Vânătoarea de comori, Nora Roberts

 .................................................

9.

 

             Era, își spuse Eve, nevinovat ca un mieluşel, la fel cum fusese şi la vârsta de 7 ani. Ar fi pariat pe toate economiile ei de la bancă.

   - O cunoaşteţi pe Tina Cobb?
   - Nu cred. Numele mi-e puţin familiar... Poate să-l fi auzit undeva. Îmi pare rău. Locotenent Dallas, dacă mi-aţi putea spune despre ce e vorba, ce anume s-a...
   Lăsă fraza neterminată. Eve văzu pe faţa lui momentul când numele îşi făcu efectul. Şi, văzându-l, ştiu că ar fi câştigat pariul.
   Omul acela nu avea niciun amestec în asasinarea fetei.
   - O, Doamne, Dumnezeule! Fata care a fost arsă, arsă în locul viran de la câteva străzi distanţă de şantier. În legătură cu ea aţi venit aici.
   Eve tocmai scotocea în geantă, când se auzi soneria. Roarke, îşi spuse ea. Procedase bine, contactându-l. Nu ca s-o ajute să determine implicarea lui Whittier, ci pentru ca omul să aibă alături pe cineva cunoscut, când îl va întreba despre fiul lui.
   - O să deschidă partenera mea, spuse ea, scoţând din geantă fotografia Tinei. O recunoaşteţi pe femeia aceasta, domnule Whittier?
   - Dumnezeule, da, o, Doamne! De la actualităţi. Am văzut-o la ştiri. Era abia un copil. Credeţi că a fost omorâtă în clădirea mea? Nu înţeleg... Au găsit-o arsă pe locul acela viran...
   - Nu acolo a murit.
   - Nu vă puteţi aştepta să cred că cineva din echipa mea a luat parte la aşa ceva, zise, în timp ce se ridică în picioare.
   - Roarke?
   - Steve.
   - Roarke e consultant civil în această anchetă, îi explică Eve. Aveţi vreo obiecţie faţă de prezenţa lui aici?
   - Nu. N-am nicio...
   - Cine are codurile de securitate ale clădirii dumneavoastră de pe Avenue B?
   - Doamne...
   Steve îşi apăsă fruntea cu o mână.
   - Eu, şi compania de securitate, desigur. Hinkey, ăăă... nu mai pot judeca limpede... Yule, Gainer... Cam atâta, cred.
   - Soţia dumneavoastră?
   - Pat? întrebă el, cu un zâmbet vag. Nu. N-ar avea de ce.
   - Fiul?
   - Nici. Trevor nu lucrează pe şantiere.
   - A fost în clădirea aceea?
   - Da. Nu-mi place ce vreţi să insinuaţi, locotenente. Nu-mi place deloc.
   - Fiul dumneavoastră ştie că bunicul lui a fost Alex Crew?
   Obrajii lui Steve deveniră albi ca varul.
   - Cred că trebuie să-mi chem avocatul.
   Îi stă în faţă ca un scut, îşi spuse Eve. Din instinct, tatăl îşi apără fiul.
   - Cum doriţi, dar, o dată ce intervin avocaţii, va fi mai dificil să ascundem de mass-media anumite fapte. De exemplu, legătura dumneavoastră cu Alex Crew şi evenimentele petrecute acum cincizeci de ani. Presupun că aţi prefera ca anumite detalii din trecutul dumneavoastră să rămână private, domnule Whittier.
   - Ce legătură au toate astea cu Alex Crew?
   - Ce-aţi face ca să păstraţi secretă genealogia dumneavoastră, domnule Whittier?
   - Aproape orice. Aproape. Frica de această genealogie a distrus sănătatea mamei mele. Dacă e divulgată, ar putea s-o coste viaţa.
   - Cartea Samanthei Gannon a divulgat destul de mult.
   - N-a expus legătura. Iar mama mea nu ştie despre carte. Pot controla, întrucâtva, lucrurile pe care le aude. Trebuie să fie ferită de aceste amintiri, locotenente. N-a făcut niciodată rău cuiva şi nu merită să fie demascată. Nu e sănătoasă.
   - N-am intenţia să fac acest lucru. Nu vreau să vorbesc cu ea, s-o oblig să-mi vorbească despre ceva din toate astea.
   - Vrei să-ţi aperi mama, spuse încet Roarke. La fel cum te-a apărat şi ea pe tine. Dar există anumite preţuri care trebuie plătite, Steve, la fel cum le-a plătit şi ea, la vremea ei. Va trebui să vorbeşti tu în locul ei.
   - Şi ce credeţi că vă pot spune? Pentru numele lui Dumnezeu, eram un copil ultima oară când I-am văzut. A murit în închisoare. N-are nimic de-a face cu mine, cu niciunul dintre noi. Ne-am făurit viaţa asta.
   - Plătind-o din valoarea diamantelor? întrebă Eve.
   Steve întoarse brusc capul spre ea, vizibil ofensat.
   - Nu. Chiar dacă aş fi ştiut unde sunt, nu m-aş fi atins de ele. Nu m-am folosit de nimic ce era al lui, n-am nevoie de nimic din ce i-a aparţinut.
   - Fiul dumneavoastră ştie despre ele.
   - Asta nu înseamnă că e un ucigaş! Nu înseamnă că ar omorî o fată amărâtă! E fiul meu!
   - Ar fi putut avea acces la codurile de securitate?
   - Nu i le-am dat. Îmi cereţi să-mi implic fiul - propriul meu copil.
   - Nu vă cer decât adevărul. Vă cer să mă ajutaţi să închid uşa pe care tatăl dumneavoastră a deschis-o cu atâţia ani în urmă.
   - Să închid cercul... mormăi Steve, îngropându-şi faţa în mâini. Doamne! Doamne, Dumnezeule...
   - Ce v-a adus Alex Crew în noaptea aceea? În casa din Columbus - ce v-a adus?
   Râzând amar, Steve spuse:
   - O jucărie. Doar o jucărie. Arătă spre rafturile cu jucării vechi.
   - Mi-a dăruit un buldozer în miniatură. Nu-l voiam. Îmi era frică de el, dar l-am luat tot de frică. Pe urmă, m-a trimis la etaj. Nu ştiu ce i-a spus mamei mele în următoarele câteva minute, în afară de ameninţările lui obişnuite. Ţin minte că a plâns o oră după plecarea lui. Pe urmă, am început să ne facem bagajele.
   - Mai aveţi jucăria?
   - O păstrez ca să-mi aducă aminte cine a fost el şi ce anume am reuşit prin sacrificiile mamei mele. O ironie, de fapt. Un buldozer. Îmi place să cred că am nivelat şi îngropat trecutul.
   Privi spre rafturi, apoi se ridică, încruntat.
   - Ar trebui să fie aici. Nu-mi amintesc să-l fi pus în altă parte. Ciudat...
   Jucării antice, medită Eve, în timp ce Whittier căuta. Fostul iubit al lui Gannon avea în birou jucării antice şi un exemplar al cărţii ei primit în avans.
   - Şi fiul dumneavoastră colecţionează asemenea lucruri?
   - Da, e singura noastră preocupare comună. Îl interesează mai mult valorile de colecţie, din punctul ăsta de vedere e mai serios decât mine.
   Se întoarse, cu chipul alb ca hârtia şi, parcă, prăbuşit în interior şi zise:
   - Nu-i aici. Probabil am rătăcit-o pe undeva. E doar o jucărie...

29.

         - S-ar putea s-o fi mutat undeva? întrebă Eve, studiind rafturile.
   Avea o idee vagă despre felul cum arătau buldozerele. Cunoştinţele ei despre maşini se refereau mai mult la vehiculele urbane - maxibuzele care râgâiau în sus şi-n jos pe bulevarde, aerojackurile ce se repezeau pe străzi în cele mai incomode locuri, unităţile de salubritate care huruiau, camioanele de reciclare cu zdrăngănitul lor.
   Ea recunoscu totuşi machetele macaralelor şi furgoanelor utilitare de tip vechi şi un tractor roşu şi lucios, foarte asemănător cu cel pe care-l văzuse recent, la ferma mătuşii lui Roarke.
   Existau miniaturi ale unor autovehicule de urgenţă care arătau mai masive şi mai greoaie decât cele ce goneau pe străzile şi cerul New York-ului, şi un număr de maşini voluminoase, ca nişte camioane, care aveau anexate cupe, pluguri dinţate sau tuburi groase.
   Nu-şi dădea seama cum putea fi Whittier atât de sigur ce anume lipsea. Pentru ea, colecţia nu avea nicio logică, fiind doar o adunătură de vehicule mici, cu roţi sau aripi sau şi una şi alta, îngrămădite la un loc ca şi cum ar fi aşteptat să se schimbe culoarea semaforului.
   Dar Whittier era bărbat, iar Eve ştia, din experienţa ei cu Roarke, că bărbaţii îşi cunoşteau foarte bine jucăriile.
   - Nu l-am mutat nicăieri. Mi-aş aduce aminte, zise Whittier, căutând pe rafturi, atingând diverse vehicule şi maşinării, schimbându-le unora locul. Şi nici nu văd de ce ar fi făcut-o soţia mea sau menajera.
   - Aveţi asemenea lucruri şi altundeva în casă? îl întrebă Eve.
   - Da, mai am câteva pe ici, pe colo, iar colecţia principală e sus, în biroul meu, dar...
   - De ce nu aruncaţi o privire? Peabody, îi poţi da o mână de ajutor domnului Whittier?
   - Sigur. Şi fraţii mei au câteva machete, începu Peabody, conducându-l pe Steve afară din cameră, dar nu se compară cu ce aveţi dumneavoastră aici.
   Eve aşteptă ca vocile să se îndepărteze.
   - Cam cât ar costa toate astea? îl întrebă ea pe Roarke, arătând spre rafturi.
   - Nu e tocmai domeniul meu, dar colecţiile de antichităţi, rarităţi şi alte asemenea obiecte nostalgice sunt valoroase.
   Luă în mână un camion mic şi bondoc şi-i învârti roţile. Zâmbetul lui scurt îi confirmă lui Eve că era într-adevăr o preocupare tipic bărbătească.
   - Contează şi condiţia în care sunt. Astea-s toate în perfectă stare, din câte văd. Te gândeşti că cineva i-a şterpelit jucăria.
   - E posibil.
   Roarke puse camionul la loc, dar nu-i dădu drumul înainte de a-l împinge uşor înainte şi-napoi.
   - Te întrebi dacă Trevor Whittier l-a furat de la tatăl lui, dacă diamantele erau ascunse înăuntru... într-acolo te îndrepţi?
   - Nu mă mai îndrept, am ajuns deja. Nu cred c-ar trebui să te joci cu astea, adăugă ea, când Roarke întinse mâna spre tractor.
   - Atunci, de ce să ucidă? De ce să intre în casa Samanthei? De ce să nu-şi savureze norocul în Belize?
   - Cine-a spus că ştie că sunt acolo?
   Roarke o privi înălţând o sprinceană şi Eve continuă:
   - Uită-te la profilul lui psihologic. E un oportunist leneş şi egocentric. Pun pariu că, dacă Whittier îşi face inventarul colecţiei, va descoperi că lipsesc mai multe piese. Prostul ăla nenorocit ar putea să le fi vândut cu tot cu diamante.
   Eve începu să se plimbe de-a lungul rafturilor, contemplând jucăriile.
   - Şi fostul amant al Samanthei Gannon are o colecţie, zise ea.
   - Ei, nu mai spune? Chiar are?
   - Mda. Nu la fel de bogată ca asta, cel puţin din câte-am văzut în biroul lui. Alătură-i-l pe Trevor Whittier, îşi uni ea vârfurile degetelor arătătoare: puncte comune de interes - jucăriile şi jocurile antice. Fostul iubit al lui Gannon primise în avans un exemplar al cărţii şi se prea poate să fi vorbit despre el.
   - Intersectări, dădu din cap Roarke. Lumea e mică într-adevăr, nu-i aşa? Fostul cumpără piese de la fiul lui Whittier sau cel puţin îl cunoaşte. Poate se întâlnesc în lume şi îşi împărtăşesc interesele. Din cauza asta menţionează cartea şi îi povesteşte conţinutul. Bunica Samanthei avea un magazin de antichităţi. Cred că-l mai are şi acum. Alt soi de intersectări, alt fir comun care s-ar fi putut să determine o conversaţie.
   - Merită să verificăm. Vreau un studiu complet despre Trevor Whittier. Să fie ridicat şi adus la interogatoriu. Şi mai vreau un afurisit de mandat ca să-i percheziţionez locuinţa. Pentru toate astea va fi nevoie de ceva intervenţii rapide.
   Se încruntă şi privi spre uşă.
   - Ce crezi, Whittier o să tacă sau va încerca să-l prevină pe Trevor că-l căutăm?
   - Cred că va încerca să coopereze. Aşa i-ar dicta instinctul. Să facă ceea ce e corect. N-o să se gândească, nici n-o să creadă, că fiul lui e un ucigaş. Nu intră în vederile lui. Că a dat de un necaz, da, şi că are nevoie de ajutor. Dar nu că e un asasin cu sânge rece. Dacă începe să gândească astfel, nu ştiu ce-ar putea să facă.
   - Atunci, să-l ţinem ocupat cât mai mult posibil.
   Eve îi chemă pe Baxter şi Trueheart ca să se ocupe de Whittier.
   Urmau să-l însoţească la biroul lui din oraş, unde mai avea câteva piese de colecţie.
   - Trebuie s-o aştepţi pe nevastă-sa, îl instrui Eve pe Baxter, şi să nu te desparţi de ea. Nu vreau ca vreunul dintre ei să aibă posibilitatea de a lua legătura cu fiul. Să-l ţinem afară din combinaţie atât cât putem. Cu puţin noroc, o să-l înhăţăm înainte să se prindă că suntem pe urmele lui.
   - Cât timp vrei să stăm cu ochii pe ei?
   - Încearcă două ore. Am nevoie de un mandat de percheziţie pentru locuinţa lui Whittier junior şi trebuie să ajung şi la Chad Dix. Voi trimite doi agenţi pe Long Island, unde locuieşte mama lui Whittier. Pentru orice eventualitate.
   - O s-o tărăgănăm. Poate ne lasă să ne jucăm cu maşina de pompieri.
   - Ce-oţi fi având, fraţilor, cu maşinuţele astea?
   - Ei, hai, şi voi aveaţi păpuşi cu care vă jucaţi de-a musafirii la ceai.
   Un om mai slab s-ar fi chircit sub privirea ei feroce.
   - OK, poate că tu nu, o drese el.
   - Ţine-i ocupaţi, ordonă Eve, pornind spre uşă. Dacă se întâmplă ceva, vreau s-aud imediat.
   - Bine, bine. Pariez că maşina asta are o sirenă care merge.
   În timp ce ieşea în antreu, Eve auzi sunetul ascuţit al sirenei.
   - Scuzați-l pe idiotul ăsta de coleg al meu, domnule Whittier. Vă mulţumim pentru cooperare.
   - E-n regulă. Vreau doar ca totul să se rezolve cât mai repede, reuşi Whittier să zâmbească. Mă duc să...
   Arătă spre cabinet:
   - ... să mă asigur că detectivul nu...
   - Duceţi-vă.
   Eve îi spuse lui Trueheart, în şoaptă:
   - Tu o aştepţi pe nevastă-sa. Dacă apare şi fiul, îl ţii aici şi mă anunţi.
   - Am înţeles.
   - Peabody, cu mine.
   - Nici n-aş vrea să fiu în altă parte, răspunse Peabody, aruncând o privire spre Roarke. Vii şi tu cu noi? îl întrebă ea.
   - Mă îndoiesc că locotenentul are nevoie de mine în momentul de faţă.
   - S-ar putea să am, dar mai târziu, zise Eve.
   - Speranţa mea nu moare niciodată, zâmbi Roarke.
   Pe trotuar, Eve se opri.
   - Dacă vrei să ne stai la dispoziţie, am să te anunţ când îl luăm pe Trevor în custodie.
   - Ţi-aş fi recunoscător. Între timp, aş putea să caut puţin printre colecţionarii cunoscuţi, ca să aflu dacă-n ultimele luni n-a apărut pe piaţă vreo piesă care să corespundă descrierii.
   - Ar rezolva şi asta câteva lucruri. Îţi mulţumesc. Hai să-i cerem comandantului să ne obţină un mandat. Vreau să vorbesc cu Chad Dix. Dovedirea unei conexiuni ar adăuga încă vreo două gratii la cuşcă.
   Roarke îi ridică bărbia cu mâna - un gest care pe Eve o făcu să se strâmbe, iar pe Peabody să se îndepărteze discret.
   - Eşti foarte dură în cazul ăsta, locotenente.
   - Nu pune mâna pe mine în timpul programului, mormăi ea, împingându-l înapoi. Iar dură sunt întotdeauna.
   - Ba nu, există şi momente când îţi urmezi instinctul până te prăbuşeşti emoţional şi fizic.
   - Fiecare caz e aparte. Ăsta merge în etape. Dacă Trevor n-a ghicit totul până acum, nu reprezintă un pericol deosebit pentru nimeni. Pe părinţii lui îi ţinem sub supraveghere şi trimit 2 agenţi să stea cu ochii şi pe bunică. Pe Gannon o protejam. Astea-s ţintele cele mai evidente. N-am de-a face cu un psihopat, ca să mă întreb pe cine i-o trăzni prin cap să omoare cu prima ocazie. Aşa mă simt puţin mai stăpână pe situaţie, înţelegi?
   - Înţeleg.
   În pofida avertismentului ei, Roarke o atinse din nou, mângâindu-i cu degetul mare cearcănele de sub ochi.
   - Ţi-ar prinde bine o noapte de somn normal, zise el.
   - Va trebui să închei cazul cât pot de repede, ca s-o prind.
   Îşi agăţă degetele mari de buzunarele din faţă, oftând adânc, căci ştia c-o să-l amuze.
   - Hai, dă-mi-l o dată, da’ repede, şi vezi că limbile-s interzise.
   Roarke râse, apoi se aplecă şi-i dărui un sărut foarte cast.
   - Acceptabil?
   - Nici măcar n-a meritat.
   Lucirea scurtă din ochii lui o făcu să-i pună o palmă în piept.
   - Scuteşte-mă, amice. Înapoi la treabă.
   - Voi vedea ce pot face.
   La semnalul lui Eve, Peabody pomi spre maşină.
   - Cred că e ceva să se uite la tine toată ziua un tip aşa cum face el.
   - Măcar nu mă ţine-nchisă-n casă, replică Eve, aşezându-se în maşină şi trântind portiera. Hai să-l frigem pe nemernic, şi poate-ajungem amândouă acasă la timp.

         Trevor detesta vizitele la bunica lui. Ideea de bătrâneţe şi boală îl dezgusta.
   În fond, existau diverse căi de a învinge cele mai neplăcute simptome ale procesului de îmbătrânire. Sculptura facială şi corporală, tratamentele geriatrice, transplanturile de organe... înfăţişarea bătrânească era, după părerea lui, un produs al lenii sau al sărăciei. Şi le găsea pe amândouă inacceptabile.
   Boala reprezenta ceva ce trebuia evitat cu orice preţ. Majoritatea afecţiunilor fizice erau temporare şi se remediau uşor. Nu era nevoie decât să te îngrijeşti corect. Bolile mintale erau o pacoste pentru oricine avea legătură cu pacienţii.
   Pe bunica sa o considera o nebună răzgâiată, pe care tatăl lui o cocoloşea peste măsură. Dacă n-ar fi cheltuit atâţia bani şi timp ca s-o răsfeţe în mica ei lume smintită, totul s-ar fi rezolvat repede.
   Ştia foarte bine ce sume enorme de bani - din moştenirea lui - costa întreţinerea ei în acel balamuc cu zăbrele aurite.
   O mizerie, îşi spuse el, în timp ce-şi conducea Jetstream-ul 3000 cu două locuri spre parcarea subterană a sanatoriului. Baba aia dementă putea să mai trăiască uşor încă 40 de ani, păpându-i moştenirea care i se cuvenea de drept. Şi asta îl înfuria îngrozitor.
   La fel de mult îl revolta şi ataşamentul sentimental al tatălui său faţă de ea. Putea fi îngrijită, destul de decent, într-un cămin mult mai ieftin sau chiar într-un azil de stat. Doar plătea impozite ca să finanţeze asemenea instituţii, nu? Ce rost avea să nu le folosească, dacă oricum plăteau pentru ele de le ieşeau ochii? Iar bătrâna nici n-ar fi observat diferenţa. Când va lua el în mână băierile pungii, avea s-o mute, nici vorbă.
   Scoase din portbagaj o cutie albă, de la florărie. Îi cumpărase trandafiri, după cum dicta regula jocului. Merita timpul şi banii investiţi în florile de care avea să uite la zece minute după ce le primea, dacă afla ceva de la ea. Dacă, prin cine ştie ce miracol, îşi amintea ceva.
   Merita să încerce, întrucât bătrânul nu părea să ştie nimic.
   Trevor luă liftul până în hol, pregătindu-se pentru reprezentaţie.
   Când ieşi, avea o expresie amabilă, uşor preocupată, prezentând imaginea unui tânăr chipeş care făcea o afectuoasă vizită unei rude vârstnice şi bolnave.
   Se îndreptă spre ghişeul de pază, şi puse cutia de flori pe tejghea, pentru ca recepţionera să vadă numele elegantei florării din oraş.
   - Aş dori s-o văd pe bunica mea, Janine Whittier. Eu sunt Trevor. N-am telefonat dinainte, căci m-am hotărât dintr-o dată s-o vizitez. Treceam prin dreptul florăriei când mi-am amintit de bunica şi de faptul că îi plac trandafirii roz. Până să mă răzgândesc, am cumpărat un buchet şi am pornit încoace. Nu e nicio problemă, nu-i aşa?
   - Desigur, îi zâmbi femeia. Sunteţi foarte drăguţ. Sunt sigură că-i vor plăcea florile şi că se va bucura să-şi vadă nepotul. Aşteptaţi doar să-i iau programul şi să mă conving că azi poate primi vizite.
   - Ştiu că are zile bune şi zile mai puţin bune. Sper că asta e una dintre cele mai bune.
   - Mă rog, văd aici că a fost repartizată în salonul comun de la etajul întâi. E un semn bun. Dacă-mi permiteţi să vă legitimez... arătă ea spre platanul pentru palmă.
   - A, sigur. Vă rog.
   Trevor îşi depuse palma pe platan, aşteptând să i se confirme identitatea şi acreditarea. Măsuri de precauţie ridicole, îşi spuse el.
   Cine naiba ar fi vrut să intre abuziv într-un azil de bătrâni? Era genul de lucru care adăuga câteva mii pe an la socoteală.
   - Gata, domnule Whittier. Să scanez cadoul...
   Îşi trecu scanerul manual peste cutie, verificând conţinutul, apoi îl invită cu un gest:
   - Luaţi-o pe scara principală până la etajul întâi sau mergeţi cu liftul, dacă preferaţi. Salonul comun e la stânga, pe culoar. Puteţi vorbi cu una dintre asistentele de gardă. Vă anunţ acum.
   - Mulţumesc. E foarte frumos aici. Mă simt mult mai liniştit când ştiu că bunica e îngrijită atât de bine.
   Trevor o luă pe scară. Vedea în jur şi alţi vizitatori, cu flori sau cadouri împachetate în hârtie colorată. Bănuia că uniformele personalului erau codificate cromatic, toate în tonuri pastelate liniştitoare. În zona aceea nerestricţionată, pacienţii umblau liberi, singuri sau însoţiţi. Prin ferestrele mari şi luminoase se vedea grădina întinsă de jos, cu alei şerpuitoare, pe care se plimbau alţi pacienţi, vizitatori şi angajaţi.
   Îl uimise întotdeauna că existau oameni care acceptau să lucreze într-un asemenea loc.
   El, unul, nu mai venise de aproape un an şi spera din tot sufletul ca această vizită să fie ultima.
   În timp ce privea chipurile pe lângă care trecea, simţi o tresărire la gândul că s-ar putea să nu-şi recunoască bunica. Ar fi trebuit să-şi reîmprospăteze memoria înainte de plecare, să se uite la nişte fotografii.
   Pentru el, cu toţii arătau la fel. Condamnaţi. Şi inutili.
   O femeie, într-un cărucior, întinse o mână ca o gheară, dând să apuce panglica cutiei de la florărie.
   - Îmi plac florile... îmi plac florile...
   Chiţăia piţigăiat şi faţa ei zbârcită îl duse pe Trevor cu gândul la un măr uscat.
   - Îţi mulţumesc, Johnnie! Te iubesc, Johnnie!
   - Ei, Tiffany... o bătu pe umăr asistenta, o brunetă şic, aplecându-se peste scaunul motorizat. Tânărul acesta drăguţ nu e Johnnie al tău. Johnnie al tău a fost aici ieri, mai ţii minte?
   - Pot să iau florile...? ridică bătrâna o privire plină de speranţă, ținând panglica în mâna ei osoasă, ca într-un cârlig.
   Trevor fii nevoit să-şi domine un fior, ferindu-se ca acea mână cu pete hidoase să Nu-l atingă.
   - Sunt pentru bunica mea...
   Deşi i se ridica fierea în gât, reuşi să zâmbească.
   - E o doamnă cu totul deosebită. Dar...
   Sub privirea încântată şi aprobatoare a asistentei, deschise cutia şi scoase un boboc de trandafir roz.
   - Sunt sigur că n-o să se supere dacă vă dau şi dumneavoastră unul.
   - Ce amabil sunteţi, spuse asistenta. Uite, Tiffany, nu-i aşa că-i drăguţ? Un trandafir frumos de la un tânăr chipeş.
   - Mulţi tineri chipeşi îmi dau flori. Mulţi de tot...
   Mângâind petalele, bătrâna începu să se piardă în cine ştie ce amintiri ceţoase.
   - Aţi spus că aţi veni la bunica dumneavoastră? întrebă asistenta.
   - Da, aşa e. Janine Whittier. Mi s-a spus de jos că e în sala comună.
   - Da, acolo e. Doamna Janine e o doamnă fermecătoare. Sunt sigură că se va bucura să vă vadă. Dacă aveţi nevoie de ceva, anunţaţi-mă. Revin imediat. Eu sunt Emma.
   - Mulţumesc.
   Şi, întrucât nu putea fi sigur că Emma n-avea să-i fie utilă cu ceva, făcu un efort şi se aplecă în faţa bătrânei, zâmbindu-i.
   - Mi-a părut bine de cunoştinţă, doamnă Tiffany. Sper să vă mai văd.
   - Flori frumoase... Ochi reci... Ochi morţi... Câteodată, fructul cel rumen are miezul stricat. Nu eşti Johnnie al meu.
   - Îmi pare rău, şopti Emma şi o duse pe bătrână de-acolo.
   Hoaşcă pocită, mârâi Trevor în sinea lui, îngăduindu-şi să se cutremure înainte de a-şi continua drumul spre salonul comun.
   Încăperea spaţioasă, luminoasă şi veselă era împărţită în zone destinate diverselor activităţi specifice. Pe pereţi existau ecrane pe care rulau programe variate, mesele erau aranjate pentru jocuri, vizite, meşteşuguri. Existau şi spaţii de vizită sau lectură, cu cărţi şi reviste.
   Se aflau în salon mai multe persoane, iar nivelul sonor amintea de un cocteil unde oamenii se adună în grupuri, ignorând conversaţiile din jur.
   Când Trevor ezită, se apropie o altă asistentă.
   - Domnul Whittier?
   - Da, eu...
   - Azi se simte foarte bine, spuse ea şi îi arătă spre o masă de lângă o fereastră însorită, unde două femei şi un bărbat păreau să joace cărţi.
   Trevor avu un moment de panică, nefiind sigur care dintre femei era bunica lui. Apoi văzu că una dintre ele avea piciorul drept în gips. Dacă bunica lui s-ar fi accidentat, în familie ar fi auzit comentarii interminabile.
   - Arată minunat. Mă simt mult mai liniştit când ştiu cât de bine e îngrijită şi ce mulţumită trăieşte aici. O, şi e o vreme atât de frumoasă - nu la fel de caniculară ca în zilele trecute. Credeţi că aş putea s-o scot în grădină, la o plimbare?
   - Sunt sigură c-o să se bucure. Va trebui să-şi ia medicamentele, cam peste o oră. Dacă nu vă întoarceţi până atunci, am să trimit pe cineva după ea.
   - Vă mulţumesc.
   Mai încrezător, Trevor se apropie de masă, zâmbi şi se lăsa pe vine, alături.
   - Bună, bunico. Ţi-am adus flori. Trandafiri roz.
   Janine nu se uită la el, Nu-l învrednici nici măcar cu o privire, ci rămase concentrată asupra cărţilor pe care le ţinea în mâinile ei osoase.
   - Trebuie să termin partida asta, îi zise.
   - E-n regulă.
   Cotoroanţă tâmpită şi nerecunoscătoare! Trevor se ridică, ţinând cutia de flori în braţe, în timp ce o privea cum alegea cu grijă o carte şi o punea pe masă.
   - Gin! declară cealaltă bătrână, cu o voce surprinzător de puternică şi sigură. Iar te-am bătut măr.
   Îşi etală cărţile pe masă, iar bărbatul de lângă ele înjură.
   - Ai grijă cum vorbeşti, ţap bătrân.
   Câştigătoarea se întoarse în scaun să-l studieze pe Trevor, în timp ce bărbatul calcula cu atenţie punctele.
   - Deci, dumneata eşti nepotul lui Janine. Acum te văd prima oară. Sunt aici de-o lună, şi nu te-am mai văzut. Am venit doar pentru 6 săptămâni, continuă ea, bătându-se cu palma peste aparatul gipsat. Un accident la ski. Nepoata mea vine în fiecare săptămână. Cu dumneata ce nu-i în regulă?
   - Sunt foarte ocupat, replică rece Trevor, şi oricum nu cred că e treaba dumneavoastră.
   - Nouăzeci şi şase la ultima aniversare, aşa că-mi permit ca orice să fie treaba mea. Fiul şi nora lui Janine vin de două ori pe săptămână, uneori chiar mai des. Păcat că eşti aşa de ocupat.
   - Haide, bunico, puse Trevor mâinile pe scaunul lui Janine, fără să-i mai dea atenţie bătrânei băgăreţe.
   - Pot să merg şi singură! Pot să merg foarte bine. N-am nevoie să mă duci cu scaunul.
   - Doar până afară, în grădină.
   Voia s-o scoată cât mai repede, aşa că-i puse cutia albă pe genunchi şi întoarse scaunul spre uşă.
   - Azi nu e prea cald, dar e o vreme frumoasă şi însorită. Sunt sigur că aerul o să-ţi facă bine.
   În ciuda curăţeniei care domnea peste tot şi a torentelor de bani cheltuiţi pentru întreţinerea sanatoriului, Trevor nu simţea decât mirosul bolilor şi al descompunerii şi asta îi întorcea stomacul pe dos.
   - N-am terminat de numărat punctele.
   - Nu face nimic, bunico. De ce nu-ţi despachetezi cadoul?
   - Nu sunt programată pentru plimbare în grădină acum, declară ea, vorbind clar şi cu convingere. Aveam alt program. Nu înţeleg schimbarea asta.
   Cu toate acestea, începu să desfacă panglica, în timp ce Trevor împingea fotoliul rulant în lift.
   - O, ce frumoşi sunt! Trandafiri. Niciodată n-am prea avut noroc cu trandafirii din grădină. Întotdeauna plantam cel puţin o tufă, oriunde eram. Îţi mai aminteşti, iubitule? Trebuia să încerc. Mama mea avusese cea mai frumoasă grădină cu trandafiri.
   - Sunt convins, replică Trevor fără interes.
   - Trebuie s-o vezi, o dată...
   Acum că era mai însufleţită, dădea la iveală ceva din frumuseţea de odinioară. Trevor nu observa, dar îi zări cerceii cu perle din urechi şi pantofii scumpi, de piele crem şi se gândi iar la banii aruncaţi pe fereastră.
   Janine continua să mângâie uşor petalele roz. Cei care-i priveau trecând vedeau o bătrână firavă căreia îi plăceau florile, plimbată de un tânăr arătos şi bine îmbrăcat.
   - Câţi ani aveai, puiule? Patru, cred.
   Zâmbind încântată, luă din cutie una dintre frumuseţile cu tulpină lungă, s-o miroasă.
   - Nu mai ţii minte, dar eu îmi amintesc. Îmi amintesc atât de clar... Oare de ce nu-mi pot aminti nimic despre ziua de ieri?
   - Fiindcă ieri n-a fost nimic important.
   - Mi-am făcut părul.
   Şi-l înfoie, întorcând capul dintr-o parte în alta ca să-şi arate buclele arămii.
   - Îţi place, puiule?
   - Arată minunat.
   Trevor hotărî că nici măcar preţul diamantelor Nu-l puteau convinge să atingă părul ăla scârbos. Şi-n fond, câţi ani avea grămada aia de oase? Făcu calculul, doar ca să-şi ocupe mintea cu ceva şi constată cu surprindere că era mai tânără decât babeta de la masa de cărţi.
   Pare mai bătrână, conchise el. Arată ca o epavă, fiindcă e ticnită.
   - Ne-am întors, atunci a fost singura dată când ne-am întors.
   Bătrâna dădu din cap cu convingere şi continuă:
   - Doar pentru câteva ore. Îmi era aşa de dor de mama, că aproape mi se frângea inima. Dar era iarnă şi trandafirii nu înfloreau, aşa că n-am reuşit să-i mai văd.
   Ridică un boboc şi-l lipi de obraz.
   - Mereu plantam o grădină, o grădină cu flori, oriunde ne duceam. Trebuia să încerc. O, ce soare e afară! exclamă ea, cu voce tremurătoare, în timp ce Trevor împingea scaunul pe uşă. E o lumină orbitoare aici.
   - Imediat ajungem la umbră. Ştii cine sunt, bunico?
   - Întotdeauna am ştiut. Ţi-a fost greu, aşa de greu, să te schimbi întruna, dar eu am ştiut mereu cine erai, puiule. Ne-am apărat unul pe altul, nu-i aşa?
   Duse mâna la spate, bătându-l pe dosul palmei.
   - Sigur.
   Dacă-i convenea să-l confunde cu tatăl lui, nicio problemă. Dimpotrivă, era mai bine aşa. Îi unea o legătură deosebită.
   - Ne-am apărat unul pe altul.
   - Uneori, abia dacă-mi mai aduc aminte. Îmi vine şi-mi trece, ca un vis. Dar pe tine te văd mereu, Westley. Ba nu, Matthew... Nu, nu, Steven.
   Răsuflă uşurată, când îşi aminti ultimul nume.
   - Acum te cheamă Steven. De mult eşti Steven. Ăsta ai vrut să fii, aşa că ăsta eşti. Sunt atât de mândră de băiatul meu...
   - Îţi mai aminteşti când l-ai văzut ultima dată pe tatăl meu? încercă Trevor.
   - Nu vreau să vorbesc despre asta. Îmi face rău la cap.
   Capul i se legăna dintr-o parte în alta, în timp ce Trevor împingea căruciorul pe alee, tot mai departe de ceilalţi.
   - Aici e bine? Suntem în siguranţă aici? se interesă ea.
   - În deplină siguranţă. S-a dus. E mort, a murit demult.
   - Aşa se zice, şopti ea, pe un ton din care reieşea clar că nu era convinsă.
   - Acum nu-ţi mai poate face nimic. Îţi aduci aminte când a venit ultima oară? A venit noaptea, în casa din Ohio.
   - Credeam că eram în siguranţă, dar el venea mereu. Niciodată nu l-am lăsat să-ţi facă vreun rău. Nu conta ce-mi făcea mie, nici dacă mă lovea, Nu-l lăsam să se atingă de tine. N-avea voie să-i facă nimic băieţaşului meu.
   „Iisuse“, îşi spuse Trevor, „treci peste asta.“
   - Dar cum a fost atunci, ultima dată, în Ohio? În Columbus?
   - Aia a fost ultima dată? Nu mai ţin minte. Uneori mă gândesc că a venit, dar a fost un vis, doar un vis urât. Însă trebuia să plecăm oricum. Nu puteam să riscăm. Au spus că a murit, dar de unde să ştie ei? Spusese că te va găsi întotdeauna, aşa că trebuia să fugim. E timpul să fugim din nou?
   - Nu. Dar când eram în Columbus, a venit. Noaptea. Nu-i aşa?
   - O, Doamne, era acolo. Acolo, la uşă. Nu mai aveam timp să fugim. Tu erai speriat, mă ţineai de mână atât de strâns...
   Duse iar mâna înapoi şi o strânse pe a lui Trevor de-i scrâşniră oasele.
   - Nu voiam să te las cu el, nici măcar un minut. Te-ar fi răpit, dacă-l lăsam. Dar nu pe tine te voia, nu încă. Într-o zi, îmi spunea... Într-o zi am să mă uit după tine şi n-am să te mai văd. N-am să te mai găsesc niciodată. Nu-l puteam lăsa să mi te ia, puiule. Niciodată, nici măcar o dată, nu l-am lăsat să-ţi facă vreun rău.
   - Şi nici nu mi-a făcut, scrâşni Trevor din dinţi, nerăbdător. Ce s-a întâmplat în noaptea când a venit în casa din Columbus?
   - Te culcasem. În pijamaua Frodo. Micul meu Stăpân al Inelelor. Dar a trebuit să te trezesc. Nu ştiu ce-ar fi făcut dacă refuzam. Te-am adus jos, iar el ţi-a dat un cadou. Ţi-a plăcut, nu erai decât un băieţel, dar tot ţi-era frică de el. „Nu e ca să te joci“, a spus, „ci doar ca să-l păstrezi. Într-o zi, s-ar putea să valoreze ceva.“ Şi râdea, tot râdea...
   - Ce cadou era? întrebă Trevor, simţind un fior de emoţie pe şira spinării. Ce mi-a adus?
   - Te-a trimis sus. Erai încă prea mic ca să-l interesezi. „Du-te înapoi la culcare şi ia seama la ce-ţi spun. Ține-l la tine.“ Parcă-l văd şi acum stând acolo, cu zâmbetul acela oribil pe buze. Poate că avea şi un pistol. Ar fi putut să aibă. Ar fi putut... Ar fi putut...
   - Ce să ţin la mine?
   Dar bătrâna era acum departe, era cu 50 de ani în trecut, în acele momente de spaimă.
   - Pe urmă am rămas numai noi 2. Eu, singură cu el, şi mi-a pus mâna pe beregată.
   Îşi ridică mâna la gât, în timp ce respiraţia începea să i se întretaie.
  - Poate că de data asta o să mă omoare. Într-o zi o să mă omoare, dacă mă opresc din fugă. Într-o zi, o să mi te ia, dacă nu ne ascundem. Ar trebui să mă duc la poliţie...
   Strânse pumnul şi lovi cu el în cutie.
   - Dar mi-e frică... prea frică... O să ne omoare, pe amândoi o să ne omoare dacă mă duc la poliţie. Ce pot ei să facă, ce? E prea isteţ. Aşa spunea mereu. Aşa că e mai bine să ne ascundem.
   - Povesteşte-mi doar despre noaptea aceea. Numai despre noaptea aia.
   - Noaptea aia... Noaptea aia... N-am uitat-o. Pot să uit ce-a fost ieri, dar pe-aia n-am uitat-o niciodată. Îl mai aud şi acum, în capul meu.
   Îşi duse mâinile la urechi.
   - Judith. Aşa mă chema, Judith. „
   Trecea timpul, îşi spuse Trevor. În curând aveau să vină după ea, să-i dea medicamentele. Îngrijorat că s-ar fi putut să vină mai devreme dacă o vedea cineva că intrase în criză, împinse scaunul mai departe pe alee, în umbra de sub copaci.
   Făcu un efort s-o atingă, s-o bată pe umărul slab.
   - Gata, gata... Nu contează. Numai noaptea aia contează. Ai să te simţi mai bine dacă-mi povesteşti despre noaptea aia. Şi eu am să mă simt mai bine, adăugă, pradă unei inspiraţii. Vrei să mă simt mai bine, nu-i aşa?
   - Nu vreau să-ţi faci griji. O, puiule, nu vreau să-ţi fie frică. O să am întotdeauna grijă de tine.
   - Aşa e. Atunci, spune-mi despre noaptea aia, noaptea aia în Ohio, când a venit şi mi-a adus un cadou.
   - S-a uitat la mine cu ochii aceia îngrozitor de reci. „Hai, ia-o la fugă, fugi cât vrei, că tot am să te găsesc. Dacă băiatul n-o să aibă cadoul la el când vă găsesc iar, am să vă omor pe amândoi. Şi nimeni n-o să vă găsească vreodată. Dacă vrei să rămâi în viaţă, dacă vrei să rămână şi băiatul în viaţă, ai să faci tot ce-ţi spun eu.“ Aşa că l-am ascultat. Am fugit, dar am făcut ce-a spus el, în caz că ne găsea iar. S-a mai întors? În visele mele ne găseşte mereu.
   - Şi ce-a adus, fir-ar să fie? zgâlţâi el scaunul, furios, apoi se aplecă, apropiindu-şi faţa de a ei. Spune-mi ce mi-a adus.
   Ochii bătrânei se făcură mari şi sticloşi.
   - Buldozerul, buldozerul acela galben. L-am ţinut în cutie, ani şi ani a stat în cutie, ca un secret. Nu te-ai jucat niciodată cu el. Pe urmă, l-ai pus pe raft. De ce voiai să stea pe raft? Ca să-i arăţi că ai făcut ce ţi-a spus el?
   - Eşti sigură?
   O apucă de umeri, scuturându-i trupul firav, cu oase subţiri şi fragile.
   - Eşti absolut sigură?
   - Au zis c-ai murit.
   Se făcuse cenuşie la faţă, şi respira subţire, sacadat.
   - Au zis c-ai murit, dar nu-i adevărat. Ştiam eu, ştiam că n-ai murit. Te văd. Nu e vin vis. Te-ai întors. Ne-ai găsit iar. E timpul să fugim. N-am să te las să-i faci nimic puiului meu. E timpul să fugim.
   Făcu un efort, în timp ce culoarea cenuşie a feţei îi devenea de un roşu periculos. Trevor o lăsă să-l împingă înapoi, după care o privi nepăsător cum se ridica în picioare. Trandafirii se revărsară din cutie, împrăştiindu-se pe alee. Cu ochii holbaţi şi mişcări împleticite, bătrâna o luă la fugă. Apoi se împiedică şi căzu ca o păpuşă de cârpe printre florile colorate şi rămase nemişcată.

30.

        La sediul firmei lui Dix, Eve găsi aceeaşi recepţioneră, dar procedura decurse într-un ritm mult mai vioi. Imediat ce o văzu pe Eve venind, femeia se ridică în picioare.
   - Detectiv Dallas.
   - Locotenent, îi aminti Eve, ridicându-şi insigna. Acreditează-mă pentru nivelul lui Chad Dix.
   - Da, desigur. Imediat.
   În timp ce tasta comenzile de acreditare, privirea femeii oscila mereu între faţa lui Eve şi cea a lui Peabody.
   - Biroul domnului Dix este la...
   - Ştiu unde e, o întrerupse Eve, pornind spre lift.
   - E chiar atât de plăcut să le bagi oamenilor spaima-n suflet? întrebă Peabody. Sau îţi dă doar un sentiment de dreptate?
   - E un sentiment atât plăcut, cât şi de dreptate. O s-ajungi şi tu acolo într-o bună zi, Peabody, o bătu Eve pe umăr, încurajator. O s-ajungi.
   - E ambiţia vieţii mele, doamnă locotenent.
   Intrară în cabina ascensorului.
   - Doar nu crezi că Dix e implicat? întrebă Peabody.
   - Tipul ar putea ascunde un pumn de diamante într-o maşinuţă de jucărie. Nimic nu mă mai surprinde - dar, nu, Dix nu are imaginaţie. Dacă diamantele sunt la el sau dacă ştie unde sunt, probabil e o anomalie. Dacă ştia despre diamante şi voia să obţină mai multe informaţii, ar fi rămas cu Samantha Gannon, făcând pe Romeo şi trăgând-o de limbă, în loc să stea cu mâinile-n sân când ea a rupt legătura. Nu avea nevoie de Tina Cobb. Avea acces în casa lui Gannon şi putea s-o scotocească de 10 ori, cât timp au fost împreună.
   - Chiar dacă rămâneau împreună, Gannon nu i-ar fi spus despre Judith şi Westley Crew.
   - Nu. Samantha e o femeie de onoare. Când îşi dă cuvântul, şi-l ţine. Dix, însă, e un smiorcăit. Cartea i-a acaparat Samanthei atenţia, aşa că e ostil faţă de ea. Samantha intră în vizorul presei şi la cocteiluri se vorbeşte numai despre ea, deci devine şi mai nemulţumit. Diamantele, din punctul lui de vedere, nu sunt decât o fantezie, care i-a creat probleme. Dar Dix este veriga directă de legătură dintre Trevor Whittier şi familia Gannon. E întorsătura neaşteptată a sorţii care a precipitat totul.
   Ieşiră din lift în holul unde-i aştepta asistenta cea ţanţoşă.
   - Doamnă locotenent, îmi pare rău, domnul Dix nu e acum în birou. Are o întâlnire în afară şi nu se va întoarce mai devreme de o oră.
   - Contactează-l şi cheamă-l.
   - Dar...
   - Între timp, am nevoie de biroul lui.
   - Dar...
   - Vrei să vin cu un mandat? Unul pe care să fie scris şi numele dumitale, alături de al lui, ca să petreceţi amândoi câteva ore în centru, în ziua asta frumoasă şi însorită?
   - Nu... Nu, în niciun caz. Dacă mi-aţi spune cam ce treabă aveţi...
   - Ce treabă am avut data trecută?
   Femeia îşi drese vocea, aruncându-i o privire lui Peabody.
   - Crimă, zise ea.
   - Crimă e şi acum.
   Fără a-i mai aştepta consimţământul, Eve pomi spre biroul lui Dix. Asistenta se repezi după ea.
   - Vă las să intraţi, dar insist să fiu prezentă tot timpul. Domnul Dix lucrează cu multe materiale confidenţiale.
   - Am venit doar ca să mă joc cu maşinuţele lui. Cheamă-l.
   Femeia descuie uşile, apoi se duse direct spre biroul lui Dix ca să-l apeleze.
   - Nu răspunde. Mă transferă pe mesageria vocală. Domnule Dix, sunt Juna. Doamna locotenent Dallas e în birou. Insistă să vorbească imediat cu dumneavoastră. Dacă puteţi sunaţi-mă cât mai repede, ca să-mi spuneţi ce vreţi să fac. Vorbesc de la linkul din biroul dumneavoastră... Nu puneţi mâna! strigă ea, când Eve dădu să atingă una dintre camionete.
   Nici chiar privirea rece pe care i-o aruncă Eve peste umăr nu avu efect.
   - Vorbesc serios. Colecţia domnului Dix e foarte valoroasă şi ţine mult la ea. Poate că mă puteţi duce la secţie sau la centru sau cum se cheamă, dar el mă poate concedia, iar eu am nevoie de slujba asta.
   Ca s-o liniştească, Eve îşi introduse degetele în buzunarele de la spate.
   - E vreun buldozer printre astea, Peabody?
   - Ăla mic de-acolo, arătă Peabody cu bărbia. Dar e prea mic, şi e roşu. Nu corespunde cu descrierea lui Whittier.
   - Dar ăsta? întinse Eve mâna, oprindu-se la 1 centimetru de jucărie, când asistenta scoase un ţipăt subţire, sufocat.
   - Ăsta-i un... cum îi zice... cuguar? Leu de munte? Bobeai! exclamă Peabody. Aşa se numeşte, şi nu mă-ntreba de ce. Iar acolo e o de-aia cu pompă... maşină de pompieri... Şi, dincolo, o navetă spaţială şi un aerotram. Vezi, şi le-a pus pe categorii: maşini agricole, mijloace de transport aeriene, transportoare terestre, echipamente de construcţii, maşini de teren... Ia uite câte pedale şi manete micuţe au! Aoleu, uită-te la maşinuţa asta mică de balotat. Şi soră-mea are una, la fermă. Uite, are şi agricultori mici care umblă cu ea.
   OK, poate că nu era doar o pasiune a bărbaţilor, gândi Eve, apoi zise:
   - E foarte drăgălaşă. Poate-ar fi bine să ne-aşezăm pe jos şi să ne jucăm cu toate frumuseţile astea, în loc să ne pierdem vremea alergând după criminalul ăla nenorocit.
   - Mă uitam doar, murmură Peabody printre dinţi, ca să fiu sigură că obiectul respectiv nu-i aici.
   Eve se întoarse spre asistentă.
   - Astea-s toate?
   - Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi?
   - Aici e toată colecţia domnului Dix?
   - A, nu. Domnul Dix are una dintre cele mai bogate colecţii din ţară. Le strânge încă din copilărie. Aici sunt doar câteva mostre; pe cele mai valoroase le ţine acasă. Chiar a împrumutat muzeelor unele piese rare. Câteva au fost incluse într-o expoziţie de la Met, acum 2 ani.
   - Unde-i?
   - Cum v-am spus, are o întâlnire în afară. Ar trebui să se întoarcă...
   - Unde?
   Asistenta oftă.
   - Ia masa cu nişte clienţi, în Salonul Roşu, pe Thirty-third.
   - Dacă sună, spune-i să nu se mişte de-acolo.

          Dix îşi terminase deja întâlnirea şi tocmai savura un martini.
   Se bucurase să vadă numele lui Trevor apărând pe displayul linkului, în timp ce masa se apropia de sfârşit şi era încântat să prelungească prânzul anost de afaceri cu o interesantă întrevedere personală.
   Atât de încântat, încât ignoră apelul de la birou. Merita şi el o pauză, după ce muncise toată dimineaţa.
   - Nici nu puteai pica mai bine, îi spuse el lui Trevor. Aveam pe cap doi dinozauri scorţoşi, cu mai mulţi bani decât imaginaţie. Nouăzeci de minute i-am ascultat cum se tot plângeau de impozite, taxe pe brokeraj şi de starea pieţei, adăugă el, gustând o măslină dolofană, îmbibată în gin.
   În principiu, dezintoxicarea îi interzicea să se atingă de alcool. Dar, ce naiba, un martini nu era un Zoner. Şi, cum subliniase Trevor, merita şi el o mică indulgenţă.
  - Sunt mai pregătit ca oricând pentru o pauză, zise el.
   Stăteau în barul cu lambriuri închise şi tapiţerie roşie al restaurantului.
   - N-am avut ocazia să vorbim prea mult la dineul de aseară. Ai plecat devreme.
   - Probleme de familie, ridică din umeri Trevor, sorbind din paharul său de martini. Eram dator să-l vizitez pe bătrân.
   - A, ştiu şi eu cum e. Ai auzit de toată dandanaua cu Samantha? Toată seara n-am putut vorbi despre nimic altceva. Toţi mă băteau la cap să le dau detalii.
   Trevor afişă o expresie neutră.
   - Samantha?
   - Fosta mea prietenă, Samantha Gannon.
   - A. Da, sigur, sigur. Roşcovana aia înaltă. V-aţi despărţit?
   - E o poveste veche. Da’ m-am trezit cu sticleţii în birou, trupe de asalt muiereşti de tot râsu’. Samantha era plecată din oraş, într-un turneu cu cartea. Mai ţii minte, nu? Cartea pe care a scris-o, despre furtul ăla vechi de diamante şi despre familia ei?
   - Încep să-mi amintesc. Fascinant, într-adevăr.
   - Ei, n-a fost numai atât. În lipsa ei, cineva i-a intrat în casă şi i-a omorât prietena. Pe Andrea Jacobs - o tipă sexy.
   - Hristoase, în ce lume trăim!
   - Mie-mi spui? Mare păcat, de Andrea. Ţi-ar fi plăcut. Şi-acum, nu mai scap de copoi.
   Unda de mândrie din tonul lui îl făcu pe Trevor să zâmbească cu nasul în pahar.
   - S-au luat de tine? Să nu-mi spui că idioţii ăia cred că ai avea vreun amestec.
   - Ba se pare că da. Cică-i chestie de rutină, da’ uite-atâta mai aveam şi trebuia să-mi chem avocatul, arătă el, ridicând degetul mare şi cel arătător, apropiate. Mai târziu, am auzit că fata care-i venea la curăţenie Samanthei a fost omorâtă şi ea. Pot să jur că va trebui să-mi găsesc un alibi şi pentru aia. Caralii cretini... Iisuse, nici măcar n-o ştiam pe menajera Samanthei. Şi-n plus, am eu faţă de psihopat? Da’ trebuie c-ai auzit toate astea. La ştiri nici nu mai vorbesc de altceva.
   - Încerc să nu mă uit. Mă deprimă, şi nu mă interesează. Mai vrei un rând?
   Dix îşi privi paharul gol.
   - Zău că n-ar trebui - dar...
   - De ce nu? Vezi că ai rămas în urmă.
   Trevor făcu semn să mai vină un pahar pentru Dix, zâmbind în timp ce-l ridica pe al său, de care abia se atinsese.
   - Las-că te-ajung eu. Şi ce zice Samantha despre toate astea?
   - N-am reuşit să vorbesc cu ea. Îţi vine să crezi? Parcă s-a topit. Nimeni nu ştie unde dracu’ e.
   - Cineva tot trebuie să ştie, replică Trevor.
   --Niciun suflet de om. Deştepţii cu bani zic c-a ascuns-o poliția undeva.
   Încruntat, îşi împinse într-o parte paharul gol.
   - Probabil o să scoată încă o afurisită de carte şi din povestea asta.
   - Ei, o să iasă ea la lumină, destul de curând. Până una-alta, voiam să vorbim despre o piesă pe care ţi-am vândut-o acum câteva luni. Macheta de buldozer.
   - Frumoasă piesă, şi în perfectă stare. Nici nu ştiu cum te-ai putut despărţi de ea.
  Zâmbi, în timp ce scurta aşteptarea celui de-al doilea martini cu câteva alune de cocteil. Chiar şi la preţul ăla cu care m-ai scalpat.
   - Tocmai asta e. Când ţi-am vândut-o, n-aveam idee că taică-meu o primise de la taică-său. Aseară, când m-am văzut cu el, a adus vorba despre ea. Bla-bla-bla-uri sentimentale. Vrea să vină la mine s-o vadă, alături de altele. Nu m-a lăsat inima să-i spun c-am vândut-o.
   - Păi... Dix îşi luă noul martini. De vândut, ai vândut-o.
   - Ştiu, ştiu. Am s-o răscumpăr la preţul întreg şi ceva pe deasupra. N-am chef de-o ditamai criza de familie pentru ea.
   - Aş vrea să te ajut, Trev, da’ serios, nu vreau s-o vând.
   - Ascultă, dublez preţul.
   - Îl dublezi...
   Ochii lui Dix luciră pe deasupra paharului.
   - Da’ tare mai vrei să eviţi criza aia de familie.
   - Merită, ca să fie bătrânul mulţumit. Ştii de colecţia lui.
   - Şi îl invidiez pentru ea, recunoscu Dix.
   - Poate-l conving să renunţe la vreo două piese.
   Dix muşcă gânditor dintr-o măslină.
   - Caut un perforator de foraj. Circa 1985. În articolul despre el din Scale-Model Mag scria că taică-tău are unul.
   - Ți-l procur.
   Dix scose un sunet în care se amestecau interesul şi refuzul.
   Trevor strânse pumnul, imaginându-şi cum începea să lovească mutra aia înfumurată până o umplea de sânge.
   Pierduse destul timp, aşa că zise:
   - OK, atunci fă-mi o favoare. Împrumută-mi-l pentru o săptămână. Îţi plătesc un miar chirie, şi-ţi fac rost şi de perforator, aşa c-ai să ieşi în câştig.
   Cum Dix nu răspunse, continuând să soarbă din gin, Trevor simţi că începe să-şi piardă controlul.
   - Ce mama mă-sii, iei o mie pe degeaba!
   - Hai, nu te enerva. N-am zis nu. Încerc doar să-ţi înţeleg motivele. Nici măcar nu-ţi place taică-tău.
   - Nu pot să-l sufăr pe prostălăul ăla, da’ nu se simte bine. S-ar putea să mai aibă doar câteva luni de trăit.
   - Nu, pe bune?
   Trevor se foi pe scaun, aplecându-se înainte.
   - Dacă află că i-am vândut piesa, o să explodeze. Aşa cum stau lucrurile acum, eu voi moşteni colecţia. S-ar putea ca, aflând ce-am făcut, s-o lase toată vreunui muzeu. Dacă se-ntâmplă asta, n-am să-ţi mai pot vinde nicio piesă, nu? Pierd eu, pierzi şi tu, prietene.
   - Ei, dacă o iei aşa... O săptămână, Trev, şi-mi dai în scris. Afacerile sunt afaceri, mai ales între prieteni.
   - Nicio problemă. Termină-ţi băutura şi mergem s-o luăm chiar acum.
   Dix se uită la ceas.
   - Am întârziat la birou.
   - Ai să-ntârzii şi mai mult şi-ai să fii cu-o mie de dolari mai bogat.
   - Că bine zici, ridică Dix paharul.

          Comunicatorul semnaliză în timp ce Eve căuta un loc de parcare pe Strada 33.
   - Dallas.
   - Baxter. Avem o problemă.
   Enervată de trafic şi de aglomeraţia de pe margine, Eve acceleră, aprinzându-şi semnalizatorul ÎN MISIUNE, fără să ia în seamă corul de claxoane. Parcă şi-i făcu semn lui Peabody să coboare.
   - Ce problemă?
   - Tocmai am primit un telefon de la sanatoriul unde e mama lui Whittier. A căzut sau a leşinat, într-un rond de flori.
   - E grav? întrebă Eve, în timp ce trecea peste consolă ca să coboare pe trotuar, pentru a nu-şi risca viaţa luând-o prin stânga.
   - S-a lovit la cap, din câte-am auzit, s-ar putea să-şi fi fracturat şi cotul. Au stabilizat-o şi i-au dat tranchilizante, dar Whittier şi nevastă-sa vor amândoi să se ducă la ea.
   - Lasă-i să se ducă, escortaţi de doi agenţi.
   - Mai e ceva. Acum vine poanta. Nu se plimba singură pe-afară, pe aleea din grădină. Nepotu-său i-a făcut o vizită.
   - La dracu’! E cu ea acum?
   - Nenorocitul a plecat, lăsând-o căzută acolo. N-a spus nimănui. S-a legitimat la intrare, i-a adus flori, a vorbit cu vreo două asistente. Ştia că prezenţa lui acolo fusese înregistrată şi totuşi a şters-o. Agenţii pe care i-ai trimis tu au ajuns la o jumătate de oră după plecarea lui.
   - Vreau ca localul să fie închis şi percheziţionat.
   - S-a şi început.
   - Nu se mai ascunde, comentă Eve, intrând în restaurant. Acum ştie ce caută şi unde poate găsi. Nu-i mai pasă că lasă urme. Ocupă-te tu de soţii Whittier şi de situaţia de-acolo. Eu am o pistă aici. Mai vorbim.
   - A lăsat-o acolo, repetă Peabody.
   - Norocul ei că n-a avut timp s-o lichideze. Are prada în vizor. Acum o să se mişte repede. Chad Dix, îi spuse ea şefei de sală. La ce masă e?
   - Poftim?
   - Nu te deranja, sunt grăbită.
   Eve scoase insigna.
   - Chad Dix.
   - Mai indiscretă de-atât nu puteţi să fiţi? întrebă şefa, împingându-i insigna înapoi.
   - Cum să nu? Vrei să-ţi arăt?
   Şefa de sală atinse un loc al displayului cu rezervări.
   - A fost la masa paisprezece. S-a dus.
   - Cheamă chelnerul care l-a servit. Fir-ar al dracului!
   Păşind într-o parte, Eve îşi scoase linkul şi sună la biroul lui Dix.
   - S-a întors?
   - Nu, locotenente, mai întârzie puţin. Şi nici la apel nu mi-a răspuns.
   - Vreau să-mi spuneţi imediat ce daţi de el.
   Întrerupse legătura şi se întoarse spre ospătarul tânăr, teribil de spilcuit.
   - L-ai văzut pe Dix, de la masa paişpe, plecând.
   - O masă pentru trei. Doi au plecat împreună, acu’ vreo juma’ de oră. Unul - cel care a plătit - a primit un telefon spre sfârşitul mesei, şi s-a scuzat. A luat-o spre toaletă. L-am auzit când a spus că se întâlneşte cu cineva la bar, în zece minute. Părea foarte încântat.
   - Barul ăsta?
   - Mda. L-am văzut cum a intrat şi s-a dus la o masă.
   - Mersi.
   Îşi croi drum printre mese până la bar, scrută zona şi apoi înhăţă cotul unei chelneriţe.
   - A fost un tip aici, adineauri. La vreo 30 de ani, brunet, mutră de poster...
   - Sigur. Gin martini, extrasec, cu trei măsline. Adineauri a plecat.
   - Era cu cineva?
   - Un tip de vis, înalt şi zvelt. Păr blond închis, costum senzaţional. A supt jumate de martini în timp ce celălalt bea două. Au plecat împreună, acum 5 sau 10 minute.
   Eve se răsuci pe călcâie, repezindu-se spre uşă.
   - Află adresa de-acasă a lui Dix.
   - Am şi cerut-o, răspunse Peabody. Vrei să-i chemi înapoi pe Baxter şi Trueheart?
   - Nu, ar dura prea mult şi i-am pierde pe cei doi Whittier, răspunse Eve aruncându-se în maşină. Ne putem trezi cu o luare de ostatici cât ai pocni din degete.
   - Nu putem fi siguri că se îndreaptă spre casa lui Dix.
   - E cel mai probabil. Cheamă-i pe Feeney şi Mcnab. Dacă iese urât, mai cerem întăriri.
   Întrucât traficul era aglomerat, apelă la sirenă şi pomi cu 180 pe oră.
   - Upper East, nu?
   - Mda, am primit-o şi eu. Fir-ar al dracu’ de sistem de navigaţie! înjură Peabody dând cu pumnul în bord. Harta apăru pe parbriz.
   - Faci progrese, doamnă detectiv.
   - Am avut de la cine-nvăţa. Cel mai repede ajungi pe Sixth. Phii, fereşte căruţu’...!
   Trecu la două degete distanţă de el, şi luă legătura cu Roarke prin linkul de bord.
   - Se crede că suspectul e în drum spre reşedinţa lui Chad Dix, împreună cu Dix, începu ea fără niciun preambul. Presupunem că a aflat unde sunt diamantele. Baxter şi Trueheart sunt la jumătatea drumului spre Long Island, cu soţii Whittier. Feeney şi Mcnab au fost anunţaţi. În funcţie de cum iese, s-ar putea să am nevoie de un expert în securitate, chiar şi civil. Tu eşti mai aproape decât Feeney.
   - Care-i adresa?
   Peabody o dictă, apoi se agăţă de mânerul portierei.
   - Ajungem cam în 5 minute, dacă înainte nu ne trezim piftie pe asfalt.
   - Mă găsiţi acolo.
   Eve o luă pe Sixth Avenue, făcând slalom printre vehiculele cu şoferi prea încăpăţânaţi sau prea proşti ca să facă loc la auzul sirenei. Fu nevoită să calce frâna ca să nu cosească o turmă de pietoni ce se repeziseră în intersecţie la apariţia culorii verzi a semaforului.
   Pietonii continuară să traverseze prin jurul maşinii, ignorând urletul sirenei şi rafala de înjurături furioase aruncate de Eve pe geam. Un bătrân îşi găsi timp să-i arate degetul mijlociu.
   - Dumnezeu să-i ţină pe newyorkezi, comentă Peabody, când inima-i reveni la ritmul normal. Îi doare-n fund.
   - Dacă aveam timp, aş fi chemat Rutierul să-i salte pe toţi măgarii ăştia. Fir-ar să fie!
   - Într-un minut avem verde, zise Peabody.
   - O să-l bage în casă. O să intre cu el în apartament. Şi pe urmă...

         În Uptown, Trevor plăti taxiul cu bani gheaţă. Îi trecu prin minte, în timp ce urca împreună cu Dix care bolborosea ceva alături, că era posibil să nu reuşească să plece imediat din oraş şi din ţară şi că lăsase prea multe urme.
   Poliţiştii îl interogaseră şi-l eliminaseră deja pe bunul Chad, aşa că era improbabil să se mai deranjeze cu el prea curând. N-avea însă niciun rost să lase o urmă de credit într-un taxi care-l adusese până la uşa lui.
   Aşa era mai bine. Peste 15, cel mult 20 de minute, avea să iasă din casă cu milioanele. Va trece prin faţa portarului, va merge până la colţ, va opri un taxi şi se va duce să-şi ia maşina din parcarea de pe Thirty-fifth.
   Avea nevoie de timp ca să ajungă înapoi acasă şi să-şi ia paşaportul şi câteva lucruri absolut necesare. Voia să stea câteva minute, măcar câteva, să admire diamantele în sanctuarul propriei lui case. După aceea, urma să dispară. Nimic mai simplu.
   Planificase deja totul. Avea să dispară la fel ca Samantha Gannon în ultimele zile, dar cu mult mai mult stil.
   O navetă privată îl va duce până-n Europa, unde urma să închirieze o maşină cu acte falsificate la Paris şi să treacă în Belgia la un comerciant de pietre preţioase pe care-l găsise prin reţeaua subterană. Avea bani destui pentru această parte a călătoriei, iar după ce plasa o parte din diamante, urma să câştige suficienţi pentru a continua.
   O altă tranzacţie la Amsterdam şi un drum până la Moscova.
   Drum în zigzag dintr-un loc în altul, sub diferite identităţi, vânzând ici şi colo câteva pietre - niciodată prea multe - până când, peste vreo 6 luni poate, avea să le lichideze şi să-şi înceapă viaţa pe care o meritase dintotdeauna.
   Se impunea o oarecare modificare facială, ceea ce era mare păcat, întrucât îi plăcea cum arăta. Dar erau necesare anumite sacrificii.
   Pusese ochii pe o insulă din Mările Sudului, unde putea trăi ca un rege. Şi pe urmă, mai era şi o mansardă interesantă şi luxoasă ca un palat, pe somptuoasa Olympus Resort din afara planetei, care i-ar fi convenit foarte bine ca bază alternativă.
   Niciodată, niciodată n-avea să mai respecte formal regulile.
   Niciodată nu mai trebuia să se plece în faţa smiorcăiţilor lui de părinţi, să se prefacă interesat de rudele nesuferite ale maică-sii sau să-şi piardă atâtea ore plicticoase pe săptămână într-un birou cât o chichineaţă.
   Avea să fie liber, aşa cum îi fusese hărăzit, revendicându-şi în sfârşit, moştenirea.
   - Iar belelele alea de la birou.
   Trevor întoarse capul, şi-l văzu pe Dix privindu-şi încruntat linkul de buzunar.
   - Dă-le naibii, îi spuse el. Lasă-le s-aştepte.
   - Le dau... chicoti Dix cu ginul lunecându-i prin vene, şi lăsă linkul să-i cadă la loc în buzunar. Dacă-s aşa de indispensabil, tre’ să-mi măresc leafa.
   Cei doi intrară împreună în clădire.
   - De fapt, cred c-am să-mi iau liber pe ziua de azi. Să mai las şi p-al’cineva la cârmă o vreme. Ştii, n-am mai avut o vacanţă de... de trei luni! Muncesc de mă spetesc.
   Îşi folosi parola pentru a accesa liftul.
   Când păşi în ascensor o dată cu el, Trevor simţi cum inima începea să-i bată mai repede.
  - Diseară, bairam la cină... Jan şi Lucia. Vii şi tu?
   Toate i se păreau acum atât de meschine, atât de sălcii, atât de mărunte.
   - M-aş plictisi, zise Trevor.
   - Şi eu. Tot mereu, acelaşi lucru, zi de zi. Aceiaşi oameni, aceeaşi vorbărie. Da’ tot tre’ să faci ceva. Puţină distracţie nu strică, mai schimbi şi tu... Aşa, ceva... neaşteptat.
   Trevor zâmbea, în timp ce ieşeau din lift.
   - Ai grijă ce-ţi doreşti, spuse el, începând să râdă în hohote în timp ce Dix descuia uşa.

         Eve frână zgomotos în faţa casei lui Dix. Sări din maşină, cu insigna în mână, înainte ca portarul să poată bolborosi vreo obiecţie.
   - Chad Dix.
   - Adineauri a venit. De vreo 10 minute, cu încă cineva. Mă tem că n-aveţi voie să parcaţi...
   - Am nevoie de-un plan al clădirii şi al apartamentului.
   - Nu vă pot ajuta cu...
   Eve îl întrerupse ridicând mâna, în timp ce Roarke oprea alături.
   - Am nevoie de planuri, şi ca sistemul de securitate să blocheze lifturile şi uşile de la casa scărilor la toate etajele. Roarke, îl chemă ea cu o mişcare a capului, ştiind că el va obţine mai repede ceea ce voia. Zi ce-ai de zis. Peabody, cheamă întăririle.
   Îşi scoase comunicatorul să ia legătura cu comandantul şi să-l pună la curent cu situaţia.
   Când termină, era gata să se consulte cu Mcnab şi Feeney, în biroul de securitate al clădirii. Diagrama acesteia apăruse pe ecran.
   - Trimitem un agent în uniformă la celelalte apartamente de la etajul ăsta. Stabilim ce locatari sunt acasă şi-i scoatem repede şi fără zgomot. Pe urmă, izolăm etajul. Mişcă, îi ordonă ea lui Peabody.
   - Am înţeles.
   - Asta-i ieşirea de urgenţă a apartamentului lui Dix, bătu ea cu degetul în ecran. Se poate bloca de-aici?
   - Sigur, răspunse Feeney, făcându-i semn lui Mcnab să acţioneze.
   - N-o să plece nicăieri, declară Eve. L-am prins în cursă. Dar asta Nu-l ajută cu nimic pe Dix. Dacă aşteptăm şi Whittier nu se prinde de prezenţa noastră, s-ar putea să iasă pur şi simplu, dar cel mai probabil o să-l omoare pe Dix, după care va încerca să plece cu prada. Ăsta-i stilul lui. Dacă intervenim, ne trezim cu un civil în colimator. Whittier va şti că suntem aici şi că i-am tăiat toate căile, şi va avea un ostatic.
   - Ca să fie ostatic, trebuie să fie viu.
   Eve susţinu privirea lui Feeney.
   - Mda, da’ nu şi să rămână aşa. Ditamai căsoiul, continuă ea, studiind diagrama apartamentului. Chad trăieşte pe picior mare. N-avem de unde şti în care cameră sunt.
   - Au venit ca doi amici, îi reaminti Feeney. Poate ia jucăria şi-l lasă pe Dix în viaţă.
   Eve clătină din cap.
   - Instinctul de conservare e pe primul loc. Dix reprezintă un factor de risc prea mare, aşa că trebuie să-l elimine. Îi e mai uşor s-o facă acum. A mai omorât de două ori şi a scăpat.
   Ca să-şi formeze o imagine mai clară, Eve făcu un pas înapoi din faţa ecranului.
   - Sigilăm totul, etanş. Îl izolăm. Să încercăm mai întâi cu momeala. O livrare. Vezi dacă-1 poţi convinge pe Dix să deschidă uşa. Dacă deschide, îl smulgem din casă şi intrăm. Dacă nu deschide, presupunem că e mort sau imobilizat şi spargem uşa. Vreau 3 oameni din echipa tactică, poziţionaţi aici, aici şi aici, bătu ea iar cu degetul în ecran. Feeney, securitatea şi comenzile sunt la tine. Mcnab, să mergem.
   Îl privi pe Roarke.
   - Poţi să păcăleşti încuietorile uşii fără ca nimeni din casă să se prindă?

31.

                Dix propuse să mai bea un rând.
   - Dacă tot am pierdut ziua, măcar să merite.
   În timp ce îşi făcea calcule, Trevor îl privi cum ia un shaker de martini. Portarul îl văzuse intrând. Era înregistrat şi pe dischetele de securitate. Dacă voia să mai câştige puţin timp, n-ar fi stricat să însceneze un accident. Alcool în sânge, o căzătură în baie...? Era posibil, iar el avea să dispară înainte de a fi găsit cadavrul. Mai câştiga un răgaz în timp ce investigau ceea ce părea, la prima vedere, accidentul unui beţiv.
   Dumnezeule, inteligent mai era! Ce mândru ar fi fost bunicul lui!
   - N-aş refuza un pahar, spuse el, dar abia aştept să văd piesa.
   - Sigur, sigur, îl temperă Dix cu un gest, în timp ce mixa băutura.
   Putea să trimită un mesaj scris de la linkul lui Dix, la birou, hotărî Trevor. Să-l programeze pentru a fi trimis la zece minute după ce ieşea din clădire. Securitatea şi portarul aveau să confirme ora plecării, la nevoie, iar mesajul – până scormoneau mai adânc - urma să pară a fi fost trimis de Dix însuşi, viu şi nevătămat, după ce rămăsese singur în apartament. Putea să-l ameţească, oriunde, apoi să-l care în baie şi să-l lase să cadă, astfel încât să se lovească cu capul de colţul căzii.
   În fond, orice baie era o capcană mortală.
   - Care-i poanta? întrebă Dix, când Trevor începu să râdă.
   - Nimic, nimic. Mi-am amintit ceva.
   Luă paharul. Amprentele nu contau. Ba chiar era mai bine dacă apăreau pe un pahar. Un pahar băut în linişte, cu un prieten, fără a încerca să ascundă ceva.
   - Deci, care-i problema cu taică-tău?
   - E un bou constipat, scorţos şi cusurgiu.
   - Eşti cam aspru, dacă stau să mă gândesc că-i pe moarte.
   - Ce?
   Amintindu-şi, Trevor se ocărî în sinea lui.
   - Moartea n-o să-l facă altfel decât e. N-am de gând să fiu ipocrit. Îmi pare rău că-i bolnav, aşa şi pe dincolo, dar eu trebuie să-mi trăiesc viaţa. Bătrânu’ şi-a trăit traiu’, şi-a mâncat mălaiu’, bun, rău, cum a fost.
   - Iisuse...
   Râzând fără chef, Dix bău.
   - Eşti nasol. Şi eu am probleme cu taică-meu. La naiba, cine n-are? Da’ nu-mi imaginez c-aş sta nepăsător dac-aş şti că-i gata să dea-n primire. E cam tânăr ca s-o ia pe tobogan, nu?
   Miji ochii, încercând să-şi amintească.
   - Nici 70 n-are încă. Tocmai intră-n prima tinereţe.
   - N-a fost niciodată-n prima tinereţe.
   Întrucât îl amuza, Trevor începu să depene povestea. Minţitul era aproape la fel de distractiv ca înşelatul, iar înşelatul se învecina îndeaproape cu hoţia. Omorurile nu-i produceau aceeaşi emoţie.
   Erau al dracului de scârboase. Le comitea mai mult din necesitate, ca pe o corvoadă, însă acum începea să creadă că lichidarea lui Dix îi va face plăcere.
   - E nu ştiu ce chestie genetică, zise el. A moştenit-o de la maică-sa. Şi cred că nenorocitul mi-a transmis-o şi mie. Un virus al creierului sau ceva de genul ăsta. O să se ţicnească înainte de a da în primire. Va trebui să-l închidem într-o cuşcă de pluş pentru nebuni.
   - Dumnezeule, Trevor, e naşpa rău.
   Prin aburii ginului se zări o urmă din omul care-i plăcuse Samanthei Gannon.
   - Îmi pare rău, continuă Dix. Chiar că-mi pare rău. Ascultă, lasă-i încolo de bani. N-am ştiut că-i vorba de-aşa ceva. M-aş simţi nasol luând bani pentru un împrumut, când ai toată povestea asta pe cap. Ca să fie totul cinstit, am să scriu o chitanţă, da’ bani nu pot să iau.
   - Eşti foarte generos, Chad, dar nu vreau să profit de compasiunea ta.
   - Ascultă, las-o baltă. Taică-tău e ataşat sentimental de piesa asta. La fel sunt şi eu. N-aş putea să mă bucur c-o am dacă aş şti că-i necăjit c-a fost vândută în situaţia în care se afla. Când, ăăă, îţi revine şi restul colecţiei, şi vrei să scapi de unele, să-ţi aminteşti de mine, atâta vreau.
   - Îţi promit. Îmi pare rău că te grăbesc, da’ chiar e timpul s-o iau din loc.
   - A, sigur.
   Dix îşi goli paharul şi-l puse deoparte.
   - Hai în camera de expoziţie, zise el. Ştii, pentru ea mi-am luat apartamentul ăsta. Pentru spaţiu şi lumină. Samantha zicea că-s obsedat.
   - E fosta ta iubită, ce-ţi mai pasă ce spunea?
   - Uneori mi-e dor de ea. N-am mai găsit niciuna care să mă intereseze măcar pe jumate la fel de mult ca ea.
   Dix se opri în uşă, blocând intrarea.
   - Ajunsese aşa de captivată de carte, că nici nu se mai putea gândi la altceva. Nu mai voia să iasă-n oraş şi abia dacă mă mai băga-n seamă. Ce să-ţi spun, mare scofală? O poveste de familie şi gogoşile alea cu diamantele. Pe cine interesează? Poveste veche, moartă şi-ngropată.
   „Da“, îşi spuse Trevor, „va fi o plăcere să-l omor pe cretinul ăsta exasperant.“
   - Niciodată nu poţi şti ce le place maselor de nespălaţi.
   - Mie-mi spui? Totul e s-o vinzi de parc-ar fi noul Cuvânt al Domnului. Te interesa destul de mult, îşi aminti el. Ai citit măcar exemplarul pe care ţi l-am dat?
   - L-am parcurs.
   Încă un motiv să taie acel fir, îşi reaminti el. Şi încă repede. Apoi continuă:
   - N-a fost atât de interesant pe cât m-am aşteptat. Cum spuneai, poveste moartă şi-ngropată. Ştii, Chad, mă cam presează timpul...
   - Iartă-mă, am luat-o pe arătură.
   Dix se întoarse spre uşa lată cu geam ondulat. Prin ea, Trevor distingea vitrinele negre şi lucioase, aliniate şi pline cu jucării şi jocuri antice.
   - O ţin încuiată şi parolată. N-am încredere în ăştia de la curăţătorie, zise Dix.
   Ledul încuietorii continuă să clipească roşu, iar vocea computerului îl informă că introdusese o parolă incorectă.
   - Aşa păţesc după 3 martini. Stai o secundă.
   Reintroduse parola, în timp ce Trevor stătea lângă el, vibrând de nerăbdare. Zărise buldozerul galben, parcat cu plugul ridicat pe un raft larg.
   - O să ai nevoie de o cutie pentru el, zise Dix, în timp ce tasta numerele. Ţin câteva în debaraua de scule de lângă bucătărie. Am şi nişte învelitori de protecţie acolo.
   Se întrerupse, rezemându-se de uşă până când lui Trevor îi veni să-l lovească cu capul de ea.
   - Va trebui să-mi promiţi că mi-l înapoiezi în aceeaşi stare, Trevor. Ştiu că tatăl tău are grijă, ai şi tu o colecţie decentă, aşa că înţelegi cât de important e.
   - N-am să mă joc cu el prin ţărână.
   - Eu chiar o făceam, când eram mic. Mai am vreo două camioane de-atunci, şi unul dintre primele aerobuze de jucărie. Sunt destul de tamponate, dar au valoare sentimentală.
   Lumina ledului deveni verde, şi uşile glisante se deschiseră.
   - De ce să nu savurăm efectul? zise Dix şi comandă: lumină!
   Lămpile se aprinseră, luminând de sus şi de jos rafturile aproape invizibile. Jucăriile vopsite în culori vii străluceau ca nişte bijuterii, în tonuri roşii ca rubinele, albastre ca safirele, verzi ca smaraldele şi maronii precum chihlimbarul.
   Privirea lui Trevor trecu peste ele, şi percepu fereastra lată şi curbă, fără filtru de protecţie. Se duse într-acolo, cu mişcări voit nepăsătoare, ca şi cum ar fi studiat colecţia, şi se uită la ferestrele clădirii de alături.
   Ecranate. Nu putea fi sută la sută sigur că dincolo de geamuri Nu-l urmărea cineva. Trebuia să se asigure că Dix va fi în afara câmpului vizual, când îl va doborî.
   - De la 10 ani le colecţionez. Mai serios, de pe la vreo 20, da-n ultimii 5 ani chiar mi-am putut satisface toate plăcerile, zise Dix. Ia uite-aici: secţia agricolă. Ăsta-i un elevator, machetă John Deere de oţel presat, la scara unu pe şaişpe. Circa 1960. Stare excelentă. Am plătit o sumă apreciabilă, da’ a meritat. Iar ăsta de-aici...
   Făcu câţiva paşi, şi se clătină.
   - Phii, mi s-a urcat ginul la cap, zise el. Am să înghit nişte Sober-Up. Tu mai stai şi uită-te..
   - Aşteaptă, îl opri Trevor.
   Aşa nu mergea. Trebuia să găsească cât mai mult alcool în organismul lui Dix. În plus, sub efectul băuturii îi era mai uşor să-l omoare.
   - Piesa asta ce e?
   Întrebarea fu suficientă pentru a-i atrage atenţia, făcându-l să schimbe direcţia şi să plece din dreptul ferestrei laterale.
   - A, departamentul de jocuri... constată vesel Dix. Ăla-i un pinball în miniatură, cu tema baseball. Circa 1970. Ar valora mai mult în cutia originală, da’ contează şi faptul că a trecut prin multe la viaţa lui.
   - Hmm...
   Trevor se întoarse cu un zâmbet larg.
   - Ei, asta da piesă!
   - Care? se întoarse şi Dix. În secţia militară?
   - Tancul, continuă Trevor, scoţându-şi bastonul telescopic din buzunar.
   - A, da, ai a-i o bijuterie.
   Când Dix făcu un pas, Trevor smuci din încheietura mâinii, pentru a extinde bastonul. Acesta descrise un arc, sfârşind prin a lovi zona occipitală a capului lui Dix.
   Dix căzu în poziţia dorită de Trevor, departe de rafturi şi de unghiul vizual al ferestrei neprotejate.
   - Petrecând atât de mult timp în compania ta, comentă Trevor în timp ce scotea o batistă şi ştergea meticulos tija ucigătoare, am descoperit un lucru pe care înainte îl bănuisem doar. Eşti un fraier insuportabil de plicticos. Lumea e mai bună fără tine. Dar, toate la timpul lor.
   Păşi peste trupul căzut, spre jucăria care cândva fusese a tatălui său. Când întinse mâna spre ea, auzi soneria de la uşă.
   Trevor rămase la fel de calm ca în momentul în care fracturase craniul lui Dix. Se răsuci doar în loc, calculând. Ar fi fost o greşeală să ignore semnalul, deşi asta dorea. În sfârşit avea ceea ce-i aparţinea, şi dorea să se uite în interiorul jucăriei. Trecu rapid în revistă situaţia.
   Fuseseră văzuţi intrând în clădire şi luând liftul. Într-o casă ca aceea, holul de la intrare conţinea camere de securitate. Trebuia să întrebe cine era la uşă şi să refuze orice vizită.
   Mai mult iritat decât alarmat, se grăbi să răspundă. Mai întâi puse în funcţiune filtrul de securitate, apoi îl studie pe tânărul slab, în cămaşă de un roz orbitor, imprimată cu palmieri purpurii. Omul părea plictisit şi mesteca un cocoloş imens de gumă. Pe umăr îi atârna o geantă voluminoasă cu fermoar. Sub privirea lui Trevor, umflă un balon de gumă cât o planetă de mărime medie şi apăsă iar pe butonul soneriei.
   Trevor acționă interfonul.
   - Da?
   - Un colet pentru Dix. Chad Dix.
   - Lasă-l acolo.
   - Nu ţine. Trebe iscălit. Haide, amice, trebe să-ncalec iar şi să-i dau pinteni.
   Prudent, Trevor lărgi vizorul. Văzu pantalonii purpurii şi cizmele roz. De unde-şi luau oamenii ăştia hainele? întinse mâna spre încuietoare, apoi şi-o retrase.
   Nu merita să rişte. Dacă accepta un pachet, s-ar fi pus prea multe întrebări, indiferent cu ce nume semna - al lui Dix sau al lui.
   - Lasă-l la portar. O să semneze el. Sunt ocupat.
   - Păi, amice...
   - Sunt ocupat! se răsti Trevor şi închise interfonul.
   Apoi mai privi un moment, ca să fie sigur, şi se strâmbă dispreţuitor când mesagerul ridică degetul mijlociu şi dispăru din dreptul uşii. Satisfăcut, scoase filtrul din funcţiune. Sosise momentul să-şi ia propriul colet.
   - Închide comunicatoarele şi paravanele, îi ordonă Eve lui Feeney. Trebuie să luăm uşa cu asalt.
   - Le închid.
   Eve se întoarse spre Mcnab.
   - Bine jucat. Eu, una, te-aş fi crezut.
   - Dacă era Dix şi totul ar fi fost normal, ar fi deschis.
   Mcnab îşi mută arma de spate, pe şold.
   - Mda. Vezi de broaşte, îi spuse Eve lui Roarke. Armele de amorţit, le ordonă ea celorlalţi. Nu vreau să omorâm ostaticul. Nu trageţi decât la comanda mea. Peabody şi cu mine intrăm primele. Tu ţii dreapta. Mcnab, tu stânga. Tu, tu şi tu, vă răspândiţi astfel încât să formaţi linia a doua. Uşa din spatele nostru să fie asigurată. Roarke?
   - Aproape gata, locotenente.
   Roarke stătea ghemuit, blocând delicat încuietorile şi sistemele de alarmă, cu nişte instrumente subţiri ca firele de păr.
  Eve se lăsă pe vine lângă el şi-i şopti la ureche:
   - Tu n-ai să intri.
   - Da? De fapt nu mi-am auzit numele la apelul de azi.
   Eve bănuia că era înarmat - ilegal - şi că avea să fie discret, probabil. Dar nu putea justifica riscul.
   - Nu pot implica un civil până nu imobilizăm suspectul. Sunt prea mulţi poliţişti în jur.
   Roarke întoarse capul, iar ochii lui ca două lasere albastre îi întâlniră pe ai ei.
   - Nu e nevoie să-mi explici sau să încerci să-mi consolezi infamul orgoliu.
   - În regulă.
   - Trebuie să acţionezi.
   Eve dădu din cap.
   - Eşti un tip bun la casa omului, spuse ea. Şi-acum, dă-te la o parte, să-l înhăţăm pe boul ăsta.
   Ştia că lui îi era greu să stea deoparte în timp ce ea intra pe uşă.
   Whittier era aproape sigur înarmat şi pregătit să ucidă fără ezitare.
   Cu toate acestea, Roarke se retrase de lângă ceilalţi.
   Eve avea să-şi amintească momentul - sau să încerce să şi-l amintească - atunci când relaţiile lor se înfierbântau, aşa cum se întâmpla destul de des. Avea să-şi aducă aminte că, în situaţiile importante pentru ea, Roarke se dădea deoparte, lăsând-o să-şi facă datoria.
   - Feeney? Ieşirea de urgenţă?
   - Blocată. E înconjurat.
   - Suntem la uşă. Peabody?
   - Gata.
   Ţinând arma în mâna dreaptă, Eve împinse uşor cu stânga uşa deblocată. Apoi dădu scurt din cap, aplică un picior în uşă şi ţâşni înăuntru, aplecată.
   - Poliţia!
   Mătură zona din faţa ei cu privirea, în timp ce Peabody o lua spre dreapta, iar Mcnab venea din spate şi se repezea la stânga.
   - Trevor Whittier, poliţia! Clădirea e înconjurată. Toate ieşirile sunt blocate. Ieşi afară cu mâinile ridicate şi la vedere.
   Îşi dirijă oamenii, prin gesturi, în diferite direcţii, spre celelalte camere, în timp ce înainta.
   - N-ai pe unde să ieşi, Trevor.
   - Staţi pe loc! îl omor! Am un ostatic. Îl am pe Dix, şi-am să-l omor.
   Eve ridică pumnul strâns, semn ca echipa să se oprească şi să stea pe poziţii, apoi trecu încet de colţ.
   - Am zis că-l omor!
   - Te-am auzit.
   Eve se opri şi privi prin uşile deschise. Lumina sclipea pe rafturile pline cu jucării şi pe petele de sânge de pe pardoseala albă.
   Trevor stătea aşezat în mijloc, cu prada pentru care ucisese lângă el. Cuprinsese gâtul lui Dix cu un braţ şi-i ţinea un cuţit la beregată. Dix avea ochii închişi, iar pe duşumea se vedeau pete de sânge.
   Eve observă că pieptul lui Dix se ridica şi cobora abia perceptibil.
   Aşadar, trăia. Încă mai trăia. Trevor şi Dix arătau ca doi băieţi prea mari pentru vârsta lor, care se luaseră la bătaie în timp ce se jucau.
   Eve menţinea arma îndreptată spre Trevor.
   - Se pare că ai şi făcut-o. L-ai omorât.
   - Respiră.
   Trevor înfipse vârful cuţitului în carne, producând o tăietură superficială. Sângele se prelinse pe lamă.
   - Pot să-l termin, şi-am s-o fac. Lasă arma jos.
   - Asta-i replica mea, Trevor. Ai două căi de a ieşi de aici. Pe picioarele tale sau cărat de noi pe sus.
   - Mai întâi am să-l omor. Chiar dacă mă amorţeşti, tot voi mai avea timp să-i tai beregata. Ştii asta, altfel ai fi tras pân-acum. Dacă vrei să trăiască, retrage-te. Retrage-te imediat!
   - Omoară-l şi vei muri şi tu. Vrei să mori chiar azi, Trevor?
   - Şi el, vrei să moară? replică Trevor, smucind înapoi capul lui Dix, care gemu. Dacă nu dispăreţi de-aici, asta o să se-ntâmple. Începem să negociem, în clipa asta. Înapoi!
   - Te-ai uitat la prea multe filme. Crezi c-am să mă tocmesc cu tine pentru un singur civil care s-ar putea să moară, după cum arată? Bagă-ţi minţile-n cap, Trevor, îl sfătui ea, cu un zâmbet larg şi strălucitor. Am în minte fotografiile celor două femei pe care le-ai omorât. Ar fi o zi grozavă pentru mine să-ţi fac de petrecanie. Aşa că, hai, termină-l.
   - Blufezi. Ce, mă crezi prost?
   - Dacă tot mă-ntrebi, mda, aşa te cred. Stai acolo pe podea, încercând să mă convingi să negociez, când tu n-ai decât un cuţit, iar eu am jucărioara asta. Ştii ce efect are când este la maximum? Nu-i frumos deloc. În plus, conversaţia asta începe să mă plictisească. Dacă vrei să mori pentru o maşinuţă de jucărie, treaba ta.
   - N-ai idee ce am aici. Alungă-i pe ceilalţi. Ştiu că mai sunt şi alţii. Ordonă-le să plece, şi stăm de vorbă. Am să-ţi propun un târg cum n-ai să mai prinzi în viaţa ta.
   - A, de diamante vorbeşti? pufni ea scurt, dispreţuitor. Iisuse, da’ chiar eşti prost. Aveam o părere mai bună despre tine. Le-am şi luat, Trevor. Aia-i o momeală. Ţi-am întins o cursă. Am pregătit totul şi l-am folosit pe caraghiosul ăsta ca nadă. A mers strună. E doar o jucărie veche, Trevor şi ai căzut în plasă.
   - Minţi!
   Acum, pe chipul lui se citeau clar surprinderea şi furia.
   Când întoarse scurt capul spre micul buldozer galben, iar mâna cu cuţitul i se lăsă puţin mai jos, Eve îi trase o doză în umărul drept.
   Braţul lui Trevor zvâcni şi cuţitul îi căzu dintre degetele tremurătoare. În timp ce trupul i se răsturna pe spate, cu mişcări convulsive, Eve străbătu cât ai clipi camera, lipindu-şi arma de gâtul lui.
   - Ia te uită, m-ai prins! Te-am minţit, zise ea.
   Îi părea bine că mai era conştient, se bucura să vadă efectul. În colţurile ochilor lui Trevor luceau lacrimi de furie, în timp ce Eve îl trăgea pe Dix de lângă el.
   - Suspectul e imobilizat. Să vină echipa medicală!
   Cu o satisfacţie răutăcioasă, Eve îl întoarse pe burtă, smucindu-i mâinile la spate ca să-i pună cătuşele.
   Minţise în legătură cu diamantele, dar nu şi cu imaginile din mintea ei.
   - Andrea Jacobs, îi şopti ea la ureche. Tina Cobb. Gândeşte-te la ele, idiot ce eşti. Tot restul vieţii tale nenorocite să te gândeşti la ele.
   - Vreau ce-i al meu! Vreau ce-mi aparţine!
   - Şi ele au vrut la fel - viaţa. Ai dreptul să taci, începu ea, şi-l întoarse pentru a-i vedea faţa în timp ce-i citea drepturile. Ai priceput?
   - Vreau un avocat.
   - Poftim, iar eşti previzibil.
   Eve voia să rămână singură cu el câteva minute. Se uită peste umăr, spre infirmierii care-l pregăteau pe Dix pentru transport.
   - În ce stare e?
   - Are şanse.
   - Nu te bucuri, Trev? De data asta, s-ar putea să scapi doar cu tentativă de crimă. Nu-i cine ştie ce, după două omoruri calificate. Ce mai înseamnă câţiva ani, pe lângă două condamnări pe viaţă?
   - Nu poţi dovedi nimic.
   Eve se aplecă spre el.
   - Ba pot. Te-am prins cu armele ambelor crime. Chiar îţi mulţumesc că azi le-ai adus pe amândouă aici.
   Îi văzu ochii îndreptându-se spre bastonul pe care Peabody îl sigila într-o pungă.
   Retrăgându-se din nou, Eve puse mâna pe buldozer şi-l împinse uşurel înainte şi-napoi.
   - Chiar crezi că sunt aici? Toate pietricelele alea sclipicioase? Ce glumă bună ar fi pentru tine, dacă bunicul tău a făcut o farsă! Poate că asta nu-i decât o jucărie pentru copii. Tot ce-ai făcut, tot ce-ai riscat a fost pe degeaba. Te-ai gândit vreodată la asta?
   - Sunt acolo. Şi-s ale mele.
   - Rămâne de văzut, nu-i aşa?
   Alene, Eve începu să acţioneze pârghia care ridica şi cobora plugul.
   - Pur şi simplu sfidător din partea lui, să le lase pe mâna unui copil. Cred că-i păşeşti pe urme, zise ea.
   - A fost genial, spuse Trevor.
   Există avocaţi, gândi el. Tatăl lui îi va angaja pe cei mai buni.
   - Mai sigur ca într-un seif. Au făcut tot ce le-a spus el? Chiar şi după ce a murit, l-au păstrat.
   - Vrei să-ţi spun când n-ai fost genial? Chiar de la început. Nu ţi-ai făcut temele, Trevor, n-ai pus punctele pe toate i-urile. Bunicul tău n-ar fi fost la fel de neatent. Ar fi ştiut că Samantha Gannon vorbise cu o prietenă să aibă grijă de casă. Diamantele alea ţi-au scăpat printre degete în clipa când i-ai pus Andreei Jacobs cuţitul la beregată. Ba chiar mai devreme. Şi pe urmă din nou, când ai omorât-o pe Tina Cobb pe şantierul de construcţii al tatălui tău.
   Eve fii încântată să-l vadă pălind. Era o meschinărie din partea ei, recunoştea, dar îi făcea plăcere.
   - Şi acolo ai dat rasol, continuă ea. Nu trebuia decât să te gândeşti puţin mai bine, s-o duci în New Jersey, de pildă. Un picnic romantic în pădure. Aflai de la ea ce aveai nevoie, o lichidai şi o îngropai. Da’ nu te-a dus mintea.
   - Nu poţi face nicio legătură între mine şi ea. Nimeni nu ne-a văzut vreodată...
   - Nimeni nu v-a văzut împreună? Te înşeli. Am un martor ocular. Iar când Dix îşi va reveni, o să ne spună cum ţi-a povestit despre cartea Samanthei Gannon. Tatăl tău va completa golurile, mărturisind cum ţi-a vorbit despre bunicul tău şi despre diamante.
   - Tata n-o să depună niciodată mărturie împotriva mea.
   - Bunica ta trăieşte. Acum e cu ea şi a aflat că ai lăsat-o pe mama lui, femeia care şi-a petrecut toată viaţa încercând să-l apere, căzută pe jos ca un gunoi. Ce te-ar fi costat? Un sfert de oră, o jumătate? Cereai ajutor şi jucai rolul nepotului îngrijorat şi devotat. Pe urmă, o ştergeai. Dar ai considerat că nu merita efortul. Dacă stai să te gândeşti, încă-şi mai proteja fiul. Numai că, de data asta, îl apăra de tine.
   Eve ridică buldozerul, ținându-l între ei.
  - Istoria se repetă. Ai să plăteşti, la fel cum a plătit şi bunicul tău. Vei şti, la fel cum a ştiut şi el, că diamantele alea mari şi strălucitoare îţi sunt inaccesibile pentru totdeauna. Ce poate fi mai rău?
   Se ridică în picioare, privindu-l de sus în jos.
   - O să mai stăm noi de vorbă, curând.
   - Vreau să le văd.
   Eve luă buldozerul sub braţ.
   - Ştiu. Umflați-l, ordonă ea şi ieşi urmărită de blestemele lui Trevor.

EPILOG

       Nu era tocmai o procedură standard, dar părea în regulă. Putea să găsească până şi argumente logice. Trebuia să se ia măsuri de prevedere şi siguranţă, să se întocmească hârtii. Cum toate părţile implicate cooperau, formalităţile se reduceau la minimum.
   Sala de conferinţe A de la Cop Central era plină de civili şi poliţişti. Erau prezenţi toţi membrii echipei ei de investigaţii, precum şi comandantul.
   Acesta avusese ideea de a anunţa mass-media - era latura politică şi o irita, deşi îi înţelegea motivele. Dar, înţelegătoare sau nu, în final mai trebuia să suporte şi o afurisită de conferinţă de presă. Deocamdată, ogarii presei aşteptau cu răbdare şi, în ciuda numărului mare de oameni din sală, domnea liniştea.
   Eve trecu în revistă chipurile: Samantha Gannon şi bunicii ei, Laine şi Max, care stăteau în picioare, ţinându-se de mână. Arată în formă, îşi spuse ea, şi neclintiţi ca două stânci. Şi uniţi. Oare cum era să trăieşti împreună cu cineva de peste o jumătate de secol şi încă să mai simţi nevoia acelei legături atât de strânse?
   Steven Whittier şi soţia lui erau şi ei prezenţi. Nu ştiuse prea bine la ce să se aştepte când combinase aceste două elemente, dar uneori oamenii îţi rezervă surprize. Nu prin faptul de a fi nişte cretini sau canalii, asta n-o mira niciodată, ci prin aceea de a avea bun-simţ.
   Max Gannon îi strânsese mâna lui Steven Whittier. Nu ţeapăn, ci cu căldură, iar Laine Gannon îl sărutase pe obraz şi se întinsese să-i murmure la ureche ceva care-i umpluse ochii de lacrimi.
   Momentul - prin decenţa lui - o făcea pe Eve să simtă o usturime în gât. Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Roarke şi-şi văzu reacţia oglindită în ei.
   Cu sau fără diamante, un cerc se închisese.
   - Locotenente, dădu din cap Whitney.
   - Departamentul Poliţiei şi al Securităţii din New York vă mulţumeşte pentru cooperare şi pentru prezenţa dumneavoastră aici, începu ea. În mare parte, această cooperare a ajutat departamentul să rezolve cazul de faţă. Decesele numiţilor...
   Îşi pregătise declaraţii foarte clare şi simple. Le lăsă în plata Domnului, spunând ce-i trecea prin minte:
   - ... Jerome Myers, William Young, Andrea Jacobs şi Tina Cobb. Moartea lor rămâne o pierdere ireparabilă, dar ancheta asupra morţii lor poate fi rezolvată. E tot ce putem face. Indiferent ce au făcut sau cine au fost, li s-a luat viaţa, iar omuciderea nu e niciodată o soluţie. Ofiţerii din această cameră - comandantul Whitney, căpitanul Feeney, detectivii Baxter, Mcnab, Peabody, şi ofiţerul Trueheart - au făcut tot ce se putea face pentru a rezolva cazul şi a le face dreptate celor morţi. Aceasta este sarcina şi datoria noastră. Civilii prezenţi - soţii Gannon, soţii Whittier, Roarke - şi-au sacrificat timpul, şi-au folosit cunoştinţele şi au cooperat. Datorită efortului lor, cazul a fost încheiat.
   Scoase buldozerul din cutia pe care o desigilase. Fusese scanat, desigur. Eve văzuse deja conţinutul, pe ecran. Dar ştia că acum avea de-a face cu un aspect personal.
   - Sau, în cazul de faţă, mergem înapoi. Domnule Whittier, declar oficial că acest obiect a fost confirmat ca aparţinându-vă de drept. V-ați dat în scris acordul de a fi demontat. Corect?
   - Da.
   - Şi aţi fost de acord ca de astă dată să-l demontaţi cu mâinile dumneavoastră.
   - Într-adevăr. Înainte, aş... aş dori să spun, să-mi prezint scuzele pentru...
   - Nu e necesar, Steven, spuse încet Laine, ținându-l de mână pe Max. Doamna locotenent Dallas are dreptate. Unele lucruri nu pot fi rezolvate niciodată, aşa că nu putem decât să ne dăm toată străduinţa.
   Fără să răspundă, Steven dădu din cap şi luă instrumentele de pe masa de conferinţe. În timp ce el lucra, Laine vorbi din nou. Acum vocea îi suna mai relaxat, ca şi cum s-ar fi hotărât să destindă atmosfera.
   - Mai ţii minte, Max, cum stăteai la masa din bucătărie, cu câinele ăla caraghios de ceramică?
   - Da, răspunse el, ridicându-i la buze mâinile. Şi puşculiţa aia afurisită, în formă de porc. A fost nevoie doar de câteva lovituri de ciocan. Aici e mult mai complicat, încheie, bătându-l pe Steve pe umăr.
   - Dumneata ai fost poliţist, interveni Eve.
   - La sfârşitul secolului trecut, apoi m-am privatizat. Să nu vă imaginaţi că-i ceva foarte diferit. Ai instrumente şi jucării mai de soi, dar munca rămâne muncă. Dacă m-aş fi născut cu câteva decenii mai târziu, aş fi fost e-man.
   Îi zâmbi lui Feeney.
   - Tare mi-ar mai plăcea să-ţi văd instalaţiile.
   - Te invit cu plăcere într-o vizită personală. Mai lucrezi ca detectiv particular, nu?
   - Când mă interesează câte un caz.
   - Te interesează aproape întotdeauna, sublinie Laine. Cine-a fost odată poliţist...
   - Mie-mi spui? fu Roarke de acord.
   Câteva piese metalice căzură cu zgomot pe masă, întrerupându-le conversaţia.
   - Înăuntru e un pachet, anunţă Steve, apoi îşi drese glasul. Am făcut destul loc ca să-l scot.
   Se retrase de lângă masă.
   - Nu vreau să-l ating. Doamnă Gannon?
   - Nu. Noi ne-am jucat rolul. Cu toţii. Acum e treaba poliţiei. Sarcina îi revine doamnei locotenent Dallas. Sper să-l scoţi cât mai repede, ca să pot respira din nou.
   Ca să n-o mai lungească, Eve ridică de pe masă caroseria desprinsă a buldozerului şi scoase pachetul, îl aşeză alături, îl desfăcu, luă punga care fusese pusă în mijloc, o desfăcu şi-şi turnă diamantele în palmă.
   - N-am crezut că poate fi adevărat, murmură Samantha, expirând prelung. Chiar şi după toate astea, n-am putut să cred. Şi uite că-s aici.
   - După atâta timp...
   Laine o privea pe Eve cum aşeza pe pungă pietrele scânteietoare.
   - Tatăl meu nu s-ar mai fi putut opri din râs. Apoi, ar fi încercat să găsească o cale de a subtiliza câteva, în drum spre uşă.
   Peabody se înghesui lângă Eve, care o lăsă să se holbeze câteva clipe, înainte de a o înghionti să se retragă.
   - Trebuie să fie verificate, autentificate şi evaluate, dar...
   - Îmi dai voie?
   Fără a-i aştepta permisiunea, Roarke luă un diamant şi scoase o lupă din buzunar.
   - Hmm, spectaculos. Prima apă, tăietură completă, vreo şapte carate. Probabil valorează dublu faţă de momentul furtului. Vor interveni tot felul de manevre interesante şi complicate, cred, între compania de asigurări şi moştenitorii proprietarilor iniţiali.
   - Nu e treaba noastră. Pune-l la loc.
   - Desigur, locotenente, răspunse Roarke, lăsând diamantul lângă celelalte.

       Eve avu nevoie de mai bine de o oră ca să scape de asaltul reporterilor.
   Când termină, nu fu surprinsă să-l găsească pe Roarke în biroul ei. Stătea tolănit pe scaun, cu pantofii săi eleganţi puşi pe birou, moşmondind ceva la PPC.
   - Ai şi tu biroul tău, îi reaminti ea.
   - Da, îl am, şi ambianţa de-acolo e mult mai plăcută decât asta de aici. Dacă stau să mă gândesc, până şi într-un vagon de metrou dat la casat e o ambianţă mai acătării decât aici. Ţi-am văzut interviurile, continuă el. Bună treabă, locotenente.
   - Îmi ţiuie urechile. Şi singurele picioare care au voie să stea pe biroul ăsta sunt ale mele.
   În ciuda acestei declaraţii îl lăsă unde era şi se aşeză pe un colţ al biroului.
   - Pentru soţii Whittier e foarte greu, comentă el.
   - Mda. Au luat o hotărâre dificilă. Cred că nu-i uşor, indiferent de împrejurări, să-i întorci spatele propriului fiu. Juniorul n-o să-i mai tapeze pe mămica şi tăticul de banii pentru avocat şi cheltuielile de judecată. A luat-o în jos şi-o să se ducă până la fund, iar lor nu le mai rămâne decât să stea şi să asiste.
   - L-au iubit, i-au dăruit un cămin fericit, iar el a distrus totul. Treaba lui.
   - Mda.
   În minte îi apărură pentru câteva clipe chipul Andreei Jacobs şi al Tinei Cobb. Făcu un efort să le izgonească.
   - Răspunde-mi doar la o întrebare, şi fără gogoşi. N-ai substituit diamantul ăla, aşa-i?
   - Te-ai prins? zâmbi el.
   - Ce naiba, Roarke!
   - Nu, nu l-am substituit. Aş fi putut, doar ca să mă distrez, dar ştiu cât te enervează chestiile astea. Totuşi, cred c-am să-ţi cumpăr vreo două.
   - N-am nevoie...
   - Tranca-tranca-tranca, o întrerupse el, cu un gest nepăsător, care-o făcu să-l privească indignată. Ia vino pe genunchii mei.
   - Dacă-ţi închipui că ai cea mai mică şansă, înseamnă că trebuie să-ţi cauţi urgent un psihiatru.
   - Mda, mă rog, da’ tot am să-ţi cumpăr câteva diamante din alea, continuă el. Trebuie să fie spălate de sânge, Eve. Or fi ele doar obiecte, cum spunea Laine Gannon, dar reprezintă şi nişte simboluri şi se cuvine să fie curate. Cum spuneai, morţile nu se mai pot anula. Facem ce putem. Iar când ai să porţi câteva pietre care au costat atâtea vieţi omeneşti, vor fi curate din nou. Vor fi ca o insignă care atestă că cineva le-a ţinut partea victimelor. Întotdeauna se găseşte cineva care s-o facă, şi ori de câte ori le vei purta, ai să-ţi aduci aminte.
   Eve îl privi lung.
   - Doamne, cu asta m-ai încuiat. M-ai atins până-n suflet.
   - Când am să te văd purtându-le, am să-mi amintesc şi eu. Şi-am să ştiu că acel cineva eşti tu. O prinse de mână. Ştii ce vreau de la tine, darling Eve?
   - Poţi să mă duci cu vorba cât vrei, că tot n-am să m-aşez pe genunchii tăi în Cop Central, câte zile oi avea.
   Roarke râse.
   - Încă o fantezie spulberată. Ceea ce vreau de la tine sunt cei 50 de ani şi mai bine pe care i-am văzut azi la soţii Gannon. Iubirea şi înţelegerea, amintirile vechi de-o viaţă. Asta vreau de la tine.
   - Pân-acum, avem la activ un an, iar al doilea merge şi el destul de bine.
   - Nu mă plâng.
   - Am să pontez de ieşire pe ziua de azi. Ce-ar fi s-o lăsăm încolo de muncă...
   - E deja şase şi jumate, locotenente. Ai ieşit oricum din schimb.
   Eve îşi consultă încruntată ceasul şi văzu că aşa era.
   - Ideea contează. Hai să mergem acasă şi să trăim câteva momente în contul anului al doilea.
   În timp ce ieşeau, Roarke o luă de mână.
  - Ce se va întâmpla cu diamantele până ajung la proprietarul lor legal, cine-o mai fi şi ăla la ora actuală?
   - Sunt sigilate, înregistrate, scanate şi închise într-o cutie de probe, care e încuiată într-unul dintre seifurile de probe din măruntaiele clădirii.
   Îi aruncă o privire piezişă.
   - Bine că te-ai lăsat de furat.
   - Nu-i aşa? replică Roarke, cuprinzând-o amical pe după umăr, în timp ce luau glisorul. Zău că ai dreptate.
   Jos, jos în adâncuri, în adâncurile de sub străzile oraşului, în întunericul tăcut şi răcoros, diamantele aşteptau să strălucească din nou.

 
                                      SFÂRȘIT