dau demisia sau nu. Detest jobul ăla, și locul ăla, și oamenii ăia, dar știu că, dacă mă mult în altă companie, probabil că în 2 ani o să ajung exact în aceeași situație. La început, totul o să fie roz bombon, o să mă încânte proiectele noi, toată lumea o să fie drăguță cu mine... Apoi, într-o zi, șeful meu o să scoată o perlă de toată jena, de genul „Tre` să facem asta urgent, și când zic noi, mă gândesc la voi” și o să râdă ca un maimuțoi psihopat, iar eu o să încep iar să am fantezii cu demisia și tot așa...

   - Diana, am întrerupt-o eu, data trecută ți-am dat o mică temă, ai făcut-o?

   Nu a părut să aprecieze că i-am întrerupt micul monolog autocompătimitor (niciunul dintre clienți nu aprecia asta), dar a făcut dublu clic pe un fișier Excel și mi-a prezentat un tabel, care arăta la fel de lipsit de entuziasm ca ea. Avea 3 coloane și 7-8 rânduri: edituri, numele directorilor sau ale altor persoane din conducere și adresele lor de e-mail, scrise cu fonturi și mărimi diferite, așa cum le copiase de pe site-uri.

   M-am ținut strâns de marginea scaunului ca să nu mă reped să editez tabelul, astfel încât totul să fie scris cu același font și să pot gândi nederanjată de dezordine. Chiar nu era momentul să-mi arăt latura obsesiv-compulsivă.

   - Super! m-am prefăcut, așadar, entuziasmată în locul ei. Deci astea sunt principalele edituri cu care ți-ar plăcea să colaborezi?

   - Da. De fapt, e una la care visez de mult. Se numește Idea House. Dar știi ce? Nu-mi vine deloc să le scriu. N-aș suporta să mă respingă. De fapt, ce zic eu aici, probabil nici n-or să-mi deschidă mailul, d-apăi să-mi dea și un contract! De ce-ar angaja o traducătoare care n-a mai tradus nicio carte?

   - E o prostie, m-a luat gura pe dinainte, total neprofesionist, recunosc, dar de-abia mai puteam să rașchetez niște răbdare de pe fundul rezervelor mele interioare. Am mai vorbit despre asta, draga mea. Sunt sigură că toți traducătorii cu experiență au fost odată în situația de a nu fi tradus încă nicio carte. Și totuși, cineva i-a angajat să traducă acea primă carte, nu?

   - Mda, poate cunoșteau pe cineva, și-au tras-o cu cineva, au dat șpagă, nu știu. Eu una, n-aș angaja un oarecare să traducă o carte dacă n-a mai tradus niciuna înainte!

   - Vai, dar ce atitudine constructivă! Să înțeleg că nici tu nu te-ai angaja pe tine sau cum?

   - N-am zis asta. Am zis că nu văd de ce m-ar alege pe mine.

   Nu ajungeam nicăieri, așa că am schimbat subiectul.

   - Ți-ai pregătit CV-ul așa cum te-am rugat? Ai subliniat studiile de limbi străine, folosirea limbilor străine la birou și așa mai departe?

   - Da, uite aici, a dat ea clic pe un document Word.

   - Perfect, și toate linkurile la articolele pe care le-ai publicat?

   - Sunt în secțiunea Portofoliu din CV.

   - Fantastic, Diana! Deci, dacă ai reușit să pui toate astea la un loc și ai căutat pe Google toate adresele de e-mail, înseamnă că ești hotărâtă să faci primul pas către noua ta carieră de traducătoare. Ce-ar fi să le scriem celor de la editura ta preferată?

   - Ce, adică azi? Acum? s-a încruntat ea.

   - Da, de ce nu?

   - Nu știu... habar n-am ce-ar trebui să scriu, cum să conving pe cineva căruia îi scriu așa, pe nepusă masă, din senin.... și mai e și vineri seara. Oricum n-o să-și citească mailurile de serviciu până săptămâna viitoare. Lasă-m să mă gândesc weekendul ăsta și o să-ți arăt o schiță de cover letter, ce zici?

   - Diana, am șoptit, aplecându-mă spre ea și apucând-o de mână cu blândețe, dar ferm, dacă nu scrii e-mailul ăsta acum, o să-l amâni la nesfârșit. O s-o lălăi și weekendul ăsta, și cel care vine, și următorul, și o să-ți găsești doar scuze fără număr ca să nu scrii e-mailul. Iar dacă te las să-l scrii singură, vei fi nemulțumită de el și o să tot reformulezi, o să tot adaugi virgule... N-o să-ți placă nu știu ce cuvânt-cheie, sau o să vrei să sune ca un elevator pitch, sau o să te convingi că nu știi cum să te adresezi unui public-țintă pe care nu-l cunoști... Vezi tu, toate chestiile alea de marketing care te fac o profesionistă desăvârșită în domeniu sunt chiar obstacole care stau în calea noii tale vieți de traducătoare.

   A încercat să mă întrerupă, dar am oprit-o cu un gest și am continuat:

   - Am ajuns să te cunosc destul de bine. Ești o perfecționistă și simți că nu poți da drumul din mână niciunui proiect până când nu ești absolut sigură că totul este pus la punct, lustruit, cu fundiță roz și fără vreun defect ascuns. Dar am ceva să-ți spun. Trebuie să înveți despre puterea lui „suficient de bun”, Diana. Văd că simpla idee te cutremură, dar „suficient de bun” nu înseamnă că ești leneșă, că nu-ți dai suficient silința sau că nu-ți pasă. Înseamnă, pur și simplu, că trebuie să te pregătești, să-ți faci treaba cât de bine poți și apoi să-i dai drumul. Scoate proiectul ăla din cușcă și apoi lasă-l să zboare. Dacă nu-l lansezi, nici nu primești vreun feedback ca să afli ce-ai făcut bine și ce-ai făcut rău. Chiar dacă îți dai seama că ai greșit ceva, poți s-o rezolvi din mers...

   - Vichi, dacă trimit mailul ăsta și mi se oferă ocazia să traduc o carte și îmi dau demisia de la job, iar apoi constat că treaba asta nu mi se potrivește și nu mă face fericită, ce mă fac? Asta nu e genul de greșeală pe care „s-o rezolv din mers”, a spus ea, desenând ghilimelele cu degetele în aer.

   - Stai, ce?! Deci, de fapt, ție ți-e frică de eșec? Sau de succes? Sunt total nedumerită. Mă plătești - de câte sesiuni încoace, 7-8? - să te ajut să-ți faci curaj să-ți schimbi cariera, să-ți schimbi viața, Diana, și acum îți cauți scuze să nu faci schimbarea asta? Scuză-mă, dar nu mai înțeleg nimic. Întâi zici că ți-e teamă că nicio editură nu o să te angajeze, iar două secunde mai târziu zici că ți-e teamă că o să te angajeze?!

   Ochii Dianei s-au transformat într-o fantă îngustă, umerii i s-au tensionat și a scrâșnit din dinți.

   - Știi ce, n-am nevoie de predici. Cine ești tu să mă analizezi atât? Ți-ai luat licența în psihoterapie de pe net? Da, te-am angajat să faci coaching cu mine, dar ești cam pe lângă!

   Furioasă, a dat să se ridice și să plece, dar am apucat-o de braț. De data asta, am strâns-o mai tare decât s-ar fi cuvenit pentru un simplu consilier de carieră.

   - Stai jos, te rog, i-am ordonat cu o voce care nu admitea replică. Lasă-mă să te ajut. Uite, tot ce-o să facem în seara asta va fi să scriem un e-mail către o editură și să vedem dacă primești un răspuns. E doar un test. Chiar dacă or să-ți ofere un contract de traducere, nu trebuie să-ți dai imediat demisia de la job. Poți lucra în paralel o perioadă, ca să vezi cum e, dacă ți se potrivești. Nimeni nu te obligă să-ți dai viața peste cap pocnind din degete. Dar trebuie să încerci, totuși...

   - Dă-mi drumul! Nu vreau să fac asta!

   A încercat să-și elibereze mâna din strânsoarea mea, apoi a vrut să-mi dea una cu cealaltă mână, dar eu m-am ferit, m-am aplecat și, o clipă mai târziu, glezna ei era legată de piciorul metalic al mesei cu o pereche de cătușe îmbrăcate în puf roz, ascunse de fața de masă lungă și verde.

   Viața mea sexuală cu Andrei fusese întotdeauna destul de piperată, iar el nu aruncase micile noastre jucării, după cum descoperisem în urmai scurtei escapade în apartamenul lui.

   - Ce pana mea faci? mi-a întrerupt Diana flashbackul.

   Vorbea printre dinți, cu o voce surprinzător de calmă, dar care nu prevestea nimic bun.

   Mișcarea mea fusese atât de neașteptată, încât încă îi era greu să accepte că era țintuită la masă.

   - Te rog, fii înțelegătoare. Mă văd nevoită să te constrâng un piculeț, altfel n-o să scrii niciodată mailul ăla.

   - Dă-mi drumul! a chițăit ea.

   Câteva persoane de la mesele învecinate au ciulit urechile, dar, din fericire pentru mine, sporovăiala generală din fundal și muzica ambientală dată destul de tare atenuaseră micul ei țipăt.

   - Diana, ascultă-mă. Nu face scandal, altfel le zic oamenilor ăstora că suntem două lesbiene care jucăm jocuri erotice în public și o să te faci de tot rahatul. N-o să creadă nimeni că te-am luat ostatică, ar suna ridicol. Deschide laptopul și trimite-și CV-ul la o editură. Doar una. Îți dictez eu scrisoarea de intenție. Trebuie doar s-o scrii. N-o să-ți ia mai mult de un sfert de oră. Apoi jur că îți desfac cătușele și te las să pleci. Nici n-o să-ți cer bani pentru ședința asta. Știu că mă urăști acum, dar o să-mi mulțumești mai târziu. E OK să ai nevoie de un imbold mai puternic, să te împingă cineva de la spate, nu e nicio rușine. Eu știu cum funcționează lucrurile astea, mai bine decât oricine. Haide, scrie odată mailul ăla, te rog!

   Era roșie ca racul de nervi, iar din ochi îi țâșneau raze laser care, dacă ar fi fost reale, ar fi putut să mă taie în piese mici de puzzle. Mi-am dat seama că a deliberat în minte câteva secunde și, spre ușurarea mea, a decis să coopereze, chiar dacă în silă. 

   - O să regreți tot restul vieții tale penibile, a mârâit ea, trăgând din nou cu raze laser în mine. Ăștia bolnavi la cap, ca tine, ar trebui să stea la ospiciu, nu să îi consilieze pe alții!

   Și-a redeschis laptopul cu un mare sictir.

   - Mersi, Diana. Acum intră pe Gmail și începe să scrii așa cum îți zic:

      „Stimate domnule Petre Drăghici,

   Îmi permit să vă abordez direct pentru o propunere de colaborare, după ce v-am căutat pe Google și v-am ghicit adresa de e-mail. Sper să funcționeze.”

   - Așa, adaugă și un emoji zâmbăreț.

   - De ce dracu` un emoji zâmbăreț? Nu suntem pe Facebook, scriu o scrisoare de intenție seioasă, în pana mea! a protestat ea.

   - Scrie cum îți zic eu! Mai departe:

   „Lucrez în marketing de peste 10 ani și am citit destul de multe dintre cărțile care au apărut la Editura Idea House, în speciale cele din colecția de științe sociale și comportamentale.

   Având la bază o licență în limbi și literaturi străine (engleză-germană), nu am putut să nu observ că, pe alocuri, calitatea traducerii din limba engleză este ușor afectată de formulări stângace, din care transpare expresia originală, ba chiar unori traducătorii nu par să stăpânească prea bine conceptele despre care se vorbește în aceste cărți.”

   - Ești nebună?! Practic îl insult pe omul ăsta! Mă pui să-i zic că până acum a ales numai traducători proști?

   Diana mai avea puțin și exploda. Am ignorat-o - apelativul „nebună” nu mai avea niciun efect asupra mea - și am continuat să-i dictez:

   „Întrucât tocmai am decis să fac o schimbare de carieră, adică să lucrez în domeniul traducerilor, așa cum am intenționat inițial când am aboslivt facultatea de limbi străine, aș vrea să vă propun o colaborare de traduceri pentru viitoarele cărți ale Editurii Idea House cu o persoană (eu)” - bagă alt emoji zâmbăreț - „de tip 4-în-1:

   - licențială în engleză și germană;

   - având experiență de 10 ani în marketing, management și mediul de business;

   - autoare de conținut și colaboratoare permanentă a portalului BrandU.ro;

   - inițiată în psihologie, comportamentul consumatorului și neuromarketing.

   Prin urmare, o traducere făcută de mine beneficiază nu doar de cunoștințele de limba engleză, ci și de un background larg și variat.

   Vă atașez CV-ul meu, unde puteți găsi linkuri către articole scrise de mine, pentru a vă dovedi că stăpânesc limba română și că am un nivel de inteligență și cultură adecvat misiunii de a traduce cărți importante ale unor autori necunoscuți.

   Pentru mai multe detalii despre mine, vă stau la dispoziție pentru o întrevedere în persoană sau telefonic.

   Mulțumesc pentru timpul acordat și aștept răspunsul dumneavoastră.

   O zi bună,”

   - Scrie-ți numele și dedesubt telefonul, am încheiat eu.

   Pe parcursul dictării, Diana se calmase progresiv și începuse să tasteze fără să se mai plângă. Părea să accepte că nu scria aberații, la urma urmei. Poate chiar îi plăcea un pic scrisoarea mea sau măcar era de acord cu ea.

   - OK, acum atașează-ți CV-ul și scrie adresa de e-mail a tipului de la Idea House.

   - O să-mi distrug pe vecie orice șansă să lucrez cu ei, a bodogănit ea, dar a scris adresa. Ce să pun ca subiect?

   Părea că renunțase la orice împotrivire.

   - Ești expertă în marketing, am periat-o eu puțin. Ce ai scrie în câmpul de subiect al unui newsletter?

   - Nu știu... un motiv ca oamenii să-l deschidă... ce le iese la faza asta... ce-au de câștigat dacă-l citesc...

   - Excelent! Normal, tu știi chestiile astea mai bine decât mine. Așadar, ce-are de câștigat tipul ăsta?

   - Mmm... cred că o să scriu ceva de genul „Doriți să îmbunătățiți calitatea traducerilor cărților Idea House?”

   - Ești un geniu! Perfect! Scrie așa, trimite mailul și ești gata.

   - Mai degrabă sunt terminată, a aruncat ea ultimul glonț pe care-l mai avea pe țeavă.

   Sau așa am crezut.

   Diana scria de zor la titlul a ceea ce avea să fie un fel de trailer al filmului viitoarei ei cariere. Puteam să pun pariu că avea să reușească, era inteligentă și muncitoare. Gândurile mi-au fost întrerupte de un bâzâit pe telefon. Era un mesaj de la Andrei:

   „Ce-ai făcut cu cătușele? Stai, nu-mi spune, nu vreau să fiu complice la o crimă!”

   Îmi dăduse și câteva apeluri înainte, dar le ignorasem.

   Am pufnit în râs, dar apoi mi-am dat seama că n-ar fi trebuit să mă las distrasă nicio fracțiune de secundă.

   Diana avusese timp nu doar să trimită e-mailul, ci și să pună mâna pe telefon, pregătindu-se să-i scrie cuiva sau poate să sune la 112.

   - Diana!!! Ce faci? am țipat în șoaptă, dacă poți să țipi în șoaptă.

   Am încercat să nu intru în panică. Singura soluție care mi-a trecut prin minte a fost să-i arunc pe masă cheița de la cătușe, să-mi înșfac paltonul, să cobor treptele câte două și să ies fugind din cafenea. Știam că-i trebuiau câteva secunde ca să se elibereze, iar eu aveam suficient timp să dispar după colț și să mă pierd printre oameni.

   M-am aruncat într-un vagon de metrou care tocmai își închidea ușile și am încercat să arăt cât mai puțin disperată și hăituită. Când s-a eliberat un loc, m-am prăbușit pe scaun, m-am desfăcut la palton și mi-am scos fularul, care mi se lipise de părul de la ceafă, ud leoarcă. Am tras aer în piept și mi-am scos telefonul. Poate dacă mă uitam un pic pe Facebook mă mai calmam - și oricum aveam de mers 5 stații.

   Primul lucru pe care l-am văzut în fluxul meu de știri, preluat și multiplicat de o grămadă dintre prietenii mei virtuali, a fost un anunț de la o publicație de cancan:

   „Exclusiv! Flavia, Regina Reggaetonului: tentativă de sinucidere! Medicii se luptă să o țină în viață.”

   O ceață mi-a coborât pe ochi și, preț de o secundă, am fost sigură că o să vomit sau o să-mi crape capul. Am dat clic să citesc tot articolul și m-am lăsat pe spate, ca lovită în piept de o minge uriașă de oțel.

   Adevărat turnură senzațională a știrii era că fusese adusă la spital de amantul ei și, evident, cu această ocazie ieșise la iveală aventura lor. Cei 2 bărbați din viața ei se întâlniseră pe holul spitalului și ieșise ditamai circul în fața sălii în care doctorii îi făceau spălături stomacale. Nu se știa exact motivul pentru care recursese la asemenea gest. Fani își exprimau speranța că vocea ei minunată nu fusese afectată.

   Nu, nu puteam fi eu vinovată de asta! Nu făcusem nimic, nu spusesem nimănui, de-abia trecuseră câteva ore de la întâlnirea noastră! Da, o amenințasem că o dau în vileag, dar numai ca s-o impulsionez să-și scrie nenorocitul de speech! Și atunci de ce mă simțeam responsabilă, de ce mă simțeam direct vinovată că băuse detergent sau ce naiba făcuse?

   Afundată în gânduri, era cât pe-aci să ratez stația. M-am împleticit afară și am ajuns acasă ca în transă.

       Era un deja-vu: am intrat ca o furtună în apartament, trântind ușa în urma mea și încuind-o, sprijinindu-mă cu spatele de ea și încercând să-mi trag sufletul.

   Afară era un adevărat Jurrasic Park, plin de creaturi care mă urau și care voiau doar să mă mănânce ca pe-o frigăruie bine pătrunsă la foc mic. Doar că eu însămi fusesem savantul nebun care le dăduse drumul.

   Iar de data asta era ceva și mai în neregulă: Mango nu și-a făcut apariția ca să mă întâmpine ca de obicei.

    Spre groaza mea, l-am auzit horcăind și tușind înecat. Era pe undeva, prin casă. Auzeam doar sunetele și simțeam efectiv că îmi pierd mințile. 

   Am început să caut frenetic peste tot, pe sub mobilă și în colțurile unde îi plăcea să se ascundă - și, într-un final, l-am găsit după o perdea. Zăcea pe o parte, cu spume la gură, acoperit de vomă.

   - MANGO!!!! am urlat și am izbucnit în plâns.

   L-am luat în brațe și am ieșit în fugă pe ușă. În cartier era un veterinar unde îl dusesem pentru vaccinuri și tratamente de când mă mutasem în zonă. Am gonit pe străzi de parcă m-ar fi urmărit o armată de zombi. Nu-mi dădeam seama dacă mai respira sau nu pentru că și eu gâfâiam foarte tare și nici nu-mi permiteam să mă opresc și să verific. Timpul nu era de partea lui și oricum nu aș fi știut cum să-l ajut.

   Peste o oră și ceva, m-am întors cu mâinile moi și goale, ținând o cutie fără suflet. Înăuntru era doar un ghem de blană, fără urmă de Mango în el.

   Cum era mereu curios - și cel mai mare fomist - se jucase și apoi înghițise din greșeală flecul care căzuse de la tocul cui al cizmei mele, cel pe care nu mă ostenisem să-l iau de pe jos și să-l arunc la coș cu o zi în urmă. Veterinarul a făcut tot ce era omenește posibil să-l resusciteze, dar Mango era deja pe drumul fără întoarcere când am ajuns la cabinet.

   Pentru mine, asta a fost Apocalipsa. Picătura care a făcut paharul să dea pe dinafară. Paiul care o rupt cocoașa cămilei. 

   Nu era suficient că ajunsesem un monstru, că forțasem, manipulasem și șantajasem niște oameni să facă lucruri pentru care nu erau pregătiți. Pierdusem orice contact cu realitatea. O clientă încercase să-și pună capăt zilelor din cauza mea. Și îl omorâsem pe animăluțul care îmi înseninase zilele și care mă ajutase să rămân cât de cât întreagă la minte, pe tovarășul meu pufos, pe bietul, bietul, bietul Mango!

   Din piept îmi izvorau suspine care alternau cu hohote de plâns, stând prăbușită lângă castronașul lui încă plin cu apă, cu stropi pe lângă el, pentru că mereu dădea apă pe-alături când lipăia. Am țipat și am urlat în baie când am dat cu ochii de litieră și mi-am smuls părul din cap de disperare când am călcat pe șoricelul lui preferat din pluș, rămas lângă canapea. 

   Nu știu, Alina, dacă ai ajuns vreodată la nivelul ăsta de deznădejde. Am simțit că ăsta mi-era sfârșitul. Nu mai aveam cum să decad mai mult de-atât: un career coach cu metode diabolice, o iresponsabilă care nu era în stare nici să aibă grijă de-o pisică, o femeie singură de 40 de ani care nu mai avea unde să se ducă și care își distrusese toate oportunitățile profesionale viitoare.

   Probabil urma să intru la pușcărie sau, în cel mai fericit caz, să fiu anchetată și discreditată. Urma să devin faimoasă și să se facă tot felul de glumițe și de generalizări aiurea pe seama meseriei mele - „Coachingul, nu doar scump și inutil, acum și periculos”. Toată industria de coaching avea să fie luată în derâdere din cauza mea și toți colegii mei aveau să mă urască. Nimeni nu mai avea să-mi ofere un loc de muncă, sub nicio formă, niciodată. Aveam să-mi termin toți banii în curând și să-mi caut de lucru ca secretară.

   Dar nimeni n-avea să mă angajeze pentru că eram, evident, bătrână și supracalificată (așa avea să mă ajungă din urmă blestemul vechiului meu jos de HR-istă, când refuzasem poate mii de oameni pe motivul ăsta).

   Mă sufocam și am ieșit pe balcon. Am deschis fereastra exterioară și m-am lăsat pătrunsă de gerul de afară, în timp ce zgomotele străzii îmi acopereau suspinele. M-am aplecat peste balcon și mi-am dat seama că nu mai aveam decât o variantă. Moartea.

   M-am uitat în jos și am estimat distanța. Etajul 8 era suficient de sus cât să mă omoare. N-aș fi căzut pe trotuar, ci pe micul petic de pământ care înconjura blocul (numit optimist „grădină” de unii locatari), peste tufele goale și țepoase de trandafiri, care aveau să-mi sfâșie pielea și să-mi urâțească și mai mult trupul zdrobit.

   Uite cât de superficială eram. Îmi păsa mai mult de cum aș fi arătat moartă decât de viețile clienților pe care le întorsesem cu fundul în sus. Și pentru ce? Doar ca să-mi dovedesc mie însămi că eram un bun coach?

   Ce făcusem eu nici măcar nu se putea numi consultanță, cu atât mai puțin coaching. Obligasem niște oameni decenți, care avuseseră încredere în mine și îmi mărturisiseră frământările lor, problemele care îi măcianu, să facă niște schimbări, pentru care nu erau pregătiți.

   Sigur, în general, avuseseră parte de finaluri fericite, dar cine știe ce pagube profunde, invizibile, provocasem în mințile lor... în viețile lor? 

   Dacă, de exemplu, Eugenia nu era, de fapt, complet pregătită din punct de vedere psihologic să fie promovată pe o poziție atât de avansată, iar aparentul ei succes avea să se întoarcă împotriva ei, atunci când nu avea să facă față provocărilor de la noul job? Dacă lui Vlad îi era destinat s-o dea în bară cu munca de vânzări, care oricum îl nefericea, iar eșecul l-ar fi condus către adevărata lui chemare în viață, de la care eu îl făcusem să se abată?

   Nu eram Dumnezeu. Nu eram nici măcar un zeu din ăla mai mic și specializat pe un domeniu. Nu aveam niciun drept să fac asta! Cum să-mi mai spăl vreodată păcatele, dacă nu prin moarte? Oricum, nimănui n-avea să-i fie dor de mine, nici măcar lui Mango!

   În acel moment, telefonul a bâzâit și un mesaj pe WhatsApp de la Mona mi-a pâlpâit în fața ochilor încețoșați de plâns:

   „Ce faci, fată, mai trăiești?”

        Scumpa și dulcea de Mona!

   Abandonasem prietenia noastră de când cu plecarea din firma de consultanță și cu divorțul, de parcă era ea vinovată pentru eșecul meu pe toate planurile. Nu era vinovată, dar îmi amintea atât de zilele fericite pe care le trăisem, cât și de cele negre, iar combinația era insuportabilă. Mai vorbeam din când în când, dar chiar că avea toate motivele să mă întrebe dacă mai trăiesc - și, ca de obicei, intuise și cel mai potrivit moment să intervină.

   După miezul nopții eram deja mutată la ea acasă, cu agenda, laptopul și câteva haine și cosmetice aruncate într-un rucsac.

   Ca să fiu sinceră, nu trebuise să mă convingă să fac asta. Începusem să împachetez încă de când eram la telefon cu ea, hohotind și amenințând că mă arunc de la balcon în orice moment. Venise în goană cu soțul ei și mă ajutase să-mi strâng lucrurile, iar Gabi îl dusese jos pe Mango și îl îngropase în „grădina” unde ar fi trebuit să zac și eu.

   Mai târziu, plângând la ei în bucătărie cu o cană de ceai în mână, nesuportând nicio atingere sau îmbrățișare pentru că nu credeam că eram demnă de așa ceva, Mona m-a ajutat să-mi fac un plan de izbăvire. Am deschis agenda cu degete nesigure și am văzut că aveam o sesiune de coaching planificată pentru luni, cu Nadia, șeful ei și colega de la Procurement.

   Nadia, tipa de la firma de mobilier și design interior care era constant persecutată de către un șef care adora micromanagementul și de o colegă prea zeloasă, din cauza catalogului de produse.

   În campania mea dementă de așa-zisă consiliere, îmi trecuse prin minte să îi încui pe toți 3 într-o sală de ședințe, într-un fel de teambuinding-surpriză-neplăcută, până când aveau să-și lămurească toate problemele. Însă acum priveam chestiunea din cu totul alt unghi. Aveau nevoie de un memento blând, nu de o scatoalcă peste ceafă.

   În acea noapte am picat într-un somn adânc, cu vise incredibil de colorate și de intense.

   La un moment dat, mă aflam într-o grădină magnifică, plină de toate soiurile de flori imaginabile. Mă plimbam printre lalele, zambile, orhidee, liliac, cireși înfloriți, trandafiri, magnolii, narcise, gladiole, margarete, gura leului, crini, garoafe, iriși, frezii, toate la un loc și înflorite, pentru că era un vis. Parfumurile se îmbinau într-un miros amețitor, iar petalele erau pictate în acrilic, atât erau de viu colorate. Mă împleticeam prin iarba înaltă și ireal de verde, aplecându-mă din când în când să miros florile preferate, când ceva mi-a atras atenția.

   M-am uitat în jos și am văzut o pereche de buze uriașe, cărnoase, fine ca petalele de roze, care ieșeau direct din pământ. Nu m-am speriat, pentru că era un vis, și m-am lăsat încet în genunchi, aplecându-mi urechea spre buzele care fremătau. Mi-au șoptit ceva la ureche, iar eu am zâmbit, ca și cum aflasem, în sfârșit, un mare secret.

      Când Nadia m-a întâmpinat la recepția firmei, tremuram de emoție din cap până-n picioare.

   M-a conduc până în sala de ședințe de la etaj - se vedea că și ea era destul de tensionată. Am pășit una lângă alta, fără să scoatem un cuvânt, în afară de câteva schimburi politicoase de banalități, de parcă știam că trebuia să ne păstrăm forțele pentru mai târziu.

   Îmi venise inima la loc, pentru că „Regina Reggaetonului” supraviețuise. Fusese salvată de medici și aparent nu suferise daune majore la gât, ba chiar fusese în stare să facă o declarație de presă, chiar dacă era un pic răgușită. Era hotărâtă să-și pună ordine în viață și își lua 1 an de pauză și de refacere, după care promitea că avea să revină cu un nou album.

   Măcar nu eram o ucigașă de oameni - doar de animale... De câte ori mă gândeam la Mango, un hohot de plâns îmi năvălea din stomac și mi se oprea în gât, iar eu mă străduiam să îl țin acolo, să nu împroșc cu lacrimi în stânga și-n dreapta, mai ales că aveam o misiune de îndeplinit.

   Mihaela a intrat prima - managerul departamentului de Procurement, o femeie plinuță de vreo 40 de ani, cu păr scurt făcut permanent în stil provincial și vopsit roșcat aprins, îmbrăcată într-o rochie office care se dorea elegantă, dar care o făcea să arate ca o secretară aspirantă la postul de șefă.

   La scurt timp după aceea, a apărut și Cristian, directorul general al firmei, pășind agitat cu picioarele lui lungi și coama leonină, întruchiparea perfectă a șefului din orice spot publicitar.

   Ne-am așezat toți 4 în jurul unei mese rotunde (cerusem dinadins o astfel de masă, unde să fim toți egali, și chiar m-am mirat că aveau așa ceva). Am încercat să ne comportăm prietenește, schimbând amabilități, sorbind niște cafea călâie și ronțăind niște biscuiți cam uscați, dar se vedea din avion că toți 3 veniseră cu scuturile de apărare la ei. Erau gata de bătălie și nu au ezitat să se lupte în momentul când i-am invitat să spună ce aveau pe suflet. Ca la un semn, au încetat cu ronțăitul și au trecut la mușcatul reciproc de fund.

   Nadia nu a fost deloc timidă. Le-a ținut același discurs pe care mi-l recitase și mie cu ceva timp în urmă, despre cum aveau așteptări nerealiste față de timpul necesar realizării catalogului anual și cum refuzau să tragă învățăminte din experiențele anterioare.

   - Ce mă deranjează cel mai tare, a spus ea cu amărăciune, e că nu mă ascultați niciodată când vă cer un deadline mai rezonabil și că nu vă asumați deloc nici măcar o parte din responsabilitate atunci când nu reușim să-l avem gata la timp!

   Mihaela stătea bosumflată, cocoșată pe scaunul ei, cu brațele încrucișate, în timp ce Cristi asculta cu o mină de cunoscător, de parcă mai auzise reproșurile acelea de zeci de ori și le știa de dinafară.

   - Nadia, a intervenit el cu o voce autoritară, am o companie de condus și supervizez toate proiectele din toate departamentele. Principala mea sarcină, la lider, este să îi împing de la spate pe angajați să-și bage mințile-n cap și să se mobilizeze, să fie tot mai performanți și mai eficienți. În ceea ce te privește, trebuie doar să planifici mai detaliat, să anticipezi mersul lucrurilor și să ceri ajutor cu mult înainte de a se apropia un deadline, nu doar când situația devine presantă. Și ce mai vreau să văd de la tine este mai mult entuziasm. Ești managerul acestui proiect și trebuie să-i inspiri pe toți cei implicați să-și facă treaba - și ăsta e jobul unui lider, știi? Însă tu nu-mi pari deloc fericită că te afli aici, mi se pare că nu-ți face plăcere să lucrezi cu noi și cred că asta explică și de ce proiectul întârzie tot mai mult, în fiecare an.

   Mihaela devenea tot mai veselă, pe măsură ce Cristi o dojenea pe Nadia, pe fața căreia se citeau ofensa și lezarea. A pândit momentul oportun și s-a băgat și ea în discuție:

   - Și mai trebuie să ții cont că eu coordonez relația cu 87 de furnizori din mai multe țări, plus echipa mea. Da, și eu îmi doresc să-și facă toată lumea treaba corect și la timp, dar nu îi pot controla pe toți și, mai ales, nu le pot da ordine unor oameni din exterior. Avem furnizori în China și pe alte continente, după cum bine știi, iar uneori durează și 48 de ore să facem un schimb de e-mailuri și de-asta nu-ți pot da descrierile produselor bătând din palme!

   - Da, exact! a izbucnit Nadia, furioasă. Planificarea trebuie făcută în concordanță cu toate aceste limitări, Miha! Dacă știi de la început că vei avea toate întârzierile astea, de ce te aștepți să le recuperez eu? Dacă am nevoie de o poză de produs, să zicem, nu e același lucru dacă mi-o dai la 10 dimineața sau la 6 seara! Ce să mai fac cu ea la 6 seara, să stau peste program? Să știi că și eu am o echipă de coordonat, și eu am alte proiecte în paralel, plus o viață personală! De ce mă judeci după un dublu standard? Și, mai ales, de ce nu înveți nimic de 7 ani încoace, de când lucrăm la catalogul ăsta? Tu doar îi promiți lui Cristi ce vrea el să audă, iar apoi găsești scuza cea mai plauzibilă pentru care nu te-ai ținut de cuvânt!

   Mihaela începuse să se coloreze în purpuriu aprins. Aș fi vrut să am o telecomandă magică să îi tai sonorul Nadiei, dar ea a continuat:

   - Îți asumi vina doar cât să pari responsabilă, dar nu suficient cât să suporți și consecințele. Singura ta constantă este lipsa de eficiență - și măiestria de-a o ascunde cu praf în ochi! Și tu, Cristi, accepți toate astea și nu vrei să pui piciorul în prag!

   A urmat un uragan de acuzații și de cuvinte dure, care zburau prin aer și se loveau de pereți ca niște canari dezorientați, zburătăciți prima dată din colivia lor și neștiind încotro s-o apuce. Știam că se va ajunge la asta și eram pregătită.

   Mi-am deschis în liniște geanta, am scos o machetă aproape în mărime naturală a unui creier uman și am trântit-o pe masă. Cei Trei Purceluși s-au oprit în mijlocul propozițiilor și au părut să uite o secndă de ce se certau.

   - Știți cum arată un creier uman? am întrebat eu pe un ton pedagogic. Are două emisfere care sunt complet separate și procesează informațiile diferit.

   - Ce-i as..., a încercat Mihaela să protesteze, dar Cristi a oprit-o, punându-i mâna pe braț.

   - Emisfera noastră dreaptă, am continuat netulburată, este preocupată de aici și acum. Gândește în imagini și stochează informațiile ca pe un colaj imens de fotografii, mirosuri, gusturi, mișcări și sunete din momentul prezent. Conștiința emisferei mele drepte înconjoară, conectată la conștiința tuturor celorlalte ființe umane. Mă face să simt că sunt parte dintr-o unică familie a rasei umane, că suntem toți strâns legați unii de alții, că sunte perfecți și întregi și că misiunea noastră este să facem lumea un loc mai bun.

   Aveam un public care mă asculta, așa că am mers mai departe.

  - De cealaltă parte, emisfera noastră stângă gândește liniar, în termeni de trecut și de viitor. Treaba ei este să culeagă detalii, să organizeze pe categorii toate informațiile disponibile, să le asocieze cu ceea ce am învățat în trecut și să le proiecteze în viitor. Și gândește în cuvinte. E toată flecăreala aceea permanentă din creier, care conectează lumea mea interioară cu lumea exterioară, care îmi amintește să cumpăr iaurt în drum spre casă sau să-mi calc cămașa pentru că mă duc la o ședință. Dar poate cel mai important lucru este că vocea aceasta internă îmi spune „Eu sunt”. Și, de îndată ce vocea interioară îmi spune „Eu sunt”, eu devin un individ separat, pe cont propriu. Mă separ de toată energia care mă înconjoară - și de voi!

   Am arătat către Nadia, Miha și Cristi, care s-au tras involuntar în spate.

   - Dar știți ceva? Chiar dacă, practic, am în cap două minți care gândesc diferit, am și puterea să aleg, în fiecare moment, cum vreau să trăiesc în lumea asta. Pot alege să pășesc, chiar aici și acum, în conștiința emisferi mele drepte, unde pot fi una cu voi și cu tot ce mă înconjoară. Sau pot alege să pășesc în conștiința emisferei mele stângi, unde mă separ de voi, unde sunt Vichi, career coach, fostă directoare de HR, divorțată. Și, cu cât petrec mai mult timp alegând să-mi active emisfera dreaptă empatică și pacifistă, cu atât mai multă pace voi putea proiecta în lume, din interiorul meu. Iar dacă toți am face asta, planeta noastră ar deveni un loc mai pacifist. Și biroul vostru ar deveni un loc mai pacifist! Puteți să vă imaginați asta, măcar o secundă? Puteți alege să fiți una cu ceilalți, măcar în momente dificile, cum e ăsta? Puteți alege să vă activați emisfera dreaptă?

   Când am terminat, cred că eram total trasformată la față, pentru că toți 3 se holbau la mine în tăcere, cu gurile căscate. Musca din birou încetase să bâzâie. Nadiei aproappe că-i dăduse o lacrimă, iar Mihaela era încruntată și își mișca buzele de parcă vorbea singură.

   Cristi a încercat să-și recapete prestanța.

   - Chestia asta e un mambo-jumbp-spiritualo-științifico-nu-știu-cum... a dat el să zică, dar apoi s-a oprit, pentru că și-a dat probabil seama că nu avea contraargumente solide.

   Era clar că îi impresionasem într-un fel sau altul sau că măcar îi pusesem un pic pe gânduri. 

   Bine, ei nu știau că le recitasem, aproape cuvânt cu cuvânt, dintr-un faimos discurs TED susținut de o cercetătoare din domeniul neuroștiințelor care suferise un accident vascular cerebral și ajunsese la niște revelații zguduitoare. 

   Da, Alina, eram un fan al măsurilor disperate. Și credeam în zicala „scopul scuză mijloacele”.

   Discursul acela mă fascinase din prima clipă când îi dădusem play, cu câțiva ani în urmă. Îl urmărisem de zeci de ori și nu mă puteam sătura de el. Cum era posibil să pășim în conștiința empatiei, a conectării, a uniuni cu tot și cu toți? Era un demers extraordinar de dificil, dar atât de înălțător! Ușor de zis, greu de făcut. 

  Începusem să mă întreb dacă ambuscadele puteau intra în categoria de acțiuni conduse de emisfera drepată, dar nu era momentul potrivit să meditez asupra propriilor greșeli... și abuzurilor pe care le făcusem. Deocamdată, mi-am reluat speechul:

   - Dar să știți că ajută să pășiți din când în când și în emisfera stângă. Pentru că, dacă tot vă identificați cu eul vostru separat, aveți ocazia să conștientizați că nu există time management, ci doar I management. Nu puteți gestiona timpul propriu-zis, așa cum vi se spune la cursuri. Nu puteți nici să-l lungiți, nici să-l comprimați, nici să-l dați altora. Puteți să vă gestionați doar pe voi înșivă, alegerile pe care le faceți și motivațiile care vă mână-n luptă. De ce amânați și întârziați lucruri? Oho, sunt atâtea motive posibile! Poate dintr-un perfecționism care ajunge să vă paralizeze. Poate din anxietate, din teama de a vă asuma rezultatele. Poate pentru că, de fapt, nici nu vă place jobul vostru sau nu mai credeți în el. Nu zic despre voi, zic la modul general. Dacă fiecare om s-ar analiza, ar încerca să se înțeleagă mai bine și ar fi mai cinstit cu sine însuși, nu ar exista probleme de management al timpului!

   Eram în mijlocul unei îmbrățișări în grup, în care toată lumea promitea să planifice mai bine și să încerce să se sprijine reciproc, când ușa s-a deschis și prin ea s-a ițit capul unei asistente confuze.

   - Vă rog să mă scuzați de întrerupere, dar... ăăă.... a venit poliția.

   Până să mă dezmeticesc, am fost escortată la secția de poliție, unde mi s-a adus la cunoștință (sau la conștiință, ha, ha!) că o fostă clientă, mai precis Diana, depusese plângere împotriva mea pentru sechestrare, rele tratamente, amenințări, fraudă, înșelătorie și cam toate infracțiunile existente, mai puțin detonarea unei bombe nucleare și găurirea stratului de ozon.

   Mda, nu prea puteam s-o condamn. În plus, amprentele mele erau pe partea metalică a cătușelor roz - și pe cheiță. Am recunoscut tot și m-am resemnat, așteptând ca lucrurile să-și urmeze calea naturală.

   Totuși, cu ajutorul unui avocat bun, pe care mi l-a recomandat Mona și pe care l-a plătit Andrei, nu am fost ținută în arest. Mi-au dat drumul acasă sub control judiciar. Mi s-a interzis să părăsesc orașul fără să anunț, dar ce naiba, eu nu mai voiam să părăsesc nici patul.

      De fapt, nu m-am întors în apartamentul meu.

   Andrei a venit și m-a luat la el acasă, unde am avut, în sfârșit, libertatea și spațiul să mă bălăcesc în vinovăție și rușine zile în șir, plângând după Mango, deprimată și convinsă că toată viața mea era ruinată pe vecie.

   Andrei a stat tot timpul cu ochii pe mine ca pe butelie. Și-a luat concediu, îngrijorat că aș pute face vreo prostie ireversibilă. M-a ținut în brațe și ne-am uitat zeci de ore la Netflix, m-a hrănit cu pizza, cafea și înghețată și chiar a încercat să mă convingă să mergem la un adăpost de animale și să-mi iau un pisoi. Dar nici n-am vrut să aud de așa ceva. Eram o usigașă de pisici și nu meritam să-și pună viața în mâinile mele un animal inocent. Nu meritam nimic, de la nimeni.

   De câte ori îmi bâzâia telefonul, mă luau frisoanele. Dar, când am văzut numărul Dianei pe ecran, două săptămâni mai târziu, am înghețat de-a dreptul. Întâi n-am vrut să răspund, dar ea a insistat până când mi-am făcut curaj să ating butonul verde.

   - Diana, m-am repezit eu, înainte să zici ceva, vreau să-mi cer mii de scuze și să-ți spun că sunt efectiv distrusă se rușine și-mi pare foarte rău....

   - Vichi, ascultă-mă...

   - Nu, sincer, nici nu am cuvinte să-ți spun cât de mult regret că te-am legat cu cătușe de o masă în public... mi-am pierdut orice urmă de bun-simț și de judecată....

   - Mi-au dat contractul!

   - Ai toate motivele din lume să mă urăști și să mă dai în judecată și...

   - Vichi, taci odată! Ai auzit ce-am zis? Am semnat contractul cu Idea House. Mi-au răspuns la e-mail, mi-au dat un test cu câteva pagini de tradus, le-am trimis traducerea și mi-au oferit un contract! E cea mai nouă carte a unui expert renumit în științe sociale, Mario Chavetti, nu știu dacă ai auzit de el. Și totul numai datorită ție!

   Nu am simțit ușurare pentru că nu mă sunase să mă facă cu ou și cu oțet. Nici nu mi-a tresărit inima când am auzit numele lui Mario. Tot ce am simțit a fost entuziasm și fericire că, în sfârșit, primise ce-și dorise.

   - Doamne, Diana, m-am bâlbâit, mă bucur atât de mult pentru tne! De-abia aștept să citesc cartea tradusă de tine. Sunt sigură că o să te descurci de minune și o să primești o grămadă de contracte! Tot ce sper e să mă poți ierta cândva. Poate îmi trimiți și mie un exemplar la închisoare, am încercat eu o glumă jalnică.

   - Nu te prosti, despre ce închisoare vorbești, n-o să fie nicio închisoare. Mi-am retras plângerea, vei fi înștiințată în curând. M-am gândit foarte bine și mi-am dat seama că tu nu voiai decât să mă ajuți, iar eu... nu te-am ajutat deloc să mă ajuți. Preferam să mă îngrijorez aiurea și să-mi găsesc scuze ca să nu fac nimic să-mi schimb viața.

   - Nu, Diana, am întrerupt-o eu febrilă, eu am greșit. Nu aveam dreptul să te forțez să faci ceva pentru care nu erai pregătită. Pur și simplu am avut noroc că a ieșit toul bine - și nici nu-ți imaginezi cât îți sunt de recunoscătoare...

   Vocea mi s-a frânt și am izbucnit în plâns. Nu mai fusesem niciodată atât de copleșită - și de ușurată - în toată viața mea. Am luat hotărârea fermă să las în urmă episodul ăsta aberant, deraierea asta de la normalitate, o adevărată eroare în Matrix, și să merg mai departe.

        Dar nu s-a terminat chiar așa de ușor.

   Probabil m-am născut cu o configurație astrologică orientată spre celebritate pe internet. Nu mă pot abține cu niciun chip să nu devin faimoasă, Alina! Măcar dacă s-ar întâmpla vreodată pentru că așa vreau eu!

   O asistentă de PR excesiv de curioasă de la firma Nadiei s-a prefăcut că a luat-o gura pe dinainte în fața unui prieten din mass-media. Mai întâi, a apărut un articol pe un site de investigații jurnalistice, intitulat „N-o să-ți vină să crezi ce metode a aplicat acest antrenor de carieră!”

   A devenit viral (bineînțeles, clickbait făcut ca la carte). După aceea, mai multe site-uri de cancan, apoi de știri serioase” au preluat povestea sub o formă sau alta, plină de înflorituri și speculații, iar lucrurile au escaladat neașteptat de repede.

   În curâng, pe net era în plină desfășurare un adevărat concurs - sau, mai degrabă, o vânătoare - pentru a-mi dezvălui identitatea. 

   Nu era destul că luam pastile pentru depresie și anxietate, nu era destul că purtam ochelari de soare și când ieșeam pe balcon, nu era de-ajuns că mă lua cu amețeli când puneam piciorul dincolo de pragul ușii. Acum trăiam cu sabia lui Damocles deasupra capului, știind că, în orice moment, vreun mare ziarist însuflețit de simțul dreptății și al adevărului mă pândea sau căuta frenetic indicii despre mine pe Google, ca să mă poată executa apoi în agora.

   Iar inevitabilul s-a produs: cineva m-a fotografiat într-o zi când mă hotărâsem, în sfârșit, să ies din casă până la minimarketul de la parter; altcineva a pus lucrurile cap la cap și mi-a găsit profilul pe Facebook - totul cu ajutorul generos al unor foști colegi, care au avut multe orgasme intelectuale văzându-mi numele târât prin noroi. Din nou.

   Dar ce să vezi, Alina? Consecința dezvăluirilor din presă a fost cu totul alta decât anihilarea la care mă așteptam.

   Am început să fiu asaltată de potențiali clienți, care mă implorau „să-i răpesc și să-i șantajez ca să-i oblig să se schimbe”. Unii știau dinainte cum voiau să fie răpiți, alții ar fi preferat să fie luați prin surprindere. Primeam e-mailuri, mesaje pe Facebook și LinkedIn, chiar și SMS-uri, spre groaza mea.

   Oamenii îmi scriau romane întregi despre cum erau blocați în fundături la joburi sau în afacerile lor, din care nu mai știau cum să iasă. Îmi mărturiseau că își doreau, în adâncul sufletului, să le dea cineva un șut în fund ca să facă un pas înainte, pentru că ei își pierduseră curajul, entuziasmul sau ce altceva credeau ei că le-ar fi trebuit ca să acționeze din proprie inițiativă. 

   Deși erau destui care mă considerau un caz clasic de nino-nino, multe comentarii de la articolele din presă și de pe rețele sociale îmi găseau scuze și justificări, pentru ce făcusem. Urmând acest trend favorabil, nu a trecut mult până când am început să primesc și propuneri foarte tentante și glamour.

   De exemplu, mi s-a oferit o rubrică dedicată într-o cunoscută revistă pentru femei. Am primit nenumărate apeluri să particip la emisiuni TV de zi sau de seară, atât mondene, cât și „serioase”, ba chiar să fiu invitată permanentă într-una și să comentez subiectele zilei alături de prezentator. Am fost contatactată de o editură, care mi-a sugerat să scriu o carte cu titlu șmecher, pe care echipa deja îl alesese: „Forța fie cu tine... cu forța”. 

   O agenție de impresiarat pentru influenceri mi-a propus să mă ajute să-mi creez și să-mi promovez un canal de YouTube, unde aș fi folosit lecțiile învățate ca să le arăt oamenilor cum să-și găsească motivația în ei înșiși. Preconizau mii de euro lunar numai din vizualizări și publicitate, bașca noii clienți pe care mi i-ar fi adus.

   Cireașa de pe tort: am primit oferte de anagajare pentru postul de HR Director de la două multinaționale - una preciza direct salariul și data începerii.

   Ajunsesem să îmi petrec zilele răspunzând la e-mailuri și telefoane și refuzând politicos pe toată lumea. 

   Toată agitația asta îmi amintea de Victoria din Samothraki. Era o glumă veche despre statuia aceea fără cap și fără brațe: dacă ăsta e câștigătorul, cum arată învinsul? Exact așa mă simțeam. Nu poți ridica pe piedestal un mincinos și un abuzator!

       În primul weekend însorit care a venit, eu și Andrei ne-am urcat în mașină și am dat o fugă până la mare.

   Descoperisem o pensiune izolată, construită pe un deal care dădea spre un mic golf. Cu 2 ani în urmă, petrecuserăm aici o parte din vacanța de vară, tolăniți pe plajă, sub umbrele, cât era ziua de lungă, ciugulind fructe și gustări și nevorbind cu nimeni, decât unul cu altul (pe atunci ne eram de ajuns).

   După cum ne așteptam, fiind extrasezon, era prea devreme ca pensiunea să fie deschisă, dar am descoperit că niște oameni, poate proprietarii, scoseseră o canapea de care nu mai avuseseră nevoie și o lăsaseră chiar pe marginea țărmului stâncos. Puteai să te așezi pe ea și să te bucuri de o priveliște panoramică a cerului, plajei și valurilor.

   Canapeaua viu colorată, cu flori și frunze, era chiar confortabilă și nu foarte murdară. M-am aruncat pe ea, mi-am pus brațele pe spătar de-o parte și de alta, mi-am oferit fața soarelui, ca o ofrandă, cu ochii închiși, și mi-am permis să fiu, pur și simplu să fiu.

   A fost prima dată, după foarte mult timp, când am reușit să respir liber, fără să simt că nu aveam dreptul să consum aerul celorlalți oameni, mai vrednici decât mine. În sfârșit, am încetat să mă mai mir că unor ființe umane minunate precum Mona și Andrei le păsa de mine și nu mă evitau ca pe o ciumată. Atunci și acolo, am văzut cu ochii minții o viață complet nouă.

   Andrei mi-a făcut o poză din spate - cu brațele larg deschise și șuvițe blonde mângâiate blând de vânt, pe un fundal albastru în care se contopeau apa și cerul. Încă o folosesc ca wallpaper pe ecranul laptopului, ca o ancoră vizuală de care mă agăț când vreau să-mi accesez trăirea interioară din acel moment de la mare, să-mi aducă aminte că pot oricând să privesc lucrurile dintr-o perspectivă mai largă, doar să vreau asta.

   Sigur, aș fi putut să călăresc ca un surfer pe valul neașteptat de oportunități care mă lovise acasă și care m-ar fi ținut ocupată mulți ani. Aș fi putut deveni un coach de carieră cunoscut chiar și în străinătate. Aș fi putut să-mi continui studiile în neuroștiințe și să concep o metodă de coaching superioară, care să dea rezultate garantate fără partea de manipulare și șantaj.

   Aș fi putut să fac multe, Alina, dacă nu m-aș fi decăzut singură din drepturi.

   După ce m-am întors în oraș, mi-am schimbat numărul de telefon și mi-am șters profilul de Facebook. Mi-am pus autoreply de adio la e-mailuri, mi-am informat toți clienții că am încheiat colaborarea, le-am cerut scuze pentru simplul fapt că-mi trecuse prin cap să-mi testez metodele pe ei, le-am urat tot norocul din lume - și am mai dormit multă vreme după aceea.

         Un an mai târziu, totul era roz bombon, din simplul motiv că îmi păstrasem interacțiunile cu oamenii la minimum. Avusese dreptate tipa aia care făcea design pe calculator. Acesta era secretul liniștii sufletești.

   Lucram ca administrator la un adăpost de animale privat. Aveam câțiva colegi la fel de taciturni ca mine - angajații care făceau curat, voluntarii de weekend, veterinarul care trecea pe acolo de 3 ori pe săptămână. Îmi petreceam aproape toată ziua printre câini și pisici fără stăpân, vorbind și jucându-mă cu ei, jonglând cu bugetele de mâncare, utilități și medicamente, scriind cereri de sponsorizare, supervizând adoțiile și actualizând site-ul cu poze drăguțe și descrieri emoționante. Plângeam de fericire ori de câte ori un cățeluș pleca la căsuța lui, în brațele unui copilaș încântat.

   În paralele, îmi făceam planuri să-mi deschid propriul adăpost cândva, în viitorul nu foarte îndepărtat. Știam deja numele: Mango Sanctuary. Firma avea să fie pictată cu litere portocalii și cumva pufoase - eram sigură că un designer bun s-ar fi priceput să le imprime efectul ăsta. Poate tot tipa cu cărțile de vizită... dar, cu siguranță, nu aveam să-i spun eu cum să-și facă treaba.

   Ah, și mă înscrisesem la facultatea de medicină veterinară. Nu-mi păsa că aveam colegi cu 20 de ani mai tineri.

   Când eram mică, visam mereu să fiu medit veterinar și să am grijă de animale. Tot timpul aduceam acasă pisoi de-abia fătați pe care îi găseam prin iarbă, cățeluși bolnavi, vrăbiuțe cu câte-o aripă beteagă și plângeam cu ei în brațe în fața părinților mei, care se luau de fiecare dată cu mâinile de păr și încercau să mă convingă că nu pot să-i salvez pe toți. Poate și de aceea renunțasem, treptat, la ideea asta și decisesem că oamenii sunt mai interesant de salvat.

   Dar nu-mi aminteam momentul exact când începusem să acționez contrar naturii mele - introvertită și chiar un pic mizantropă - și să fac exact opusul: să mă forțez să mă integrez printre oameni și, mai târziu, să-i forțez pe alții să acționeze contrar naturii lor.

   Dacă ești bun la filosofie și urăști matematica, ce rost are să pedalezi ca un biciclist disperat ca să-ți îmbunătățești abilitățile de matematician, în loc să te faci filosof? Corect? Zic și eu. Nadia să le ia de teorii, nici măcar nu mă mai interesau așa de mult.

   Ah, da, și mi-am jurat să nu mai dau niciodată sfaturi. Nici cerute, nici nesolicitate. De ce? Pentru că eram ca un cizmar cu pantofii scâlciați și ca un stomatolog cu dinții cariați. Eram tobă de carte și vedeam exact, cu ochi de vultur, tot ce greșeau ceilalți, dar eram oarbă ca o cârtiță la propriile defecte și nu reușeam să-mi pun sfaturile în aplicare.

   M-am mutat înapoi cu Andrei în vechiul nostru apartament, dar nu ne-am recăsători. Mă obseda o frază pe care o observasem, fugitiv, într-un documentar despre un veteran de război care își canalizase traumele în olărit: ONCE DIVIDED, ALWAYS CONQUERED, scria pe o plăcuță din atelierul lui.

   Odată despărțiți, mereu cuceriți de forțe inamice. Odată spiritul distrus, mereu condamnat la înfrângere, la recădere în abis. Odată dragostea sfărâmată, mereu amenințată să se facă bucățele, după ce te-ai străduit să lipești fragmentele la loc cu lacrimi și cu sânge. Erau zeci de interpretări valabile pentru fraza asta misterioasă.

   Noi cum stăteam din punctul ăsta de vedere? Nu știam încă, dar aveam tot timpul la dispoziție să ne dăm seama ce vrem. 

   Cert e că nu mă mai enervau ușile de la dulapuri lăsate deschise și nici mâinile puse pe fund. Eram recunoscătoare că iubitul meu mai voia să-mi pună mâna pe fund! Iubitul meu, cu care aveam atâtea subiecte de conversație, când stăteam la masă sau când ne plimbam prin parc, cu care schimbam gif-uri haioase pe messenger când nu eram în aceeași cameră, care nu aducea niciodată vorba despre cât îl făcusem să sufere.

   Uneori, ieșeam în oraș cu Mona și cu Gabi, dar, cel puțin deocamdată, preferam să mă relaxez și să mă bucur de liniște și de anonimat. Nu era loc de nimic dramatic în viața mea, nici măcar sub forma unei piese de teatru.

      Într-o zi, stăteam la birouașul meu de la adăpostul de animale. Ziua era liniștită, îngrijitorul și veterinarul de-abia plecaseră și nu aveam mare lucru de făcut, așa că studiam sistemul digestiv al porcușorilor de Guineea pentru următorul examen de la facultate.

   Pe la prânz, mă pregăteam să mănânc un sandvici, când am auzit clopoțelul de la intrare.

   A intrat o femeie bine îmbrăcată, exact genul de corporatistă care fusesem și eu cândva, și de care fusesem înconjurată cândva, într-o epocă preistorică din care nu-mi mai aminteam mare lucru (și nici nu făceam eforturi în direcția asta). Avea o geantă de firmă pe încheietura mâinii drepte, iar cu cealaltă mână își ținea telefonul la ureche.

   Erai tu, Alina.

   Gâfâiai și păreai destul de iritată.

   - Cum adică, de ce am plecat? Ce dracu`, e pauza mea de masă! E ziua lui Eric. Cum „care Eric”? Fii-miu!!! țipai tu, exasperată. I-am promis că-i iau un cățel. Ți-am zis de săptămâna trecută că mă duc la un adăpost de animale. Ți-am trimis și un e-mail. Sunt în pauza mea de prânz!

   Ai închis telefonul și ai observat abia atunci că eu stăteam acolo, în mijlocul încăperii, strivind absentă în mână sandviciul din care amenințau să cadă bucăți de cașcaval și foi de salată, cu buzele încleștate, cuprinsă de furnicături ciudate în tot corpul, ca și cum sângele îmi părăsea stomacul în regim de urgență și se îndrepta accelerat către picioare.

   - Ah, bună, m-ai salutat cu o voce melodioasă. Îți cer scuze pentru adineauri, șeful meu e cam idi...

   Ai fost întreruptă de un șir de notificări sonore care acompaniau, se pare, o furtună de mesaje pe WhatsApp. Le-ai citit, aruncând fulgere din ochi. Nările ți-au fremătat și ai început să tastezi, furioasă.

   Mda, încă un șef fără inimă căruia nu-i păsa că un băiețel scump pe nume Eric avea absolută nevoie de un cățeluș de ziua lui. Încă un șef care nu înțelegea adevăratele priorități. Încă o victimă care nu știa cum să iasă din cercul vicios.

   N-apucasem nici măcar să-ți răspund la salut. M-am uitat la tine. M-am uitat la degetele tale, care butonau telefonul. M-am uitat iar la tine și iar la telefon. Apoi m-am repezit la tine.

                             SFÂRȘIT