Vânătoarea de comori, Nora Roberts

 ..............................................................

8-9

         O afișă pe ecran, iar Eve o văzu pe Andrea Jacobs aşa cum fusese: o femeie frumoasă, într-o rochie elegantă şi cu gâtul tăiat.

   - Cu ajutorul tehno-magiei noastre putem determina destul de bine forma şi mărimea armei.
   Eve studie imaginea unui cuţit prelung, cu tăiş liniar şi cifrele de dedesubt, care indicau dimensiunile.
   - Bun. E foarte bun ăsta, Dickie.
   - Lucrezi cu maeştrii. Vederile noastre corespund cu ale criminaliştilor şi cu cea a legistului în legătură cu poziţia victimei în momentul loviturii aducătoare de moarte. A atacat-o pe la spate. A tras-o de păr. Avem nişte fire din câmpul infracţional care confirmă scenariul. Asta dacă nu cumva unul sau două provin de la făptuitor, ceea ce nu cred. Era protejat ermetic.
   Tastă alte coduri.
   - Iar acum, victima 2 - Cobb: altă mâncare de peşte. Eşti sigură că avem de-a face cu acelaşi criminal?
   - Sunt sigură.
   - Cum vrei. A făcut-o praf. Ţeavă, bâtă, metal, lemn. Nu pot să-ţi spun, fiindcă n-avem la dispoziţie decât forma fracturilor. Caută un obiect lung, neted, cu diametrul de vreo 3 centimetri. Probabil greu. Lovitura în picior a doborât-o, cea în coaste a ţinut-o la pământ. Pe urmă însă, devine interesant.
   Trecând la alt ecran, afişă imaginea craniului calcinat al Tinei Cobb.
   - Pometele lovit, şi... Clasica fractură craniană. Focul a şters aproape toate urmele, dar am găsit ceva care aderase la fragmentele de oase ale feţei şi ale craniului.
   - Ce fel de urme?
   - De ignifugant.
   Pe ecran, apărură o serie de forme colţuroase, în tonuri reci de albastru.
   - Un inhibitor de foc. Deşteptului i-a scăpat asta. Marca se numeşte Flame Guard. Îl poate cumpăra orice meşteşugar amator, dar de obicei îl folosesc antreprenorii. Îl aplica pe podele sau pe pereţi.
   - Pe podele. Înainte de finisaj?
   - Mhm. Avea urme în rănile faciale şi craniene. I-a dat foc, da’ rahatu ăsta n-a ars. Reclama n-a minţit. Totuşi, nu a lipit osul, aşa că nu era umed în momentul contactului. Cam cleios poate, pe alocuri, dar nu umed.
   Eve se aplecă spre ecran şi simţi un iz de struguri dinspre Dickhead.
   - S-a lipit de ea când a căzut şi s-a lovit cu obrazul de podea sau de perete. În rănile de la picior şi coaste nu s-au găsit urme, din cauza hainelor. Când a căzut, când a început să se târască, sângera. Poate că şi sângele a favorizat aderenţa. Aşchiile, de la scândurile de care s-a lovit, aderă la fracturile de oase. Tu eşti detectivul. Dar o fată de proporţiile astea, lovită aşa, cade greoi. Prin urmare, mda, ar fi posibil. Avem urma, ceea ce înseamnă că aşa s-a întâmplat. Şi a lăsat şi o mare mizerie după ea.
   - Trimite-le pe toate în biroul meu. Nu-i rău deloc, Dickie.
   - Auzi, Dallas! strigă el, când Eve pomi spre uşă. Vreau să văd şi eu meciul ăla.
   - Biletele sunt pe drum. Peabody, o chemă Eve, strângându-şi părul, în timp ce punea în ordine noile date. Hai să verificăm ignifugantul. Să vedem ce aflăm. S-ar fi putut s-o omoare la el acasă. Nu e exclus, deşi nu pare genul care să-şi murdărească propriul cuib. Dar cine ştie? Poate că îşi renova apartamentul. Sau avea acces într-o clădire aflată în construcţie, ori în curs de reamenajare. Să începem cu şantierele de construcţii din apropierea locului unde a abandonat-o. Nu l-a ales la nimereală. Nu lasă nimic la voia întâmplării.
   Dând curs acestui raţionament, îl sună pe Roarke. Când acesta răspunse, Eve era deja în maşină, în drum spre Cop Central.
   - S-ar putea să fi prins un fir. Eşti ocupat cu ceva, sau îţi faci un lifting facial în Alphabet City? Apoi îl puse la curent cu ce aflase.
   - Renovez un complex de apartamente de mărime medie. Va trebui să mă documentez, ca să-ţi dau datele concrete.
   - Aşa să faci. Trimite-mi-le la birou. Ce altceva mai ştii? Vreun concurent, asociat, oricine care construieşte sau renovează ceva?
   - Ce-ar fi să mă interesez?
   - Ţi-aş rămâne îndatorată.
   - Feeney şi cu mine suntem ocupaţi şi cu alte probleme, până diseară. Vom lucra la chestia asta la noi acasă.
   - Bine, răspunse ea, intrând în garajul subteran de la Cop Central. Pe curând.
   - Tre’ să te-ntreb...
   Peabody se încordă, căci Eve intră cu viteză în spaţiul îngust de parcare. Apoi, văzând că nu se producea niciun impact, răsuflă uşurată şi continuă:
   - Când îi vezi chipul apărând pe ecran, sexy şi senzaţional cum e, cu acea, ştii, gură a lui, nu-ţi vine să gâfâi cu limba scoasă ca un câine?
   - Iisuse, Peabody!
   - Mă întrebam doar.
   - Potoleşte-ţi hormonii şi rămâi cu mintea la treabă. Uite, mă cheamă Whitney.
   Se uită la ceas.
   - Voiam să văd dacă am avut ceva noroc cu portretul-robot.
   - Pot să mă ocup eu de ăsta. Dacă e ceva, îţi aduc.
   - Merge.
   - Vezi ce comod e să ai un detectiv ca partener?
   - Trebuia să m-aştept că vei găsi o cale s-o strecori.
   Se despărţiră, iar Eve urcă cu ascensorul nesuferit de aglomerat, până la etajul unde se afla biroul comandantului Whitney.

       Whitney arăta pe măsura funcţiei - impozant, masiv, ridurile săpate înjurai ochilor şi a gurii care nu făceau decât să-i accentueze imaginea de lider. Avea pielea închisă la culoare şi părul uşor încărunţit, parcă presărat cu sare.
   Eve îl respecta, atât ca om, cât şi ca rang şi realizări. În sinea ei se minuna că rămăsese întreg la minte, cu o slujbă ca a lui şi o nevastă care avea pasiunea petrecerilor mondene.
   - Domnule comandant, îmi prezint scuzele că am întârziat. Am fost reţinută la laborator.
   Whitney făcu un gest de nepăsare cu una dintre mâinile lui mari.
   - Progrese?
   - Permiteţi să raportez. Cazul meu şi cel al detectivului Baxter se combină prin intermediul Samanthei Gannon.
   - Am văzut şi eu în dosare.
   - Au ieşit la lumină şi alte indicii după continuarea dialogului cu Gannon, azi-dimineaţă. Urmărim posibilitatea ca fiul lui Alex Crew, sau un alt cunoscut ori urmaş, să fie implicat în cele două crime.
   Se aşeză, abia după ce Whitney îi indică un scaun şi îi relată detaliile întrevederii de dimineaţă.
   - Căpitanul Feeney caută personal, continuă ea. N-am vorbit cu el în după-amiaza asta, dar am aflat că a înregistrat unele progrese.
   - Fiul ar trebui să aibă peste 60 de ani. Cam bătrân ca să trezească interesul unei fete de vârsta lui Cobb.
   - Unele se simt atrase de bărbaţi vârstnici şi s-ar putea să pară mai tânăr.
   Eve se îndoia, totuşi.
   - Cel mai probabil are un partener de care s-a folosit ca să ajungă la Cobb. Dacă legătura asta ţine, domnule comandant, apar posibilităţi multiple. Judith Crew s-ar putea să se fi recăsătorit, să fi făcut încă un copil, iar acel copil să fi aflat despre diamante şi despre Gannon. Westley Crew ar putea avea şi el copii, cărora să le fi spus povestea bunicului lor, la fel cum şi Gannon a aflat legenda familiei ei. În orice caz, e cineva care se consideră proprietar. Sunt sigură, iar profilul făcut de Mira corespunde. Sper să am cât de curând şi portretul-robot. Am mai obţinut ceva şi de la laborator. Asupra cadavrului lui Cobb s-au găsit urme ale unui inhibitor de foc. Un ignifugant profesional. O să-l examinăm şi ne vom concentra asupra clădirilor din apropierea locului unde a abandonat-o. A fost foarte atent, dar a comis, totuşi, o greşeală. Una pe care nu cred că ar fi făcut-o dacă ar fi aplicat el ignifugantul. N-ar fi omorât-o în apropierea unui material care inhibă focul, când plănuia să-i dea foc. E o greşeală prea grosolană pentru un tip ca el. O dată ce găsim locul crimei, vom face un pas uriaş spre a-l identifica.
   - Atunci, găsiți-l.
   Whitney se întoarse în scaun, când linkul interbirouri începu să semnalizeze.
   - Da, spuse el.
   - Domnule comandant, detectivii Peabody şi Yancy.
   - Trimite-i.
   După ce intrară, Peabody făcu un pas lateral, pentru ca Yancy, graficianul de portrete-robot, să i-o ia înainte.
   - Ne-am gândit că am câştiga timp dacă detectivul Yancy v-ar da amândurora raportul în acelaşi timp.
   - Aş fi vrut să scot mai mult de-atât, începu Yancy, întinzând imprimatele şi o dischetă. Am lucrat cu martora 3 ore. Cred c-am ajuns destul de aproape. Nu-i poţi duce decât până la un anumit punct, explică el, arătând imaginea imprimată pe care o studia Eve. Şi-ţi dai seama când încep să inventeze sau să se încurce.
   Eve privi portretul, căutând o asemănare cu Alex Crew. Poate, poate, pe la ochi... Sau i se părea pentru că dorea s-o vadă. În orice caz, acela nu era un om de 60 de ani.
   - A încercat, continuă Yancy. Şi-a dat toată silinţa. Dacă vorbeam cu ea imediat după ce-l văzuse, cred c-am fi pus mâna pe el. Dar a trecut mult de-atunci, şi-n fiecare zi vede zeci de oameni la mese.
   - Hipnoza i-ar putea stimula memoria.
   - Am încercat. I-am propus, dar s-a speriat. Nici nu vrea să audă. În plus, a văzut un reportaj despre crimă şi a îngrozit-o. Se teme să nu fie următoarea victimă. Mai mult de-atât nu putem obţine de la ea.
   - Crezi că el e? întrebă Eve.
   Yancy îşi umflă obrajii, apoi expiră zgomotos.
   - Aş zice că suntem pe drumul cel bun în ceea ce priveşte nuanţa pielii, părul, forma feţei în general. Şi forma ochilor e pe-aproape, dar de culoare n-aş fi aşa de sigur. Se gândea la un bărbat înjur de 30 de ani, cu un aer foarte matur, dar pe urmă a recunoscut că a avut impresia asta datorită vârstei fetei. Tot oscila între 20 şi 30 de ani... Bogat, bănuieşte, pentru că avea un ceas scump la mână, a plătit cash şi i-a dat un bacşiş gras. Asta i-a influenţat şi descrierea, ridică el din umeri. Maniere elegante, fizionomie elegantă.
   - Crezi că am putea să-l dăm presei, în speranţa unor rezultate?
  - Trebuie să recunosc că n-aş face-o. Presimt că suntem destul de departe. Cred că un poliţist, un observator cu experienţă, l-ar putea recunoaşte după portretul ăsta, dar un civil, nu. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult.
   - E-n regulă. O să-l trecem printr-un program de identificare, să vedem dacă găsim vreo corespondenţă.
   - Va trebui să vă pregătiţi pentru o ajustare de minimum 30%, clătină din cap Yancy, privindu-şi opera. Cu ăsta, veţi avea mii de răspunsuri, numai din New York.
   - Tot e un început. Îţi mulţumesc, Yancy. Domnule comandant, aş dori să continuu.
   - Ţine-mă la curent.

      Revenind în biroul ei, Eve prinse pe avizier o copie a portretului- robot. Apoi se aşeză şi începu să-şi revadă însemnările. Întocmi un raport şi îl reciti pentru a urmări etapele şi progresele.
   Hotărî să lase căutarea de persoane în seama lui Feeney, iar „excavaţiile“ electronice într-a Iui Mcnab. Apoi îi trimite lui Baxter un referat amănunţit despre noile date, incluzând şi o copie a schiţei lui Yancy.
   În timp ce Peabody umbla pe urmele ignifugantului, Eve începu să cerceteze şantierele de construcţii. Linkul îi semnală un input, aşa că-l deschise şi văzu o listă a tuturor proprietăţilor cu licenţe de construcţie sau renovare, pe o rază de 10 cvartaluri în jurul locului unde fusese abandonată victima.
   Roarke se dovedea rapid şi eficient ca de obicei.
   Eve separă proprietăţile în locuite şi nelocuite. Pustiu, îşi spuse ea. Discret. O dovedise aşteptând până când crezuse că locuinţa Samanthei Gannon era goală. Distingea un anumit tipar comportamental, aşa că porni pe direcţia respectivă.
   Mai întâi, clădirile pustii.
   Le separă şi pe acestea, în şantiere de construcţie şi de renovare.
  O ademenise. Era mai practic să vină de bunăvoie, decât silită sau deja rănită. Fusese ea tânără şi naivă, dar avea şi ambiţii. Ar fi fost dispusă să umble pe un şantier, doar ca să-i facă pe plac iubitului?
   La vârsta ei, Eve nu fusese încă îndrăgostită. Câteva slăbiciuni pe parcurs, dar asta era cu totul altceva. Măcar atâta lucru ştia, după ce dragostea o lovise drept în plex, doborând-o la picioarele lui Roarke. Oare nu se dichisea şi ea din când în când, îmbrăcându-se fistichiu, fiindcă aşa-i plăcea lui?
   Mda, dragostea putea foarte uşor să te facă să-ţi dezminţi obiceiurile.
   Dar ucigaşul? El nu avusese niciun motiv să se dezmintă. Nu fusese îndrăgostit. In plus, îi plăcea să impresioneze, să fie stăpân pe situaţie şi să evite complicaţiile. Îi plăcea să planifice totul, ţinând seama de propriile scopuri, de propriul orgoliu, de instinctul de autoconservare. Alesese un loc unde ştia că nu va fi deranjat.
   Unde să nu-l ia nimeni la întrebări, dacă-1 surprindea în incintă. Unde putea, din nou, să dezactiveze sistemele de securitate.
   Eve trimise datele la computerul de-acasă, printă listele, apoi ieşi s-o cheme pe Peabody.
   - Vii cu mine.
   - Caut ignifugantul...
   - Caută-l pe drum.
   - Unde mergem? întrebă Peabody, în timp ce-şi aduna grăbită dischetele, dosarele şi jacheta.
   - Să ne uităm la clădiri. Să vorbim cu cei de pe şantiere.
   - Fir-aș a naibii!

       Primul popas îl făcură la un mic teatru construit la începutul secolului XX.
   Insigna lui Eve le asigură accesul la administrator. Deşi se plângea de programul prea încărcat, acesta le primi. Pardoseala din hol era de marmură, lucru cu care administratorul se mândrea peste poate. Sala de spectacole avea podele din plăci aglomerate, neacoperite cu nimic şi încă neignifugate. Pereţii aveau vechea tencuială.
   Eve parcurse totuşi toată clădirea, căutând urme de sânge cu scanerul.
   În drum spre obiectivul următor avură de înfruntat traficul de la sfârşitul după-amiezei.
   - Ignifugantul se poate cumpăra în bidoane de 5, 10 şi 25 de kilograme, citi Peabody datele de pe PPC Sau, dacă ai licenţă de antreprenor, îl poţi cumpăra sub formă de praf, pentru a realiza personal mixajul. Am aici lista furnizorilor.
   - Va trebui să vorbeşti cu ei. Avem nevoie de o listă a persoanelor şi companiilor care au cumpărat ignifugant, ca să le putem confrunta cu echipele de pe şantierele de construcţii.
   - O să cam dureze.
   - Nu pleacă nicăieri. E pe-aici, pe undeva, murmură Eve, privind strada. Îşi pregăteşte următoarea mişcare.

      Intră în apartament şi comandă imediat robotului casnic un gin cu tonic. Îl plictisea faptul că trebuia să-şi petreacă jumătate din zi într-un afurisit de birou, fără să facă nimic interesant, dar bătrânul strângea băierile pungii, cerându-i să manifeste mai mult interes faţă de companie.
   Moştenirea ta, fiule. Ce gogoşi! Moştenirea lui valora câteva milioane, în diamante ruseşti albe. Puţin îi păsa de firmă. Imediat ce va avea ceea ce îi aparţinea de drept, urma să-l trimită pe bătrân în mă-sa.
   Ce zi minunată va fi! Dar până atunci, trebuia să fie împăciuitor şi docil, şi să se dea drept fiul cel bun.
   Se dezbrăcă, lăsându-şi hainele să cadă din mers, şi intră în bazinul construit în zona de recreere a mansardei.
   Faptul că firma pe care o dispreţuia îi plătea mansarda, hainele, robotul Nu-l deranja. Întinse mâna după paharul cu gin şi apoi se tolăni în apa răcoroasă.
   Sosise momentul s-o abordeze pe Gannon. Analizase şi respinsese ideea de a se duce în Maryland, ca să smulgă cu forţa informaţiile necesare de la bătrâni. Nu voia să rişte.
   Deocamdată, nimeni n-avea niciun indiciu. Putea fi un fan obsedat, sau un amant al cameristei care se înhăitase cu ea ca să jefuiască reşedinţa Gannon. Putea fi oricine. Dar dacă se ducea în Maryland, putea fi văzut şi urmărit. Într-un orăşel prăpădit de provincie i-ar fi fost cam greu să se piardă în peisaj. Dacă-i omora pe bunicii Samanthei Gannon, până şi cei mai capsomani sticleţi ar fi putut deduce că diamantele erau mobilul.
   Deocamdată era al dracului de frustrant să descopere că Gannon dispăruse. Niciunul dintre cei pe care-i trimisese să caute nu găsise niciun indiciu despre locul unde se afla. Dar mai devreme sau mai târziu, trebuia să iasă la suprafaţă.
   Dacă ar fi avut mai mult timp, ar fi putut să aştepte, însă nu mai suporta să-şi piardă vremea în biroul ăla idiot, jucând teatru în faţa amărâţilor lui de părinţi, asta în timp ce ştia că ceea ce îşi dorea îi era inaccesibil.
   - Ecranul, ceru el alene, şi începu să parcurgă canalele de ştiri, în căutare de noutăţi.
   Nimic nou, constată cu satisfacţie. Nu putea înţelege cum gândeau cei care credeau că prezenţa în mass-media însemna gloria. Un adevărat criminal îşi câştiga toate satisfacţiile atingându-şi scopurile în secret. Îi plăcea să fie un adevărat criminal, să-şi ridice singur ştacheta.
   Zâmbi în sinea lui, privind spre rafturile şi vitrinele cu jucării şi jocuri vechi. Maşinile, camioanele, figurinele. Pe unele le furase doar de plăcere. La fel cum, uneori, fura câte o cravată sau o cămaşă, doar ca să-şi dovedească că o poate face.
   Din acelaşi motiv furase şi de la prieteni sau rude, cu mult înainte de a-şi da seama că era un obicei... cinstit. Că avea hoţia în sânge. Cine-ar fi crezut, uitându-se la părinţii lui?
   Interesul pentru colecţia de jucării provenea de la tatăl său, şi-i fusese de mare folos.
   Dacă amicul şi partenerul său într-ale colecţiilor, Chad Dix, nu l-ar fi bătut la cap în legătură cu prietena lui şi cu cartea pe care o scria, n-ar fi aflat atât de curând despre diamante. S-ar fi putut să nu citească niciodată cartea. Ii fusese foarte simplu să-i smulgă lui Dix mai multe detalii şi să ia de la el exemplarul trimis în avans.
   Îşi termină băutura, se gândi să-şi mai ia una, dar îşi zise că era important să rămână cu mintea limpede.
   Puse paharul deoparte şi făcu câteva lungimi de bazin. Când ieşi din apă, paharul gol dispăruse, iar halatul şi prosopul îl aşteptau.
   În seara aceea urma să meargă la o petrecere. De fapt, în fiecare seară se ducea la câte o petrecere. Şi ironia sorţii, la unele o întâlnise pe Sam Gannon. Ce ciudat, nu-i trezise niciun interes, nu se aşteptase să aibă nimic în comun cu ea! Şi, brusc, constatase că avea mai multe în comun decât cu oricare altă femeie!
   Şi-ar fi putut sacrifica timpul şi energia pentru a-i face curte, ceea ce cu siguranţă ar fi fost mai puţin înjositor decât scurta legătură cu Tina Cobb. Deşi, dacă stătea să se gândească, nici Samantha Gannon nu era genul lui. Plină de sine, reflectă el în timp ce începu să se îmbrace. Destul de atrăgătoare, cu siguranţă, dar una dintre acele femei mintoase şi unilaterale, care fie-l iritau, fie-l plictiseau.
   Aflase de la Chad că era bună la pat, dar mult prea absorbită de propriile ei nevoi şi dorinţe din afara aşternutului. Totuşi, dacă nu găsea o cale mai eficientă şi mai directă de a obţine diamantele, trebuia să petreacă ceva timp cu strănepoata lui Jack O’Hara.
   Până atunci însă trebuia să aibă o discuţie cu scumpul lui babac.

26.

       Când Eve ajunse acasă, înapoia ochilor i se cocea la foc mic o durere de cap feroce. Nu apucase să viziteze decât trei şantiere.
   Muncitorii din construcţii, după cum aflase, îşi terminau programul mult înaintea poliţiştilor. Nu se alesese din locurile pe unde reuşise să treacă decât cu durerea de cap de la zgomotul uneltelor, urletele muzicii şi glasurile muncitorilor.
   Voia să facă un duş, să doarmă 10 minute şi să bea o sticlă de apă rece ca gheaţa.
   Îşi parcase maşina în spatele celei a lui Feeney, aşa că nu se osteni să verifice sistemul de comunicare al casei. Roarke era cu el, la etaj, în birou sau în laboratorul cu computere, unde jucau jocurile lor criptice. Motanul nu-i ieşise în întâmpinare, aşa că presupuse că era cu ei.
   Alungă ideea de a închide ochii 10 minute. Nu se îndura să treacă la orizontală când în casă se mai afla un poliţist, mai ales că acela era în timpul programului. Ar fi fost penibil s-o surprindă.
   Până la urmă, alese compromisul câtorva minute în plus sub duş şi se simţi cât de cât consolată când durerea de cap deveni mai puţin violentă.
   Îşi schimbă separatele - n-avea să uite denumirea asta - cu un tricou şi o pereche de blugi. În drum spre biroul ei, făcu un popas în laboratorul de computere.
   Roarke şi Feeney stăteau fiecare la câte unul. Roarke avea mânecile suflecate şi părul legat la spate, aşa cum obişnuia când se adâncea în câte-o treabă serioasă. Cămaşa cu mâneci scurte a lui Feeney arăta de parcă dimineaţa, înainte de a o lua pe el, ar fi fost făcută ghem. Mânecile lăsau să i se vadă coatele osoase şi Eve se întrebă de ce le găsea înduioşătoare. Pesemne era frântă de oboseală.
   Pe ecrane datele se succedau prea repede pentru ca ochii ei să le distingă. Cei doi schimbau întrebări şi comentarii în acel jargon pe care niciodată nu reuşise să-l înţeleagă.
   - Aveţi ceva şi pentru mine, într-o englezească inteligibilă?
   Amândoi întoarseră capul spre ea, iar Eve fu frapată să vadă cum doi oameni, care se deosebeau ca ziua de noapte, puteau avea expresii identice în ochi.
   Un soi de buimăceală distrată, de tocilari.
   - Facem unele progrese, răspunse Feeney, luând o alună zaharisită din punga de pe bancul de lucru. Datează de câtva timp...
   - Arăți... proaspătă, locotenente, comentă Roarke.
   - Acum câteva minute, nu arătam la fel de proaspătă. Am făcut un duş.
   Eve se apropie de ecrane şi le privi cu atenţie.
   - Ce rulează?
   Pe chipul lui Roarke se ivi un zâmbet larg.
   - Dacă am încerca să-ţi explicăm, te-ar apuca durerea de cap. Asta de-aici s-ar putea să fie puţin mai clară.
   Îi făcu semn să se apropie ca să vadă mai bine ecranul casetat, unde lucra cu o fotografie a lui Judith Crew într-o parte şi mai multe imagini, care se succedau neclar, în partea cealaltă.
   - Încerci o comparaţie facială?
   - Îi căutăm permisul de conducere dinaintea divorţului, îi explică Feeney. Am mai comandat o căutare pornind de la permisul pe care-l folosea când a găsit-o tipul de la asigurări. Avea alt nume, îşi schimbase coafura şi slăbise. Computerul identifică posibilele corespondenţe. Mergem înainte pornind de la datele astea.
   - Apoi, folosim un program morfologic pe altă unitate, continuă Roarke. Căutăm o corespondenţă cu fizionomia pe care i-o atribuie computerul în momentul de faţă.
   - Dacă imaginea prezenta mai multe asemănări, am fi avut un rezultat până acum.
   - Da, şi eu cred acelaşi lucru.
   Feeney ridică din umeri, ronţăind încă o mână de alune.
   - Sunt mulţi oameni pe lumea asta. Multe femei de aceeaşi categorie de vârstă. S-ar putea să fi plecat de pe planetă.
   - S-ar putea şi să fi murit, adăugă Eve. Sau să fi evitat identificarea standard. Ar putea să locuiască într-o colibă de crăci, undeva pe o insulă, împletind rogojini.
   - Sau să-şi fi făcut o operaţie estetică.
   - Copiii din ziua de azi, oftă amărât Feeney. Nu mai cred în nimic.
   - Şi fiul?
   - Lucrăm o morfologie şi pentru el. Am găsit câţiva candidaţi posibili. Le facem un control secundar. Băiatul nostru, aci de faţă, umblă după bani.
   Eve îşi mută privirea de la ecrane. Mişcările rapide ale imaginilor îi readuceau durerea de cap.
   - Despre ce bani e vorba? întrebă ea.
   - A vândut casa din Ohio, îi reaminti Roarke. Aranjamentul şi plata au necesitat timp. Banca agentului imobiliar trebuie să-i fi trimis cecul, sau să fi făcut un transfer, conform instrucţiunilor, pe numele pe care-l folosea atunci. Asta dacă nu cumva a autorizat efectuarea plăţii de către o terţă persoană.
   - Se pot găsi asemenea date? Aşa de vechi?
   - Dacă insişti, da. Era o femeie prudentă. A cerut ca, după plată, cecul să-i fie transferat electronic avocatului ei de-atunci şi apoi trimis la o altă firmă de avocaţi din Tucson.
   - Tucson?
   - Arizona, darling.
   - Ştiu unde e Tucson. Cum ai aflat?
   - Am eu metodele mele, râse Roarke.
   Eve îl privi mustrător, în timp ce Feeney ridică privirea spre tavan.
   - Ai minţit, ai mituit şi ai încălcat câteva legi privitoare la confidenţialitatea datelor personale. 
   - Uite cu ce mă aleg în loc de mulţumiri, se plânse Roarke. A stat la Tucson, din câte-am putut afla, aproape o lună, la începutul anului 2004, timp suficient ca să încaseze cecul şi  să depună banii la o bancă locală. Aş deduce, cu destulă certitudine, că acolo a folosit fondurile ca să-şi schimbe din i nou identitatea, după care s-a mutat în alt loc.
   - O dată ce corespondenţele vor fi complete, o să examinăm cu multă atenţie rezultatele, spuse Feeney, masându-şi tâmpla. Trebuie să fac o pauză.
   - Du-te jos, bea o bere şi înoată puţin, îl invită Roarke. Vom vedea cu ce ne mai alegem într-o jumătate de oră.
   - Îmi place planul ăsta. Ai ceva pentru noi, puştoaico?
   Feeney era singurul care-i zicea lui Eve „puştoaică“.
   - Am să te pun la curent după pauză, îi răspunse ea. Între timp, am şi eu de pus la punct câteva lucruri, în biroul meu.
   - Atunci, ne vedem acolo.
   - Nici mie nu mi-ar strica o bere, comentă Eve, după ce Feeney ieşi.
   - Se pare că toţi avem nevoie de o pauză, încuviinţă Roarke, mângâindu-i dosul mâinii cu degetul, după care o trase spre el ca s-o muşte uşor.
   Eve cunoştea mişcarea.
   - Să nu-ncepi să mă adulmeci.
   - Prea târziu. Ce-i mirosul ăsta?
   - Nu ştiu, ridică ea din umeri, prudentă, mirosindu-se la rândul ei; părea să fie săpun. Asta am găsit...
   Îşi smuci uşor mâna, dar făcu greşeala să se uite prin jur, ca să vadă dacă Feeney mai era prin apropiere. Roarke profită de clipa de neatenţie ca să-i pună piedică. Eve îi căzu pe genunchi.
   - Iisuse, termină! şopti ea furioasă.
   Pe scara ridicolului, faptul de a fi surprinsă de cineva pe genunchii lui Roarke ocupa locul trei, mai sus decât un pui de somn în timpul programului sau s-o vadă desculţă alt poliţist.
   - N-am terminat cu lucrul, iar Feeney e alături.
   - Nu-l văd nicăieri, replică Roarke, frecându-şi nasul de gâtul ei. Şi, în calitate de consultant expert civil, am dreptul la o pauză. Am hotărât că prefer activităţile adulte în locul băuturilor adulte.
   Pe pielea lui Eve începeau să danseze drăcuşori pătimaşi.
   - Nici să nu te gândeşti c-am să-mi fac de cap cu tine în laborator, printre computere. Feeney poate intra din clipă-n clipă.
   - Va fi cu atât mai excitant... Da, da... chicoti el, muşcând-o uşor de sub bărbie - locul lui favorit. Depravat şi pervers. Şi deşi sunt gata să pun pariu că Feeney bănuieşte că, din când în când, mai facem şi sex, o să ne petrecem recreaţia în altă parte.
   - Am de lucru, Roarke şi... Ei! Mâinile!
   - Păi, da, sunt într-adevăr mâinile mele.
  Râzând, o cuprinse de fund şi se ridică de pe scaun, cu ea în braţe.
  - Vreau 30 de minute de recreaţie, spuse el, ducând-o spre lift.
   - După cum ai început, ai să termini în 5.
   - Pe pariu!
   Eve îşi stăpâni râsul, în timp ce se împotrivea de formă.
   - Nu pot să mă dezbrac în pielea goală cu Feeney în casă. E prea pervers. Dacă se întoarce iar...
   - Ştii, cred că şi Feeney se dezbracă complet cu doamna Feeney, probabil că de-asta au 3 Feeney mici.
   - O, Doamne!
   Eve se moleşi.
   - E dezgustător ce faci, cea mai murdară şi necinstită metodă să-mi bagi aşa ceva-n cap cu forţa.
   Pentru că voia s-o ţină în starea aceea, Roarke duse mâna la spatele ei şi apăsă pe butonul dormitorului.
   - Orice, numai să meargă. Acum eşti prea slabă ca să mă poţi opri.
   - Nu fi atât de sigur.
   - Îţi mai aminteşti când am făcut noi doi dragoste prima oară?
   În timp ce o întreba, o sărută uşor, schimbând tactica.
   - Îmi aduc aminte vag...
   - Mergeam cu liftul, ca acum, şi nu ne puteam ţine mâinile acasă, nu ştiam cum să ne dezbrăcăm mai repede unul pe altul. Eram nebun după tine. Te doream atât de mult. Şi încă te mai doresc.
   O sărută şi mai pătimaș, când uşile liftului se deschiseră.
   - Şi n-am să mă schimb niciodată.
   - Nu vreau să te schimbi.
   Eve îi răsfiră părul cu degetele şi îi scoase elasticul astfel încât coama lui neagră şi moale i se revărsa peste mâini.
   - Te pricepi al naibii de bine, şopti Roarke.
   Îşi lipi buzele de gâtul lui.
   - Dar nu destul de bine ca să mă convingi s-o fac cu uşa deschisă. Ştii, s-ar putea să vină Feeney... Nu mă pot concentra.
   - Se rezolvă.
   Cu picioarele ei petrecute în jurul mijlocului, cu braţele în jurul gâtului şi cu buzele lipite de pielea ei, Roarke pomi spre uşă. O închise şi o încuie.
   - Aşa-i mai bine?
   - Nu-s sigură... Poate ar trebui să-mi reaminteşti încă o dată cum am făcut-o prima oară.
   - Dacă nu mă înşală memoria, s-a întâmplat cam aşa...
   O răsuci, prinzând-o între perete şi trupul lui şi o sărută cu lăcomie.
   Eve simţi un fior aproape dureros de dorinţă primitivă. Parcă ar fi despicat-o în două - femeia care fusese înainte de a-l cunoaşte, şi femeia pe care o descoperise împreună cu el.
   Putea fi ceea ce fusese, iar Roarke o înţelegea. Putea fi cea care devenise şi el o preţuia. Iar dorinţa reciprocă, dincolo de toate schimbările, de toate descoperirile, nu scădea niciodată.
   Îl lăsă s-o răvăşească, simţind plăcerea abandonului. Mâinile-i erau la fel de ocupate, gura la fel de nerăbdătoare ca a lui, în timp ce se trăgeau unul pe altul spre pat.
   Amintindu-şi, Eve râse.
   - Şi atunci eram grăbiţi.
   Căzură pe pat într-o încâlceală de membre, rostogolindu-se, în timp ce se chinuiau să-şi scoată hainele, să cucerească şi să devoreze. Prima dată totul se întâmplase pe întuneric. Orbecăială, dibuire şi disperare, în întuneric. Acum îi scălda lumina ce se revărsa prin ferestre, prin luminatorul de deasupra patului, dar nerăbdarea era aceeaşi. O durea ca o rană care n-avea să se vindece complet niciodată. Îşi amintea că şi atunci fusese o masă şi un labirint de dorinţe. Numai fierbinţeală şi mişcare, împingându-l spre frenezie, astfel că arsese de dorinţă să se înfigă în ea şi să urce amândoi, zbuciumaţi, spre eliberare.
   Dar el dorise şi mai mult. Încă de pe-atunci, dorise mult mai mult de la ea. Şi pentru ea. O apucă de mâini, întinzându-i braţele deasupra capului, iar Eve se arcui, apăsându-l, până când pulsul lui deveni un tamtam de tobe în junglă.
   - În mine...
   Ochii-i erau împăienjeniţi şi întunecoşi.
   - Te vreau în mine. Tare. Repede.
   - Stai...
   Roarke ştia ce urma, unde puteau să se ducă unul pe altul, autocontrolul i se subţiase ca un fir alunecos. Cu o mână, îi încătuşă încheieturile. Dacă-1 atingea acum, firul s-ar fi rupt. El însă putea s-o atingă. Dumnezeule, avea nevoie s-o atingă, s-o privească, să-i simtă trupul adunându-se şi tremurând sub asaltul voluptăţii. Când îşi trecu cealaltă mână peste ea, îi simţi pielea umedă. Un geamăt se desprinse tremurând de pe buzele ei, apoi izbucni într-un ţipăt răguşit când Roarke începu să-şi folosească degetele iscusite.
   Îi văzu ochii tulburi, simţi palpitaţia dezordonată a pulsului în încheieturile mâinilor pe care i le ţinea strâns, şi-o auzi eliberându-se într-un suspin care străbătu aerul înainte ca Eve să se înmoaie complet sub el. Ceară topită la căldură. Iar fu singurul lucru care-i putu trece prin minte, când gura i se lăsă peste a ei, feroce şi înnebunită. Iar şi iar şi iar.
   Apoi, braţele ei eliberate îl cuprinseră strâns. Roarke o penetră, aşa cum îi ceruse: tare şi repede.
   Eve ştia, cu acea parte a creierului care încă mai putea să raţioneze, că Roarke trecuse de limită, că ajunsese acolo unde putea atât de des s-o trimită pe ea. Undeva dincolo de tărâmurile lumii civilizate şi raţionale, undeva unde nu existau decât senzaţii şi dorinţe. Îl dorea acolo împreună cu ea, acolo unde controlul era imposibil, iar plăcerea satura atât trupul, cât şi mintea.
   În timp ce propriul ei organism se apropia tremurând de acel ultim salt, îi auzi respiraţia întretăindu-se parcă, de durere.
   Înfăşurându-l cu totul, i se dărui.
   - Acum, şopti, şi-l trase după ea.

        Zăcea întinsă sub el, încovoindu-şi şi destinzându-şi degetele de la picioare. Se simţea, după cum descoperise, al naibii de bine.
   Îl plesni zgomotos peste fund.
   - Pauza de recreere s-a terminat.
   - Hristoase. Iisuse Hristoase.
   - Haide, ai avut cele 30 de minute pe care le voiai.
   - Sunt sigur că te înşeli. Sigur mi-au mai rămas 5 sau 6 minute. Şi chiar dacă n-au mai rămas, am să mi le iau.
   - Off...
   Îi mai dădu încă o palmă la fund, apoi îl ciupi. Cum niciunul dintre gesturi Nu-l făcu să se clintească, Eve îşi ridică brusc genunchiul.
   - Fir-aş al dracu’! cedă el în sfârşit. Vezi să nu strici marfa.
   - Vezi tu. Eu am folosit-o deja.
   Eve se rostogoli într-o parte, ferindu-se, înainte ca Roarke să riposteze şi ateriză în picioare, lângă pat.
   - Dom’le, ce înviorată mă simt!
   Roarke rămase pe loc, culcat cu faţa în sus, privind-o. Prelungă, suplă, goală, cu pielea strălucitoare după energica recreaţie.
   - Se vede, zâmbi el ştrengăreşte. Mă întreb dacă Feeney şi-a terminat partida de înot.
   Eve păli.
   - O, Doamne, of Doamne, exclamă ea şi se repezi să-şi ia hainele.
   - O să-şi dea seama. O să ghicească. Şi atunci va trebui să evităm să ne uităm unul la altul, ca şi cum n-ar şti nimic. Fir-ar să fie!
   Roarke izbucni în râs, în timp ce Eve se repezi în baie, ca să se îmbrace.

        Feeney ajunsese în birou înaintea ei, ceea ce o făcu să se strâmbe.
   Eve intră cu pas vioi şi se duse să-şi pună dosarele în ordine.
   - Unde-ai fost?
   - Păi, ăă, ştii... să rezolv câteva treburi.
   - Credeam că era vorba să...
   Se întrerupse, scoţând un sunet pe care Eve îl recunoscu ca fiind de oroare jenată şi insuficient reprimată. Simţi că roşeşte şi rămase cu atenţia îndreptată spre computer, ca şi cum acesta ar fi putut să sară de pe birou şi s-o înhaţe de gât.
   - Cred c-am să... ăă...
   Glasul lui Feeney suna cam întretăiat. Eve nu se uită la el, deşi îl simţea cum privea înnebunit prin cameră.
   - ... C-am să aduc nişte cafea.
   - O cafea ar merge. Ar merge de minune.
   Când îl auzi refugiindu-se în bucătărie, îşi frecă obrajii cu mâinile.
   - Puteam la fel de bine să-mi scriu în frunte: Tocmai Mi-am Tras-o, murmură ea.
   Îşi pregăti dischetele şi avizierul cazului, apoi îi aruncă o privire furioasă lui Roarke, care tocmai intrase.
   - Să nu-ţi mai văd expresia asta pe mutră, şuieră ea.
   - Care expresie?
   - Las-că ştii tu care expresie. Şterge-ţi-o!
   Relaxat şi amuzat, Roarke se aşeză pe colţul biroului ei. Când Feeney reveni, îi văzu în obraji roşeaţa care începuse să pălească.
   Feeney îşi drese glasul, ostentativ, apoi puse pe birou una dintre cele două căni cu cafea pe care le adusese.
   - Ţie nu ţi-am făcut, îi spuse el lui Roarke.
   - Nicio problemă. Deocamdată n-am nevoie. Cum a fost înotul?
   - Bun. Minunat.
   Îşi trecu o mână peste părul roşcat cu argintiu, încă umed şi se întoarse să studieze avizierul cu cazul.
   Mari figuri suntem, îşi spuse Roarke: doi poliţişti veterani, care trecuseră prin atâtea nebunii şi sânge. Era însă de ajuns să scoată pe masă o porţie de sex, s-o pună între ei, că deveneau nervoşi ca două fecioare la o orgie.
   - Am să vă pun pe amândoi la curent, începu Eve. Pe urmă, am să-mi analizez unghiurile, în timp ce voi veţi lucra la ale voastre. Pe avizier şi pe display puteţi vedea portretul-robot.
   Luă un indicator cu laser, îndreptându-l spre ecranul de pe perete.
   - L-a făcut detectivul Yancy, dar nu-i convins că e destul de reuşit ca să-l dăm mass-mediei. Cred, totuşi, că ne oferă câteva date de bază. Coloraţia şi structura facială, în orice caz.
   - Cât să aibă, întrebă Feeney, în jur de 30?
   - Mda. Chiar dacă fiul lui Crew a cheltuit o avere pe chirurgie şi sculptură facială, nu cred că un tip trecut de 60 de ani poate arăta atât de tânăr. Iar martora nici n-a pomenit de 40. S-ar putea să fie o rudă, un prieten mult mai tânăr, un protejat. Trebuie să urmărim pista relaţiilor de familie. E cea mai logică, dat fiind tiparul şi profilul.
   - Mda, şi se lărgeşte, în loc să se îngusteze, comentă Feeney.
   - Am găsit o cale de a o îngusta.
   Eve le spuse despre urmele de ignifugant şi căutările pe teren pentru a încerca să găsească locul unde fusese asasinată Tina Cobb.
   - E prima urmă pe care a lăsat-o. Când îi dăm de capăt, vom fi făcut încă un pas spre identificarea nemernicului. A ales locul, deci îl cunoştea. Ştia că putea intra să facă tot ce voia, nederanjat de nimeni, şi să şteargă urmele pentru ca nimeni să nu observe nimic.
   - Mhm, dădu din cap Feeney. Trebuie să fi împroşcat cu ceva sânge în jur. L-a şters, altfel ar fi apărut un raport. Niciun muncitor din construcţii nu se-apucă de treabă când vede sânge în jur.
   - Ceea ce înseamnă că i-a luat ceva timp. Tot fără martori. A avut nevoie de un mijloc de transport. Ştia că avea la îndemână un loc comod unde să abandoneze cadavrul şi acces la substanţe inflamabile.
   - Probabil că de data asta nu s-a mai protejat etanş, remarcă Feeney. De ce să se deranjeze?
   - Nu ar fi pierdut timpul, fu Eve de acord. Urma să ardă cadavrul, distrugând astfel orice urmă posibilă - cel puţin aşa credea. De ce să se deranjeze să nu lase urme la faţa locului, atâta vreme cât erau curăţate satisfăcător? Mai ales dacă prezenţa lui acolo era legitimă.
   - S-ar putea să fie proprietarul locului, să lucreze sau să locuiască acolo.
  - Sau să fie inspector de clădiri ori de construcţii, interveni Roarke. Deşi, în cazul ăsta, nu cred că ar fi uitat de ignifugant.
   - Ai primit datele pe care le-am cerut, proprietăţile în curs de construcţie sau reamenajare din zonă. Pe astea mi le-ai trimis?
   - Da, dar nu sunt incluse şi cele mici, îi explică el. O locuinţă privată sau un apartament unde proprietarul se poate hotărî să schimbe ceva, sau angajează un antreprenor dispus să uite de autorizaţii şi taxe şi să lucreze la negru.
   Eve îşi imagină diagrama investigaţiei străbătută dintr-o dată de sute de fundături şi ocolişuri.
   - N-am să-mi bat capul cu treburile colaterale până nu le eliminăm pe toate celelalte. Pe şantierele de construcţii nu se foloseşte uneori benzină?
   - Pentru unele vehicule şi agregate, da, spuse Roarke. Şi, cum e incomod s-o transporte de la o staţie din afara oraşului, se poate depozita într-o magazie, pe şantier sau în apropiere. Pentru asta se plăteşte o taxă.
   - Atunci, vom urmări şi pista asta.
   - Birocraţii de la Autorizaţii şi Licenţe îţi vor face limba cravată, îi reaminti Feeney.
   - Mă descurc eu.
   - Va trebui să-i iei tare, să obţii mandate şi tot felul de hârtii şi alte nimicuri. Dacă avem noroc cu portretul-robot, nu va mai fi cazul.
   Feeney stătu puţin pe gânduri, trăgându-se de vârful nasului.
   - Dar, oricum, ai mult de lucru. Pot să-mi amân concediul cu câteva zile, până se rezolvă cazul.
   - Concediul? se încruntă Eve.
  Apoi îşi aminti de vacanţa pe care Feeney şi-o programase.
   - La naiba, uitasem cu totul. Când pleci?
   - Peste două zile, dar mai pot să reprogramez.
   Era tentată să-i accepte oferta, dar se abţinu, oftând din greu.
   - Mda, bine, fă-o, şi nevastă-ta o să vă mănânce amândurora ficaţii la micul dejun. Cruzi.
   - E nevastă de poliţist. Ştie cum merg lucrurile, replică el, nu prea convingător.
   - Pariez că a şi făcut bagajele.
   Feeney îi zâmbi cu o expresie de câine bătut.
   - De-o săptămână sunt gata.
   - Mă rog, n-aş vrea să am de-a face cu furia ei. Şi-n plus, ţi-ai sacrificat deja destul timp pentru mine. Mai departe, ne putem descurca şi singuri.
   - Nu-mi place să las un caz în aer, murmură Feeney.
   - Îl mai am pe Mcnab, şi pe tipul ăsta, arătă Eve cu degetul mare spre Roarke. Dacă nu rezolvăm cazul până pleci, am să te ţin la curent. Prin interurban. Îmi mai poţi acorda două ore în seara asta?
   - Nicio problemă. Ascultă, ce-ar fi să mă apuc iar de lucru, să văd dacă nu pot face nişte vrăji?
   - Foarte bine. Eu voi vedea dacă reuşesc să obţin câteva mandate. Eşti de acord să ne întâlnim aici mâine dimineaţă, la 8, pentru informare?
   - Numai dacă e cu micul dejun alături.
   Roarke aşteptă să rămână singur cu Eve.
   - Te pot ajuta să faci economie de timp cu formalităţile. Câteva minute de lucru neoficial, şi-ţi obţin o listă de autorizaţii.
   Eve îşi îndesă mâinile în buzunare şi privi panoul cazului şi feţele victimelor. Echipamentele neoficiale ale lui Roarke puteau trece neobservate de Compuguard. Nimeni n-avea să afle că spărsese nişte zone securizate şi sustrăsese date, cu mâinile lui abile.
   - N-am nicio justificare pentru asta. N-o pot scurtcircuita doar ca să fac puţină economie de timp şi să scap de complicaţii. Gannon e protejată. Din câte ştiu, e singura care ar putea fi într-un pericol imediat, din cauza individului. Am să procedez ca la carte.
   Roarke veni în spatele ei şi începu să-i maseze umerii, în timp ce amândoi priveau imaginile cu Jacobs şi Cobb. Înainte şi după.
   - Dacă nu joci ca la carte şi o iei pe scurtături, nu uita că o faci pentru ele. Niciodată pentru tine, Eve.
   - Aici nu e vorba de mine. Nici de interesele mele.
   - Dacă n-ar fi vorba de tine, sau de interesele tale, într-un sens sau altul, n-ai putea merge înainte zi de zi, făcând faţă la toate astea şi preocupându-te mereu şi de soarta altora. Iar dacă n-ai face-o, cine să ia stindardul în numele Andreei Jacobs şi al Tinei Cobb şi să intre cu el în luptă?
   - Alt poliţist în locul meu.
   - Nu există altul ca tine, declară Roarke, sărutând-o pe creştetul capului. Nu există niciunul care să înţeleagă victimele şi pe cei care le victimizează, la fel ca tine. Văzând asta, ştiind asta, am devenit om cinstit, nu?
   Eve se întoarse spre el, privindu-l drept în ochi.
   - Te-ai făcut ceea ce eşti.
   Ştia că se gândea la mama lui, la ceea ce aflase cu scurt timp în urmă. Şi mai ştia că suferea. Morţilor lui Roarke nu putea să le ţină partea, aşa cum făcea în cazul celor două femei necunoscute. Nu-l putea ajuta să facă dreptate pentru femeia despre a cărei existenţă nu ştiuse niciodată, pentru femeia care-l iubise şi murise de mâna brutală a propriului lui tată.
   - Dacă m-aş putea întoarce în timp, spuse ea încet, aş face tot posibilul să-l arestez şi să-l închid pentru ceea ce-a făcut. Aş vrea să pot fi alături de ea şi de tine.
   - Nu putem schimba istoria, nu-i aşa? Nici pentru mama mea, nici pentru noi înşine. Dacă am putea, eşti singura fiinţă din lume căreia i-aş încredinţa sarcina asta. Singura care m-ar putea face să stau pe loc, lăsând totul în seama legii.
   Îi urmări cu degetul conturul bărbiei.
   - Aşa că, locotenente, ori de câte ori o iei pe câte o scurtătură, ar trebui să-ţi aduci aminte că printre noi există unii care depind de tine şi puţin le pasă de respectarea legilor.
   - Poate că e aşa, dar n-am s-o fac. Du-te şi ajută-l pe Feeney. Obţine-mi nişte date folositoare, ca să-l oblig să plătească pentru ceea ce le-a făcut.
   După plecarea lui Roarke, Eve se aşeză cu privirea aţintită la avizier, uitând de cafea. În fiecare dintre victime se vedea pe sine însăşi. În Andrea Jacobs, ucisă şi abandonată. În Tina Cobb, jefuită de propria ei identitate şi aruncată ca un gunoi.
   Asemenea situaţii o creaseră pe ea, poliţista. Nu, nu putea să schimbe istoria, dar mai mult ca sigur putea s-o folosească.

27.

        Când lucra singură, Eve pierdea noţiunea timpului. Iar dacă subiectul era presant, pierdea noţiunea timpului şi când lucra cu alţii.
   Era liniştitor să stea sau să se plimbe singură prin birou, lăsând datele şi speculaţiile să i se învălmăşească prin cap.
   Când linkul semnaliză, se smulse din transă şi-şi dădu seama că singura lumină din încăpere provenea de la ecrane.
   - Dallas. Ce e?
   - Salut, locotenente.
   Pe ecran apăru chipul tânăr şi simpatic al lui Mcnab. Îi văzu şi felia de pizza din mână. La naiba, aproape că simţea mirosul de pepperoni, şi-i trecu prin minte că uitase să cineze.
   - Dormeai, sau ce?
   Eve se simţi jenată pentru simplul fapt că un alt poliţist o surprinsese când era distrată.
   - Nu, nu dormeam. Lucrez.
   - Pe întuneric?
   - Ce vrei, Mcnab?
   Eve ştia ce voia ea. Voia bucata lui de pizza.
   - OK, am dat nişte căutări pe linkuri şi unităţile de comunicaţii.
   Muşcă din pizza şi Eve fu nevoită să înghită în sec.
   - Dă-mi voie să-ţi spun, gioarsele astea sunt mai dure decât cele scumpe. Au o memorie... vai de ea, iar lăţimea benzii...
   - Nu mă lua cu de-astea, Mcnab. Treci la subiect.
   - Sigur. Scuză-mă.
  Mcnab îşi linse - nesimţitul avu tupeul să-şi lingă - sosul de pe degetul mare.
   - Am găsit locurile a două convorbiri pe care credem că ucigaşul le-a avut cu Cobb. Unul dintre ele corespunde cu o transmisiune întreruptă către reşedinţa lui Gannon şi preluată de programul de răspuns în seara asasinării lui Jacobs.
   - Unde?
   - Pentru amândouă, un link public din Grand Central. Cealaltă a fost generată dintr-un cyber club, de undeva din downtown. A, şi mai e una întrerupta către reşedinţa lui Gannon, la 10 minute după prima, de la alt post public, la 3 străzi distanţă de apartamentul ei. Locuri publice, acces public. Conturi false. Atent, atent, foarte atent.
   - Eşti cu Peabody?
   - Mda. E dincolo.
   - Ce-ar fi să verificaţi clubul? Vedeţi dacă nu puteţi găsi computerul pe care l-a folosit. Poate ne obţineţi o descriere mai detaliată.
   - Nicio problemă.
   - Ţinem şedinţa de informare în biroul meu de-acasă, dimineaţă la ora 8.
   O fi avut el gura plină de pizza, dar Eve ştia să recunoască un geamăt când îl auzea. Aşa-i trebuia, dacă mânca în faţa ei, iar ea era cu stomacul gol.
   - Dacă mai prinzi ceva important, vreau s-aud imediat. Indiferent la ce oră. Ai lucrat bine cu linkurile.
   - Sunt expert. Auzi, voi aveţi nişte şuncă de-aia naturală?
   Eve închise, se rezemă de spătar în semiobscuritatea albăstruie şi începu să se gândească la diamante, la pizza şi la crime.
   - Locotenente.
   - Mmm?
   Chiar şi prin întuneric, Roarke o văzu clipind din ochi ca o bufniţă.
   - Trebuie să mănânci.
   - Mcnab mânca pizza. Mi-a stricat concentrarea. Îşi frecă ochii obosiţi. Unde-i Feeney?
   - L-am trimis acasă - nu fără ceva eforturi. A sunat nevastă-sa. Cred că intră într-o alertă de nivel scăzut, după ce ţi-a propus să-şi amâne concediul cu familia.
   - N-am să-l las. Ai ceva pentru mine?
   - Prima etapă a confruntării cu Judith Crew. Şi nici cu băiatul nu mai avem mult. După ce o terminăm şi pe aia, o să... îşi aminti cu cine vorbea şi trecu la un limbaj mai inteligibil.
   - În esenţă, confruntăm şi comparăm cele două seturi. Dacă şi-a ţinut fiul lângă ea până la majorat - şi, cu siguranţă, aşa a făcut - ar trebui să putem localiza corespondenţa, sau corespondenţele. O privi înclinând capul. Deci, vrei pizza?
   - Aş da orice pentru o felie de pizza cu pepperoni.
   Roarke se strâmbă.
   - Te rog, locotenente, nu pot fi cumpărat.
   - Îţi ofer favoruri sexuale la alegere, posibil cu proxima ocazie.
   - S-a făcut!
   - Te vinzi ieftin.
   - Habar n-ai tu la ce favoruri sexuale mă gândesc. Ai obţinut mandatele? o mai întrebă, în timp ce intra în bucătărie.
   - Mda. Iisuse, a trebuit să dansez step până mi-au căzut degetele de la picioare, dar o să le am. Mcnab a depistat locurile câtorva transmisiuni. El şi Peabody vor vizita asta seară un cyber club de unde ucigaşul a comunicat cu Cobb.
   - Astă-seară?
   - Sunt tineri, capabili şi speriaţi de mine.
   - Şi eu la fel, răspunse el, aducându-i o farfurie cu pizza fierbinte şi un pahar mare de vin roşu.
   - A ta unde-i?
   - Am mâncat ceva cu Feeney în laborator şi am făcut prostia să cred c-ai să mănânci singură.
   - Ai mâncat deja şi totuşi mi-ai pregătit cina? întrebă Eve, luând o felie de pizza care-i fripse degetele. Mamă, eşti un adevărat sclav.
   - O să facem schimb de roluri când vine vremea să-mi încasez plata. Cred că s-ar putea să folosim şi nişte costume.
   - Ieşi afară.
   Eve pufni, muşcă din pizza şi-şi arse limba. Era o senzaţie divină.
   - Le-a sunat pe Cobb şi Gannon de la un link public din Grand Central. Acasă la Gannon, a sunat în seara când a omorât-o pe Jacobs - de două ori, din două locuri diferite. Se pare că voia să se asigure. De ambele dăţi i-a răspuns robotul, confirmând că nu era nimeni acasă. Şi s-a dus. De-acolo putea să meargă pe jos - eu aşa aş fi făcut. E mai bine decât cu taxiul. Mai sigur.
   - Ar fi avut şi posibilitatea să cerceteze terenul, adăugă Roarke.
   - Deci, ajunge la ea şi intră. Poate are destulă minte ca la început să verifice şi casa, cameră cu cameră. Nu strică să fii precaut. Apoi se duce la etaj să înceapă şi, ce să vezi, apare menajera. Atâta prudenţă, atâta efort, şi pentru ce?
   - L-a înfuriat.
   Eve dădu din cap, bău puţin vin şi luă a doua felie de pizza.
   - Mda, aşa cred eu. Sigur l-a înfuriat. Ştim că ar fi putut să plece pe furiș. Sau s-o ameţească, s-o imobilizeze... Dar ea i-a dat peste cap toate planurile. I-a căzut ca musca-n lapte. Aşa că a omorât-o. Totuşi, nu era turbat de furie când a făcut-o. Controlat, atent - dar nu la fel de inteligent pe cât se crede. Dacă femeia ştia ceva? Logica nu l-a dus până aici.
   - A atacat-o cu sânge rece, însă fără să aştepte să se calmeze complet, dădu din cap Roarke. A trebuit să improvizeze. Putem presupune că nu-i în cea mai bună formă când nu poate respecta întocmai scenariul pe care şi l-a făcut.
   - Mda, pot şi eu să pătrund în mintea lui, dar nu mă ajută prea mult.
   Îşi îndesă în gură felia de pizza, în timp ce privea spre portretul-robot de pe ecran.
   - Dacă am structurat corect ancheta asta, ştiu ce vrea. Ştiu cum va proceda. Ştiu chiar că, dacă urmărim aceeaşi logică, următorul lui pas va fi s-o atace pe Samantha Gannon sau pe altcineva din familia ei. Se va împrieteni cu subiectul, dacă socoteşte că merită timpul şi efortul, sau, în caz contrar, va plănui să ameninţe, să tortureze, să omoare. Orice, numai să găsească diamantele sau să afle informaţii care să-l ducă la ele.
   - Dar nu poate ajunge la ea sau la ei.
   - Nu, i-am acoperit. Şi s-ar putea ca din pricina asta să ne fi împotmolit.
   - Dacă o foloseşti ca momeală, l-ai putea ademeni să iasă la lumină.
   Cu paharul de vin în mână, Eve îşi lăsă capul pe spate, închizând ochii.
   - Iar Samantha o va face, zise ea. Simt că ar fi în stare. Ar face-o, fiindcă e o cale de a pune capăt situaţiei, pentru că e un subiect substanţial – şi fiindcă are curaj. Nu e proastă şi are destul curaj ca să marşeze. La fel ca bunica ei.
   - Destul curaj, fiindcă are încredere că o vei proteja.
   Eve ridică din umeri.
   - Nu-mi place să folosesc civili ca momeală. Aş putea pune o poliţistă în locul ei. Putem aranja şi machia una ca să semene acceptabil cu ea.
   - Trebuie s-o fi studiat. S-ar putea să se prindă.
   - S-ar putea. La naiba, s-ar putea chiar s-o cunoască îndeaproape. Oricum, eu sunt prea înaltă, Peabody are altă constituţie...
   - S-ar putea pregăti un droid.
   - Droizii fac doar ceea ce sunt programaţi să facă.
   Eve nu avea deplină încredere în maşini.
   - Momeala trebuie să poată gândi. Dar mai există o persoană spre care s-ar putea să se îndrepte.
   - Judith Crew, zise Roarke.
   - Mda. Dacă mai trăieşte, ar putea încerca pista asta. Sau fiul. Dacă niciunul dintre ei nu e implicat, s-ar putea să-i abordeze. N-a mai rămas nimeni altcineva care să aibă cunoştinţe directe despre ceea ce s-a întâmplat. Dar n-are certitudinea că există.
   - Mănâncă.
   Distrată, Eve coborî privirea spre pizza. Pentru că tot o avea în faţă, o luă şi muşcă din ea.
   - E un soi de fantezie. Acum, când îmi dau seama că e mai tânăr decât am presupus, are mai mult sens pentru mine. Vrea diamantele, pentru că se consideră proprietarul lor, sunt valoroase pentru că strălucesc, adăugă ea, gândindu-se cum reacţionase Peabody în faţa vitrinelor de la colţul Fifth cu Forty-seventh. M-ai convins să înot în jurul recifului ăluia de lângă insulă. Mai ţii minte? Mi-ai spus să nu-mi ţin la gât pandantivul. Nu numai pentru că, atenţie, puteau să se piardă în ocean nişte diamante mari şi scumpe, ci şi pentru că acolo nu trebuia să am asupra mea nimic sclipitor. Barracudele se excită când văd lucind ceva în apă şi te muşcă al dracului.
   - Deci, ai o baracuda în goană după o comoară.
   Lui Eve îi plăcea să-şi discute cazurile cu Roarke. Nu trebuia să-i spună nimic de două ori, şi uneori nici măcar o dată.
   - Nu ştiu unde o să ajung pe calea asta, dar hai să mergem mai departe. Le vrea deoarece consideră că are dreptul la ele, pentru că sunt valoroase şi strălucesc. Asta-mi spune că e răzgâiat, lacom şi infantil. Şi meschin. În sensul în care bătăuşii sunt meschini. A omorât nu numai pentru că era grăbit, ci şi pentru că a putut s-o facă. Femeile erau mai slabe, iar avantajul se afla de partea lui. A mutilat-o pe Cobb, pentru că avea timp şi pentru că se plictisise de ea. Așa-l văd eu.
   Eve făcu o pauză şi apoi continuă:
   - Cred că e obişnuit să obţină ceea ce vrea. Să ia cu forţa, dacă nu i se dă de bunăvoie. Poate că a mai furat şi în trecut. S-ar putea să fi existat o cale mai sigură de a obţine informaţiile, dar a ales-o pe asta. E mai interesant să iei pe întuneric ceva ce nu-ţi aparţine, decât să te târguieşti la lumina zilei.
   - Şi eu eram de aceeaşi părere.
   - Dar, pe urmă, te-ai schimbat.
   - Mă rog, în felul meu. Întunericul exercită o anumită fascinaţie, Eve. O dată ce ai trăit-o, e greu să-i mai rezişti.
   - Dar, de ce ai făcut-o? Cum i-ai rezistat?
   - Îmi doream altceva. Mai mult.
   Roarke îi luă paharul de vin şi sorbi din el. Apoi continuă:
   - Îmi croisem drum într-acolo, făcând ocazional un pas, distrându-mă. Apoi, am ajuns să te doresc pe tine. În întuneric nu există nimic ce mi-aş putea dori aşa cum te doresc pe tine.
   - Nu are pe nimeni. Nu iubeşte. Nu doreşte pe nimeni. Râvneşte la obiecte neînsufleţite. Obiecte strălucitoare care sclipesc în întuneric. Sunt mai lucioase, Roarke, pentru că au deja sânge pe ele. Şi cred - ba nu, sunt al naibii de sigură - că o parte din sângele ăla curge şi prin venele lui. Sunt mai valoroase pentru el, mai importante, din cauza sângelui. Am să-l recunosc. Când am să-l văd, voi şti că-i el. Dar nimic din toate astea nu mă apropie nici măcar cu un pas de locul unde este.
   - De ce nu te duci să te odihneşti puţin?
   Eve clătină din cap.
   - Vreau să mă uit la corespondenţe.

       Steven Whittier sorbea ceai Earl Grey din cana lui favorită.
   Susţinea că aceasta îi sporea aroma, afirmaţie care-o făcea pe soţia lui, care prefera să folosească antichităţile Meissen, să se prefacă nemulţumită. Totuşi, îl iubea atât pentru ciudăţeniile lui, cât şi pentru stabilitatea, seriozitatea şi umorul care-l caracterizau.
   La început, combinaţia dintre ei - constructorul şi prinţesa din înalta societate - îi nedumerise familia. Patricia însemna vin vechi şi caviar, pe când Steve era numai bere şi crenvurşti de soia. Dar ea se proptise bine pe picioarele încălţate cu pantofi la ultima modă şi ignorase prezicerile sumbre ale familiei. Treizeci şi doi de ani mai târziu, uitaseră toţi de acele previziuni, în afară de Steve şi Pat. În fiecare an, la aniversarea căsătoriei lor, ciocneau paharele în amintirea profeţiei că „N-o să dureze“, după care râdeau ca doi copii care au făcut o farsă unui grup de adulţi.
   Îşi făuriseră o viaţă fericită. Până şi detractorii lui erau nevoiţi să recunoască faptul că Steve Whittier avea creier şi ambiţie şi că reuşise să le folosească pe amândouă pentru a-i oferi lui Pat un stil de viaţă pe care-l putea accepta.
   Încă din copilărie ştiuse ce voia să facă. Să creeze sau să recreeze clădiri. Dorise să-şi înfigă rădăcinile adânc, cum niciodată n-o putuse face copil fiind, şi să le ofere şi altora locuri unde să facă acelaşi lucru.
   Structurase Whittier Construction începând de la bază, cu propria lui sudoare şi dorinţă, ajutat de credinţa nestrămutată a mamei lui în el, şi apoi printr-a lui Pat. În cei 33 de ani, de când începuse cu o echipă de trei oameni şi un birou mobil pe platforma camionului, îşi cimentase fundaţiile şi adăugase deasupra etaje peste etaje clădirii viselor sale.
   Acum, deşi avea manageri, maiştri şi proiectanţi pe statul de plată, încă mai obişnuia să-şi suflece mânecile pe fiecare şantier, să-şi petreacă zilele deplasându-se de la unul la altul sau aplecându-se să-şi ia uneltele ca orice muncitor.
   Puţine lucruri îl făceau mai fericit decât sonoritatea şi vibraţia unei clădiri care se năştea sau renăştea.
Singura lui dezamăgire era aceea că Whittier încă nu devenise Whittier and Son. Încă mai spera să se întâmple aşa, deşi Trevor nu avea nici interesul şi nici talentul construitului cu mâinile lui.
   Voia să creadă - avea nevoie să creadă - că Trevor se va maturiza curând, că urma să înţeleagă valoarea muncii cinstite.
   Era îngrijorat pentru fiul lui. Nu-l crescuseră spre a deveni superficial şi leneş, nici ca să aştepte să i se ofere lumea întreagă pe tavă. Chiar şi acum, Trevor era obligat să se prezinte la sediu patru zile pe săptămână şi să facă zile-muncă la biroul lui. Mă rog, jumătăţi de zile-muncă, se corectă Steve. Nu stătea niciodată mai mult de o jumătate de zi şi nu făcea mare lucru în acel timp, îşi spuse Steve, în timp ce sufla în ceaiul aburind. Trebuia să stea încă o dată de vorbă cu el. Băiatul primea un salariu bun, aşa că aştepta de la el să muncească serios. Problema, sau măcar o parte din ea, consta în fondurile depuse şi cadourile scumpe de la rudele mamei.
   Trevor alegea mereu calea cea mai uşoară, indiferent cât de des se străduiseră părinţii lui să-l reorienteze.
   Primise prea multe şi prea uşor, îşi spuse Steve privind în jur, prin cabinetul lui comod. Recunoştea că, în parte, era şi vina lui.
   Aşteptase prea mult de la fiul lui, îşi pusese speranţe prea mari în el. Cine ştia mai bine decât el cât de traumatizant putea fi pentru un băiat ca umbra tatălui său să-l domine la tot pasul?
   Pat avea dreptate. Trebuia s-o lase mai moale, să-i acorde lui Trevor mai multă libertate de mişcare. Asta putea însenina să reteze câteva dintre legăturile de familie şi să-i dea drumul liber.
   Era greu s-o facă, să-l împingă pe Trevor afară din cuib şi să se uite la el cum se chinuieşte să meargă în echilibru pe sârma maturităţii iară a mai avea dedesubt plasa de siguranţă pe care i-o furnizaseră întotdeauna. Dar dacă nu-şi dorea firma, atunci ar fi trebuit să-l desprindă de ea. Nu putea continua la nesfârşit să mimeze prezenţa şi să-şi ia leafa pe degeaba.
   Şi, totuşi, ezita s-o facă. Nu numai din iubire, căci
   Dumnezeu îi era martor că-şi iubea fiul, ci şi de teamă că băiatul n-avea să facă altceva decât să apeleze la bunicii după mamă şi să trăiască din mărinimia lor.
   Sorbind din ceai, studie camera pe care soţia lui o numea râzând „vizuina“ lui Steve. Prefera mult mai des să se cocoşeze la biroul de-acolo, decât să lucreze în sediul spaţios şi aerisit din downtown, ori în propriul lui cabinet de-acasă bine mobilat şi echipat. Îi plăceau culorile închise ale acestui bârlog şi rafturile pline cu jucăriile lui din copilărie - camioanele, maşinile şi aparatele pe care le cerea cu regularitate de ziua lui şi de Crăciun.
   Îi plăceau şi fotografiile, nu numai cele cu Pat şi Trevor, şi cu mama lui, ci şi cele în care apărea el cu echipele de constructori, pe şantiere, printre camioanele, macaralele şi maşinăriile cu care lucrase ca adult. Şi-i mai plăcea liniştea. Când filtrele ferestrelor şi uşile erau închise, i se părea că se află într-o peşteră, nu într-una din numeroasele camere ale casei cu două etaje.
   Ridică privirea spre tavan, ştiind că dacă nu se ducea curând sus, în dormitor, soţia lui avea să se trezească şi să vină să-l cheme.
   Trebuia să se ducă, dar îşi turnă încă o cană de ceai şi mai rămase în lumina difuză şi liniştea din „vizuină“, până începu să picotească.
   Soneria panoului de securitate îl făcu să tresară. Prima lui reacţie fu una de nemulţumire. Dar, când clipi din ochi ca să şi-i limpezească şi privi spre ecran, imaginea fiului său îl făcu să se simtă cuprins de un val de plăcere.
   Se ridică din fotoliul încăpător de piele - un bărbat de statură aproape medie, cu un început de burtică. Avea braţele şi picioarele musculoase, ochii de un albastru spălăcit şi evantaie de riduri mărunte la colţuri. Încă nu începuse să chelească, însă părul îi devenise cenuşiu.
   Îşi arăta vârsta şi nici nu se gândea la chirurgie estetică. Îi plăcea să spună că-şi câştigase prin muncă cinstită ridurile şi firele cărunte, o afirmaţie ce îl nemulţumea pe fiul lui, atât de preocupat de modă şi conştient de propria sa tinereţe.
   Îşi spunea uneori că, dacă ar fi fost vreodată la fel de chipeş ca Trevor, ar fi putut deveni vanitos. Băiatul era cu adevărat frumos.
   Înalt, zvelt şi bronzat.
   Se ocupa să arate bine, gândi Steve cu o mică strângere de inimă. Cheltuia o avere pe garderobă, pe saloane, băi şi consultanţi.
   Îşi alungă acest gând, în timp ce pornea spre uşă. Nu-i folosea la nimic să-l zădărască pe băiat cu fleacuri. Şi, de vreme ce Trevor Nu-l vizita decât rareori, prefera să nu strice seara.
   Îi deschise uşa, zâmbind.
   - Ei, ce surpriză! Intră.
   În timp ce Trevor trecea pe lângă el, păşind în antreu, îi dădu trei palme amicale pe umăr.
   - Ce-i cu tine aici la ora asta?
   Cu un gest calculat, Trevor îşi răsuci încheietura mâinii ca să-şi consulte cadranul luminiscent al ceasului.
   - E abia unşpe.
   - Serios? Moţăiam în cabinet, mărturisi Steve, clătinând din cap. Mama ta s-a dus deja la culcare. Merg s-o chem.
   - Nu, n-o deranja, refuză Trevor cu un gest vag. Iar ai schimbat codurile de securitate.
   - O dată pe lună, ca de obicei. Mai bine să fii asigurat, decât să-ţi pară rău. Am să ţi le dau pe cele noi.
   Intenţiona să-l invite în „vizuină“ şi să bea împreună un ceai, dar Trevor pornise deja spre salonul mult mai formal, unde se autoservi din bar.
   - Mă bucur că te văd. De unde vii, îmbrăcat atât de elegant?
   Sacoul sport, indiferent de marcă şi preţ, nu era tocmai ceea ce înţelegea Trevor prin „elegant“, dar se deosebea evident de pantalonii kaki lăbărţaţi şi tricourile echipei Mets pe care le prefera tatăl lui.
   - De la o petrecere. Mare plictiseală.
   Luă cupa cu brandy - bine măcar că bătrânul ţinea băuturi decente în casă - învârtind alcoolul în ea, în timp ce se tolănea într-un fotoliu.
   - Era acolo şi vărul Marcus, cu enervanta aia de nevastă-sa. Nu făceau altceva decât să vorbească şi să tot vorbească despre plodul pe care l-au făcut. De parcă ar fi primii din lumea asta care procreează.
   - Proaspeţii părinţi tind să fie foarte entuziaşti.
   Deşi ar fi preferat ceai, Steve îşi turnă şi el un brandy, ca să fie sociabil.
   - În primele luni după ce te-ai născut, mama ta şi cu mine îi plictiseam de moarte pe toţi cei care nu fugeau la timp să se ascundă. Şi tu vei face la fel, când îţi va veni rândul.
   - Nu cred că există vreun pericol în sensul ăsta, de vreme ce nu mă interesează deloc să aduc pe lume o chestie care miroase, îi curg balele şi pretinde să-i acorzi fiecare minut din timpul tău.
   Steve continuă să zâmbească, deşi tonul şi sentimentele fiului său îi strepezeau dinţii.
   - După ce o vei întâlni pe femeia potrivită, cred c-ai să te răzgândeşti.
   - Nu există nicio femeie potrivită. Sunt, în schimb, destule acceptabile.
   - Nu-mi place să constat că eşti atât de cinic şi dur.
   - Onest, îl corectă Trevor. Eu văd lumea aşa cum e.
   Steve oftă.
   - Poate că e nevoie să începi să vorbeşti. Nu cred că ai venit aici întâmplător, în seara asta. Adineauri, tocmai la tine mă gândeam. La ceea ce vei face cu viaţa ta şi de ce.
   Trevor ridică din umeri.
   - Niciodată nu mi-ai înţeles şi nu mi-ai aprobat viaţa, pentru că n-o reflectă pe a ta - Steve Whittier, omul din popor, care şi-a clădit cariera pornind de la zero. Ştii, ar trebui să vinzi unei edituri povestea vieţii tale. Uită-te ce lovitură a dat Gannon aia, cu memoriile familiei ei.
   Steve puse paharul pe masă şi, pentru prima dată de când sosise Trevor, în tonul lui se simţi o nuanţă tăioasă, prevenitoare.
   - Despre toate astea n-o să ştie nimeni. Ţi-am spus foarte clar, Trevor. Ţi-am spus fiindcă am considerat că aveai dreptul să ştii şi, dacă într-un fel sau altul, după publicarea acelei cărţi se va face legătura cu bunica ta, cu mine sau cu tine, să fii pregătit. E o parte ruşinoasă din trecutul familiei noastre, dureroasă pentru bunica ta. Şi pentru mine.
   - Pe bunica n-o afectează cu nimic. În 90% din timp e dusă, remarcă Trevor, descriind cu degetul un cerc în jurul urechii.
   Chipul lui Steve se înroşi de furie.
   - Nu vreau să te aud luând în râs starea ei. Şi nici să tratezi cu nepăsare tot ce-a făcut pentru ca eu să rămân întreg, în siguranţă. N-ai fi acum aici, sorbind brandy şi râzând dispreţuitor, dacă nu era ea.
   - Ea, sau el, replică Trevor, înclinând capul. A contribuit şi el la existenţa ta, în fond.
   - Biologia nu face im tată. Ţi-am explicat ce fel de om era. Un hoţ şi un ucigaş.
   - Unul de succes, până a dat de soţii Gannon. Fii sincer, îşi schimbă Trevor poziţia, aplecându-se înainte, cu cupa de brandy ţinută între genunchi. Nu-l găseşti fascinant, cel puţin? Era un om care-şi stabilea singur regulile, care şi-a trăit viaţa în propriii lui termeni şi a luat ce voia de la ea.
   - Da, a luat ce voia, indiferent ce preţ au plătit alţii. Şi a terorizat-o pe mama mea, astfel încât ani de zile a tot fugit de el. Chiar şi după ce a murit în închisoare, ea continua să se uite înapoi. Ştiu, orice-ar spune doctorii, ştiu că el a îmbolnăvit-o - el şi toţi acei ani de spaimă şi teroare.
   - Recunoaşte, tată, e o deficienţă mintală, de natură genetică, cel mai probabil. S-ar putea ca următorul să fii tu, sau eu. Mai bine să ne trăim viaţa atâta cât putem, înainte de a ne sfirşi zilele cu balele curgându-ne pe bărbie, în cine ştie ce azil de lux.
   - E bunica ta şi ai să te porţi respectuos cu ea!
   - Şi cu el, nu? Sângele apă nu se face, aşa-i? Povesteşte-mi despre el, ceru Trevor, rezemându-se de spătarul fotoliului.
   - Ţi-am spus tot ce trebuie să ştii.
   - Ai spus că vă tot mutaţi din loc în loc. Treceau câteva luni, un an, şi iar vă făceaţi bagajele. Trebuie să fi luat legătura cu ea, sau cu tine. Să fi venit să vă vadă. Altfel, de ce-aţi fi fugit încontinuu?
   - Ne găsea mereu. Până l-au prins, ne-a găsit de fiecare dată. N-am aflat că-l arestaseră, decât după câteva luni. Iar despre moartea lui n-am ştiut timp de mai bine de un an. Mama a încercat să mă protejeze, dar eram curios. Iar copiii curioşi au un stil al lor de a afla întotdeauna adevărul.
   „Mie-mi spui?“ reflectă Trevor.
   - Probabil te-ai întrebat unde erau diamantele, încercă Trevor.
   - De ce să mă întreb?
   - Fusese ultima lui mare lovitură. Te rog, trebuie să te fi întrebat - şi, fiind un copil curios...
   - Nu m-am gândit la ele. Nu mă gândeam decât la felul cum o făcuse pe mama să se simtă. Cum mă făcuse pe mine să mă simt, ultima oară când l-am văzut.
   - Şi când a fost asta?
   - A venit la noi, în Columbus. Aveam o casă frumoasă, într-un cartier civilizat. Eram fericit. A venit noaptea, târziu. Am ştiut, când am auzit glasul mamei mele şi pe-al lui, am ştiut că iar trebuia să plecăm. Aveam un prieten în vecini. Doamne, nu-mi mai amintesc cum îl chema... Mi se părea că era cel mai bun prieten pe care-l avusesem vreodată şi mă durea că n-aveam să-l mai văd. Şi, într-adevăr, nici nu l-am mai văzut de-atunci.
   „Vai de mine şi de mine“, îl căină Trevor dezgustat, dar îşi păstră tonul firesc şi prietenos.
   - Nu ţi-a fost uşor, nici ţie şi nici bunicii. Câţi ani aveai?
   - Şapte, cred. Cam vreo şapte. Mi-e greu să-mi mai amintesc. Am purtat nume diferite, un an, doi, în plus sau în minus. Aveam aproape optsprezece când am rămas cu numele de Whittier.
   Trecuseră ani de zile de la moartea lui şi i-am spus mamei că de-acum încolo vreau să-mi păstrez numele. Aveam nevoie să-mi încep viaţa. Aşa că ne-am păstrat numele Whittier, deşi asta o îngrijora teribil.
   „Babă paranoică“, îşi spuse Trevor şi continuă cu voce tare:
   - De ce crezi c-a venit la voi atunci? Nu era cam prin perioada loviturii? Cu diamantele?
   - Ca să-mi ţină mie urma, iar pe ea s-o chinuiască. Îl mai aud şi acum spunându-i că o va găsi oriunde ar fugi, că putea să mă ia de la ea oricând ar fi vrut. O mai aud şi acum plângând.
   - Dar să vină chiar atunci. Trevor făcu o pauză. Tocmai atunci... Nu se poate să fi fost o coincidenţă. Probabil voia ceva. Ţi-a spus ceva ţie sau ei.
   - Ce importanţă are?
   Ticluise totul cu mare grijă. Simplul fapt că-l considera pe tatăl lui un prostănac nu însemna că nu ştia cum îi mergea mintea.
   - M-am gândit mult la asta, de când mi-ai spus prima oară. Nu vreau să mă cert cu tine, dar cred că am fost tulburat să-mi dau seama, în acel moment al vieţii mele, ce aveam în sânge.
   - Nu înseamnă nimic pentru tine. Şi nici pentru noi.
   - Nu-i adevărat, tată. Pur şi simplu nu e adevărat, clătină Trevor din cap, cu amărăciune. N-ai vrut niciodată să închizi cercul? Pentru tine însuţi şi pentru ea? Pentru mama ta? Diamantele alea valorează milioane de dolari, au fost ale lui, şi mai sunt şi acum ascunse undeva. Au fost ale tatălui tău.
   - Le-au recuperat aproape pe toate.
   - Aproape? Un sfert din ele nu s-au găsit niciodată. Dacă am putea reconstitui totul, dacă le-am putea găsi, am închide cercul. Am putea găsi o cale de a le da înapoi, prin intermediul acestei scriitoare - Samantha Gannon.
   - Să găsim diamantele, după cincizeci şi ceva de ani?
   Steve ar fi râs, dar Trevor părea atât de sincer, şi-l făcea să se simtă atât de mişcat la gândul că fiul lui voia să închidă acel cerc...
   - Nu văd cum ar fi posibil, spuse el.
   - Nu eşti tu cel care-mi spune tot timpul că orice e posibil dacă ai voinţă şi te străduieşti? Asta vreau să fac. O doresc din toată inima. Şi am nevoie de ajutorul tău ca să reconstitui tot ce s-a întâmplat. Trebuie să-ţi aminteşti cu precizie cum a fost când a venit la voi ultima oară, să-ţi aminteşti precis ce s-a întâmplat în continuare. V-a contactat vreodată din puşcărie? Pe tine, sau pe bunica? V-a dat ceva, v-a trimis ceva, v-a spus ceva?
  - Steve?
   La auzul vocii soţiei sale, Steve se uită peste umăr.
   - S-o lăsăm pe altă dată, spuse el încet. Mama ta ştie totul, dar nu-mi place să dezgrop iar morţii. Aici sunt, Pat. A venit Trevor.
   - Trevor? O, cobor imediat!
   - Va trebui să vorbim despre asta, insistă Trevor.
   - O să vorbim, dădu din cap Steve, cu un zâmbet aprobator. O să vorbim. Şi voi încerca să-mi amintesc tot ce ţi-ar putea fi de folos. Sunt mândru de tine, Trevor, sunt mândru că vrei să găseşti o cale de a îndrepta lucrurile. Nu ştiu dacă se poate, dar dorinţa ta de a încerca înseamnă enorm pentru mine. Mi-e ruşine că eu nu m-am gândit niciodată la asta. Că întotdeauna m-am gândit doar să las totul în urmă şi s-o iau de la capăt, în loc să repar greşelile din trecut.
   Trevor îşi ascunse nemulţumirea sub o expresie binevoitoare, când îşi auzi mama coborând grăbită, dar adăugă:
   - Nu m-am mai putut gândi la altceva, de săptămâni de zile.
   Trevor plecă peste o oră. Mergea agale prin arşiţa nopţii, în loc să ia un taxi. Putea conta pe tatăl lui că avea să-i înşire toate amănuntele. Steve Whittier era un maniac al detaliilor.
   Vizita îl făcuse să-şi stabilească următoarea mişcare. A doua zi, să joace rolul nepotului, preocupat să-şi viziteze bunica la casa de nebuni.

        Cam în acelaşi timp în care Trevor Whittier trecea prin parc, Eve îşi înăbuşi un căscat.
   Mai voia o cafea, dar ştia că pentru asta ar fi trebuit să treacă de Roarke. Soţul ei ştia înaintea ei când începea s-o ajungă oboseala.
   - Trei corespondenţe posibile cu femeia, două cu copilul.
   Eve se scărpină în cap, apăsat, ca să-şi pună sângele în mişcare.
   - Dacă nu punem la socoteală şi restul corespondenţelor de la primul nivel.
   - Nu le pun. Computerul preferă variantele astea, aşa că mergem cu ele. Hai să trecem la copil - om în toată firea, acum. Să vedem dacă ceva arată bine.
   Afişă pe ecran 6 imagini şi începu să parcurgă datele anexate.
   - Ei, ei, ia uite-aici. Steven James Whittier, adresă în East Side. Patronul şi directorul unei companii de construcţii. O potriveală interesantă.
   - Îl cunosc.
   Eve întoarse capul, privindu-l atentă.
   - Îl ştii pe ăsta?
   - Mai mult în sens profesional, vag, deşi i-am întâlnit şi soţia de câteva ori, la diverse acţiuni de caritate. Compania lui are o reputaţie solidă şi el la fel. Bluza albastră împerecheată cu sângele albastru. Lucrează bine.
   - Verifică lista şantierelor, ca să vedem dacă Whittier are ceva în Alphabet City sau prin apropiere.
   Roarke accesă fişierul, apoi se rezemă de spătar.
   - Ar fi timpul să mă-nvăţ să nu-ţi mai pun la îndoială instinctele.
   - Renovare pe Avenue B. Clădire cu cinci niveluri, trei secţiuni. Arhisuficient ca s-o privim mai cu atenţie. Uite aici, are şi un fiu. Unul singur, Trevor, vârsta 29 de ani. Ia să vedem imaginea.
   Roarke tastă câteva comenzi şi studiară împreună chipul lui Trevor Whittier.
   - Nu seamănă cu portretul-robot atât cât aş vrea, dar nici prea departe nu e. Să vedem ce mai putem afla despre Trevor.
   - În seara asta nu mai poţi face nimic. E aproape ora unu. Dacă nu consideri că poţi pregăti un caz destul de concludent ca să te duci să-l salţi din pat şi să-l bagi în cuşcă, mai bine treci la culcare. Am să setez computerul să adune date, în timp ce tu vei dormi câteva ore.
   - Aş putea să mă duc la el, să-l trezesc din somn şi să-l hărţuiesc, murmură Eve, dusă pe gânduri. Însă i-ar da şansa să se plângă avocatului. Pot să mai aştept. Se ridică în picioare. Până dimineaţă. Voi vizita şantierul, să vedem dacă găsim vreo legătură cu urmele de pe trupul lui Cobb. Trebuie să-l abordez pe Whittier, să-i găsesc mama şi s-o chestionez şi pe ea. S-ar putea să fie implicaţi. Acest Trevor mi se pare suspectul numărul unu. E mai bine să Nu-l abordăm înainte de a avea totul pe picioare.
   - În timp ce restul se pune pe picioare, tu ai să te pui la orizontală.
   Eve ar fi obiectat, dar începuseră s-o doară ochii.
   - Mereu mă baţi la cap, zise ea. Contactez doar echipa şi le spun că vom ţine informarea la şapte, nu la opt.
   - Poţi face asta dimineaţă. E mai uşor şi mai uman.
   - Mda, dar acum ar fi mai distractiv, protestă ea, în timp ce Roarke o trăgea afară din cameră. Aşa, pot să-i trezesc, şi vor trebui să se chinuiască să adoarmă iar. Altfel, nu reuşesc decât să-i scol din pat puţin mai devreme.
   - Rea mai eşti, locotenente.
   - Mda. Şi?

28.

        Toate începură să i se învălmăşească în minte, în timp ce dormea.
   Tatăl şi fiul, crima şi rapacitatea, sângele sclipind pe pietrele strălucitoare. Existau moşteniri de care nu puteai să scapi, oricât de repede sau de departe ai fi fugit.
   Se revedea pe sine însăşi, în copilărie, fară o mamă care să intre în panică sau s-o apere. Nimeni care s-o ascundă sau s-o protejeze.
   Se vedea pe sine - întotdeauna se putea vedea pe sine - singură într-o încăpere îngheţată, în lumina roşie intermitentă a firmei de pe clădirea din vecini, care clipea, clipea, clipea...
   Când el intra pe uşă, simţea gustul fricii, ca şi cum i s-ar fi ridicat deja sângele în gât. Sânge fierbinte în aerul rece.
   Copiii n-ar trebui să se teamă de taţii lor. Acum o ştia, într-o parte a creierului agitat, ştia asta. Dar copilul de-atunci nu cunoscuse decât frica.
   Nu existase nimeni care să-l oprească, nimeni care să lupte pentru ea, când mâna lui se repezea ca un şarpe. Nimeni care s-o protejeze când sărea asupra ei, înăuntrul ei. Nu fusese nimeni care să-i audă ţipetele, când îl implora s-o lase-n pace.
   Nu mai vreau, nu mai vreau. Te rog, te rog, nu mai vreau.
   Nu avusese pe nimeni la care să fugă, când osul braţului i se rupsese ca un vreasc, sub un picior nepăsător. Nu se avea decât pe sine însăşi şi cuţitul.
   Simţea sângele curgându-i peste mâini, peste faţă, şi felul cum trupul lui zvâcnise când îi înfipsese tăişul în came. Se vedea pe sine mânjită de sânge, şiroind de sânge ca un animal de pradă. Şi chiar şi în somn, cunoştea nebunia acelui animal, lipsa totală de umanitate.
   Sunetele pe care le scotea erau hidoase. Chiar şi după moartea lui, continuase să scoată acele sunete hidoase.
   Se zbătea, înjunghiind, înjunghiind, înjunghiind...
   - Vino înapoi... O, Doamne, puişor, vino înapoi...
   Panică şi protecţie. Cineva care s-o audă, s-o ajute. Prin toată demenţa amintirii, auzi glasul lui Roarke, îi simţi mirosul şi se ghemui strâns în braţele care o cuprindeau.
   - Nu pot...
   Nu putea să se smulgă. Era atât de mult sânge...
   - Suntem aici. Amândoi suntem aici. Eşti în braţele mele.
   Roarke îşi apăsă buzele pe părul ei, pe obraz.
   - Lasă, Eve. Lasă acum...
   - Mi-e frig... Mi-e aşa de frig...
   O masă cu mâinile pe spate, pe braţe, prea speriat s-o lase singură fie şi cât să aducă o pătură.
   - Ţine-te de mine.
   O ridică în poală, legănând-o ca pe un copil. Fiorii care o zguduiau începură să cedeze treptat. Respiraţia îi deveni mai regulată.
   - Acum mi-e mai bine...
   Îşi lăsă capul să cadă pe umărul lui, fară vlagă.
   - Îmi pare rău.
   Roarke nu slăbi strânsoarea, continuă s-o legene şi ea închise ochii, încercând să se lase absorbită de consolarea care-i era la fel de necesară şi lui.
   Totuşi, vedea ceea ce fusese. Ce devenise, în camera aceea îngrozitoare din Dallas. Roarke putea să vadă şi el. Trăia toate coşmarurile, împreună cu ea.
   Cuibărindu-se lângă el, rămase privind în întuneric, întrebându-se dacă ar fi putut suporta ruşinea ca altcineva să întrezărească felul cum luase fiinţă Eve Dallas.
   Lui Peabody îi plăceau enorm informările în biroul lui Eve de acasă. Oricât de serioasă ar fi fost situaţia, domnea o atmosferă neformală şi era mâncare. O şedinţă matinală nu însemna numai cafea, ci şi ouă adevărate, came roşie şi tot felul de prăjiturele cleioase şi dulci.
   Îşi putea justifica surplusul de calorii, pentru că era combustibil necesar serviciului. După părerea ei, situaţia nu avea niciun dezavantaj.
  
        Se adunaseră cu toţii - Feeney, Mcnab, Trueheart, Baxter, Dallas şi Roarke. Şi mamă, mamă-Doamne, imaginea sexy a lui Roarke dimineaţa şi felul în care pregătea cafeaua neagră şi tare, îndulcită cu zahăr natural.
   Nici nu era de mirare că Eve rămânea atât de zveltă. Doar privindu-l, i se ardeau toate caloriile.
   Cu gândul la asta, Peabody mai înhăţă două felii de şuncă şi calculă că, pe parcursul informării, avea chiar şanse să slăbească.
   Era un târg destul de echitabil.
   - Referatele sunt în pachete, începu Eve, iar Peabody îşi împărţi atenţia între farfurie şi partenera ei.
   Eve stătea rezemată de colţul biroului, cu cafeaua într-o mână şi indicatorul laser în cealaltă.
   - Feeney şi civilul nostru au făcut aseară unele progrese, la fel şi Mcnab. Mcnab, dă echipei datele.
   Mcnab fu nevoit să înghită repede o îmbucătură de pateu danez.
   - Am înţeles. Departamentul meu se ocupă cu linkurile şi transmisiunile către şi dinspre ambele victime.
   Parcurse materialul, indicând locurile comunicărilor, într-un jargon de computer destul de criptic. Limbajul, precum şi întrebările şi comentariile cu care intervenea Feeney în acelaşi argou, îi lăsară Evei timp să-şi termine cafeaua.
   - În dimineaţa asta, veţi vizita toate locurile, interveni ea, când se produsese o scurtă pauză. Pe ecranul unu este Steven Whittier. Datele curente ne fac să credem că e fiul lui Alex Crew. Pe ecranul doi îl vedeţi pe Trevor Whittier, fiul lui Steven Whittier şi, după toate probabilităţile, nepotul lui Crew. Pe baza datelor acumulate şi a profilului, corespunde
   - Steven Whittier este fondatorul şi actualul patron al Whittier Construction.
   - Aţi nimerit-o frumuşel, comentă Baxter.
   - Am bubuit-o chiar, de vreme ce am stabilit că Whittier Construction e firma antreprenoare a unei lucrări majore de renovare, într-o clădire de pe Avenue B. Compania are licenţă pentru patru magazii de depozitat benzină. Pentru niciunul dintre ceilalţi potenţiali suspecţi nu avem atâtea date. Informaţiile oficiale despre Steven Whittier arată că tatăl lui a decedat - iar mama...
   Pe ecran apăru imaginea unei femei cunoscute ca fiind Janine Strokes Whittier.
   - Locuieşte în prezent la Leisure Gardens, un cămin de pensionari din Long Island, unde Whittier senior are încă o casă. Se înscrie în grupa de vârstă adecvată şi corespunde cu portretele morfologice realizate de computer.
   - O să chemăm familia Whittieri la interogatoriu, locotenente? întrebă Peabody.
   - Nu acum. Avem doar probe circumstanţiale şi supoziţii. Sunt circumstanţiale şi supoziţii concludente, dar nu ajung ca să cerem un mandat. Sunt insuficiente pentru o arestare, şi cu atât mai mult pentru o condamnare. Avem nevoie de mai multe şi le vom obţine.
   - Trueheart şi cu mine putem să luăm imaginile, să mai adăugăm vreo două şi să le arătăm ospătăriţei, spuse Baxter. Dacă-1 identifică pe unul dintre ăştia, mai câştigăm ceva.
   - Faceţi-o. Mcnab, găseşte-mi pe cineva la sursele de transmisiuni care să-şi aducă aminte că l-a văzut pe vreunul dintre ei, sau pe amândoi. Feeney, am nevoie să mai scormoneşti trecutul.
   Dacă Janine şi Steven Whittier au avut alte nume înainte, vreau să le aflu.
   - O să le ai, răspunse Feeney, luând o înghițitură din omletă.
   - Peabody şi cu mine vom merge mai întâi la şantierul ăsta, ca să confruntăm urma şi să facem o trecere în revistă. Dacă Tina Cobb a fost asasinată acolo, trebuie să mai fi rămas sânge. Vreau martori, şi probe materiale. Roarke, contez pe oamenii tăi pentru ca Samantha Gannon şi familia ei să fie protejate.
   - S-a făcut.
   - Locotenente...
   Trueheart ridică mâna, ca un elev disciplinat.
   - Detectivul Baxter şi cu mine am putea merge la hotel, ca să-i arătăm domnişoarei Gannon imaginile. S-ar putea să-l recunoască pe unul dintre ei, sau pe amândoi. Dacă va fi aşa, vom obţine încă o verigă de legătură.
   - Bine gândit, Trueheart. Fuga-marş. Să consolidăm cazul cât mai bine.
   Aruncă o privire spre fotografiile victimelor, aflate pe avizier.
   - Nimeni n-o să mai moară pentru o mână de pietroaie nenorocite.
   În timp ce echipa începea să se împrăştie, Roarke îi puse o mână pe umăr.
   - Ai o clipă, locotenente?
   - O juma’ de clipă.
   Cu gândul la liniile convergente ale investigaţiei, Eve îl urmă în biroul lui.
   Roarke închise uşa, după care, cuprinzându-i coatele în palme, o ridică pe vârfuri şi-i depuse pe buze un sărut scurt şi fierbinte.
   - Aoleu!
   Eve căzu la loc pe călcâie, cu un sunet înfundat.
   - Ce s-a-ntâmplat cu tine? întrebă ea.
   - Trebuia să mă descarc. Când te văd cum preiei comanda, mă excit.
   - Tu te exciţi şi când vezi cum creşte iarba.
   Se întoarse spre uşă, dar Roarke îşi propti palma pe tăblie, blocând-o.
   - Îţi spune ceva formula „obstrucţionarea justiţiei“?
   - Îmi spune mai multe. O scurtă predică despre obstrucţii ar putea fi distractivă, dar nu la aşa ceva mă gândeam. În dimineaţa asta am de rezolvat câteva probleme, în rest îmi mai pot aranja programul.
   - Dacă Feeney vrea, lucraţi împreună la electronice.
   - Şi-a înfipt dinţii. Nu cred că are nevoie de mine ca să mestece până la capăt. Tu, însă, s-ar putea să ai nevoie de mine, când vei vorbi cu Steven Whittier.
   - De ce?
   - Fiindcă mă cunoaşte. Şi, din câte ştiu despre el, nu poate fi implicat în ceea ce-au păţit acele două femei. Cel puţin, nu cu bună ştiinţă.
   - Oamenii pot face multe lucruri care nu-i caracterizează, când îi orbeşte sclipirea unor pietre strălucitoare.
   - De acord. Un motiv în plus pentru care vei avea nevoie de mine. Mă cam pricep la chestiile astea.
   Îi scoase lanţul de sub cămaşă, astfel încât diamantul în formă de lacrimă pe care i-l dăruise el cândva să scânteieze.
   - Am cunoscut oameni care au ucis pentru ele. Dacă a făcut-o, am să-mi dau seama. Pentru tine nu sunt decât nişte obiecte. Pe ăsta-l porţi de dragul meu. Nu are altă valoare pentru tine.
   Roarke zâmbi uşor, în timp ce-i strecura diamantul la loc sub cămaşă şi continuă.
   - Dacă ţi-aş fi dat un bulgăre de cuarţ, ar fi însemnat acelaşi lucru.
   - S-ar putea să n-o fi făcut pentru diamante sau nu direct, ci ca să se protejeze pe sine şi familia lui. Samantha Gannon ştie despre el lucruri care nu apar în carte. Lucruri pe care nu le ştie nimeni din afara unui grup format în urmă cu o jumătate de secol. Cine e, de unde vine... Oamenii ar omorî şi pentru aşa ceva.
   - Gândurile astea te-au făcut să ai iar coşmaruri?
   - Nu ştiu. Poate să fi fost şi invers - coşmarul să-mi fi adus gândurile astea în minte. La prima vedere, Whittier şi-a făurit o viaţă civilizată şi decentă. Dar, adeseori, pe oameni îi mână înainte ceea ce nu se vede. Are multe de pierdut dacă adevărul iese la iveală - cine a fost tatăl lui, ce-a făcut, faptul că numele Whittier e doar o ficţiune...
   - Asta crezi? Fiindcă numele i s-a dat mai târziu, nu la început, înseamnă că nu e real?
   - Nu contează ce cred eu, ci ce crede el.
   Roarke îi luă faţa între palme.
   - Ştii cine eşti tu, Eve.
   - De cele mai multe ori, da. De fapt, vrei să vii cu mine din cauza coşmarului. Ai stabilit deja că fac corelări cu mine însămi. N-am să neg, dar nu-mi vor perturba munca.
   - Nici n-am crezut asta.
   - Am să mă gândesc. Te anunţ eu mai încolo.
   Se întoarse spre uşă, apoi îl mai privi o dată.
   - Îţi mulţumesc.
   - Cu plăcere.

          Clădirea de pe Avenue B era superbă - cel puţin aşa-i spuse cooperantul şef de şantier. Tot complexul polivalent în care erau convertite cele trei clădiri era o frumuseţe. Cărămizile vechi, curăţate deja de praf, funingine şi mâzgălituri, aveau o nuanţă roşiatică.
   Eve se îndoia că avea să dureze mult.
   - Mare păcat că le-au lăsat aşa, în paragină, îşi dădu cu părerea şeful de şantier Hinkey, în timp ce intrau pe poarta clădirii din mijloc. Au fost apartamente şi alte alea, iar structurile de bază au rezistat. Dar, măiculiţă, să fi văzut cum arăta pe dinăuntru. Harcea-parcea era făcută! Lemnărie putredă, podele lăsate, instalaţii din era glaciară... Gletul crăpat, ferestrele sparte... Unii oameni n-au pic de respect pentru clădiri, dacă-nţelegeţi ce vreau să zic.
   - Cred că înţeleg. Când echipa nu-i aici, şantierul e încuiat?
   - Ba bine că nu! E plină lumea de vandali, hoţi şi vagabonzi, derbedei care nu caută decât un loc unde să se cordească sau să se drogheze.
   Clătină din capul împodobit cu o cască Whittier prăfuită.
   - Avem multe echipamente aici, ca să nu mai zic de materiale. Steve - adică, domnul Whittier - nu se zgârceşte la securitate. Are o firmă de înaltă clasă.
   Eve nu ştia ce să zică despre clasă, dar cu privire la zgomot nu avea îndoieli. În clădire domnea un adevărat vacarm.
   - E foarte spaţios, comentă ea.
   - Cinci niveluri, trei clădiri. Avem cam 18 mii de metri pătraţi, fără să punem la socoteală şi suprafaţa terasei. O să fie o combinaţie de rezidenţiale şi administrative. Păstrăm cât de mult putem din structurile şi elementele originale şi unde nu se poate instalăm altele noi, tot în acelaşi stil.
   - Mda. Există multe intrări şi ieşiri care trebuie să fie păzite.
   - Avem un sistem central de securitate, şi backup-uri individuale la fiecare clădire.
   - Şi cine are codurile?
   - Păi, le are Steve, le am eu, ajutorul meu, tâmplarul şef şi compania de securitate.
   - Îi puteţi da numele lor partenerei mele? Am dori să aruncăm o privire.
   - Dacă mergeţi mai departe de-aici, trebuie să vă puneţi cască şi ochelari. Ăsta-i regulamentul.
   - Nicio problemă, răspunse Eve, luând casca de culoare galbenă şi ochelarii bulbucaţi de protecţie. Mi-aţi putea arăta unde aţi folosit ignifugant?
   - Aproape toate pardoselile au fost ignifugate, răspunse Hinkey, scărpinându-şi bărbia. Dacă vreţi, putem începe de-aici, şi mergem tot înainte. Da’ vă zic, nimeni nu putea să intre după orele de program.
   - E sarcina mea să verific asta, domnule Hinkey.
   - Faceţi ce ştiţi dumneavoastră că trebuie.
   Omul porni printre echipamente, arătând cu degetul mare.
   - Asta de-aici e spaţiu comercial. Probabil au să-l închirieze vreunui restaurant. Pardoseala asta e ignifugată. A trebuit să smulgem ce mai rămăsese din aia originală. Podelele noi încă n-au fost instalate, doar pardoseala şi ignifugantul.
   Eve scoase scanerul din trusa de teren şi se lăsă pe vine, începând să caute urme de sânge. Apoi, apreciind dimensiunile clădirii şi timpul care ar fi fost necesar ca să scaneze toate suprafeţele, se ridică.
   - Poţi să-mi faci o favoare, Hinkey? Ce-ar fi să pui pe cineva s-o însoţească pe partenera mea în clădirea alăturată, în timp ce noi doi o parcurgem pe asta? Pe urmă, trecem şi la a treia. Facem economie de timp şi efort.
   - Cum vreţi, răspunse Hinkey, scoţând un walkie-talkie de la centură. Ura, Carmine. Am nevoie de tine la parter, clădirea doi.
   Se împărţiră în echipe, şi Eve străbătu pe rând toate încăperile de la primul nivel. După o vreme, reuşi să se adapteze, la zgomot - bâzâielile şi huruiturile, sunetul compresoarelor şi pocnetele pistoalelor cu aer comprimat.
   Muncitorii vorbeau cu diferite accente: din Brooklyn şi Queens, hispanic şi argou stradal.
   Pentru că-i acorda timp să lucreze şi n-o hărţuia, asculta vag comentariile neîntrerupte ale lui Hinkey despre progresul şi detaliile lucrării. Şeful de şantier turuia despre climatizoare, inspecţii, sisteme electrice şi de filtrare, ziduri, brâuri, muncitori, instalaţii sanitare. Până să ajungă la primul etaj, îi făcuse capul calendar şi continuă să trăncănească despre ferestre şi rame, să muştruluiască un muncitor şi să se consulte cu altul despre nişte detalii. Eve spera să fi scăpat de el, dar o ajunse din urmă înainte de a ajunge la etajul doi.
   - Aici o să fie apartamente. Locuinţe civilizate. De fapt, fiică-mea se mărită la primăvară. Ea şi omu’ ei au achitat avansul pentru apartamentul de-aici.
   Eve îl privi la timp pentru a-i vedea expresia de sentimentalism cam buimac.
   - O să fie o casă bună pentru ei. Ştiu că-i construită ca lumea. Solidă, sublinie el, bătând cu palma în perete. Nimic din rahaturile alea de scobitori şi clei pe care le folosesc unii când cârpesc câte una din clădirile astea vechi. Steve are mândria lui.
   - Lucrezi de mult pentru el?
   - În octombrie se fac şaptişpe ani. Steve nu-i un ageamiu, şi se pricepe la clădiri. În plus, munceşte cot la cot cu oamenii, pe şantier.
   Eve găsise câteva picături de sânge, dar trecuse mai departe.
   Procedau la fel ca în alte două locuri. Nu erau de ajuns. Când le pui unor oameni uneltele de construcţii în mâini, e firesc să curgă şi puţin sânge.
   - Petrece mult timp pe şantierul ăsta?
   - A, da! E cel mai mare pe care l-am avut vreodată. A muncit pe brânci ca să câştige licitaţia şi vine aici în fiecare zi.
   O însoţi afară din apartament, pornind pe un culoar cu pereţii bătuţi în buloane.
   - Şi fiul lui?
   - Ce-i cu el?
   - Vine şi el?
   Hinkey pufni dispreţuitor, apoi se stăpâni.
   - Lucrează la birou.
   Eve făcu o pauză.
   - Nu-l prea simpatizezi.
   - N-am eu căderea să-mi dau cu părerea, ridică Hinkey din umerii săi cărnoşi. N-am să zic decât că nu se ia după bătrân, din câte văd.
   - Deci, nu prea vine pe-aici.
   - O fi fost o dată sau de două ori. Nu-l prea interesează. Genu’ la costum şi cravată, înţelegeţi?
   - Mda, înţeleg, răspunse ea, păşind peste o grămadă de bucăţi de lemn. Are şi el codurile de acces?
   - Nu văd de ce-ar avea nevoie.
   - E fiul şefului.
   Drept răspuns, Hinkey se mulţumi să ridice iar din umeri.
   Când ajunseră la etajul trei, lui Eve îi ţiuiau urechile şi-i bubuia capul. Dac-ar fi ştiut cât era de rău, ar fi cerut protectoare auditive. Avea impresia că aici toate uneltele se puseseră pe urlat. Privi cu oarecare respect un ferăstrău mare, mânuit de un om ce nu părea să aibă mai mult de 50 de kilograme.
    Îl ocoli pe departe, deschise scanerul şi aproape imediat găsi „filonul de aur“.
   - Asta ce mama mă-sii e? Mă scuzaţi...
   - E sânge, Hinkey. Foarte mult sânge.
   Parcurse pardoseala cu scanerul, dezvăluind o formă albastră întinsă pe jos şi alte pete împroşcate pe perete.
   - Vreunul din oamenii dumitale şi-a tăiat vreun membru cu ferăstrăul ăsta?
   - Iisuse Hristoase, nu, locotenente. Nu văd de unde-ar putea fi atâta sânge.
   Ea, însă, vedea. La fel cum vedea şi dâra care se întindea pe hol.
   Pe unde încercase Tina Cobb să se târască.
   Ucigaşul călcase prin sânge, observă Eve, ghemuindu-se ca să vadă mai bine. Lăsase şi câteva urme de paşi - foarte drăguţ din partea lui!
   Şi Cobb lăsase urme. Amprente palmare, însângerate. Încercase să se ridice, sprijinindu-şi mâinile de perete în câteva locuri.
   Asasinul nu se grăbise. O lăsase să se târască, moleşită, împleticindu-se pe toată lungimea coridorului de la etajul trei, înainte de a-i aplica lovitura de graţie.
   - Nu poate fi sânge... Hinkey se holba la petele albastre, clătinând încet din cap. L-am fi văzut. Maica Ta, Hristoase, n-avea cum să ne scape.
   - Vreau ca zona asta să fie eliberată. Trebuie să-ţi cer să scoţi echipa din clădire. Aici s-a comis o crimă.
   Eve îşi scoase aparatul.
   - Peabody? Am găsit-o. Etajul patru.
   - Tre’ să... Tre’ să vorbesc cu patronul, zise omul.
   - Vorbeşte, Hinkey. Spune-i să mă aştepte peste o oră, la el acasă.
   Se întoarse spre el, şi simţi un fior de compasiune când îi citi în ochi oroarea.
   - Scoate-ţi echipa din clădirea asta şi sună-l pe Whittier. Vreau să-i vorbesc.

       În mai puţin de o oră, zgomotul constructorilor fusese înlocuit de cel al poliţiştilor.
   Deşi nu spera să mai găsească şi alte probe materiale, Eve pusese o echipă de criminalişti să se răspândească prin toată clădirea. Unitatea de expertiză în câmpul infracţional imortaliza imagini ale urmelor de mâini şi picioare şi recolta particule microscopice de sânge, pentru analiza ADN.
   Eve avea deja confirmarea că amprenta de deget arătător de pe perete corespundea cu cea din dosarul Tinei Cobb.
   - Ştiu c-ai să spui că-i doar o treabă de rutină, Dallas, doar o investigaţie pas cu pas, dar mie mi se pare un miracol c-am putut găsi locul ăsta.
   Peabody studia petele de sânge care străluceau albastre sub scanerele fixate pe trepieduri.
   - Peste câteva săptămâni, poate doar peste câteva zile, puneau podelele şi tencuiau pereţii. A ales un loc foarte potrivit.
   - Nimeni care s-o vadă, sau s-o audă, afirmă Eve. I-a fost destul de uşor s-o aducă înăuntru, putea folosi zeci de pretexte. Se găseau destule ţevi din care să-şi aleagă arma crimei, şi prelate în care să înfăşoare cadavrul pentru a-l transporta. Mai întâi a luat benzina. A încărcat bidoanele în maşină. Venea des aici şi avea acces la carburanţi. Vom examina registrele. Trebuie să fie consemnate toate cantităţile depozitate sau cumpărate din contul Whittier.
   - Mă ocup eu.
   - Fă-o pe parcurs. Hai să vorbim cu Whittier.
   Nu voia să-l aducă încă la locul faptei. Dorea ca primul contact să aibă loc în casa lui, unde omul se simţea mai comod şi unde, vinovat sau nu, se va simţi mai stânjenit când va vedea o insignă de poliţie.
   Nu voia nici să fie înconjurat de subalterni şi prieteni.

       Le deschise chiar Whittier uşa, iar Eve îi descifra pe chip urmele nopţii nedormite, peste care acum se așternuseră şocul şi îngrijorarea.
   Cu gestul automat al unui om învăţat încă de mic să fie politicos, Steven Whittier îi întinse mâna.
   - Locotenent Dallas? Steve Whittier. Nici nu ştiu ce să cred, ce să spun... Nu înţeleg. Hinkey crede că este vorba de o confuzie şi tind să fiu de aceeaşi părere. Aş dori să mă duc pe şantier şi să...
   - Nu pot aproba, deocamdată. Putem intra în casă?
   - Poftim? O, da, scuzaţi-mă... îmi pare rău...
   Făcu un pas înapoi, gesticulând.
   - Să stăm jos... Undeva... aici, cred. Soţia mea e plecată, dar se întoarce curând. Nu vreau să dea peste noi în situaţia asta. Aş prefera să-ncerc să-i spun eu... În fine.
   Le conduse în „vizuină“ şi le indică două fotolii.
  - Doriţi ceva? Ceva de băut.
   - Nu. Domnule Whittier, voi înregistra această convorbire. Şi vă voi citi drepturile.
   - Drep...
   Whittier se lăsă pe un scaun, vlăguit.
   - Lăsaţi-mă doar un minut, da? Sunt suspectat de ceva? Ar trebui... Am nevoie de un avocat?
   - Aveţi dreptul la un avocat sau la reprezentare legală pe tot parcursul procedurilor. Ceea ce doresc de la dumneavoastră este o declaraţie, domnule Whittier. Şi mai vreau să vă pun câteva întrebări.
   Aşeză reportofonul pe masă şi-l întrebă:
   - Vă înţelegeţi drepturile şi obligaţiile în această situaţie?
   - Da, cred că da... E cam tot ce înţeleg.
   - Îmi puteţi spune unde aţi fost în seara zilei de 16 septembrie?
   - Nu mai ştiu... Probabil aici, acasă. Trebuie să mă uit în agendă.
   Se ridică să se ducă la birou, unde avea un calendar, mic şi lucios.
   - Nu, greşesc. Pat şi cu mine am luat cina la nişte prieteni. Acum îmi aduc aminte. Ne-am întâlnit în jurul orei şapte şi jumătate, la Mermaid. E un restaurant cu specialităţi marine, pe First Avenue. Mai întâi am băut un aperitiv, iar pe la 8 ne-am aşezat la masă. Am ajuns acasă pe la miezul nopţii.
   - Numele persoanelor cu care aţi fost?
   - James şi Keira Sutherland.
   - Şi după miezul nopţii?
   - Mă scuzaţi?
   - După miezul nopţii, domnule Whittier, ce-aţi făcut?
   - Ne-am culcat. Soţia mea şi cu mine ne-am dus la culcare...
   Roşi în timp ce răspundea, iar expresia lui îi aminti de jena lui Feeney, când îşi dăduse seama ce făcuseră ea şi Roarke în pauza de recreere. Ca atare, deduse că Whittier şi soţia lui se cam recreaseră, înainte de a adormi.
   - Dar în seara de 14 septembrie?
   - Nu înţeleg... mormăi el, dar se uită totuşi în agendă. N-am notat nimic. Era o zi de joi... joi... repetă, închizând ochii. Cred că am stat acasă, dar trebuie s-o întreb pe Pat. Ea îşi aminteşte mai bine decât mine lucrurile astea. Obişnuim să stăm mai mult acasă, seara. E prea cald ca să ieşim.
...............................................................