Vânătoarea de comori, Nora Roberts

 .............................................................

2-9

            Porni spre bucătărie, cu câinele ţopăind fericit pe lângă ea.

   Pentru moment, îi era de folos să aibă o ocupaţie. Să râşnească boabele, să măsoare apa în filtrul franţuzesc. Max stătea rezemat de bufet, privind-o. Trupul acela suplu, relaxat, dar cu o maximă concentrare în ochi. Ceva la el o făcea să dorească să se gudure ca o pisică dornică de mângâieri.
   - Trebuie să-ți spun ceva.
   - OK.
   Laine luă două căni care rezistaseră dezastrului din bucătărie.
   - De obicei, nu... Stai, lasă-mă să mă gândesc cum s-o spun fără să sune incredibil de tâmpit.
   - Nu cred c-ai putea vreodată să pari aşa.
   - Mamă, da’ ştiu că te pricepi să tragi sforile! În regulă.
   Se întoarse spre el, după ce lăsă cafeaua să se aşeze.
   - N-am obiceiul să accept întâlniri, chiar şi temperate, cu bărbaţi pe care abia i-am cunoscut. Cu clienţi. De fapt, tu eşti primul.
   - Întotdeauna mi-a plăcut să fiu primul.
   - Cui nu-i place? Cu toate că apreciez compania bărbaţilor şi beneficiile ei, în acelaşi timp nu încep să mă caţăr pe ei după cină, ca viţa pe trunchi.
   Max era sigur c-avea să ţină minte multă vreme acel moment. Probabil urma să-l retrăiască şi pe patul de moarte, ca unul dintre cele mai importante din viaţa lui.
   - Şi în sensul ăsta sunt primul?
   - La acest nivel, da.
   - Din ce în ce mai bine.
   - Vrei frişcă? Zahăr?
   - Neagră merge perfect.
   - Bine, atunci să continuăm. De asemenea, nu mă gândesc, iar asta e o regulă esenţială pentru mine, să mă culc cu un bărbat pe care-l cunosc de douăzeci şi patru de ore, mai mult sau mai puţin.
   Max îl scărpina pe Henry între urechi, fară să-şi ia o clipă ochii de la faţa ei.
   - Ştii ce se spune despre reguli.
   - Da, şi cu toate că sunt de acord cu ce se spune, nu le încalc prea uşor. Cred cu fermitate în nevoia de organizare, Max, în legi şi directive. Prin urmare, faptul că mă gândesc să încalc o regulă, să trec peste o anumită limită mă face să mă simt nervoasă. Ar fi mai inteligent, mai sigur, mai înţelept, dacă ne-am tempera puţin, măcar până vom ajunge să ne cunoaştem mai bine. Să lăsăm situaţiei o şansă de a evolua într-un ritm mai rezonabil şi mai raţional.
   - Mai inteligent, fu el de acord. Mai sigur. Mai înţelept.
   - N-ai idee cât mă străduiesc să trăiesc în spiritul acestor 3 principii.
   Râse uşor, apoi turnă cafeaua.
   - Problema e că niciodată nu m-am mai simţit atrasă de cineva aşa cum mă atragi tu.
   - Poate că eu sunt puţin mai îngăduitor când e vorba de reguli şi limite, şi nu mă preocupă aşa de mult înţelepciunea în anumite domenii.
   Max luă cana pe care i-o oferea ea şi o puse pe bufet.
   - Ceea ce ştiu e că niciodată nu m-am uitat la altă femeie şi n-am dorit-o aşa cum te doresc pe tine.
   - Asta n-o să mă ajute să fiu inteligentă.
   Laine îşi luă cafeaua şi făcu un pas înapoi.
   - Am nevoie de puţină ordine. Lasă-mă să-mi aranjez casa, atât cât pot, şi pe urmă mai vedem.
   - Mi-e greu să te contrazic, dar făcând împreună unele treburi casnice, vom ajunge să ne cunoaştem mai bine.
   - Atunci, dacă tot am nişte muşchi la dispoziţie, să începem cu livingul. Canapeaua e destul de grea, îl preveni ea.

        La Remember When, treburile mergeau din plin. Sau, cel puţin, vizitele. Vestea nenorocirii ce se abătuse asupra lui Laine se răspândise ca fulgerul, iar curioşii dădeau buzna să afle amănunte.
   Pe la ora 1, după ce noile articole fuseseră înregistrate, etichetate şi expuse, vânzările se facturau şi bârfele curgeau cu toptanul. Jenny îşi apăsă cu o mână şalele îndurerate.
   - Eu mă duc să mănânc acasă, unde pot şi să mă odihnesc vreo oră. Faci faţă de una singură?
   - Sigur, răspunse Angie, ridicând o ciocolată cu proteine şi o sticlă de Frappucino fără colesterol. Mi-am adus prânzul aici.
   - Nici nu ştii cât mă întristează, Ange, să te-aud numind mizeria asta „prânz“.
   - M-am cântărit azi-dimineaţă. O sută nouăşpe livre.
   - Rahat.
   În timp ce Angie râdea, Jenny îşi luă poşeta de după tejghea şi puloverul din cuier.
   - Am să-mi încălzesc nişte „pasta primavera“ de-aseară, iar la desert am să-nfulec o prăjitură.
   - Ăsta zic şi eu rahat!
   O mângâie uşurel pe burtă, sperând, ca întotdeauna, să simtă copilul mişcându-se.
   - Aici cum mai merge?
   - Bufniţă de noapte, răspunse Jenny, înfigâdu-şi la loc o agrafă în cocul aproape desfăcut. Jur că se trezeşte şi-ncepe să danseze step în fiecare seară pe la unşpe, şi-o ţineo-aşa ore-n şir.
   - Şi-ţi place la nebunie.
   - Îmi place.
   Jenny îşi îmbracă puloverul.
   - Fiecare minut îmi place. Sunt cele mai fericite momente din viaţa mea. Mă-ntorc într-o oră.
   - S-a marcat. Auzi, s-o sun pe Laine? Să văd ce mai face?
   - O sun eu, de-acasă, strigă Jenny peste umăr, pornind spre uşă.
   Înainte de a ajunge, aceasta se deschise. Îi recunoscu pe cei doi şi le căută numele prin fişierele memoriei.
   - Mă bucur că vă revăd. Dale şi Melissa, da?
   - Ai memorie bună, îi zâmbi femeia în vârstă de vreo 30 şi ceva de ani, cu o constituţie de gimnastă şi un aer stilat.
   - Din câte-mi amintesc, vă interesa dulapul din lemn de trandafir.
   - Într-adevăr. Văd că e tot aici.
   În timp ce vorbea, Melissa se apropie de dulap şi îşi trecu palma peste incrustaţiile uşii.
   - Mă tot strigă pe nume, zise ea.
   - E o piesă foarte frumoasă, confirmă Angie, ieşind de după tejghea. Una dintre favoritele mele.
   În realitate, ea prefera mobila modernă şi aerodinamică, dar ştia cum să stimuleze o vânzare.
   - Azi ne-a mai venit o piesă din lemn de trandafir. E un secretaire mic şi fermecător. Victorian. Cred că-s făcute unul pentru celălalt.
   - Vai! Râzând, Melissa îşi strânse soţul de braţ. Cred că trebuie să arunc măcar o privire.
   - Vi-l arăt.
   - Eu tocmai plecam, dacă nu mai aveţi nevoie de mine...
   - Nici o problemă!
   Angie îi făcu semn lui Jenny cu mâna.
   - Nu-i aşa că-i frumos? se întoarse ea spre Melissa, care urmărea cu vârful degetului lemnul lucios al pupitrului. Şi e în perfectă stare. Laine are un ochi excelent. L-a găsit la Baltimore, acum câteva săptămâni. Azi-dimineaţă a ajuns aici.
   - E minunat, zise Melissa, începând să deschidă şi să închidă la loc sertăraşele laterale. Credeam că un davenport e un fel de canapea.
   - Mda, dar şi birouaşul ăsta se numeşte la fel. Nu mă întrebaţi de ce. Asta-i specialitatea lui Laine.
   - Indiferent cum se cheamă, mor după el. Dale?
   Soţul ei atinse cu degetul preţul şi-i aruncă o privire.
   - Dacă le vrei pe amândouă, Melissa, trebuie să mă mai gândesc. E o sumă destul de mare.
   - Poate obţinem o mică reducere.
   - Se rezolvă şi asta, răspunse Angie.
   - Să mă mai uit puţin la şifonier.
   Melissa reveni la dulap şi-i deschise uşile. Angie, care ştia cum să manevreze o vânzare, rămase pe loc, în timp ce Dale se alătură soţiei. Uşile se închiseră la loc, se deschiseră iar, sertarele ieşiră şi intrară...
   - Obţinem şi conţinutul? întrebă doamna.
   - Mă scuzaţi?
   - Cutia asta, scoase el un pachet, scuturându-l. E ca premiul din cutia de cereale?
   - De data asta, nu, râse Angie, venind să ia cutia. Azi-dimineaţă ne-a sosit un transport important, începu ea, şi eram şi-aşa destul de ocupate. Cred că Jenny a pus-o aici din greşeală.
   Angie considera un mare noroc faptul că deschiseseră sertarul înainte de a se observa lipsa piesei.
   - Vrem să discutăm câteva minute, îi spuse Melissa.
   - Nu vă grăbiţi.
   Lăsându-i singuri, Angie se întoarse la tejghea. Despachetă cutia şi găsi înăuntru un căţel caraghios de ceramică. Destul de drăguţ, îşi spuse ea, incapabilă să înţeleagă de ce plăteau unii atâta pentru asemenea piese. Îi plăceau mai mult animalele împăiate, moi şi miţoase. Probabil era un Doulton sau Derby, sau una din chestiile alea pe care Laine încă se mai chinuia s-o înveţe.
   Din frânturile de conversaţie care se auzeau reieşea că Melissa era pe cale să-l învingă pe Dale fără ajutor, aşa că Angie îi mai lăsă un timp şi se duse cu statueta la una dintre puţinele vitrine cu figurine şi bric-a-brac, pentru a încerca să identifice stilul şi perioada.
   Pentru ea era ca un joc. Putea găsi răspunsurile în dosar, dar asta ar fi însemnat să trişeze. Identificarea pieselor în magazin semăna mult cu recunoaşterea caracterelor într-un bar. Dacă o făceai destul timp, ajungeai să poţi ghici pe oricine şi orice.
   - Domnişoară?
   - Angie, se întoarse ea, zâmbind.
   - Dacă le luăm pe amândouă, ce preţ ne puteţi face?
   Încântată la gândul că o putea întâmpina pe Jenny cu vestea unei duble vânzări, Angie lăsă jos câinele de ceramică şi se duse să negocieze cu clienţii. În emoţia încheierii tranzacţiei, a pregătirii transportului şi a facturării, uită complet de câine.

5.

       Max află destul de multe despre Laine în următoarele câteva ore.
   Era organizată, practică şi calculată. Avea o gândire mai precisă decât se aşteptase de la o persoană cu trecutul ei. Îşi trasa o sarcină, o studia de la început până la sfârşit, apoi o ducea la îndeplinire pas cu pas. Fără ocoluri, fără diversiuni, în plus, avea simţul cuibului. Mamei lui îi plăcea la nebunie să-şi căptuşească plăcut cuibul cu tot felul de - cum le numea tatăl lui? - farafastâcuri. Şi, la fel ca mama lui, Laine ştia cu precizie care era locul fiecăruia. Dar, spre deosebire de ea, Laine nu părea să se ataşeze sentimental, aproape intim, de lucruri. Max îşi văzuse odată mama vărsând şiroaie de lacrimi pentru o vază spartă, şi-i simţise pe pielea lui mânia când făcuse ţăndări un vechi platou decorativ.
   Laine mătura cioburile şi le arunca la gunoi fără cea mai mică tresărire. Era concentrată să-şi pună spaţiul în ordine. Max nu putea să nu respecte acest lucru.
   Deşi îl nedumerea felul cum fiica unui hoţ nomad efectuase o întoarcere cu 180 de grade ca să devină o casnică de provincie, faptul că misterele erau obiectul muncii lui o făcea să devină şi mai interesantă. Îi plăcea să stea în cuibul ei, în compania ei. Nu încăpea nicio îndoială că tensiunea sexuală dintre ai avea să complice lucrurile pe parcurs, dar îi era greu să nu savureze plăcerea. Îi plăcea vocea ei, guturală, dar dulce. Îi plăcea că arăta sexy în tricoul gros. Îi plăceau pistruii ei. Îi admira rezistenţa în faţa unui incident care pe cei mai mulţi oameni i-ar fi distrus. Şi-i admira şi aprecia sinceritatea dezarmantă în legătură cu reacţiile ei faţă de el şi ceea ce ardea mocnit între ei doi.
   Adevărul era că, în alte împrejurări, se putea vedea pe sine avântându-se cu capul înainte într-o relaţie cu ea, arzându-şi toate punţile cu trecutul, lăsând la o parte orice prudenţă. Chiar şi în circumstanţele date, era pregătit să se avânte şi nu se putea hotărî dacă acesta era un plus sau un minus.
   Dar, fie că era câştig colateral, fie obstacol pe drumul spre ţelul propus, sosise timpul să reia jocul.
   - Ai pierdut multe, comentă el.
   - Pot oricând să-mi iau şi mai multe.
   De fapt, Laine simţea un mic junghi de regret pentru ciobitura mare a urciorului Derby pe care-l ţinuse pe servanta din sufragerie.
   - M-am apucat de meseria asta fiindcă-mi place să colecţionez tot felul de lucruri. Apoi, mi-am dat seama că nu simt atât nevoia să le am, cât să fiu în preajma lor, să le văd, să le ating.
   Îşi trecu degetul peste vasul spart.
   - Şi-mi găsesc aceleaşi satisfacţii, uneori chiar mai mari, în a cumpăra şi vinde, în a vedea cum piese interesante ajung în posesia unor oameni interesanţi.
   - Oamenii plicticoşi nu cumpără lucruri interesante?
   Laine râse.
   - Ba da, cumpără şi ei. De-asta e important să nu te ataşezi prea mult de ceea ce plănuieşti să vinzi. Iar mie-mi place să vând.
   - De unde ştii ce anume să cumperi, din capul locului?
   - Uneori din instinct, alteori din experienţă... Câteodată, e doar o loterie.
   - Îţi place să mizezi pe noroc?
   Privindu-l, Laine recunoscu:
   - De fapt, da.
   Nici vorbă, îşi spuse Max, se afla pe marginea prăpastiei, pregătit să se arunce.
   - Nu vrei să lichidezi coşmelia asta şi să-ţi iei zborul la Vegas?
   Laine îşi arcui sprâncenele:
   - Şi dacă aş spune: „sigur, de ce nu“?
   - Aş rezerva bilete.
   - Ştii, continuă ea după ce-l studie un moment, te cred în stare. Şi cred că-mi place.
   Partea de O’Hara din sufletul ei era deja în drum spre aeroport.
   - Dar, din păcate, nu-ţi pot accepta propunerea.
   Cea care vorbea era Tavish.
   - Ce zici, lăsăm pe altă dată?
   - De acord. Văzând şi făcând.
   O privi cum punea la loc câteva piese care mai rămăseseră.
   Sfeşnice, un bol enorm de argilă, un platou lung şi plat. Avea senzaţia că le punea exact în locurile unde fuseseră înainte. Ca un gest de autoîncurajare. Şi de sfidare.
   - Ştii, când mă uit înjur la toate astea, nu mi se pare că a fost o simplă spargere. În niciun caz nu-mi face impresia unui jaf pe fugă standard. Are o tuşă mult mai personală, zise Max.
   - Mă rog, cu asta chiar că m-ai liniştit.
   - Scuză-mă. Nu m-am gândit. De fapt, nu pari deosebit de speriată.
   - Azi-noapte am dormit cu lumina aprinsă, recunoscu ea. De parcă aşa aş fi rezolvat ceva.
   - Nu ţi-ar strica un sistem de alarmă. Unul puţin mai performant decât sortimentul canin, adăugă el, privindu-l pe Henry, care sforăia sub masa din sufragerie.
   - Nu. M-am gândit la asta. Un sistem de alarmă nu m-ar face să mă simt în siguranţă, ci ar fi încă o grijă pe cap. N-am să admit să-mi fie frică în propria mea casă.
   - Dă-mi voie să mai insist puţin, înainte de a abandona subiectul. Crezi că a făcut-o cineva cunoscut? Ai vreun duşman?
   - Nu, şi nu, răspunse ea ridicând din umeri cu nepăsare, in timp ce punea la loc în jurul mesei scaunele cu spătare.
   În minte, însă, auzi din nou cuvintele lui Willy: Ştie unde eşti acum... Cine ştia? Tatăl ei?
   - Văd că te-am speriat, zise Max ridicându-i bărbia cu un deget. Ţi se citeşte în ochi.
   - Nu, nu sunt alarmată. Deconcertată, eventual, la gândul că s-ar putea să am duşmani. Proprietarii banali de magazine mici din orăşelele statului Maryland n-ar trebui să aibă duşmani.
   Degetul lui mare îi mângâie tandru obrazul.
   - Tu nu eşti banală.
   Laine îşi lăsă buzele să se arcuiască, în timp ce ale lui coborau spre ele. N-avea idee, îşi spuse ea, cât de mult muncise, ca să fie banală.
   Exact când mâinile lui îi cuprinseră şoldurile, sună mobilul.
   - Aud cumva bătând clopotele? întrebă el.
   Râzând uşor, Laine se retrase şi-şi scoase telefonul din buzunar.
   - Alo? Bună, Angie.
   În timp ce asculta, mută vaza ciobită puţin mai încolo pe servantă.
   - Ambele piese? Dar e minunat! Ce a... M-hmm... Nu, ai făcut foarte bine. Se numeşte davenport fiindcă un asemenea birou mic a fost lucrat pentru un anume căpitan Davenport, pe la 1800, şi denumirea a prins - cred... Da, e totul bine... Serios, şi da, fii sigură că mă înviorează... îţi mulţumesc, Angie. Vorbim mai târziu.
   - Credeam că un davenport e o canapea, spuse Max, după ce Laine îşi vârî telefonul la loc în buzunar.
   - Este. Sau o mică sofa care se desface adesea ca un pat. Poate fi şi un birouaş în formă de ladă, deasupra cu o tăblie glisantă sau rabatabilă care creează spaţiu pentru genunchi.
   - Hm. Omul, cât trăieşte, învaţă.
   - Te-aş putea învăţa o mulţime de lucruri. Vrei să-ţi arăt care e diferenţa dintre un canterbury şi o comodă?
   - Abia aştept.
   Îl luă de mână, trăgându-l spre mica ei bibliotecă, unde putea ţine o scurtă lecţie despre antichităţi în timp ce făceau ordine.
  
      Când gentlemanul înalt şi distins, cu mustaţă sură, tunsă elegant, intră la Remember When, Jenny tocmai se gândea ce să prepare pentru cină. Întrucât avea impresia că-i era foame tot timpul, gândul la mâncare era aproape la fel de satisfăcător ca şi consumul acesteia.
   După marea vânzare a lui Angie, ritmul încetinise. Avusese câţiva vizitatori, iar doamna Gunt venise în fuga mare să vadă urciorul lotus şi să-l înhaţe. Apoi, în următoarea oră, Jenny şi Angie cam arseseră gazul de pomană şi începuse să se gândească să-i dea drumul lui Angie mai devreme.
   Auzind clopoţelul de la uşă, Jenny ridică privirea, mulţumită că mai venise un client care să-i alunge pentru un timp gândul de la cotletele de porc cu piure de cartofi.
   - Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
   - Cred c-am să arunc doar o privire, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Interesant magazin. E al dumneavoastră?
   - Nu, patroana nu e azi aici. Uitaţi-vă cât doriţi. Dacă aveţi întrebări sau nevoie de ajutor, să-mi spuneţi.
   - Aşa voi face.
   Bărbatul purta un costum aproape de aceeaşi culoare cu mustaţa. Părul des îi era tuns cu grijă. Costumul şi dunga subtilă a cravatei miroseau a bani. Vorbea destul de sacadat ca să dea de bănuit că era din Nord.
   Instinctul de vânzătoare îi spunea lui Jenny că nu l-ar fi deranjat puţină conversaţie, în timp ce se uita prin magazin.
   - Sunteţi în vizită la Angel’s Gap?
   - Am nişte afaceri prin zonă, zâmbi străinul, cu o expresie care-i adâncea obrajii supţi şi-i încălzea albastrul ochilor, făcând ca aerul distins să devină uşor sexy. E un oraş foarte prietenos.
  - Într-adevăr.
   - Şi atât de pitoresc! Minunat pentru afaceri, aş crede. Am şi eu un magazin.
   Se aplecă să studieze vitrina cu bijuterii de familie.
   - Bijuterii veritabile, spuse el, bătând cu degetul în geam. Vânzări, cumpărări... Foarte frumoase piese aveţi aici. Surprinzător, realmente, în afara zonei metropolitane.
   - Vă mulţumesc. Laine e foarte exigentă cu articolele noastre.
   - Laine?
   - Laine Tavish, patroana.
   - Mă întreb dacă nu cumva am mai auzit numele ăsta. S-ar putea chiar s-o fi întâlnit la vreo licitaţie. Ne învârtim într-o lume relativ mică.
   - Se prea poate. Dacă staţi mai mult în oraş, aţi putea să mai treceţi. De obicei, e aici.
   - Sigur am să mai vin. Spuneţi-mi, vindeţi şi pietre separate?
   - Pietre?
   La vederea privirii nedumerite a lui Jenny, omul înclină din cap.
   - Cumpăr adesea pietre - nestemate - ca să le înlocuiesc pe cele pierdute din câte-o montură antică, ori pentru a reproduce o piesă veritabilă pentru un client.
   - Aha... Nu, noi nu ţinem. De altfel, bijuteriile sunt doar o mică parte din stocul nostru.
   - Mi-am dat seama.
   Se întoarse, scrutând salonul de prezentare, până-n cele mai mici amănunte.
   - Un amestec eclectic de stiluri şi perioade. Doamna Tavish face toate achiziţiile?
   - Da, ea le face. E un mare noroc pentru noi să avem o persoană ca Laine în oraş. Magazinul şi-a format o reputaţie bună şi e înscris în mai multe ghiduri ale regiunii şi în revistele de antichităţi şi colecţii.
   Necunoscutul se îndepărtă în direcţia unei mese pe care se aflau figurine de porţelan şi bronzuri mici.
   - Deci, nu e localnică.
   - În Gap nu te poţi numi localnic decât dacă ţi s-a născut aici cel puţin bunicul. Laine a venit încoace doar acum câţiva ani.
   - Tavish, Tavish...
   Omul se întoarse, privind-o cu ochii îngustaţi şi mângâindu-şi mustaţa.
   - E o femeie înaltă, cam deşirată, cu păr blond, tuns foarte scurt? Poartă nişte ochelari mici şi negri?
   - Nu, Laine e roşcată.
   - Mda, mă rog, nu prea are importanţă. Splendidă piesă, zise el, ridicând o pisică de porţelan elegantă. Expediaţi?
   - Desigur. Mi-ar face plăcere să... A, bună, iubitule! salută ea, căci intră Vince. Soţul meu, îi spuse ea clientului, făcându-i cu ochiul. Nu tuturor poliţiştilor le spun „iubitule“.
   - Treceam pe-aici şi m-am gândit să intru să văd dacă a venit Laine. Vreau să văd ce mai face.
   - Nu cred că mai vine astăzi. Nu-şi mai vede capul de treburi. Casa lui Laine a fost spartă azi-noapte, explică ea.
   - Doamne, dar e îngrozitor, comentă vizitatorul, ducându-şi o mână la nodul cravatei.
   Piatra de culoare albastru-închis de pe degetul mic îi scânteie.
   - A păţit cineva ceva?
   - Nu, nu era acasă. Scuze, Vince, dumnealui e domnul... nu vă ştiu numele.
   - Alexander mă numesc, Miles Alexander, se prezentă el, întinzându-i mâna lui Vince.
   - Vince Burger. O cunoaşteţi pe Laine?
   - De fapt, tocmai încercam să stabilesc asta. Fac comerţ cu bijuterii vechi şi mă întrebam dacă nu cumva am întâlnit-o pe doamna Tavish pe circuit. Îmi pare rău de ce i s-a întâmplat. Mă interesează foarte mult pisica, îi spuse el lui Jenny, dar voi întârzia la întâlnirea din după-amiaza asta. Am să revin şi sper s-o cunosc şi pe doamna Tavish. Vă mulţumesc pentru timpul acordat, doamnă Burger.
   - Jenny. Reveniţi oricând, adăugă ea, în timp ce Alexander pornea spre uşă.
   Când rămaseră singuri în magazin, îi dădu lui Vince un ghiont în burtă.
   - Te uitai la el de parcă ar fi suspect.
   - Nu-i adevărat, replică Vince. Sunt doar curios, atâta tot, când văd un tip în costum spilcuit învârtindu-se prin magazin a doua zi după spargerea de la Laine.
   - Mda, arăta ca un hoţ la drumul mare, nu-i aşa?
   - OK, şi cum arată un hot la drumul mare?
   - Altfel.

      Se numea Alex Crew, dar avea acte falsificate perfect pe numele Miles Alexander şi pe alte câteva.
   Acum mergea cu pas vioi pe trotuarul în pantă. Trebuia să facă mişcare pentru a-şi alunga mânia, furia ce ardea mocnit pentru că Laine Tavish nu fusese acolo unde sperase s-o găsească. Nu suporta decepţiile - de niciun fel.
   Plimbarea avea şi un rol practic. Trebuia să studieze topografia locurilor mergând pe jos, deşi avea în minte o hartă detaliată a oraşului Angel’s Gap. Nu-i plăceau localităţile mici, nici peisajele înverzite ale munţilor din jur. Era un citadin deprins cu ritmul şi caracteristicile oraşului. Cu abundenţa semnelor de reper. Pentru odihnă şi relaxare prefera tropicele, cu brizele îmbălsămate, nopţile scăldate în razele lunii şi turişti bogaţi. Locul acesta era plin de ţopârlani, ca vânzătoarea însărcinată - probabil aşteptând al patrulea copil - şi fostul ei erou din echipa de fotbal al liceului devenit soţ şi poliţist al oraşului. Tipul arăta ca de-alde ăia care stau sâmbăta seara cu amicii şi vorbesc despre vremurile de glorie, sugând la bere sau şed în pădure aşteptând să pice vreun cerb, ca să-l împuşte şi să se simtă iar eroi.
   Crew dispreţuia genul ăsta de oameni şi pe femeile care-i aşteptau seara cu mâncarea caldă.
   Tatăl lui fusese un asemenea om. Niciun dram de imaginaţie, nici vizionarism, nici gustul înşelătoriei. Bătrânul lui n-ar fi folosit niciun minut dacă Nu-l avea înscris în program. Şi cu ce se alesese?
   Cu o nevastă uzată care se plângea tot timpul, o cămăruţă într-o casă de mahala din Camden şi o înmormântare prematură.
   După părerea lui Crew, viaţa tatălui său fusese o risipă jalnică. În ce-l privea, întotdeauna îşi dorise mai mult şi începuse să-şi ia ce-şi dorea de la 12 ani, când se strecura afară pe fereastra de la etaj. Şterpelise prima maşină la 14 ani, dar ambiţiile lui ţintiseră mereu mize mai mari şi mai strălucitoare. Îi plăcea să fure de la bogaţi, dar nu avea nimic de Robin Hood. Îi plăcea numai pentru că bogătaşii aveau lucruri mai bune, iar furându-le, luându-le, simţea că făcea şi el parte din crema societăţii.
   Săvârşise primul omor la douăzeci şi doi de ani, şi cu toate că fusese nepremeditat - ghinionul îl făcuse pe nefericit să se întoarcă acasă mai devreme de la un spectacol de balet - nu avusese nicio aversiune faţă de luarea unei vieţi.
   Acum avea 48 de ani şi-i plăceau vinul franţuzesc şi costumele italieneşti. Locuia într-o casă din Westchester de unde nevastă-sa fugise - luându-l şi pe fiul lor - chiar înainte de divorţ.
   Mai ţinea şi un apartament de lux lângă Central Park, unde dădea petreceri opulente când avea chef, o casă de weekend în Hamptons şi una pe malul mării, la Grand Cayman. Toate titlurile de proprietate erau pe diferite nume.
   Se descurcase de minune luând bunurile altora. Acum fura selectiv şi o făcea de peste un deceniu. Obiectele de artă şi pietrele preţioase erau specialităţile lui, cu câte o incursiune ocazională printre timbrele rare.
   Acumulase câteva arestări, dar o singură condamnare - o pată pe cariera lui pentru care-l învinuia pe avocatul scump şi incompetent.
   Individul plătise, căci Crew îl omorâse în bătaie cu o ţeavă de plumb, la 3 luni după eliberare. În accepţiunea lui, aceasta nu era nici pe departe de ajuns. Petrecuse 26 de luni după gratii, lipsit de libertate, înjosit şi umilit. Moartea idiotului de avocat nu putea să compenseze asta. De atunci trecuseră peste 20 de ani. Deşi mai fusese reţinut şi interogat de vreo două ori, nu mai fusese arestat. Singurul câştig al acelor luni de închisoare fusese timpul pentru gândire, evaluare şi analiză.
   Nu-i era de ajuns să fure. Esenţialul era să fure bine şi să trăiască bine. Aşa că studiase, îşi dezvoltase creierul şi personalitatea multiplă. Ca să fure cu succes de la cei bogaţi, cel mai bine era să fie unul de-al lor, să acumuleze cunoştinţe şi să-şi formeze gustul, spre deosebire de căzăturile care putrezeau în puşcărie.
   Pentru a fi primit în înalta societate, trebuia să-şi găsească, probabil, o soţie care să-l gireze cu originea ei. După părerea lui, succesul nu însemna să se caţăre pe ferestrele de la etaj, ci să-i dirijeze pe alţii s-o facă. Pe alţii, care puteau fi manipulaţi şi eliminaţi, la nevoie, deoarece tot ceea ce luau, îndrumaţi de el, îi aparţinea de drept numai lui.
   Era deştept, răbdător şi nemilos.
   Dacă făcea o greșeală pe parcurs, aceasta nu era niciodată imposibil de îndreptat. Întotdeauna îşi remedia greşelile. Idiotul de avocat, tâmpita care refuzase să se lase escrocată de câteva sute de mii de dolari, toţi stricaţii fără minte pe care-i angajase ori cu care se asociase în decursul carierei lui, plătiseră cu viaţa.
   Big Jack O’Hara şi ridicolul ăla de Willy fuseseră două dintre greşeli. O eroare de judecată, se corectă Crew, în timp ce dădea colţul, pornind înapoi spre hotel. Nu fuseseră chiar atât de proşti precum crezuse, când se folosise de ei ca să planifice şi să execute lovitura vieţii lui. Graalul lui, ţelul lui. Al lui.
   Nu reuşea să înţeleagă nici acum cum se strecuraseră prin cursa pe care le-o întinsese şi scăpaseră cu prada. Reuşiseră să-l lase în urmă timp de o lună şi mai bine. Niciunul nu încercase să convertească produsul în bani - ceea ce era la fel de surprinzător.
   Crew nu încetase să le dea de urmă şi într-un sfârşit prinsese mirosul lui O’Hara. Totuşi, nu pe Jack reuşise să-l urmărească de la New York până-n munţii din Maryland, ci pe dihorul ăla neghiob de Willy.
   N-ar fi trebuit să-l lase pe nemernic să-l vadă. Lua-le-ar dracu’ de oraşe mici. Numai să dea nas în nas cu el pe stradă nu se aşteptase. Cum nu se aşteptase nici ca Willy s-o zbughească speriat ca un iepure, drept sub roţile unei maşini.
   Fusese tentat să meargă prin ploaie până la grămada plină de sânge şi să-i dea un şut. Era în joc o miză de milioane de dolari, iar idiotul uitase să se asigure înainte de a se repezi pe stradă. Apoi, apăruse ea, ieşind în fugă din magazin. Roşcovana cea drăguţă, cu expresia şocată. Mai văzuse faţa aceea. N-o întâlnise niciodată, dar o văzuse. Big Jack avea fotografii şi-i plăcea să le scoată şi să le arate, după ce lua câteva beri la bord.
   Fiica mea. Nu-i aşa că-i o frumuseţe? Şi deşteaptă, brici! A făcut colegiul, Lainie a mea.
   Destul de deşteaptă, după părerea lui Crew, ca să-şi refacă viaţa într-un orăşel amărât, unde să poată plasa bunuri, să le transporte, să le predea. Era o formulă a naibii de bună.
   Dacă Jack se gândea că-i putea pasa fiică-sii ceea ce-i aparţinea lui Alex Crew, pentru ca pe urmă să se poată retrage bogat la Rio, aşa cum îi plăcea adesea să se laude, îl aştepta o mare surpriză.
   Avea să ia înapoi ceea ce era al lui. Tot ce-i aparţinea lui, iar tatăl şi fiica urmau să plătească scump.
   Intră în holul de la Wayfarer şi fu nevoit să-şi stăpânească un fior. Ambianţa i se părea aproape insuportabilă. Urcă pe scară până la etaj şi puse pe uşă plăcuţa „NU DERANJAŢI“, căci dorea să stea liniştit în timp ce-şi plănuia următoarea mişcare.
   Trebuia să intre în legătură cu Laine Tavish - probabil sub numele de Miles Alexander, intermediar de bijuterii vechi. Se studie în oglindă şi dădu din cap. Alexander era un alias nou, la fel ca părul argintiu şi mustaţa. O’Hara îl cunoştea sub numele de Martin Lyle sau Gerald Benson, şi l-ar fi descris ca pe un om complet bărbierit, cu păr cărunt tuns foarte scurt.
   Introducerea putea fi un flirt, căci îi plăcea compania femeilor.
   Interesul comun pentru bijuteriile veritabile fusese un adaos util.
   Mai bine să aştepte câteva zile, s-o cunoască de la distanţă, înainte de a face pasul următor.
   Nu ascunsese prada la ea acasă, nici nu avusese acolo vreo cheie de seif ori casetă de depuneri, altfel Crew şi cei doi haidamaci pe care-i angajase pentru acea incursiune le-ar fi găsit.
   Poate că se pripise făcându-i praf casa, dar fusese furios! și absolut sigur că avea ceea ce-i aparţinea lui. Şi încă mai credea că avea prada sau că ştia unde se află. Cea mai bună atitudine avea să fie cea prietenoasă, poate chiar romantică.
   Ea era acolo, Willy era tot acolo - fie şi mort. Nu se putea ca Jack O’Hara să se afle foarte departe.
   Mulţumit de simplitatea planului, Crew se aşeză în faţa laptopului. Accesă câteva site-uri de bijuterii autentice şi începu să studieze.

      Laine se trezi şi privi buimacă prin dormitor.
   Ce oră era? Ce zi era? îşi adună părul la spate, în timp ce se ridica în capul oaselor, ca să se uite la ceas. Opt şi un sfert. Nu putea fi dimineaţa, căci afară era întuneric. Ce căuta în pat, la opt seara? Pe pat, se corectă ea, şi încă învelită cu şalul. Şi cu Henry sforăind pe podea, la picioarele patului.
   Căscă, se întinse, apoi tresări brusc. Max! O, Doamne! O ajutase să facă ordine în camera de oaspeţi, apoi se înţeleseseră să ia cina în oraş. Sau s-o comande la pachet? Şi pe urmă, ce se întâmplase?
   Îşi scormoni creierul adormit. Max dusese gunoiul jos, afară din casă, iar ea intrase în dormitor ca să se schimbe şi să se aranjeze. Se aşezase pe pat pentru un minut. În regulă, se întinsese pe pat pentru un minut. Închisese ochii. Încercând doar să se relaxeze, iar acum se trezise din somn peste trei ore. Singură.
   O acoperise cu şalul, constată ea cu un zâmbet tâmp, în timp ce-şi trecea o mână peste trup. Aprinsese lumina, ca să nu se trezească în întuneric. Vru să arunce şalul deoparte şi să se scoale, dar văzu biletul pus pe pernă, lângă ea.
   Pari prea obosită ca să mă joc de-a Făt Frumos şi Frumoasa din Pădurea Adormită cu tine. Am încuiat peste tot, iar dulăul tău fioros te păzeşte. Somn uşor la noapte. Te sun mâine. Sau, mai bine, trec să te văd.
   Max
   - Ar putea fi mai bine de-atât? îl întrebă ea pe Henry, care continua să sforăie.
   Se culcă la loc, strângând biletul la piept.
   - Perfecţiunea ar trebui să fie obligatoriu suspectă, dar, Dumnezeule, cât de mult îmi place! M-am săturat să tot fiu suspicioasă, temătoare şi singură.
   Mai zăcu câteva clipe, zâmbind. Frumoasa Adormită nu mai dormea. Ba chiar, nici n-ar putea să fie mai trează, mai lucidă.
   - Ştii cât timp a trecut de când n-am mai făcut nicio faptă necugetată? se întrebă.
   Trase adânc aer în piept, apoi îl expiră.
   - A trecut aşa de mult. E timpul să jucăm la noroc.
   Sări în picioare şi se repezi în baie, să dea drumul la duş. După o secundă de gândire, hotărî că o baie cu spumant era mult mai potrivită cu planurile ei. Avea timp s-o facă şi, după ce va da drumul la apă, se va uita printre lucruri ca să aleagă o ţinută cât mai potrivită pentru a-l seduce pe Max Gannon.
   Turnă în cadă parfum de frezii, iar după baie petrecu 20 de minute încheiate fardându-se. Aproape la fel de mult dură până să se decidă dacă să-şi lase părul desfăcut sau să şi-l strângă. Alese a doua variantă, căci Max n-o văzuse încă aşa. Şi-l legă într-un colac larg care urma să se desfacă la cea mai mică provocare.
   De astă dată alese rochiţa neagră. Îi era recunoscătoare lui Jenny pentru că în urmă cu câteva luni îşi făcuseră de cap la cumpărături şi se aleseseră cu nişte lenjerie incredibilă. Apoi, amintindu-şi că Jenny îşi punea situaţia actuală pe seama acelei lenjerii, mai adăugă câteva prezervative pe lângă cele pe care le vârâse deja în poşetă.
   Avea în total o jumătate de duzină - număr care, hotărî ea, era atât precaut, cât şi optimist.
   Îmbrăcă peste rochie un cardigan de caşmir negru, subţire ca voalul, o toană ridicolă la care nu recurgea prea des. Aruncă o ultimă privire în oglindă, întorcându-se pe toate părţile.
   - Dacă te refuză, declară ea, înseamnă că omenirea se duce de râpă.
   Fluieră după câine, chemându-l s-o urmeze la parter. După o vizită la bucătărie, ca să ia o sticlă de vin, desprinse lesa lui Henry din cârligul de lângă uşa din spate.
   - Vrei să vii la o plimbare? îl invită ea - întrebare care întotdeauna îl făcea să sară şi să zburde înnebunit de bucurie. Te duc la Jenny. La noapte n-ai să dormi acasă - şi mă rog la Dumnezeu să n-o fac nici eu. Dacă nu găsesc o cale de a mă descărca de fierbinţelile astea, am să mor de combustie spontană.
   Până să ajungă la maşină şi să-i deschidă portiera, Henry făcu câteva ture. Apoi, sări înăuntru şi se aşeză rânjind pe scaunul din dreapta. Laine îi puse centura de siguranţă.
   - Nu sunt nici măcar nervoasă. Nu-mi vine să cred că nu-s nervoasă, când n-am mai făcut treaba asta de... în fine, n-are niciun rost să mă gândesc, că dacă mă gândesc, atunci am să fiu nervoasă. Îmi place cu adevărat. E o nebunie, fiindcă abia dacă-l cunosc, însă chiar îmi place, Henry.
   Henry lătră, semn că o înţelegea sau doar că se bucura, în timp ce maşina pornea pe alee.
   - Probabil n-o să se-aleagă nimic din asta, continuă ea. Vreau să zic, el locuieşte la New York, iar eu, aici. Însă nu e nevoie să se aleagă ceva, nu-i aşa? Nu trebuie să însemne iubire nemuritoare sau un angajament pe viaţă. Poate fi doar dorinţă, respect, afecţiune, şi... şi dorinţă. E foarte multă dorinţă la mijloc, şi nu-i nimic rău în asta. Şi am să tac din gură până reuşesc să mă stăpânesc.
   Era aproape 10 când intră pe aleea din faţa casei lui Jenny. Cam târziu, îşi spuse ea. Destul de târziu, ca să bată la uşa camerei de hotel a unui bărbat. Dar care oră era cea mai potrivită ca să-i bată unui bărbat la uşa camerei de hotel?
   Jenny ieşi şi o porni spre ea pe alee. Laine desfăcu centura lui Henry şi aşteptă ca prietena ei să deschidă portiera din dreapta.
   - Salut, Henry! Uite-l pe cavalerul meu de onoare, uite-l! Vince te aşteaptă.
   - Îţi rămân datoare, spuse Laine, în timp ce Henry o lua la fugă spre casă.
   - Aiurea. O şustă nocturnă, hmm?
   - Nu mă întreba, şi n-am să-ţi spun.
   Jenny se aplecă în maşină, atât de mult cât îi permitea burta.
   - Faci mişto de mine?
   - Da. Am să-ţi spun totul mâine. Îmi faci încă o favoare?
   - Sigur, ce anume?
   - Roagă-te, din toată inima, să am ce să-ţi spun.
   - Am s-o fac, dar după cât de fabulos arăţi, rugăciunile mele şi-au primit deja răspunsul.
   - OK. M-am dus.
   - Şo pe el, scumpo.
   Jenny închise portiera şi făcu un pas înapoi, în timp ce Laine pornea maşina.
   - Tipul nu mai are nicio şansă, murmură ea, şi intră în casă să se joace cu Henry.

6.

       Lui Laine îi trecu prin minte că arăta ca o femeie ieşită la agăţat: rochia neagră decoltată, pantofii sexy, sticla de vin sub braţ.
   Dar nu era nicio problemă. Doar se ducea la agăţat sau, cel puţin, aşa spera, numai că bărbatul respectiv încă nu ştia. Şi dacă întâlnea pe drum vreo cunoştinţă? Mare lucru! Era adultă, celibatară şi fără obligaţii.
   Avea dreptul la o noapte de sex sănătos şi lipsit de complicaţii inutile.
   Se simţi totuşi mai uşurată când trecu prin holul de la Wayfarer fără să vadă niciun chip cunoscut. Apăsă pe butonul liftului şi se pomeni executând o tehnică de respiraţie relaxantă pe care o învăţase la un curs de yoga. Se întrerupse. Nu voia să se relaxeze.
   De relaxat, putea să se relaxeze şi mâine. În noaptea asta, îşi dorea în sânge acel sfârâit de cablu electric neizolat, acele furnicături ale muşchilor abdomenului, acel joc al fiorilor şi căldurii pe piele.
   Când uşile ascensorului se deschiseră, intră în cabină şi apăsă pe butonul etajului unde stătea Max. În timp ce uşile se închideau, cele ale liftului alăturat se deschiseră şi din ascensor ieşi Alex Crew.
   La biroul său, cu sonorul televizorului murmurând în surdină, ca să-i ţină de urât, Max îşi revedea însemnările şi-şi scria raportul zilnic. Ce-i drept, omisese câteva detalii. N-avea niciun rost să consemneze că se jucase cu câinele, că o sărutase pe Laine sau că o acoperise cu un şal în timp ce o privea cum doarme.
   Niciuna dintre aceste informaţii nu era relevantă.
   Descrise în detaliu pagubele, acţiunile şi reacţiile ei, precum şi propriile lui opinii faţă de actualul ei stil de viaţă. Trai simplu, de succes, într-un orăşel de provincie. Competentă în meserie, integrată în comunitate şi-n casa ei de pe coasta colinei.
   Dar de unde avusese bani să cumpere acea casă şi să demareze afacerea? Împrumutul pentru investiţie şi ipoteca pe care le accesase - într-un mod nu tocmai legal - nu corespundeau.
   Efectuase depuneri apreciabile - mai mult decât ar fi părut posibil, în mod logic, pentru o tânără care de la absolvirea colegiului câştigase un salariu constant, dar nu tocmai remarcabil.
   Şi totuşi, nu era o sumă exorbitantă, reflectă el. Nimic ţipător. Nimic care să sugereze că ar fi existat undeva un copac mare cu bani din care picau milioane.
   Avea o maşină bună, dar de condiţie medie - fabricaţie americană, 3 ani vechime. Avea câteva obiecte de artă şi piese de mobilier în casă, dar aceasta era profesiunea ei, aşa că nu însemnau mare lucru.
   Garderoba, atâta cât o văzuse, denota bun-gust, un stil clasic, dar hainele nu erau scumpe, şi se potriveau de minune cu imaginea comerciantei de antichităţi necăsătorite, încununată de succes.
   Totul la ea corespundea cu această imagine.
   Nu trăia pe picior mare. Nu arăta ca o infractoare - Max avea ochiul format pentru a-i recunoaşte pe asemenea inşi. Ce rost ar fi avut să-şi cumpere o casă în pădure, să aibă un câine urât, să deschidă o prăvălie pe Main Street, dacă nu aşa ceva îşi dorea de la viaţă?
   O femeie cu calităţile ei ar fi putut să trăiască oriunde, să facă orice. Prin urmare, ea făcea exact ceea ce-şi dorea să facă.
   Dar nici asta nu se potrivea.
   Nu ştia ce să creadă despre ea, aici era problema. Se înclină pe spate cu scaunul, privind în tavan. De fiecare dată când se uita la ea, i se topeau creierii. Faţa aceea, vocea aceea  - Iisuse, mirosul acela al ei - aveau ceva care-l moleşea complet.
   Poate că nu putea să vadă în ea o infractoare, pentru că nu voia s-o privească astfel. Nu-i mai sucise aşa minţile o femeie de... Ba nu, de fapt, niciodată nu-i mai sucise aşa minţile o femeie.
   Prin urmare, pe plan atât practic, cât şi profesional, ar fi trebuit să mai reducă puţin contactele personale. Indiferent dacă părea sau nu cea mai bună cale de acces spre Jack O’Hara, nu se putea folosi de ea decât învingându-şi propriile sentimente.
   Putea să inventeze un pretext şi să plece din oraş pentru câteva zile. Îşi putea stabili în apropiere o bază de unde să observe şi să înregistreze. Îşi putea folosi relaţiile şi legăturile, precum şi propriile talente de hacker, ca să scormonească tot mai adânc în viaţa lui Elaine O’Hara, cunoscută şi ca Laine Tavish.
   Când va şti mai mult, se va decide cum să procedeze, între timp, însă, trebuia să păstreze o anumită distanţă care să-i asigure obiectivitatea. Gata cu cinele în doi, gata cu zilele petrecute la ea acasă, gata cu contactele fizice care nu puteau duce la nimic altceva decât la complicaţii.
   A doua zi dimineaţă, urma să predea camera şi să-i dea lui Laine un telefon scurt ca s-o anunţe că fusese chemat înapoi la New York şi că vor ţine legătura. Uşa rămânea deschisă, dar pe frontul personal bătea în retragere. Nimeni nu-şi poate face treaba eficient dacă orbecăie prin ceţuri sexuale.
   Mulţumit de plan, Max se ridică în picioare. Hotărî să-şi împacheteze toate lucrurile încă din aceea seară, apoi să coboare pentru un păhărel înainte de culcare şi, în sfârşit, să încerce să-şi alunge, dormind, sentimentele care se intensificau mult prea repede şi nepotrivit înlăuntrul lui.
   Bătaia în uşă îi distrase atenţia. Patul era făcut şi pe pernă erau câteva ciocolate mici cu mentă. Se aştepta să vadă un plic strecurându-se pe dedesubt. Deşi prefera să comunice aproape numai prin e-mail, clienţii lui insistau adesea ca instrucţiunile să fie trimise prin poşta obişnuită.
   Văzând că nu apărea nimic, se duse la uşă, privi prin vizor. Şi fu cât pe ce să-şi înghită limba.
   Ce naiba căuta la uşa lui? Şi ce purta pe ea? Iisuse Hristoase!
   Se retrase, frecându-și cu o mână faţa, apoi pieptul în dreptul inimii. Instinctul profesional i se activă suficient ca să-l facă să revină grăbit la birou, să închidă fişierele, să ascundă toate hârtiile şi să se uite dacă nu rămăsese la vedere nimic care să-l dea de gol.
   O s-o invite jos în salon, asta o să facă. O va duce într-un loc public, să-i spună că fusese chemat înapoi, vor bea împreună un pahar şi gata.
   Îşi trecu de câteva ori mâna prin păr, încercând să-şi alunge nervozitatea. Cu chiu, cu vai afişă o expresie pe care o considera credibilă, vag surprinsă, vag încântată, şi deschise uşa. Prin vizor, înfăţişarea ei nu-şi putuse face pe deplin efectul. Acum, limba pe care fusese gata să şi-o înghită aproape că i se rostogoli din gură, pentru a se desfăşura până la picioare.
   Nu se putea concentra asupra rochiei ei, ci observă doar că era neagră şi scurtă şi lăsa să se vadă mai multe curbe decât cele ale unui traseu de Formula Unu. Avea picioarele mai lungi decât îşi  imaginase, încălţate cu nişte pantofi negri cu tocuri foarte înalte.
   Părul acela ca focul era strâns, iar ochii-i păreau mai albaştri şi mai strălucitori ca oricând. Pe buze îşi dăduse cu ceva lucios şi ademenitor de umed.
   Dumnezeu să-l aibă în pază.
   - M-am trezit.
   - Văd. Văd că te-ai trezit.
   - Pot să intru?
   - A! Hmm...
   Nu era în stare să dea un răspuns mai coerent de-atât, aşa că făcu doar un pas înapoi. Când Laine trecu pe lângă el, mirosul ei îl ameţi.
   - N-am apucat să-ţi mulţumesc, aşa că m-am gândit s-o fac acum.
   - Îţi mulţumesc... Adică... pentru puţin... se corectă el, simţindu-se ca un imbecil.
   Laine zâmbi şi, ridicând sticla de vin, o legănă uşor.
   - Ce zici de-un merlot?
   - Zic că-i bunicel.
   Laine fu nevoită să depună un mare efort de voinţă pentru a nu izbucni în râs. Exista altceva care s-o facă pe o femeie să se simtă femeie decât un bărbat care se uită la ea de parcă ar fi fost vrăjit?
   Păşi spre el şi se simţi absolut măgulită când Max făcu un pas înapoi.
   - Destul de bunicel ca să-l bem împreună?
   - Împreună?
   - Vinul.
   - A...
   Suferise vreo două lovituri în cap la viaţa lui. Adeseori, victima are aceeaşi senzaţie nebuloasă de ieşire din propriul trup care-l încerca pe el acum.
   - Sigur, zise şi luă sticla din mâna ei.
   - Sigur. Sigur.
   - Bine. Păi atunci...
   - Păi, atunci...?
   Se părea că între creierul şi gura lui intervenise un anumit decalaj temporal.
   - A, da. Ăăă... tirbuşonul.
   Aruncă o privire spre minibar, însă Laine îşi deschise poşeta.
   - Încearcă-l pe ăsta, zise ea.
   Îi oferea un tirbuşon. O jumătate a mânerului reprezenta trupul unei femei goale, până la mijloc. Cealaltă jumătate era numai picioare.
   - Drăguţ, bâigui Max.
   - Un kitsch, îl corectă ea. Am o colecţie - mică... Drăguţă cameră, adăugă. Un pat mare.
   Se duse la fereastră şi trase puţin draperiile.
   - Pariez că priveliştea e minunată.
   - A, da...
   Conştientă că o sorbea din ochi, continuă să se uite pe fereastră, scoţându-şi încet puloverul subţire. Auzi zgomotul înfundat al sticlei de vin pe lemn şi se convinse că rochia îşi făcuse datoria. Din locul unde stătea el nu se vedea mare lucru - doar un spate gol, încadrat de puţin material negru strâns pe trup.
   Făcu câţiva paşi spre pat şi luă de pe pernă una dintre tabletele de ciocolată.
   - Mmm, cu mentă. Îmi permiţi?
   Max nu fu în stare decât să dea încet din cap. Dopul ieşi din gâtul sticlei cu un pocnet. Parcă surprins, şopti cuvintele „O, Doamne!“ primele care-i năvăliră în minte când Laine desfăcu hârtia micii ciocolate şi muşcă din ea.
   Laine scoase un uşor geamăt sexy, lingându-se pe buze.
   - Am auzit undeva că banii vorbesc, dar ciocolata cântă. Îmi place ideea.
   Veni spre el şi-i întinse spre buze cealaltă jumătate a tabletei.
   - Tot împreună.
   - Mă omori.
   - Atunci, hai să bem şi puţin vin, ca să mori fericit, zise ea şi se aşeză pe marginea patului, picior peste picior. Te-am întrerupt din lucru? se interesă ea.
   - Rapoarte. Am să continuu mai târziu.
   Când voi fi din nou în toate minţile, adăugă el în gând.
   Turnă vin într-un pahar şi i-l întinse.
   - A trecut ceva timp de când nu m-a mai învelit nimeni după ce adormeam. N-am vrut să cad din picioare în faţa ta, Max
   - Ai avut o noapte grea, şi nici ziua n-a fost mai uşoară.
   - Mult mai uşoară decât mă aşteptam, mulţumită ţie.
   - Laine...
   - Dă-mi voie să-ţi mulţumesc. Cu tine în casă, mi-a fost mai uşor să fac tot ceea ce aveam de făcut. Îmi place să-mi petrec timpul cu tine.
   Sorbi încet din paharul cu vin şi continuă:
   - Îmi place să te doresc şi să-mi închipui că şi tu mă doreşti pe mine.
   - De-atâta dorinţă, mi se taie respiraţia şi nu mi se mai oxigenează creierul. Nu asta plănuisem.
   - Nu-ţi vine niciodată să dai dracului planurile şi să-ţi urmezi impulsurile?
   - Tot timpul.
   Laine râse, îşi goli paharul şi se ridică să-şi toarne încă unul. După ce sorbi din el, pomi spre uşă.
  - Eu n-o fac. Sau, foarte rar. Dar trebuie să respecţi excepţiile care confirmă regula.
   Deschise uşa şi agăţă de clanţă cartonaşul cu NU DERANJAŢI, apoi o încuie şi se rezemă de ea.
   - Dacă nu-ţi convine încotro ne îndreptăm, mai bine zi de pe-acum.
   Max luă şi el o înghiţitură zdravănă de vin.
   - N-am absolut nimic de spus.
   - Cu atât mai bine, fiindcă eram pregătită să mă port dur.
   Probabil că zâmbetul care apăruse pe chipul lui era tembel, dar puţin îi păsa.
   - Serios?
   Îl privi lung.
   - Nu eram sigură că aş putea să lupt cinstit.
   - Rochia asta e „luptă cinstită“ la tine?
   - Ce spui, dom’le?
   Luă o ultimă sorbitură de vin, apoi puse paharul deoparte.
   - Atunci, o s-o dezbrac.
   - Lasă-mă pe mine, te rog, îi ceru el, plimbându-şi un deget peste pielea albă ca laptele. Lasă-mă pe mine să ţi-o scot.
   - Serveşte-te.
   Max uită de orice profesionalism şi spirit practic. Uită de distanţa emoţională şi fizică despre care hotărâse că se potrivea cel mai bine cu necesităţile lui. Uită de tot şi toate, în afară de realitatea prezentului ei, de textura aproape lichid de gingaşă a pielii, de aroma îmbătătoare, de gustul fierbinte şi pârguit al gurii când o sărută.
   Îl învălui cu totul - cu mirosul, cu gustul, până când ajunseră... până ajunse... la tot ce-şi putea el dori sau imagina.
   Era o greşeală. S-o aibă acum, aşa, era o greşeală, însă conştiinţa acestui lucru nu făcea decât să adauge un irezistibil element de pericol, deosebit de excitant.
   Îi trase breteaua rochiei de pe umăr şi-şi înfipse dinţii în came, iar când capul ei căzu pe spate, îşi croi drum în sus spre gâtul din care răsuna un tors ca de pisică.
   - Ar fi ceva de spus despre planuri, totuşi... murmură el, dezgolindu-i şi celălalt umăr. Îmi făcusem tot felul de planuri cu tine.
   - Speram.
   Laine bâjbâi cu mâna după poşeta pe care şi-o lăsase pe pat.
   - O să ai nevoie de ăsta, adăugă ea, scoţând un prezervativ.
   - La un moment dat, o să am nevoie şi de un defibrilator cardiac, şi de un extinctor.
   - Promisiuni, promisiuni...
   Max zâmbi.
   - Aş putea înnebuni de-a binelea după tine.
   Îşi frecă buzele de ale ei.
   - Asta-i una din alea care se cojesc ca o pieliţă? Rochia, vreau să zic.
   - Aproape.
   - Mama mă-sii, o preferinţă personală.
   Se mişca încet, prelungind dezbrăcarea cu gura lipită de a ei, până ajunseră amândoi să vibreze. Atunci se retrase şi o luă de mână ca s-o sprijine în timp ce păşea afară din rochia căzută în jurul picioarelor.
   Şi o privi.
   Purta pe dedesubt un soi de compleu fascinant, din mătase şi dantelă, care-i susţinea sânii obligându-i să se ridice, gata de a se revărsa afară. Mătasea neagră îi cobora în josul torsului, îngustată pe talie şi mulată pe şolduri, pentru a se sfârşi cu un mic portjartier cochet care-i susţinea ciorapii negri, subţiri.
   - Încerc să mă gândesc la o replică memorabilă, dar mi-e foarte greu căci mi-a fugit tot sângele din creier.
   - Încearcă.
   Întinse mâna şi începu să-i descheie cămaşa.
   - Îmi place cum te uiţi la mine. Am nimerit-o din prima. Mai ales cum te uiţi la mine acum.
   - Te văd chiar şi când nu mă uit. Mi se întâmplă pentru prima dată şi mă cam enervează.
   - Poate că unii oameni sunt hărăziţi să se vadă unul pe altul. Poate că de-asta se întâmplă totul atât de repede. De fapt puţin îmi pasă de ce.
   Îi deschise cămaşa, şi-l cuprinse pe după gât.
   - Puţin îmi pasă... repetă ea, strivindu-i buzele sub ale ei.
   Nu ştia decât că voia să simtă astfel mereu şi mereu, să fie şocată de fiorii aceia excitanţi, să tremure în torentul dogoritor al anticipării. Să cunoască puterea de a fi cucerit complet atenţia şi dorinţa unui bărbat - ale acestui bărbat.
   Voia să fie nepăsătoare, să ia tot ce-şi dorea, înfulecând lacom, măcar o dată în viaţă, şi să se gândească numai la clipa aceea, cu toată plăcerea şi pasiunea ei.
   Când Max o răsuci în loc, îşi arcui spatele, ridicându-şi braţele ca să-şi unească mâinile după gâtul lui, şi-l lăsă liber să-i cutreiere tot trupul - peste dantelă, mătase, piele. Max se ospăta din gâtul ei, din curba umărului, în timp ce mâinile lui o atingeau şi o excitau. I se tăie respiraţia, apoi se revărsă într-un geamăt, când mâna lui i se strecură între coapse. I-o apăsă cu a ei, legănându-şi şoldurile şi înălţându-se pe coama acelui val de voluptate fierbinte.
   Se prăvăliră împreună pe aşternutul pregătit cu grijă, într-o luptă disperată de a se atinge, de a se gusta unul pe altul.
   Părul ei se revărsase ca un foc orbitor pe albul cearşafului.
   Parfumul lui îi ameţea simţurile, până ajunse să se întrebe dacă avea să mai respire vreodată fără s-o absoarbă şi pe ea.
   - Fă-mi ceva... şopti gura ei, flămândă, peste a lui. Fă-mi tot ce vrei...
   Max era pierdut într-o furtună de nevoi şi rapacitate, înecându-se în dogoarea lor chiar în vreme ce se înfrupta din ea, şi ea din el.
   În timp ce se mişca dedesubtul lui, deasupra lui, împrejurul lui, Max devenea tot mai dur, într-o zbatere disperată de a căpăta din ce în ce mai mult. Plămânii ei urlau, inima-i galopa dureros, pielea i se încinsese atât de tare, încât părea să se topească de pe oase. Şi, Dumnezeule, era miraculos!
   Mâinile lui erau atât de puternice, gura lui atât de hulpavă...
   Laine se desfăta cotropită. Degetele lui Max trăgeau şi smuceau copcile, încheietorile imposibil de mici, facând-o să râdă înăbuşit când îl auzea cum bâjbâia ocărând. Laine se sufocă şocată când se repezi într-însa şi o împinse peste margine.
   Ea era cea care cerea totul - acum, acum, acum! Şi se arcuia şi se deschidea, strigând când se afunda în trupul ei. Vederea i se împăienjenea, galopul inimii i se opri. Apoi totul, totul deveni limpede precum cristalul, bătăile inimii scăpate de sub control, goana trupului, în timp ce se posedau unul pe altul.
   Îi distingea chipul, liniile şi adânciturile, umbra bărbii nerase de dimineaţă, şi ochii, ochi de tigru, aţintiţi într-ai ei, devenind tot mai întunecoşi, tot mai opaci, în clipele dinainte de a-şi îngropa faţa în părul ei, pentru a se revărsa cu totul înăuntru.
   Trupul îi era scăldat de sudoare, saturat de plăcere, iar mintea-i era calmă ca oglinda unui lac în toiul verii. Era prinsă sub trupul lui, încântată de el şi de sine însăşi. Îi auzea respiraţia întretăiată şi simţea o satisfacţie nespusă la gândul că ea era cauza. Jucându-se cu părul lui, închise ochii şi se lăsă să plutească.
   - Tu, aia de jos... E totu-n regulă...? murmură el.
   - Mă simt minunat, eu, asta de jos. Tu, ăla de sus, cum te lauzi?
   - Oi fi eu paralizat, dar mă simt destul de bine.
   Întoarse capul s-o atingă pe gât cu buzele.
   - Laine.
   Cu ochii închişi, Laine zâmbi.
   - Max.
   - Trebuie să-ţi spun... trebuie să-ţi spun, repetă el, atât pentru ea cât şi pentru sine, că nu mă așteptasem la aşa ceva când am... primit misiunea asta.
   - Îmi plac surprizele. Încetaseră să-mi placă, la un moment dat, dar îmi amintesc de ce-mi plăceau înainte. Fiindcă se întâmplă şi nimic mai mult.
   - Dacă surpriza înseamnă să te găsesc la uşa mea cu o rochie neagră sexy pe tine, mor după ele.
   - Dac-aş face-o încă o dată, n-ar mai fi surpriză, ar fi o reluare.
   - Nu mă deranjează. Unde-i Henry?
   - Henry?
   Max se rezemă în cot, şi o privi.
   - Nu l-ai lăsat acasă, aşa-i? După ceea ce s-a întâmplat aseară...
   Acum nu mai erau străfulgerări fierbinţi, ci o căldură delicioasă.
   Era îngrijorat pentru un câine. Câinele ei. Pe orice bărbat care-şi făcea griji pentru un câine când era gol în pat cu o femeie îl plasa drept în capul listei ei cu eroi ai tuturor timpurilor. Îi trase capul spre al ei, ca să-l acopere cu sărutări.
   - Nu, nu l-am lăsat singur. L-am dus la Jenny. Cum poţi fi atât de perfect? Mereu caut cusururi, la orice, dar tu eşti pur şi simplu...
   Îşi apăsă buzele peste ale lui, într-un sărut prelung, zgomotos.
   - Pur şi simplu perfect.
   - Nu sunt perfect deloc.
   Nu-i plăcea junghiul acela de vinovăţie. Era un sentiment pe care fie îl alunga, fie îl evita. Mai rău, conţinea şi îngrijorare. Ce-avea să creadă, cum urma să reacţioneze, când îi va descoperi defectele?
   - Sunt egoist şi încăpăţânat, îi spuse el. Şi mai sunt...
   - Oamenii egoişti nu intră în magazinele de antichităţi ca să caute un cadou pentru mamele lor.
   Junghiul deveni dureros.
   - A fost un impuls.
   - Vezi? O surpriză. N-am spus eu adineauri că-mi plac surprizele? Nu încerca să mă convingi că nu eşti perfect. În clipa asta sunt prea fericită cu tine ca să mă mai gândesc la altceva. Vai, te-am pus pe gânduri!
   Îşi trecu mâinile peste spatele lui, dându-i o palmă amicală peste fund.
   - Încearcă să continue cu jocurile şi distracţia, fata asta?
   - Nu la asta mă gândeam. Deja e mai mult decât un simplu joc.
   Inima i se poticni, dar privirea-i rămase îndreptată spre el.
   - Aşa...?
   - La asta nu mă aşteptam, Laine, răspunse Max coborându-şi capul, pentru a-i atinge buzele. Situaţia devine puţin mai complicată.
   - Nu mă deranjează complicaţiile, Max. Ne putem face griji pentru ce este sau nu este, pentru ce-o să fie mâine, sau putem savura momentul. Şi unul pe celălalt. Singurul lucru de care sunt sigură e că astă-seară, când m-am trezit din somn în camera mea, am fost fericită fiindcă ştiam că voiam să fiu cu tine. De mult nu m-am mai simţit aşa.
   - Fericită?
   - Satisfăcută, mulţumită şi destul de fericită. Dar nu o fericire de să-mi vină să dansez prin casă. Aşa că, singurul lucru pe care mi l-ai putea spune ca să-mi complici cu adevărat situaţia ar fi că ai o soţie şi doi copii în Brooklyn.
   - N-am. Sunt în Queens.
   Laine îl ciupi, tare, apoi îl întoarse pe spate.
   - Ha, ha. Ce-am mai râs.
   - Fosta mea soţie stă în Brooklyn.
   Laine îl încălecă, aruncându-şi părul pe spate.
   - Ai fost cam ocupat, văd.
   - Mă rog, tu colecţionezi tirbuşoane. Unii fac colecţie de femei. Actuala mea amantă e în Atlanta, dar mă gândesc să mă extind. Ai putea fi bombonica mea din Maryland.
   - Bombonică? Una din dorinţele mele de-o viaţă a fost să devin bombonica unui bărbat. Unde trebuie să semnez?
   Max se ridică în capul oaselor, cuprinzând-o cu braţele şi ţinând-o strâns. Complicaţii, îşi spuse el. Nici n-ar fi putut să le înşire pe toate. Aşa că nu-i rămânea decât să le facă faţă. Şi ei la fel. Dar nu în seara asta. În seara asta era hotărât să-i urmeze sfatul şi să se simtă bine.
   - Mai stai un timp? Nu pleca încă, Laine.
   - Credeam că n-ai să mi-o mai ceri.
   - Nu pleca.
   În momentul când rosti aceste cuvinte, Max îşi dădu seama că niciodată nu i le mai spusese unei femei. Poate că era din cauza nesomnului şi a epuizării sexuale... Poate că numai ea era cauza.
   - E trecut de 3 dimineaţa.
   - Exact. Aşa că, hai să ne culcăm. O să ne cuibărim aici ca două linguri şi o să moţăim câteva ore. Apoi comandăm micul dejun.
   - Pare minunat, dar trebuie să-ţi cer din nou o amânare.
   Îşi trase rochia pe ea, uitând de lenjerie, şi-şi alungă din minte orice gând despre moţăială.
   - Atunci, culcă-te şi atât.
   - Trebuie să plec.
   Făcu un pas de dans, chicotind, pentru a se feri când Max întinse mâna s-o prindă.
   - Trebuie să ajung acasă, să dorm vreo două ore, să mă schimb, să vin înapoi în oraş, să-l iau pe Henry, să-l duc acasă, şi pe urmă să mă duc la magazin.
   - Dacă rămâi aici, poţi să-l iei pe Henry în drum spre casă, şi să faci un dus-întors mai puţin.
   - Da, şi să alimentez moara bârfelor ca să aibă ce măcina până la Crăciun. Când o femeie iese dintr-un hotel, în zorii zilei, îmbrăcată cu o rochie ca asta, toţi întorc capul după ea. Mai ales în Gap.
   - Îţi împrumut o cămaşă.
   - Mă duc, zise ea, îndesându-şi lenjeria în poşetă. Dar, dacă vrei să iei cina cu mine diseară...
   - Zi ora şi locul.
   - La 8, la mine. Gătesc eu.
   - Găteşti?
   Clipi din ochi încet.
   - Mâncare?
   - Nu, mă gândeam să coc un complot subversiv contra guvernului. Sigur că mâncare.
   Se întoarse spre oglindă, scoase o mică perie din poşeta umflată şi începu să şi-o treacă prin păr.
   - Ce ţi-ar plăcea?
   Max nu făcea altceva decât s-o privească.
   - Mâncare?
   - Am să mă gândesc eu la ceva.
   Convinsă că arăta cât de cât acceptabil, îşi puse peria la loc în geantă şi se apropie de pat şi-l sărută uşor.
   - Ne vedem diseară, mai zise ea şi ieşi.
   După ce închise uşa în urma ei, Max rămase pe loc privind spre uşă, cu gustul ei încă pe buze. Nu avea niciun sens. Nici ceea ce se întâmplase între ei, nici ce simţea pentru Laine, nici cine era ea. O descifrase bine. Niciodată nu înţelesese pe cineva atât de bine, şi asta n-avea nicio legătură cu glandele.
   Dacă Laine Tavish era implicată într-o lovitură de milioane de dolari, era gata să-şi mănânce autorizaţia de detectiv. Asta nu explica de ce venise Willy Young s-o vadă. Nu explica nici de ce era mort. Şi nici de ce-i fusese devastată casa.
   Dar existau explicaţii pentru toate, şi avea să le scoată la iveală.
   Se pricepea. După ce o exonera şi îşi satisfăcea clientul avea să-i spună totul.
   Probabil va fi puţin supărată.
   Bagă-ţi minţile-n cap, Gannon, îşi spuse. Fii sincer, o să se supere foc. Da’ o să-i treacă.
   Se pricepea şi să împace oamenii.
   Cel mai potrivit mod pentru a ieşi din încurcătura în care intrase era acela de a proceda logic. Logica îi spunea că Elaine, fiica lui Jack O’Hara, retezase orice legături cu acesta, îşi schimbase numele, îşi ajustase trecutul şi începuse o viaţă nouă. Toate indicau asta, inclusiv propriile lui instincte. Nu însemna însă că Big Jack, Willy sau oricare dintre asociaţii lor nu ştiu unde se află Laine. Nu însemna că, ocazional, n-o contactau sau că măcar încercau s-o contacteze.
   Şi, OK, finanţele ei încă-i păreau cam suspecte, dar avea s-o rezolve şi pe asta. Câteva mii pe ici, pe colo, ca să plătească avansul unei case sau să se lanseze în afaceri nu însemnau nimic în comparaţie cu o parte din 28 de milioane de dolari şi ceva mărunţiş.
   Poate că Willy îi dăduse de urmă ca să-i ceară ajutorul, să găsească un loc unde să ascundă ceva, ori să-i transmită un mesaj de la tatăl ei. Indiferent în ce scop venise, acum era mort şi nici dracu’ nu mai putea obţine un răspuns de la el. Şi oricum n-avea să-şi mai încaseze niciodată partea.
   Asta nu ridica miza considerabil?
   Laine nu avea în casă nimic pentru care să merite să-şi facă griji.
   Nu încăpea nicio îndoială. Chiar dacă spărgătorilor le scăpase ceva, ea n-ar fi lăsat casa nepăzită noaptea, ca să se dea-n bărci cu el, dacă avea ceva important ascuns acolo.
   Asta însemna că nu avea nimic. Se afla în Angel’s Gap când se furaseră pietrele. Pentru numele lui Dumnezeu, abia împlinise 10 ani când ieşise de sub tutela şi influenţa lui Big Jack. Dar ca s-o disculpe şi să-i taie numele de pe toate listele, trebuia să fie sigur. Ceea ce însemna să se uite cu atenţie prin magazinul ei. Cu cât o făcea mai repede, cu atât puteau merge înainte mai curând. Se uită la ceas şi aprecie că mai avea 3 ore până să se lumineze de ziuă.
   Putea foarte bine să înceapă.

7.

      Max se mira că o persoană care avea acelaşi ADN cu un hoţ îşi proteja propriul magazin numai cu încuietori standard şi o sărăcie de sistem de alarmă pe care-l putea păcăli şi un copil de 12 ani, folosindu-şi imaginaţia şi un cuţit din Armata Elveţiană.
   Dacă această... relaţie dintre ei devenea serioasă, trebuia să aibă o discuţie ca de la om la om cu Laine despre securitatea casei şi a firmei. Poate că un magazin dintr-un orăşel ca acela nu avea nevoie de gratii solide, porţi electronice şi camere video de supraveghere, însă ea nu se deranjase să-şi monteze nici măcar nişte lămpi de serviciu, înăuntru sau afară. Cât despre uşă, era jalnică. Dacă el ar fi fost un hoţ pe care nu-l interesau fineţurile, putea s-o deschidă cu două şuturi zdravene. Aşa-zisul sistem de alarmă făcea ca o pătrundere prin efracţie în timpul nopţii să fie jenant de uşoară.
   Max trecu de el şi forţă broasca de la uşa din spate, pentru cazul că vreun localnic suferind de insomnie se hotăra să facă o plimbare pe Market Street înainte de crăpatul zorilor. Venise pe jos de la hotel, fară grabă, ocolind cvartalul.
   Simplul fapt că o acţiune era atât de uşoară, nu însemna că îşi putea permite să fie imprudent.
   În oraş domnea destulă linişte ca să audă murmurul unui cuptor intrând în funcţiune, într-o clădire şi şuieratul prelung, trist, al unui marfar care trecea prin apropiere. Nu existau beţivi, nici drogaţi, nici vagabonzi, nici prostituate sau altă faună a străzilor care să populeze noaptea ceea ce-ar fi trecut drept mahalalele din Angel’s Gap. Nu putea să nu se întrebe dacă se afla într-adevăr în America sau nimerise într-o ilustrată editată de camera locală de comerţ.
   Stâlpii înşiraţi în lungul trotuarului aveau felinare de modă veche, toate aprinse. Fiecare vitrină era făcută din sticlă simplă. La fel ca Remember When, niciun magazin nu avea gratii sau uşă securizată. Max se întreba dacă nu aruncase nimeni vreodată o cărămidă printr-un geam, ca să se autoservească din vitrină înainte de a o tuli? Oare nimeni nu dăduse un şut în uşă pentru un jaf rapid? Pur şi simplu i se părea anormal.
   Lui Max îi veniră în minte străzile din New York, dimineaţa la ora 3 şi 37 de minute. Acolo găseai acţiune sau primejdii, dacă-ţi ardea de una sau de alta. Circulau pietoni, maşini şi toate magazinele erau ferecate pentru noapte. Oare rata criminalităţii pe cap de locuitor era mai mare numai fiindcă oamenii se aşteptau la aşa ceva?
   Era o teorie interesantă, şi merita s-o analizeze, când va avea puţin timp. Deocamdată însă, rezolvase cu alarma şi încuietorile, aşa că deschise uşa din spate a magazinului Remember When.
   Va petrece înăuntru maximum o oră, se hotărî el, după care se va întoarce la hotel, ca să tragă un pui de somn. La ora la care se trezeau cei din New York, îşi va contacta clientul ca să-i raporteze că toate indiciile sugerau neimplicarea cu bună ştiinţă a lui Laine Tavish. Aceasta avea să-i dea şi lui libertatea de a-i explica şi ei cum stau lucrurile. Apoi, după ce o va ajuta să-i treacă supărarea, îi va pune câteva întrebări. Presimţea că era o sursă excelentă pentru a da de urma lui
   Big Jack şi a diamantelor şi a-şi încasa recompensa pentru că le găsise.
   Închise încet uşa în urma lui, dădu să-şi aprindă creionul-lantemă, dar în locul razei înguste, se pomeni cu o explozie de lumină în cap.
   Max îşi reveni în beznă, cu capul bubuindu-i la fel de violent, ca atunci când micul lui nepot cânta la capace de cratiţe. Reuşi să se întoarcă pe... spate, probabil. După cum i se învârtea şi-i vâjâia capul, nu putea fi sigur.
   Ridică o mână ca să-şi pipăie capul şi simţi ceva cald şi umed.
   Asta făcu ca durerea să fie înlocuită de furie. Era destul de rău că fusese atacat şi doborât la pământ, dar asta nici nu se compara cu o afurisită de vizită la urgenţă, ca să-şi pună copci.
   Deşi încă nu-şi revenise, reuşi totuşi să se ridice în şezut.
   Deoarece capul, despre care acum era sigur că stătea în poziţie normală, ameninţa să-i cadă de pe umeri, şi-l rezemă în mâini până se simţi puţin mai sigur pe sine.

   Trebuia să se ridice, să aprindă o lumină, să vadă în ce situaţie era şi să înţeleagă ce naiba i se întâmplase. Îşi şterse sângele, deschise ochii şi se uită încruntat la uşa din spate, care era deschisă. Cel care-l lovise plecase de mult. Începu să se ridice în picioare, cu intenţia de a arunca repede o privire prin jur, înainte de a-i urma exemplul agresorului.
   Deodată, uşa se umplu de silueta unui poliţist.
   Max îl privi lung pe Vince Burger şi revolverul din dotare îndreptat spre el şi spuse:
   - Ei, la naiba!
   - Ascultă, poţi să mă umfli pentru intrare prin efracţie. Am s-o rezolv, deşi nu va fi uşor. Dar...
   - Te-am şi umflat pentru intrarea prin efracţie.
   Vince îşi înclină pe spate scaunul de la birou, zâmbindu-i iară chef lui Max, care stătea pe celălalt scaun din secţie, cu cătuşele la mâini.
   Acum nu mai arată a orăşean şi nu mai e aşa de ţanţoş, îşi spuse Vince, privind bandajul de la tâmplă şi cucuiul vizibil în frunte.
   - Deci, avem o tentativă de jaf...
   - Nu furam nimic, la naiba, o ştii foarte bine.
   - A, deci intri tu aşa, în magazine, la miezul nopţii, ca să arunci o privire. Ca şi cum ai admira vitrinele, da’ pe dinăuntru.
   Vince ridică o pungă de probe şi o scutură, făcând să zăngăne instrumentele de spărgător ale lui Max.
   - Pe astea le iei cu tine în caz că ai de făcut unele mici reparaţii casnice?
   - Ascultă...
   - Pot să te umflu şi pentru posesie de unelte de spărgător.
   - E un afurisit de APD Oricine are un APD.
   - Eu n-am.
   - Ce surpriză, comentă acru Max. Aveam motive să intru în magazinul lui Laine.
   - Spargi magazinele şi casele tuturor femeilor cu care-ţi dai întâlnire?
   - Casa nu i-am spart-o, e simplu, Watson, a făcut-o cel care a intrat în magazin înaintea mea şi care mi-a dat în cap. Vrei s-o protejezi, şi te înţeleg, dar...
   - Poţi fi sigur.
   Ochii de băiat bun ai lui Vince deveniră duri.
   - Mi-e prietenă. Mi-e bună prietenă, şi nu-mi convine ca orice bou de la New York să le facă probleme prietenilor mei.
   - Sunt un bou din Georgia, de fapt. La New York locuiesc doar. Efectuez o anchetă pentru un client. O anchetă privată.
   - Aşa zici tu, da’ nu ţi-am găsit nicio legitimaţie.
   - Nici portofelul nu mi l-ai găsit, se răsti Max, fiindcă mi l-a luat ăla de m-a pocnit. Ce mama mă-sii, Burger...
   - Te rog să nu înjuri în biroul meu.
   Ajuns la capătul răbdării, Max îşi lăsă capul pe spate şi închise ochii.
   - N-am cerut un avocat, dar am să te implor, cu lacrimi în ochi dacă e nevoie, să-mi dai măcar o aspirină.
   Vince deschise un sertar al biroului şi scoase un flacon. Poate că trânti sertarul doar ca să aibă satisfacţia de a-l vedea pe Max tresărind şi strâmbându-se, căci se săltă de pe scaun şi umplu un pahar cu apă.
   - Ştii că sunt ceea ce-ţi spun, insistă Max, luând pastilele, după care le înghiţi cu apa şi se rugă ca acestea să bată recordul olimpic la înot prin sângele lui. M-ai verificat. Ştii că sunt detectiv autorizat. Ştii că am fost poliţist. Şi-n timp ce tu-ţi pierzi vremea şi te distrezi trăgându-mi şuturi la boaşe, cel care a fost la ea se dă iar la fund. Trebuie să...
   - Nu mă-nvăţa tu pe mine ce trebuie să fac.
   Tonul lui Vince era destul de blând pentru ca Max să respecte furia rece pe care o ascundea, mai ales că stătea pe un scaun, cu cătuşe la mâini.
   - I-ai spus lui Laine toate astea? Că ai fost copoi, că te-ai privatizat şi că ai venit aici să lucrezi la un caz?
   Am noroc, îşi zise Max, că am dat peste varianta Norman Rockwell a poliţistului de provincie constipat.
   - Vorbim despre relaţia mea cu Laine sau despre faptul că am intrat în magazinul ei?
   - Şase la unu pentru mine. La ce caz lucrezi?
   - Nu-ţi pot da niciun detaliu până nu vorbesc cu clientul meu.
   După toate probabilităţile, clientul n-avea să se bucure că Max fusese arestat în timp ce fenta subtilităţile legii. Nu pentru că le fentase, ci fiindcă se lăsase prins. Dar asta era altă problemă.
   - Ascultă, când am intrat eu în magazin era cineva acolo şi acelaşi cineva a dat peste cap şi casa lui Laine. De ea trebuie să ne preocupăm acum. Trebuie să trimiţi un ajutor de şerif la ea acasă şi să te asiguri că...
   - Dacă mă-nveţi cum să-mi fac meseria, te asigur că nu mă faci să fiu mai binevoitor cu tine.
   - Puţin îmi pasă dacă vrei sau nu să mă inviţi la balul de absolvire. Laine are nevoie de protecţie.
   - Cu asta, ai făcut o treabă grozavă, replică Vince, lăsându-şi greutatea pe marginea biroului, semn că se pregătea pentru o şuetă prelungită, ca între prieteni, după cum observă abătut Max. Ciudat, cum ai apărut de la New York imediat după ce m-am pomenit eu c-un tip tot din New York la morgă?
   - Mda, încă se mai amuza. Opt milioane de oameni în New York, plus-minus unul, i-o întoarse rece Max. Mi se pare rezonabil ca unii dintre ei să mai treacă şi pe-aici, din când în când.
   - Cred că eu nu mă simt prea rezonabil. Uite cum văd eu situaţia: un tip iese din magazinul lui Laine, se sperie, fuge în stradă şi moare. Apari tu, o convingi pe Laine să ia cina cu tine, şi-n timp ce te dai la ea, cineva-i sparge şi-i devastează casa. După care, ce să vezi, apari la ea-n magazin dimineaţa la ora trei, cu nişte instrumente de spărgător la tine. Ce sperai să găseşti, Gannon?
   - Liniştea sufletească.
   - Îţi doresc succes, replică Vince, în timp ce un ropot de paşi grăbiţi se auzea pe culoare.
   În cameră intră Laine. Purta un trening şi avea părul legat la spate într-o coadă de cal care-i lăsa conturul feţei expus. Sub ochi i se vedeau cearcănele de nesomn, iar în ochi îngrijorarea şi nedumerirea.
   - Ce se întâmplă? A venit Jenny la mine şi mi-a spus că sunt probleme la magazin şi să vin direct aici să te întreb. Ce fel de probleme? Ce s-a...
   Văzând cătuşele se opri brusc, privindu-le ţintă, apoi ridică încet ochii spre chipul lui Max.
   - Ce-i asta?
   - Laine...
   - Mai bine taci un minut, îl preveni Vince. A avut loc o spargere la magazin, îi spuse el lui Laine. Din câte-am putut să văd, nu s-au produs pagube. Trebuie să te uiţi şi tu dacă nu ţi-a dispărut ceva.
   - Înţeleg...
   Ar fi vrut să se aşeze, dar nu făcu decât să se rezeme cu mâna de spătarul unui scaun.
   - Ba nu, nu prea înţeleg, continuă ea. De ce i-ai pus cătuşele lui Max?
   - Am primit un telefon anonim că la Remember When avea loc o spargere. Când am ajuns acolo, l-am găsit pe el. Înăuntru. Cu un set de şperacluri de toată frumuseţea.
   Laine trase aer în piept, apoi expiră prelung şi întoarse capul spre Max.
   - Mi-ai spart magazinul?
   - Nu. Adică, tehnic vorbind, da... Dar după ce o făcuse altul. Cineva care m-a lovit în cap şi apoi a sunat la poliţie ca să mă înfunde pe mine.
   Laine îi privi bandajul de la tâmplă, dar îngrijorarea din ochii ei fusese deja înlocuită de răceală.
   - Asta nu explică ce căutai acolo în toiul nopţii.
   După ce am plecat din patul tău, adăugă ea în sinea ei. După ce-mi petrecusem noaptea în patul tău.
   - Pot să-ţi explic. Trebuie să vorbim între patru ochi. Doar 10 minute. Acordă-mi 10 minute.
   - Aş vrea să aud. Vince, pot vorbi singură cu el?
   - Nu ţi-aş recomanda.
   - Sunt detectiv autorizat. Ştie şi el, arătă Max cu degetul spre Vince. Am un caz şi un client, şi urmăresc nişte piste. N-am dreptul să spun mai mult de-atât.
   - Atunci, îţi pierzi vremea, zise Vince.
   - Zece minute, Laine.
   Un detectiv. Un caz. În timpul care-i fusese necesar ca să perceapă informaţiile, Laine îl adăugase şi pe tatăl ei în combinaţie.
   Durerea, furia şi resemnarea o răscoleau, dar niciuna dintre ele nu se manifesta.
   - Ţi-aş fi recunoscătoare dacă ne laşi puţin, Vince. E ceva personal.
   - Am bănuit şi eu atâta lucru, răspunse poliţistul, ridicându-se în picioare. Ia-o ca pe-o favoare pentru tine. Fii atent, adăugă el privindu-l pe Max, altfel o să mai ai şi nişte vânătăi noi, pe lângă cele vechi.
   Max aşteptă ca uşa să se închidă.
   - Ai prieteni foarte protectori, zise el.
   - Cât din cele 10 minute vrei să iroseşti cu observaţii irelevante?
   - Poţi să stai jos?
   - Aş putea, dar nu vreau.
   Laine se duse la filtrul de cafea al lui Vince. Trebuia să-şi ocupe mâinile cu ceva, pentru a nu ceda impulsului de a-l lua la pumni.
   - Care ţi-e jocul, Max?
   - Lucrez pentru Reliance Insurance. Spunându-ţi asta înainte de a obţine aprobarea clientului, încalc o regulă.
   - Serios? Se pare că nu ţi-a prea păsat de regula care spune că nu e bine să intri cu forţa-n magazinul meu, după câteva ore de sex cu mine.
   - Nu ştiam... Nu mă aşteptam... Pot să-mi prezint scuzele, dar pentru tine n-ar însemna nimic, şi n-ar scuza cele petrecute.
   - Poftim, am ajuns şi-aici.
   Laine sorbi din cafeaua neagră şi amară.
   - Măcar în privinţa asta ne înţelegem.
   - Poţi să te superi pe mine, dacă vrei...
   - Vai, dar îţi mulţumesc! Da, cred c-aşa voi face.
   - Dar trebuie să treci peste asta. Laine, ai o problemă.
   Înălţând din sprâncene, Laine îi privi semnificativ cătuşele.
   - Eu am o problemă?
   - Câţi oameni ştiu că tu eşti Elaine O’Hara?
   Nici nu clipi. Max nu se aşteptase să aibă un asemenea sânge rece.
   - Tu ai fi unul, se pare. Prefer să nu folosesc acel nume. L-am preluat de mult pe al tatălui meu vitreg. Şi nu văd de ce te priveşte asta. Mai bine să ne întoarcem la faptul că, la o oră după ce zăceam goi unul în braţele celuilalt, ai fost arestat pentru că mi-ai spart magazinul.
   Vinovăţia care se citi pe chipul lui nu-i oferi prea multă satisfacţie.
   - N-are nicio legătură una cu alta.
   Dând din cap, Laine puse ceaşca jos.
   - Cu răspunsuri ca ăsta, nici n-avem nevoie de cele 10 minute acordate.
   - Willy Young a murit în faţa magazinului tău, spuse Max, în timp ce Laine făcea un pas spre uşă. A murit, după cum declară martorii, în braţele tale. Nu se poate să nu-l fi recunoscut.
   Masca de indiferenţă lăsa să se întrezărească durerea, dar Laine se reculese imediat.
   - Sună mai mult a interogatoriu decât a explicaţie. Nu mă interesează să răspund la întrebările unui om care m-a minţit, care s-a folosit de mine. Deci, poţi începe prin a-mi spune ce faci aici şi ce vrei, altfel îl chem pe Vince înapoi şi depun plângere penală.
   Max aşteptă un moment, pentru a se convinge că ea vorbea serios. Avea să-l dea deoparte, să încuie uşa şi să plece. Nu era nevoie de mai mult ca să înţeleagă că mai degrabă ar fi renunţat la slujbă, decât să lase să se întâmple aşa ceva.
   - Am intrat în magazinul tău ca să te pot disculpa şi să-i raportez clientului meu că nu eşti implicată, şi ca urmare să-ţi pot spune adevărul.
   - Implicată în ce? Adevărul despre ce?
   - Stai naibii jos, un minut măcar! M-am săturat să-mi tot sucesc gâtul după tine.
   Laine se aşeză.
   - Poftim. E bine aşa?
   - Acum 6 săptămâni, de la sediul International Jewelry Exchange din New York City au dispărut nişte diamante evaluate şi asigurate de Reliance pentru 28 şi ceva milioane de dolari. Două zile mai târziu, trupul lui Jerome Myers, un comerciant de pietre preţioase care avea biroul în aceeaşi clădire, a fost găsit pe un şantier de construcţii din New Jersey. Ancheta a stabilit că fusese complicele din interior. S-a mai stabilit şi că era asociat cu Willy Young şi Jack O’Hara.
   - Stai o clipă, stai... Vrei să spui că-l crezi pe tatăl meu implicat într-un furt de peste 28 de milioane? De milioane? Că a avut ceva de-a face cu o crimă? Primul lucru e ridicol, iar al doilea, imposibil. Jack O’Hara avea visuri mari, dar comitea furtişaguri mărunte şi n-a făcut niciodată rău cuiva.
   - Oamenii se mai şi schimbă.
   - Nu chiar atât de mult.
   - Poliţia nu are destule date ca să-i acuze pe Jack şi Willy, dar ar dori să discute cu ei. Întrucât Willy n-o să mai discute cu nimeni, rămâne Big Jack. Companiile de asigurări se enervează foarte tare când trebuie să plătească despăgubiri mari.
   - Şi aici intervine rolul tău.
   - Eu am o libertate de acţiune mai mare decât poliţiştii şi un cont de cheltuieli mai substanţial.
   - Şi un onorariu mai mare, adăugă ea. Cât primeşti?
   - Cinci la sută din suma recuperată.
   - Deci, în cazul de faţă, dacă aduci înapoi cele 28 şi ceva de milioane, bagi în buzunar - ochii i se îngustară, în timp ce calcula - un milion frumuşel, plus 420 de mii. Nu-i rău deloc.
   - Mi se cuvine. Muncesc ore-n şir pentru asta. Ştiu că Jack şi Willy au fost implicaţi, la fel cum ştiu şi că a mai fost şi un al treilea.
   - Eu? Ar fi râs, dacă n-ar fi fost atât de furioasă. Deci, ce-am făcut, mi-am pus costumul negru de pisică şi boneta, am tras o fugă până la New York, am furat pietre de milioane, mi-am luat partea şi m-am întors acasă să-i dau de mâncare câinelui?
   - Nu. Nu că n-ai arăta bine într-un costum de pisică. Alex Crew. Îţi spune ceva numele?
   - Nu.
   - Atât comerciantul, cât şi tatăl tău se întâlniseră cu el înainte de lovitură. Nu e un ageamiu. Ca să nu pierdem timpul, să zicem doar că nu-i un băiat de treabă, iar dacă a pus ochii pe tine, înseamnă că eşti în pericol.
   - De ce să pună ochii pe mine?
   - Fiindcă eşti fiica lui Jack, iar Willy a murit la câteva minute după ce vorbise cu tine. Ce ţi-a spus, Laine?
   - Nu mi-a spus nimic. Pentru numele lui Dumnezeu, ultima dată când l-am văzut eram un copil. Nici măcar nu l-am recunoscut, până... Nu ştiam cine era, când a intrat. Eşti pe o pistă greşită, Max. Jack O’Hara habar n-ar avea cum să organizeze şi să execute o lovitură ca asta şi, dacă prin cine ştie ce minune a participat şi el, s-a dus de mult, cu partea lui cu tot. Nici n-ar şti ce să facă cu atâţia bani.
   - Atunci, ce-a căutat Willy aici? Ce l-a speriat? De ce au fost sparte casa şi magazinul tău? Cel care-a intrat la tine în casă căuta ceva. Probabil că a făcut acelaşi lucru, sau voia să-l facă, şi în magazin, când l-am întrerupt eu. Eşti prea inteligentă ca să nu deduci şi singură.
   - Dacă mă urmăreşte cineva, probabil o face din cauză că tu l-ai atras încoace. Nu ascund nimic la mine. N-am mai vorbit cu tatăl meu de peste 5 ani şi nu l-am văzut de şi mai mult timp. Mi-am făurit aici o viaţă normală şi am să mi-o trăiesc mai departe. N-am să te las nici pe tine, nici pe tatăl meu şi nici pe cine ştie cine-o fi al treilea să mi-o distrugă. Se ridică în picioare. Am să-ţi scot cătuşele şi-am să te scap din încurcătura asta cu Vince. În schimb, ai să mă laşi dracului în pace.
   - Laine...
   - Taci din gură! Am trecut peste o regulă şi mi-am urmat instinctele cu tine. Aşa-mi trebuie.
   Se duse la uşă şi-i adresă lui Vince un zâmbet plictisit.
   - Îmi pare rău pentru tot ce s-a întâmplat. Aş vrea să-i dai drumul lui Max.
   - Fiindcă...?
   - A fost o neînţelegere prostească, Vince, în mare parte din vina mea. Max a încercat să mă convingă că aveam nevoie de un sistem de securitate mai bun la magazin, iar eu am zis că nu. Ne-am cam certat şi a intrat cu forţa ca să-mi demonstreze că nu aveam dreptate.
   - Iubito, o bătu uşurel pe obraz Vince, cu mâna lui mare. Las-o baltă.
   - Aş prefera să scrii aşa în raport, dacă trebuie neapărat să-l scrii. Şi lasă-l să plece. N-are niciun rost să-l dăm în judecată, deoarece îşi va folosi autorizaţia de detectiv, averea clientului şi toţi avocaţii lor sclifosiţi, ca să ne dea peste nas.
   - Trebuie să ştiu despre ce e vorba, Laine.
   - Ai dreptate.
   Temelia solidă a noii ei vieţi se clătină uşor.
   - Lasă-mă doar câtva timp, te rog, să pun totul în ordine. Acum sunt aşa de obosită, încât nu pot gândi limpede.
   - În regulă. Orice-ar fi, sunt alături de tine.
   - Aşa sper.
   Laine ieşi, fără să privească în urmă, fară să-i spună un cuvânt lui Max.

       N-avea să cedeze. Muncise prea mult, ajunsese prea departe, ca să se lase înfrântă pentru un bărbat arătos, cu un accent sudist de vis. Un crai, îşi spuse Laine, în timp ce se învârtea prin casă.
   Ea avea mai multă minte decât alea care cădeau pe spate pentru un fante. Ce altceva fusese tatăl ei, dacă nu un trişor şarmant şi bun de gură?
   Tipic, îşi spuse ea dezgustată. Tipic, tipic şi jenant de previzibil.
   Cum putuse să cadă în mrejele unuia ca el? O fi minţit şi trişat Max Gannon în condiţii legale, dar tot minţit şi trişat se cheamă.
  Iar acum, toate lucrurile pentru care muncise ea erau în pericol.
   Dacă nu-i dădea lui Vince explicaţii clare, niciodată nu va mai avea încredere în ea. Iar după ce-i explica totul, clar... cum să mai conteze pe încrederea lui? Oricum o lua, o-ncurcase.
   Putea să-şi facă bagajele, să pornească la drum, s-o ia de la început. Aşa făcea Big Jack când se împuţeau lucrurile. A dracului să fie dacă-i va urma exemplul. Aici era casa ei, viaţa ei, locul ei în lume. Nu le va da cu piciorul doar pentru că un detectiv băgăreţ din marele oraş i le terfelise. Şi-i zdrobise inima, recunoscu ea.
   Dincolo de toată furia şi anxietatea, avea inima frântă. Îşi permisese să se culce cu el. Îşi asumase marele risc, şi avusese în el o încredere deplină. Iar el o trădase. Aşa cum făceau întotdeauna bărbaţii care contau pentru ea. Se trânti pe canapea, ceea ce-l făcu pe Henry să-i dea un nas în braţ, în speranţa câtorva mângâieri.
   - Nu acum, Henry. Nu acum.
   Ceva din tonul ei îl făcu să scheaune cu un fel de compasiune, înainte de a se învârti de două ori în loc ca să se culce pe podea, la picioarele ei.
   Lecţie învăţată, îşi spuse Laine. De-acum încolo, singurul bărbat din viaţa ei avea să fie Henry. Era timpul să pună punct autocompătimirii şi să gândească. Ridică privirea spre tavan. Pietre preţioase în valoare de douăzeci şi opt de milioane?
   Imposibil, ridicol, ilar chiar. Big Jack cel împiedicat şi Willy cel naiv şi inofensiv, să dea marea lovitură? Milioane? Şi tocmai dintr-o fortăreaţă din New York? Imposibil. Asta, dacă lua în considerare trecutul şi aptitudinile lor.
   Dar dacă arunci pe fereastră credibilul, îţi rămâne fantasticul.
   Dacă Max avea dreptate? Dacă fantasticul se întâmplase, şi el spunea adevărul? în ciuda tuturor anilor trecuţi de-atunci, gândul la o asemenea posibilitate îi dădea un fior.
   Diamante. Cea mai sexy pradă. Milioane. Numărul perfect. Ar fi fost lovitura vieţii lui. Mama tuturor loviturilor. Dacă Jack o făcuse...
   Nu, tot nu se potrivea.
   Afecţiunea pentru tatăl ei ar fi putut-o face să-şi imagineze că în sfârşit, în sfârşit, reuşise în stil mare, însă nimeni şi nimic n-ar fi putut-o convinge că Jack O’Hara fusese părtaş la vreo crimă. Era mincinos, escroc, hoţ, cu o conştiinţă foarte flexibilă, dar să-i facă rău fizic cuiva? Exclus.
   Niciodată în viaţa lui nu purtase vreo armă. Adevărul era că avea o fobie faţă de pistoale. Laine îşi amintea şi acum de prima lui condamnare, dinainte ca ea să se fi născut. Lovise cu maşina o pisică, în timp ce pleca de la locul unei spargeri şi nu numai că se oprise să vadă ce păţise, dar mai şi dusese pisica rănită la veterinar.
   Poliţia locală depistase în parcarea acestuia maşina - furată, desigur. Pisica se vindecase şi trăise fericită până la adânci bătrâneţi. Big Jack luase 2 ani de închisoare.
   Nu, n-avea cum să fi luat parte la asasinarea lui Jerome Myers.
   Dar orice naş îşi are naşul, nu-i aşa? Fusese oare păcălit şi convins să se implice într-o acţiune mai grea şi mai periculoasă decât crezuse? îi legănase cineva în faţă un morcov poleit, făcându-l să se ia după el în pas alergător?
   Pe-asta ar fi putut s-o creadă.
   Îl trimisese pe Willy să-i spună ceva sau să-i dea ceva, dar nefericitul murise înainte s-o poată face. Încercase însă s-o prevină.
   Ştie unde eşti acum...
   Se referise la Max? Îl văzuse pe Max şi, intrând în panică, fugise pe stradă?
   Ascunde potaia...? Ce naiba însemna asta? Era posibil ca Willy să fi plasat în magazin vreo figurină reprezentând un câine? Laine încercă să-şi amintească magazinul aşa cum arătase după vizita lui Willy. Aranjase personal toate exponatele, şi nu-şi amintea de niciun lucru aflat nelalocul lui. Şi Jenny sau Angie nu menţionaseră vreun obiect ciudat.
   Poate că nu voise să spună „potaie“. Poate că-l înţelesese greşit.
   Parcă sunase ca „punga aia“... Da, într-o pungă, ca şi într-o statuetă de porţelan se puteau ascunde pietre preţioase, însă el nu-i dăduse nicio statuetă sau pungă, iar dacă le avea în interiorul vreunui obiect aflat asupra lui, sau printre lucrurile lui, autorităţile le-ar fi găsit.
   Dar toate astea nu erau decât deducţii prosteşti, bazate pe cuvintele unui om care o minţise.
   Laine oftă. Cum putea avea asemenea pretenţii de onestitate, când însăşi viaţa ei era o minciună?
   Trebuia să le spună lui Vince şi Jenny totul. Presupunea că oferirea voluntară de informaţii unui poliţist contravenea deprinderilor ei din copilărie, dar putea trece peste asta. Nu era nevoie decât să găsească cea mai potrivită modalitate de a le spune.
   - Hai să mergem la o plimbare, Henry.
   Aceste cuvinte acţionară ca o incantaţie, catapultând în sus câinele de parcă ar fi avut arcuri la picioare. Henry se repezi drept la uşă. Plimbarea avea să-i limpezească minţile, îşi zise Laine, pentru a găsi modul cel mai potrivit în care să le vorbească prietenilor ei.
   Deschise uşa, Henry ţâşni afară ca o ghiulea de tun, iar ea văzu maşina lui Max parcată în capătul aleii.
   Max stătea la volan, cu ochii ascunşi după ochelarii de soare, dar era clar că şi-i ţinea deschişi, aţintiţi spre casă, căci coborî din maşină înainte ca Laine să fi închis uşa.
   - Ce naiba cauţi aici?
   - Am spus că eşti în pericol. Poate că într-un fel am adus şi eu pericolul ăsta cu mine, poate că exista dinainte, dar voi sta cu ochii pe tine - fie că vrei, fie că nu.
   - Am învăţat să-mi port singură de grijă cam prin aceeaşi perioadă când am învăţat şi cum să fac o scamatorie cu 3 cărţi de joc. Aşa că singurul câine de pază de care am nevoie e Henry.
   Întrucât Henry tocmai încerca să se caţăre într-un copac, după o veveriţă, Max nu făcu decât să-i arunce o privire încărcată de milă.
   - Degeaba.
   - Dacă-ţi închipui c-ai să-ţi încasezi alea 5 procente pândindu-mi casa, te-aşteaptă o mare dezamăgire.
   - Nu cred c-ai avut vreun amestec. La început, te suspectam, recunoscu el, când Laine se întoarse să plece, cu o grimasă dezgustată. Prima dată când te-am investigat, mă gândeam că ai jucat şi tu un rol. Am făcut unele cercetări şi lucrurile nu se potriveau, aşa că am încetat să te mai bănuiesc.
   - Mii de mulţumiri. Dacă e aşa cum zici, de ce-ai intrat la mine-n magazin?
   - Clientul meu vrea date concrete, nu intuiţii, deşi mă bazez şi pe astea, cu destul succes, după toată experienţa pe care am acumulat-o. Ţi-am vizitat casa în prezenţa ta, continuă el. Dacă o femeie ascunde o parte cât de mică sau cât de mare din aproape 30 de milioane, în diamante, în locuinţa ei, Nu-l lasă pe primul venit s-o ajute la măturat şi dus gunoiul. Pasul următor era acela de a arunca o privire în magazin, ca să mă asigur că nici acolo nu exista nimic care să te incrimineze.
   - Ţi-a scăpat o etapă, Max. Cred că e ceva în legătură cu o zbenguială la fundu’ gol în patul tău de la hotel.
   - OK, să facem o încercare. Vezi cumva o aureolă pe aici? întrebă el, arătându-şi capul.
   Laine simţi în gâtlej un tremur care-ar fi putut anunţa râsul, şi şi-l înghiţi.
   - Nu, răspunse ea, privindu-l cu ochii îngustaţi. Dar... stai... alea nu cumva-s două corniţe?
   - OK, dă-mi un răspuns clar - da sau nu: un tip îi deschide uşa camerei de hotel unei femei care arată incredibil, o femeie faţă de care are tot felul de sentimente învălmăşite-n cap şi prin alte părţi ale trupului. Femeia indică - ba nu, să fim exacţi: femeia declară fară echivoc că i-ar plăcea o seară în doi. Ce face respectivul, îi închide uşa în nas?
   Oprindu-se lângă un pârâiaş format de ploile primăverii, Laine răspunse:
   - Nu. Şi acum, spune-mi şi tu mie: o femeie, când află că bărbatul cu care a avut respectivele relaţii intime a tras-o pe sfoară şi a minţit-o în legătură cu scopurile şi interesele lui, are dreptul să-i învineţească fundu-n şuturi, sau nu?
   - Mda, îl are.
   Îşi scoase ochelarii de soare, agăţându-i de buzunarul din faţă al blugilor. Recunoscură amândoi semnificaţia gestului.
   Uită-te la mine. Trebuie să şi vezi ceea ce spun, nu numai să auzi. Fiindcă e important.
   - Are dreptul, Laine, chiar şi când acel interes, răstălmăcit, se transformă într-un lucru cu care el n-a mai avut de-a face niciodată şi-l muşcă de fund. Cred că aseară m-am îndrăgostit de tine.
   - Ai şi găsit felul cum să mi-o zici!
   - E destul de greu că mă aud zicându-ţi-o. Dar o spun, totuşi. De fapt, cred că m-a pocnit la un moment dat, între dusul gunoiului şi aspiratul în salon, aşa că am dat din braţe ca să-mi ţin echilibrul şi am căzut în nas printre reprizele relaţiei intime.
   - Şi de ce te-aş crede?
   - N-am zis să mă crezi. Merit să-mi dai un şut în fund, să te scuturi de praf şi să pleci. Dar sper că n-ai s-o faci.
   - Ai un talent rar de a spune tocmai lucrul potrivit la momentul potrivit. Un talent al naibii de util şi, pentru mine, cam suspect.
   Se întoarse pentru un moment, frecându-şi braţele ca să şi le încălzească.
   - În profesia mea, spun tot ce am de spus ca să mi-o exercit. Dar aici nu e vorba de meserie. Te-am rănit, şi-mi pare rău, dar asta e meseria. Nu văd cum aş fi putut proceda altfel.
   Laine râse fără tragere de inimă.
   - Mda, nici eu nu prea văd.
   - Sunt îndrăgostit de tine. M-a lovit în cap ca o cărămidă, şi încă nu văd limpede. Nu ştiu nici ce altceva aş fi putut face, dar asta-ţi lasă ţie toate atuurile, Laine. Poţi să continui parţial sau să arunci cărţile şi să pleci.
   De ea depindea, îşi spuse Laine. Nu asta îşi dorise? Să hotărască singură, să-şi asume propriile riscuri. Dar ceea ce Max nu spusese, şi amândoi erau destul de inteligenţi ca s-o ştie, era că a ţine în mână toate atuurile nu te împiedica să-ţi pierzi şi cămaşa de pe tine.
   Tavish ar fi acceptat pierderea şi ar fi mers mai departe. O’Hara, în schimb, voia o şansă de a umfla totuşi potul ăla mare şi gras.
   - Mi-am petrecut prima parte a vieţii adorând un om care n-ar fi putut să scuipe adevărul nici dacă-i dansa pe limbă. Jack O’Hara.
   Răsuflă scurt.
   - Nu e bun de nimic dar, Iisuse, te face să crezi că la capătul curcubeului e o baniţă cu aur. Te face s-o crezi, fiindcă el o crede.
   Îşi lăsă mâinile să cadă pe lângă trup şi se întoarse cu faţa spre Max.
   - Următoarea parte din viaţă mi-am petrecut-o cu o femeie care încerca să-l lase în urmă. Încerca mai mult pentru mine, decât pentru ea însăşi, şi mi-a luat un timp până să înţeleg. În cele din urmă, a reuşit. Partea următoare am petrecut-o cu un om foarte civilizat, care mi-a ţinut loc de tată şi pe care-l iubesc foarte mult. Un om bun şi iubitor, dar care niciodată nu-mi va putea face inima să palpite la fel cum putea acel mincinos înnăscut. Nu ştiu ce înseamnă toate astea, dar mi-am petrecut ultima parte a vieţii încercând să trăiesc responsabil, normal şi comod. Şi am reuşit. Iar tu mi-ai făcut viaţa vraişte, Max.
   - Ştiu.
   - Dacă mă mai minţi o singură dată, n-am să mă ostenesc să-ţi trag un şut în fund, am să mă scutur doar pe mâini şi-am să plec.
   - Mi se pare corect.
   - N-am diamantele pe care le cauţi şi nu ştiu nimic despre ele. Nu ştiu unde e tatăl meu, nici cum să-l contactez, aşa cum nu ştiu de ce a venit Willy la mine.
   - OK.
   - Dar, dacă aflu şi dacă ceea ce descopăr te-ajută să câştigi alea cinci procente, jumătate sunt ale mele.
   Max o privi lung, înainte de a zâmbi.
   - Mda, e destul de clar că ţi-am căzut în plasă.
   - O să mai vedem. Poţi să vii în casă. Trebuie să-i sun pe Vince şi Jenny şi să-i chem aici, ca să-mi mărturisesc păcatele. Voi vedea dacă mai am prieteni şi un loc în oraşul ăsta.

8.

         Laine era îngrijorată. Nu doar la gândul ce anume să spună, sau cum să spună, ci şi unde s-o spună.
   Începu să pregătească cafeaua şi scoase prăjitura pe care o avea în congelator. Dar în bucătărie domnea o atmosferă prea puţin formală, îşi spuse, şi prea intimă, când miza era prietenia.
   Vince era poliţist, îşi aminti ea, iar Jenny nevastă de poliţist.
   Oricât de mult se apropiaseră în ultimii ani, relaţia dintre ei putea să se destrame când le va dezvălui propriul său trecut. Când le va spune că-i minţise din capul locului. Livingul era mai potrivit - şi fără prăjitură.
   În timp ce se chinuia întrebându-se dacă alesese bine locul, îşi scoase micul aspirator manual şi începu să cureţe canapeaua.
   - Laine, ce naiba faci?
   - Plantez meri. Ce ţi se pare că fac? Aspir părul de câine de pe mobilă.
   - OK.
   Max îşi vârî mâinile în buzunare, apoi le scoase şi-şi răvăşi părul, în timp ce Laine aspira, bătea pernele şi le aranja meticulos.
   - Mă enervezi, zise Max.
   - Vai, scuză-mă.
   Făcu un pas înapoi, inspectând rezultatele. Deşi băgase la loc în perne aproape toată umplutura, aranjându-le cu rupturile în jos, canapeaua arăta la fel de jalnic.
   - Vin la mine şeful poliţiei şi cea mai bună prietenă a mea ca să le spun că tot ce credeau că ştiu despre mine e, în esenţă, o minciună gogonată. Am suferit două spargeri în tot atâtea zile; tatăl meu e suspectat că a luat parte la un jaf de 28 de milioane de dolari, cu o omucidere pe deasupra, iar canapeaua mea arată de parcă ar fi atacat-o nişte nevăstuici turbate. Crede-mă că-mi pare rău că eşti nervos din cauza mea.
   - Ai uitat episodul când ai avut un maraton sexual cu detectivul care investighează cazul.
   - Ăsta se vrea un banc? Vreo încercare perversă de a mă amuza?
   - Mai mult sau mai puţin. Nu-mi da cu drăcia aia-n cap, Laine, deja am un cucui. Şi relaxează-te. Faptul că ţi-ai schimbat numele şi ţi-ai cenzurat trecutul nu e delict penal.
   - Nu asta contează. I-am minţit zi de zi. Ştii de ce reuşesc atât de multe escrocherii? Fiindcă după ce victimele îşi dau seama că au fost pungăşite, le e prea ruşine să facă ceva. Cineva şi-a bătut joc de ele, ceea ce-i la fel de dureros ca pierderea banilor. Adeseori, chiar mai tare.
   Max luă aspiratorul şi-l puse pe masă, ca s-o poată atinge, ca să-i poată pune mâinile pe umeri, şi să le ridice încet până ajunse să-i mângâie obrajii cu degetele mari.
   - Tu n-ai încercat să-ţi baţi joc de ei şi nu-ţi sunt prieteni datorită trecutului tău ca la carte de fată americană.
   - Pot să arunc o momeală şi să culeg roadele de când aveam 7 ani. Halal fată americană ca la carte! Ar fi cazul să mă schimb, adăugă ea, privindu-şi treningul pe care-l îmbrăcase în grabă când ajutorul şerifului venise s-o trezească. Ce zici, să mă schimb?
   - Nu.
   Max îşi lăsă mâinile pe umerii ei, începând să i-i maseze, până când Laine ridică ochii şi-i susţinu privirea.
   - Poţi să rămâi aşa cum eşti, spuse el.
   - De cine crezi că te-ai îndrăgostit, Max? De patroana magazinului de provincie, de hoaţa reformată sau de demoazela la ananghie? Care din astea trei dă gata un tip ca tine?
   - Cred că de roşcovana deşteaptă care ştie cum să se descurce şi cedează câte unui impuls ocazional.
   Îşi înclină capul şi o sărută pe frunte. Îi simţi respiraţia întretăindu-se, într-un suspin controlat.
   - Are multe laturi, continuă el. Îşi iubeşte câinele, e îngrijorată pentru prietenii ei, e puţin cam maniacă în probleme organizatorice şi am auzit că ştie să gătească. E practică, eficientă, dură şi uluitoare la pat.
   - Cam multe calităţi, pentru puţinul timp de când o cunoşti.
   - Prind repede. Mama mea spunea mereu: „Max, când ai s-o-ntâlneşti, vei cădea ca lovit cu parul“.
   - Asta ce naiba înseamnă?
   - Dracu’ să mă ia dacă ştiu, dar Marlene nu greşeşte niciodată. Am întâlnit-o pe femeia vieţii mele.
   O strânse la piept, iar Laine se lăsă învăluită de căldura lui, savurând senzaţia de a fi lângă un bărbat puternic. Apoi făcu un efort să se retragă.
   Nu ştia dacă iubirea însemna să se bazeze pe altcineva, dar descoperise pe pielea ei că adeseori o asemenea atitudine îi punea la pământ pe amândoi.
   - Nu pot să mă gândesc la asta. Nu pot să mă gândesc nici la asta, nici la ceea ce simt. Trebuie doar să fac pasul următor şi să văd unde ajung.
   - E bine şi aşa.
   Auzi lătrăturile înnebunite ale lui Henry şi, o clipă mai târziu, un scrâşnet de pneuri pe pietriş. Simţi un gol în stomac, dar rămase calmă.
   - Au venit, spuse şi continuă înainte ca Max să poată vorbi. Trebuie să-mi adun puterile. Singură trebuie să rezolv situaţia.
   Se duse la uşă, o deschise şi o văzu pe Jenny jucându-se cu Henry.
   Jenny ridică ochii spre Laine.
   - Cred că e iubire adevărată, declară ea, intrând în casă. Faptul că m-ai pus să mă scol din pat şi să vin aici înainte de 8 dimineaţa trebuie să fie un semn de prietenie adevărată.
   - Îmi pare rău că-i aşa devreme.
   - Spune-mi doar că ai de mâncare.
   - Am... am o prăjitură cu cafea, dar...
   - Excelent. Tu ce preferi?
   Râse scurt ca de obicei, dar amuţi când îl văzu pe Max.
   - Nu ştiu ce să cred despre prezenţa ta aici, zise ea. Dacă eşti mare detectiv de la oraş, de ce n-ai spus?
   - Jenny, Laine îi puse o mână pe umăr. E complicat. Ce-ar fi să vă duceţi în living, tu şi Vince, şi să staţi jos?
   - De ce, nu e mai bine în bucătărie? Sunt mai aproape de mâncare.
   Laine trase adânc aer în piept şi închise uşa după Vince, urmându-i în bucătărie.
   - S-ar putea să fie cam derutant pentru voi, începu ea, în timp ce punea pe masă ceaiul de plante pe care-l făcuse pentru Jenny. În primul rând, vreau să-mi cer iertare. Să spun din capul locului că-mi pare rău. N-am fost sinceră cu voi.
   - Dulceaţă mică, interveni Jenny, venind spre locul unde Laine aranja meticulos feliile de prăjitură pe un platou din sticlă pentru desert. Ai probleme?
   - Cred că da.
   - Atunci, o să le rezolvăm. Da, Vince?
   - Mai bine stai jos, Jen. Las-o să spună ce are de spus.
   - O să rezolvăm totul, repetă Jenny, dar se aşeză totuşi, sfredelindu-l pe Max cu o privire tăioasă. Tu eşti de vină?
   - Nu, se repezi Laine să-l apere. Serios, el nu are nicio vină. Nu mă numesc Laine Tavish, ci... Mi-am schimbat numele, legal, şi-l folosesc, de la vârsta de 18 ani, dar nu aşa mă chema la naştere. Numele meu este Elaine O’Hara. Tatăl meu se numeşte Jack O’Hara, iar dacă Vince l-ar fi verificat, ar fi aflat că are un dosar lung şi pestriţ - pungăşii, escrocherii.
..............................................................