Vânătoarea de comori, Nora Roberts

 1-9
1.

                     Un râgâit de tunet eroic îl urmă în magazin pe omuleţul cel ciudat. Acesta se uită înjur cu o expresie de scuză, ca şi cum neplăcutul sunet s-ar fi produs din vina lui, nu dintr-a naturii, şi-şi potrivi pachetul sub braţ ca să-şi poată închide umbrela cu dungi negre şi albe.

   Umbrela şi omul şiroiau pe preşul de lângă uşă, în timp ce ploaia rece de primăvară răpăia pe carosabil şi pe trotuarul de vizavi.
   Omul stătea pe loc, ca şi cum n-ar fi fost sigur că era bine-venit.
   Laine întoarse capul şi-i adresă un zâmbet cald şi primitor. Avea o expresie pe care prietenii ei ar fi numit-o „zâmbet de vânzătoare politicoasă“. Ei bine, era o vânzătoare politicoasă, ce naiba, iar în acel moment etica îi era pusă la grea încercare.
   Dacă ar fi ştiut că ploaia-i aducea în magazin clienţi, în loc să-i ţină în casele lor, nu i-ar fi dat zi liberă lui Jenny. Nu că ar fi deranjat-o. Nimeni nu-şi deschidea un magazin dacă nu voia cumpărători, indiferent de vreme. Şi nicio femeie nu şi-ar fi deschis prăvălia într-un orăşel prăpădit din SUA, dacă nu se aştepta să-şi petreacă la fel de mult timp tăifăsuind, ascultând, arbitrând discuţii şi marcând preţuri. Ceea ce era bine, era chiar foarte bine, după părerea lui Laine. Dar dacă Jenny ar fi fost la slujbă, în loc să-şi petreacă ziua lăcuindu-şi unghiile şi privind telenovele, ea ar fi trebuit să le suporte pe gemene.
   Daria Price Davis şi Caria Price Gohen aveau părul vopsit în aceeaşi nuanţă de blond-cenuşiu. Purtau impermeabile albastre identice şi sacoşe asortate. Îşi completau una alteia frazele şi comunicau printr-un fel de cod care includea ridicări de sprâncene, buze ţuguiate, săltări din umeri şi dat din cap. Ceea ce-ar fi fost drăguţ la două fetiţe de 8 ani devenea de-a dreptul bizar în cazul unor femei de 48.
   Oricum, îşi aminti Laine, nu intrau niciodată la Remember When fără să lase ceva bani. Puteau trece câteva ore până să-i scoată din buzunar, dar în cele din urmă clopoţelul casei de marcat suna.
   Puţine lucruri îi umpleau inima de bucurie lui Laine ca sunetul clopoţelului de facturat.
   Azi, căutau un dar de logodnă pentru nepoata lor, iar ploaia torenţială şi tunetele bubuitoare nu le opriseră. Nu-i descurajaseră nici pe cei doi tineri uzi leoarcă de apă care - spuneau ei - ocoliseră prin Angel’s Gap, în drum spre D.C. Şi nici pe omuleţul cu umbrelă vărgată care arăta, după părerea lui Laine, cam pierdut şi uşor disperat. Aşa că-i zâmbi cu şi mai multă căldură.
   - Vă servesc în câteva minute! anunţă ea, după care reveni la gemene. Ce-ar fi să vă mai uitaţi puţin? le propuse. Gândiţi-vă bine. Imediat ce termin...
  Daria o înhăță de încheietura mâinii, iar Laine înţelese că nu avea scăpare.
   - Trebuie să ne decidem. Carrie are cam aceeaşi vârstă cu tine, drăguţă. Ce ţi-ai dori tu ca dar de logodnă?
   Laine nu avea nevoie să transcrie codul pentru a înţelege că era o împunsătură nu prea subtilă. În fond, avea 28 de ani şi nu era măritată. Şi nici logodită. În acel moment, nici măcar nu avea un partener stabil. Conform părerii gemenelor Price, aceasta era o crimă împotriva naturii.
   - Ştii, ciripi Caria, Carrie l-a cunoscut pe Paul al ei la cina cu spaghete de la Kawanian, în toamna trecută. Ar trebui să ieşi mai mult în lume, Laine.
   - Zău că ar trebui, îi dădu Laine dreptate, cu un zâmbet cuceritor. Dacă vreau să mă combin cu un director chel, divorţat şi cu sinuzită. Ştiu că lui Carrie îi va plăcea orice-i alegeţi, dar poate că un dar de logodnă de la mătuşile ei ar trebui să fie ceva mai personal decât nişte sfeşnice. Sunt foarte frumoase, însă setul de toaletă este foarte feminin...
   Luă peria de argint din setul pe care-l aveau în faţă.
   - Cred că şi altă mireasă a folosit-o, în noaptea nunţii.
   - Mai personal... începu Daria. Mai...
   - Da, fetiţo! Am putea lua sfeşnicele ca...
   - ... dar de nuntă! Dar poate ar trebui să ne uităm şi la bijuterii, înainte de a cumpăra trusa de toaletă. Ceva cu perle? Ceva...
   - ... vechi, de purtat în ziua nunţii. Pune deoparte sfeşnicele şi trusa, iubito. O să ne uităm şi la bijuterii, înainte de a ne hotărî.
   Replicile zburau înainte şi-napoi ca un schimb de mingi între cele două guri identice rujate corai. Laine se felicită pentru că era atât de abilă şi concentrată, încât să le poată urmări.
   - Bună idee, declară ea, ridicând splendidele sfeşnice de Dresda.
   Nimeni nu putea spune că gemenele nu aveau gust sau că ar fi fost zgârcite.
   Pornise cu sfeşnicele spre tejghea, când omuleţul cu umbrelă îi tăie calea.
   Amândoi aveau aceeaşi statură, iar ochii lui erau de un albastru spălăcit, înroşiţi de nesomn, alcool sau de vreo alergie. Laine alese ipoteza nesomnului, căci aveau dedesubt şi pungi de oboseală.
   Părul ciufulit şi grizonat îi era ud de ploaie. Purta un trenci Burberry scump şi o umbrelă de 3 dolari. Părea să se fi bărbierit în grabă, căci îi scăpaseră câţiva ţepi de pe maxilar.
   - Laine.
   Îi rostise numele pe un ton oarecum imperativ şi intim, care-i făcu zâmbetul politicos să devină nedumerit.
   - Da... Iertaţi-mă, vă cunosc de undeva?
   - Nu-ţi mai aminteşti de mine...
   Umerii lui părură să se prăbuşească.
   - E mult de-atunci, dar credeam...
   - Domnişoară! strigă femeia care era în drum spre D.C. Livraţi şi la domiciliu?
   - Da, trimitem.
   Le auzea pe gemene discutând şi gesticulând despre cercei şi broşe, şi simţi dorinţa de a cumpăra din partea cuplului care mergea în D.C. În vreme ce omuleţul o privea cu nişte ochi mari, plini de o speranţă şi o intimitate care-i încreţeau pielea pe trup.
   - Îmi pare rău, în dimineaţa asta am cam multe pe cap...
   Făcu un pas lateral spre tejghea, ca să pună sfeşnicele.
   Intimitatea, îşi reaminti ea, făcea parte din viaţa oraşelor mici. Probabil că omul mai trecuse pe la magazin, însă pur şi simplu nu ştia de unde să-l ia.
   - Vă pot ajuta cu ceva anume sau doriţi să vă uitaţi un timp în jur?
   - Am nevoie de ajutorul tău. N-avem prea mult timp la dispoziţie.
   Scoase o carte de vizită şi i-o puse în mână.
   - Sună-mă la numărul ăsta, imediat ce poţi.
   - Domnule...
   Laine coborî privirea spre cartea de vizita, ca să-i citească numele.
   - Domnule... Peterson, nu înţeleg. Vreţi să vindeţi ceva?
   - Nu, nu...
   Râsul lui era aproape isteric, iar Laine fu recunoscătoare Domnului că avea magazinul plin de cumpărători.
   - Nu mai e cazul... Am să-ţi explic totul, dar nu acum.
   Aruncă o privire prin magazin.
   - Şi nu aici. Nu trebuia să vin aici. Sună-mă la numărul acela, continuă el, prinzându-i mâna într-a lui, cu un gest care o făcu să încerce instinctiv să şi-o smulgă. Promite-mi, insistă omuleţul.
   Mirosea a ploaie şi a săpun, şi a... Brut, recunoscu ea parfumul. Aftershave-ul încerca să-i aprindă în minte scânteia unei amintiri.
   În clipa următoare, degetele necunoscutului le strânseră pe ale ei.
   - Promite-mi! repetă el, într-o şoaptă răguşită, iar Laine văzu din nou doar un omuleţ ciudat, cu impermeabilul ud.
   - Desigur.
   Ea îl privi cum pornea spre uşă, deschizându-şi umbrela ieftină, şi oftă uşurată când ieşi grăbit în ploaie. Ciudat fu singurul termen care-i trecu prin minte, dar studie totuşi cartea de vizită.
   Numele, Jasper R. Peterson, era imprimat, dar observă că numărul de telefon fusese scris de mână dedesubt şi subliniat de două ori. Puse cartea în buzunar şi pomi spre cuplul de călători, cu intenţia să-i zorească prieteneşte, când un scrâşnet de frâne pe asfaltul ud şi nişte ţipete o făcură să se răsucească în loc. Urmă un zgomot hidos, o bufnitură înfundată pe care nicicând n-avea s-o uite, aşa cum n-avea să uite nici imaginea straniului omuleţ în impermeabilul de ultimă modă izbindu-se de geamul vitrinei.
   Laine se repezi afară, în ploaia torenţială. Paşi tropăiau pe asfalt şi de undeva din apropiere se auzeau scrâşnete de metal pe metal şi zgomot de sticlă spartă.
   - Domnule Peterson! îl apucă de mână, aplecându-se peste el, într-o încercare jalnică de a-i feri de ploaie faţa însângerată. Nu vă mişcaţi. Chemaţi o ambulanţă! strigă ea, scoţându-şi jacheta ca să-l acopere atât cât putea.
   - L-am văzut... L-am văzut... Nu trebuia să vin... Laine...
   - Am chemat ambulanţa.
   - Ţi-am lăsat-o ţie... Voia să ţi-o aduc...
   - E-n regulă.
   Laine luă umbrela oferită de cineva, o înclină peste el, aplecându-se mai aproape, în timp ce Peterson o trăgea de mână, fară vlagă.
   - Ai grijă... îmi pare rău... ai grijă...
   - O să am. Sigur c-o să am. Încercaţi doar să tăceţi, să rezistaţi, domnule Peterson... acum vine salvarea...
   - Nu mai ţii minte...
   Zâmbi, cu sângele şiroindu-i din gură.
   - Micuţa Lainie...
   Trase aer în piept cu greu, apoi tuşi scuipând sânge. Laine auzi sirenele apropiindu-se, în timp ce rănitul începu să cânte, cu glas subţire, gâtuit.
   - „Adună-mi toate grijile şi amarul...“ îngână el, apoi gâfâi: „rămâi cu bine, graure...“
   Laine îi privi chipul desfigurat, şi o trecu un fior rece.
   Amintirile, atât de multă vreme ferecate, se deschideau în sfârşit.
   - Unchiul Willy? O, Doamne...!
   - Am încurcat-o... icni el, cu sufletul la gură. Iartă-mă... Credeam că nu e niciun pericol... Nu trebuia să vin...
   - Nu înţeleg... Lacrimile îi ardeau ochii şi îi şiroiau pe obraji.
   Omul murea. Murea fiindcă nu-l recunoscuse, şi-l dăduse afară, în ploaie.
   - Îmi pare rău... îmi pare atât de rău...
   - Ştie unde eşti acum...
   Dădu ochii peste cap.
   - Ascunde pota... potaia...
   - Ce...? Se aplecă şi mai aproape. Ce spui?
   Infirmierii o dădură la o parte. Îi auzi schimbând replici scurte, criptice - coduri medicale cu care se obişnuise de la televizor, astfel încât putea aproape să le recite. Aceasta era realitatea. Sângele ce se scurgea în ploaie nu era vopsea roşie.
   Auzi o femeie suspinând şi repetând la nesfârşit, cu o voce stridentă:
   - Mi-a apărut în faţă! N-am putut opri la timp. A ţâşnit în faţa maşinii... E-n regulă? E-n regulă? E-n regulă?
   Nu, îi venea lui Laine să răspundă. Nu e-n regulă.
   - Vino înăuntru, iubito. Daria o cuprinse cu braţul pe după umeri, trăgând-o înapoi. Eşti udă leoarcă. Aici nu mai poţi face nimic.
   - Ar trebui să fac ceva...
   Privi în jos la umbrela ruptă, cu dungile mânjite de noroi şi stropi de sânge.
   Ar fi trebuit să-l poftească în faţa şemineului. Să-i dea ceva cald de băut şi să-l lase să se usuce la foc. Ar fi rămas în viaţă. Dar nu-l recunoscuse, iar acum murea. Nu putea să intre în magazin şi să-l lase singur cu străinii. Nu avea însă ce să facă. Se uita neputincioasă, în timp ce infirmierii se chinuiau zadarnic să-l salveze pe omul care cândva râsese de glumele ei copilăreşti şi-i cântase cântecele nostime. Omul acela murea în faţa magazinului pentru care ea muncise atât de mult, lăsându-i la uşă toate amintirile de care credea că scăpase.
   Era o femeie de afaceri, o membră de vază a comunităţii, şi o prefăcută. In camera din spate a magazinului, turnă cafea în două ceşti, conştientă că avea să mintă un om pe care-l considera prieten şi să nege că-l cunoscuse cât de cât pe unul care-i fusese drag.
   Făcu un efort să se controleze, trecându-şi mâinile prin claia umedă de păr roşcat, pe care de obicei şi-l purta într-o tunsoare paj ce-i mângâia umerii. Era palidă, iar ploaia îi ştersese machiajul, aplicat întotdeauna cu mare grijă, aşa că i se vedeau pistruii de pe nasul îngust şi de pe obraji. Ochii, de un albastru viu, ca ai vikingilor, erau sticloşi din cauza şocului şi a durerii. Gura, o idee prea lată pentru faţa ei ascuţită, îi tremura.

      Laine îşi studie imaginea reflectată în oglinjoara cu ramă aurită de pe peretele biroului şi se văzu aşa cum era. Ei bine, urma să facă tot ce era necesar pentru a supravieţui. Willy avea s-o înţeleagă.
   „Începe cu ce e mai important“, îşi spuse ea, „apoi gândeşte-te şi la celelalte.“ Trase adânc aer în piept, expiră energic, apoi luă cafelele şi, cu mâini aproape sigure, intră în magazin, pregătindu-se să presteze o mărturie falsă în faţa şefului poliţiei din Angel’s Gap.
   - Îmi pare rău că am întârziat atâta, se scuză ea, venind cu cănile spre micul şemineu lângă care aştepta Vince Burger.
   Vince era clădit ca un urs, avea o claie uriaşă de păr blond-albicios care stătea zbârlit, ca şi cum s-ar fi mirat că se află deasupra acelui chip lătăreţ şi simpatic. Ochii lui, de un albastru spălăcit, erau plini de compasiune.
   Vince era soţul lui Jenny, iar pentru Laine devenise aproape ca un frate. Acum, însă, trebuia să ţină minte că avea în faţă un poliţist şi că era în joc tot rodul muncii ei.
   - De ce nu stai jos, Laine? Ai suferit un şoc puternic.
   - Mă simt cam amorţită.
   Cam aşa stăteau lucrurile, nu trebuia să înşire numai minciuni.
   Laine se duse la fereastră, să-şi bea acolo cafeaua, privind afară, în ploaie, ca să nu-i vadă ochii aceia înţelegători.
   - Îţi mulţumesc că ai venit să-mi iei personal declaraţia, Vince. Ştiu cât eşti de ocupat.
   - Bănuiam că-ţi va fi mai uşor aşa.
   „Mai bine să mint un prieten, decât un străin“, îşi spuse ea cu amărăciune.
   - Nici nu ştiu ce pot să-ţi spun. N-am văzut cu ochii mei accidentul. Am auzit... am auzit zgomot de frâne, ţipete, o bufnitură groaznică, şi pe urmă am văzut...
   Nu închise ochii. Dacă-i închidea, ar fi văzut din nou.
   - L-am văzut lovindu-se de vitrină, ca şi cum ar fi fost aruncat încoace, continuă ea. Am fugit afară şi am stat cu el până a venit salvarea. Au ajuns imediat. Mi s-a părut că au trecut ore, dar n-au fost decât câteva minute.
   - Înainte de accident, a intrat aici.
   Laine închise ochii, pregătită să facă tot ce trebuia ca să se apere.
   - Da. În dimineaţa asta aveam câţiva clienţi, ceea ce-mi dovedeşte că niciodată n-ar trebui să-i dau liber lui Jenny. Gemenele erau în magazin şi un cuplu aflat în trecere prin oraş, în drum spre D.C. Eram ocupată când a intrat. O vreme, s-a uitat prin jur.
   - Femeia aflată în trecere prin oraş zice că a avut impresia că vă cunoşteaţi.
   - Serios?
   Întorcându-se spre el, Laine adoptă o expresie nedumerită.
   Reveni spre şemineu şi se aşeză pe unul dintre scaunele cu braţe pe care le aranjase în faţa focului.
   - Nu-mi dau seama de ce.
   - O simplă impresie, ridică Vince din umeri.
   Conştient de statura lui masivă, el se aşeză cu grijă pe celălalt scaun.
   - A spus că te-a luat de mână.
   - Ei, ne-am strâns mâinile şi mi-a dat cartea lui de vizită.
   O scoase din buzunar, străduindu-se să nu scape din ochi chipul lui Vince. Căldura focului îi dogorea pielea, şi totuşi îi era frig.
   Foarte frig.
  - A spus că ar fi vrut să stăm de vorbă, când voi fi mai puţin ocupată. Că s-ar putea să aibă ceva de vânzare. Aşa fac adesea oamenii, adăugă ea, întinzându-i lui Vince cartea de vizită. Şi tot aşa îmi fac şi eu meseria.
   - Exact, răspunse el, vârând cartea în buzunarul de la piept. Ţi s-a părut ceva anormal la el?
   - Doar că avea un impermeabil elegant şi o umbrelă caraghioasă şi nu părea genul care să hoinărească prin orăşele. Mirosea a metropolă.
   - La fel ca tine, acum câţiva ani. De fapt...
   Vince îşi îngustă ochii, întinzând mâna pentru a-i freca uşor obrazul cu degetul mare.
   - Încă nu ţi s-a şters de tot, zise el.
   Laine râse, ştiind că asta aştepta de la ea.
   - Aş vrea să te pot ajuta mai mult, Vince. E îngrozitor ce s-a întâmplat...
   - Pot să-ţi spun că avem 4 declaraţii diferite ale martorilor. Toţi l-au văzut fugind din magazin drept în stradă, în faţa maşinii. De parcă l-ar fi speriat ceva sau, cine ştie... Ţi s-a părut agitat, Laine?
   - Nu i-am dat prea multă atenţie. Adevărul e că l-am tratat cu destulă indiferenţă, când mi-am dat seama că nu venise să cumpere. Aveam clienţi. Clătină din cap şi continuă, cu vocea gâtuită: acum mi se pare că am dat dovadă de superficialitate.
   Mâna cu care Vince i-o acoperi pe a ei, încurajator, o făcu să se simtă şi mai prost.
   - Nu ştiai ce avea să se întâmple. Oricum, tu ai ajuns prima la el.
   - Era chiar în faţă. Fu nevoită să ia o înghiţitură mare de cafea ca să-şi alunge amărala din gât. Aproape în prag.
   - Ţi-a vorbit.
   - Da, confirmă ea, întinzând iar mâna după cana cu cafea. Cam fară sens. De vreo două ori. A spus că-i pare rău. Cred că nu mă recunoştea, nici nu-şi dădea seama ce se întâmplase. Delira, probabil. Pe urmă, au venit infirmierii şi... şi a murit. Acum ce-o să faci? Vreau să zic, nu-i de prin partea locului. Numărul de telefon e din New York. Mă întreb... cred că mă întreb... dacă era doar în trecere... unde se ducea... de unde venea...
   - Vom cerceta toate astea, ca să-i putem anunţa rudele.
   Ridicându-se, Vince îi puse o mână pe umăr.
   - N-am să-ţi spun să-ncerci să uiţi, Laine. Nu vei putea, cel puţin o vreme. Îţi voi spune doar că ai făcut tot ce-ai putut. Mai mult, nu se putea.
   - Mulţumesc. Acum am să închid magazinul. Vreau să mă duc acasă.
   - Bună idee. Te iau cu maşina?
   - Nu, mulţumesc.
   Atât din vinovăţie, cât şi din afecţiune, se înălţă pe vârfuri şi-l sărută pe obraz.
   - Spune-i lui Jenny că o aştept mâine.
   Numele lui - cel puţin numele pe care i-l ştiuse - era Willy Young. Probabil William, îşi spuse Laine, în timp ce intra cu maşina pe aleea cu pietriş.
   Nu fusese cu adevărat unchiul ei - din câte ştia ci doar un fel de unchi onorific. Unul care întotdeauna avea în buzunar beţigaşe de lemn dulce pentru o fetiţă. Nu-l mai văzuse de aproape 20 de ani, iar pe-atunci părul lui era şaten şi chipul puţin mai rotund, întotdeauna mersese cu pas uşor săltat. Nu era de mirare că nu-l recunoscuse în persoana omuleţului cocârjat şi nervos care intrase în magazin.
   Cum o găsise? De ce o căutase?
   Întrucât fusese, din câte ştia, cel mai bun prieten al tatălui ei, presupunea că era la fel ca el, un hoţ, un escroc, un pungaş mărunt.
   Era genul de relaţie pe care n-ar fi vrut s-o recunoască o femeie respectabilă. Totuşi, de ce naiba se simţea neajutorată şi vinovată?
   Frână şi rămase la volan, privind gânditoare prin parbrizul măturat ritmic de ştergătoare, spre casa frumoasă de pe movila la fel de frumoasă. Cât iubea casa aceea. Era a ei. Căminul ei. Clădirea cu un etaj era, în fond, prea mare pentru o femeie singură, dar îi plăcea să poată circula în voie prin ea. Savurase fiecare minut pe care-l petrecuse decorând meticulos camerele, pe gustul ei şi numai al ei, ştiind că niciodată n-avea să mai fie nevoită să-şi împacheteze toate lucrurile şi să fugă, imediat ce auzea: „Rămâi cu bine, graure“.
   Îi plăcea să-şi facă de lucru prin curte, plantând flori, tăind uscăturile, tunzând iarba, smulgând buruienile. Activităţi obişnuite. Lucruri simple, normale, pentru o femeie care-şi petrecuse prima jumătate a vieţii făcând prea puţine asemenea lucruri.
   Avea acest drept, nu? Să fie Laine Tavish şi tot ceea ce însemna asta? Firma, oraşul, casa, prietenii, viaţa. Avea dreptul să fie femeia în care singură se transformase.
   Dacă-i spunea lui Vince adevărul, nu l-ar fi ajutat cu nimic pe Willy. Pentru el nimic nu se mai putea schimba, pe când pentru ea, ar fi putut să se schimbe totul. Vince ar fi aflat, destul de curând, că omul din morga comitatului nu era Jasper R. Peterson, ci William Young - şi toate celelalte nume pe care le purtase. I-ar fi găsit cazierul. Laine ştia că Willy fusese închis cel puţin o dată, împreună cu tatăl ei. „Camarazi de arme“, cum spusese acesta din urmă. Încă-i mai auzea râsul puternic, răsunător.
   Pentru că gândul o înfuria, ieşi din maşină trântind portiera şi se repezi spre casă, căutându-şi cheile.
   Imediat ce uşa se închise în urma ei şi se văzu înconjurată de decorul familiar al propriei sale case se calmă. Liniştea, mirosurile de ulei şi lămâie îmbibate în lemn, aroma subtilă a florilor de primăvară aduse din grădina ei şi numai a ei, îi linişteau nervii întinşi la maximum.
   Lăsă cheile în platoul raku de pe masa din antreu, îşi scoase din poşetă telefonul celular şi îl puse la încărcat. Se descălţă, îşi dezbrăcă jacheta, agăţând-o de capătul balustradei, iar poşeta şi-o puse pe treapta de jos.
   Urmând acelaşi program de rutină, intră în bucătărie. În mod normal, ar fi pus ibricul de ceai pe foc şi, în timp ce apa se încălzea, ar fi răsfoit corespondenţa pe care o luase din cutia de la capătul aleii. Azi, însă, îşi turnă un pahar mare de vin şi îl bău stând în picioare lângă chiuvetă, privind curtea din spatele casei.
   Avusese curte de vreo două ori şi în copilărie. Îşi amintea de una din... Nebraska? Iowa? Ce mai conta? Trase o duşcă sănătoasă de vin. Îi plăcuse curtea fiindcă avea chiar în mijloc un copac mare şi bătrân, iar el legase de o creangă un cauciuc vechi, încropind un leagăn. O împingea atât de tare, încât avea impresia că zbura.
   Nu era sigură cât timp stătuseră acolo, iar casa nu şi-o mai amintea. Aproape toată copilăria ei fusese o succesiune ceţoasă de locuri şi feţe, drumuri cu maşina, împachetări pe fugă.
   Îşi aminti de tatăl ei, cu râsul lui sonor şi mâinile mari, cu zâmbetul irezistibil şi promisiunile deşarte. Îşi petrecuse primii 10 ani de viaţă iubindu-l cu disperare, iar restul, străduindu-se să uite că existase vreodată.
   Dacă el avea iar necazuri, n-o priveau. Nu mai era mica Lainie a lui Jack O’Hara. Era Laine Tavish, cetăţean respectabil.
   Privi sticla de vin şi, ridicând din umeri, îşi mai turnă un pahar. O femeie în toată firea putea ţine un toast în propria sa bucătărie, pe toţi sfinţii, mai ales că văzuse o fantomă din trecut murind la picioarele ei.
   Cu paharul în mână, se duse la uşa oficiului, pentru a răspunde scheunatului plin de speranţă de dincolo. Câinele năvăli ca o ghiulea de tun - o ghiulea lăţoasă, cu urechi clăpăuge. Labele i se proptiră pe burta ei, iar botul lunguieţ o izbi în faţă înainte, ca limba să-nceapă să-i cutreiere obrajii cu o afecţiune umedă şi disperată.
   - OK, OK! Şi eu mă bucur că te văd!
   Oricât de prost dispusă era, felul cum o primea acasă Henry, dulăul extraordinar, o înveselea întotdeauna. Îl crescuse pornind de la zero - sau cel puţin aşa-i plăcea ei să-şi spună. Când se dusese la adăpost, cu doi ani în urmă, îşi dorise un căţelandru. Dintotdeauna voise să aibă un ghemuleţ drăgălaş şi zburdalnic pe care să-l instruiască. Dar îl văzuse pe el – mare, dizgraţios, incredibil de cuceritor, cu blana de culoarea noroiului. O încrucişare între un urs şi un furnicar, îşi spusese ea. Iar în clipa când Henry privise, printre zăbrelele cuştii, drept în ochii ei, se simţise pierdută. „Oricine merită o şansă“, reflectase Laine, aşa că-l luase pe Henry. Niciodată nu-i dăduse vreun motiv să regrete.
   Iubirea lui era absolută, atât de mare încât continua să o privească cu ardoare chiar şi atunci când îi umplea castronul cu mâncare.
   - Ora crăpelniţei, amice.
   La auzul acestui semnal, Henry redeveni serios şi-şi afundă capul în castron.
   Ar fi trebuit să mănânce şi ea - ceva care să absoarbă o parte din vin - dar n-avea poftă. Dacă-i circula destul vin prin sânge, nu mai putea să gândească, să se întrebe, să-şi facă griji.
   Lăsând uşa dintre bucătărie şi oficiu deschisă, se duse să verifice încuietoarea celei dinspre curte. Un om s-ar fi putut strecura prin trapa câinelui, dacă era hotărât să intre, dar Henry ar fi dat alarma.
   Urla de fiecare dată când intra câte o maşină pe alee şi, cu toate că apoi îl pedepsea pe intrus cu limbi încântate - după ce respectivul nu mai tremura de frică - nu se întâmpla niciodată ca vreo vizită s-o ia pe Laine prin surprindere. Niciodată, în toţi cei 4 ani de când locuia în Angel’s Gap, nu avusese probleme acasă sau la magazin.
   Până azi, îşi aminti ea.
   Se hotărî să încuie totuşi uşa oficiului, şi-l lăsă pe Henry afară pentru zbenguiala de seară.
   O clipă îi trecu prin minte să-i telefoneze mamei ei, dar se răzgândi. Femeia avea acum o viaţă liniştită şi normală şi un bărbat liniştit şi normal. I se cuvenea. Ce rost ar fi avut să-i tulbure viaţa, spunând: „Auzi, azi am dat peste unchiul Willy şi un Jeep Cherokee a făcut la fel“.
   Laine îşi luă paharul cu vin la etaj. Intenţiona să-şi pregătească o cină uşoară, să facă o baie fierbinte şi să se culce devreme. Şi să tragă oblonul peste cele întâmplate în acea zi.
   Ţi-am lăsat-o ţie... îşi aminti ea că-i spusese. Probabil delira. Dar, dacă-i lăsase ceva, n-avea nevoie.
   Deja avea tot ce-şi dorea.
  
     Max Gannon îi strecură asistentului o bancnotă de 20 de dolari ca să poată vedea cadavrul.
   Ştia din experienţă că portretul lui Andrew Jackson descuia uşile mai repede decât orice explicaţii şi hârţoage de la diverse niveluri birocratice. Primise vestea proastă despre Willy de la recepţionerul motelului Red Roof Inn, unde luase urma alunecosului escroc. Poliţia trecuse deja pe-acolo, dar Max investise primii 20 de dolari ai zilei pentru numărul şi cheia camerei.
   Agenţii nu-i luaseră hainele şi nici nu căutaseră prea atent, după câte se vedea. De ce-ar fi făcut-o, pentru un simplu accident de circulaţie? Când vor afla însă adevărata identitate a lui Willy, aveau să se întoarcă pentru a cerceta mult mai atent.
   Willy nu-şi despachetase bagajul, observă Max, în timp ce examina camera. Şosetele, lenjeria şi două cămăşi erau încă împăturite cu grijă în geanta de voiaj Louis Vuitton. Willy fusese un om ordonat, care ţinea la produsele de firmă, îşi agăţase un costum în dulap. Gri-bancher, la un rând, Hugo Boss. O pereche de mocasini Ferragamo negri, cu calapoadele în ei, fuseseră puşi cu grijă pe podea.
   Max căută prin buzunarele costumului şi-i pipăi atent căptuşeala, apoi scoase calapoadele din pantofi şi le palpă vârfurile. În baie studie trusa de toaletă Dior, după care ridică de pe toaletă capacul şi se lăsă pe vine pentru a căuta după vas şi sub lavabou. Scotoci prin sertare, prin valiză şi ridică salteaua patului dublu standard.
   Dură mai puţin de o oră ca să percheziţioneze toată camera, pentru a se convinge că Willy nu lăsase acolo nimic important.
   Când plecă, încăperea arăta la fel de ordonată ca atunci când sosise.
   Se gândi să-i mai dea recepţionerului un pol ca să nu le spună poliţiştilor despre vizita lui, apoi hotărî că asta l-ar fi băgat pe om la bănuieli. Se urcă în Porsche şi pomi spre morga comitatului ca să se convingă că vânatul lui cel mai important era la rece.
   - Ce prostie. Fir-ai să fii, Willy, te credeam mai deştept! spuse el privind chipul desfigurat al lui Willy. De ce naiba ai fugit? Şi ce găsiseşi aşa de important într-un orăşel prăpădit din Maryland? Ce sau pe cine?
   Întrucât Willy nu mai avea posibilitatea să-i răspundă, Max reveni în oraş ca să caute o pistă de milioane de dolari.
   Dacă vrei să prinzi canalul de bârfe al unui orăşel, te duci într-un loc unde se adună localnicii. Ziua, asta înseamnă cafea şi mâncare, iar seara - băuturi alcoolice.
   După ce trase concluzia că Willy stătuse în Angel’s Gap cel puţin o zi sau două, Max se întoarse la The Historic Wayfarer’s Inn şi trase linie peste primele 12 ore ale zilei. Mâncă un burger foarte decent de la room-service, în faţa laptopului, parcurgând home page-ul camerei de comerţ din Angel’s Gap.
   Secţia de localuri îi oferea mai multe baruri, cluburi şi cafenele.
   Căuta o cârciumă locală, genul unde orăşenii dau pe gât o bere după o zi de muncă şi discută unii despre ceilalţi.
   Alese trei care păreau să corespundă, dădu câte un clic pe adrese ca să afle amănunte, apoi îşi termină burgerul în timp ce studia harta printată a oraşului.
   O localitate destul de plăcută, medită el, cuibărită între munţi.
   Peisaje splendide, o mulţime de posibilităţi de recreere pentru entuziaştii sporturilor sau maniacii campingurilor. Un ritm de viaţă destul de lent pentru cei dornici să se scuture de praful urban şi la o distanţă rezonabilă de câteva zone metropolitane majore, dacă-i venea vreunui cosmopolit cheful să-şi petreacă un weekend în munţii din Maryland.
   Camera de comerţ se lăuda cu posibilităţi de vânătoare, pescuit, drumeţii şi alte moduri de recreere în aer liber - dintre care niciunul nu-l tenta pe orăşeanul din Max. Dacă voia să vadă urşi şi cerbi în habitatul lor natural, dădea pe Discovery Channel. Totuşi, orăşelul avea farmec, cu străzile lui abrupte şi clădirile vechi şi solide, din cărămidă roşie. Îl străbătea o porţiune lată din Potomac, încălecată de poduri arcuite. Erau multe turle de biserici, unele cu acoperiş de aramă coclită şi tocită de vremuri. Şi, în timp ce se gândea la toate acestea, auzi şuieratul unui tren în trecere.
   Max nu se îndoia că locurile arătau magnific toamna, când copacii erupeau multicolor şi frumos ca o carte poştală ilustrată iama, după prima zăpadă. Dar toate astea nu explicau de ce un pungaş bătrân ca Willy Young fusese cosit de un SUV pe Market Street.
   Ca să găsească această piesă de puzzle, Max închise computerul, îşi luă îndrăgita geacă de aviator şi porni să cutreiere barurile.

2.

     Max trecu prin faţa celui dintâi local fară a se deranja să se oprească. Pădurea de motoare Hog şi Harley din faţă îl eticheta ca pe un bar de motociclişti şi nu unul în care clienţii conversau de-ale oraşului la o bere.
   Pe al doilea îl identifică în mai puţin de două minute ca pe un bârlog studenţesc în care vibra muzică alternativă stranie, doi tipi serioşi jucau şah într-un colţ, în timp ce majoritatea celorlalţi efectuau diverse ritualuri de împerechere standard.
   Cu al treilea însă, o nimeri. Artie’s era soiul de local unde omul îşi putea aduce nevasta, dar nu ţiitoarea. Un spaţiu unde te duci să mai vezi lumea, să dai de prieteni sau să tragi una mică în drum spre casă.
   Max era gata să parieze că 90% dintre muşterii se ştiau pe nume, şi o mare parte din ei erau rude. Acostă la bar, ordonă un Beck’s draft şi scrută împrejurimile. ESPN la televizorul de deasupra tejghelei, cu sonorul mut, snackuri mixte în coşuleţe de plastic, din partea firmei. Un negru cât toate zilele trăgea de manşa pocherului electronic, iar două ospătăriţe serveau în separeuri şi la mesele de patru din local.
   Prima chelneriţă îi amintea de bibliotecara din liceu, care-i dădea impresia că văzuse multe la viaţa ei şi nu-i prea plăcea ce văzuse.
   Era scundă, lată în şolduri şi sărită binişor de 40. Privirea ei îl înştiinţa că nu tolera fiţele.
   A doua chelneriţă avea 20 şi-un pic de ani şi părea genul care flirtează. Femeia îşi etala trupul frumos ambalat într-un pulover negru strâmt şi blugi vopsiţi şi petrecea destul timp adunând paharele goale şi aruncându-şi pe spate părul blond cârlionţat. După cum întârzia la mese, pălăvrăgind în voie, Max ghici că era o sursă nesecată de informaţii - mai mult, genul de informaţii care-l interesau pe el.
   Nu se grăbi, iar când fata veni la bar să ia o comandă, îi adresă un zâmbet cuceritor.
   - E ceva lume-n seara asta.
   Ospătăriţa îi răspunse cu un surâs strălucitor:
   - A, nu-i chiar aşa de rău...
   Îşi mută greutatea de pe un picior pe altul, răsucindu-şi torsul spre el într-o invitaţie la vorbă exprimată prin limbajul trupului.
   - De unde eşti?
   - Circul mult. Cu afaceri.
   - Ai accent de băiat din sud.
   - M-ai prins. Savannah, dar n-am mai fost pe-acasă de-o bună bucată de vreme. Max, zise el întinzându-i mâna.
   - Bună, Max. Angie. Ce fel de afaceri te-au adus în Gap?
   - Asigurări.
   Şi unchiul ei vindea asigurări, dar în niciun caz nu decora un taburet de bar la fel de bine ca tipul ăsta. Un metru 85, şi vreo 90 de kile bine tonifiate, dacă judecata ei era bună de ceva. Iar Angie se considera o judecătoare a naibii de pricepută în materie.
   Angie avea un păr şaten bogat ondulat în jurul chipului îngust, ascuţit. Ochii, de un căprui deschis, erau prietenoşi, deşi se simţea în ei şi ceva tăios. Vorbea cu un accent uşor tărăgănat, visător, şi doar un dinte puţin strâmb îi împiedica zâmbetul să fie perfect. Îi plăceau oamenii cu privire tăioasă şi cu mici imperfecţiuni.
   - Asigurări? N-aş fi crezut.
   - E doar o loterie, nu?
   Max îşi aruncă un covrigel în gură, zâmbindu-i din nou.
   - Celor mai mulţi oameni le place să joace la noroc. La fel cum le place să creadă că vor trăi o veşnicie.
   Sorbi din bere şi observă că Angie îi privea mâna stângă, căutând probabil verigheta.
   - Şi nu trăiesc o veşnicie. Am auzit că un biet nenorocit a fost făcut terci pe Main Street, chiar în dimineaţa asta.
   - Pe Market, îl corectă ea.
   Max simulă o privire nedumerită.
   - S-a întâmplat azi-dimineaţă, pe Market Street. A alergat drept în faţa Cherokee-ului lui Missy Leager, săraca. Nu-şi mai revine de-atunci.
   - Nasol. Nu pare să fi fost vina ei.
   - Nici n-a fost. Au văzut mulţi oameni cum s-a întâmplat. N-ar fi avut cum să-l evite. Omul s-a repezit pur şi simplu în faţa maşinii.
   - Ce ghinion! Cred că-l şi cunoştea. Într-un orăşel mic ca ăsta...
   - Nu, nu-l cunoştea nimeni. Nu era de-aici. Am auzit că tocmai ieşise din Remember When - şi eu lucrez acolo, cu jumătate de normă. Vindem antichităţi, piese de colecţie şi alte chestii. Cred că se uitase prin magazin. Îngrozitor. Pur şi simplu îngrozitor.
   - Nu mă îndoiesc. Erai de faţă când s-a întâmplat?
   - Nu. În dimineaţa asta nu lucram.
   Făcu o pauză, parcă întrebându-se dacă fusese bine sau rău că pierduse momentul.
   - Nu înţeleg cum pot unii să se repeadă aşa în stradă. Ploua destul de tare. Cred că n-a văzut maşina.
   - Ghinionul lui.
   - Aşa zic şi eu.
   - Angie, ce-aştepţi, ca băuturile alea să se servească singure?
   Bibliotecara o interpelase, iar Angie îşi dădu ochii peste cap.
   - Le-aduc, le-aduc...
   Îi făcu lui Max cu ochiul, apoi ridică tava.
   - Te mai văd?
   - Fii sigură.
   Când reveni în camera de hotel, Max avea o imagine destul de clară despre mişcările lui Willy. Se cazase la motel pe la ora 10, seara trecută, şi plătise pentru trei nopţi. Nu folosea cărţile de credit, ci bani peşin. A doua zi dimineaţa luase micul dejun de unul singur, în cafenea, apoi plecase cu maşina închiriată spre Market Street şi parcase la două colţuri distanţă de Remember When.
   Întrucât, în acel moment, Max nu-l putea plasa în niciunul dintre celelalte magazine sau firme din zonă, reieşea că motivul pentru care parcase atât de departe de destinaţia lui prezumtivă, pe ploaie, fusese prudenţa. Sau paranoia. Şi, de vreme ce era mort, miza pe varianta prudenţei.
   Aşadar, ce treabă avusese Willy într-un magazin de antichităţi din Angel’s Gap, de făcuse tot drumul de la New York - şi tot posibilul să-şi şteargă urmele? Să fi fost un punct de schimb? O persoană de legătură?
   Încă o dată, Max accesă home page-ul oraşului. Din două clicuri, intră pe Remember When. Antichităţi, bijuterii veritabile, piese de colecţie. Vânzări şi cumpărări. Notă în carneţel numele magazinului şi adăugă „paravan?“, după care încercui cuvântul de două ori. Apoi citi orarul de funcţionare, numerele de telefon şi fax, adresa de e-mail şi faptul că efectuau transporturi în lumea întreagă.
   Numele proprietăresei era Laine Tavish. Nu o avea pe listă. Nu exista nicio Laine, niciun Tavish. Exista însă o Elaine O’Hara. Singura fiică a lui Big Jack.
   Max se rezemă de spătarul scaunului. Elaine O’Hara trebuia să aibă... 28, 29 de ani... N-ar fi fost interesant dacă fetiţa lui Big Jack O’Hara o luase pe urmele întortocheate ale tatălui ei, apoi îşi schimbase numele şi se ascunsese într-un orăşel drăguţ de munte?
   Era, era o piesă din puzzle care începea să-şi găsească locul, îşi spuse Max.
  
      După 4 ani trăiţi în Angel’s Gap, Laine ştia la ce să se aştepte a doua zi dimineaţă, când deschise Remember When.
   Jenny avea să sosească, cu o mică întârziere, aducând gogoşi proaspete. Gravidă în luna a şasea, Jenny rareori stătea 20 de minute fără să poftească la ceva care urla a zahăr şi grăsime. Ea urma să completeze gogoşile cu un termos plin cu ceaiul de plante care-i crease dependenţă de la începutul sarcinii şi să dorească să afle toate detaliile despre evenimentul din ajun. Faptul că era măritată cu şeful poliţiei n-o împiedica să dorească şi versiunea lui Laine, pentru a o adăuga la datele deja acumulate.
   La 10 fix, curioşii aveau să înceapă să intre în magazin. Unii, îşi spuse Laine în timp ce punea mărunţiş în sertarul de la casă, se vor preface că studiază exponatele, iar alţii nici măcar nu se vor deranja să-şi ascundă pofta de bârfa.
   Trebuia să retrăiască totul. Să mintă iar, sau cel puţin să ocolească răspunsurile, prefăcându-se că nu-l mai văzuse niciodată înainte pe omul care-şi spunea Jasper Peterson. Trecuse mult timp de când trebuia să-şi aplice o mască doar ca să reziste de dimineaţa până seara şi-o făcea deprimant de uşor.
   Era gata când, peste 5 minute, Jenny năvăli înăuntru.
   Jenny avea faţa unui înger poznaş. Era rotundă şi moale, roz cu alb, şi cu doi ochi ca alunele, puţin migdalaţi şi inteligenţi. Părul, un desiş de bucle negre, îl purta adesea legat la întâmplare, în creştetul capului. Purta un pulover roşu enorm care i se întindea peste pântecele proeminent, blugi largi şi pantofi Doc Marten vechi.
   Era exact opusul lui Laine - dezordonată, impulsivă, indisciplinată, o adevărată morişcă emoţională şi exact genul de prietenă după care Laine oftase încă din copilărie. Ea considera prezenţa lui Jenny în viaţa ei drept unul dintre acele daruri ale sorţii.
   - Sunt lihnită. Tu nu? întrebă Jenny, trântind pe tejghea cutia de la brutărie şi smulgându-i imediat capacul. Abia m-am putut abţine la mirosul ăstora, două minute cât a durat drumul de la Krosen’s. Cred c-am început să mă smiorcăi în gura mare.
   Îşi îndesă în gură o gogoaşă umplută cu jeleu, aproape întreagă, continuând să vorbească:
   - Eram înghijohată din cauja ta. Ştiu c-ai şpuş că n-ai nimic aşeahă cân’ ci-am dat tehefon, doa’ că te duhea pucin capu’, şi că nu vhei şă vohbeşti, aşa şi pe dincoho... gulp... dar mămica era alarmată, scumpo.
   - E-n regulă. A fost îngrozitor, dar n-am nimic.
   Jenny îi întinse cutia:
   - Ia cu zahăr.
   - Doamne! Ştii cât va trebui să mă chinui ca să-mi dau jos toată mizeria asta de pe şolduri?
   Când Laine cedă şi luă o gogoaşă umplută cu frişcă, Jenny zise zâmbind:
   - Chiar ai un funduleţ drăgălaş.
   Îşi frecă burta încet, privind-o pe Laine cum muşca mărunt din gogoaşă.
   - Am impresia că n-ai prea dormit, zise ea.
   - Da, n-am putut să mă liniştesc.
   Oricât se străduia să n-o facă, se uită mereu afară, prin vitrină.
   - Cred că am fost ultima persoană cu care a vorbit, şi l-am expediat, fiindcă eram ocupată.
   - Îţi poţi imagina cum se simte Missy în dimineaţa asta? Şi nici ea nu-i mai vinovată decât tine. Jenny se duse în încăperea din spate, cu mersul ei clătinat de gravidă în luna a şasea, şi aduse două căni.
   - Bea un ceai, să-ţi mai dizolve zahărul. E nevoie să-ţi aduni puterile pentru asalt, când deschidem. Tot oraşul o să treacă pe-aici.
   - Ştiu.
   - Vince va păstra tăcerea până va afla mai multe, dar tot o să se ducă buhu’, şi cred că ai dreptul să ştii.
   - Ce să ştiu?
   - Numele tipului. Nu era cel de pe cartea de vizită pe care ţi-a dat-o.
   - Poftim?
   - Nu-l chema aşa cum scria pe permisul de conducere, şi nici pe cărţile de credit, continuă Jenny surescitată. Era un pseudonim. Se numea William Young. Şi fii atentă acum: era un fost puşcăriaş!
   Laine nu suporta să-l audă numit „puşcăriaş“ pe omul de care-şi amintea cu atâta drag, de parcă ăsta era singurul lucru care conta.
   Era dezgustată de sine că nu făcea nimic ca să-i ia apărarea.
   - Îţi arde de glumă? Prichindelul ăla?
   - Escrocherie, fraudă, posesie de bunuri furate - astea au fost numai condamnările. Din câte-am reuşit să smulg de la Vince era suspectat de mult mai multe. Un criminal de profesie, Laine. A fost aici, probabil ca să studieze terenul.
   - Vezi prea multe filme vechi, Jenny.
   - Ei, haide! Dacă erai singură în magazin? Dacă avea un pistol?
   Laine îşi scutură zahărul de pe degete.
   - Avea pistol?
   - Păi, nu, da’ putea să aibă. Ar fi putut să te jefuiască.
   - Un criminal de profesie să vină tocmai până-n Angel’s Gap ca să-mi prade magazinul? I-auzi, website-ul ăla chiar merge!
   Jenny făcu un efort să pară nemulţumită, apoi hohoti scurt.
   - OK, probabil nu plănuia să-ţi spargă coşmelia.
   - Dacă mai numeşti magazinul meu „coşmelie“, să ştii că mă supăr.
   - Totuşi, trebuie să fi copt el ceva. Ți-a dat cartea lui de vizită, nu?
   - Da, dar...
   - Poate spera să-ţi vândă obiecte furate. Cine să le caute într-un loc ca ăsta? Cum i-am spus şi lui Vince, probabil dăduse recent o lovitură, şi paravanul obişnuit îi era compromis, aşa că trebuia să găsească o cale de a plasa prada, și încă repede.
   - Şi din toate magazinele de antichităţi din lume, l-a ales tocmai pe al meu?
   Laine râse, chipurile cu nepăsare, dar simţi un gol în stomac la gândul că poate tocmai de aceea apăruse Willy la uşa ei.
   - Păi, într-unul tot trebuia să intre, aşa că de ce nu într-al tău? Trebuie să recunoşti că e straniu.
   - Da, e straniu, şi mai e şi trist. Şi e ora 10, Jen. Hai să deschidem şi să vedem ce ne-aduce ziua de azi.
   Le aduse, aşa cum se aşteptaseră, puzderia de bârfitoare şi de gură-cască, Jenny putu face schimb de teorii cu câţiva clienţi, în timp ce factura vânzări autentice. Deşi îl considera un act de laşitate, Laine se refugie în spate, sub pretextul că avea de lucru la acte, lăsând-o pe Jenny să se ocupe de magazin.
   Reuşise să câştige 20 de minute de singurătate, când Jenny băgă capul pe uşă:
   - Scumpo, pe-asta trebuie s-o vezi.
   - Dacă nu cumva e un câine care jonglează pe-o bicicletă cu o singură roată. Trebuie să actualizez tabelele astea.
   - E şi mai şi.
   Jenny arătă cu capul spre magazin, apoi făcu un pas înapoi şi deschise larg uşa.
   Întrucât îi trezise curiozitatea, Laine o urmă. Şi îl văzu, îl văzu ţinând în lumină un pahar de apă din sticlă verde, stil Depresssion.
   Părea un obiect mult prea delicat, prea feminin, pentru un bărbat care purta o geacă de aviator roasă şi cizme. Bărbatul puse la loc paharul cu un gest cât se putea de sigur şi luă altul, pentru a-l studia.
   - Mmmm, făcu Jenny, scoţând acelaşi sunet ca atunci când venea vorba despre gogoşile cu jeleu. Ăsta-i genul de tip pe care o femeie ar vrea să-l dea gata dintr-o singură sorbitură.
   - Femeile gravide n-ar trebui să se gândească la aşa ceva.
   - Asta nu înseamnă că nu pot aprecia peisajul.
   - Vezi că le cam încurci, îi dădu Laine un cot. Şi căşti ochii cu neruşinare. Şterge-ţi balele de pe bărbie şi du-te de mai vinde ceva.
   - Ia-l tu-n primire. Mie îmi vine să fac pipi. Ştii, sarcina...
   Înainte ca Laine să poată obiecta, Jenny dispăru în spate.
   Mai mult amuzată decât iritată, Laine pomi spre noul vizitator.
   - Bună ziua.
   Avea zâmbetul de vânzătoare prietenoasă pe buze când omul se întoarse şi privirile li se întâlniră. Laine simţi lovitura direct în abdomen, iar undele de şoc iradiară în jos, până-n rotule. Aproape că simţi cum orice gând coerent i se scurgea din creier, înlocuit fiind de ceva gen: Oh! Ei! Aoleo!
   - Bună ziua şi dumneavoastră, zise bărbatul privind în continuare paharul.
   Are ochi de tigru, îşi spuse ea încă ameţită. Ochi mari, periculoşi, de felină. Şi un zâmbet doar cu jumătate de gură, în timp ce o privea, care nu putea însemna altceva decât poftă carnală.
   Fascinată de propria ei reacţie, Laine râse fără tragere de inimă, apoi clătină din cap.
   - Scuzaţi-mă, îmi fugise gândul în altă parte. Sunteţi colecţionar?
   - Deocamdată, nu. Mama.
   - Aha.
   Deci, avea o mamă. Ce drăguţ!
   - Caută ceva anume?
   Bărbatul zâmbi, iar Laine îşi lăsă capul să-şi ia zborul.
   - Nu neapărat... indiferent de domeniu. Îi place... diversitatea neaşteptatului. Ca şi mie.
   Puse paharul jos.
   - E frumos aici.
   - Poftim?
   - Un cufăraş cu comori, ascuns în munţi.
   - Vă mulţumesc.
   Imprevizibilă, îşi spuse Max. Strălucitoare ca un giuvaier părul, ochii, zâmbetul. Apetisantă ca un parfait de fragi şi sexy. Nu în sensul ostentativ şi strident, ca bruneta, ci într-un fel secret, gen am să-ţi fac o surpriză, ceea ce îi trezea dorinţa de a afla mai mult.
   - Georgia? întrebă ea şi sprânceana stângă a vizitatorului se înălţă un pic.
   - M-aţi prins.
   - Recunosc accentele. Se apropie ziua de naştere a mamei dumneavoastră?
   - A încetat să şi-o mai sărbătorească acum vreo 10 ani. O numim doar Ziua lui Marlene.
   - Deşteaptă femeie. Cupele astea de ceai nu se prea găsesc. N-o să vedeţi foarte des şase la un loc, ca aici, şi în perfectă stare. Vă pot face un preţ convenabil pentru tot setul.
   Necunoscutul ridică iarăşi un pahar, dar continuă s-o privească.
   - Pot să mă tocmesc?
   - Aşa se obişnuieşte.
   Laine se apropie de el şi luă alt pahar ca să-i arate eticheta de pe picior.
   - După cum vedeţi, costă 50 bucata, dar dacă vreţi lot serviciul, vi le las la 275.
   - Sper să nu mă înţelegeţi greşit, dar mirosiţi foarte plăcut.
   Era un parfum pe care nu-l remarcai imediat. Chiar foarte plăcut.
   - Vă ofer 225.
   Laine nu flirta niciodată, niciodată, cu clienţii, dar se pomeni că se întoarse spre el, stând puţin mai aproape decât îi cerea meseria, zâmbind ochilor lui periculoşi.
   - Mulţumesc, mă bucur că vă place. Două sute şaizeci, şi e un chilipir.
   - Mai adăugaţi transportul până la Savannah, o cină în doi şi batem palma.
   Trecuse mult timp, mult prea mult, de când nu mai simţise acel fior.
   - Transportul... şi un rând de băutură, cu posibilitatea unei cine mai târziu, în alt loc. Mi se pare o ofertă acceptabilă.
   - Mda, aşa şi este. La 7? Au un bar drăguţ la Wayfarer.
   - Da, într-adevăr. La 7 e perfect. Cum doriţi să achitaţi marfa?
   Bărbatul scoase o carte de credit.
   - Max Gannon, citi ea. Doar Max? Nu Maxwell, Maximillian, Maxfield?
   Îi observă uşoara tresărire şi râse.
   - Maxfield, ca în Parrish.
   - Doar Max, insistă el, cu fermitate.
   - Bine, atunci doar Max, dar am două afişe de Parrish foarte bune, înrămate, în camera de alături.
   - Am să țin minte.
   Laine se retrase după tejghea, apoi puse deasupra un formular de expediţie.
   - De ce nu completaţi acum formularul, ca să trimitem marfa după-amiază?
   Rezemându-se de tejghea, Max începu să completeze formularul.
   - Mi-aţi aflat numele. Îl pot şti şi eu pe al dumneavoastră?
   - Tavish. Laine Tavish.
   Max o privi cu un zâmbet dezinvolt.
   - Doar Laine? Nu Elaine?
   - Doar Laine, spuse ea fără să clipească.
   Factură vânzarea şi-i dădu o carte poştală cu chenar auriu.
   - O includem şi pe asta, şi ambalajul festiv, dacă doriţi să-i scrieţi un mesaj mamei dumneavoastră.
   Auzind clopoţeii de la uşă, Laine ridică privirea şi le văzu intrând pe gemene.
   - Laine, o interpelă Caria, venind aţă spre tejghea. Cum te mai simţi?
   - Bine. De minune. Vin imediat.
   - Eram îngrijorate. Nu-i aşa, Daria?
   - Ba bine că nu!
   - Nu aveaţi de ce.
   Laine intră brusc în panică şi îşi dori ca Jenny să revină.
   Interludiul cu Max îi alungase din minte durerea şi grijile legate de Willy, care acum o potopeau din nou.
   - Imediat ce termin aici, am să aduc lucrurile pe care vi le-am reţinut.
   - Nu te grăbi, zise Caria care încerca să citească destinaţia pe formularul de expediţie. Laine a noastră se mândreşte cu o servire ireproşabilă a clienţilor, îi spuse ea lui Max.
   - Şi nu mă îndoiesc că aşa e. Doamnelor, sunteţi o sărbătoare a ochilor în dublu exemplar.
   Gemenele roşiră simultan.
   - Cardul dumneavoastră, domnule Gannon, şi chitanţa.
   - Vă mulţumesc, domnişoară Tavish.
   - Sper ca mamei dumneavoastră să-i placă darul.
   - Sunt sigur că-i va plăcea.
   O privi un moment, cu o undă de umor în ochi, înainte de a se întoarce spre gemene:
   - Doamnelor...
   Cele 3 femei îl priviră cum ieşea. Tăcerea se prelungi, până când Caria scoase un oftat lung, lung de tot, şi spuse:
   - Mamă Doamne!

      Lui Max îi pieri zâmbetul de pe buze în clipa când ajunse în stradă.
   Nu avea de ce să se simtă vinovat, îşi spuse el. A bea un pahar cu o femeie atrăgătoare la sfârșitul zilei de lucru era plăcut şi normal, şi dreptul lui inalienabil de bărbat sănătos, necăsătorit. Şi-n plus, nu credea în sentimentele de vinovăţie. Minciunile, ocolişurile, prefăcătoria şi simulacrele făceau parte din profesiunea lui. Iar adevărul era că nu-i spusese nicio minciună - încă...
   Merse cale de-o jumătate de cvartal, apoi se opri şi întoarse capul spre locul unde murise Willy.
   N-ar fi minţit-o decât dacă reieşea că fusese şi ea implicată. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, o aştepta o soartă mult mai aspră decât câteva minciuni nevinovate.
   Ceea ce-l îngrijora era faptul că nu ştia, nu reuşea să intuiască.
   Avea fler pentru asemenea lucruri, motiv pentru care era atât de bun în meserie, dar Laine Tavish îl blocase şi nu mai simţise decât acea alunecare înceată şi dulceagă a atracției.
   Făcând abstracţie de ochii mari, albaştri şi zâmbetul sexy, existau mari şanse să fie băgată până-n graţiosul ei gât în toată povestea.
   Iar el mergea întotdeauna în direcţia cea mai probabilă. Willy îi făcuse o vizită şi sfârşise strivit în stradă, în faţa magazinului ei.
   După ce va afla de ce, va fi cu un pas mai aproape de capătul pistei.
   Şi dacă trebuia să se folosească de ea ca să ajungă acolo, o va face.
   Se întoarse în camera de hotel şi scoase chitanţa din buzunar, pudrând-o cu grijă pentru a evidenţia amprentele. Obţinu două impresiuni bune ale degetului mare şi a celui arătător. Făcu fotografiile digitale şi le trimise unui prieten care avea să i le proceseze fără a pune întrebări enervante. Apoi se aşeză şi se apucă de muncă pe autostrada informaţiilor.
   Consumă o cafetieră întreagă, un sandviş cu pui şi o plăcintă cu mere foarte bună, în timp ce lucra. Află adresa de-acasă a lui Laine şi, cu ajutorul telefonului şi al computerului, informaţia că-şi cumpărase casa şi-şi deschisese magazinul pe Market cu 4 ani în urmă. Înainte locuise la o adresă din Philadelphia. Alte câteva investigaţii o localizară ca fiind într-un bloc de apartamente.
   Cu ajutorul unor metode nu tocmai etice, mai petrecu un timp înlăturând unul câte unul straturile personajului Laine Tavish, pentru a începe să-şi formeze o imagine reală.
   Absolvise la Penn State, având părinţii înregistraţi ca Marilyn şi Robert Tavish.
   Curios, nu? îşi spuse Max, bătând cu degetele în birou. Soţia lui Jack O’Hara se numea, sau se numise, Marilyn. Nu era o coincidenţă cam prea bizară?
   - Până-n graţiosul tău gât, murmură el, trăgând concluzia că sosise momentul pentru un hacking mai serios.
   Existau diverse căi pentru a obţine crâmpeie de informaţii care duceau la alte crâmpeie. Conform legii, autorizaţia de comerţ era expusă în magazin, la loc vizibil, iar numărul licenţei îi oferea o rampă de lansare. Câteva fineţuri inventive îl aduseră la cererea de licenţă şi la numărul ei de securitate socială.
   Folosind cifrele, intuiţia şi propria lui curiozitate nesăţioasă, prin intermediul tribunalului de comitat, dădu de urma titlului de proprietate al casei şi de numele creditorului. Trebuia să încalce câteva legi federale şi să-şi croiască drum până la cererea de împrumut. Avea să fie distractiv să afle de unde venea.
   Reveni la părinţii ei şi începu o căutare care necesită încă o cafetieră de la room-service. Când îi reperă în sfârşit pe Robert şi Marilyn Tavish în Taos, New Mexico, clătină din cap. Laine nu-i făcuse impresia unei flori din Vest. Nu, era din Est, şi foarte urbană.
   Bob şi Marilyn, cum îi numea în sinea lui, aveau o legătură cu ceva numit Roundup, care reieşi că era o braserie de barbecue din Vest, cu tot cu pagină de web - cum avea toată lumea. Exista chiar şi o fotografie a fericiţilor patroni de restaurant, lângă un enorm cowboy de desen animat. Mări şi printă fotografia, înainte de a începe să exploreze site-ul. Lista de bucate nu arăta deloc rău, şi se putea comanda Online sosul de barbecue Kick-Ass al lui Rob.
   Rob, remarcă Max, nu Bob.
   Păreau fericiţi, îşi spuse el, studiind fotografia. Oameni normali, muncitori, încântaţi de firma lor. Marilyn Tavish nu arăta ca fosta nevastă - suspectată de complicitate - a hoţului de carieră şi artistului escrocheriilor, care nu numai că-şi făcuse iluzii de grandoare, dar reuşise cumva şi să scape basma curată. Arăta mai mult ca o femeie care-ţi face un sandviş înainte de a ieşi să întindă rufele la uscat.
   Max remarcă faptul că Roundup funcţiona de 8 ani, ceea ce însemna că deschiseseră restaurantul pe vremea când Laine era la colegiu. Dând curs unei presimţiri, căută în calculator ziarul local din Taos, scormoni în arhive după articole despre familia Tavish.
   Găsi 6, ceea ce-l surprinse, şi începu să-l citească pe primul, în care era descrisă inaugurarea restaurantului. Citi totul, acordând o mare atenţie detaliilor personale - ca de pildă, că soţii Tavish erau în acel moment căsătoriţi de şase ani şi se cunoscuseră, conform articolului, la Chicago, unde Marilyn fusese ospătăriţă, iar Rob lucra pentru o reprezentanţă Chrysler. Se făcea referire şi la o fiică studentă la un colegiu din Est.
   Rob dorise dintotdeauna să aibă un local propriu, şi, în cele din urmă, acceptase propunerea soţiei de a face ceva cu talentele lui culinare, pe lângă faptul că-şi ospăta prietenii şi vecinii la picnicuri.
   Alte articole scriau despre interesul lui Rob faţă de politica locală şi asocierea lui Marilyn cu consiliul artelor din Taos. Mai exista un reportaj despre sărbătorirea celei de-a cincea aniversări a restaurantului Roundup - o petrecere în aer liber, inclusiv plimbări călare pe ponei, pentru copii. Articolul avea şi o fotografie a fericitului cuplu, cu Laine la mijloc, râzând.
   Iisuse, arăta trăsnet! Avea capul dat pe spate de râs, şi braţele pe după umerii părinţilor ei, strângându-i afectuos. Purta o cămaşă stil western, cu franjuri la buzunare, ceea ce - din cine ştie ce motiv - îl scotea din minţi. Asemănarea cu mama ei era evidentă: ochii, gura... Doar părul de un roşu viu îl moştenise de la Big Jack. Nu încăpea nicio îndoială.
   Datele se potriveau de minune. Marilyn O’Hara ceruse divorţul într-o perioadă când Jack ispăşea o scurtă condamnare la închisoare, graţie statului Indiana. Îşi luase fiica şi se mutase la Jacksonville, Florida. Autorităţile o urmăriseră câteva luni, dar nu greşise cu nimic şi lucrase ca ospătăriţă.
   Apoi, o vreme umblase din loc în loc... Texas, Philadelphia, Kansas, după care se dăduse la fund, cu nici doi ani înainte de a se căsători cu Rob.
   Poate că dorise să ia viaţa de la început, pentru fiica ei. Sau poate nu era decât o înşelăciune de lungă durată.
   Max se hotărî să afle.

3.

      Ce m-a apucat? Eu nu fac aşa ceva.
   Jenny se uită peste umărul lui Laine, la chipurile lor reflectate în oglinda din baie.
   - O să bei un pahar cu un tip arătos. De ce nu obișnuiești să faci aşa ceva? E un lucru pe care mai bine l-ai discuta cu un psiholog.
   - Nici măcar Nu-l cunosc.
   Laine puse jos rujul pe care-l ţinea în mână, înainte de a şi-l aplica pe buze.
   - M-am dat la el, Jen. Pentru numele lui Dumnezeu, m-am dat la el în propriul meu magazin.
   - Dacă o femeie nu se poate da la un tip sexy nici măcar în propriul ei magazin, atunci unde poate? Pune-ţi rujul ăla.
   Se uită la Henry, care dădea din coadă.
   - Vezi, şi Henry-mi dă dreptate.
   - Ar trebui să sun la han, să-i las un mesaj, şi să spun că a intervenit ceva...
   - Laine, mi se rupe inima când te-aud, o compătimi Jenny, luând tubul. Rujează-te!
   - Nu-mi vine să cred că m-am lăsat convinsă de tine să închid cu o oră mai devreme. Nu pot să cred ce uşor ţi-a fost să mă convingi să vin acasă, să mă schimb... Pare evident, nu?
   - Şi de ce să nu fie evident?
   - Nu ştiu...
   Laine se rugă, apoi privi tubul.
   - Nu mai gândesc limpede. A fost momentul acela, bubuiala aia. Pur şi simplu îmi venea să-i smulg cămaşa de pe el şi să-l muşc de gât.
   - Păi, muşcă-l, scumpo.
   Râzând, Laine se întoarse.
   - Nici nu mă gândesc să merg până la capăt. Un păhărel, hai, treacă-meargă. Ar fi nepoliticos să nu apar. Da, foarte nepoliticos.
   „Dar după asta, raţiunea va fi din nou la ordinea zilei, iar eu am să vin acasă şi-am să trag oblonul peste acest foarte straniu interludiu.”
   - Cum arăt, bine?
   - Mai mult decât bine.
   - Merge. Hai că mă duc.
   - Du-te. Am să-l scot eu pe Henry în oficiu, ca să nu miroşi a câine. Apoi încui şi uşa după tine.
   - Mulţumesc. Îţi sunt recunoscătoare. Şi pentru sprijinul moral. Mă simt ca o idioată.
   - Dacă te hotărăşti să... prelungeşti seara, ajunge să-mi dai un telefon. Pot veni să-l iau pe Henry. O să doarmă la noi.
   - Îţi mulţumesc încă o dată, dar n-am să prelungesc seara. Un pahar, atât. Maximum o oră.
   O sărută uşor pe obraz, apoi, riscând un damf de Henry, se aplecă să-l sărute pe bot.
   - Ne vedem mâine! mai strigă ea, repezindu-se să coboare scara.
   Fusese o prostie să vină cu maşina până acasă doar pentru ca acum să se întoarcă în oraş, dar se bucura că făcea prostii. Deşi nici chiar Jenny n-o putuse convinge să îmbrace rochiţa neagră, se simţea mai elegantă decât cu hainele de lucru. Puloverul moale, verde ca pădurea, îi venea bine, şi era destul de sportiv ca să nu lanseze semnale interpretabile, deşi nu avea idee ce semnale voia să emită. Încă.
   La intrarea în hotel, simţi un mic fior de panică. Nu confirmaseră efectiv întâlnirea. Totul fusese improvizat şi atât de necaracteristic pentru ea... Dacă Max nu apărea - sau, mai rău, dacă era în bar în timp ce-l aştepta şi arăta surprins... abătut... iritat? Dacă o neliniştea ceva atât de simplu ca un pahar într-un bar public şi civilizat era clar că-i ruginiseră balamalele întâlnirilor.
   Păşi prin uşile cu ochiuri de geam plumbuite şi-i zâmbi femeii care lucra la barul de stejar negru.
   - Salut, Jackie.
   - Ura, Laine. Ce să-ţi dau?
   - Încă nimic.
   Scrută salonul luminat difuz, mobilat cu canapele şi fotolii de pluş roşu. Câţiva oameni de afaceri, două cupluri, trei femei care-şi începeau seara-ntre-fete-n-oraş cu un aperitiv scump. Nici urmă de Max Gannon.
   Alese o masă de unde să poată observa uşa fară să stea cu faţa spre ea şi începu să parcurgă lista, doar pentru a face ceva cu mâinile. Apoi îşi spuse că aşa ar fi părut că se plictisea. Sau că-i era foame. Dumnezeule. Renunţă la meniu şi îşi scoase telefonul celular pentru a asculta mesajele de pe robotul aparatului de-acasă. Nu primise niciunul, desigur, doar plecase abia de 20 de minute.
   Existau însă două apeluri mute, la un minut diferenţă.
   Tocmai se încrunta, îngândurată, când îi auzi glasul.
   - Veşti proaste?
   - Nu.
   Fâstâcită, dar şi încântată, închise telefonul şi-l puse în poşetă.
   - Nimic important.
   - Am întârziat?
   - Nu, eu sunt de vină, cu punctualitatea mea enervantă.
   Spre surprinderea lui Laine, Max se aşeză alături, pe aceeaşi canapea, nu pe scaunul din faţa ei.
   - Ţi-am spus că miroşi grozav?
   - Da, mi-ai spus. Nu te-am întrebat cu ce treburi ai venit în Gap.
   - Nişte afaceri, pe care am reuşit să mi le mai prelungesc pentru câteva zile, din cauza atracţiilor locale.
   - Nu zău.
   Nu mai era nervoasă, şi se întreba de ce fusese.
   - Avem mai multe. Există câteva trasee splendide prin munţi, dacă-ţi plac excursiile.
   - Ţie-ţi plac drumeţiile pe munte? întrebă el, atingându-i dosul mâinii cu degetele.
   - Nu prea am timp pentru ele. Sunt ocupată cu magazinul. Dar tu cum te lauzi cu afacerile?
   - Îmi ocupă toată ziua, replică Max, ridicând privirea când chelneriţa se opri la masa lor.
   - Cu ce să vă servesc?
   Era nouă, iar Laine n-o cunoştea.
   - Martini Bombay, sec, cu două măsline. Şi gheaţă, ceru ea.
   - Sună perfect. Adu două. Ai crescut aici? o întrebă apoi pe Laine.
   - Nu, dar cred că ar fi fost frumos. Un orăşel relativ mic, destul de aproape de metropolă, dar nu prea aglomerat. Şi-mi plac munţii.
   Îşi amintea această parte a ritualului propriu unei prime întâlniri. Nu trecuse chiar atâta vreme de la ultima.
   - Locuieşti tot în Savannah?
   - Mai mult în New York, dar călătoresc mult.
   - Pentru...?
   - Afaceri, plăcere... Asigurări, dar nu-ţi face griji, nu vând.
   Ospătăriţa le aduse paharele şi shak-erele pe o tavă şi le turnă băuturile la masă. Puse alături un bol de argint cu nuci zaharisite, apoi se retrase discret.
   Laine ridică paharul, zâmbind peste buza acestuia.
   - În sănătatea mamei tale.
   - I-ar plăcea, replică Max, atingându-i paharul cu al lui. Cum de-ai ajuns să ai un magazin de antichităţi?
   - Îmi doream o firmă proprie. Dintotdeauna mi-au plăcut lucrurile vechi. Nu mă deranjează întocmirea actelor, dar nu voiam să muncesc toată ziua într-un birou.
   Simţindu-se mai relaxată, se rezemă de spătar, cu paharul în mână, astfel încât să poată continua flirtul din priviri în timp ce conversau.
   - Îmi place să cumpăr şi să vând, continuă ea, şi să văd ce cumpără şi vând alţii. Aşa că le-am adunat pe toate astea la un loc şi am deschis Remember When. Ce fel de asigurări faci?
   - Corporatiste, în primul rând. O plictiseală. Ai rude prin zonă?
   „OK, “ îşi spuse ea „nu prea vrea să vorbească despre munca lui“.
   - Părinţii mei locuiesc în New Mexico. S-au mutat acolo acum câţiva ani.
   - Fraţi, surori?
   - Singură la părinţi. Tu?
   - Un frate şi o soră, doi nepoţi şi o nepoată de la ei.
   - Ce drăguţ, comentă cu sinceritate Laine. Întotdeauna am invidiat familiile numeroase.
   - Şi-atunci, dacă nu eşti de-aici, unde ai crescut?
   - Am călătorit mult. Tata se muta cu serviciul.
   - Înţeleg. Max gustă o nucă, menţinând atmosfera destinsă şi întreabă: Cu ce se ocupă?
   - Cu... cu comerţul, o vreme, zise ea întrebându-se cum altfel i-ar fi putut descrie cu ce se ocupa tatăl ei. Putea vinde de toate pentru toţi, continuă ea şi în voce i se simţea clar o undă de mândrie, în contrast cu umbra din privire.
   - Şi n-o mai face?
   Laine nu răspunse, ci sorbi din pahar ca pretext pentru a-şi pune gândurile în ordine. Cu cât mai simplu, cu atât mai bine, îşi reaminti ea.
   - Părinţii mei au deschis un mic restaurant în Taos. Un fel de pensionare activă, având pe primul plan munca. Şi sunt încântaţi ca doi copii.
   - Ţi-e dor de ei.
   - Da, dar ne-am dorit lucruri diferite. Aşa că, iată-mă aici. E noul meu cămin. Ai şi tu unul?
   - Poate. Dar încă nu l-am găsit.
   Ospătăriţa se opri lângă masă.
   - Mai doriţi un rând?
   Laine clătină din cap.
   - Sunt cu maşina, zise ea.
   Max ceru nota, apoi o luă pe Laine de mână.
   - Am rezervat o masă în restaurant, în caz că te-ai răzgândit. Răzgândeşte-te, Laine, şi ia cina cu mine.
   Avea nişte ochi minunaţi, şi glasul cald ca un bourbon-on-the-rocks, delicios la auz. De ce să nu ia cina împreună?
   - În regulă. Cu mare plăcere, zise ea.

      Max îşi spunea că era o combinaţie de muncă şi distracţie, şi că nu greşea cu nimic punându-le la un loc, atâta vreme cât nu-şi uita priorităţile. Ştia cum să dirijeze o conversaţie, ca să obţină informaţii. Şi, dacă Laine îl interesa şi personal, asta nu-i perturba investigaţiile. Sau n-ar trebui să i le perturbe.
   Nu mai era atât de sigur că era implicată-n moartea lui Willy, iar schimbarea de opinie nu avea de-a face cu faptul că se simţea atras de ea. Pur şi simplu, scenariul nu se desfăşura aşa cum ar fi trebuit.
   Mama ei, cuibărită cu soţul numărul doi în New Mexico, Laine refugiată în Maryland, iar Big Jack, Dumnezeu ştie unde. Nu reuşea să-şi dea seama cum se armonizau elementele în acel punct. Se pricepea să descifreze bine oamenii - destul de bine ca să-şi dea seama că magazinul nu era doar un pretext. Laine lucra cu pasiune şi-şi făurise relaţii autentice în sânul comunităţii. Dar asta nu explica nici vizita lui Willy, nici moartea lui. Nu explica de ce nu le spusese poliţiştilor că-l cunoştea. Dar nici cetăţenii nevinovaţi nu erau întotdeauna sinceri cu poliţia.
   Înclinând balanţa în cealaltă direcţie, Laine îşi cenzura trecutul şi reuşea să-şi combine tatăl natural cu cel adoptiv, astfel încât ascultătorii să rămână cu impresia că ar fi fost unul şi acelaşi. Faptul că nu făcuse nicio referire la divorţ, când vorbeau despre familie îi spunea lui Max că ştia cum să ascundă ceea ce avea de ascuns.
   Deşi nu-i plăcea, introduse cu forţa în conversaţie fantoma lui Willy.
   - Am auzit despre accidentul din faţa magazinului tău.
   Max observă că degetele ei se albiră un moment strângând coada linguriţei, dar fu singurul semn de tulburare interioară, înainte de a continua să-şi mestece cafeaua de după cină.
   - Da, a fost îngrozitor. Cred că n-a văzut maşina, din cauza ploii...
   - Fusese în magazin?
   - Da, chiar înainte. Doar ca să arunce o privire. Abia dacă am schimbat câteva cuvinte, căci mai aveam şi alţi clienţi, iar Jenny, vânzătoarea permanentă, era liberă. N-a fost vina nimănui. Un accident oribil.
   - Nu era din partea locului?
   Laine îl privi drept în ochi.
   - Nu mai intrase niciodată în magazinul meu. Cred că s-ar putea să fi venit doar pentru câteva minute, ca să se adăpostească de ploaie. Era o zi imposibilă.
   - Mie-mi spui? Tocmai veneam încoace. Se pare că am ajuns în oraş la doar două ore după ce s-a întâmplat. În fiecare loc pe unde am trecut, am auzit câte o altă versiune. Undeva, cred că la benzinărie, se vorbea că ar fi fost un hoţ de bijuterii internaţional, urmărit de poliţie.
   Ochii ei căpătară o expresie care nu putea fi decât de afecţiune.
   - Hoţ de bijuterii internaţional, murmură ea. Nu, în niciun caz. Oamenii spun cele mai ciudate lucruri, nu-i aşa?
   - Probabil.
   Pentru prima oară de când primise misiunea, Max începu să creadă că Laine Tavish, alias Elaine O’Hara, nu avea nici cea mai vagă idee ce făcuseră cu şase săptămâni în urmă tatăl ei, William Young şi o a treia persoană, până acum neidentificată.

      În timp ce o conducea la maşină, se întrebă cum ar fi putut să o folosească pe post de monedă - ceea ce era foarte posibil. Ce-i putea spune şi ce nu, dacă se punea problema. De fapt nu la asta voia să se gândească, în timp ce adierea rece a serii de primăvară îi flutura părul, şi-l învăluia în mirosul ei.
   - E încă frig, comentă el.
   - Nopţile pot rămâne reci până-n iunie sau, când ţi-e lumea mai dragă, te coci de căldură încă înainte de sfârşitul lui mai.
   Până să se încălzească nopţile, el va fi plecat de mult, îşi zise Laine. Ar fi cazul să ţină minte asta. Era mai înţelept aşa, însă se săturase să tot fie înţeleaptă.
   - A fost o seară foarte plăcută. Îţi mulţumesc, zise ea.
   Se întoarse spre el, îşi lăsă mâinile să se strecoare în sus pe pieptul lui, până îl cuprinseră de gât ca să-l tragă spre gura ei. Asta voia, nu altceva, şi ducă-se-n mă-sa înţelepciunea, îşi dorea acel şvung, acel fior, acea străfulgerare din sânge pe care le produce o faptă periculoasă. Ducea o viaţă sigură. A doua jumătate a vieţii ei nu fusese decât sigură şi nicicum altcumva.
   Aşa era mai bine. Această ciocnire fierbinte şi şocantă a buzelor, a limbilor, a dinţilor, era de-o mie de ori mai minunată decât siguranţa vieţii. Pompa în ea viaţă şi o făcea să-şi aducă aminte cum era să ia ceea ce-şi dorea şi nimic mai mult. Cum putuse uita ce fascinant era să facă mai întâi saltul şi abia apoi să privească?
   Ştia că-l va lua prin surprindere. O ştiuse încă din clipa în care ochii lui se aţintiseră asupra ei. Dar nu se aşteptase să-l năucească.
   Nu era un sărut seducător, ci un adevărat asalt sexual, care-l clătină pe picioare, trezindu-i o dorinţă intensă şi necontrolabilă.
   O clipă, stătu cu trupul ei senzual lipit de al lui, ca şi cum ar fi fost 2 supravieţuitori ai unui naufragiu, torcând ca o pisică la oala cu smântână, şi imediat începu să se retragă încet - într-o mişcare elastică, interminabilă, pe care Max era prea ameţit ca s-o oprească.
   Laine îşi linse buzele. Buze umede, sexy. Şi zâmbi.
   - Noapte bună, Max.
   - Stai, stai, stai aşa...
   Max ţinu portiera maşinii, împiedicând-o s-o deschidă şi rămase rezemat astfel, ca şi cum n-ar fi avut încredere că-şi putea ţine echilibrul.
   Laine încă mai zâmbea - buze moi, ochi somnoroşi. Acum avea puterea de partea ei, pe toată, şi o ştiau amândoi. Cum naiba se întâmplase asta?
   - Ai de gând să mă trimiţi acolo - arătă el cu capul spre hotel - singur? Asta se cheamă răutate curată.
   - Ştiu.
   Capul ei se înclină puţin într-o parte, în timp ce-l studia.
   - Nu vreau s-o fac, dar n-am încotro. Trebuie să ne mulţumim doar cu atât.
   - Hai să luăm micul dejun împreună, zise Max. Ba nu, o gustare la miezul nopţii. La naiba, să bem un brandy, acum.
   Laine râse.
   - Nu de coniac îţi arde ţie.
   - Într-adevăr. A fost un eufemism transparent pentru sexul nebunesc şi sălbatic. Vino înăuntru, Laine, o chemă el, trecându-şi o mână peste părul ei. Înăuntru, la căldură.
   - Nu pot, zău că nu pot, şi-mi pare nespus de rău.
   Laine deschise portiera maşinii, aruncând peste umăr o privire intenţionat provocatoare în timp ce se aşeza la volan.
   - Mă aşteaptă Henry.
   Capul lui zvâcni înapoi, ca şi cum ar fi primit un pumn.
   - Aoleu.
   Stăpânindu-şi un hohot de râs, Laine trânti portiera, aşteptă o clipă, apoi coborî geamul.
   - Henry e câinele meu. Îţi mulţumesc pentru cină, Max. Noapte bună.
   În timp ce demară, Laine râdea. Nu-şi amintea când se mai simţise atât de plină de viaţă. Aveau să se mai vadă, era absolut sigură. Iar atunci... ei bine, ce-o fi, o fi. Deschise radioul la maximum şi începu să cânte la unison cu Sheryl Crow, în timp ce conducea maşina o idee cam prea repede. Nepăsarea era plăcută, sexy, se potrivea de minune.
   Mici fiori de patimă i se fugăreau pe piele, când coti pe aleea ei şi parcă în locul retras şi întunecat de lângă casă. Printre copacii abia înmuguriţi şuiera un vânticel vioi şi plăcut, iar semiluna frumoasă îşi adăuga lumina argintată pe lângă cea a vechiului felinar cu sticlă chihlimbarie pe care-l lăsase aprins pe verandă.
   Mai rămase în maşină câteva clipe, ascultând muzica la lumina lunii, retrăind în sinea ei fiecare moment al acelui sărut care-i luase minţile. O, da, trebuia neapărat să mai guste puţin din Max Gannon, băiatul cu ochii lui de tigru transplantat din Georgia.

      Încă mai cânta când pomi pe cărarea din faţa casei. Descuie uşa, aruncă cheile în bol, îşi puse telefonul celular la reîncărcat, apoi pătrunse în living.
   Îmbătătorul extaz sexual se spulberă pe loc.
   Canapeaua era răsturnată, cu pernele făcute ferfeniţă. Dulapul din lemn de cireş pe care-l folosea drept bar era gol, cu uşile larg deschise. Cele trei violete africane pe care le răsădise şi le crescuse fuseseră scoase din ghivece, iar pământul era risipit în jur. Mesele zăceau pe-o parte, cu sertarele golite, iar tablourile înrămate de pe pereţi fuseseră aruncate pe jos.
   O clipă, stătu pe loc, încremenită în inerţia refuzului de a accepta realitatea. Nu era posibil. Nu în casa ei, nu cu lucrurile ei, nu în lumea ei. Apoi, în minte i se contură un singur gând.
   - Henry!
   Îngrozită, se repezi spre bucătărie, fără să ia în seamă rămăşiţele împrăştiate prin hol, amestecul de cioburi şi ingrediente care acoperea duşumeaua bucătăriei.
   Lacrimi de uşurare îi umplură ochii, când, repezindu-se spre uşa oficiului, auzi lătrăturile înnebunite. În clipa când deschise uşa, fu aproape strivită de câinele care tremura de spaimă. Căzu pe pardoseală, doborâtă de greutatea lui, strângându-l la piept, în timp ce Henry se chinuia să se ghemuiască în braţele ei.
   Suntem nevătămaţi, îşi spuse ea, dar inima-i bubuia asurzitor.
   Asta conta cel mai mult. Scăpaseră cu bine.
   - Nu ţi-au făcut nimic... Nu ţi-au făcut nimic... şopti ea, cu lacrimile şiroindu-i pe obraji, în timp ce-şi trecea mâinile peste blana lui ca să se asigure că nu era rănit. Slavă Domnului că nu ţi-au făcut nimic...
   Câinele scheuna, lingând-o pe faţă, în vreme ce încercau să se calmeze unul pe altul.
   - Trebuie să chemăm poliţia.
   Tremurând, Laine își îndesă faţa în blana lui.
   - O să chemăm poliţia, apoi vom vedea cât de grav e.

     Era grav.
   În cele câteva ore cât fusese plecată, cineva intrase în casa ei şi o jefuise, lăsând în urmă un dezastru de nedescris. Mici obiecte valoroase sparte, bunuri de preţ dispărute, lucruri personale atinse şi examinate, apoi luate sau azvârlite cât colo. O durea sufletul, şi nu se mai simţea în siguranţă. Apoi, urmă mânia.
   Se înfuriase treptat şi sigur, încă înainte de sosirea lui Vince.
   Prefera furia. Furia care-i creştea în suflet avea o anumită putere mult mai utilă decât şocul şi spaima de la început.
   - Eşti bine? Aceasta fu prima întrebare a lui Vince, când o luă de braţe şi începu să i le frece energic, încurajator.
   - N-am păţit nimic, dacă la asta te referi. Au plecat înainte să ajung eu acasă. Henry era în oficiu. N-a putut ieşi, aşa că l-au lăsat în pace. Jenny. Am lăsat-o pe Jenny aici, Vince. Dacă mai era aici şi când...
   - Nu era. N-are nimic. Hai să ne ocupăm de ce s-a întâmplat.
   - Ai dreptate. Aşa-i, ai dreptate.
   Trase adânc aer în piept şi continuă:
   - Am ajuns acasă pe la 10 şi jumătate. Am descuiat uşa din faţă, am intrat, am văzut livingul... explică ea, gesticulând.
   - Uşa era încuiată?
   - Da.
   - Aici e un geam spart, arătă Vince cu capul spre fereastra din faţă. Se pare că aşa au intrat. Văd că ţi-au luat staţia stereo şi componentele.
   - Televizorul din camera de sus şi pe cel mic, din bucătărie. Bijuterii. Am aruncat doar o privire, dar se pare că au luat electronice şi obiecte de valoare mărunte. Mai am şi vreo două bronzuri Deco bune, alte câteva piese frumoase, dar pe astea le-au lăsat în pace. Unele dintre bijuteriile pe care le-au luat sunt veritabile, altele doar tinichele.
   - Bani?
   - Două sute de dolari pe care îi ţineam în sertarul biroului. A, şi computerul pe care-l foloseam aici, acasă.
   - Şi-au mai şi devastat totul. Cine ştia că pleci în seara asta?
   - Jenny, bărbatul cu care m-am întâlnit la un pahar şi am luat şi cina împreună. Stă la Wayfarer. Max Gannon.
   - Jenny mi-a spus că abia vă cunoscuserăţi la magazin.
   Laine simţi cum i se urcă roşeaţa pe gât.
   - N-a fost decât un pahar şi o masă, Vince.
   - Ziceam doar. O să verificăm totul. Cât tropăie haita de copoi pe-aici, poate-ţi convine să vii la noi peste noapte.
   - Nu, dar îţi mulţumesc. Prefer să stau aici.
   - Mda. Şi Jenny a zis la fel.
   O bătu pe umăr cu mâna lui mare şi se duse la uşă, auzind că tocmai sosise maşina.
   - Vom face tot ce e de făcut. Ar fi bine să începi să faci o listă cu tot ce-ţi lipseşte.
   Laine îşi petrecu noaptea în salonul de la etaj, cu Henry încovrigat la picioarele ei. Scrise pe hârtie ce văzuse deja că lipsea, şi răspunse la întrebările lui Vince şi ale celorlalţi poliţişti, care intrau din când în când. Ar fi băut o cafea dar, de vreme ce a ei zăcea pe duşumeaua bucătăriei, se mulţumi cu ceai.
   Laine ştia că senzaţia de violare a spaţiului intim, teama şi furia, erau reacţii clasice, ca şi stratul de neîncredere aşternut peste ele.
   Nu că în Gap criminalitatea ar fi fost inexistentă, dar o asemenea spargere, distrugerea cu răutate a obiectelor, nu era deloc tipică.
   Iar lui Laine i se părea foarte, foarte personală.
   Rămase singură abia după ora unu noaptea. Vince se oferi să lase un ofiţer de pază. Laine refuză, dar acceptă cu recunoştinţă propunerea de a bloca fereastra spartă. Ea verifică de două ori încuietorile, umblând prin casă cu Henry după ea. Furia îi revenea, alungind oboseala care începuse s-o apese în timpul cercetărilor poliţiei. O folosi, ca să facă ordine în bucătărie. Umplu un coş de gunoi cu cioburi de porţelan şi sticlă şi încercă să nu plângă după piesele de Fiestaware pierdute pe care le colecţionase cu atâta grijă. Mătură zahărul, cafeaua, faina, sarea, firele de ceai şi spălă dalele de culoarea biscuiţilor.
   În timp ce urca la etaj cu pas greu, simţi cum o părăseau puterile.
   O singură privire spre pat - salteaua trântită pe podea, sertarele frumosului ei birou de mahon, răvăşite, găurile căscate în vechiul scrin pe care-l folosea ca sipet de bijuterii îi redeşteptară toată amărăciunea. Dar n-avea de gând să se lase alungată din camera ei, din căminul ei. Scrâşnind din dinţi, puse salteaua la loc, scoase un aşternut curat şi făcu patul. Agăţă la loc hainele care fuseseră smulse din debara, iar pe celelalte le împături şi le puse cu grijă în sertare.
   Era trecut de 3 când se târî în pat şi, încălcându-şi propria regulă, bătu cu palma în saltea, chemându-l pe Henry să doarmă alături. Întinse mâna spre veioză, apoi ezită şi şi-o retrase. Dacă dormitul cu lumina aprinsă însemna mai mult laşitate, decât o formă reală de protecţie, nu era o nenorocire.
   Era asigurată, îşi aminti ea. Nu-i fusese furat sau distrus niciun lucru de neînlocuit. Nu erau decât obiecte, iar ea îşi câştiga existenţa, nu-i aşa, vânzând şi cumpărând obiecte. Se ghemui sub pătură, cu câinele privind-o adorator în ochi.
   - Simple obiecte, Henry. Lucruri care nu contează prea mult.
   Închise ochii, cu un oftat prelung. Tocmai aţipea, când în minte i se contură chipul lui Willy.
   Ştie unde eşti acum...
   Se ridică în capul oaselor, respirând agitat. Ce însemna asta? Cine ştia? Willy apare într-o zi, din senin, după aproape 20 de ani, şi moare în pragul magazinului ei. Apoi îi e spartă şi devastată casa.
   Trebuia să existe o legătură. Cum să nu existe? se întrebă ea. Dar cine căuta, şi ce anume? La ea nu se afla nimic.

4.

        Doar pe jumătate îmbrăcat, cu părul încă şiroindu-i de apă de la duşul de dimineaţă, Max răspunse la uşă numai cu un singur gând în minte: o cafea.
   Dezamăgirea nu era cine ştie ce. Oricine învaţă să suporte decepţiile. Dormise singur, dar să găsească un poliţist la uşa lui era cu totul altceva. Însemna să-i scormonească prin creier fără a-i acorda dreptul divin şi inalienabil la cafeină. Îl măsură din privire pe copoiul local - mare, voinic, suspicios - şi încercă să afişeze un zâmbet cooperant şi în acelaşi timp nedumerit.
   - ’Neaţa. Asta nu pare uniformă de room-service, deci cred că n-aţi venit aici ca să-mi aduceţi cafeaua şi omleta.
   - Sunt şeful poliţiei, Burger, domnule Gannon. Îmi puteţi acorda 1 minut din timpul dumneavoastră?
   - Sigur.
   Max făcu un pas înapoi, aruncând o privire în cameră. Patul era nefăcut, aburii de la duş intrau prin uşa deschisă a băii, iar biroul arăta ca al oricărui om de afaceri ocupat care locuia temporar într-o cameră de hotel – laptop, mape şi dischete, legitimaţia, telefonul celular... Nicio problemă. Luase ca măsură de prevedere, ca întotdeauna să închidă toate fişierele şi să ascundă orice hârtie dubioasă.
   - Ăă... începu el, cu un gest vag spre scaun, luaţi loc.
   Se duse la dulap să-şi ia o cămaşă.
   - E vreo problemă?
   Vince nu se aşeză. Nici nu zâmbi.
   - O cunoaşteţi pe Laine Tavish.
   - Mda.
   Întrebarea îi declanşă o mulţime de semnale de alarmă şi noi întrebări, ca nişte ecouri, dar Max nu făcu decât să-şi ia cămaşa pe el.
   - Remember When. Am cumpărat ieri de-acolo un cadou pentru mama mea.
   Cu o undă de îngrijorare în glas, adăugă:
   - E ceva în neregulă cu cardul meu?
   - Din câte ştiu eu, nu. Aseară, locuinţa domnişoarei Tavish a fost spartă.
   - Şi a păţit ceva? E totu-n regulă?
   Acum nu mai era nevoie să se prefacă îngrijorat, în timp ce sirenele de alarmă sunau şi mai puternic în capul lui. Mâinile cu care-şi încheia grăbit cămaşa îi căzură pe lângă trup.
   - Unde e?
   - Nu era acasă în momentul spargerii. În declaraţia ei afirmă că era cu dumneavoastră.
   - Am luat cina împreună. La dracu’...!
   Întrucât cafeaua nu mai era prima pe listă, Max înjură la auzul bătăii în uşă.
   - Aşteptaţi o clipă...
   Deschise uşa blondinei drăgălaşe care stătea lângă căruciorul de la room-service.
   - Bună dimineaţa, domnule Gannon. Gata pentru micul dejun?
   - Mda, mersi... Pune-l... oriunde.
   În timp ce împingea căruciorul înăuntru, ospătăriţa îl zări pe Vince.
   - A, salut, şefule.
   - Sherry. Ce faci?
   - Păi... cum ştii.
   Întoarse căruciorul într-o parte, încercând să nu pară prea curioasă în timp ce le arunca priviri scurte amândurora.
   - Pot să mă duc jos şi să mai aduc o ceaşcă, dacă vrei cafea, şefule, zise ea.
   - Nu te deranja, Sherry. Am băut două înainte de a pleca de-acasă.
   - Dacă te răzgândeşti, sună-mă.
   Luă capacul de pe o farfurie, dezvăluind o omletă şi o felie de şuncă. Apoi îi întinse mapa de piele lui Max, aşteptând să-i semneze nota de plată.
   - Sper să vă placă micul dejun, domnule Gannon, zise ea şi ieşi, aruncând o ultimă privire peste umăr înainte de a închide uşa.
   - Poftă bună, îi ură Vince lui Max. N-are rost să lăsaţi ouăle să se răcească. Fac aici o omletă foarte bună.
   - Ce fel de spargere a fost? Jaf?
   - Aşa se pare. De ce s-a întâlnit domnişoara Tavish cu dumneavoastră aseară?
   Max se aşeză, hotărât să-şi toarne cafeaua.
   - Ca să ne cunoaştem mai bine, zise el. Am invitat-o la un pahar şi a acceptat. Speram să urmeze şi o cină şi, de vreme ce n-a refuzat-o după ce ne-am băut aperitivul - în barul de-aici, de jos - am trecut în sala de mese.
   - Întotdeauna vă daţi întâlnire cu femeile de la care cumpăraţi cadouri pentru mama dumneavoastră?
   - Dacă mi-ar merge atât de bine, i-aş cumpăra mamei mult mai multe cadouri.
   Max ridică ceaşca şi bău, privindu-l pe Vince în ochi.
   - Laine e o femeie foarte atrăgătoare şi foarte interesantă, continuă el. Voiam s-o cunosc mai bine, aşa că am invitat-o. Îmi pare rău dacă a avut necazuri.
   - Cineva a intrat în casa ei în timp ce ea era aici, cu dumneavoastră.
   - Mda, am priceput.
   Se hotărî să mănânce şi luă o înghiţitură din omletă.
   - Deci, vă întrebaţi dacă am obiceiul să le fac curte femeilor drăguţe în magazine şi să aranjez să fie jefuite, în timp ce eu le vrăjesc la cină. E cam trasă de păr, şefule, de vreme ce până ieri n-am văzut-o niciodată pe Laine, nu-i cunosc încă locuinţa, şi nici nu ştiu dacă are în casă ceva care să merite furat. Ar fi fost mai inteligent, nu-i aşa, să atac magazinul, ce ziceţi? Are multe mărfuri interesante acolo.
   Vince îl privi cum mânca, fară să spună nimic.
   - Sunt acolo două pahare de sticlă groasă, rezistentă, adăugă Max după un moment, dacă vreţi şi dumneavoastră puţină cafea.
   - Mă lipsesc. Cu ce treburi aţi venit în Angel’s Gap, domnule Gannon?
   - Lucrez la Reliance Insurance şi am venit aici pentru muncă de teren.
   - Ce fel de muncă de teren?
   - Domnule şef Burger, puteţi vorbi cu Aaron Slaker, preşedintele de la Reliance, ca să-mi verificaţi apartenenţa la firmă. Are sediul în New York. Din păcate, nu am dreptul să discut detaliile muncii mele fară permisiunea clientului.
   - Mie asta nu mi se pare că sună a muncă în asigurări.
   - Există fel de fel de asigurări.
   Max deschise un borcănel cu gem de fragi şi unse o felie triunghiulară de pâine prăjită.
   - Aveţi acte de identitate?
   - Sigur.
   Max se ridică, se duse la scrin, scoase din portofel permisul de conducere şi-i oferi lui Vince.
   - După cum vorbiţi, nu păreţi a fi din New York.
   - Accentul georgian nu dispare niciodată.
   Max era destul de iritat ca să-şi accentueze provocator vorbirea tărăgănată din Sud.
   - Nu fur, şefule. N-am vrut decât să iau cina cu o femeie frumoasă. Haideţi, sunaţi-l pe Slaker.
   Vince puse permisul lângă farfuria lui Max.
   - Aşa voi face, zise el pornind spre uşă.
   Se opri cu mâna pe clanţă şi se întoarse spre Max:
   - Cât timp plănuiţi să staţi în oraş, domnule Gannon?
   - Până-mi termin treaba, replică Max, luând încă o îmbucătură de omletă. Şefule, aţi avut dreptate. Ăştia chiar fac o omletă delicioasă.
   Max continuă să mănânce şi după ce uşa se închise în urma lui Vince.
   Ca orice poliţist, Burger avea să-l verifice, descoperindu-i astfel cei patru ani de muncă în poliţie şi licenţa de detectiv. Apoi, ca în orice oraş mic, vestea va ajunge nu peste mult la urechile lui Laine.
   Se hotărî să rezolve chestiunea la momentul potrivit. Până atunci, avea problema spargerii. Momentul se nimerise prea bine ca să fie o simplă coincidenţă. În plus, îl înştiinţa că nu era singurul care considera că atrăgătoarea domnişoară Tavish avea ceva de ascuns.
   Totul era cine avea să găsească primul acel lucru.

      - Nu-ţi face nicio grijă, o asigură Jenny pe Laine. Angie şi cu mine ne putem descurca aici de minune. Eşti sigură că nu vrei să închizi magazinul azi? Vince a zis că la tine acasă e vraişte. Aş putea să vin să te ajut.
   Laine îşi mută telefonul la cealaltă ureche, privind prin biroul ei de-acasă şi imaginându-şi-o pe Jenny, gravidă cum era, punând la loc mese şi scaune.
   - Nu, dar îţi mulţumesc. Am să mă simt mai bine ştiind că tu şi Angie aveţi grijă de magazin. În dimineaţa asta vine un transport, unul destul de mare, de la licitaţia din Baltimore.
   Fir-ar să fie, ar fi vrut să se afle de faţă, să atingă cu mâinile ei toate lucrurile acelea minunate. Îi plăcea teribil de mult să pună obiectele noi la locurile lor; iar restul plăcerii consta în a le vedea cum ieşeau iar pe uşă.
   - Am nevoie de tine ca să înregistrezi noile articole, Jen. Le-am stabilit deja preţurile, sunt în dosar. E un urcior lotus Clarice Cliff, cu lalele pictate. Trebuie s-o suni pe doamna Gunt şi s-o anunţi că l-am primit. Ne-am înţeles la preţul de şapte sute, dar va dori să negocieze. Nu laşi sub 675. În regulă?
   - M-am prins.
   - A, şi...
   - Laine, linişteşte-te. Nu e prima mea zi de muncă. O să mă ocup de toate şi dacă nu mă descurc, am să te sun.
   - Ştiu.
   Absentă, Laine se aplecă să-şi mângâie câinele, care stătea aproape lipit de ea.
   - Am prea multe pe cap, zise ea tristă.
   - Nici nu mă mir. Mi se face rău când mă gândesc că trebuie să aranjezi totul singură. Sigur nu vrei să vin şi eu? Aş putea trece în pauza de masă. Angie poate rămâne singură în magazin o oră. Îţi aduc şi ceva de mâncare. Ceva doldora de grăsime şi de calorii.
   Angie putea să se ocupe de magazin, reflectă Laine. Era pricepută şi învăţa repede. Dar Laine se cunoştea pe sine. Avea mai mult spor dacă era singură, fără conversaţii şi alte diversiuni.
   - N-am nicio problemă. O dată ce încep, va merge strună. Cred că după-amiază ajung şi eu.
   - Mai bine trage un pui de somn.
   - Poate. Vorbim mai încolo.
   Închise micul telefon portabil şi-l vârî în buzunarul de la spate al blugilor largi. Ştia că va găsi o duzină de motive să sune la magazin în timpul zilei. Era bine să aibă telefonul la îndemână. Deocamdată, însă, trebuia să se concentreze asupra celeilalte probleme.
   - „Ascunde potaia...“ murmură ea.
   Întrucât singura potaie pe care o avea era Henry, nu-i rămânea decât să presupună că Willy delira. Venise să-i spună ceva, să-i ceară ceva, să-i dea ceva, dar n-o făcuse. Crezuse că-l urmărea cineva şi, dacă nu cumva îşi schimbase năravurile, ceea ce era improbabil, însemna că avusese dreptate. Să fi fost un poliţist, un detectiv, un complice nemulţumit de împărţeală? Orice era posibil.
   Dar halul în care-şi găsise casa îi spunea că ultima ipoteză era cea mai plauzibilă.
   Iar acum, cel care-l urmărise pe Willy o pândea pe ea.
   Ce-ar fi putut să-i spună lui Vince? Absolut nimic. Tot ceea ce-şi clădise aici se baza pe faptul că era Laine Tavish, o femeie normală şi plăcută, cu o viaţă normală şi plăcută şi părinţi normali şi plăcuţi, care aveau un restaurant în New Mexico.
   Elaine O’Hara, fiica lui Big Jack cel plin de farmec şi infamii şi cu un cazier lung nu se potrivea în frumosul peisaj pastoral de la Angel’s Gap. Nimeni n-ar intra în magazinul lui Elaine O’Hara ca să cumpere un ceainic sau o masă stil. Fiica lui Jack O’Hara nu era demnă de încredere.
   La naiba, nici ea însăşi n-avea încredere în fiica lui Jack O’Hara.
   Fiica lui Big Jack era genul care bea într-un bar cu un bărbat străin şi sfârşea doborându-l pe respectivul c-un sărut fierbinte, pasional.
   Fiica lui Jack îşi asuma riscuri mari şi grave, care se soldau cu consecinţe la fel de mari şi de grave. Laine Tavish trăia normal, chibzuit, şi nu făcea valuri. O lăsase pe O’Hara să scoată capul la lumină doar pentru o seară, şi uite unde ajunsese. Un interludiu interesant şi sexy, desigur şi, la sfârşit, ditamai nenorocirea.
   - Ce-şi face omul cu mâna lui... murmură ea spre Henry, care-şi exprimă acordul dând din coadă.
   Era timpul să pună lucrurile la loc în ordine. Nu va renunţa la identitatea şi la împlinirile sale, la ceea ce plănuia să realizeze, doar pentru că un hoţ de mâna a doua credea că-i revenise şi ei o parte din ultima lui pradă. Trebuia să fie un hoţ de mâna a doua, îşi spuse ea, în timp ce aduna pernele de mătase pe care le cumpărase pentru divanul George al II-lea. Unchiul Willy nu frecventa niciodată elita. Şi nici Big Jack n-o făcuse, oricât se lăudase cu toate visurile lui... Vasăzică, îi răscoliseră casa, nu găsiseră nimic, aşa că luaseră în schimb nişte obiecte uşor de plasat. Asta era tot.
   Probabil lăsaseră amprente peste tot, îşi zise aşezându-se pe jos şi începând să strângă în teancuri hârtiile împrăştiate. Când se implica unchiul Willy în câte-o lovitură, minţile greoaie erau inevitabile. Cel mai probabil, autorii spargerii, ai distrugerilor şi ai furturilor aveau cazier. Vince urma să-i găsească, să-i identifice şi să-i prindă.
   La fel de posibil era şi să fie destul de proşti ca să le spună poliţiştilor de ce o făcuseră, iar dacă se ajungea acolo, ea va declara că o confundă cu altă persoană. Urma să se arate şocată, indignată, stupefiată. Teatrul - indiferent ce roluri erau necesare - îi era o a doua natură. Prin vene îi curgea destul din sângele lui Big Jack pentru ca o asemenea prefăcătorie să nu-i depăşească posibilităţile „artistice“.
   În fond, ce altceva era ceea ce făcea chiar acum Laine Tavish din Angel’s Gap, dacă nu o prefăcătorie lungă de-o viaţă?
   Pentru că acest gând o deprima, îl înlătură şi se adânci în aranjarea hârtiilor. Se cufundă destul de adânc ca să sară în picioare, când auzi o bătaie în uşa de la intrare.
   Henry se trezi într-o clipă din siesta sa matinală şi lansă o serie furioasă de lătrături răguşite şi ameninţătoare în timp ce se ascundea după Laine.
   - Eroul meu cel mare şi viteaz, îl mângâie ea. Probabil e geamgiul. Nu-l păpăm pe geamgiu, da?
   Ca mărturie a devotamentului şi iubirii sale uriaşe, Henry o însoţi la parter, mârâind, dar rămânând tot timpul la un pas în urma ei.
   După spargere, Laine devenise destul de prudentă ca să se uite pe fereastră înainte de a descuia uşa. Când îl văzu pe Max simţi o tresărire şi un sfârâit în creier şi în sânge. Instinctiv, îşi coborî privirea dezgustată spre blugii vechi, picioarele goale şi tricoul gri de pe vremea bunicii. În acea dimineaţă îşi strânsese părul într-o coadă de cal şi nu se ostenise să se fardeze.
   - Nu e tocmai imaginea pe care aş vrea să i-o prezint bărbatului pe care mă gândeam să-l despoi de ţoale cu prima ocazie rezonabilă, recunoscu ea faţă de Henry. Acum ce să facem?
   Deschise uşa, impunându-şi să se poarte cât mai firesc.
   - Max, ce surpriză! Cum m-ai găsit?
   - Am întrebat. Eşti bine? Am auzit de...
   Lăsă fraza suspendată şi o măsură cu privirea.
   - Henry? Ei, dar e cel mai drăguţ câine pe care l-am văzut în viaţa mea.
   Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet larg pe faţă, ghemuindu-se până la nivelul câinelui.
   - Ce faci, uriaşule?
   Laine ştia din experienţă că pe cei mai mulţi Henry îi intimida la început. Era mare, era urât, iar când mârâia gutural, părea periculos. Max însă îi întindea deja mâna, să i-o miroasă.
   - De ce faci mutra asta, Henry? întrebă Max.
   Ezitând vizibil între spaimă şi încântare, Henry îşi apropie botul de mâna lui, adulmecându-i-o nesigur. Apoi lovi cu coada picioarele lui Laine, înainte de a se prăvăli la pământ, cu burta în sus, ca să fie scărpinat.
   - N-are pic de mândrie, declară Laine.
   - Nici n-are nevoie, replică Max, în timp ce devenea noua iubire a vieţii lui Henry, pe care-l scărpina pe burtă. Nimic nu se compară cu un câine, nu-i aşa?
   Mai întâi fusese pofta carnală - lucru destul de firesc, medită Laine. Apoi, interesul şi câteva niveluri ale atracţiei. Fusese pregătită - sau încercase să se pregătească - pentru a face abstracţie de aceste impulsuri şi să rămână raţională. Acum însă, văzându-l cu câinele ei, simţi în jurul inimii acea căldură care semnala - atenţie, pericol! - afecţiune personală. Adăugată dorinţei senzuale şi atracţiei, aceasta făcea ca până şi o femeie raţională să fie învinsă.
   - Nimic, într-adevăr, zise ea.
   - Acasă, aveam mereu câte un câine. La New York nu pot să ţin niciunul, din cauza călătoriilor mele... Şi nu mi se pare normal.
   Îşi ridică mâna pentru a scărpina beregata lui Henry, spre extazul acestuia.
   Laine fu cât pe ce să geamă.
   - Dezavantajele vieţii la oraş, adăugă Max. Cum a trecut de ele?
   - Poftim?
   Max îi dădu o ultimă palmă prietenoasă lui Henry, apoi se ridică.
   - Am auzit despre spargere. Un câine mare ca el ar fi trebuit să le dea de furcă.
   Uşurel, fetiţo, îşi spuse Laine.
   - Mă tem că nu, zise ea. Unu, era închis în oficiu. Acolo stă când sunt plecată. Şi doi, ei bine...
   Îl privi pe Henry, care lingea ca un sclav mâna lui Max.
   - Nu are tocmai o inimă de războinic.
   - Te simţi bine?
   - Cât se poate de bine, cred, a doua zi după ce am venit acasă şi am constatat că cineva mi-a întors-o pe dos şi mi-a furat lucrurile.
   - Eşti destul de izolată aici. Cred că nimeni n-a văzut nimic.
   - Mă îndoiesc. Vince, şeful poliţiei, o să-ntrebe, dar casa mea e singura de pe aleea asta.
   - Mda, l-am cunoscut pe şef. Un alt motiv pentru care am venit a fost să mă asigur că nu crezi că te-am invitat la cină ca să te scot din casă şi să ţi se întâmple asta.
   - Ei, în niciun caz. De ce-aş... Vince! Sper că nu te-a făcut să te simţi prost.
   - E meseria lui. Şi acum observ că şi ţie ţi-am trezit aceeaşi bănuială.
   - Nu, deloc... Nu tocmai. Doar că am avut o săptămână foarte stranie. Cred că, de când m-am mutat aici, am tratat cu Vince pe plan profesional doar de două ori. Iar acum, am avut de-a face cu el tot de două ori, în doar două zile. Înţeleg că te-a vizitat la hotel, în dimineaţa asta. Îmi pare rău.
   - Doar o treabă de rutină. Nu se compară cu a veni acasă ca să descoperi că ţi-a fost spartă.
   O atinse uşor pe obraz:
   - Am fost îngrijorat pentru tine.
   Temperatura trupului ei crescu cu câteva grade. Îşi spuse că nu se potriveau deloc - Willy Young înhăitat cu Max Gannon. Iar dacă Max ar fi fost amestecat, ar fi ştiut. L-ar fi recunoscut ca fiind de-ai ei, cum s-ar spune.
   - N-am nimic. Jenny şi Angie vor lucra la magazin, în timp ce eu pun casa la punct.
   Arătă spre living.
   - Abia am început. Bine că-mi place să fac cumpărături, pentru că asta va fi etapa a doua.
   Max o ocoli şi privi şi el prin încăpere. Ceea ce văzu putea trece drept vandalismul care însoţeşte o spargere, dar ochii lui Max ştiau să recunoască adevărul: o căutare rapidă, furioasă. Dacă ar fi găsit ceea ce căutau, Laine nu ar fi strâns atât de calmă resturile, vorbind despre cumpărături. Nimeni nu avea un asemenea sânge rece.
   Şi-o imagină venind acasă, singură, pe întuneric, deschizând uşa şi dând peste acea privelişte. Nici nu era de mirare că arăta palidă şi cu cearcăne sub ochi, ca orice femeie care n-a dormit noaptea.
   - Ţi-au făcut-o, murmură el.
   - Aşa ceva nu prea se obişnuieşte în Gap. Când locuiam la Philadelphia, am lucrat cu o femeie care, într-o seară, când s-a întors acasă, şi-a găsit apartamentul spart. Îi luaseră totul şi scriseseră cu spray obscenităţi pe pereţi.
   Max întoarse capul spre ea.
   - Deci, poate fi şi mai rău?
   - Întotdeauna poate fi mai rău. Ascultă, am făcut ordine la bucătărie şi am dat o fugă până la magazin, aşa că am cafea. Vrei?
   - Vreau oricând.
   Max se apropie de ea. Arăta atât de proaspătă, cu părul ei strălucitor strâns la spate şi ochii şi mai albaştri de tulburarea care-i bântuia. Mirosea a săpun, doar a săpun.
   - Laine, nu vrea să te deranjez, dar... dă-mi voie să te ajut.
   - Cu ce să mă ajuţi?
   Nu era sigur, dar ştia că vorbea serios, că era o ofertă dezinteresată. Se uita la ea şi voia s-o ajute.
   - Pentru început, te pot ajuta să-ţi pui la loc lucrurile.
   - Nu e nevoie. Cred că ai treabă...
   - Lasă-mă să te ajut, îi reteză el protestul şi o prinse de mână. Am timp destul şi adevărul e că, dacă aş pleca, oricum mi-aş face griji pentru tine şi n-aş rezolva nimic.
   - Ce amabil eşti...
   - Şi mai e ceva.
   Max făcu un pas înainte spre ea, silind-o să se retragă cu spatele la perete. Când gura lui îi acoperi buzele, sărutul fu lent şi mătăsos, aproape ca un vis. Laine îşi simţi genunchii muindu-se, gata să se dizolve complet, înainte ca Max să ridice capul.
   - Dacă nu făceam asta, m-aş fi gândit tot timpul s-o fac. Cred că vom lucra mai bine acum, că am lăsat-o în urmă.
   - Bine, răspunse Laine, trecându-şi limba peste buza de jos. Ai terminat?
   - Aiurea.
   - Şi mai bine. Cafeaua, hotărî ea, înainte de a începe să se tăvălească amândoi pe jos prin camera răvăşită, în loc s-o aranjeze. Mă duc să fac cafeaua.

...........................