Vânătoarea de comori, Nora Roberts

 ............................................................

7-9

         - Cooperez destul de bine, Dallas. Şi vreau, vreau neapărat să aflu cine a făcut din ea ceea ce-am văzut la morgă, continuă el, bătând cu degetul în fotografia Tinei Cobb de la locul crimei. Aşa că n-am nicio obiecţie.

   - Eşti de acord ca Peabody şi cu mine să ne uităm prin lucrurile ei? Peabody are ochi pentru asemenea detalii.
   - În regulă.
   - Vrei să te duci la clubul unde a fost văzută ultima oară victima mea?
   - Se face.
   - Atunci, vom avea o şedinţă de informare mâine dimineaţă. La 9 punct.
   - Întregeşte-mi lumea şi spune-mi c-o s-o ţinem în biroul tău de-acasă, unde Autochef-ul conţine carne de porc veritabilă şi ouă de la găini care cotcodăcesc.
   - Aici - până la noi ordine.
   - Mi-ai stricat tot cheful.
 
       Eve pomi înapoi spre nordul oraşului, printr-un trafic imposibil.
   O pană de motor pe Eighth blocase bulevardul cale de câteva cvartaluri şi jumătate din New York încălca regulile de poluare sonoră, urlând din claxoane într-un cor de proteste jalnice şi inutile.
   Soluţia ei era puţin mai simplă. Pomi sirena, o luă pe verticală şi dădu colţul, ca să traverseze cartierul până pe Tenth.
   Mai avea 15 străzi până la destinaţie, când climatizorul bolborosi şi se opri.
   - Urăsc tehnologia. Urăsc serviciile de întreţinere. Urăsc bugetul ăsta nenorocit de la NYPSD care mă obligă să umblu numai cu rable de-astea de rahat.
   - Gata, gata, locotenente, gânguri Peabody, în timp ce se apleca să acţioneze manual comenzile. Nu face nimic.
   După ce transpiraţia începu să i se prelingă în ochi, renunţă.
   - Ştii, aş putea să sun la întreţinere. Da, fugim de ei ca de ciumă, ca de sandvişurile cu otravă de şobolani, continuă ea repede, aşa că mă gândeam că i-aş putea cere lui Mcnab să arunce o privire. Se pricepe la maşini.
   - Bun, perfect, excelent, răspunse Eve, deschizând geamurile pentru a nu se sufoca.
   Aerul torid şi puturos de afară nu era nici el mai grozav.
   - După ce terminăm la Cobb, mă laşi acasă şi iei cu tine catastrofa asta ambulantă. Poţi să treci să mă iei mâine dimineaţă.
   Când ajunseră în faţa blocului Tinei Cobb, Eve se gândi serios la avantajele de a-i da unuia din sprijinitorii pragului un pol ca să fure afurisita de maşină. Până la urmă, se mulţumi cu speranţa că o va şterpeli cineva în timp ce erau înăuntru.
   Tocmai se pregăteau să intre, când o auzi pe Peabody scâncind încet.
  - Ce e?
   - Nimic. N-am spus nimic.
   - Pantofii, nu? Şchiopătezi. Ce mama dracu’, dacă va trebui să fugărim vreun dobitoc pe jos?
   - Poate că nu i-am ales cel mai înţelept, dar se potrivesc totuşi cu look-ul meu. Asta nu exclude unele dezavantaje colaterale...
   - Fă bine şi încalţă-te mâine cu ceva normal. Ceva cu care să poţi merge.
   - Mda, bine, bine... îşi cocoşă Peabody umerii, la vederea privirii încruntate a lui Eve. Nu mai e nevoie să zic „da, să trăiţi“ tot timpul, acum, că sunt şi eu detectiv. Şi mai suntem şi partenere.
   - Nu şi când umbli încălţată cu mizeriile astea.
   - Voiam să le dau foc, după ce ajungeam acasă. Acum, însă mă gândesc să iau o secure şi să le toc mărunt, mărunt.
   Eve bătu la uşa apartamentului. Le deschise Essie. Avea ochii roşii şi umflaţi şi faţa udă de lacrimi. O privi pe Eve lung, iară o vorbă.
   - Îţi mulţumim că te-ai întors de la părinţii tăi ca să ne laşi să ne uităm prin lucrurile Tinei, începu Eve. Ne pare foarte rău pentru pierderea pe care ai suferit-o şi regretăm că trebuie să te deranjăm în momente ca astea.
   - Am să mă întorc la ei, diseară. Oricum trebuia să vin să-mi iau nişte lucruri. Nu vreau să stau aici la noapte. Nici nu ştiu dacă am să mai stau vreodată aici. Trebuia să chem poliţia imediat. Imediat ce-am văzut că nu s-a întors acasă.
   - N-ar fi contat.
   - Ceilalţi poliţişti, cei care au venit să-mi spună... au zis să nu mă duc s-o văd.
   - Într-adevăr.
   - Mai bine stai jos, Essie, interveni Peabody, luând-o de braţ ca s-o conducă spre un scaun. Ştii de ce e nevoie să ne uităm la lucrurile ei?
   - Ca să vedeţi dacă nu găsiţi ceva după care să vă prindeţi cine i-a făcut-o. Nu-mi pasă ce trebuie să faceţi, atâta vreme cât vreţi să-l găsiţi. N-a făcut niciun rău la nimeni, în toată viaţa ei. Mă enerva uneori, da’ aşa face orice soră, nu?
   Peabody îşi mai ţinu un moment mâna pe umărul lui Essie.
   - Şi a mea face la fel, fii sigură.
   - N-a făcut rău la nimeni...
   - Vrei să stai aici în timp ce ne uităm? Sau poate ai vreo prietenă prin vecini...? Ai putea aştepta acolo până terminăm.
   - Nu vreau să vorbesc cu nimeni. Faceţi-vă treaba. Eu aştept aici.
   Eve luă în primire debaraua, iar Peabody, scrinul. Prin diverse buzunare, Eve găsi o sticluţă de apă de gură, un tub de ruj mare cât un eşantion gratuit şi un miniorganizator de buzunar care reieşi că-i aparţinea lui Essie.
   - Am găsit ceva.
   - Ce?
   - Năsturaşii ăştia se dau la Met, spuse Peabody, ridicând un mic disc roşu. E o tradiţie. Se pun la rever, semn că ai plătit intrarea. Probabil a dus-o acolo. Dacă a fost o întâlnire amoroasă, jetonul se păstrează ca amintire.
   - Şansele să-şi amintească de ea cineva de la Muzeul Metropolitan sunt aproape nule, dar tot e un început.
   - Aici are o cutiuţă cu amintiri. Un jeton de autobuz, un ciot de lumânare...
   - Reţine ciotul. O să-l căutăm de amprente. Poate e de la el de-acasă.
   - Iar aici, un ghid de buzunar de la Guggenheim şi un program de teatru. Se pare că l-a luat online şi l-a printat. A înconjurat cu o inimă Chelsea Playhouse. E de luna trecută, continuă ea, întorcându-se spre Eve. Câteva reprezentaţii, cu Chips Are Down. Acolo a dus-o, Dallas. Asta-i caseta cu „I Iove Bobby“.
   - Ia-o. Ia-le pe toate.
   Eve se duse la noptiera de metal îndoit de lângă pat şi deschise sertarul. Înăuntru găsi câteva tablete de gumă, o mică lanternă de urgenţă, tuburi gratuite de cremă pentru mâini, loţiuni, parfumuri, toate în aceeaşi cutie. Şi, sigilat într-un plic de protecţie, un şervet împăturit cu grija. Pe plasticul ieftin, scria cu un roşu sentimental:

   Bobby
   Prima întâlnire
   26 iulie, 2059
   Ciprioni’s

   Peabody veni alături, şi citi peste umărul Evei.
   - Probabil îl scotea în fiecare seară ca să se uite la el, murmură ea. L-a sigilat ca să nu se murdărească sau să se rupă.
   - Verifică Ciprioni’s, zise Eve.
   - Nu e nevoie. E un restaurant. Un local italian în Mica Italie. Mâncare bună şi ieftină. Zgomotos, de obicei aglomerat, serviciu greoi, paste delicioase.
   - Nu ştia că păstra suveniruri, amintiri mărunte ca ăsta. N-o înţelegea. N-a ajuns s-o cunoască. Se credea în siguranţă. Niciunul dintre locurile pe care le-am găsit nu e prin apropiere. O ducea departe de zona unde locuia, unde-i puteau vedea cunoscuţi de-ai ei. Alegea locuri cu multă lume. Cine să-i observe acolo? Dar ea păstra suveniruri, ca să-şi amintească întâlnirile. Ne-a lăsat o urmă  frumuşică, Peabody.

22.

       După ce o lăsă pe Eve acasă, Peabody plecă la volanul saunei pe roţi. Eve intră în răcoarea binecuvântată din antreu. Motanul coborî treptele, salutând-o cu o serie de mârâieli feline iritate.
   - Ce, îi ţii locul lui Summerset? Mereu mă cicăleşti...
   Se ghemui să-i scarpine blana.
   - Şi-n fond, ce naiba faceţi voi doi pe-aici toată ziua? Lasă, nu cred că vreau să ştiu.
   Întrebă sistemul casnic şi află că Roarke nu era în incintă.
   - I-auzi!
   Se uită la motan, care-şi dădea toată silinţa s-o zgârie pe picior.
   - Cam ciudat. Nu e nimeni acasă, numai noi doi. Ei bine... am adus ceva. Ia vino-ncoace.
   N-o deranja că era singură acasă, dar se dezobişnuise. Domnea o linişte aproape lugubră, dacă se deranja să-i dea atenţie. Eve se hotărî s-o rezolve. Alese o versiune audio a cărţii, ca s-o asculte în timp ce-şi făcea exerciţiile fizice. O partidă de înot, ca să se destindă. Un duş şi apoi va revedea unele detalii.
   - Poţi face o droaie de lucruri când nu e prin preajmă nimeni care să-ţi distragă atenţia, îi spuse ea lui Galahad. Oricum mi-am petrecut cea mai mare parte din viaţă fară nimeni prin apropiere, aşa că, înţelegi, nu e nicio problemă.
   Nicio problemă, repetă ea în gând. Înainte de a-l avea pe Roarke, se întorcea seară de seară într-un apartament pustiu. Putea lua legătura cu Mavis, amica ei, însă chiar dacă avea timp să se descarce, după program, cu acea femeie care era expertă în descărcarea tensiunilor acumulate, tot singură se întorcea acasă.
   Îi plăcea să fie singură.
   De când nu-i mai plăcea să fie singură?
   Dumnezeule, enervant mai era!
   Puse motanul pe birou, dar Galahad protestă imediat, dându-i un cap în antebraţ.
   - OK, OK, lasă-mă doar un minut, bine?
   Îl dădu la o parte şi luă memocubul.
   - Salut, locotenente, se auzi glasul lui Roarke. M-am gândit că aici vei veni mai întâi. Am umplut un fişier audio cu cartea lui Gannon, căci nu mi te puteam imagina ghemuită în fotoliu cu versiunea tipărită. Ne vedem când vin acasă. Cred că mai sunt piersici proaspete. Ce-ar fi să iei una, în loc de ciocolata aia pentru care-ţi lingi buzele?
   - Crezi că mă cunoşti ca pe o carte deschisă, da, deşteptule? Crede că mă cunoaşte ca pe o carte deschisă, îi spuse ea motanului.
   Şi constată enervată că aşa era.
   Puse memocubul pe masă şi luă casca audio. În timp ce şi-o punea pe cap, observă beculeţul de mesaje al unităţii de birou clipind.
   - Eve, am să întârzii. Am de rezolvat câteva probleme.
   Îşi înclină capul, studiind chipul de pe ecran. Cam nemulţumit, observă ea. Cam grăbit. Nu era singurul care-şi cunoştea partenerul.
   - Dacă le termin la timp, ajung oricum acasă înainte să vezi mesajul ăsta. Dacă nu, în fine, cât de curând posibil. Poţi să mă găseşti, dacă ai nevoie. Nu munci până la epuizare.
   Eve atinse ecranul, în timp ce imaginea dispărea.
   - Nici tu.
   Îşi puse casca, dădu drumul înregistrării, după care, spre marea uşurare a motanului, pomi spre bucătărie. În clipa când îi umplu strachina cu ton şi i-o puse jos, Galahad se şi repezi.
   În timp ce asculta relatarea furtului de diamante, luă o sticlă de apă, iar după o clipă de gândire înhăţă şi o piersică şi străbătu casa tăcută şi goală până jos, în sala de gimnastică.
   Se dezbrăcă, îşi agăţă în cârlig hamurile pistolului şi îmbrăcă un dres scurt.
   Începu cu întinderile, concentrându-se asupra înregistrării şi a propriei ei forme fizice. Apoi se duse la aparat, unde programă o cursă cu obstacole care o obliga să alerge, să se caţăre, să vâslească, să pedaleze şi să treacă peste diverse obiecte şi suprafeţe.
   Când începu cu ganterele, făcuse deja cunoştinţă cu personajele principale ale cărţii şi sesizase starea New York-ului şi a Americii provinciale de la începutul secolului.
   Bârfe, crime, băieţi buni, băieţi răi, sex şi omoruri.
   Cu cât se schimbau mai mult lucrurile, îşi spuse ea, cu atât rămâneau mai neschimbate.
   Activă droidul de luptă pentru o rundă de 10 minute şi, când îi dădu un şut în fund, se simţi mai suplă, mai plină de energie şi mai viguroasă.
   Apoi luă încă o sticlă de apă din minifrigider şi, ca să mai câştige timp pentru audierea cărţii, adăugă o sesiune pentru flexibilitate şi echilibru.
   Când termină îşi scoase dresul, îl aruncă pe toboganul de rufe murdare şi intră goală în camera piscinei. Cu înregistrarea încă răsunându-i în urechi, plonja în apa albastră şi răcoroasă. După câteva lungimi de bazin parcurse alene, pluti până în colţ şi acţiona jeturile.
   Oftatul ei prelung, de extaz, reverberă din tavan.
   Existau moduri diferite de a fi singură acasă, reflectă ea.
   Când ochii începură să i se închidă, ieşi din bazin, luă pe ea un halat, îşi adună hainele de stradă şi arma, şi urcă până în dormitor cu ascensorul în loc să alerge şi să danseze goală prin casă. Trebuia să-şi amâne această mică plăcere pentru altă dată.
   După ce făcu un duş şi luă pe ea un rând de haine curate, se întoarse în birou. Opri înregistrarea ca să se ocupe de unele detalii şi să-şi facă nişte însemnări noi.
   În capul listei îi avea pe: Jack O’Hara, Alex Crew, William Young şi Jerome Myers. Young şi Myers îşi dăduseră duhul cu peste o jumătate de secol în urmă, înainte de finalul primului act al dramei.
   Crew murise în închisoare, iar O’Hara apăruse şi dispăruse de mai multe ori, până în urmă cu cincisprezece ani, când murise şi el.
   Prin urmare, cei patru care furaseră diamantele erau morţi. Dar rareori oamenii îşi trăiau viaţa fără niciun fel de relaţii - rude, asociaţi, duşmani. Un cunoscut al unui hoţ putea considera că are dreptul la o parte din pradă. Un soi de recompensă, o moştenire, o despăgubire. Un cunoscut al unui hoţ putea şti cum să obţină accesul într-o reşedinţă securizată.
   Sângele apă nu se face, spuneau adesea oamenii. Ea, una, avea motive să spere că nu era adevărat. Altfel ce ar trebui să fie ea, fiica unui monstru şi a unei târfe toxicomane? Dacă totul ţinea de gene, de ADN, de trăsături moştenite, ce şansă avea un copil adus pe lume de doi ticăloşi în scopul de a-l folosi pentru a profita de pe urma lui? S-o prostitueze. S-o trateze ca pe un animal. Mai rău decât ca pe un animal.
   O încuiaseră în întuneric. Singură, fără nume. O bătuseră. O violaseră. O făcuseră să se înrăiască într-atâta, încât la vârsta de opt ani era gata să facă moarte de om ca să scape.
   Avea mâinile pătate de sânge. De mult sânge...
   - La dracu’, la dracu’, la dracu’.
   Închise strâns ochii, alungând imaginile din trecut înainte ca stafiile să se materialieze într-un nou coşmar.
   Sângele apă nu se face - aiurea! ADN-ul nu înseamnă nimic. Suntem ceea ce noi înşine vrem să fim, dacă avem tăria necesară.
   Îşi scoase insigna din buzunar, ţinând-o ca pe un talisman, ca pe o ancoră. Suntem ceea ce ne facem noi înşine, îşi spuse. Şi nimic mai mult.
   Puse insigna pe birou, unde putea s-o vadă dacă avea nevoie de ea, apoi pomi din nou înregistrarea şi ascultă mai departe, în timp ce comanda prelucrări pornind de la numele celor 4 hoţi.
   Cu gândul la o cafea, se ridică să intre în bucătărie. Se gândi să-şi programeze o cafetieră plină, apoi reduse cantitatea la o singură ceaşcă. Una dintre ciocolatele pe care le ascunsese începu s-o cheme pe nume. Şi, în fond, mâncase doar afurisita aia de piersică.
   Cu cafeaua într-o mână şi ciocolata congelată în cealaltă, reveni în birou şi fu cât pe ce să se ciocnească de Roarke.
   Acesta îi aruncă o singură privire, apoi înălţă o sprinceană.
   - Cina?
   - Nu tocmai.
   Roarke o făcea să se simtă ca un copil care fură dulciuri. Şi nu fusese niciodată un copil care să aibă de unde fura dulciuri.
   - Voiam doar să... rahat.
   Îşi scoase casca.
   - Lucram. Şi-mi luasem o mică pauză. Te interesează?
   Roarke râse, şi o trase spre el ca s-o sărute.
   - Salut, locotenente.
   - Salut şi ţie. Nu-l lua în seamă, adăugă Eve, când Galahad se strecură la picioarele lui, cerşind cu miorlăituri. I-am dat de mâncare.
   - Nu mă îndoiesc, că mai bine decât îţi dai ţie.
   - Tu ai mâncat?
   - Nu încă.
   O luă de gât cu o mână, strângând uşor.
   - Dă-mi jumate din ciocolata asta.
   - E congelată. Va trebui să mai aştepţi.
   - Atunci, asta.
  Luă cafeaua, zâmbind afectat la vederea expresiei ei încruntate.
   - Miroşi... delicios.
   Când mâna lui alunecă spre spate, ca s-o prindă de ceafa, Eve îşi dădu seama că se referise la ea, nu la cafea.
   - Nu te repezi, amice, îl împunse ea cu un deget în piept. Am treburi de făcut. Dacă tot n-ai mâncat, ce-ar fi să încercăm localul ăla italienesc din centru, despre care am auzit.
   Cum Roarke tăcea, sorbind din cafea, în timp ce o privea peste buza ceştii, Eve se încruntă.
   - Ce?
   - Nimic. Voiam doar să mă asigur că eşti într-adevăr nevastă-mea. Vrei să luăm cina în oraş, să mâncăm într-un restaurant, unde mai sunt şi alţii.
   - Am mai luat cina în oraş. De milioane de ori. Care-i problema?
   - Mmm... Ce legătură are un restaurant italienesc din centru cu cazul tău?
   - Deşteptule. Poate am auzit doar că au o lasagna bună. Şi poate am să-ţi spun şi restul pe drum, pentru că am rezervat deja locuri. Am făcut-o înainte să ştiu că vei întârzia atât de mult şi că s-ar putea să nu mai ai chef să ieşim în oraş. Pot să mă duc şi singură, mâine.
   - Am timp să fac un duş şi să-mi schimb costumul ăsta împuţit? Mă simt de parcă m-aş fi născut în el.
   - Sigur. Dar dacă vrei să te odihneşti, pot să contramandez.
   - Nu mi-ar strica nişte lasagna, cu condiţia să am mult vin alături.
   - O zi grea, hmm?
   - Mai degrabă iritantă decât grea, răspunse el, în timp ce mergeau împreună spre dormitor. Vreo două probleme de sistem. Una în Baltimore, cealaltă în Chicago. Ambele au avut nevoie de prezenţa mea la faţa locului.
   Eve îşi boţi buzele, în timp ce Roarke se dezbrăca pentru duş.
   - Ai fost azi la Baltimore şi la Chicago?
   - Cu un scurt popas la Philadelphia, că tot era în drum.
   - Ţi-ai luat un biftec cu brânză?
   - Nu, n-am avut timp pentru plăceri din astea. Jeturile la maximum, comandă el, intrând sub duş. Şapte grade.
   Până şi simplul gând al unui duş la acea temperatură o făcea să dârdâie. Totuşi, îi şi plăcea să stea alături, să privească cum şiroia pe el apa rece.
   - Şi le-ai rezolvat? Problemele de sistem?
   - Poţi să pariezi pe fundu’ tău trăsnet. Un inginer, un manager de secţie şi doi vicepreşedinţi îşi vor căuta alte slujbe. O administratoare suprasolicitată tocmai şi-a tras un birou nou în colţ şi o funcţie superioară - plus o creştere frumuşică de salariu, iar un tânăr de la cercetare şi dezvoltare îşi sărbătoreşte avansarea ca şef de proiect.
   - I-auzi, da’ ştiu c-ai fost cam ocupat acolo, schimbând vieţile oamenilor.
   Roarke îşi dădu peste cap minunata coamă de păr negru.
   - O căptuşire mică a contului de cheltuieli, ceea ce e o veche tradiţie, din punct de vedere corporatist. Nu mă deranjează. Dar nu e bine să te lăcomeşti, nici să devii neatent şi arogant. În caz contrar nici nu ştii când zbori şi ajungi să te-ntrebi cum naiba ai să-ţi mai ţii codomeniul ăla de pe Maui, plus „garnitura“ căreia-i plac bibilurile în cutiuţe albastre de la Tiffany.
   - Stai aşa... făcu Eve un pas înapoi, în timp ce Roarke ieşea de sub duş. Delapidare? Vorbeşti despre o delapidare?
   - La Chicago. La Baltimore a fost doar incompetenţă - ceea ce, într-un fel, e şi mai enervant.
   - I-ai dat în urmărire penală? Pe cei de la Chicago?
   Roarke luă un prosop şi începu să se şteargă.
   - Am rezolvat-o în felul meu, locotenente, continuă el, nelăsându-i timp să vorbească. Nu chem poliţia la cel mai mic hop de pe drum.
   - În ultima vreme, tot aud asta. Delapidarea e delict penal, Roarke.
   - Nu zău? Ei, ca să vezi!
   Cu prosopul înfăşurat în jurul şoldurilor, Roarke trecu pe lângă ea, îndreptându-se spre debaraua din camera lui.
   - Au să plătească, poţi să fii sigură de asta. Cred că în momentul de faţă beau până nu mai ştiu de ei şi varsă lacrimi amare că şi-au distrus singuri carierele. Vor avea noroc dacă-şi mai găsesc o slujbă de măturat pe sub birouri. Că să mai şadă vreodată la unul, nicio şansă, mama lor de cretini.
   Eve stătu un moment pe gânduri.
   - Poliţia s-ar fi purtat mai blând cu ei.
   Roarke îi aruncă o privire peste umăr, zâmbind cu răceală.
   - Am mai spus-o şi o spun din nou. Eşti un tip de-a dreptul înspăimântător.
   - Zău?
   Îmbrăcă o cămaşă şi începu să-şi încheie nasturii.
   - Şi ziua ta cum a fost, darling Eve?
   - Îţi povestesc pe drum.
   Când ajunseră la restaurant, Roarke era complet informat.

            Peabody, constată Eve, făcuse o descriere adecvată. Localul era ticsit şi zgomotos, iar prin aer pluteau nişte mirosuri ciudate.
   Ospătarii, cu şorţuri albe cu pieptar peste hainele de stradă, mergeau încet, ca nişte broaşte ţestoase, ducând tăvi încărcate cu mâncare sau strângeau farfuriile goale.
   Când chelnerii nu trebuia să pună fundul la treabă pentru bacşişuri, bănui Eve, explicaţia era fie mâncarea, fie snobismul.
   După cum arătau lucrurile acolo şi după simplitatea decorului, deduse că despre calitatea mâncării era vorba.
   Cineva gângurea în staţia de amplificare într-o limbă despre care presupuse că era italiana. Frescele aproape puerile care decorau pereţii reprezentau locuri din Italia.
   Observă lumânările bondoace de pe mese, la fel ca aceea pe care o păstrase Tina Cobb printre suvenirurile ei.
   - Am rezervat pe numele tău, strigă ea în urechea lui Roarke, ca să se facă auzită peste toată hărmălaia.
   - Hmm?
   - Toate locurile erau ocupate. Numele de Roarke eliberează o masă mai repede decât cel de Dallas.
   - A!
   - Hmm! A. Bla-bla.
   Roarke râse, o ciupi, apoi se întoarse spre şeful de sală, care părea cât se poate de plictisit.
   - Avem o masă pentru doi, pe numele Roarke.
   Omul avea trupul masiv strâns într-un smoching de modă veche şi arăta ca un parizer de soia îndesat cu forţa în ambalaj. Ochii somnoroşi îi săriră din orbite şi se ridică de pe taburetul pe care şedea.
   - Da, da! Domnul Roarke. Masa vă aşteaptă. Cea mai bună masă a casei.
   Accentul său italienesc avea o tonalitate newyorkeză clară. Roma via Bronx.
   - Vă rog, veniţi cu mine. Uş, uş! alungă el clienţii şi chelnerii din drum, ca să facă loc. Eu sunt Gino. Vă rog să-mi spuneţi tot ce doriţi. Orice. Pastele de astă-seară sunt spaghetti con polpettone, iar specialitatea e rollatini di pollo. Luaţi şi vin, da? O sticlă de Barolo, din partea casei. E foarte bun. Gustos şi tare, dar nu te doboară.
   - Sună perfect. Mulţumesc foarte mult.
   - Pentru nimic. Pentru absolut nimic.
   Pocni din degete spre un ospătar care fusese vizibil pus în alertă.
   Imediat apăru vinul, care fu destupat, turnat şi aprobat. Listele de bucate fură oferite cu gesturi teatrale, iar personalul se retrase cu un pas, învârtindu-se în jurul mesei fară să-i mai ia în seamă pe ceilalţi clienţi care sperau să fie serviţi şi ei până în deceniul următor.
   - Nu te saturi niciodată să fii slugărit? întrebă Eve.
   - Stai să mă gândesc...
   Roarke sorbi din vin, apoi se rezemă de spătar, zâmbind.
   - Nu.
   - Bănuiam eu.
   Aruncă o privire pe listă.
   - Ce-i potpuriul ăla de spaghetti despre care vorbea?
   - Polpettone. Spaghetti cu perişoare.
   - Serios? se învioră ea imediat. OK, îl iau.
   Puse lista deoparte.
   - Tu ce vrei?
   - Cred c-am să încerc lasagna cu două sosuri. Mi-ai băgat-o în cap şi nu mă pot gândi la altceva. O să luăm nişte antipasto la aperitiv, altfel dezamăgim gazdele.
   - Păi atunci, să le bucurăm.
   În clipa când Roarke puse pe masă lista, şeful de sală şi chelnerul se materializară lângă ei. Eve îl lăsă pe Roarke să comande şi scoase din poşetă fotografia Tinei Cobb.
   - O recunoşti pe femeia asta? îl întrebă ea pe Gino.
   - Mă scuzaţi?
   - A fost aici, cu un bărbat, în iulie. Îţi aminteşti cumva dacă ai văzut-o?
   - Mă scuzaţi, repetă el, cu un aer perplex, aruncând o privire spre Roarke. Avem atât de mulţi clienţi...
   Fruntea i se îmbrobonase de sudoare; îşi frângea mâinile şi stătea ca un elev nervos care se încurcase la un examen vital.
   - Aruncă doar o privire. Poate ai văzut-o intrând. Tânără, probabil dichisită ca pentru o întâlnire mai specială. Înaltă cam de 5 picioare şi 3 inci, 120 de livre. Cu aerul unei fete care iese la prima întâlnire cu un bărbat.
   - Ă...
   - Mi-ai putea face o favoare, spuse Eve, înainte ca italianul să se facă fleaşcă la picioarele ei. Le-ai putea-o arăta ospătarilor, poate îşi aminteşte vreunul dintre ei.
   - Încântat s-o fac. Onorat chiar, desigur. Imediat.
   - Îmi place mai mult când sunt enervaţi sau ostili, conchise Eve, în timp ce Gino pleca grăbit. Mă rog, oricum, şansele sunt minime.
   -Măcar ne alegem cu o masă bună. Şi - ridică mâna, sărutându-i degetele - eu mă aleg şi cu o întâlnire-n oraş cu nevastă-mea.
   - Localul ăsta are un succes enorm. Cum de nu l-ai cumpărat?
   În timp ce sorbea din vin, Roarke continuă să-i ţină mâna într-a lui. Nu arăta deloc ca un om care toată ziua zburase dintr-un oraş în altul, concediind delapidatorii şi incompetenţii.
   - Ai vrea?
   Eve clătină din cap.
   - Două femei moarte. Una, ca mijloc de atingere a unui scop, cealaltă pentru că pur şi simplu s-a nimerit să fie în locul nepotrivit, la timpul nepotrivit. Nu e un ucigaş din principiu. Omoară fiindcă e mai eficient. Vrea să-şi atingă scopul. Şi ca să-l atingă, trebuie să folosească unelte şi să treacă peste obstacole. Cam cum ai făcut tu azi, doar că el varsă cu adevărat sânge.
   - Hmm, fu singurul comentariu al lui Roarke.
   - Ceea ce vreau să spun e că ai să ajungi din punctul A în punctul B şi, dacă trebuie s-o iei pe alături şi să treci peste cineva, treci. Vreau să zic că el are o direcţie precisă.
   - Am înţeles.
   - Dacă Jacobs nu era acolo, n-ar fi trebuit s-o omoare. Dacă nu trebuia s-o omoare pe Jacobs, probabil că n-ar fi omorât-o nici pe Cobb. Cel puţin, nu imediat, deşi pun pariu că se gândise cum s-o facă, dacă şi când. Dacă găsea diamantele - slabe şanse - sau, mai probabil, găsea ceva care să-l ducă la ele, ar fi urmat pista aia.
   Luă un corn, îl rupse în două şi muşcă din el.
   - Nu se codeşte să omoare şi - pentru că gândeşte în avans - trebuie să se fi gândit la posibilitatea de a o lichida şi pe Samantha Gannon, după ce punea mâna pe pradă. Dar n-a intrat în casa ei pregătit să comită o crimă.
   - Se adaptează din mers. Înţelege virtuţile flexibilităţii şi necesitatea de a nu scăpa mingea din ochi, ca să zic aşa. Ceea ce avem până acum indică un om care nu intră în panică dacă ceva îi schimbă planul. Reacţionează şi merge mai departe, în conformitate cu noile condiţii.
   - O descriere destul de măgulitoare.
   - Câtuşi de puţin, o contrazise Roarke, deoarece flexibilitatea şi concentrarea lui sunt complet amorale şi egoiste. După cum ai subliniat, am avut - şi am - şi eu propriile mele planuri de joc şi cunosc foarte bine atracţia seducătoare a pietrelor sclipitoare. Banii, oricât de atrăgători ar fi, nu te captivează la fel. N-au aceeaşi strălucire, acea lumină orbitoare, culorile, formele... Atracţia asta are ceva primitiv, ceva visceral. Şi cu toate astea, a ucide pentru un pumn de sclipiciuri înjoseşte toată afacerea. Asta, după părerea mea.
   - Dar să le furi e în regulă.
   Roarke zâmbi, luând cealaltă jumătate a cornului.
   - Dacă o faci aşa cum trebuie. Odată - într-o altă viaţă, desigur - am... uşurat o pasăre din Londra de câteva pene colorate. Şi le ţinea închise într-un seif - pe întuneric. Ce păcat! Ce rost are să ţii încuiate toate frumuseţile astea, când ele nu aşteaptă decât să strălucească din nou? Avea o casă în Mayfair, păzită ca afurisitul de Palat Buckingham. Am făcut treaba solo, doar ca să-mi demonstrez că sunt în stare.
   Eve ştia că n-ar fi trebuit să se amuze, dar n-avea încotro.
   - Pun pariu c-ai putut.
   - Ai câştigat. Hristoase, ce satisfacţie! Cred că aveam 20 de ani. Încă-mi amintesc - îmi amintesc exact - ce-am simţit când am luat pietrele alea din întuneric şi le-am privit cum se trezeau la viaţă în mâinile mele. Au nevoie de lumină ca să se însufleţească.
   - Şi ce-ai făcut cu ele?
   - Ei, asta-i altă poveste, locotenente.
   Umplu paharele de vin.
   - Cu totul altă poveste.
   Chelnerul le servi antipasto. Pe urmele lui veni grăbit şi şeful de sală, trăgând de braţ o ospătăriţă.
   - Spune-i lui signora, ordonă el.
   - OK. Cred că am servit pe ea.
   - Era cu un bărbat?
   - Mda. Ascultaţi, nu sunt sută la sută.
   - Poate să stea jos un minut? îl întrebă Eve pe Gino.
   - Cum doriţi. Absolut cum doriţi. Antipasto, e bun?
   - E excelent.
   - Şi vinul?
   Observând lucirea din ochii lui Eve, Roarke se foi în scaun.
   - E un vin foarte bun. Splendidă alegere. Mă întreb dacă putem aduce un scaun pentru...
   - Eu sunt Carmen, se prezentă ospătăriţa.
   Noroc că exista un scaun liber în apropiere, căci Eve nu se îndoia că Gino ar fi aruncat în stradă alt client, ca să satisfacă cererea lui Roarke. Deşi continua să se învârtească pe lângă masă, Eve îl ignoră, întorcându-se spre Carmen.
   - Ce-ţi mai aminteşti?
   Carmen privi atentă fotografia pe care Gino i-o adusese înapoi lui Eve.
   - Gino a spus că era o prima întâlnire. Şi cred că amintesc că am servit pe ea. Pe ei. Ea era toată nervoasă şi ameţită ca şi cum nu ieşea mult, şi arăta tânără destul că a trebuit s-o legitim. Nu mi-a plăcut s-o legitim, că s-a încurcat toată, dar a fost OK, că era legală. La fix. De-asta amintesc de ea.
   - Şi el? Despre el ce-ţi aminteşti?
   - Păi... Nu era la fel tânăr ca ea, şi era mult mai sigur. Ca şi cum umblase mult. A comandat în italiană, aşa, normal. Amintesc asta fiindcă unii se dau mari. Şi nu s-a zgârcit cu bacşiş.
   - Cum a plătit?
   - Cash. Amintesc mereu când plătesc cash, mai ales când nu se dă la mine.
   - Poţi să-l descrii?
   - Păi, nu ştiu. N-am dat atât atenţie. Cred că era brunet. Nu prea brunet. Adică nu...
   ÎI privi pe Roarke, părul lui, parcă gata să ofteze, dacă ar fi putut.
   - Nu negru.
   - Mhm... Carmen.
   Eve o bătu pe mână, ca să-i atragă iar atenţia.
   - Cum avea culoarea pielii?
   - A, păi, era alb. Dar avea un bronz. Acum amintesc şi asta. Ca şi cum avuse o lampă foarte bună sau o vacanţă foarte frumoasă. Nu, avea păr deschis! Da, aşa avea. Avea păr blond, fiindcă făcea mare contrast cu bronzul. Cred. Oricum. Şi era foarte atent cu ea. Acuma că gândesc, amintesc că tot mereu când treceam asculta pe ea sau punea întrebări. Mulţi tipi - naiba, cei mai mulţi tipi - nu ascultă.
   - Ai spus că era mai vârstnic decât ea. Cam ce vârstă avea?
   - Păi, mi-e greu de zis. De amintit. Nu cred că era una de-aia de tătic.
   - Şi constituţia fizică?
   - Serios că nu ştiu. Şedea, ştiţi. Nu era porcoman. Arăta normal.
   - Piercinguri, tatuaje?
   - Mamă, auzi! Nu amintesc. Avea un ceas foarte bun la mână. Am observat. Ea era la doamne când am adus cafeaua şi el uitat la ceas. Arăta foarte şic, subţire şi argintiu, cu cadran ca mama de perlă... Cum se zice la aia?
   - Sidef? sugeră Roarke.
   - Mda. Da, sidef. Era un ceas foarte şic. Scump, arăta.
   - Ai fi dispusă să lucrezi cu un grafician al poliţiei?
   - Asta-i treabă de poliţie? Mamă! Dar ce-au făcut?
   - El mă interesează. Aş vrea să aranjezi să vii până la Central, mâine. Pot să-ţi rezolv cu transportul.
   - Sigur. Va fi interesant.
   - Dacă-mi dai datele dumitale personale, te va contacta cineva.
   Eve culese o măslină de pe farfurie, în timp ce Carmen îşi ducea scaunul la loc.
   - Mor de plăcere când şansele mici dau roade.
   Văzu farfuriile cu paste venind spre ei şi făcu un efort să nu saliveze.
   - Lasă-mă doar un minut, să fac pregătirile.
   Îşi scoase linkul ca să sune la Cop Central şi să programeze o şedinţă de grafică. În timp ce-l asculta pe sergentul de gardă, puse vreo două întrebări criptice, învârtind pastele pe furculiţă. Încheie repede convorbirea şi-şi îndesă furculiţa în gură.
   - Nadine a dat publicităţii legătura.
   - Poftim?
   - Scuză-mă.
   Eve înghiţi, apoi repetă informaţia mai coerent.
   - Mă aşteptam s-o facă după ce a vorbit cu Gannon.
   - Probleme?
   - Dacă era riscant, aş fi oprit-o. Şi, ca să fiu dreaptă, n-ar fi insistat. Nu, nu e nicio problemă. Va vedea şi el emisiunea şi va şti că avem nişte piste. O să-l pună pe gânduri, o să-l facă să se întrebe...
   Împunse cu furculiţa o perişoară şi o înfăşură în paste.
   - Bobby Smith, oricine naiba o fi, va avea la ce se gândi în noaptea asta.

       Şi Eve nu greşise.
   Bobby venise acasă mai devreme de la un cocteil, unde se plictisise de moarte. Aceiaşi oameni, aceleaşi conversaţii, acelaşi ennui. Niciodată nu era nimic nou. Desigur, avea o mulţime de noutăţi de discutat, dar nu prea credea că activităţile lui recente se pretau la o conversaţie de cocteil.
   Deschisese ecranul. Înainte de a pleca programase unitatea să înregistreze orice referire la mai multe cuvinte - cheie: Gannon, Jacobs - aşa reieşise că se numea - Cobb. Tina cea dulce şi micuţă. Şi, într-adevăr, se transmisese un reportaj detaliat, cu delicioasa Nadine Furst, pe 75, care conţinuse toate aceste cuvinte cheie.
   Vasăzică, stabiliseră legătura. Nu se aşteptase ca poliţia să se prindă atât de repede. Nu că ar fi contat cu ceva.
   Se schimbă într-o pereche de pantaloni de salon şi un halat de mătase. Îşi turnă un brandy şi-şi pregăti o farfurie cu fructe şi brânză, ca să se simtă cât mai bine în timp ce revedea reportajul.
   Instalat pe canapea, în camera media a apartamentului său cu două niveluri de pe Park Avenue, ciugulea din Brie şi struguri verzi, în timp ce Nadine relata cazul.
   Nimic care să-l pună în relaţie cu naiva cameristă, conchise el.
   Fusese prudent. Folosise contul pe care-l crease anume în acest scop, şi o unitate publică. Întotdeauna o ducea în locuri unde se pierdeau în mulţime. Când luase hotărârea s-o omoare, o dusese în clădirea de pe Avenue B, pe care compania tatălui său o renova.
   Era nelocuită şi, deşi cursese puţin - ba chiar, considerabil de mult sânge - ştersese orice urme. Chiar dacă-i mai scăpaseră o pată, două, echipele de tâmplari şi instalatori n-aveau nicio şansă să le dea atenţie, printre toate petele vechi.
  Nu, nu exista nimic care s-o asocieze pe camerista proastă de la agenţie cu fiul educat şi cultivat al unuia dintre principalii oameni de afaceri ai oraşului. Nimic care să-l asocieze pe el cu tânărul artist cinstit şi muncitor pe nume Bobby Smith.
   Ideea cu artistul fusese genială. Ştia să deseneze destul de bine şi o fermecase pe Tina cea credulă şi nătângă cu o mică schiţă de portret.
   Fusese nevoie să ia un autobuz, ca să simuleze întâlnirea „întâmplătoare“. Neplăcută treabă. Nu înţelegea cum puteau oamenii să tolereze asemenea experienţe, dar îşi imagina că acei care o făceau nici nu ştiau şi nici nu meritau altceva.
   În continuare, totul mersese cum nu se putea mai simplu. Se îndrăgostise de el. Nu fusese nevoie să depună niciun efort în acest sens. Câteva întâlniri ieftine, câteva sărutări şi obţinuse intrarea în casa Gannon.
   Nu trebuise decât să ofteze, să meargă cu ea într-o dimineață - susţinând, când se întâlniseră în staţia de autobuz de lângă casa din oraş, că nu putuse dormi gândindu-se la ea toată noaptea.
   O, cum mai roşise şi se dusese împreună cu el până la uşa Samanthei Gannon.
   O privise cum introducea codul, memorând succesiunea de cifre, şi ignorându-i protestele şoptite şi lipsite de convingere, se strecurase înăuntru după era, furându-i încă un sărut.
   O, Bobby, nu se poate! Dacă Donşoara Gannon vine jos, pot să am probleme. Chiar să mă dea afară. Trebuie să pleci.
   Dar, în timp ce-l alunga, continuase să chicotească, de parcă ar fi fost doi copii care făceau o poznă.
   Ce simplu fusese, apoi, s-o vadă cum introducea grăbită codul sistemului de alarmă.
   Nu-i fusese însă la fel de simplu, să plece, în timp ce ea îi făcea cu mâna. O clipă, un moment fierbinte doar, se gândise s-o omoare atunci. Doar ca să-i facă praf mutra aia zâmbăreaţă, vulgară, şi să termine odată. Îşi imagina cum ar fi urcat la etaj, s-o smulgă pe Gannon din pat şi s-o ia la poceală până afla de la ea unde erau diamantele. S-o bată până-i spunea totul, tot ce nu scrisese în cartea aia ridicolă. Dar nu acesta era planul. Planul lui atent gândit.
   În fond, îşi spuse el ridicând din umeri, planurile se schimbau.
   Aşa că scăpase după ce comisese două crime. Două. Închină în propria lui sănătate, apoi sorbi din paharul cu brandy.
   Poliţia putea să speculeze cât voia, niciodată n-aveau să facă legătura dintre el, un om ca el, şi o fiinţă atât de banală ca Tina Cobb. Bobby Smith? O plăsmuire, o fantomă, un nor de fum.
   Nu se apropiase nici măcar cu un pas de diamante, dar avea s-o acă. O, da, avea s-o facă. Pe toţi sfinţii, cel puţin nu se plictisea.
   Samantha Gannon era cheia. Îi recitise cartea de nenumărate ori, după acea primă lectură când, şocat, găsise dezvăluite în paginile ei atâtea secrete ale propriei lui familii, îl uluise, îl stupefiase, îl înfuriase.
   De ce nu-i spusese nimeni că undeva erau ascunse milioane - milioane - de dolari? Diamante care-i aparţineau, de drept, lui.
   Scumpul lui tătic omisese din povestire acest mic detaliu.
   Le voia. Şi le va obţine. Nimic mai simplu. Apoi, cu ajutorul lor, va scăpa de tatăl său şi de obositoarea lui etică a muncii. Avea să scape de plictiseală, de stereotipia cercului de prieteni.
   Urma să fie, aşa cum fusese şi bunicul lui, unic.
   Întinzându-se, căută alt program şi privi seria de interviuri pe care le înregistrase. În fiecare, Samantha era cultivată, inteligentă, atrăgătoare. Tocmai din acest motiv nu încercase să ia direct legătura cu ea.
   Nu, Tina cea bătută-n cap, cu ochii ei aburiţi de stele, fusese o formulă mult mai deşteaptă şi mai sigură.

23.

        Ca de obicei, când se trezi, Eve constată că Roarke se sculase, se îmbrăcase deja şi se instalase în cealaltă jumătate a dormitorului, cu cafeaua, motanul şi rapoartele de dimineaţă ale bursei pe ecran.
   Mânca, văzu ea cu un ochi cârpit de somn, ceva ce părea a fi pepene proaspăt şi introducea manual pe tastatura unui link nişte cifre - coduri sau secrete de stat, ce ştia ea?
   Mormăi în loc de bună dimineaţa şi se duse împleticindu-se la baie.
  În timp ce închidea uşa, îl auzi pe Roarke adresându-i-se motanului:
   - Nu-i în cea mai bună formă înaintea cafelei de dimineaţă, aşa-i?
   Când ieşi din baie, Roarke trecuse pe actualităţi, adăugind şi sunetul, şi savura un covrig. I-1 luă din mână, îi fură şi cafeaua, şi pomi cu amândouă spre debara.
   - Eşti la fel de rea ca motanul ăsta, se plânse el.
   - Dar mai rapidă. În dimineaţa asta am o informare. Ai prins vreun buletin meteo?
   - Caniculă.
   - Caniculă de groază, sau normală?
   - E septembrie la New York, Eve. Ghiceşte.
   Resemnată, alese nişte haine care riscau mai puţin să i se lipească de piele la cinci minute după ce ieşea din casă.
   - A, am pentru tine o mică informaţie despre diamante. Ieri am scormonit puţin în stânga şi-n dreapta.
   - Serios?
   Eve privi în jur, aşteptându-se să-i spună că bluza nu se asorta cu pantalonii, sau că jacheta nu mergea cu bluza, dar se părea să avusese noroc şi alesese nişte haine care corespundeau standardelor lui.
   - Nu mă aşteptam să ai timp, cu atâtea şuturi în fund câte-ai avut de dat.
   - Au cerut timp şi eforturi considerabile. Dar, printre măceluri, mi-am găsit un mic răgaz. Am adunat totul la un loc azi-dimineaţă, în timp ce tu-ţi prelungeai puţin somnul de înfrumuseţare.
   - Asta-i un sarcasm?
   - Darling, cum poate fi un sarcasm faptul că-ţi spun că eşti frumoasă?
   Drept răspuns, Eve pufni, în timp ce-şi punea hamul armei.
   - Jacheta asta îţi stă bine.
   Îl privi cu prudenţă, potrivindu-şi teaca la subsuoară.
   - Dar...?
   - Niciun „dar“.
   Era o jachetă kaki deschis, pe care el ar fi numit-o - cafea-cu-lapte, de pildă. Niciodată nu înţelesese de ce oamenii trebuia să dea nume stranii culorilor.
   - Frumoasa mea războinică urbană.
   - Scuteşte-mă. Ce-ai aflat?
   - Foarte puţin, de fapt, bătu el cu degetul în discheta pe care o pusese pe masă. Compania de asigurări a plătit pentru sfertul recuperat şi onorariul de cinci la sută al detectivului pentru celelalte. Deci, a fost o pierdere grea. S-ar fi putut şi mai rău, dar companiile de asigurări tind să aibă o imagine destul de tulbure a plăţilor de milioane de dolari.
   - E miza lor, ridică din umeri Eve. Nu-ţi convine, nu joci.
   - Într-adevăr. Au strâns-o tare de tot în menghină pe fiica lui O’Hara, dar n-au putut smulge nimic de la ea. Pe lângă asta, ea a fost cea care a găsit diamantele, sau l-a ajutat pe detectiv să le găsească, şi a participat la arestarea lui Crew.
   - Mda, atâta lucru am înţeles şi eu. Spune-mi ce nu ştiu.
   - Au mai anchetat familia omului din interior, asociaţii şi colegii. N-au găsit nimic, dar i-au ţinut sub supraveghere ani de zile. Dacă unul dintre ei şi-ar fi ridicat brusc nivelul de trai fără să câştige, să zicem, la loterie, ar fi fost săltat. Nu i-au găsit însă niciodată nici pe fosta nevastă a lui Crew şi nici pe fiul lui.
   - Avea un copil? întrebă Eve, reproşându-şi că nu verificase rezultatele prelucrărilor în seara trecută, după ce se întorseseră acasă.
   - Se pare că da, deşi în cartea lui Gannon nu apare. A fost căsătorit, a divorţat şi a avut un fiu care la data marii lovituri împlinise şapte ani. N-am găsit nimic despre soţia lui, începând de la 6 luni după divorţ.
   Interesată, Eve reveni spre fotolii.
   - S-a dat la fund?
   - S-a dat la fund, după cum se pare, şi acolo a rămas.
   În timp ce vorbea, Roarke îşi luă alt covrig şi-şi mai turnă cafea.
   Apoi se aşeză din nou.
   - I-am dat de urmă, dacă vrei. A fost nevoie de mai mult decât o procedură standard, şi a durat ceva timp. De-atunci a trecut o jumătate de secol. Nu m-a deranjat. Mă distrează investigaţiile astea.
   - Şi în carte de ce nu zice nimic?
   - Cred c-ar fi mai bine s-o întrebi pe Samantha.
   - Pe bune că da. E o pistă.
   Îngândurată, Eve îşi puse lucrurile în diverse buzunare; comunicatorul, agenda, linkul, actele.
   - Dacă ai timp, e excelent. Am să i-o pasez lui Feeney. EDD-ul ar trebui să poată adulmeca o femeie cu un copil. Avem „jucării“ mai bune pentru aşa ceva decât în urmă cu 50 de ani.
   Se gândea la căpitanul de la Electronic Detective Division, fostul ei partener.
   - Pariez că şi pe el îl incită chestiile de genul ăsta.
   - Vine să mă ia Peabody, adăugă ea, consultându-şi ceasul. Ar cam fi timpul. Îl caut pe Feeney, să văd dacă are timp. Datele fostei doamne Crew sunt aici? întrebă ea, luând discheta.
   - Evident.
   Roarke auzi semnalul de la poartă şi, după ce verifică, îi deschise lui Peabody.
   - Te conduc până jos.
   - Ai să fii în oraş azi?
   - Aşa intenţionez.
   În timp ce porneau în jos pe trepte, îşi trecu o mână peste părul ei, apoi se opri, când Eve întoarse capul, zâmbindu-i.
   - Cee?
   - Poate că te găsesc drăguţă, nimic mai mult. Sau, pentru că îmi amintesc că scările se pot folosi şi la altceva. Ori poate, poate numai, fiindcă ştiu că jos nu aşteaptă niciun valet acru şi constipat, cu creier de droid, care să-şi împingă buza de jos spre mine când ies.
   - Ţi-e dor de el.
   Roarke scoase un mârâit.
   - Te rog. Cred că ai nevoie de-o pastilă pentru cap.
   - Ba tu ai nevoie. Îţi lipseşte ritualul, micul dans de dimineaţă.
   - Termină! Acum m-ai făcut să mi-l imaginez pe Summerset dansând. E oribil. Poartă un... din-alea...
   - Un tutu?
   - Mda, aşa-i zice.
   - Mulţumesc foarte mult că m-ai făcut pe mine să-mi închipui imaginea asta.
   - Cu plăcere. Ştii ceva? Chiar eşti drăguţă.
   La baza scării, Eve se opri, îl apucă de păr şi-i trase capul spre ea, pentru a-i da un sărut lung şi fierbinte.
   - Ei, cu asta mi-ai băgat în cap cu totul alte imagini, murmură el, când îi dădu drumul.
   - Şi ţie, şi mie. Cu atât mai bine pentru noi.
   Mulţumită, se duse la uşă şi o deschise.

        Când o văzu pe Peabody cu tânărul Mcnab coborând din maşina de poliţie verde ca mazărea, fruntea i se încreţi. Arătau ca doi... Nici nu ştia cu ce naiba semănau.
   Era obişnuită să-l vadă pe Mcnab, campionul modei din Cop Central, îmbrăcat cu câte ceva straniu şi bătător la ochi, astfel încât pantalonii lucioşi de culoarea ardeiului iute, cu zecile lor de buzunare, şi cămaşa de un albastru-electric plină de - ha, ha - imprimeuri cu ardei iuţi n-o făcură să ezite decât o clipă. Nici vesta de culoare roşie incandescentă, lungă până la şolduri, n-o surprinse şi nici cizmele albastre care-i ajungeau la genunchii noduroşi.
   Părul auriu, legat într-o coadă lungă şi lucioasă, chipul îngust, de o atracţie ciudată, acoperit de nişte ochelari de soare roşii, cu lentile albastre reflectorizante şi vreo duzină de ţepi argintii lucindu-i la urechi, întregeau imaginea. Dar ajutoarea ei - nu, acum îi era parteneră, nu trebuia să uite asta - arăta cu totul altfel.
   Purta pantaloni mulaţi pe picior care se terminau brusc la jumătatea pulpei şi aveau culoarea... mucegaiului, conchise Eve. A mucegaiului de pe brânza uitată în fundul frigiderului. Mai avea şi un fel de bluză drapată, de aceeaşi culoare, care arăta de parcă ar fi dormit în ea vreo două săptămâni, şi o jachetă cafenie, lungă până la genunchi, în locul pantofilor fandosiţi care o chinuiseră în ajun, alesese un soi de sandale ce păreau făcute din frânghii înnodate de un cercetaş nebun. La gât şi urechi, îi atârnau tot felul de lanţuri, pandantive şi pietre în culori stranii.
   - În ce v-aţi deghizat, într-o vânzătoare de stradă din lumea a treia cu maimuţoiul ei dresat?
   - E un omagiu la adresa educaţiei mele Free-Ager. Şi e foarte comod. Toate materialele sunt naturale, se lăudă Peabody, potrivindu-şi ochelarii de soare cu lentile rotunde.
   - Eu găsesc că arată sexy, declară Mcnab, strângând-o lângă el. Un stil aşa, mai medieval.
   - Pentru tine şi scoarţa de copac arată sexy, replică Eve.
   - Mda. Mă duce cu gândul la pădure. She-body alergând goală prin pădure.
   Peabody îi dădu un cot, chicotind.
   - Îmi caut lookul de detectiv, îi spuse ea lui Roarke. E un proces în curs de desfăşurare.
   - Eu zic că arăţi fermecător.
   - Of, mai taci din gură, ripostă Eve, în timp ce obrajii lui Peabody se înroşeau de plăcere. Mi-ai reparat mizeria aia? îl întrebă ea pe Mcnab.
   - Am o veste bună şi una proastă. Vestea proastă e că-i o gioarsă cu un sistem de computer plin de erori, adică la fel ca toate maşinile din dotarea poliţiei care umblă pe străzi. Vestea bună e că-s un împuţit de geniu şi-am încropit-o cu nişte piese de schimb pe care le păstrasem de rezervă. O să reziste până dă norocul peste tine şi-o distrugi, sau până o face praf vreun bou care nu-i în stare de altceva.
   - Mersi. Treci în spate, ordonă ea. În spatele meu, mai exact. Mi-e frică să nu orbesc, dacă te văd în oglindă.
   Se întoarse spre Roarke.
   - Pe curând.
   - Aştept cu nerăbdare. Auzi...
   O luă de bărbie, înainte ca Eve să poată pleca din loc, şi-şi trecu uşor buzele peste ale ei, ignorându-i strâmbătura.
   - Să ai grijă de poliţista mea.
   În timp ce se aşeza în maşină, Peabody oftă.
   - Mor când îl aud cum spune: „Poliţista mea“.
   Se întoarse cu faţa spre Mcnab.
   - Tu nu-mi spui niciodată aşa.
   - Şi eu sunt poliţist, aşa că nu prea merge.
   - Mda, şi oricum n-ai acelaşi accent - da’ tot drăgălaş eşti, declară Peabody, ţuguindu-şi buzele spre el.
   - Iar tu eşti femela mea absolută She-body.
   - Terminaţi, terminați, terminaţi! îi admonestă Eve. Încep să mi se ardă neuronii. În maşina asta, giugiulitul e interzis. Şi pe-o rază de zece iarzi în jurul persoanei mele, la fel. Declar oficial giugiulitul în afara legii, iar contravenienţii vor fi stâlciţi în bătaie cu o ţeavă de plumb.
   - N-ai nicio ţeavă de plumb, obiectă Peabody.
   - Fac eu rost de una, zise Eve.
   În timp ce pornea spre poartă, aruncă o privire înapoi.
   - De ce iei pe tine haine şifonate de tot râsu’?
   - E starea naturală a materialului natural. Sora mea l-a ţesut.
   - Bine, şi dacă tot s-a apucat, de ce nu l-a şi netezit. Nu-mi vine să cred cât timp îmi pierd, în ultimele zile, discutându-ţi ţie garderoba.
   - Mda, e destul de boţită, admise Peabody preocupată, în timp ce-şi privea picioarele.
   - Nu crezi că pantalonii ăştia îmi fac pulpele să pară grase?
   - Nu te-aud. Mi-a pocnit ceva în creier şi am urechile pline de sânge.
   - În cazul ăsta, Mcnab şi cu mine ne vom continua giugiuleala pe care ne-ai întrerupt-o atât de grosolan.
   Scoase un chiţăit, când mâna lui Eve se repezi spre ea şi-i răsuci lobul urechii.
   - Au! Voiam doar să verific.
   Eve considera o mărturie a uluitorului ei autocontrol faptul că nu-l omorâse pe niciunul dintre ei, până la Cop Central. Ca să-şi păstreze dosarul curat, în garaj o luă înainte, urcându-se singură în lift. Nu se îndoia că mai aveau de schimbat câteva mozoleli şi vorbe dulci, înainte de a se despărţi ca să se prezinte fiecare la brigada lui.
   Şi, judecând după expresia somnoros satisfăcută din ochii lui Peabody când aceasta intră, presupuse că pe lângă duelul de buze se adăugaseră şi niscaiva pipăieli.
   - Informarea începe în cinşpe minute, anunţă Eve scurt. Am câteva date noi şi trebuie să le revăd. Vreau să-l chem şi pe Feeney, dacă poate veni. Ca să dăm curs unui anumit fir, vom avea nevoie de o căutare de persoană care acoperă ultimii 50 de ani.
   Peabody redeveni serioasă.
   - Diamantele. Îl căutăm pe unul dintre hoţi? N-au murit toţi patru?
   - Documentele spun că da. Îi căutăm pe fosta soţie şi fiul lui Alex Crew. S-au pierdut în patru vânturi la scurt timp după divorţ, iar în cartea lui Gannon nu scrie nimic despre ei. Vreau să ştiu de ce.
   - Să vorbesc cu Feeney?
   - Vorbesc eu. Tu caut-o pe Gannon şi programează o întâlnire cu ea.
   - Am înţeles.

      După ce introduse discheta primită de la Roarke şi-şi luă o cafea, Eve apelă biroul lui Feeney de la EDD.
   Pe ecran apăru chipul familiar.
   - Şapteşdoi, anunţă el nedându-i timp să vorbească, şi-am plecat de-aici.
   Eve uitase că i se apropia concediul, aşa că încercă să coordoneze factorul de timp cu celelalte date interne.
   - Ai timp pentru o căutare de persoană înainte să faci paşi cu loţiunea de soare şi pălăria de paie?
   - N-am spus că pân-atunci nu-s la slujbă. Şi-n plus, dacă ai nevoie de-o căutare de persoană, îl pot pune la treabă pe unul din băieţii mei.
   Toţi subalternii lui Feeney erau „băieţi“, indiferent de cromozomi.
   - Am nevoie de rezultate precise, aşa că-ţi cer să te ocupi personal.
   - Cât unt ţi-ai adus să mă ungi, ca să alunece bine? Mai am o droaie de făcut până plec.
   - E vorba de omucideri multiple, o hazna de diamante şi o dispariţie mai veche de-o juma’ de secol. Dar dacă eşti prea ocupat să-ţi împachetezi fustanela de hula...
  - Fustanela de hula şi-o ia nevastă-mea, replică Feeney, inspirând şi expirând pe nas. Cincizeci de ani, ai zis?
   - Cincizeci plus. Am o şedinţă aici peste vreo 10 minute.
   - Aia la care l-ai chemat şi pe Mcnab?
   - Exact.
   Feeney se trase de buza de jos, apoi îşi scărpină bărbia.
   - Vin şi eu.
   - Mersi.
   Eve întrerupse legătura şi deschise fişierul primit de la Roarke, ca să se familiarizeze cu datele. În timp ce se desfăşura, făcu câteva copii pe care le adăugă în pachetele deja pregătite pentru echipă; făcu unul şi pentru Feeney - gândindu-se cu jind la vremurile când toată munca brută o făcea Peabody.
   Ajunse ultima în sala de conferinţe.

        - Detectiv Peabody, informează-l pe căpitanul Feeney cu privire la anchetă.
   Peabody clipi din ochi.
   - Hmm?
   - Nu mai auzi, din cauza drăciilor ălora pe care ţi le-ai atârnat la urechi? Rezumă-i cazul, detectiv, şi Pune-l pe căpitanul Feeney la curent.
   - Am înţeles.
   Vocea lui Peabody suna cam piţigăiat, iar la primele date se poticni de câteva ori, dar Eve observă mulţumită că în cele din urmă îşi găsi ritmul. Va mai trece un timp până să aibă tăria să conducă o echipă, însă avea o minte agilă şi isteaţă, iar după ce-i trecea nervozitatea de la început, folosea o metodă coerentă şi directă de a transmite datele.
   - Mulţumesc, detectiv.
   Îl aşteptă pe Feeney să-şi termine însemnările.
   - Baxter, ai aflat ceva despre Jacobs, la club?
   - Nicio pistă. Era clientă obişnuită. Venea singură sau însoţită de un partener ori de un grup. În noaptea respectivă a fost singură, şi tot singură a plecat. A dansat puţin, a băut câteva pahare, a conversat cu vreo doi tipi. Barmanul zice că a plecat singură, fiindcă la ultimul pahar a stat de vorbă cu el. I-a spus că trecea printr-o perioadă proastă. Nu-i plăcea niciunul dintre bărbaţii pe care-i întâlnise în ultima vreme. Avem câteva nume şi le vom verifica azi, dar niciunul nu pare semnificativ.
   - Bine, mergi până la capăt. În urma informaţiilor obţinute despre Cobb, i-am arătat poza în restaurantul Ciprioni’s, unde se crede că a avut o întâlnire cu individul pe care-l cunoaştem sub numele de Bobby Smith.
   - Ai fost la Ciprioni’s? exclamă Peabody.
   - Trebuia să mănânc şi să urmăresc pista. Aşa că am împuşcat doi iepuri dintr-un foc.
   - Altora le place mâncarea italienească, scânci Peabody.
   Eve o ignoră.
   - Am găsit-o pe ospătăriţa care i-a servit în iulie. Şi-o aminteşte pe Cobb. I-am programat o întâlnire cu un portretist de la noi care să-ncerce să-i stimuleze memoria în legătură cu semnalmentele partenerului lui Cobb. Putem căuta şi la muzeele, galeriile, teatrele pe care credem că le-au vizitat. S-ar putea să-şi aducă aminte cineva de ei.
   - Mergem noi, spuse Baxter. Am trecut deja pe la câteva.
   - Bine. Acum, că mass-media a anunţat posibila legătură dintre crime, prada noastră şi-a dat probabil seama că am făcut joncţiunea şi investigăm combinat. Nu consider că e un dezavantaj pentru anchetă.
   Făcu o pauză şi continuă:
   - Veţi găsi în pachete date despre Alex Crew, unul dintre hoţii de diamante şi singurul dintre cei patru care a manifestat un comportament violent. Sursa mea mi-a relatat că exista o fostă soţie şi un fiu. Amândoi au dispărut în perioada dintre divorţ şi furt. Vreau să îi găsiţi.
   - I-o fi omorât Crew, sugeră Peabody.
   - Da, m-am gândit şi la asta. Nu s-a codit să-l omoare pe unul dintre complici, nici să comită o tentativă de omor contra fiicei altuia. Mai fusese închis şi era suspectat şi de alte crime. Nu avea scrupule. Asasinarea unei foste soţii nu este exclusă şi nici uciderea sau vătămarea unui copil. A propriului său copil.
   Taţii o fac uneori, îşi spuse ea. Şi taţii pot fi nişte monştri, la fel ca oricare alţii.
   - Morţi sau vii, vreau să-i găsim, continuă ea. Avem numele lor de la naştere şi locurile unde au fost înainte să dispară. Peabody şi cu mine vom vorbi în dimineaţa asta cu Gannon, adăugă ea, privind spre partenera ei.
   - La 11 fix, la Rembrandt, preciză Peabody.
   - E posibil să aibă mai multe informaţii despre ei, aflate de la familie sau din cercetările pentru carte. Mai vreau sa ne explice de ce i-a omis din carte, când celelalte persoane sunt nominalizate. Feeney, cauţi?
   - Se face.
   - Roarke s-a oferit să ne ajute, la nevoie, în calitate de consultant civil. A adunat pentru mine datele curente şi e interesat să le dea curs până la capăt.
   - N-am nicio obiecţie să-l folosesc pe băiat.
   - Mcnab, vreau tot ce poţi afla despre mesajele lui Cobb şi linkurile ei. Echipamentele de comunicaţii ale lui Gannon şi Jacobs au fost ridicate deja. Vorbeşte cu ofiţerul însărcinat să le examineze.
   - S-a făcut.
   - I-am recomandat lui Gannon să se gândească la necesitatea securităţii personale şi pare să fie dispusă. Vom ţine un om lângă ea atâta timp cât ne permite bugetul. Infractorul ăsta are un scop foarte precis şi-şi alege victimele la fel de precis. Ambele victime aveau legătură cu Gannon. Dacă ajunge la concluzia că-i stă în drum, nu va ezita să încerce s-o elimine. În momentul de faţă, singura noastră pistă spre el e o crimă veche de cincizeci de ani. Trebuie să găsim şi altele.

        La întoarcerea spre divizia ei, Eve privi într-o doară cum 2 agenţi în civil aduceau cu forţa o femeie imobilizată care cântărea vreo 150 de kilograme şi azvârlea înjur o droaie de obscenităţi.
   Întrucât amândoi poliţiştii erau zgâriaţi, presupuse că arestata aruncase mai mult decât insulte, înainte de a i se pune cătuşele.
   Doamne, cât îşi mai iubea meseria!
   - Peabody, la mine.
   Eve intră în birou şi închise uşa, ceea ce o făcu pe Peabody s-o privească nedumerită.
   - Am făcut ceva?
   - Nu.
   - Ştiu că nu m-am descurcat prea grozav la informare. Am avut doar un moment de derută, atâta tot. În rest...
   - Te-ai descurcat de minune. Trebuie doar să te concentrezi asupra datelor, nu asupra ta însăţi. Poliţiştii prea preocupaţi de ei înşişi nu ajung şefi de echipă; nici cei care se răzgândesc din două-n două minute. Ai obţinut pe merit insigna, Peabody, acum trebuie s-o foloseşti. Dar nu pentru asta te-am chemat.
   - Hainele sunt...
   Privirea lui Eve o făcu să se întrerupă.
   - Iar mă gândesc la mine. Am să mă dezvăţ. Deci, despre ce e vorba?
   - Muncesc mult după program. Cu regularitate. Mă duc pe teren ca să urmăresc câte o pistă, elaborez diverse scenarii sau lucrez pe link ori pe computer, în biroul meu de-acasă. Mă consult şi cu Roarke. Aşa lucrez eu. Vei avea vreo problemă dacă nu te pun la curent de fiecare dată?
   - Păi, nu. Sau... Cred că încerc să găsesc ritmul parteneriatului. Poate încerci şi tu.
   - Poate. N-aş vrea să crezi că te desconsider, să fie clar. Eu trăiesc munca asta, Peabody. O respir, o mănânc şi dorm cu ea, dar n-aş recomanda-o nimănui.
   - Ţie ţi se potriveşte.
   - Mda, mi se potriveşte. Şi mi se potriveşte din anumite motive. Motivele mele. Ale tale sunt altele.
   Eve tăcu şi gândul îi zbură la copilăria ei, la tot ce făcuse şi suferise, la camera îngheţată de hotel din Dallas.
   - Altfel nu pot s-o fac. Şi nici n-am s-o fac vreodată altfel, continuă ea. Am nevoie de ceea ce-mi oferă munca asta. Tu n-ai nevoie de acelaşi lucru, dar asta nu înseamnă că eşti mai prejos decât mine.
   - Nici eu nu pot fi întotdeauna nepăsătoare.
   - Nimeni dintre noi nu poate. Iar cei care nu găsesc o cale de a face faţă acestui efort permanent se înrăiesc, se îmbată sau îşi pierd minţile. Întotdeauna trebuie să faci câte un târg. Ai o familie şi interese personale. Şi, fir-ar să fie, am s-o spun numai o dată, îl ai şi pe Mcnab.
   Peabody zâmbi.
   - Cred că te-a durut.
   - Oarecum.
   - Îl iubesc. Ştiu că pare ciudat, dar îl iubesc.
   Eve o privi în ochi, ca o încuviinţare scurtă, dar fermă.
   - Mda, am înţeles.
   - Şi are o foarte mare importanţă. Înţeleg şi ce vrei tu să spui. Nu pot să fiu nepăsătoare mereu, dar uneori n-am încotro. Aşa că o fac. Probabil n-am să pot niciodată să depăn cazurile în minte cum faci tu, însă cred că asta nu e o problemă. Probabil am să mai cârâi puţin când am să văd că ai mers înainte fară mine.
   - Ne-am înţeles. Deci, e totul în regulă?
   - E-n regulă.
   - Atunci, ieşi din biroul meu ca să apuc să mai lucrez şi eu câte ceva, până mă văd cu Gannon.

       Eve zâmbi şi, după o serie de negocieri aprinse cu administratorul, obţinu aprobarea ca Mira să vină la o discuţie la cantină din Cop Central, la masa de prânz. Eve nu putea să înţeleagă cum o persoană de genul lui Charlotte Mira ar putea să accepte porcăriile de la cantină, dar nu se lungi la discuţii.
   După un efort considerabil, reuşi să amâne pe după-amiază raportul pentru comandantul Whitney.
   Contra a două locuri în lojă la un meci cu Mets obţinu promisiunea şefului de laborator că îi va trimite un raport complet despre ambele cazuri, până la orele paisprezece.
   Considerând că se achitase cu succes de toate sarcinile, îşi luă dosarele, îi făcu semn lui Peabody să vină cu ea şi plecă pe teren.
   Peabody îşi propti în şolduri pumnii strânşi.
   - Asta-i revenire la locul crimei, la mult, mult timp după comiterea faptei.
   - N-am comis nicio crimă, aşa că, tehnic vorbind, nu revenim, răspunse Eve, ignorându-i pe oamenii care se îmbulzeau înjurai lor sau le dădeau târcoale, în timp ce stăteau la colţul dintre Fifth şi Forty-seventh. Voiam doar să arunc o privire asupra clădirii.
   - A suferit destul de rău în Războaiele Urbane, comentă Peabody. O ţintă comodă, cred. Bogătaşii şi nevoiaşii. Toate bijuteriile alea elegante în vitrine, în timp ce economia era în picaj, substanţele ilegale se vindeau pe stradă ca nişte crenvurşti cu soia, iar pistoalele erau purtate la vedere, ca accesoriile la modă.
   Se apropie de o vitrină.
   - Deci, trei tipi intră, fac o mică substituire împreună cu un al patrulea, şi ies cu buzunarele pline de diamante. Nimeni nu e pregătit pentru aşa ceva, întrucât omul din interior are vechime, pare demn de încredere şi e considerat mai presus de orice bănuială.
   În timp ce vorbea, Eve studia vitrinele şi oamenii care se adunau în faţa lor, visând la toată acea strălucire: aur şi argint - metale; rubine şi smaralde, şi diamante orbitoare ca soarele.
  Întrucât nu puteau fi folosite drept combustibil şi nu-ţi ţineau de cald iarna, îi era greu să le simtă atracţia.
   Şi totuşi, purta un cerculeţ de aur pe deget şi un diamant scânteietor pe un lanţ, sub bluză. Simboluri, îşi spuse ea. Simple simboluri. Dar ar fi luptat pentru ele, nu?
   - Omul din interior a trebuit să iasă şi el, continuă Eve, aproape pe urmele lor, şi să dispară imediat. Ştia că va fi suspectat de la început, dar vrea ceea ce vrea şi renunţă la orice pentru asta. Şi o încasează înainte de a apuca să se felicite. Crew l-a lichidat, deci Crew ştia cum să ajungă la el. Nu numai unde să-l găsească, ci şi cum să-l ademenească.
   Ridică privirea spre etajele superioare. O clădire ca aceea nu avea glisoare. Şi nici la începutul secolului nu avusese. Fusese reconstruită şi reamenajată, dar în esenţă rămăsese la fel ca imaginea pe care o studiase.
   De la colţul pe care clădirea îl domina, se înşirau magazine după magazine, vitrine nesfârşite cu tot felul de podoabe. Acel singur cvartal din inima oraşului conţinea mărfuri de milioane. Mare minune că nu era atacat zilnic.
   - Nici măcar nu s-au deranjat să scoată din funcţiune camerele de securitate, comentă ea. Au intrat şi au ieşit fară probleme, dar, în cele din urmă, poliţiştii i-ar fi identificat. Aveau dosare, cu excepţia tipului din interior, care ar fi devenit suspect din cauza problemei lui cu jocurile de noroc. Hotărâseră să se dea la fund şi să ascundă pietrele, aşteptând să se calmeze atmosfera. După care, puf! Ştii de ce-ar fi avut şanse să reuşească?
   - Ancheta s-ar fi concentrat, la început cel puţin, asupra omului din interior. Şi-ar fi închipuit că el premeditase şi executase totul, aşa că pornesc pe urmele lui.
   - Mda, în timp ce restul se împrăştie şi aşteaptă. Crew a fost inspirat când s-a hotărât să-l elimine, dar a greşit că nu s-a debarasat de cadavru. Ar fi fost mult mai bine să-l arunce în râu, pentru ca poliţia să-şi consume timpul şi resursele căutând de pomană un mort. Nu s-a gândit până la capăt, fiindcă şi el voia ceea ce voia. Iar după ce a obţinut, a vrut şi mai mult. De-asta a ajuns să moară în închisoare. Tipul ăsta, al nostru, e puţin mai isteţ.
   Eve studie un grup de 3 femei care se opriseră în faţa unei vitrine, scoţând tot felul de exclamaţii extaziate. Mda, farafastâcurile erau lucitoare şi scânteietoare. Nu era complet sigură de ce voiau unii să lucească şi să scânteieze, dar asta era - şi aşa fusese dintotdeauna.
   - Însă şi el e la fel de obsedat, comentă Peabody. Crew era obsedat de diamante. Cel puţin aşa am înţeles din carte. Trebuia neapărat să pună mâna pe toate. Nu se putea mulţumi cu partea lui, oricât de mare ar fi fost. Cred că şi ăsta e la fel, într-un sens. Obsedat - posedat, chiar. La fel cum au fost şi diamantele: blestemate.
    - Sunt pietre pe bază de carbon, Peabody. Obiecte neînsufleţite.
   Cu un gest inconştient, atinse cu degetul medalionul cu diamant în formă de lacrimă pe care-l purta sub bluză. Nu fac nimic altceva decât să stea unde le pui.
   Peabody se uită iar în vitrină.
   - Sclipesc, spuse ea dusă pe gânduri.
   Eve râse fără să vrea.
   - Hai să plecăm din căldura asta şi să ne întâlnim cu Gannon, spuse ea.

24.

          Rembrandt, descoperi Eve, era unul dintre acele hoteluri mici şi exclusiviste, în stil european, ascunse prin ungherele New York-ului aproape ca nişte secrete. Nu avea turnuri până la cer sau hol lat de-o milă, nici intrare încadrată în auriu. În schimb, era o clădire veche şi caldă, sugerând că fusese cândva o reşedinţă scumpă, într-un stil care inspira o eleganţă discretă.
   În locul obişnuitului meci cu portarul, Eve fu salutată respectuos de un om în uniformă bleumarin.
   - Bine aţi venit la Rembrandt. Doriţi o cameră, doamnă?
   - Nu, răspunse ea, arătându-şi insigna. Am venit aici ca să mă întâlnesc cu o clientă.
   - Să vă duc maşina în parcare?
   - Nu, las-o acolo unde am oprit eu.
   - Desigur, răspunse el fară nici cea mai mică tresărire, făcând-o să se dezumfle complet. Vă urez o vizită plăcută la Rembrandt, doamnă locotenent. Mă numesc Malcolm, dacă aveţi nevoie de ajutor cât timp vă aflaţi aici.
   - Mda, bine... Mersi...
   Manierele lui elegante o luaseră pe nepregătite, aşa că îşi încălcă principiul cel mai ferm şi-i dădu un bacşiş.
   - Vă mulţumesc foarte mult, spuse portarul, deschizându-i larg uşa.
   Holul era mic, mobilat ca un salon, cu fotolii moi, marmură lucioasă şi tablouri ce păreau originale. Existau şi flori, dar nu aranjamentele înalte de şapte metri, care adesea o şocau, ci buchete mici şi atrăgătoare, dispuse pe mese.
   În locul recepţiei populată de un pluton de recepţioneri dinţoşi în uniformă, exista un birou antic, la care şedea o femeie.
   Cu gândul la securitate, Eve scrută împrejurimile şi zări 4 videocamere plasate discret. Tot era ceva.
   - Bine aţi venit la Rembrandt, o salută femeia, ridicându-se în picioare; era zveltă, purta un taior de culoarea piersicii şi avea părul blond tuns scurt. Cu ce vă pot ajuta?
   - O caut pe Samantha Gannon. În ce cameră stă?
   - Un moment.
   Recepţionera se aşeză şi privi ecranul computerului de birou. Apoi ridică privirea şi îi zâmbi lui Eve, parcă scuzându-se:
   - Îmi pare rău. Nu avem nicio clientă cu acest nume.
   Abia rostise aceste cuvinte, când pe o uşă laterală apărură 2 bărbaţi. Eve îşi dădu seama că erau agenţi de securitate şi purtau arme:
   - Bun. Suntem din aceeaşi echipă, le spuse ea celor doi, ridicând mâna dreaptă. Dallas, locotenent. Omucideri. Partenera mea, Peabody. Detectiv. Ne şi legitimăm.
   Îşi scoase cu două degete insigna, fară să-i scape din ochi pe agenţi.
   - Aveţi o securitate mai bună decât pare la prima vedere, zise ea.
   - Ne protejăm clienţii, răspunse recepţionera, în timp ce lua insigna lui Eve şi pe a lui Peabody, ca să le scaneze. Sunt în regulă, spuse ea, dând din cap spre cei 2. Doamna Gannon vă aşteaptă. O sun în cameră ca s-o anunţ că aţi venit.
   - Perfect. Cu ce vă „încarcă“? întrebă Eve, dând din cap spre agenţi.
   Unul dintre ei îşi descheie parţial sacoul, dând la iveală un paralizant manual multiplu, cu rază medie de acţiune.
   - Mda, ăsta ar trebui să v-ajungă.
   - Doamna Gannon vă aşteaptă, doamnă locotenent. Stă la patru. Ofiţerul dumneavoastră este lângă lift. Vă va conduce în camera ei.
   - Vă mulţumesc.
   Împreună cu Peabody, Eve pomi spre ascensor.
   - A fost inspirată să aleagă hotelul ăsta. Securitate serioasă şi genul de servicii care-ţi dau tot ce vrei cu cinci minute înainte.
   Intrară în lift şi Peabody comandă etajul patru.
   - Cât crezi că poate să coste o noapte aici?
   - Nu mă pricep. În primul rând, nu ştiu de ce nu rămân oamenii acasă. Oricât de luxos ar fi, la hotel ai mereu un străin în camera de alături, altul deasupra capului şi unul dedesubt. Au liftieri şi cameriste, şi tot felul de necunoscuţi care-ţi intră-n cameră când ţi-e lumea mai dragă.
   - Da’ zău că ştii cum să-i faci praf tot romantismul!
   Agentul în uniformă le aştepta.
   - Doamnă locotenent...
   Ezită, cu o expresie chinuită.
   - Ţi-e greu să-mi ceri să mă legitimez, domnule ofiţer? De unde ştii că nu le-am atacat pe Dallas şi Peabody, le-am tras una între ochi, le-am aruncat în râu cadavrele şi am venit cu maşina lor, hotărâtă să te lichidez şi pe dumneata şi să ajung la ţintă.
   - Am înţeles.
   Le luă cârdurile de identitate şi le consultă cu scanerul manual.
   - E la 404, doamnă locotenent.
   - A încercat cineva să intre de când eşti în schimb?
   - Numai camerista şi ospătăriţa de la room-service. Le-am verificat pe amândouă înainte de a le permite accesul. Şi Roarke.
   - Roarke?
   - Da, doamnă. E aici de 15 minute.
   - Hmm. Liber, ofiţer. Pe loc repaus.
   - Am înţeles. Să trăiţi!
   - Ai să-i faci scandal? întrebă Peabody. Lui Roarke, vreau să zic.
   - Încă nu ştiu.
   Eve sună la uşă şi fu mulţumită de mica întârziere care-o înştiinţa că Samantha se uita prin vizor.
   Samantha avea ochii încercănaţi şi era palidă, ceea ce indica nopţi nedormite.
   - Doamnă locotenent, doamnă detectiv... Cred că vă cunoaşteţi, adăugă ea, arătând spre Roarke, care sorbea dintr-o cafea cu miros divin. N-am făcut legătura. Dumneata, editorul meu... Ştiam, desigur, dar cu toate astea... cu toate astea, pur şi simplu n-am intuit.
   - Circuli cam mult, i se adresa Eve lui Roarke.
   - Cât pot de mult. Am vrut s-o verific pe una dintre autoarele noastre valoroase, să văd cum se simte şi s-o conving să accepte măsurile de securitate. Cred că recomanzi securitate privată, locotenente.
   - Într-adevăr, zise Eve. E o idee bună. Dacă te serveşte el, îi spuse ea Samanthei, vei beneficia de ce e mai bun.
   - N-a fost nevoie să insiste. Vreau să am o viaţă lungă şi fericită şi accept orice ajutor posibil. Vrei o cafea, ceva...?
   - Naturală?
   - Are o slăbiciune, zâmbi Roarke. S-a măritat cu mine pentru cafea.
   Obrajii Samanthei se mai colorară puţin.
   - Aş putea scrie o carte extraordinară despre voi doi. Glorie, sex, crime, poliţista şi miliardarul...
   - Nu! protestară amândoi într-un glas.
   Apoi Roarke spuse râzând:
   - N-aş crede. Fac eu cafeaua, Samantha. Mai bine stai jos, eşti obosită.
   - Ştiu că se vede, oftă Samantha, aşezându-se, în timp ce Roarke se ducea la bucătărie. Nu pot dormi, dar pot să lucrez, să mă concentrez. Vreau să mă duc acasă, dar nu suport gândul de a trăi acolo. M-am săturat de mine însămi. Sunt vie, întreagă, nevătămată şi totuşi îmi plâng de milă.
   - Ar trebui să fii mai îngăduitoare cu tine însăţi.
   - Dallas are dreptate, interveni Peabody. Ai alergat două săptămâni prin toată ţara, iar când ai venit acasă ai dat peste ceva care pe mulţi i-ai fi doborât. Toate te-au lovit dintr-o dată. Ar trebui să iei un tranchilizant şi să dormi 8-10 ore.
   - Detest tranchilizantele.
   - Ia-te de mână cu doamna locotenent, zise Roarke, intrând cu o tavă. Nici ea nu le ia de bunăvoie.
   Puse cafeaua pe masă.
   - Vreţi să mă retrag?
   Eve îl privi lung.
   - Încă nu ne deranjezi. Dacă se întâmplă, am să te-anunţ.
   - Nu pierzi niciodată ocazia.
   - Samantha, de ce-ai omis din carte legăturile de familie ale lui Alex Crew?
   - Legături? repetă Samantha, întinzându-se să-şi ia cafeaua şi, observă Eve, să evite contactul vizual.
   - Mai concret, pe fosta soţie şi pe fiul lui Crew. Dai o mulţime de detalii despre familia lui Myers şi despre ce s-a întâmplat cu ei după moartea lui. Vorbeşti pe larg despre William Young şi despre propria ta familie. Şi, deşi Crew ocupă un loc principal, nu pomeneşti nimic despre o soţie sau un copil.
   - De unde ştii că a avut nevastă şi copil?
   - Acum eu pun întrebările. Când te-ai documentat, nu cred că ţi-au scăpat detaliile astea. De ce nu apar şi în carte?
   - Mă pui într-o situaţie dificilă...
   Samantha începu să mestece cafeaua cu linguriţa, îndelung, continuând chiar şi după ce se dizolvaseră cele câteva cristale de zahăr pe care le adăugase.
   - Am făcut o promisiune. N-aş fi putut şi nici n-aş fi vrut să scriu cartea fără acordul familiei mele. Mai concret, fără permisiunea bunicilor. Şi le-am promis că Nu-l voi include şi pe fiul lui Crew. Când s-au întâmplat toate astea era doar un băieţel. Bunica mea a considerat - şi încă mai consideră - că mama lui încerca să-l protejeze de Crew. Că-l ascundea de Crew.
   - De ce credea asta?
   După ce-şi lăsă pe masă cafeaua de care nu se atinsese, Samantha îşi trecu mâna prin păr.
   - N-am dreptul să spun. Am jurat că nu voi scrie şi că nu voi vorbi despre asta în interviuri. Nu, ridică ea mâinile, nelăsându-i lui Eve timp să răspundă. Ştiu ce vrei să spui şi ai perfectă dreptate.
   - Atunci, răspunde la întrebare.
   - Trebuie să dau un telefon, să vorbesc cu bunica mea, ceea ce va duce la o nouă rundă de discuţii cu ea şi cu bunicul. Un motiv în plus pentru insomniile pe care le am.
   Îşi apăsă ochii cu degetele, înainte de a-şi lăsa mâinile să cadă în poală.
   - Vor să mă duc în Maryland, să stau la ei, altfel mă ameninţă că vin aici. Abia reuşesc să-i împiedic să-i sune pe părinţii şi fraţii mei. Îi ţin pe toţi la distanţă şi accept cu recunoştinţă oferta lui Roarke de a se ocupa şi de securitatea lor până se va termina totul. Între timp, stau aici. Cred că e important să merg până la capăt, să fac faţă situaţiei în felul meu, la fel cum au făcut ei în situaţia de-atunci.
   - O parte din înţelegerea de securitate constă în a-i oferi detectivului principal toate datele care au legătură cu ancheta, îi aminti Roarke.
   - Da, şi iar ai dreptate. Lăsaţi-mă doar s-o sun, să vorbesc mai întâi cu ea. În familia noastră, nu ne călcăm promisiunile. Pentru bunica mea, asta-i lege. Mă duc în dormitor şi o sun, dacă puteţi aştepta câteva minute.
   - Te rog.
   - Admirabil, comentă Roarke, după ce Samantha ieşi. Să pui atâta preţ pe cuvântul de onoare dat familiei, când din cine ştie ce motive, cu cât eşti mai apropiat de cineva, cu atât ţi-e mai uşor să-ţi calci cuvântul. Sau, cel puţin, să te adaptezi după împrejurări.
   - Străbunicul ei a încălcat multe promisiuni, reflectă Eve. Jack O’Hara şi-a călcat de nenumărate ori cuvântul dat lui Laine şi mamei ei. Bunica Samanthei a vrut să rupă cercul. Dacă n-ai de gând să-ţi ţii cuvântul, oricât de greu ţi-ar fi, nu ți-l da. Trebuie să respecţi asta.
   Aruncă o privire spre dormitor, după care continuă:
   - Oferta de a te ocupa de securitatea ei, ca şi de a familiei Gannoni din Maryland, e foarte elegantă, dar ai fi putut trimite pe altcineva s-o facă.
   - Voiam s-o cunosc. Ţi-a atins o coardă sensibilă, şi voiam să aflu de ce. Acum ştiu.
   După câteva minute, când ieşi din dormitor, Samantha avea lacrimi în ochi.
   - Iertaţi-mă. Nu suport s-o îngrijorez. Va trebui sa mă duc în Maryland ca să-i liniştesc. Şi asta cât de curând.
   Se aşeză şi luă o înghiţitură de cafea, ca să se mai adune.
   - Judith şi Westley Crew, începu ea.
   Le dădu informaţiile de bază, iar la un moment dat începu să-şi consulte unele dintre însemnări, ca să-şi reîmprospăteze memoria.
   - Deci, după cum vedeţi, când bunicul meu i-a dat de urmă şi a aflat că Alex Crew trecuse pe-acolo, s-a gândit că poate îi dăduse copilului un obiect în care erau ascunse diamantele. O parte din ele, în orice caz. Era un loc sigur unde putea să le ţină, în timp ce se ocupa de alte probleme.
   - În perioada aia, avea jumătate din ele sau acces la jumătate? se interesă Eve.
   - Da. Cu ceea ce s-a recuperat din seiful de depuneri, a rămas lipsă un sfert din diamante. Fosta soţie şi fiul lui Crew au dispărut. Totul indică, cel puţin pentru bunica mea, că se ascundeau de Crew. Schimbarea de nume, slujba discretă, cartierul de nivel mediu... Felul cum şi-a făcut bagajele şi a plecat. A vândut sau a dăruit tot ce putea şi şi-a luat tălpăşiţa. Dădea impresia că fugea din nou, fiindcă o găsise. Sau mai degrabă, după părerea bunicii mele, pentru că-l găsise pe băiat. Era doar un băieţel, înţelegeţi, iar mama lui încerca să-l apere de un om pe care-l cunoştea ca fiind periculos. Dacă te uiţi la trecutul şi antecedentele penale ale lui Crew şi la tipul lui comportamental, îţi dai seama că avea toate motivele să se teamă.
   - S-ar putea să fi plecat fiindcă avea în posesia ei diamante de câteva milioane de dolari, zise Eve.
   - Da, dar părinţii mei nu credeau, şi nici eu nu cred, că un om ca  Alex Crew i le-ar fi dat ei, că i-ar fi spus. Să se folosească de ea, da, şi de băiat, dar fără să le dea o asemenea putere. Voia să fie el stăpân pe situaţie. Trebuia să-i poată regăsi oricând dorea. Nu mă îndoiesc că o ameninţase şi s-ar fi debarasat de ea, poate chiar omorând-o, după ce copilul mai creştea. Bunicul meu a cedat, a renunţat la diamantele rămase, a lăsat totul în plata Domnului, pentru că aşa i-a cerut bunica mea.
   - Şi ea fusese cândva copil, remarcă Roarke, dând din cap. Un copil smuls din rădăcini şi purtat pe drumuri, un copil care niciodată n-a avut un cămin stabil şi sentimentul de siguranţă care-l însoţeşte. Şi, la fel ca fosta soţie a lui Crew, mama ei luase o hotărâre - să se despartă de bărbat şi să-şi apere copilul.
   - Da, într-adevăr. Cele mai multe dintre diamante reveniseră la locul lor. Şi, în fond, cum îi place bunicii mele să spună, nu erau decât nişte obiecte. În sfârşit, băiatul şi mama lui erau în siguranţă. Dacă mergeau mai departe, şi nu mă îndoiesc că bunicul meu le-ar fi putut da de urmă, ar fi fost iar atraşi în toată încurcătura. Băiatului i s-ar fi pus în faţă tot ceea ce făcuse tatăl lui. Acest lucru ar fi fost suficient ca să-i distrugă viaţa, sau măcar să i-o schimbe drastic. Aşa că n-au spus nimănui. Da, au tăinuit informaţii, locotenente. Probabil era ilegal ce-au făcut, dar i-au animat cele mai nobile intenţii cu putinţă. Ar fi putut câştiga mai mult, 5% din alte 7 milioane, dacă găseau restul. N-au făcut-o, iar lumea a reuşit să supravieţuiască şi fără acele pietricele.
   Se aplecă înainte.
   Samantha nu se apăra numai pe sine şi pe bunicii săi, observă Eve. Apăra şi o femeie cu un copil pe care nu-i cunoscuse niciodată.
   - Nu mă interesează să-i târăsc din nou pe bunicii tăi în toată povestea asta, dar vreau să-i găsesc pe Judith şi Westley Crew. Diamantele nu înseamnă nimic pentru mine, Samantha. Eu nu lucrez la Furturi, lucrez la Omucideri. Au murit două femei, se prea poate ca şi tu să fii luată în colimator. Motivul sunt diamantele, şi de aceea mă interesează. Ar putea să facă altcineva cercetările şi să scoată la iveală faptul că Alex Crew a avut o soţie şi un copil, iar asta i-ar putea pune şi pe ei în vizor.
   - Dumnezeule...! murmură Samantha, închizând ochii. La asta nu m-am gândit. Nicio clipă nu mi-a trecut prin minte.
   - Sau, persoana care le-a asasinat pe Andrea Jacobs şi Tina Cobb ar putea avea o legătură cu Crew. Poate că e fiul lui şi a hotărât să ia înapoi ceea ce consideră că i-a aparţinut tatălui său.
   - Mereu am presupus... Tot ceea ce-au descoperit bunicii mei despre Judith arăta, arăta clar că făcea tot ce putea ca să-i asigure fiului ei o viaţă normală. Am crezut că reuşise. Simplul fapt că tatăl lui a fost un ucigaş, un hoţ, o canalie, nu înseamnă că şi copilul s-a luat după el. Nu cred că aşa se întâmplă, locotenente. Că am avea soarta pecetluită genetic. Dumneata ce crezi?
   - Nu, nici eu nu cred, răspunse Eve, aruncând o privire spre Roarke. Însă, indiferent ce părinţi au, unii sunt răi din naştere.
   - Ce idee reconfortantă, murmură Roarke.
   - N-am terminat. Indiferent cum ne naştem, facem nişte alegeri. Juste sau greşite. Trebuie să-l găsesc pe Westley Crew şi să aflu ce alegere a făcut el. Cazul ăsta trebuie să se închidă, Samantha. Trebuie să ia sfârşit.
   - Dacă, într-un fel sau altul, totul s-a învârtit în cerc, ajungând să mă lovească pe mine, bunicii mei n-au să-şi ierte niciodată hotărârea pe care au luat-o cu atâţia ani în urmă.
   - Sper că au mai multă minte, comentă Roarke. Au făcut o alegere pentru un copil pe care nici măcar Nu-l cunoşteau. Dacă acel copil, ajungând om în toată firea, a luat nişte hotărâri, acestea îi aparţin numai lui.
   Roarke şi Eve plecară împreună.
   - Am nevoie să-i găseşti, îi spuse ea lui Roarke.
   - Ştiu.
   - Există şi coincidenţe, dar de cele mai multe ori lucrurile nu stau aşa. Nu accept ideea că un tip oarecare a citit cartea lui Gannon, a fost stimulat de povestea diamantelor dispărute şi s-a hotărât să omoare două femei ca să le găsească. Trebuie să existe anumite legături. Cartea a fost declanşatorul, dar legăturile datează de mult mai multă vreme. Cu cât timp înainte de apariţia cărţii a început toată agitaţia din jurul ei?
   - O să aflu. Trebuie să existe şi o listă de persoane - critici, ziarişti şi aşa mai departe - cărora li s-au trimis exemplare în avans. La asta, probabil că se adaugă şi informaţiile transmise oral prin oameni de la editură, de la publicitate şi alţii.
   - Vom publica o carte extraordinară, începu Peabody. E vorba despre marele furt de diamante de-aici, de la New York...
   - Chiar aşa. Omul pe care-l căutăm s-ar putea să fi auzit de ea undeva, la o bere. Poate are o cunoştinţă sau a fost la o petrecere unde era şi un redactor, un critic, cineva de la vânzări, care a vorbit despre carte.
   - Nu-i aşa că va fi amuzant să scotocim? Obţine-mi lista, repetă Eve, în timp ce ieşeau din lift. Şi anunţă-mă pe cine pui s-o păzească. Vreau ca oamenii mei să-i cunoască pe ai tăi. A, şi mai am nevoie de două locuri în lojă, la meciul cu Mets.
   - Pentru uz personal sau ca şpagă?
   - Şpagă. Te rog, ştii că eu ţin cu Yankees.
   - La fel mă gândeam şi eu. Cum le vrei?
   - Trimite-i biletele lui Dickhead, la laborator. Berenski. Mersi. Fug, am treabă.
   - Sărută-mă de rămas-bun.
   - Te-am sărutat de rămas-bun azi-dimineaţă. De două ori.
   - Hai şi-a treia, pentru noroc.
   Roarke o sărută apăsat.
   - Ţinem legătura, locotenente.

        Eve se duse la întâlnirea cu Mira, iar Peabody rămase la birou, pentru a actualiza dosarul.
   Cantina, aglomerată la orice oră din zi şi din noapte, o ducea pe Eve cu gândul la bufetul unei şcoli publice, atâta doar că mâncarea era şi mai rea şi majoritatea clienţilor purtau arme.
   Mira venise înaintea ei şi ocupase un separeu. Ori avusese un mare noroc, îşi spuse Eve, ori îşi folosise autoritatea şi rezervase locul din timp. Oricum, un separeu era cu totul altceva decât măsuţele cu patru locuri înghesuite în mijloc sau taburetele de la bar, unde fundurile poliţiştilor stăteau cocoţate într-un echilibru precar.
   Mira nu era poliţistă - tehnic vorbind - şi nici nu arăta ca o poliţistă. Nu arăta nici ca o criminalistă, o doctoriţă sau o psihiatră, după părerea lui Eve, deşi avea toate aceste calităţi. De fapt era o femeie drăguţă, bine îmbrăcată şi, cu siguranţă, o persoană foarte curajoasă din moment ce purta hainele acelea de culoarea spumei de lămâie într-un oraş ca New York-ul, unde mizeria sărea din asfalt şi se prindea pe toate suprafeţele disponibile, ca lipitorile pe piele. Costumul era însă imaculat şi părea răcoros şi lejer.
   Mira bea ceva dintr-un pahar înalt care arăta la fel de rece precum costumul, şi-i zâmbi lui Eve, când aceasta se aşeză în separeu, vizavi de ea.
   - Pari înfierbântată şi hărţuită. Ar trebui să bei şi tu unul.
   Fără a-i aştepta consimţământul, Mira îi comandă unul, de pe lista cu legătură directă prinsă pe peretele separeului.
   - Altfel, cum te mai lauzi?
   - OK.
   Eve avea nevoie de câteva momente de adaptare, ori de câte ori se vorbeau nimicuri. Iar cu Mira nu erau tocmai nimicuri.
   - Summerset e plecat în vacanţă, departe, departe. Şi asta mă amuză enorm, zise ea.
   - S-a vindecat repede după accident.
   - Piciorul îi e încă destul de şubred, dar şi-a cam revenit.
   - Şi ce mai face cel mai nou detectiv al nostru?
   - E încă-n faza în care îşi scoate insigna, se hlizeşte la ea şi reuşeşte să strecoare cuvântul „detectiv“ în patru din cinci fraze pe care le articulează. Se îmbracă foarte bizar. Mă derutează. Altfel, se descurcă destul de bine.
   Eve aruncă o privire spre paharul care alunecă din fanta de servit. Arăta apetisant. Luă o sorbitură.
   - Are acelaşi gust ca şi cel al costumului tău. Răcoros şi acrişor, ca un fruct la începutul verii.
   Stătu un moment pe gânduri.
   - Cred că m-am exprimat aiurea.
   - Nu, râse Mira, rezemându-se de spătar. Îţi mulţumesc. E o culoare complet nepractică. De-asta nici n-am putut să mi-o refuz. Îţi admiram adineauri jacheta şi cât de minunat îţi vine nuanţa asta. Mie mi-ar face tenul să arate ca noroiul. Şi nu pot purta separatele cu acelaşi panaş ca tine.
   - Separatele?
   Mira avu nevoie de puţin timp ca să-şi dea seama că poliţista ei favorită nu înţelegea argoul de bază al modei.
   - Jachetă, pantaloni, orice, vândute separat, nu ca un set, cum sunt costumele.
   - Ha! „Separate.“ Ca să vezi! Şi eu care am crezut întotdeauna că se numesc bluze, pantaloni, una-alta...
   - Dumnezeule, cât mi-ar plăcea să ies cu tine la cumpărături!
   Râsul Mirei pluti sonor peste rumoarea aspră din cantină. Arăţi de parcă tocmai te-ai fi împuns cu furculiţa în picior. Într-o zi, tot am să te iau, dar acum, decât să-ţi stric pofta de mâncare, mai bine te întreb ce mai face Mavis.
   - Bine, răspunse Eve, deşi nu era deloc sigură că o discuţie despre sarcină i-ar fi tăiat pofta de mâncare mai puţin decât una despre cumpărături. Nici nu te-ai prinde că... ăă... i se coace ceva-n burtă, dacă n-ar bate toba peste tot. Ea şi Leonardo ar putea să închirieze spaţiu de emisie. Îi proiectează tot felul de haine pentru gravide, dar habar n-am prin ce se deosebesc de celelalte.
   - Transmite-le toate urările mele de bine. Ştiu că abia aştepţi să ne apucăm de treabă. Ce-ar fi să comandăm mai întâi? Eu am să iau o salată grecească.
   - Mda, merge şi pentru mine.
   Mira comandă două salate.
  - Ştii că-mi mai amintesc diverse frânturi şi detalii din spargerea de la Bursă? A fost o ştire de senzaţie, la vremea respectivă.
   - Cum se poate? Eşti mult prea tânără.
   - Ei, cu asta, chiar că m-ai făcut fericită pe ziua de azi. De fapt, n-aveam decât... cât...? Of, ce mă deprimă! Aveam doar vreo 4 ani, cred. Dar, întâmplător, unchiul meu era în relaţii cu o femeie care avea o vitrină la Bursă. Era designer de bijuterii şi se afla acolo, la parter, când s-a comis jaful. Îmi amintesc că-i auzeam pe părinţii mei comentând şi, când am mai crescut, a început să mă intereseze criminalistica, aşa că am studiat toate detaliile. Legătura de familie, oricât de vagă, făcea ca totul să fie şi mai interesant pentru mine.
   - Mai trăieşte acea femeie?
   - N-am nici cea mai vagă idee. Relaţia dintre ea şi unchiul meu n-a ţinut mult. Ştiu că nu şi-a dat seama de nimic, până când cei de la pază n-au blocat toate uşile. Nu-l cunoştea pe omul din interior. Cel puţin, atâta am aflat de la unchiul meu, mai târziu, când l-am întrebat. Sunt sigură că aş putea afla numele ei, dacă vrei s-o cauţi.
   - S-ar putea, dar cred că ar fi o pistă greşită. Cel puţin în momentul de faţă. Vorbeşte-mi despre ucigaş.
   - Ei... Faptul, omorurile în sine nu reprezintă prioritatea lui. Ele sunt un produs colateral. Victimele şi metodele diferă, în funcţie de necesităţile lui de moment. Cel mai mult îl interesează propriile lui nevoi. Faptul că amândouă au fost femei, chiar atrăgătoare, nu e important. Mă îndoiesc că are o soţie sau o parteneră stabilă, întrucât oricare dintre ele i-ar perturba preocuparea faţă de sine. Nu a existat niciun aspect sexual, în pofida curţii pe care i-a făcut-o Tinei Cobb. Fata n-a fost decât un mijloc pentru a-şi atinge scopul pe care şi-l propusese.
   - O ducea în locuri care-i plăceau, ca să facă paradă de intelectul şi gusturile lui superioare.
   - Într-adevăr. Niciuna dintre crime nu a avut nimic personal. Vede imaginea de ansamblu, din perspectiva lui îngustă. Cobb putea fi utilizată şi exploatată, aşa că a făcut-o. Planifică şi analizează, deci reiese că a ştiut că o va putea ucide atunci când nu va mai avea nevoie de ea. O cunoştea, şi-a impus s-o cunoască. Îi ştia faţa, atingerea mâinii, sunetul vocii. S-ar putea să fi avut contacte intime, dacă i-ar fi servit scopul, dar din partea lui n-a existat nicio implicare personală.
   - A desfigurat-o.
   - Da, dar nu din furie, nu sub imperiul unei emoţii personale, ci din instinct de conservare. Ambele crime au fost determinate de nevoia lui de a se apăra. Va înlătura, distruge, elimina orice şi pe oricine l-ar împiedica să-şi atingă scopul sau îi va pune în pericol siguranţa personală.
   - Pe Cobb a eliminat-o cu violenţă.
   - Într-adevăr.
   - Ca să-i smulgă informaţii?
   - Da, posibil. Sau, mai degrabă, pentru a induce poliţia în eroare, dând impresia că a fost o crimă pasională. S-ar putea ca ambele motive să fie valabile. A avut timp să se gândească. A dus-o în locuri aglomerate, departe de terenul ei familiar. Alegerile lui reflectă însă un anumit stil: galerii de artă, teatru, un restaurant la modă...
   - Îi precizează teritoriul.
   - Voia să se simtă la largul lui.
   Prima farfurie cu salată glisă din fantă şi Mira o puse în faţa lui Eve.
  - A intrat în casa lui Gannon, când ştia că era plecată. A avut grijă să închidă sistemul de securitate şi să ia dischetele. Ca să se protejeze. Şi-a adus o armă - deşi credea că locuinţa e goală, a luat la el şi cuţitul. Se pregăteşte pentru orice eventualitate, iar când e necesar, o ia pe căi ocolite. N-a încercat să facă spargerea şi crima să pară un jaf, sustrăgând obiecte de valoare.
   - Pentru că exista un precedent? Fiindcă Alex Crew folosise metoda asta cu Laine Tavish?
   - Reflectă un orgoliu puternic, nu-i aşa? „Eu nu repet, eu creez.“ Şi un respect clar pentru obiectele de artă şi antichităţi. N-a devastat, n-a distrus operele de artă, nici mobila valoroasă. Consideră asemenea acte mai prejos de el. Cunoaşte valoarea lucrurilor. Cu siguranţă, aspiră să le aibă. Dar, dacă avea doar asemenea aspiraţii, ar fi luat ceea ce corespundea cu simţul lui estetic sau cu avariţia lui.
   - Are o educaţie aleasă? Cultură? Galerii de artă, muzee, teatru în West Village?
   Mira ridică din umeri.
   - Ar fi putut duce fata la Coney Island, în Times Square, într-o duzină de locuri unde un tânăr din aceeaşi sferă cu ea ar duce o fată la o întâlnire. Dar n-a făcut-o.
   - Pentru că, la fel ca furturile de articole electronice sau obiecte de artă, ar fi înjositor pentru el să molfăie un crenvurşti de soia în Coney Island.
   - Mhmm... răspunse Mira, luând din salată. Nu caută gloria, faima sau atenţia. Nu-l interesează sexul şi nici chiar bogăţia, în sensul tradiţional al cuvântului. Scopul lui e foarte precis.
   - Alex Crew avea un fiu.
   Sprâncenele lui Mira se arcuiră.
   - Serios?
   - Era copil, pe vremea când s-a întâmplat totul.
   O puse la curent, apoi o lăsă să asimileze noile date, în timp ce mâncau.
   - Înţeleg la ce te gândeşti. Fiul aude despre carte, o citeşte şi află că una dintre descendentele foştilor parteneri ai tatălui lui e aici, la New York. Că are suficiente informaţii pentru o carte - ba chiar, foarte probabil, şi altele. Că e foarte posibil să aibă acces la diamante. Dar de ce, dacă a ştiut despre ele în tot acest timp, n-a încercat să le găsească sau să ajungă mai devreme la familia Gannon?
   - Poate că n-a ştiut toată povestea până la apariţia cărţii. Poate că nu ştia ce legătură exista, gesticulă Eve cu furculiţa. Oricum, mie îmi revine sarcina să aflu asta. Ceea ce vreau de la tine e o opinie. Se potriveşte cu vreun model, cu un profil, ideea că individul pe care-l caut ar fi fiul lui Crew?
   - I-ar conferi sentimentul unui drept de proprietate asupra lor. Au aparţinut tatălui său, ca să zic aşa. Dar dacă tatăl său i le-a adus când era mic...
  - În carte nu scrie, spuse Eve. Şi nu putem şti ce-a făcut sau n-a făcut Crew, ce-a spus sau ce a adus, la ultima lui vizită.
   - În regulă. Din ceea ce ştim despre Crew, acesta considera că avea dreptul la toată prada şi a ucis pentru ea. Diamantele îl obsedau şi şi-a urmărit această obsesie, deşi avea destule ca să-şi asigure o existenţă îndestulată până la sfârşitul vieţii. E posibil ca fiul să fie sub imperiul aceleiaşi obsesii, al aceleiaşi viziuni.
   - Instinctul îmi spune că provine de la Crew.
   - Şi, de obicei, pe tine instinctul nu te înşală. Te deranjează să mergi pe ideea asta, Eve? Să-ţi derulezi în minte păcatele tatălui?
   - Oarecum.
   - Ereditatea poate avea efecte puternice. Pune la un loc ereditatea şi ambianţa din copilărie şi influenţa va fi aproape irezistibilă. Cei care o înving, care-şi făuresc o viaţă proprie în pofida ei, sunt foarte puternici.
   - Poate.
   Eve se aplecă înainte. Nimeni din jur nu asculta, dar coborî totuşi tonul.
   - Ştii, nu poţi doar să te scufunzi, poţi să te scufunzi şi să spui că din vina altcuiva ai ajuns acolo. Dar asta nu-i decât o scuză. Avocaţii, psihiatrii, medicii şi reformatorii sociali pot să spună: „A, nu e vina ei, nu-i răspunzătoare cu nimic. Uite de unde provine. Uite ce i-au făcut. E traumatizată. E dereglată.“
   Mira îi acoperi mâna cu a ei. Ştia ce părere avea despre ea însăşi, cea din copilărie, şi despre femeia care ar fi putut să devină.
   - Dar...?
   - Noi, poliţiştii, ştim că victimele, cele frânte, zdrobite sau moarte, au nevoie de cineva care să le reprezinte, care să spună: „Fir-ar să fie, este vina ta. Tu ai făcut asta şi trebuie să plăteşti, indiferent dacă mama ta te-a bătut sau tatăl tău te-a... Orice s-ar fi întâmplat, nu ai dreptul să-i faci rău omului de lângă tine.“
   - Şi de-asta eşti cea care eşti, spuse Mira.
   - Mda. De-asta sunt.

25.

        Pentru Eve, o discuţie în laborator cu Dickie Berenski se asemăna cu un control dentar. Era o obligaţie şi, dacă aveai noroc, putea să nu fie chiar atât de neplăcută pe cât îţi imaginai. La fel ca toţi dentiştii pe care-i cunoştea, Dickhead manifesta o satisfacţie slinoasă când situaţia se înrăutăţea.
   Eve intră în laborator împreună cu Peabody, prefăcându-se că nu-i observă pe cei câţiva tehnicieni care aruncau priviri piezişe în direcţia ei, după care îşi făceau de lucru în altă parte.
   Cum nu-l văzu nicăieri pe Dickie, îl încolţi pe primul tehnician care nu reuşise s-o şteargă destul de repede.
   - Unde-i Berenski?
   - Ăă... în birou...
   Eve nu considera că merita tremurul acela din glas, nici zâmbetul îngheţat. Trecuseră luni de zile de când nu mai ameninţase un tehnician de laborator. În plus, ar fi trebuit să ştie că-i era fizic imposibil să expună organele interne ale unui om, întorcându-l ca pe o mănuşă.
   Traversă laboratorul principal, unde lucrau oameni în halate albe şi intră în cabinetul lui Dickie fără să bată la uşă. Belinda stătea tolănit la birou, cu picioarele ridicate, sugând o îngheţată pe băţ de culoarea strugurilor.
   - Ai locurile-n lojă? o întrebă el.
   - Ai să le capeţi când primesc rezultatele.
   - Am ceva pentru tine.
   Se ridică de la birou, dădu să iasă, apoi se opri s-o studieze pe Peabody.
   - Tu eşti asta, Peabody? Unde ţi-i uniforma?
   Încântată de şansa care i se ivise, Peabody îşi scoase insigna:
   - M-au făcut detectiv.
   - Pe bune? Bravo ţie. Oricum, îmi plăcea cum stăteau uniformele pe tine.
   Belinda se săltă pe taburet şi începu să parcurgă în sus şi-n jos bancul de lucru alb, comandând fişiere şi introducând coduri cu degetele sale subţiri ca nişte picioare de păianjen.
   - Pe unele din astea le ştii deja. N-am găsit substanţe interzise în organismul nici uneia dintre victime. Victima unu - asta-i Jacobs - avea o alcoolemie de zero virgulă opt la sută. Era destul de veselă. Îşi înfulecase ultima masă. Nu se dăduse recent în bărci. Fibrele de pe pantofi corespund cu mocheta de la locul crimei. Mai erau vreo două, probabil din taxiul cu care a venit acasă.
   Degetele îi dansau pe taste; pe ecrane evoluau culori şi forme.
   - Am vreo două mostre de păr, dar aici scrie că înainte de-a muri umblase prin cluburi. Putea să le ia de prin vreun club. Dacă vreunul din fire e al ucigaşului, o să le confruntăm când îl înhăţaţi. I-am folosit fotografia ca să creăm o imagine a ei în momentul morţii.
............................................................