...........................................................
6-9
Într-adevăr, Roarke era un tip bun la casa omului.
- OK, deci ştii ce ştii. Bunicul ei a recuperat sau a ajutat la recuperarea pietrelor.
- Da. Iar străbunicul ei - după mamă - era unul dintre hoţi.
- Chiar aşa?
Eve se rezemă de spătar.
- N-am ajuns cu discuţia până acolo.
- Scrie în carte. Nu ascunde legătura. De fapt, tocmai legăturile astea, pozitive şi negative, stimulează interesul cititorului.
- Spune-mi esenţialul.
- Echipa care a furat diamantele a fost formată din 4 membri. Unul era omul din interior, care a făcut transferul. Ceilalţi s-au dat drept clienţi sau anchetatori, după ce s-a descoperit lipsa diamantelor. Fiecare a programat câte o întâlnire cu unul dintre designerii sau angrosiştii de sus. Şi fiecare a luat câte un obiect depus acolo de omul din interior. Un câine de ceramică, o păpuşă de cârpă, şi aşa mai departe.
- Stai, nu te repezi. O păpuşă?
- Nu atrage atenţia, îi explică el. Obiecte inofensive. În fiecare era câte un sfert din pradă. Legenda spune - iar Samantha Gannon preia ideea în carte - că 2 dintre ei au luat prânzul la vreo două străzi distanţă, cu prada asupra lor.
- Au ieşit ca la plimbare.
- Un plan genial prin simplitatea lui. Există o secţie de vânzări cu amănuntul, la nivelul străzii. Aproape un bazar. Pe atunci, ca de altfel şi acum, din când în când unii dintre bijutieri mergeau din magazin în magazin, ducând asupra lor o avere - pietre preţioase ascunse-n pahare de hârtie pe care le numeau briefkes. Cu destul curaj, suficiente date şi puţină asistenţă din interior, e mai uşor decât crezi să ieşi cu pietrele ziua-n amiaza mare. Mult mai uşor decât să le iei după orele de program. Vrei cafea?
- O aduci tu?
- Da.
Roarke se ridică ca să se ducă la bucătărie.
- N-ar fi avut nicio şansă, continuă el. Pentru pietrele de soiul ăsta există consemnări detaliate. E nevoie de multă răbdare şi voinţă să aştepţi să treacă destul timp ca să le plasezi, plus cercetări atente şi intuiţie pentru a alege sursa potrivită în vederea lichidării. Era inevitabil să-i prindă.
- Da, dar au scăpat cu o parte.
- Nu tocmai.
Roarke reveni cu cafetiera şi două ceşti.
- Brânza s-a împuţit aproape imediat, cum se întâmplă de obicei. Unul din bandă, care folosea numele de Crew, s-a gândit că de ce să ia doar un sfert, când putea să ia totul. Era alt soi decât O’Hara - ăsta-i străbunicul - şi ceilalţi, care ar fi trebuit să aibă atâta minte să nu se încurce cu el. L-a ademenit pe omul din interior - probabil, făgăduindu-i un târg avantajos, şi i-a băgat două gloanţe-n creier, i-a luat partea, aşa a adunat jumătate.
- Şi s-a dus după ceilalţi.
- Exact. Vestea s-a răspândit, iar cei doi s-au ascuns. Aşa au antrenat-o şi pe fiica lui O’Hara în această poveste. A ieşit nasol, cum vei vedea când ai să citeşti şi tu cartea. Unul dintre ei a fost omorât. Crew şi detectivul de la asigurări au mirosit urma. Apoi, copoiul şi fiica hoţului s-au îndrăgostit, au fost destul de fericiţi împreună, iar ea l-a ajutat să recupereze jumătatea la care avusese acces O’Hara. L-au prins şi pe Crew, cu oarece dramatism şi acte de eroism, dar a murit în închisoare, la nici trei ani după condamnare. I-au găsit sfertul lui ascuns într-un seif de depuneri de-aici, din oraş, cu ajutorul unei chei pe care o avusese la el în momentul arestării, dar n-a spus niciodată unde se afla şi celălalt sfert din pradă.
- Au trecut peste 50 de ani de-atunci. La ora asta, s-ar putea să fie în vreo casetă de bijuterii, sub formă de inele, brăţări, orice.
- Cu siguranţă. Dar e mai distractiv să ni le imaginăm ascunse în vreo pisică de ceramică adunând praful pe un raft, într-un magazin de mărunţişuri, nu?
Eve nu vedea partea amuzantă, dar motivul, da.
- În carte vorbeşte despre relaţiile de familie şi despre diamantele dispărute. Chestii sexy. Cineva ajunge la concluzia că sunt la ea sau că ştie unde se află.
- Desigur, cartea conţine şi o declaraţie explicită că nu, dar, e inevitabil ca unii să se întrebe dacă nu cumva diamantele sunt la ea sau la altcineva din familie. Iar dacă mai există pe undeva, nemontate, azi ar valora mult mai mult decât la începutul secolului. Numai legenda singură şi e de ajuns să le salte valoarea.
- Cât?
- Cu modestie, vreo cinşpe milioane.
- Suma de 15 milioane n-are nimic modest în ea. O cifră ca asta i-ar putea împinge pe mulţi să pornească la vânătoare de comori. Ceea ce, dacă mergem în direcţia asta, reduce numărul la... cât, vreo două milioane de oameni?
- Mai mult, aş crede, de vreme ce a făcut un turneu mediatic. Chiar şi cei care n-au cumpărat sau citit cartea ar putea să fi auzi rezumatul poveştii într-un interviu.
- Ei, şi ce farmec are viaţa fără o mică provocare. Tu le-ai căutat vreodată?
- Nu, dar e distractiv să speculezi în legătură cu ele la o bere cu prietenii. Ţin minte, când eram tânăr, că unii se mândreau cu faptul că Jack O’Hara, cel care a scăpat, era irlandez. Unora le plăcea să-şi imagineze că el le săltase pe ultimele şi şi-a trăit bătrâneţele pe picior mare, profitând de pradă.
- Dar tu nu crezi.
- Nu ştiu ce să zic. Dacă reuşea, Crew s-ar fi repezit la el repede ca un câine la un purice care-l pişcă de spate. La Crew era cheia, şi a dus secretul ascunzătorii cu el în iad. De ciudă, poate, dar nu numai atât - cred, mai degrabă, că simţea astfel că-i aparţin. Şi au rămas ale lui.
- Cam obsedat tipul, nu?
- Aşa e reprezentat în carte şi, din câte-am dedus, Samantha Gannon a ţinut cu sfinţenie să redea totul cât mai fidel.
- În regulă, ia să aruncăm o privire la distribuţie, propuse Eve, ducându-se la computerul aflat pe birou. N-am să primesc rapoartele criminalistice şi medicale până mâine. Gannon a declarat că, la întoarcerea ei, casa era încuiată şi cu sistemul de alarmă în funcţiune. M-am uitat bine, intrarea nu fusese forţată. Prin urmare, ucigaşul fie a venit cu Jacobs, fie a intrat singur. Tind spre a doua ipoteză, care ar presupune o anumită experienţă privind sistemele de securitate sau cunoaşterea codurilor.
- Fostul?
- Gannon afirmă că după ce s-au despărţit, a schimbat codurile. Asta nu înseamnă că tipul n-a putut să le afle. În timp ce mă ocup de el, tu ai puteau să-mi obţii tot ce reuşeşti despre diamante şi despre oamenii implicaţi.
- E mult mai distractiv.
Roarke îşi umplu din nou ceaşca, o luă cu el în biroul alăturat şi Eve începu o procesare standard a lui Chad Dix, bându-şi meditativ cafeaua în timp ce computerul recolta datele. Rece, inutilă, fără sens. Asta era impresia pe care i-o făcea asasinarea Andreei Jacobs.
Nu fusese un omor provocat de panică. Rana era prea precisă, metoda în sine prea deliberată, pentru un om panicat. Atacând-o pe la spate, i-ar fi fost la fel de uşor, şi la fel de eficient, s-o ameţească printr-o lovitură în cap. Moartea ei Nu-l ajutase cu nimic.
Eve elimină orice posibilitate reală a unei spargeri profesioniste. Starea în care găsiseră casa nu sugera asta. Un jaf ratat putea fi un paravan destul de credibil pentru un omor cu premeditare, dar niciun profesionist n-ar fi lăsat pe loc toate acele obiecte de valoare.
Dix, Chad, începu computerul. Adresa numărul cinci, 41 East Seventy-first Street, New York. Data naşterii: 28, martie, 2027.
Părinţii, Mitcheldix, Grada Longdix Unger.
Divorţaţi. Un frate, Wheaton. O soră după mamă, Maylee Unger Brooks.
Eve se concentră asupra antecedentelor profesionale - planificator financiar la Tarbo, Chassie şi Dix. Deci, un tip care avea de-a face cu banii. Eve considera că oamenilor care se ocupau de banii altora le plăcea să aibă şi ei cât mai mulţi. Îi studie fotografia.
Fălci pătrate, frunte înaltă, bărbierit. Chipeş în stil studios, probabil, cu păr şaten, tuns îngrijit şi ochi căprui.
- Computer, subiectul are antecedente penale? Include orice arestare cu anulare sau suspendare a acuzaţiei.
Lucrez... Beţie şi tulburarea liniştii publice, amendă plătită, 12 noiembrie, 2049. Posesie de substanţe ilegale, amendă plătită, 3 aprilie, 2050. Distrugere de bunuri publice, beţie în public, daune achitate, amendă plătită, 4 iulie, 2050. Beţie şi tulburarea liniştii publice, amendă plătită, 15 iunie, 2053.
- Avem un sistem destul de regulat aici. Computer, date despre dezintoxicări alcoolice şi/sau chimic?
Lucrez... Program de dezintoxicare voluntară, Stokley Clinic, Chicago, Illinois. Program de patru săptămâni, 13 iulie - 10 august, 2050, finalizat. Program de dezintoxicare voluntară, Stokley Clinic, Chicago, Illinois. Program de două săptămâni, 16-30 iunie, 2053, finalizat.
Totuşi, trecutul lui nu arăta nicio predilecţie spre violenţă.
Avea să-l interogheze a doua zi şi să scormonească mai adânc, dacă era cazul. Eve accesă datele despre victimă.
Andrea Jacobs avusese 29 de ani. Născută în Brooklyn, singură la părinţi, care încă mai erau în viaţă şi locuiau în Florida. Eve îşi zise că tocmai le distrusese viaţa cu câteva ore în urmă, când îi anunţase că singurul lor copil murise.
Fotografia Andreei arăta o blondă atrăgătoare cu un zâmbet larg şi strălucitor. Nu avea cazier. Lucrase pentru aceeaşi firmă timp de opt ani şi în tot acest timp locuise în acelaşi apartament.
Se mutase din Brooklyn, îşi spuse Eve. Îşi luase o slujbă şi o locuinţă proprie. Întrucât avea permisiunea familiei să examineze datele financiare ale victimei, introduse codul şi le accesă.
Locuise în apropiere, observă ea. Chiria era plătită la zi. Factura de la Saks era depăşită, ca şi una pentru un local numit Clones. Un control scurt o informă că această Clones era o casă de modă scumpă.
Cu datele încă afişate, trecu la însemnările ei şi începu să le coordoneze într-un raport. Prelucrarea faptelor, a observaţiilor şi a declaraţiilor şi reunirea lor într-un tot unitar o ajuta să gândească.
Eve ridică privirea, când Roarke apăru în uşă.
- Există destul de multe informaţii despre diamante, inclusiv descrieri detaliate şi fotografii. Mult mai multe despre fiecare dintre oamenii presupuşi a fi autori ai furtului, încă se mai adună. L-am pus să le trimită simultan şi la tine.
- Mulţumesc. E nevoie să supervizezi procesul?
- Nu, nu neapărat.
- Vrei să vii la o plimbare?
- Cu tine, locotenente? Oricând.
- Da. Iar străbunicul ei - după mamă - era unul dintre hoţi.
- Chiar aşa?
Eve se rezemă de spătar.
- N-am ajuns cu discuţia până acolo.
- Scrie în carte. Nu ascunde legătura. De fapt, tocmai legăturile astea, pozitive şi negative, stimulează interesul cititorului.
- Spune-mi esenţialul.
- Echipa care a furat diamantele a fost formată din 4 membri. Unul era omul din interior, care a făcut transferul. Ceilalţi s-au dat drept clienţi sau anchetatori, după ce s-a descoperit lipsa diamantelor. Fiecare a programat câte o întâlnire cu unul dintre designerii sau angrosiştii de sus. Şi fiecare a luat câte un obiect depus acolo de omul din interior. Un câine de ceramică, o păpuşă de cârpă, şi aşa mai departe.
- Stai, nu te repezi. O păpuşă?
- Nu atrage atenţia, îi explică el. Obiecte inofensive. În fiecare era câte un sfert din pradă. Legenda spune - iar Samantha Gannon preia ideea în carte - că 2 dintre ei au luat prânzul la vreo două străzi distanţă, cu prada asupra lor.
- Au ieşit ca la plimbare.
- Un plan genial prin simplitatea lui. Există o secţie de vânzări cu amănuntul, la nivelul străzii. Aproape un bazar. Pe atunci, ca de altfel şi acum, din când în când unii dintre bijutieri mergeau din magazin în magazin, ducând asupra lor o avere - pietre preţioase ascunse-n pahare de hârtie pe care le numeau briefkes. Cu destul curaj, suficiente date şi puţină asistenţă din interior, e mai uşor decât crezi să ieşi cu pietrele ziua-n amiaza mare. Mult mai uşor decât să le iei după orele de program. Vrei cafea?
- O aduci tu?
- Da.
Roarke se ridică ca să se ducă la bucătărie.
- N-ar fi avut nicio şansă, continuă el. Pentru pietrele de soiul ăsta există consemnări detaliate. E nevoie de multă răbdare şi voinţă să aştepţi să treacă destul timp ca să le plasezi, plus cercetări atente şi intuiţie pentru a alege sursa potrivită în vederea lichidării. Era inevitabil să-i prindă.
- Da, dar au scăpat cu o parte.
- Nu tocmai.
Roarke reveni cu cafetiera şi două ceşti.
- Brânza s-a împuţit aproape imediat, cum se întâmplă de obicei. Unul din bandă, care folosea numele de Crew, s-a gândit că de ce să ia doar un sfert, când putea să ia totul. Era alt soi decât O’Hara - ăsta-i străbunicul - şi ceilalţi, care ar fi trebuit să aibă atâta minte să nu se încurce cu el. L-a ademenit pe omul din interior - probabil, făgăduindu-i un târg avantajos, şi i-a băgat două gloanţe-n creier, i-a luat partea, aşa a adunat jumătate.
- Şi s-a dus după ceilalţi.
- Exact. Vestea s-a răspândit, iar cei doi s-au ascuns. Aşa au antrenat-o şi pe fiica lui O’Hara în această poveste. A ieşit nasol, cum vei vedea când ai să citeşti şi tu cartea. Unul dintre ei a fost omorât. Crew şi detectivul de la asigurări au mirosit urma. Apoi, copoiul şi fiica hoţului s-au îndrăgostit, au fost destul de fericiţi împreună, iar ea l-a ajutat să recupereze jumătatea la care avusese acces O’Hara. L-au prins şi pe Crew, cu oarece dramatism şi acte de eroism, dar a murit în închisoare, la nici trei ani după condamnare. I-au găsit sfertul lui ascuns într-un seif de depuneri de-aici, din oraş, cu ajutorul unei chei pe care o avusese la el în momentul arestării, dar n-a spus niciodată unde se afla şi celălalt sfert din pradă.
- Au trecut peste 50 de ani de-atunci. La ora asta, s-ar putea să fie în vreo casetă de bijuterii, sub formă de inele, brăţări, orice.
- Cu siguranţă. Dar e mai distractiv să ni le imaginăm ascunse în vreo pisică de ceramică adunând praful pe un raft, într-un magazin de mărunţişuri, nu?
Eve nu vedea partea amuzantă, dar motivul, da.
- În carte vorbeşte despre relaţiile de familie şi despre diamantele dispărute. Chestii sexy. Cineva ajunge la concluzia că sunt la ea sau că ştie unde se află.
- Desigur, cartea conţine şi o declaraţie explicită că nu, dar, e inevitabil ca unii să se întrebe dacă nu cumva diamantele sunt la ea sau la altcineva din familie. Iar dacă mai există pe undeva, nemontate, azi ar valora mult mai mult decât la începutul secolului. Numai legenda singură şi e de ajuns să le salte valoarea.
- Cât?
- Cu modestie, vreo cinşpe milioane.
- Suma de 15 milioane n-are nimic modest în ea. O cifră ca asta i-ar putea împinge pe mulţi să pornească la vânătoare de comori. Ceea ce, dacă mergem în direcţia asta, reduce numărul la... cât, vreo două milioane de oameni?
- Mai mult, aş crede, de vreme ce a făcut un turneu mediatic. Chiar şi cei care n-au cumpărat sau citit cartea ar putea să fi auzi rezumatul poveştii într-un interviu.
- Ei, şi ce farmec are viaţa fără o mică provocare. Tu le-ai căutat vreodată?
- Nu, dar e distractiv să speculezi în legătură cu ele la o bere cu prietenii. Ţin minte, când eram tânăr, că unii se mândreau cu faptul că Jack O’Hara, cel care a scăpat, era irlandez. Unora le plăcea să-şi imagineze că el le săltase pe ultimele şi şi-a trăit bătrâneţele pe picior mare, profitând de pradă.
- Dar tu nu crezi.
- Nu ştiu ce să zic. Dacă reuşea, Crew s-ar fi repezit la el repede ca un câine la un purice care-l pişcă de spate. La Crew era cheia, şi a dus secretul ascunzătorii cu el în iad. De ciudă, poate, dar nu numai atât - cred, mai degrabă, că simţea astfel că-i aparţin. Şi au rămas ale lui.
- Cam obsedat tipul, nu?
- Aşa e reprezentat în carte şi, din câte-am dedus, Samantha Gannon a ţinut cu sfinţenie să redea totul cât mai fidel.
- În regulă, ia să aruncăm o privire la distribuţie, propuse Eve, ducându-se la computerul aflat pe birou. N-am să primesc rapoartele criminalistice şi medicale până mâine. Gannon a declarat că, la întoarcerea ei, casa era încuiată şi cu sistemul de alarmă în funcţiune. M-am uitat bine, intrarea nu fusese forţată. Prin urmare, ucigaşul fie a venit cu Jacobs, fie a intrat singur. Tind spre a doua ipoteză, care ar presupune o anumită experienţă privind sistemele de securitate sau cunoaşterea codurilor.
- Fostul?
- Gannon afirmă că după ce s-au despărţit, a schimbat codurile. Asta nu înseamnă că tipul n-a putut să le afle. În timp ce mă ocup de el, tu ai puteau să-mi obţii tot ce reuşeşti despre diamante şi despre oamenii implicaţi.
- E mult mai distractiv.
Roarke îşi umplu din nou ceaşca, o luă cu el în biroul alăturat şi Eve începu o procesare standard a lui Chad Dix, bându-şi meditativ cafeaua în timp ce computerul recolta datele. Rece, inutilă, fără sens. Asta era impresia pe care i-o făcea asasinarea Andreei Jacobs.
Nu fusese un omor provocat de panică. Rana era prea precisă, metoda în sine prea deliberată, pentru un om panicat. Atacând-o pe la spate, i-ar fi fost la fel de uşor, şi la fel de eficient, s-o ameţească printr-o lovitură în cap. Moartea ei Nu-l ajutase cu nimic.
Eve elimină orice posibilitate reală a unei spargeri profesioniste. Starea în care găsiseră casa nu sugera asta. Un jaf ratat putea fi un paravan destul de credibil pentru un omor cu premeditare, dar niciun profesionist n-ar fi lăsat pe loc toate acele obiecte de valoare.
Dix, Chad, începu computerul. Adresa numărul cinci, 41 East Seventy-first Street, New York. Data naşterii: 28, martie, 2027.
Părinţii, Mitcheldix, Grada Longdix Unger.
Divorţaţi. Un frate, Wheaton. O soră după mamă, Maylee Unger Brooks.
Eve se concentră asupra antecedentelor profesionale - planificator financiar la Tarbo, Chassie şi Dix. Deci, un tip care avea de-a face cu banii. Eve considera că oamenilor care se ocupau de banii altora le plăcea să aibă şi ei cât mai mulţi. Îi studie fotografia.
Fălci pătrate, frunte înaltă, bărbierit. Chipeş în stil studios, probabil, cu păr şaten, tuns îngrijit şi ochi căprui.
- Computer, subiectul are antecedente penale? Include orice arestare cu anulare sau suspendare a acuzaţiei.
Lucrez... Beţie şi tulburarea liniştii publice, amendă plătită, 12 noiembrie, 2049. Posesie de substanţe ilegale, amendă plătită, 3 aprilie, 2050. Distrugere de bunuri publice, beţie în public, daune achitate, amendă plătită, 4 iulie, 2050. Beţie şi tulburarea liniştii publice, amendă plătită, 15 iunie, 2053.
- Avem un sistem destul de regulat aici. Computer, date despre dezintoxicări alcoolice şi/sau chimic?
Lucrez... Program de dezintoxicare voluntară, Stokley Clinic, Chicago, Illinois. Program de patru săptămâni, 13 iulie - 10 august, 2050, finalizat. Program de dezintoxicare voluntară, Stokley Clinic, Chicago, Illinois. Program de două săptămâni, 16-30 iunie, 2053, finalizat.
Totuşi, trecutul lui nu arăta nicio predilecţie spre violenţă.
Avea să-l interogheze a doua zi şi să scormonească mai adânc, dacă era cazul. Eve accesă datele despre victimă.
Andrea Jacobs avusese 29 de ani. Născută în Brooklyn, singură la părinţi, care încă mai erau în viaţă şi locuiau în Florida. Eve îşi zise că tocmai le distrusese viaţa cu câteva ore în urmă, când îi anunţase că singurul lor copil murise.
Fotografia Andreei arăta o blondă atrăgătoare cu un zâmbet larg şi strălucitor. Nu avea cazier. Lucrase pentru aceeaşi firmă timp de opt ani şi în tot acest timp locuise în acelaşi apartament.
Se mutase din Brooklyn, îşi spuse Eve. Îşi luase o slujbă şi o locuinţă proprie. Întrucât avea permisiunea familiei să examineze datele financiare ale victimei, introduse codul şi le accesă.
Locuise în apropiere, observă ea. Chiria era plătită la zi. Factura de la Saks era depăşită, ca şi una pentru un local numit Clones. Un control scurt o informă că această Clones era o casă de modă scumpă.
Cu datele încă afişate, trecu la însemnările ei şi începu să le coordoneze într-un raport. Prelucrarea faptelor, a observaţiilor şi a declaraţiilor şi reunirea lor într-un tot unitar o ajuta să gândească.
Eve ridică privirea, când Roarke apăru în uşă.
- Există destul de multe informaţii despre diamante, inclusiv descrieri detaliate şi fotografii. Mult mai multe despre fiecare dintre oamenii presupuşi a fi autori ai furtului, încă se mai adună. L-am pus să le trimită simultan şi la tine.
- Mulţumesc. E nevoie să supervizezi procesul?
- Nu, nu neapărat.
- Vrei să vii la o plimbare?
- Cu tine, locotenente? Oricând.
19.
Eve revenise la locul faptei.
Ora nu era la fel de târzie ca în seara crimei, dar nici mult mai devreme. Decodă sigiliul poliţiei.
- Cât ar dura ca să dezactivezi alarma şi să decodezi încuietorile? În medie?
- Bine, darling, dar eu am un nivel mediu în problemele astea.
Eve îşi dădu ochii peste cap.
- E un sistem bun? Ai avea nevoie de experienţă ca să treci de el sau doar de instrumentele potrivite?
- În primul rând, e un cartier bun şi sigur. Trafic pietonal şi stradal considerabil. N-ar fi bine s-o rasoleşti şi să pui lumea pe gânduri. Ei, ia să vedem, ce face tipul ăla acolo? în toiul nopţii? Apropo, la ce oră s-a comis crima?
- Nu ştim precis din cauza stării cadavrului, dar e undeva între douăsprezece şi unu A.M.
- Deci, nu foarte târziu mai ales dacă presupunem că individul era deja înăuntru. În faptul serii, practic. Deci, era în interesul lui să intre fără să piardă prea mult vremea pe la uşă. În locul lui eu aş fi studiat sistemul înainte de a acţiona. Fie l-aş fi examinat personal, fie m-aş fi documentat ca să aflu ce marcă era, după care l-aş fi cercetat la firma furnizoare, sau online. M-aş fi lămurit cu ce aveam de-a face, înainte să vin aici.
O gândire de bun-simţ - pentru un infractor, reflectă Eve, apoi continuă:
- Şi dacă făceai toate astea?
Îngândurat, Roarke scoase un murmur, studiind încuietorile.
- Cu competenţa necesară, ar ceda în patru minute. Trei, dacă ai şi mâini îndemânatice.
- Trei-patru minute, repetă ea.
- Puţin mai mult decât ai crede, când stai într-un loc unde n-ai ce căuta, făcând un lucru pe care n-ai voie să-l faci.
- Mda, pricep.
- Dacă eşti amator, durează considerabil mai mult. După cum vezi, locatara noastră a avut politeţea de a pune aici plăcuţa de avertizare, spunându-le celor interesaţi că e protejată de First Alarm Group.
Eve oftă dezgustată.
- „Auziţi, Domnu’ Spărgător, permiteţi-mi să vă dau o mână de ajutor la jaful ăsta.“ Bunicul ei a fost poliţist, apoi a devenit detectiv particular, adăugă ea. Nu era firesc să-i spună ce prostie e să afişezi sistemul de securitate pe care-l ai instalat?
- Probabil. Deci, ar putea fi o momeală. De dragul argumentaţiei, vom presupune că ucigaşul nostru a crezut că datele sunt reale. Cel mai bine vândut pachet rezidenţial al firmei e conectat chiar la încuietoare. Trebuie să-l dezactivezi în timp ce lucrezi încuietoarea, iar pentru asta ai nevoie de degete sigure. Pe urmă, trebuie să-l resetezi de la panoul care se află, cel mai probabil, înăuntru chiar lângă uşă. Asta i-ar putea lua omului nostru încă un minut, două chiar, dacă ştie precis ce are de făcut. Cel mai bine ar fi fost să-şi cumpere şi el sistemul şi să exerseze. Apropo, de ce m-ai adus aici, ca să-mi mai fac şi eu mâna?
- Voiam să văd...
Se întrerupse, când un bărbat le strigă de pe trotuar:
- Ce faceţi dumneavoastră acolo?
Omul de vreo 35 de ani părea membru permanent într-un club sportiv. Muşchi puternici pe un trup suplu. În spatele lui, pe partea cealaltă a străzii, o femeie stătea în lumina care ieşea printr-o uşă deschisă. Avea un link de buzunar în mână.
- Probleme? întrebă Eve.
- Asta voiam şi eu să ştiu.
Omul îşi încordă muşchii, luând o poziţie combativă.
- Nu-i nimeni acasă. Dacă sunteţi prieteni cu persoana care locuieşte aici, ar trebui să ştiţi, spuse el.
- Dumneavoastră îi sunteţi prieten?
- Eu stau vizavi, arătă el cu degetul peste umăr. Pe-aici, avem grijă unii de alţii.
- Mă bucur să aud, spuse Eve, scoţându-şi insigna. Ştiţi ce s-a întâmplat aici?
- Mda. Staţi o clipă.
Se întoarse şi-i strigă femeii din uşă:
- E-n regulă, scumpo. Sunt poliţişti. Am cam bănuit eu, continuă, întorcându-se iar spre ei, da’ voiam să mă asigur. Doi poliţişti au fost să stea de vorbă cu noi. Mă scuzaţi că v-am luat aşa tare. Suntem cam nervoşi, de când s-a întâmplat.
- Nicio problemă. Eraţi acasă joi seara?
- Da, eram acasă. Acolo, peste drum - chiar în timp ce...
Privi lung spre casa Samanthei Gannon.
- Iisuse, îţi vine rău doar când te gândeşti. Şi pe Andrea o cunoşteam. Am fost la petreceri la Sam, iar ea şi nevastă-mea au ieşit de vreo două ori seara, ca între fete. Acolo, peste drum eram, când s-a întâmplat.
- Ştiaţi că Andrea Jacobs stătea aici în timp ce domnişoara Gannon lipsea din oraş?
- Nevastă-mea a fost aici în seara dinaintea plecării lui Sam în turneul ei ca să-şi ia la revedere, să-i ureze noroc şi s-o întrebe dacă voia să dăm de mâncare la peşti sau altceva. Sam i-a spus c-o să vină Andrea să aibă grijă de toate.
- Aţi văzut-o sau aţi vorbit cu Andrea Jacobs în timpul cât Samantha Gannon era plecată din oraş?
- Nu cred c-am văzut-o decât o dată. Ne-am făcut cu mâna peste drum, cam aşa ceva. Eu aproape în fiecare dimineaţă plec de-acasă pe la şase jumate. Trec pe la sală, înainte să mă duc la birou. Nevastă-mea iese în jur de 8. Andrea venea la ore diferite aşa că nu m-am aşteptat s-o văd prea des. Când n-o vedeam, nu mă gândeam că s-a întâmplat ceva.
- Dar astă-seară ne-aţi observat la uşă. Din cauza celor întâmplate sau obişnuiţi să vă uitaţi pe fereastră?
- Mă cam uit. Nu ca un vultur, zâmbi el vag, încerc doar să fiu pe fază, înţelegeţi, iar dumneavoastră stăteaţi acolo cam de multă vreme, nu?
- Mda.
- La fel ca nişte oameni care ar fi încercat să forţeze uşor încuietorile şi să treacă peste sistemul de alarmă.
- Aţi observat pe cineva suspect? Aţi văzut vreo persoană la uşă sau doar învârtindu-se pe-aici, în ultimele două săptămâni?
- Şi poliţiştii m-au întrebat acelaşi lucru. M-am gândit şi m-am tot gândit, da’ n-am văzut pe nimeni. Şi nici nevastă- mea, fiindcă am vorbit despre asta după ce am auzit ce s-a întâmplat. Aproape că nu mai vorbim despre altceva.
Oftă, înainte de a continua:
- Joia trecută, nevastă-mea şi cu mine ne-am dus la culcare pe la 10. Stând în pat, ne-am mai uitat un timp la un film. Eu am încuiat uşile chiar înainte de a ne culca. Precis că m-am uitat şi afară. Întotdeauna mă uit, din obişnuinţă. Da’ n-am văzut nimic. Şi pe nimeni. E groaznic ce s-a întâmplat. Când se întâmplă ceva de genul asta, de obicei nu cunoşti oamenii, comentă el, privind spre casă. Li se întâmplă doar cunoscuţilor altora.
Ea îi cunoştea, medită Eve, în timp ce revenea spre Roarke.
Cunoştea nenumăraţi morţi.
- Vezi cât timp îţi ia, îi spuse lui Roarke.
- În regulă.
Roarke scoase din buzunar o mică trusă de piele şi alese din ea un instrument.
- Ţine seama că nu m-am documentat, nici n-am exersat pe sistemul ăsta, zise el, lăsându-se pe vine.
- Mda, ştiu. Ai un handicap. Vreau doar să reconstitui un posibil scenariu. Nu cred că un om care fila casa asta ar fi trecut neobservat de Joe Gym de vizavi. Mai ales dacă s-a învârtit mai mult pe-aici.
- În timp ce stăteai de vorbă cu el, vreo juma’ de duzină de oameni au ieşit pe la uşi sau la ferestre, să se uite la voi.
- Am observat.
- Totuşi, când filezi poţi să treci fără să te opreşti şi să faci fotografii din mers...
Se ridică, deschise uşa, desfăcu tabloul de siguranţă, conectă în el un minicomputer de buzunar şi introduse manual o comandă.
- Îţi schimbi hainele, continuă el şi mai dai o raită... N-ai nevoie decât de puţină răbdare. Gata, s-a rezolvat.
- Ai spus trei sau patru minute. N-au trecut nici două.
- Am spus şi că e nevoie de talent. Nu la mine m-am referit. E un sistem decent, dar la Roarke Industries se produc altele şi mai bune.
- Mai întâi s-a dus la etaj.
- Serios?
- Da, pentru că, dacă nu se aştepta să intre nimeni, ar fi lăsat luminile aprinse, după ce a activat filtrele de la ferestre, iar Andrea ar fi observat, atunci când intra în casă. Ar fi văzut că ardea lumina şi că livingul era întors pe dos. Presupunând că avea un dram de creier, dacă intra şi dădea peste aşa ceva, ar fi fugit imediat să cheme poliţia. Dar ea s-a dus la etaj.
Deschise iar uşa din faţă şi o lăsă să se trântească.
- Individul a auzit-o. Andreea a verificat încuietorile, şi sistemul de alarmă. Poate a consultat şi linkul de-aici, de jos, să vadă dacă avea mesaje.
Eve porni prin living, ocolind obiectele răsturnate, fără să ia în seamă mirosul de chimicale provenit de la echipa criminalistică.
- Fusese la club, probabil că băuse câteva pahare... Nu-şi petrecea prea mult timp aici. Purta nişte pantofi incomozi, dar nu şi i-a scos până-n dormitor. Nu văd de ce ar fi umblat prin casă încălţată cu ei, dacă nu era nimeni care să-i admire picioarele. În sfârşit, a pornit spre etaj...
Începu să urce treptele.
- Pariez că-i plăcea casa. Aproape 10 ani a locuit într-un apartament. Mai pariez şi că-i plăcea să aibă atâta spaţiu la dispoziţie. A intrat în dormitor, şi şi-a aruncat din picioare pantofii ăia de rahat...
- Un amănunt minor: de unde ştii că nu şi i-a scos jos, după care a urcat desculţă, cu ei în mână?
- Hmm? A, după poziţie - a lor, şi a ei. Dacă-i avea în mână când i-a tăiat gâtul, i-ar fi scăpat alături. Dacă i-a dus în mână până sus, s-ar fi întors spre debara, sau măcar i-ar fi aruncat în direcţia aia. Vezi unde sunt?
Roarke văzu pantofii, la fel cum văzu şi petele şi dârele de sânge de pe pat, podea, lampă, perete. Mirosul de chimicale abia reuşea să acopere duhoarea. Se întrebă, cum Dumnezeu va mai putea cineva să revină şi să se culce în camera aceea. Să trăiască în coşmarul acelei încăperi.
Apoi îşi privi soţia şi văzu că-i aştepta răspunsul. Ochii ei de poliţistă erau reci şi inexpresivi. Trăia cu coşmarurile zi şi noapte, şi trează, şi în somn.
- Da, văd.
- Uşile debaralei erau deschise. Pariez pe debara. Nu de aici a început. Cred că a început din biroul de pe hol. Cred că acolo s-a dus mai întâi şi n-a apucat să ajungă foarte departe.
- De ce?
- Dacă răvăşea camera asta, Andrea ar fi văzut harababura imediat ce a deschis uşa. Nu avea nicio rană care să demonstreze că ar fi încercat să fugă sau să opună rezistenţă. În al doilea rând, în birou domneşte o ordine impecabilă. Presupun că de-acolo a pornit, plănuind să lucreze ordonat şi atent. Când a intrat Jacobs, i-a dat peste cap tot planul.
- Iar Planul B era crima.
- Mda. N-avea cum să nu-i observe biroul, dar nu i l-a răscolit. În rest, a umblat peste tot şi nu l-a mai interesat că lasă urme. În birou se uitase deja. De ce să-şi mai piardă vremea cu el?
Roarke privi oripilat sângele care mânjea pardoseala şi pereţii.
- Să tai beregata unei femei înseamnă economie de timp.
- Poate conta şi asta. Cred că a auzit-o intrând şi, în loc să aştepte până adormea şi apoi să plece naibii din casă, în loc să-i dea una-n cap, s-a strecurat aici, s-a ascuns în debara şi a văzut-o când a venit şi şi-a aruncat pantofii ăia pretenţioşi. Ia dă chestiile alea la o parte, vrei? Am trecut deja pe-aici, scena e înregistrată. Intră-n debara.
- Hristoase.
Roarke împinse în lături maldărele de haine şi perne şi intră în debaraua deschisă.
- Vezi unghiul? Ăsta trebuie să fie, după felul cum a căzut cadavrul. Stătea cu faţa-n direcţia asta. El vine de la spate, îi trage capul apucând-o de păr - avea păr lung, plus unghiul rănii... Aşa trebuie să fi făcut. Tăietură de sus în jos, stânga-dreapta. Ia fă şi tu. Doar de păr să nu mă tragi.
Roarke ajunse la ea din doi paşi şi simulă trasul de păr şi lovitura cu cuţitul.
Eve îşi imagină că are un spasm scurt. Şocul suferit de organism, semnalul de alarmă urlând în creier chiar în timp ce restul trupului începea să moară. Coborî privirea spre podea, rememorând poziţia cadavrului.
- Asta trebuie să fie. Exact aşa. N-a ezitat nici măcar o secundă. O singură secundă în plus i-ar fi dat Andreei timp să audă ceva, să se întoarcă, să schimbe unghiul, mai mult sau mai puţin. Totul a fost rapid şi precis. Vezi, în cădere s-a lovit de marginea patului. O indică stropitura asta de-aici. S-a izbit de pat, a ricoşat, s-a rostogolit, şi a rămas nemişcată. Apoi, el şi-a continuat treaba. Cea mai mare parte a trebuit s-o facă după ce o omorâse. Probabil a mai stat în casă vreo oră - două cel mult, chiar şi în camera asta, în timp ce din ea se scurgea sângele. Are mâini sigure. Şi sânge rece.
- Ai pus-o sub supraveghere pe Samantha Gannon?
- Da. Şi aşa o să rămână până ordon eu la loc comanda. Hai să ieşim de-aici.
Roarke aşteptă să ajungă iar afară, în aerul canicular al verii.
După ce Eve sigilă din nou uşa, o luă de braţe şi o trase spre el, sărutând-o uşor.
- Asta de ce-ai mai făcut-o? îl întrebă ea.
- Aveam nevoie. Amândoi.
- Cred că ai dreptate.
Îl luă de mână şi coborâră împreună treptele.
Presa se prinsese deja.
Linkul de birou al Evei de la Cop Central era plin de cereri, rugăminţi, solicitări de informaţii. Le respinse pe toate, trimiţându-le cu mare plăcere la biroul de presă. Puteau să adulmece sângele cât voiau, dar de la ea n-aveau să afle nimic până nu termina ce avea de făcut. Se aştepta s-o viziteze Nadine Furst, nu peste mult timp. Avea să se ocupe de asta la momentul potrivit.
Adevărul era că putea fi util să se folosească de celebra reporteră de la Canalul 75.
Ceru o cafea şi-şi spuse că niciodată nu era prea devreme să-i piseze pe cei de la morgă sau de la laborator şi procedă în consecinţă. Tocmai se certa la telefon cu medicul legist însărcinat cu cazul ei, enervată că examinatorul medical şef Morris era în concediu, când auzi izbucnind din ţarcul de lângă biroul ei chiote şi fluierături.
- Nu mă interesează dacă-n domeniul vostru e vremea vacanţelor de vară, se răsti Eve. Întîmplător, hobby-ul meu nu este să vă trimit cadavre. Am nevoie de rezultate, nu de scuze.
Întrerupse legătura, hotărând că primul şut în fund tras în ziua respectivă îi crease dispoziţia perfectă ca să se ia de cei de la laborator. Apoi se încruntă, la auzul ţăcănitului de tocuri ce se apropia de biroul ei.
- ’Neaţa, Dallas.
Peabody cea îndesată, recent promovată la gradul de detectiv nu-şi mai purta uniforma lustruită, de agentă, iar Eve descoperi că era mare păcat. Trupul ei bondoc, care fără salopetă prezenta mult mai multe curbe, era acum gătit într-o pereche de pantaloni pensaţi de culoarea lavandei, un tricou violet strâmt şi un soi de jachetă fâlfâitoare în care se regăseau ambele culori, sub formă de dungi subţiri. În locul pantofilor ei de poliţistă butucănoşi şi respectabili, purta nişte escarpeni purpurii, ciocaţi, cu tocuri mici.
- Ce naiba-s astea de pe tine?
- Haine. Sunt hainele mele. Încerc look-uri diferite, ca să-mi stabilesc stilul personal de serviciu. Mă gândesc să-mi vopsesc şi părul şi să-mi schimb coafura.
- De ce ai nevoie de o coafură nouă?
Era obişnuită cu castronul brunet al lui Peabody, fir-ar să fie!
- De ce oamenii vor mereu altă coafură? Dacă nu-ţi plăcea cum era, de ce-ai adoptat-o pe cea veche? Pe urmă n-o să-ţi placă alta şi alta. Simt că-nnebunesc.
- Multe te fac pe tine să-nnebuneşti.
- Şi ăştia ce naiba sunt? continuă Eve, arătând cu degetul spre pantofi.
- Nu-s grozavi? îşi răsuci Peabody glezna, să-şi arate pantofii. Sunt surprinzător de comozi.
- Ăştia sunt pantofi de femeie.
- Dallas, nu prea ştiu cum să-ţi spun, dar şi eu sunt femeie.
- Partenerul meu nu e femeie. Eu n-am partenere femei. Am copoi. Partenerul meu e copoi, iar ăştia nu-s pantofi de copoi. Ţăcăne.
- Mersi, locotenent, zâmbi Peabody, cred că-mi vin foarte bine toate.
- Nu, Iisuse Hristoase! Ţăcăne când mergi.
- N-au nevoie decât să fie rodaţi, zise Peabody îmbufnată, dar apoi văzu pe biroul lui Eve dosarul şi fotografiile de la locul faptei.
- Ce faci? Lucrezi la un caz rece?
- Arde. Ieri l-am prins, chiar înainte să ies din schimb.
- Ai prins un caz şi nu m-ai luat şi pe mine?
- Nu te smiorcăi. Nu te-am chemat fiindcă aveai în program Seara cea Mare. Mai ţii minte cum o tot spuneai, de parc-ar fi fost un titlu de film video? Ştiu şi eu să investighez un câmp infracţional, Peabody. N-aveam niciun motiv să-ţi dau planurile peste cap.
- În ciuda opiniei tale despre pantofii mei, sunt copoi. Mă aştept oricând să mi se dea peste cap planurile.
- De data asta n-a fost nevoie. La naiba, voiam să te las să petreci. Dacă ai să faci tărăboi pe chestia asta, nu vei reuşi decât să mă enervezi.
Peabody îşi strânse buzele, schimbându-şi poziţia, semn că pantofii nu erau chiar atât de comozi pe cât spusese. Apoi zâmbi.
- Nu fac. Îţi mulţumesc. A fost foarte importantă pentru mine, iar Mcnab şi-a dat multă osteneală. Aşa că-ţi sunt recunoscătoare. Ne-am distrat de minune. Am băut puţin mai mult decât ar fi trebuit, şi în dimineaţa asta-s cam buimacă, dar o doză de cafea naturală ar rezolva problema.
Privi cu speranţă spre Autochef-ul lui Eve, care conţinea altceva decât lăturile maro din birou.
- Ia-ţi şi pe urmă stai jos. Am să te pun la curent.
- Diamante dispărute. E ca o vânătoare de comori, conchise Peabody. Goana după pradă. Ar putea fi distractiv.
Fără să-i răspundă, Eve îi dădu una dintre fotografiile cu trupul Andreei Jacobs făcută la locul crimei. Peabody şuieră printre dinţi.
- OK, nu-i prea distractiv. Niciun semn de forţare a intrării? Agresiune sexuală?
- Nimic vizibil la faţa locului.
- Ar fi putut aduce pe cineva acasă cu ea. O alegere proastă. Se mai întâmplă.
- Verificăm. I-am procesat debit cardul. Ultima tranzacţie, care pare nota de plată pe seara respectivă, s-a făcut la Club Şase-Zero, colţ Şaizeci cu Doi, orele 11:45, joi seara. Ora estimativă a morţii a fost între miezul nopţii şi ora unu.
- Deci, de la club s-a dus direct acasă la Gannon. Dacă a avut vreun musafir, l-a găsit acolo.
- Examinăm terenul, spuse Eve, strângând hârtiile la loc în dosar. Vorbim cu fostul iubit al lui Gannon, cu şeful şi colegii lui Jacobs, mergem la club şi facem un ocol să-i hărţuim şi pe ăia de la morgă.
- Partea asta-mi place întotdeauna. Am şi eu ocazia să-mi arăt insigna nouă, adăugă Peabody. În timp ce ieşeau, îşi descheie jacheta pentru a dezvălui scutul de detectiv prins la cingătoare.
- Foarte drăguţ.
- Noul meu accesoriu favorit.
Conducerea firmei Tarbo, Chassie and Dix subscria evident la teoria că manifestările excesive atrag clienţii ale căror situaţii financiare au nevoie de planificări. Sediul din centru se întindea pe patru niveluri, cu punctul principal de informare mare cât terenul echipei Yankees. Opt tineri şi tinere, angajaţi cu siguranţă atât pentru talentele lor de comunicare, cât şi pentru aspectul arătos, lucrau la o tejghea insulară roşie ca o maşină de pompieri, în mijlocul căreia ar fi încăput un mic cartier suburban. Fiecare purta asupra lui un comunicator personal şi manevra centre de minidate şi comunicare ultimul răcnet.
Dacă era să te iei după zâmbetele lor orbitoare şi identice, îţi dădeai seama clar că fiecare practica o igienă bucală superioară.
În jurul lor se aflau tejghele mai mici, cu alţi bărbaţi şi femei şic, dinţoşi şi cu costume elegante, trei zone de aşteptare cu fotolii pluşate, ecrane pentru omorârea timpului, şi o mică grădină plantată cu mult gust în jurul unui lăculeţ albastru. O muzică ritmată pulsa prin aer cu volumul la un nivel discret.
Eve îşi spuse că, dacă ar fi lucrat în asemenea condiţii, în mai puţin de-o săptămână ar fi ajuns într-o cameră capitonată pentru bolnavii mintal.
Pomi spre punctul principal, păşind pe o mochetă argintie pufos-sârmoasă.
- Chad Dix.
- Domnul Dix e la 42, îi zâmbi radios o brunetă, bătând cu degetul în ecran. Voi chema cu plăcere un asistent de-al lui, ca să vă escorteze. Dacă-mi puteţi spune numele dumneavoastră şi ora audienţei...?
Eve îşi puse insigna pe tăblia roşie lucioasă a tejghelei.
- Locotenent Dallas, NYPSD. Aş zice că ora audienţei e acum. Putem urca până la 42 singuri, mulţumesc, dar ar fi bine să-l anunţaţi pe domnul Dix că venim.
- Aveţi nevoie de aprobare pentru lift.
Luându-şi insigna, Eve o legănă semnificativ:
- Atunci, fa bine şi dă-ne-o.
Îşi puse insigna în buzunar şi porni spre şirul de ascensoare, cu Peabody după ea.
- Data viitoare pot să fiu eu copoiul care latră? întrebă în şoaptă partenera ei, în timp ce aşteptau să se deschidă uşile. Am nevoie de exerciţiu.
- După părerea mea, dacă ai nevoie să exersezi, înseamnă că nu ţi-ai găsit adevărata vocaţie, dar poţi să-ncerci, răspunse Eve, intrând în lift. Patruşdoi, ceru ea şi se rezemă de peretele lateral, în timp ce cabina pornea în sus. Ia-te de asistentul pe care-au să ni-l arunce-n drum.
- Abia aştept, îşi frecă Peabody palmele, apoi îşi flexă umerii şi-şi răsuci gâtul de câteva ori.
- E clar că n-ai chemare, mormăi Eve, dar o lăsă să iasă prima, când uşile se deschiseră la etajul patruzeci şi doi.
Interiorul era la fel de opulent ca primul, deşi în concepţia cromatică domina albastru electric şi argintiu, nu roşu. Spaţiile de aşteptare erau mai mari, având în plus ecrane murale unde rulau diverse programe financiare. Punctul de informare avea forma şi mărimea unei piscine. Nu aveau de ce să-şi piardă vremea acolo, căci asistenta se grăbea deja spre ele, ţăcănind cu tocurile şi trecând prin uşa dublă de sticlă care se deschisese silenţios la apropierea ei.
Femeia era o blondă cu părul ca razele soarelui coafat într-o claie de bucle-tirbuşon ce-i înconjurau săltăreţe capul, ca o aureolă. Avea buze şi obraji roz şi un trup cu forme impresionante strâns într-o fustă îngustă şi o jachetă de culoarea alb-gălbui.
Nevrând să scape ocazia, Peabody făcu un pas înainte şi-şi descheie jacheta.
- Detectiv Peabody, NYPSD Partenera mea, locotenent Dallas. Trebuie să vorbim cu Chad Dix, în legătură cu o anchetă.
- Domnul Dix e într-o întâlnire cu un client, dar am să-i consult cu plăcere agenda, ca să vă programez şi pe dumneavoastră azi, mai târziu. Dacă-mi spuneţi despre ce este vorba şi de cât timp veţi avea nevoie...
- Este vorba de o crimă, iar timpul de care vom avea nevoie depinde doar de domnul Dix.
Peabody îşi aplecă uşor capul, privind-o pe sub sprâncene, cu o expresie severă pe care şi-o studia în faţa oglinzii din baie.
- Dacă nu se simte în stare să ne primească acum şi aici, îl ducem bucuros la secţie, să discutăm acolo. Poţi veni şi dumneata cu el, adăugă ea.
- Eu... Dacă aşteptaţi doar un moment...
În timp ce asistenta pleca grăbită, Peabody îi dădu un cot lui Eve.
- „Este vorba de o crimă.“ Ţi-a plăcut cum a sunat?
- Se putea şi mai rău, dădu din cap Eve, în timp ce blonda revenea agitată. Hai să vedem rezultatele.
- Dacă veniţi cu mine, domnul Dix vă va primi chiar acum.
- Mă aşteptam, declară Peabody, pornind după ea cu pas ţanţoş.
- Nu-i călca de două ori pe aceeaşi bătătură, mormăi Eve. E răsuflată.
- S-a marcat.
Trecură printr-un hol spaţios, în formă de evantai, care avea în capătul mai larg o uşă dublă, opacă care se deschise după ce asistenta ciocăni.
- Detectivul Peabody şi locotenentul Dallas, domnule Dix.
- Mulţumesc, Juna.
Dix stătea la un birou în formă de U, cu obligatoria fereastră cât tot peretele în spate. Apartamentul său administrativ conţinea o zonă-salon luxoasă, cu câteva fotolii mari şi un raft pe care erau etalate diverse jocuri şi jucării antice.
Dix purta un costum gri-fer cu dungi alburii discrete şi un lanţ de argint împletit, pe sub gulerul cămăşii albe ca zăpada.
- Doamnelor ofiţer, le salută el cu o expresie sobră, indicându-le fotoliile. Presupun că e în legătură cu tragedia de la Samantha Gannon. Am auzit aseară, la actualităţi. N-am reuşit s-o găsesc pe Savannah. Îmi puteţi spune dacă se simte bine?
- Cât de bine se poate simţi în condiţiile date, răspunse Eve. O cunoşteaţi şi pe Andrea Jacobs?
- Da, clătină el din cap, aşezându-se la birou. Nu-mi vine să cred că s-a putut întâmpla aşa ceva. Am cunoscut-o prin Samantha. Ne-am văzut de câteva ori, pe vremea când Samantha şi cu mine eram împreună. Era... cred că sună ca un clişeu - una dintre acele persoane pline de viaţă. Reportajele sunt vagi, chiar şi cele de azi-dimineaţă. A avut loc o spargere?
- Suntem în curs de verificare a ipotezei. Dumneavoastră şi domnişoara Gannon nu vă mai vedeţi?
- Nu, în sens romantic, nu.
- De ce?
- N-a mers.
- Din vina cui?
- A amândurora. Sam e o femeie frumoasă şi interesantă, dar nu ne mai simţeam bine împreună. Am hotărât să ne despărţim.
- Aveaţi codurile locuinţei ei.
- Am...
Se opri o clipă, dregându-şi discret glasul.
- Da, le aveam. Aşa cum şi ea le avea pe ale mele. Presupun că le-a schimbat după ce ne-am despărţit. Şi eu mi le-am schimbat.
- Ne puteţi spune unde aţi fost în seara respectivă?
- Da, desigur. Am stat aici, la birou, până după ora şapte. Aveam o întâlnire la cină cu un client, la Bistro, pe Fifty-first. Juna vă poate da informaţii despre client, dacă aveţi nevoie. Am plecat de la restaurant pe la 10 şi jumătate şi m-am dus acasă. Timp de vreo oră am mai lucrat, apoi m-am uitat la actualităţi, ca în fiecare seară înainte de culcare. Cred că era aproape miezul nopţii. Apoi, m-am culcat.
- Poate să confirme cineva?
- Nu, cel puţin după ce am plecat de la restaurant. Am luat un taxi până acasă, dar nu v-aş putea spune numărul. N-aş fi avut niciun motiv să pătrund prin efracţie în casa lui Sam şi să fur ceva, nici s-o omor pe Andrea, pentru numele lui Dumnezeu!
- Aţi avut unele probleme cu abuzul de substanţe toxice, de-a lungul anilor, domnule Dix.
Un muşchi de pe obrazul lui Chad Dix tresări.
- Sunt curat de ani de zile. Am trecut prin programe de dezintoxicare şi continuu să mă duc cu regularitate la întruniri. Dacă e necesar, mă voi supune unui test, dar vreau să fie prezent şi avocatul meu.
- Vă vom anunţa. Când aţi luat pentru ultima oară legătura cu Andrea Jacobs?
- Acum vreo două luni, 6 săptămâni minimum. Cred că ne-am dus cu toţii la un club de jazz din centru, vara asta. Sam şi cu mine, Andrea şi bărbatul cu care era în acea perioadă, şi încă vreo două persoane. A fost cu câteva săptămâni înainte ca Sam şi cu mine să ne despărţim.
- Dumneavoastră şi domnişoara Jacobs v-aţi întâlnit vreodată separat?
- Nu, răspunse el, pe un ton cam nervos. N-o înşelam pe Sam, în niciun caz cu una dintre prietenele ei. Nici Andrea n-ar fi marşat, oricât de mult îi plăceau bărbaţii. E o insinuare calomnioasă din toate punctele de vedere, o insultă...
- În meseria mea insult mulţi oameni, din toate punctele de vedere. Crima nu predispune la bune maniere. Vă mulţumesc pentru cooperare, domnule Dix, încheie Eve, ridicându-se. Dacă se mai iveşte ceva, ţinem legătura.
Pomi spre uşă, dar se opri brusc şi se întoarse:
- Apropo, aţi citit cartea domnişoarei Gannon?
- Sigur că da. Mi-a dat un exemplar în avans, acum câteva săptămâni şi mi-am mai cumpărat unul, în ziua lansării.
- Aveţi vreo teorie în legătură cu diamantele?
- Fascinantă poveste, nu-i aşa? Cred că fosta soţie a lui Crew a fugit cu ele şi şi-a aranjat undeva o viaţă foarte plăcută.
- S-ar putea. Vă mulţumesc din nou.
Eve aşteptă până ajunseră în stradă.
- Impresii, domnişoară detectiv?
- Ce-mi place când îmi spui aşa! E isteţ, e calm, şi n-avea nicio întâlnire. O pusese pe asistentă să ne spună asta ca să scape de noi.
- Mda. Oamenilor nu le place să stea de vorbă cu poliţia. De ce oare? Era pregătit, adăugă ea, în timp ce ieşeau din lift, şi păşeau în hol. Ştia pe dinafară tot ce făcuse în seara respectivă, nici măcar n-a fost nevoie să-i amintesc data. Sunt 6 zile de-atunci, iar el nu stă pe gânduri o clipă. A turuit-o ca un elev cu lecţia învăţată pe de rost.
- Tot nu ne-a lămurit în legătură cu ora crimei.
- Nu, de aceea a vrut probabil să ne mai amâne. Hai să mergem acum la agenţia de voiaj.
Eve presupunea că, indiferent de împrejurări, la Work or Play domnea o atmosferă veselă.
Pereţii erau acoperiţi cu ecrane care arătau oameni teribil de simpatici zbenguindu-se în ambianţe exotice, probabil pentru a-i convinge pe potenţialii turişti că şi ei ar fi arătat la fel, dacă zburdau aproape goi pe vreo plajă tropicală.
O jumătate de duzină de agente munceau la nişte posturi de lucru asemeni unor boxe cubice, decorate fiecare cu suveniruri personale: fotografii, păpuşi, greutăţi de presat hârtie, postere.
Toate erau femei, iar în încăpere mirosea a fete - ca o aromă de sex zaharisit, după părerea lui Eve. Toate erau îmbrăcate în haine sport la modă - sau despre care bănuia ea că erau la modă – chiar şi cea care părea gravidă într-o fază destul de avansată ca să pară că are în burtă trei plozi sănătoşi.
Doar uitându-se la ea, Eve se enerva.
Şi mai rele erau cele 6 perechi de ochi umflaţi şi înlăcrimaţi şi suspinele întretăiate sau smârcâielile pe nas care se auzeau din când în când.
Camera pulsa de estrogen şi emoţie.
- E cel mai îngrozitor lucru... Cel mai îngrozitor... declară femeia gravidă, reuşind cumva să se salte de pe scaun.
Avea părul de un şaten cu şuviţe blonde, strâns la spate, şi o faţă lătăreaţă ca o lună, de culoarea ciocolatei cu lapte. Îşi rezemă mâna pe umărul uneia dintre femei şi începu să plângă.
- S-ar putea să ne fie mai uşor dacă mergem înapoi la biroul meu. Ăsta e de fapt locul Andreei. L-am luat eu în primire, azi. Mă numesc Cecily Newberry. Eu sunt, ştiţi, şefa...
Le conduse spre un birou alăturat, mic şi îngrijit, şi închise uşa.
- Fetele sunt... cum să spun, într-un hal fără de hal. Toate suntem în ultimul hal. Sincer, n-am crezut-o pe Nara când mi-a spus, azi-dimineaţă, despre Andrea, plângând şi bâlbâindu-se. Pe urmă am dat pe canalul de ştiri şi am văzut reportajul.
Îşi apăsă o mână pe şale şi se aşeză pe un scaun.
- Trebuie să stau jos. Mă simt de parcă aş avea un maxibuz parcat pe vezică.
- Când urmează să naşteţi, doamnă Newberry?
- Peste 10 zile, răspunse ea bătându-se uşor pe burtă. E al doilea. Nu ştiu ce-oi fi avut în cap când l-am programat. O să-l port prin toată canicula asta a verii. Azi am venit aici - intenţionasem să-mi iau concediu câteva săptămâni - dar am venit fiindcă... nu ştiam ce să fac. Ce-ar trebui să fac. Andrea lucra la noi aproape de când s-a deschis agenţia. O conducea împreună cu mine şi urma s-o ia în primire cât timp eram eu în concediu de maternitate.
- Nu mai venise la serviciu de câteva zile. N-aţi fost îngrijorată?
- Îşi luase libere. De fapt, urma să revină azi, când îmi începeam eu concediul. O, Doamne... se tângui ea, frecându-şi faţa. De obicei profita de avantajele noastre şi călătorea, dar de data asta s-a hotărât să aibă grijă de casa prietenei ei, să-şi zugrăvească apartamentul, să mai facă unele cumpărături, să treacă pe la piscinele şi saloanele din oraş. Mă aşteptam să primesc o veste de la ea ieri sau alaltăieri, că tot se apropia momentul când urma să mă înlocuiască. Dar, văzând că nu m-a căutat, nu mi-am făcut griji. Nu i-am dat nicio atenţie, drept să vă spun. Ocupată cu sarcina, cu fetiţa mea de-acasă, cu slujba, cu mama soţului meu care tocmai acum s-a gândit că-i momentul cel mai nimerit să vină la noi, m-am luat cu treburile şi am uitat.
- Când aţi vorbit cu ea ultima oară?
- Acum două săptămâni. Ţin... ţineam foarte mult la Andrea, era o colegă minunată, dar aveam stiluri de viaţă foarte diferite. Ea era necăsătorită şi-i plăcea să iasă în lume. Eu sunt măritată, cresc o fetiţă de 3 ani, aştept încă un copil şi mai conduc şi-o firmă. Aşa că nu ne prea vedeam în afara programului, şi de obicei nu vorbeam despre problemele de serviciu.
- A venit cineva să întrebe de ea sau s-o caute?
- Avea o clientelă regulată. Cele mai multe fete de la mine aşa au. Clienţi care întreabă anume de ele, când planifică un voiaj.
- Deci, avea o listă de clienţi.
- Categoric. Probabil că trebuie să fac nişte formalităţi legale înainte să v-o dau, dar n-am să-mi pierd timpul, şi nici pe-al dumneavoastră. Am parolele tuturor angajatelor mele. Am să v-o dau. Puteţi copia tot ce credeţi că v-ar fi de folos, din unitatea ei de lucru.
- Vă mulţumesc pentru cooperare.
- Era o femeie încântătoare. Mă făcea să râd, şi mă ajuta mult. Niciodată n-am auzit să fi făcut vreun rău cuiva. Voi face tot ce pot ca să vă ajut să aflaţi cine e vinovat. Ştiţi, era una dintre fetele mele. Era de-a mea.
Copiatul fişierelor, căutarea prin conţinutul punctului de lucru şi intervievarea celorlalte angajate le cam luară o oră.
Toate colegele Andreei se duseseră cu ea la cluburi, baruri, petreceri, cu sau fară parteneri. Se vărsau lacrimi din belşug, dar nu şi noutăţi.
Eve abia aştepta să scape de mirosul tristeţii şi al rujului de buze.
- Începe un control standard al numelor de pe lista de clienţi. Eu mă duc să vorbesc cu Samantha Gannon şi să-l iau verbal la trosneală pe boul de medic legist.
- Morris?
- Nu, Morris îşi bronzează aleasa persoană pe nu ştiu ce plajă tropicală. Ne-am ales cu Duluc. E mai înceată decât un melc. Mă duc să mă descarc pe ea, şi pe urmă, dacă mai am timp, să-i trag nişte şuturi şi lui Dickhead.
- Mamă, vei avea o dimineaţă pe cinste. Pe urmă, poate luăm prânzul împreună.
- Înainte de morgă şi laborator, ne ocupăm de curăţătorie. N-ai luat micul dejun acum două ore?
- Ba da, da’ dacă-ncep să te pisez încă de pe-acum cu prânzul ai să cedezi înainte să leşin de foame.
- Adeseori, detectivii mănâncă mai puţin decât ajutoarele.
- Pe-asta n-am mai auzit-o niciodată. O zici doar ca să mă sperii, afirmă Peabody, urmând-o pe Eve în trap mărunt, cu pantofii care o strângeau tot mai tare.
20.
Maid In New York era o firmă sobră, cu faţadă modestă, care-şi investea toată energia şi atenţia în servicii, după cum îi explică lui Eve, pe un ton destul de înţepat, directorul de personal, care domnea într-un birou chiar mai mic decât cel al lui Eve, la Cop Central.
- Menţinem cheltuielile de întreţinere la minimum, o informă doamna Tesky. Pe clienţi nu-i interesează birourile noastre - şi, oricum, rareori vin aici. Preferă propriile lor birouri şi domicilii.
- Îmi dau seama de ce, remarcă Eve, iar nările doamnei Tesky se strânseră, cu o mişcare foarte interesantă.
- Produsul sunt angajaţii noştri, care cu toţii sunt intervievaţi, testaţi, selectaţi şi instruiţi cât se poate de strict. Trebuie să corespundă celor mai înalte standarde de comportament, înfăţişare şi competenţă personală. Şi clienţii sunt selectaţi, pentru a garanta siguranţa angajaţilor.
- Sunt sigură.
- Oferim servicii de menaj rezidenţial şi administrativ, în echipe, perechi sau individual. Folosim personal uman şi roboţi. Lucrăm în New York-ul extins şi New Jersey, iar la cerere putem aranja ca o cameristă să se deplaseze cu un client care cere sau doreşte servicii în provincie, peste hotare şi chiar în spaţiu.
Eve se întreba câte dintre cameriste erau licenţiate şi ca dame de companie, dar problema era irelevantă.
- Mă interesează angajatul sau angajaţii care s-au ocupat de reşedinţa Samanthei Gannon.
- Înţeleg. Aveţi mandat? Consider dosarele noastre de personal şi clientelă confidenţiale.
- Nici nu mă mir. Aş putea obţine un mandat. Cu un mic efort, cu puţin timp pierdut, ar apărea şi mandatul. Dar, dacă mă faceţi să consum timp şi efort în vreme ce anchetez o crimă - o crimă foarte urâtă şi feroce, apropo, care va necesita o echipă întreagă din vestitele dumneavoastră menajere ca să-i şteargă urmele - mă voi întreba de ce m-aţi încetinit. Mă voi întreba: „Oare ce are de ascuns doamna Testy...“
- Tes-ky.
- Chiar aşa. Ce are de ascuns? Sunt suspicioasă din fire, aşa am ajuns la gradul de locotenent. Deci, când obţin acel mandat şi încep să mă întreb acele lucruri, voi începe să scormonesc, mânjind cu degetele mele iscoditoare toate dosarele dumneavoastră curate şi ordonate. Va fi de ajuns să dăm doar un semnal la INS ca să năvălească aici şi să facă un deranj de toată frumuseţea, pentru a se asigura că nu vor scăpa nicio ilegalitate, din acele teste şi selecţii.
Nările doamnei Tesky se strânseră din nou, în timp ce expira ţiuitor pe nas.
- Aluziile dumneavoastră sunt jignitoare.
- Oamenii mi-o reproşează mereu. Faptul că sunt suspicioasă şi jignitoare din fire înseamnă că, probabil, voi face un deranj mai mare decât constipaţii de la INS. Nu-i aşa, detectiv Peabody?
- Ca persoană care a făcut curat adesea după dumneavoastră, doamnă locotenent, pot confirma că, fără îndoială, veţi face un deranj mai mare decât oricine. Şi veţi şi găsi ceva - că întotdeauna găsiţi - care o va dezavantaja cu siguranţă pe doamna Tesky şi pe patronul ei.
- Cum se numeşte asta? Dinte pentru dinte?
Pe tot parcursul recitalului, faţa doamnei Tesky afişă o serie de culori pitoreşti. În final păru să aleagă ciclamenul.
- Nu vă permit să mă ameninţaţi.
- Vă ameninţ? I-auzi, Peabody, de jignit, sigur, dar am ameninţat eu pe cineva?
- Nu, doamnă locotenent. Faceţi doar conversaţie, în stilul dumneavoastră inimitabil.
- La fel mă gândeam şi eu. E doar o conversaţie. Deci, hai să obţinem mandatul, da? Şi dacă tot ne sacrificăm timpul şi energia, să-l facem şi pentru departamentul financiar şi pentru orice procese civile şi penale din trecut, nu numai pentru dosarele de personal.
- Vă găsesc foarte dezagreabilă.
- Vedeţi? zâmbi nepăsătoare Eve. Dinte pentru dinte, încă o dată.
Tesky se răsuci cu scaunul spre unitatea de birou şi introduse codul.
- Reşedinţa domnişoarei Gannon are program bilunar, cu servicii extinse trimestrial, şi prioritate pentru apeluri de urgenţă şi cereri de divertisment. Ieri urma să-i vină echipa regulată.
Fruntea doamnei Tesky fii brăzdată de câteva riduri în plus.
- Camerista ei n-a raportat finalizarea serviciului. E pur şi simplu inacceptabil.
- Cine-i camerista?
- Tina Cobb. De 8 luni se ocupă de reşedinţa Gannon.
- Puteţi verifica dacă a mai lipsit şi de la alte domicilii, recent?
- Imediat.
Accesă încă un program.
- Toate însărcinările lui Cobb au fost terminate şi confirmate până sâmbătă. Duminică a avut liber. Ieri, nicio confirmare de la reşedinţa Gannon. Azi, numele ei e bifat, semn că nu s-a prezentat la serviciu, iar clientul ne-a semnalat. Cei de la programare au fost nevoiţi s-o înlocuiască.
Doamna Tesky făcu ceea ce se aştepta Eve să facă orice persoană numită Tesky: ţistui din limbă.
- Daţi-mi adresa ei de acasă, îi ceru Eve.
Tina Cobb locuia într-una dintre cutiile de după Războiul Urban care mărgineau Bowery.
După ce fuseseră arse sau bombardate, clădirile beneficiaseră de renovări temporare. Deşi temporare, rezistaseră mai mult de o generaţie. Graffiti obscene, inventive şi adesea agramate se suprapuneau pe betonul reconstituit.
Ferestrele erau zăbrelite, iar localnicii care leneveau pe praguri păreau gata să incendieze sau să bombardeze iar casele, doar ca să mai alunge monotonia.
Eve coborî din maşină şi scrută chipurile, ignorând aroma inconfundabilă de Zoner. Apoi îşi scoase insigna şi o ridică.
- Probabil aţi ghicit că asta-i a mea, spuse ea, arătând spre maşină. Ceea ce poate n-aveţi cum ghici e că dacă cineva se atinge de ea, îl găsesc şi-n gaură de şarpe şi-i scot ochii cu degetele astea două.
- Auzi?
Un tip într-un tricou jegos, cu un cercel argintiu în ureche, îi arătă degetul mijlociu.
- Să te f...
- Nu, mulţumesc, dar eşti foarte amabil că mi-o propui. O caut pe Tina Cobb.
Se auziră fluierături, chiote, pupături în aer.
- Băăă, mişto fund mai are şi-aia!
- Sunt sigură că e încântată de părerea voastră. E pe-aici?
Tricou Jegos se ridică, apăsându-şi pieptul cu un deget, în timp ce împungea spre al lui Eve cu celălalt. Spre norocul lui, îşi opri mâna fară s-o atingă.
- Ca ce chestie vrei să te iei de Tina? N-a făcut nimic. Fata aia munceşte cinstit şi-şi vede d-ale ei.
- Cine-a spus că vreau să mă iau de ea? S-ar putea să aibă o problemă. Dacă-i eşti prieten, ar fi cazul s-o ajuţi.
- N-am zis că i-s preten. Doar că-şi vede d-ale ei. Şi io tot aşa. Tu de ce nu faci la fel?
- Fiindcă sunt plătită ca să mă bag în treburile altora, şi începi să mă faci să mă întreb de ce nu poţi răspunde la o întrebare simplă. Încă un minut, şi-am să mă bag în treburile tale, nu într-ale Tinei.
- Toţi gaborii haleşte rahat.
Eve îşi dezveli dinţii, într-un rânjet sclipitor.
- Vrei să pui la-ncercare teoria asta?
Individul pufni, aruncând o privire peste umăr spre tovarăşii lui, ca pentru a le arăta că puţin îi pasă.
- E prea căldură ca să merite deranju’, replică el, ridicând din umerii slăbănogi. Oricum n-o mai văzui pe Tina de vo două zile. Ce, îi ţiu socoteala? Soru-sa lucrează vizavi, la bodegă. De ce n-o întrebi pe ea?
- Am s-o-ntreb. Jos labele de pe maşină, băieţi. Nasoală, cum o fi, e a mea.
Traversară strada. Eve presupuse că ţocăielile şi invitaţiile la aventuri sexuale care se auzeau acum din prag le erau adresate ei şi lui Peabody, dar nu le mai dădu atenţie. Dobitocul slăbănog avea dreptate într-o singură privinţă: era prea cald ca să se deranjeze. În cârciumă, o remarcă pe fata de la casă. Scundă, slabă, ten măsliniu şi un păr vopsit bizar, cu şuviţe mov peste fondul negru ca tuşul.
- Aş putea să cumpăr ceva, se oferi Peabody. Ceva de-ale gurii.
- N-ai decât.
Eve se duse la casă, unde aşteptă până când clientul din faţa ei plăti un pachet de lapte praf şi o cutiuţă minusculă de înlocuitor de zahăr.
- V-ajut cu ceva? întrebă casieriţa, fără prea mult interes.
- O caut pe Tina Cobb. Dumneata eşti sora ei?
Ochii negri ai femeii se dilatară.
- Da’ ce vreţi cu Tina?
- Vreau să-i vorbesc, răspunse Eve, scoţându-şi insigna.
- Nu ştiu unde-i, okay? Dacă vrea s-o tulească două zile, cine ce treabă are, nu?
- Nu prea.
Eve o monitorizase pe Tina Cobb în maşină şi ştia că sora ei se numea Essie.
- Ia zi, Essie, ce-ar fi să iei o pauză?
- Nu pot, OK? Nu pot. Azi lucrez singură.
- Şi acum nu mai e nimeni aici. Nu ţi-a spus unde se duce?
- Nu. La naiba..., comentă Essie, aşezându-se pe un taburet înalt. Niciodată-n viaţa ei n-a avut belele. Tot timpu’ şi-l petrece făcând curat după bogătaşi. Poate-a vrut şi ea să se odihnească niţel.
În ochi începuse să i se citească teama.
- Sau s-o fi dus într-o excursie, ceva...
- Plănuia vreo excursie?
- Ea tot mereu îşi face planuri. Când o să pună deoparte destul, o să facă şi asta şi aia şi 6 milioane de alte treburi. Numai că niciodată n-a strâns destul pentru niciuna din ele. Nu ştiu unde e. Şi nici nu ştiu ce să fac.
- De când a dispărut?
- De sâmbătă. Sâmbătă seara a ieşit în oraş şi de-atunci n-a mai venit. Câteodată, nu vine-acasă noaptea. Câteodată, nici eu nu vin. Când agăţi un tip şi vrei să rămâi cu el, rămâi, nu?
- Sigur. Deci, lipseşte de sâmbătă?
- Mda. Duminica are liber, aşa că, ce mama naibii? Da’ niciodată n-a mai dispărut aşa fără să-mi spuie nimic. Azi am sunat la ea la servici şi am întrebat, şi-au zis că n-a venit nici acolo. Mi-e să nu-i fi făcut vreo nasoală. Nu treb’ia s-o sun la servici.
- Nu i-ai reclamat dispariţia?
- Ei, rahat, doar nu dai dispărut pe cineva dacă nu vine acasă două nopţi. Nu te duci la caralii pentru orice fleac. Ba p-aicea, nu te duci la ei deloc.
- Şi-a luat ceva lucruri?
- Costumu’ de cameristă e în casă, da’ bluza roşie şi blugii negri nu-s. Şi nici sandalele alea noi.
- Aş vrea să intru în apartament şi să arunc o privire.
- O să se supere pe mine.
Essie luă taco-urile moi şi cutiile de Pepsi puse de Peabody pe tejghea şi factură vânzarea.
- Ce mama dracu’. Nu treb’ia să se ducă fără să spuie. Eu nu i-aş face aşa. Acu’ treb’ie să-nchid. Mai mult de-un sfert de oră nu pot să stau, altfel chiar că dau de dracu’.
- Perfect.
Apartamentul consta din două camere mici şi un living care servea şi ca bucătărie. Chiuveta era adâncă şi lată cam cât căuşul unei palme. În locul filtrelor scumpe, la ferestre erau storuri manuale care nu reduceau cu nimic zgomotul din stradă.
Eve îşi spuse că era ca şi cum ar fi locuit într-o staţie de navetă.
Erau şi o canapea cu două locuri, care probabil se putea desface în formă de pat, un ecran de divertisment străvechi şi rablagit şi o singură lampă, în formă de şoricel din desenele animate, pe care Eve bănuia că o păstraseră din copilărie.
Deşi mic şi sărăcăcios, apartamentul era curat lună. Şi, destul de ciudat, după părerea ei, mirosea la fel de feminin ca agenţia de voiaj populată numai cu fete.
- Dormitorul e acolo, îi arătă Essie o uşă. Când ne-am mutat aici, Tina a câştigat la datu’ cu banu’, aşa că ea stă-n dormitor şi eu mă culc aici. Da’ tot stăm cam înghesuite, ştiţi? Aşa că, dacă vreuna din noi agaţă un tip, de obicei mergem la el acasă.
- Are vreun tip? întrebă Eve, în timp ce Peabody pornea spre dormitor.
- Se vedea cu unu’ de vreo două săptămâni, Bobby-1 cheamă.
- Bobby ăsta are şi un nume de familie?
- O fi având, ridică din umeri Essie, da nu i-l ştiu. Cred că-i cu el. Tina e foarte romantică. Când îi cade ei cu tronc un tip, îi cade rău!
Eve scrută dormitorul. Un pat îngust, făcut cu grijă, un scrin ca pentru copii, probabil adus tot de acasă. Pe el se aflau o casetă decorativă şi o vază ieftină cu trandafiri de plastic. Deschise cutia, auzi o melodie şi văzu înăuntru câteva bijuterii fără valoare.
- Debaraua o folosim împreună, zise Essie, în timp ce Peabody îşi vâra capul în micul dulap din perete.
- Pe Bobby unde l-a cunoscut? se interesă Peabody.
- Nu ştiu. Stăm împreună-n chichineaţa asta, da-ncercăm să nu ne băgăm nasu’ una-n trebile ăleilante. Mi-a zis doar că l-a cunoscut şi că-i foarte drăguţ şi dulce şi deştept A zis că ştie de toate despre cărţi şi pictură şi alte rahaturi. Îi plac şi ei astea. Într-o seară s-au întâlnit la o galerie de tablouri sau aşa ceva.
- Nu l-ai cunoscut niciodată? o întrebă Eve.
- Nu. Mereu se întâlnea cu el în câte-un loc. Nu prea aducem tipi aicea. Mamă, ce mai casă! comentă ea, privind înjur cu expresia abătută şi resemnată a unei femei care ştie că niciodată nu va avea parte de altceva. Era vorba să se întâlnească cu el sâmbătă seara, după servici la o piesă sau aşa ceva. Când n-a venit acasă, m-am gândit c-o fi rămas la el. Nicio treabă. Da’ de la servici nu lipseşte şi niciodată n-a lipsit aşa de mult, aşa că-ncep să-mi fac griji.
- Ce-ar fi să scriem un raport? propuse Peabody, revenind din baie. Un raport de dispariţie de persoană.
- Aoleu, credeţi? întrebă Essie, scărpinându-se în creştetul bicolor. Dacă apare aicea şi află c-am făcut-o, o lună nu mai scap de gura ei. Nu treb’ie să le zicem părinţilor, nu? Că iar au să se-ntoarcă pe dos şi-au să vie-aicea cu istericale şi alte chestii.
- Nu i-ai întrebat? Poate s-a dus acasă pentru vreo două zile.
- Nnţ. Adică vreau să zic da, am întrebat. Am sunat-o pe mama şi-am zis salut, cum merge, la la la. Ea îmi zice s-o pun şi pe Tina să sune, că-i place să mai vorbească cu fetele ei. Aşa că m-am prins că n-o văzuse. Mama s-ar da cu roatele-n sus dac-ar şti că Tina mai stă peste noapte la câte-un tip.
- O să ne ocupăm. Dă-i toate informaţiile detectivului Peabody, ordonă Eve, privind patul făcut cu grijă.
- Nu-i la niciun tip, ca să-şi facă de cap cu prelungiri, remarcă ea, când ajunseră înapoi la maşină. Fetele asemenea ei n-ar pleca fără un schimb de haine, cercei şi periuţă de dinţi. N-a absentat o zi de la serviciu în 8 luni şi lipseşte întâmplător tocmai când trebuia să se ducă la Gannon?
- Crezi că e implicată?
Eve se gândi la apartamentul mic şi ordonat. La cutia muzicală cu flecuşteţe.
- Intenţionat, nu. Dar mă îndoiesc că acelaşi lucru se poate spune şi despre Bobby.
- O să ne fie greu să dăm de urma unui tip numit Bobby. Nu tu nume de familie, nu semnalmente...
- Şi-a lăsat el amprentele pe undeva. Întreabă la Jane Does şi vezi dac-a apărut vreuna de sâmbătă seară încoace. Oricum mergem la morgă. Să sperăm că n-o s-o găsim acolo.
- Nu-ţi vrei taco-ul?
Eve şi-l despachetă în poală, apoi îşi spuse că dacă-1 mânca în timp ce conducea avea toate şansele să rămână cu sos de taco pe cămaşă. Puse pe autopilot, încetini şi muşcă.
Linkul de bord semnaliză, şi Eve clătină din cap.
- Ecranează-l, spuse ea cu gura plină.
- Nadine Furst, anunţă Peabody.
- Păcat că-s în pauza de masă.
Sorbi din Pepsi, ignorând apelul.
- Deci, o cameristă de la proiecte se combină cumva cu un tip numit Bobby, care-o duce la galerii de artă şi la teatru, dar nu vine niciodată la ea acasă s-o cunoască pe sora ei. Fata dispare, lipseşte de la slujbă, trec trei zile, dar amicul nu sună, nu lasă un mesaj, nu trece să vadă ce mai face. Nimic.
- N-ar face-o, dacă ar fi cu el.
- Corect. Dar fata asta, care-şi face patul ca un cercetaş, nu sună la serviciu să anunţe că-i bolnavă, nu-i spune surorii ei că s-a culcuşit într-un cuibuşor de nebunii, n-are nevoie de haine de schimb, nici de toate echipamentele pe care şi le ia o femeie într-un safari sexual. Îşi riscă leafa, îşi ignoră familia şi nu-şi schimbă hainele? N-aş prea crede.
- Ai crede că a murit.
- Aş crede că avea codul de acces al casei lui Gannon şi cineva a vrut să-l afle. Aş crede că dacă era vie şi nevătămată, ar fi văzut sau auzit reportajele care bombardează ecranul despre recenta problemă a autoarei de bestselleruri Samantha Gannon şi ar fi sunat-o măcar pe soră-sa, dacă nu şi pe altcineva.
- Trei Jane Doe în ultimele 72 de ore, anunţă Peabody. Două cerşetoare bătrâne, fără acte. A treia e friptă, făcută scrum, în cercetare.
- Unde-au găsit-o?
- Pe un teren viran, citi Peabody de pe PPC. Alphabet City. Duminică dimineaţa, în jurul orei 3. Cineva a turnat benzină pe ea - Iisuse, avea ceva credite! - şi i-a dat foc. Până să vină cineva, s-a făcut cenuşă. Asta-i tot ce-avem.
- Cine-i principalul?
- Stai aşa... Aha! Bunul nostru amic Baxter, asistat de adorabilul ofiţer Trueheart.
- Treaba se simplifică. Caută-l. Vezi dacă ne putem întâlni la morgă.
Eve era nevoită să se plimbe agitată pe coridorul cu dale albe de faianţă de lângă sala de autopsie unde Duluc efectua un examen post-mortem. Morris n-o făcea niciodată să sară prin cercuri aprinse, îşi spuse ea. Şi n-ar fi sărit nici acum, dacă Duluc n-ar fi luat măsura de prevedere de a încuia uşile.
Când auzi soneria, semn că putea trece, Eve dădu uşile de perete şi intră cu paşi mari. Duhoarea de sub mirosul de dezinfectant îi umplu ochii de lacrimi, dar îşi stăpâni icnetul reflex şi o privi încruntată pe Duluc.
Spre deosebire de Morris, care avea atât stil, cât şi prezenţă de spirit, Duluc era o femeie severă şi pedantă. Purta costumul transparent de protecţie peste un halat de laborator imaculat.
Părul îi era ascuns complet sub caschetă, iar ochelarii-i atârnau la gât. N-avea decât un metru şi jumătate înălţime, o constituţie îndesată şi o faţă lată. Pielea-i era de culoarea castanelor coapte, şi singurul ei atu - după părerea lui Eve - erau mâinile.
Arătau ca şi cum ar fi putut cânta de minune la pian, când de fapt erau foarte iscusite la disecarea cadavrelor.
Eve arătă cu bărbia spre silueta acoperită de pe o masă.
- Aia-i a mea?
- Dacă te referi la rămăşiţele victimei actualei tale investigaţii, da, ea e.
Vocea lui Duluc o enerva pe Eve. În timp ce vorbea, doctoriţa se spăla pe mâini la o chiuvetă.
- Ţi-am spus c-am să-ţi trimit concluziile cât de curând posibil. Nu-mi place să te ţii de capul meu, locotenente.
- I-ai făcut testul toxicologic?
Duluc o privi lung.
- Ai vreo dificultate specială în a mă înţelege?
- Nu, te înţeleg perfect. M-ai lăsat să aştept fiindcă aveai draci că te luasem tare azi-dimineaţă. Va trebui să-ţi treacă, fiindcă ei nu-i pasă ce-avem noi de-mpărţit, continuă Eve, pornind spre cadavrul Andreei. Vrea doar să ne facem treaba, aşa c-o să ne-o facem.
- Observaţiile dumitale la locul faptei au fost corecte în ceea ce priveşte cauza morţii. O singură leziune la gât. Lamă ascuţită, cu tăiş neted. Stilet, probabil. Nu are răni defensive, nici alte urme de violenţă. N-a existat nicio agresiune sexuală, nici acte sexuale recente. Alcoolemia era puţin cam ridicată. Aş estima că băuse cam patru martini cu măsline. Nicio substanţă ilegală. La ultima masă a mâncat o salată, verdeţuri cu lămâie, consumată cu aproximativ 5 ore înainte de deces.
- Confirmi că atacatorul a venit din spatele victimei?
- După unghiul rănii, da. Dată fiind statura ei, aş zice că ucigaşul sau ucigaşa are cam şase picioare înălţime. Statură medie pentru un bărbat, înaltă pentru o femeie. Toate astea vor intra în raportul meu oficial, pe care am să ți-l transmit prin canalele regulamentare. Nu e un caz prioritar, locotenente, şi suntem extrem de ocupaţi.
- Toate au prioritate. Ţi-a venit şi o Jane Doe, făcută scrum, adusă din Alphabet City.
Duluc oftă adânc.
- N-am în program nicio victimă arsă.
- Atunci, e în programul altcuiva. Trebuie să văd cadavrul şi datele.
- Atunci, dă-i numărul de caz unui asistent. Eu am alte treburi.
- Nu e cazul meu.
- Dacă nu e cazul dumitale, n-ai de ce să vezi nici cadavrul, nici datele.
Dădu să treacă pe lângă ea, dar Eve o luă de braţ.
- Poate nu ştii cum merg treburile pe-aici, Duluc, dar sunt locotenent la omucideri şi am voie să văd orice cadavru. Întâmplător, detectivul Baxter, care e anchetatorul principal, vine să ne întâlnim aici, întrucât s-ar putea ca între cazurile noastre să existe o legătură. Mai enervează-mă mult, şi-ţi dau cuvântul meu că până la urmă ai s-o iei!
- Nu-mi place atitudinea dumitale.
- Aoleu! Alertă media! Am nevoie de acea Jane Doe.
Duluc îşi smulse braţul din mâna lui Eve şi pomi spre un computer. Îl pomi şi accesă datele.
- Femeie neidentificată, arsă, Secţia C, camera trei, repartizată lui Foster. Încă n-a fost examinată.
- Îmi dai accesul?
- Ţi l-am şi dat. Acum, dacă vrei să mă scuzi...?
- Nicio problemă.
Eve se întoarse spre uşă întrebându-se cum ar fi în stare oamenii să umble cu beţe-nfipte-n fund.
Intră în Secţia C, împinse uşa camerei trei şi constată că era încuiată.
- Rahat!
Răsucindu-se în loc, îşi îndreptă degetul spre un asistent care moţăia într-un scaun de plastic de pe coridor.
- Tu de-acolo! Am acces liber în camera asta. De ce-i încuiată?
- Duluc le-nchide pe toate, naibii. Mă mir că n-a băgat mine explozive şi-n canalele de aerisire.
Căscă, întinzându-se.
- Dallas, corect?
- Corect.
- Hai să intrăm. Îmi luasem doar o pauză. Azi fac două schimburi. Pe cine-ai venit să vezi?
- Pe Jane Doe.
- Micuţa Jane e a mea.
- Dumneata eşti Foster?
- Mda. Tocmai am terminat una neasistat. Cauze naturale. Tipu’ avea 106 ani, şi i s-a oprit ceasu-n somn. Uşoară moarte, dacă tot ţi-a venit vremea.
Foster deblocă uşa şi intrară.
- Asta nu-i la fel de uşoară, continuă el, arătând spre oasele carbonizate de pe o masă. Credeam că e cazul lui Bax.
- Al lui e. S-ar putea să avem o legătură. Vine şi el încoace.
- N-am nicio obiecţie. Încă n-am ajuns la ea.
Aduse dosarul şi începu să-l parcurgă, în timp ce-şi punea echipamentul de protecţie.
- Au adus-o duminică, şi eu eram liber - dulce, dulce amintire... Aveţi şi voi liber duminica?
- Din când în când.
- Mare chestie să dormi mult duminica dimineaţa sau să nu dormi deloc de sâmbătă după-amiază până duminică la prânz. Da-ntotdeauna vine ziua de luni.
Îşi puse cascheta pe cap.
- De luni dimineaţă, de când am venit, n-am mai ieşit de-aici. N-am primit niciun semnal de la Bax, să-mi spună că ar corespunde cu vreo persoană dispărută. Tot micuţa Jane Doe a rămas, remarcă el, aruncând o privire spre cadavrul de pe masă. N-are niciun rost s-o imprim, e clar. O să trimitem amprenta dentară, să o caute.
- Ce ştim?
Foster mai afişă nişte date pe ecran.
- Femeie, între douăştrei şi douăşcinci de ani. Înaltă de 5 picioare şi 3 inci, 120 de livre. Date aproximative după reconstituirea virtuală. Asta-i tot ce-avem.
- Ai timp să te uiţi la ea acum?
- Sigur. Aşteaptă să mă echipez.
- Vrei o cafea?
Foster o privi cu drag.
- Da, mămico!
Întrucât îl simpatiza, Dallas îi făcu semn lui Peabody să stea pe loc şi se duse la automat, unde comandă trei cafele negre.
- Iubirea vieţii mele, ţi-am spus să nu-mi dai întâlnire aici.
Reamintindu-şi că Baxter venise la cererea ei, Eve programă şi a patra cafea, apoi întoarse capul.
- Trueheart?
- Eu iau o limonadă, dacă se poate, locotenente. Mulţumesc.
Trueheart arăta într-adevăr ca un băutor de limonadă cu chipul său de băieţel îngrijit. Adorabil, îl catalogase Peabody şi nu putea s-o contrazică. Băiatul tipic american, drăgălaş foc în uniforma albastră de vară.
Lângă el, Baxter părea spilcuit, onctuos şi suspect. Arătos, dar şi incisiv. Îi plăceau costumele bine croite şi femeile generos înzestrate.
Erau poliţişti buni, amândoi. Faptul că-l numise pe cinstitul Trueheart ajutor al sofisticatului Baxter fusese una dintre cele mai bune idei ale ei.
- În memoria răposaţilor, ciocni uşor Baxter ceaşca de cafea a lui Eve cu ceaşca sa. Ce treabă ai cu Jane a noastră?
- S-ar putea să aibă legătură cu un caz de-al meu. Acum o lucrează Foster.
- Dă-mi voie să te-ajut, locotenente, se oferi Trueheart, luându-şi limonada şi una dintre cafele.
În drum spre sala de examinare, Eve îi puse la curent.
- Indiferent dacă e sau nu camerista ta, cineva-i dorea moartea rău de tot, comentă Baxter. Craniul fracturat, oase rupte... Era deja moartă sau cel puţin inconştientă, când i-a dat foc. N-a omorât-o în locul ăla. A adus-o ca să se debaraseze de ea şi a şi ars-o. Ne-am confruntat cu biroul Persoane dispărute pe datele preliminare, da’ degeaba. Toată ziua am umblat prin zonă. Nimeni n-a văzut nimic, n-a auzit nimic, nu ştie nimic. Tipul care-a apelat 911 a văzut focul de la fereastră, dar nu şi sursa. În declaraţie a spus că nu putea dormi din cauza căldurii şi a ieşit să se aşeze pe scara de incendiu. A văzut flăcările şi a sunat. Apelul s-a primit la zero-trei-şaişpe. Pompierii au răspuns, au ajuns la faţa locului la zero-trei-douăzeci – în materie de viteză, ce-i al lor, i-al lor. Încă mai ardea.
- Nu se poate să-i fi dat foc cu mult timp înainte.
Când intrară, Foster ridică privirea.
- Mulţumesc, locotenente, pune-o acolo. Ce faci, Bax, de-ai dat la fund?
- La fiind şi adânc, puiuţule, la fund şi adânc.
Foster continuă să-şi plimbe scanerul peste cadavru.
- Degetul arătător drept rupt. E o fractură veche. Din copilărie. Între 5 şi 7 ani. Dinţii i-am scanat deja. I-am trimis la banca naţională de date, pentru confruntare. Asta? Rana de la cap?
Eve confirmă, apropiindu-se.
- Aici avem o traumă gravă. Corp contondent, cel mai probabil. O bâtă, poate o ţeavă. Fractură de craniu, trei coaste rupte, tibia, mandibula. Cineva n-o putea suferi pe fata asta. Când a turnat benzina pe ea era deja moartă. Norocul ei.
- N-a omorât-o în locul unde a aruncat-o, comentă Baxter. Am găsit o dâră de sânge venind din stradă. Nu prea mult. Probabil a sângerat mai abundent în locul în care a bătut-o.
- După unghiul fracturilor - vedeţi aici, pe ecran? arătă Foster cu capul spre imaginile accentuate în tonuri albastre şi roşii, se pare că a lovit-o mai întâi la picior, în timp ce stătea în picioare. Când a căzut, s-a repezit la coastele ei şi la faţă. În craniu i-a aplicat lovitura de graţie. Probabil era deja inconştientă când i-a spart capul.
Încercase să se târască? se întrebă Eve. Plânsese de durere, încercând să scape?
- Ca să nu fugă, murmură ea. I-a rupt mai întâi piciorul, ca să nu poată fugi. Nu-l interesa cât zgomot făcea. Altfel, ar fi lovit-o mai întâi în cap. A fost un atac calculat - calculat astfel încât să arate ca un acces de furie. Dar nu era furios. A omorât-o cu sânge rece. Trebuie să fi fost într-un loc unde nu conta dacă ţipa. Izolat fonic, privat. Dispunea şi de un mijloc privat de transport, ca s-o ducă până la locul viran.
Centrul de date lansă un semnal, făcându-i pe toţi să se întoarcă într-acolo.
- A nimerit-o, murmură Baxter, în timp ce el şi Eve se apropiau de ecran. Pe asta o căutai?
- Mda.
Eve îşi puse cafeaua deoparte, privind faţa zâmbitoare a Tinei Cobb.
21.
- Rezervă-ne o sală de conferinţe. Vreau să discut cu Baxter şi Trueheart când se întorc de la Essie Cobb, ordonă Eve, intrând în ascensorul din garajul subteran de la Cop Central.
- Trebuie să fie acelaşi ucigaş, spuse Peabody.
- Nimic nu „trebuie“ să fie. O să trecem în revistă toate probabilităţile. Să adunăm la un loc, într-un raport, datele curente şi să i le trimitem lui Charlotte Mira, pentru un profil.
- Vrei să te întâlneşti cu ea?
Când uşile se deschiseră la parter, Eve se retrase, făcându-le loc poliţiştilor şi civililor să intre. Doctorul Charlotte Mira era cea mai bună expertă în profiluri psihologice din oraş, poate chiar de pe toată Coasta de Est. Dar era prea devreme pentru o consultaţie.
Cabina se opri din nou, iar de astă dată, ca să scape din aglomeraţia de trupuri şi arome personale, Eve îşi croi drum cu coatele, ca să ia glisorul.
- Vom reuni mai întâi ce avem, stabilim nişte standarde, ne sfătuim cu Baxter şi Trueheart. Trebuie să mai vorbim cu Samantha Gannon şi să trecem pe la club.
- Multă muncă făcută stând pe fund, remarcă Peabody, care nu putea fi decât recunoscătoare.
Pantofii o chinuiau.
- Obţine camera, începu Eve, coborând de pe glisor.
Se opri când o văzu pe Samantha Gannon aşezată pe o banchetă, la intrarea în divizia de Omucideri. Lângă ea, complet pregătită să apară în faţa camerelor şi cât se poate de volubilă, stătea Nadine Furst.
- Rahat... mormăi Eve printre dinţi.
Nadine îşi înfoie părul blond cu şuviţe de diferite nuanţe gălbui şi-i adresă lui Eve unul dintre zâmbetele ei seducătoare.
- Dallas. Ei, Peabody, ia uită-te la tine cum arăţi! Pantofi Mag!
- Mersi.
O să-i pun pe foc cu prima ocazie, gândi Peabody.
- N-ar trebui să fii undeva, în faţa unei camere video? întrebă Eve.
- Munca mea înseamnă mai mult decât să dau bine pe ecran. Aproape că am terminat un interviu cu Samantha. Câteva comentarii din partea detectivului principal de anchetă ar fi încheierea cea mai nimerită.
- Închide reportofonul, Nadine.
De formă, Nadine oftă, înainte de a-şi dezactiva lavaliera de la rever.
- E aşa de strictă... îi spuse ea Samanthei. Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, şi-mi pare foarte rău pentru prietena ta.
- Mulţumesc.
- Dallas, ai două minute?
- Peabody, de ce n-o conduci pe domnişoara Gannon în salon? Vin şi eu, imediat.
Eve le aşteptă să se îndepărteze, apoi se întoarse spre Nadine, cu o privire rece.
- Îmi fac doar meseria, se justifică reportera, ridicând palmele într-un semn împăciuitor.
- Şi eu.
- Gannon e un subiect se senzaţie, Dallas. Cartea ei e marea lovitură a lunii, ultimul joc la modă. Toată lumea se joacă de-a „Unde sunt diamantele“? Mai pui alături şi-o crimă şi ajunge pe primul loc, pe toate pieţele. Îmi făcusem planuri de vacanţă. Trei zile de distracţie la Vineyard, începând de mâine. Le-am contramandat.
- Te duceai să faci vin?
- Nu, dar plănuiam să beau puţin. Martha’s Vineyard, Dallas. Vreau să ies din oraş, să mai scap de căldura asta. Vreau la plajă, cu o băutură rece şi o paradă de trupuri bărbăteşti bronzate, aproape goale. Aşa că sper să-mi spui că rezolvi cazul cât ai bate din palme.
- Nu-ţi pot spune mai mult decât ţi-ar fi spus ofiţerul de presă. Urmărim toate pistele etcetera, etcetera. Asta e, Nadine. Asta, şi nimic mai mult.
- Mda, mă temeam c-ai să-mi răspunzi aşa. Mă rog, există întotdeauna şi un program holografic. Pot să-l pun pe Vineyard şi să petrec o oră în ţara fanteziei. Rămân prin preajmă, adăugă ea, îndepărtându-se.
A renunţat prea uşor, îşi spuse Eve, în timp ce pornea spre „salon“, cum îl numeau poliţiştii, o încăpere rezervată pauzelor şi întâlnirilor neoficiale. Câteva mese, chiar şi o canapea, slăbănoagă şi pleoştită, şi nişte automate de cafea şi răcoritoare. Introduse două credite şi comandă o sticlă mare de apă.
„Aţi ales Aquafree, băutura răcoritoare naturală, într-o sticlă de 12 uncii. Aquafree este distilată şi îmbuteliată în munţii liniştiţi şi imaculaţi din...”
- Iisuse, scuteşte-mă cu reclamele şi dă-mi o dată apa aia nenorocită! se răsti ea, lovind cu pumnul în maşină.
„Aţi încălcat Codul Municipal 20613-A. Orice încercare de a perturba funcţionarea sau de a avaria această unitate comercială se poate pedepsi cu amendă şi/sau închisoare.”
Chiar când Eve îşi lua avânt să-i tragă un şut, apăru Peabody.
- Dallas! Nu! O iau eu. Aduc eu apa. Du-te şi stai jos.
- Ar trebui să poată omu’ să bea liniştit o gură de apă şi fără toate predicile astea, zise Eve şi se aşeză la masă, lângă Samantha.
- Scuze.
- Nu, e-n regulă. E foarte enervant, nu-i aşa, să auzim toată lista de ingrediente, produse secundare, consum de calorii şi ce-o mai fi pe-acolo. Mai ales când comandăm o ciocolată sau o tartă.
- Da! în sfârşit, îşi spuse Eve, cineva care a înţeles.
- Are probleme cu automatele din tot oraşul, comentă Peabody. Apa, locotenente.
- Iar tu le perii pe toate.
Eve destupă sticla şi bău cu sete.
- Vă mulţumesc că aţi venit, domnişoară Gannon. Tocmai voiam să vă căutăm şi să stabilim o întâlnire. Ne-aţi ajutat să câştigăm timp.
- Spuneţi-mi Samantha sau Sam, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Speram să aveţi vreo noutate pentru mine. Nu trebuia să vorbesc cu reportera?
- Ţară liberă, presă liberă, ridică din umeri Eve. E o fată de treabă. Plănuieşti să mai stai un timp la hotel?
- Ăăă... da. Mă gândeam ca, imediat ce-mi permiteţi să... fac curăţenie acasă... Există specialişti, mi s-a spus, care curăţă... locurile crimelor. Nu vreau să mă întorc acolo până nu se rezolvă. Ştiu că sunt laşă...
- Nu eşti laşă, eşti normală.
Aşa arată azi, îşi spuse Eve, ca o femeie normală şi foarte obosită.
- Îţi pot oferi în continuare protecţia poliţiei, continuă cu voce tare. Poate n-ar strica să angajezi pe cineva la pază.
- Nu crezi că a fost doar o spargere. Crezi că ucigaşul Andreei va reveni.
- Mai degrabă aş zice că n-are rost să rişti. În plus, îţi vor lua urma şi reporteri mai puţin politicoşi decât Nadine şi te vor hărţui.
- Cred că aici ai dreptate. În regulă, am să mă ocup. Bunicii mei sunt foarte tulburaţi de toată povestea asta. Am atenuat-o cât am putut de mult, dar... La naiba, pe ăştia doi nu-i duci. Dacă le voi spune că am angajat un bodyguard şi că mă păzeşte şi poliţia, au să se mai liniştească întrucâtva. Le-am dat de înţeles că numai Andrea a fost vizată.
Ochii ei, foarte albaştri, foarte strălucitori priviră drept în cei ai lui Eve.
- Am avut însă timp să gândesc pe îndelete. O noapte întreagă. Nu cred că e aşa. Nici dumneata nu crezi.
- Într-adevăr. Domnişoară Gannon - Samantha - femeia repartizată să-ţi facă curăţenie în casă a fost omorâtă.
- Nu înţeleg... încă n-am angajat pe nimeni la curăţenie.
- De la agenţia de menaj. Maid In New York o repartizase la tine, în ultimele câteva luni pe Tina Cobb.
- Şi a murit? Asasinată? La fel ca Andrea?
- O cunoşteai?
Tulburată, Samantha luă sticla se apă a lui Eve şi bău.
- Nici nu vreau să mă gândesc, zise ea. Acum 10 minute am vorbit despre ea cu Nadine.
- I-ai spus lui Nadine despre Tina Cobb?
- Am menţionat-o. Fără nume. Doar agenţia de menaj. Mi-am amintit - mi-am amintit chiar în timp de vorbeam - că n-am contramandat camerista pentru săptămâna asta.
Nu era de mirare că Nadine cedase atât de uşor îşi zise Eve. Avea o pistă nouă.
- O cunoşteai?
- Nu prea bine. O, Doamne, scuză-mă! exclamă ea, dându-şi seama că sticla de apă pe care o ţinea în mână era a lui Eve.
- Nicio problemă. Deci, n-o cunoşteai pe Tina Cobb?
- Am întâlnit-o. Vreau să spun, venea la mine-n casă, îmi făcea curat în casă, adăugă ea, frecându-şi fruntea. Mă aştepţi un minut?
- Sigur.
Samantha se ridică şi, dădu ocol camerei.
- Se adună, murmură Peabody. Se calmează.
- Mda. Are şira spinării. Aşa ne e şi nouă mai uşor.
După al doilea circuit, Samantha comandă şi ea o sticlă de apă, aşteptă cu răbdare ca maşina să-şi termine recitalul şi să lase recipientul să cadă în locaş.
Reveni la masă şi deschise sticla în timp ce se aşeza.
- OK. A trebuit să mă liniştesc puţin.
- Dacă mai ai nevoie de timp, nu e nicio problemă.
- Nu, mulţumesc. Întotdeauna mi s-a părut foarte micuţă. Tina. Tânără şi scundă, deşi nu cred că era mult mai tânără şi mai scundă decât mine. Mă întrebam mereu cum făcea faţă la munca aia grea. De obicei, când venea la lucru mă retrăgeam în biroul meu sau îmi programam cumpărături ori întâlniri în oraş.
Se opri, dregându-şi vocea.
- Provin dintr-o familie cu bani. Nu munţi de bani, dar nişte moviliţe îndestulătoare tot sunt. Întotdeauna am avut ajutor la gospodărie. În casa mea de-aici... E prima casă în care stau singură şi mă simţeam ciudat cu cineva care venea, chiar şi numai de două ori pe lună, să strângă după mine.
Îşi trecu mâinile prin păr.
- Asta n-are nici cea mai mică importanţă, nu-i aşa?
- Nu tocmai.
Peabody împinse sticla de apă spre Samantha, care părea să fi uitat de existenţa ei.
- Ne ajută să înţelegem mai bine dinamica relaţiilor dintre voi două.
- Nu erau cine ştie ce relaţii, răspunse ea, bând din nou. Aveam doar grijă să nu-i stau în drum. Era o fată foarte agreabilă şi foarte eficientă. Mai schimbam câteva cuvinte din când în când, dar de obicei ne vedeam fiecare de treabă. De-asta a murit, pentru că venea la mine-n casă?
- Cercetăm şi posibilitatea asta, răspunse Eve. În prima declaraţie ne-ai spus că agenţia de menaj avea codurile tale de securitate şi acces.
- Da. E garantată. Are cea mai bună reputaţie. Toţi angajaţii lor sunt supuşi unor selecţii riguroase. Chiar mă sperie puţin gândul. Nu mi-ar plăcea să trec prin aşa ceva. Dar, pentru cineva ca mine, care nu poate fi mereu acasă să le deschidă uşa celor de la curăţenie, era ideal. Ştia cum să intre. Cineva a omorât-o pentru că ştia cum să intre în casă.
- Cred că aşa stau lucrurile. A menţionat vreun prieten... vreun iubit?
- Nu. Nu discutam probleme personale. Eram politicoase şi amabile una cu cealaltă, dar nu la un nivel intim.
- A adus vreodată pe cineva cu ea? Ca s-o ajute la muncă?
- Nu. O dată la 3 luni, venea o echipă, de la firmă, în rest doar o cameristă, de două ori pe lună. Locuiesc singură şi sunt obsedată de ordine, cum spune bunica mea. N-am nevoie de mai mult ajutor.
- N-ai observat niciodată, când venea sau pleca, dacă o aducea cineva cu maşina sau o aștepta la plecare?
- Nu. Cred că lua autobuzul. O dată a întârziat şi s-a scuzat, spunând că autobuzul a fost prins într-un ambuteiaj. Nu mi-aţi spus cum a fost omorâtă. La fel ca Andrea?
- Nu’.
- Dar credeţi că există o legătură. Altfel, ar fi o coincidenţă prea mare.
- Cercetăm cu atenţie posibilitatea oricărei legături, zise Eve.
- Dintotdeauna mi-am dorit să scriu cartea asta. Dintotdeauna. Mă tot rugam de bunicii mei să-mi spună povestea, iar şi iar, până am ajuns s-o ştiu pe de rost, de la cap la coadă şi de la coadă la cap. Îmi plăcea să-mi imaginez felul cum s-au cunoscut bunicii mei, să mi-i închipui stând la masa din bucătărie, cu diamantele între ei. Şi cum au învins. Era atât de plăcut pentru mine să ştiu că, împotriva tuturor sorţilor, învinseseră. Că şi-au trăit viaţa aşa cum au vrut. Asta-i adevărata victorie, să-ţi trăieşti viaţa aşa cum doreşti, nu credeţi?
- Mda...
Eve se gândi la insigna ei, la imperiul lui Roarke.
- Personajul negativ al piesei, cum cred că l-am putea numi, Alex Crew, a ucis. A ucis pentru acele pietre strălucitoare şi pentru că a putut s-o facă. Ar fi omorât-o pe bunica mea dacă ea n-ar fi fost destul de puternică şi de inteligentă ca să-l învingă. Am fost mereu mândră de asta şi am vrut să spun povestea. Iar acum, că am făcut-o, au mai murit 2 oameni.
- Nu din vina ta.
- La fel îmi spun şi eu. Logic aşa stau lucrurile. Şi totuşi, o parte din mine stă şi observă. Acea parte doreşte foarte mult să spună povestea asta. Să scrie ce se întâmplă acum. Mă întreb ce sunt.
- Scriitoare, aş zice, interveni Peabody.
Samantha râse fără chef.
- Ei, aşa se pare. Am făcut o listă, cu toţi cei care mi-au trecut prin minte. Oameni cu care am vorbit despre carte. Mesaje ciudate pe care le-am primit de la cititori sau de la alte persoane care susţin că l-au cunoscut pe străbunicul meu.
Scoase o dischetă din geantă. Geanta enormă pe care Eve o observase în ajun.
- Nu ştiu dacă vă va ajuta cu ceva.
- Orice ajută. Tina Cobb ştia că vei lipsi din oraş?
- Am anunţat agenţia, da. De fapt, ţin minte că i-am spus Tinei că voi fi plecată şi am rugat-o să aibă grijă de peşti şi de plantele de interior. Nu eram sigură că Andrea va sta la mine, până cu două zile înainte de plecare.
- Ai spus la agenţie că venea cineva să aibă grijă de casă?
- Nu, am uitat. Ultimele câteva zile dinaintea plecării au fost o nebunie. Dădeam interviuri, declaraţii, împachetam, mergeam la tot felul de apariţii holografice... De altfel nu mi s-a părut important.
Eve se ridică şi-i întinse mâna.
- Îţi mulţumesc că ai venit. Detectivul Peabody va aranja să fii dusă la hotel.
- Locotenente, nu mi-ai spus cum a fost asasinată Tina Cobbx
- Într-adevăr, nu ţi-am spus. Ţinem legătura.
Samantha o privi cum se îndepărta.
- Pariez că învinge, nu-i aşa? Pariez că aproape întotdeauna învinge.
- Nu se lasă niciodată, răspunse Peabody. Ceea ce-i cam acelaşi lucru.
Eve se aşeză la biroul ei, transferă datele cazului Cobb într-un fişier subsidiar, apoi îşi actualiză informaţiile referitoare la asasinarea Andreei Jacobs.
- Computer, analizează datele celor două cazuri curente şi prezintă probabilităţile. Ce şanse sunt ca Andrea Jacobs şi Tina Cobb să fi fost asasinate de aceeaşi persoană?
Încep analiza...
Eve se ridică de la birou, în timp ce computerul lucra şi se duse la fereastra îngustă a încăperii. Traficul aerian era relativ scăzut.
Probabil, în acea perioadă a anului, turiştii căutau locuri mai răcoroase decât canicularul Manhattan. Văzu trecând un tramplan cu mai mult de jumătate din locuri goale.
Tina Cobb luase autobuzul. Tramplanul ar fi fost mai rapid, dar acel mijloc de transport aerian costa. Prin urmare, Tina era econoamă. Punea deoparte bani pentru o viaţă pe care n-avea să şi-o trăiască până la capăt.
„Am terminat analiza şi studiul de probabilităţi. Şansele ca Andrea Jacobs şi Tina Cobb să fi fost asasinare de aceeaşi sau aceleaşi persoane sunt de şaptezeci şi opt virgulă opt la sută.”
Destul de mari, îşi spuse Eve, date fiind limitele computerului. Acesta se baza şi pe deosebirile dintre tipurile de victime, metodologiile diferite, locurile geografice ale crimelor.
Un computer nu putea să vadă ceea ce vedea ea, nici nu simţea ce simţea ea.
Se întoarse când un bip semnaliză sosirea unui mesaj. Echipa criminalistică a lucrat repede, observă ea, aşezându-se să citească raportul.
Amprentele erau ale lui Gannon, Jacobs şi Cobb. Altele nu se mai găsiseră, nicăieri în casă. Firele de păr proveneau de la Gannon şi de la Andrea. Probabil aveau să găsească şi unele de-ale Tinei Cobb.
Criminalul îşi acoperise mâinile şi părul. Indiferent dacă plănuise sau nu să ucidă, avusese grijă să nu lase urme.
Dacă Jacobs n-ar fi intrat chiar atunci, putea să caute prin toată casa fără să mute niciun obiect de la locul lui. Iar Samantha n-ar fi ştiut nimic.
Sună la Maid In New York pentru câteva detalii şi tocmai le adăuga în fişiere, când intră Peabody.
- Curăţenia trimestrială generală de la reşedinţa lui Gannon s-a făcut acum vreo patru săptămâni, spuse Eve. Ştii că echipa trebuie să poarte mănuşi, caschete de protecţie pentru păr, ochelari de protecţie şi salopetă etanşă. Ca o afurisită de echipă criminalistică. Aproape că sterilizează casa, de sus şi până jos.
- Cred că s-ar putea ca şi Mcnab şi cu mine să ne putem permite aşa ceva. După ce ne instalăm în noul apartament, ar merita să-l sterilizeze cineva de 3-4 ori pe an. Putem face destulă mizerie când venim amândoi de la slujbă - şi, ştii, când ne distrăm împreună.
- Gura. Ţine-ţi gura, atâta-ţi cer. Nu încerca să mă provoci.
- O vorbă n-am scos, toată ziua, despre sex şi Mcnab. Era timpul.
- Ceea ce voiam să-ţi spun înainte să-mi bagi în cap imaginea ta cu Mcnab încălecaţi e că locuinţa lui Gannon a fost curăţată lună acum câteva săptămâni şi menţinută aşa. Nu s-au găsit alte amprente decât ale ei, ale cameristei şi ale lui Jacobs. Criminalul s-a echipat etanş înainte de a intra. E foarte atent, meticulos chiar. Dar, în afară de cazul că a fost un atac direct asupra lui Jacobs, a omis problema cameristei. Ce-ţi sugerează asta?
- Probabil n-o cunoştea pe victimă şi pe Gannon, cel puţin nu personal. Nu îndeajuns ca să ştie despre asemenea aranjamente private. Aflase că Gannon urma să plece din oraş. Ar fi putut să ştie asta de la cameristă sau urmărindu-i apariţiile în mass-media. Dar despre Andrea n-avea cum să afle nici de la Tina Cobb, nici din presă, fiindcă nu ştiau.
- Nu face parte din cercul ei de prieteni. Deci, începem să investigăm în afara cercului interior şi căutăm alte zone unde se poate stabili o legătură între Cobb, Gannon şi Jacobs.
- S-au întors Baxter şi Trueheart. Am primit sala de conferinţe numărul 3.
- Cheamă-i.
În sala de conferinţe, Eve pregăti un avizier cu fotografii din câmpul infracţional, fotografii de-ale victimelor, copii ale rapoartelor de la locul faptei şi cronologia asasinării lui Jacobs.
Îl aşteptă pe Baxter să facă acelaşi lucru pentru cazul lui şi, în timp ce programa încă o ceaşcă de aşa-zisă cafea, începu să se gândească la organizarea discuţiilor.
Nu era ea o întruchipare a tactului, dar nu-i plăcea să calce alţi poliţişti pe bătătură. Cobb era cazul lui Baxter. După părerea ei, faptul că-i era superioară în grad nu-i dădea dreptul să-i ia cazul.
Se aşeză pe colţul mesei de conferinţe, ca un compromis între a sta în picioare - dominând adunarea - sau pe scaun.
- Ai mai aflat ceva de la sora victimei?
Baxter clătină din cap.
- Mi-a luat ceva timp s-o conving să nu se ducă la morgă. N-avea niciun rost să vadă aşa ceva. Din păcate, n-a avut nimic de adăugat pe lângă ce ţi-a spus ţie. Se duce la părinţii ei. Trueheart şi cu mine ne-am oferit să-i informăm noi sau măcar s-o însoţim. A spus că vrea s-o facă singură. Că aşa i-ar fi mai uşor. Nu l-a cunoscut niciodată pe acel Bobby şi nici vecinii sau ăia aşezaţi pe praguri nu-şi amintesc s-o fi văzut vreodată pe Tina cu un tip. Au o unitate de informaţii ieftină. Trueheart a verificat-o, căutând transmisiuni.
- Tina Cobb a trimis şi a primit mesaje de la un cont înregistrat pe numele Bobby Smith, interveni Trueheart. O verificare rapidă a arătat că acel cont a fost deschis cu 5 săptămâni în urmă şi închis acum două zile. Adresa menţionată e falsă. Unitatea nu păstrează transmisiunile mai mult de 24 de ore. Dacă au existat şi comunicări prin link, pe emisie şi pe recepţie, avem nevoie de EDD ca să le obţinem.
- Yippee! exclamă încet Peabody.
Eve îi aruncă o privire tăioasă.
- Vorbeşti la EDD? îl întrebă ea pe Baxter.
- Merită să încercăm. Probabil a folosit linkuri publice, dar dacă pot găsi o transmisiune sau două, s-ar putea să deducem câteva date geografice. Să obţinem o amprentă vocală. Să ne formăm o oarecare imagine.
- De acord.
- Vom vorbi cu colegele ei. Să vedem dacă a trăncănit despre el. Dar, din câte spune soră-sa, era destul de discretă. Ca şi cum ar fi fost un mare secret. Avea doar 22 de ani şi un dosar imaculat.
- Voia să se mărite, să ajungă mamă profesionistă.
Trueheart roşi, când toţi ochii se întoarseră spre el.
- Am vorbit cu sora ei despre asta. Cred, ăăă, consider că poţi afla date despre ucigaş, dacă ajungi să cunoşti victima.
- El e mândria şi bucuria mea, declară Baxter, cu un zâmbet larg.
Eve îşi aminti că Trueheart avea aproape aceeaşi vârstă cu victima şi că nu de mult fusese şi el cât pe ce s-o păţească.
Privirea scurtă pe care o schimbă cu Baxter o înştiinţă că şi acesta se gândea la acelaşi lucru.
- Teoria e că ucigaşul a ademenit-o cu o relaţie romantică, zise Eve.
Îl aşteptă pe Baxter să confirme şi continuă:
- Prin ea, cazurile noastre se unesc. Era camerista Samanthei Gannon şi, ca atare, ştia codurile de securitate ale casei şi cunoştea în amănunt topografia locuinţei. Ştia că proprietăreasa urma să lipsească din oraş timp de două săptămâni, dar nu aflase că avea să vină o prietenă a acesteia în lipsa ei. Aranjamentele s-au făcut în ultimul moment şi, din câte ştim, numai Jacobs şi Gannon erau la curent.
- Locotenente, ridică Trueheart mâna, ca un elev la şcoală. Mi-e greu să-mi imaginez o persoană ca Tina Cobb trădând secretele sistemului de securitate. Era muncitoare şi cinstită, iar dosarul ei profesional e curat. Nu s-a depus nicio plângere la adresa ei. Nu pare genul care să trădeze un cod de securitate.
- Decât cu forţa, preciză Baxter. Nici eu n-o văd divulgând codul de bunăvoie.
- Tu n-ai fost niciodată o fată îndrăgostită, replică Peabody. Îţi poate lua minţile. Dacă observi cronologia, ai să vezi că spargerea şi asasinarea Andreei Jacobs au avut loc înainte de moartea Tinei Cobb. Şi, când calculezi timpul dintre ultima oară când a fost văzută şi momentul morţii, o să constaţi că nu e prea mult. S-a ocupat de ea săptămâni de zile, nu? A pregătit-o. Am impresia că se aştepta mai degrabă să obţină codul de la ea prin şoapte de alcov, decât prin tortură.
- Mândria şi bucuria mea, îi spuse Eve lui Baxter, referindu-se la partenera ei. Dacă o bate, o ameninţă sau o torturează, fata poate să mintă sau doar să se zăpăcească. Mult mai mari şanse are dacă o ia cu binişorul. Dar...
Făcu o pauză, în timp ce „mândria şi bucuria ei“ îşi încreţea fruntea.
- O seduce, fata vorbeşte, apoi o apucă remuşcările şi dă raportul la firmă despre ce-a făcut. Ăsta-i un factor de risc. Oricum, dacă nu greşim în legătură cu relaţia lor, reiese că de la ea a obținut codul. Pe urmă, după ce a intrat şi a omorât-o pe Jacobs, a trebuit să-şi şteargă urmele, aşa că a asasinat-o şi pe Cobb şi s-a debarasat de cadavru. A omorât-o şi a mutilat-o în aşa fel încât identificarea să dureze cât mai mult, pentru a avea timp să şteargă orice urmă a legăturilor dintre el şi Cobb.
- Ce vrea de la Gannon? se interesă Baxter.
- Mai mult decât ceea ce crede că are, sau că ştie unde se află nişte diamante furate, în valoare de câteva milioane, zise Eve.
Apoi îi puse la curent şi le dădu câte o dischetă cu copii după dosar. Fără să-şi dea seama, se ridicase de pe colţul mesei, şi stătea în picioare.
- Cu cât aflăm mai mult despre cazul ăsta vechi, şi despre pietrele furate, cu atât vom şti mai multe şi despre cazurile noastre actuale. Vom descoperi tot mai multe lucruri, şi mai repede, dacă ne coordonăm timpul şi eforturile, conchise Eve.
- N-am nicio problemă în privinţa asta, răspunse Baxter, dând din cap a încuviinţare. O să vă trimitem la amândouă copii după dosarul Cobb. Ce perspectivă vă interesează să abordăm?
- Luaţi urma lui Bobby. N-a lăsat cine ştie ce, dar întotdeauna se găseşte câte ceva. Vom vedea ce obţin şi cei de la EDD din linkurile victimelor, zise Eve.
- Cineva ar trebui să-i cerceteze obiectele personale, adăugă Peabody. S-ar putea să fi păstrat nişte amintiri, cum fac fetele. Ceva de la un restaurant unde au mâncat...
- Bună idee, îi făcu Baxter cu ochiul. Soră-sa spunea că a dus-o pe Tina la o galerie de artă şi la o piesă. O să ne ocupăm de astea. În fond, câte galerii de artă şi teatre sunt în New York?
Îl bătu pe Trueheart pe umăr.
- Cinstitul meu partener ar avea nevoie doar de vreo 200 de ore/om ca să afle.
- Cineva trebuie să-i fi văzut undeva împreună, fu Eve de acord. Peabody şi cu mine vom continua să ne ocupăm de cazul Jacobs. Punem toate informaţiile la un loc. Ca temă pentru acasă, citiţi cartea lui Gannon. Trebuie să aflăm tot ce putem despre diamantele alea şi oamenii care le-au furat. Clasa e liberă. Peabody, la mine peste zece minute. Baxter? Poţi să vii puţin?
- Favoritul doamnei profesoare, replică Baxter, cu mâna pe inimă în timp ce-i făcu cu ochiul lui Trueheart.
Ca să tragă de timp până rămâneau singuri, Eve se duse la avizier şi începu să studieze chipurile din fotografii.
- Îi dai o muncă care îl obligă să stea cu fundul pe scaun?
- Cât pot de mult, confirmă Baxter. E energic - Hristoase, ce n-aş da să fiu iar tânăr ca el - dar n-are experienţă. Deocamdată, îl ţin pe sarcini uşoare.
- Bun. Ai vreo obiecţie că unim investigaţiile sub conducerea mea?
- Ia uită-te la faţa asta, arătă Baxter cu bărbia spre fotografia Tinei Cobb, din care emana doar tinereţe şi inocenţă.
- Mda.
...........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu