Viața invizibilă a lui Addie Larue, V. E. Schwab

 1-9

Villon-sur-Sarthe, Franța

29 iulie 1714

            O fată fuge să își salveze viața.

   Aerul verii o arde, dar nu se văd nici torțe, nici mulțimi furibunde, ci doar felinarele petrecerii de nuntă, la distanță, lucirea roșiatică a soarelui care agonizează în zare, crapă și se răspândește peste dealuri, iar fata fuge, cu fustele încâlcindu-se în iarbă, fuge spre pădure, încercând să ajungea înaintea lumii muribunde.

   Voci purtate de vânt îi strigă numele.

   Adeline? Adeline? Adeline!

   Umbra ei se întinde înainte - prea lungă, cu margini deja neclare - și floricele mici și albe i se rostogolesc din păr, căzând pe pământ ca niște stele. În urma ei se formează o constelație, aproape ca aceea de pe obrajii ei.

   Șapte pistrui. Câte unul pentru fiecare iubire pe care o va trăi, așa spunea Estele, când fata era încă mică.

   Unul pentru fiecare viață.

   Unul pentru fiecare zeu care o veghea.

   Acum își râd de ea semnele acelea. Promisiuni și minciuni. N-a avut parte de iubire, nu a dus nicio viață, nu a cunoscut vreun zeu, iar acum nu mai are timp.

   Dar nu încetinește și nici nu privește în urmă. Nu vrea să vadă viața care o așteaptă acolo. Nemișcată ca o schiță. Solidă ca mormântul.

   Fuge.

PARTEA ÎNTÂI

ZEI CARE RĂSPUND PE ÎNTUNERIC

New York City

10 martie 2014

I

       Fata se trezește în patul altcuiva.

   Zace perfect nemișcată, încercând să oprească timpul, ca și cum și-ar ține respirația. De parcă, doar prin forța voinței, ar putea împiedica ceasul să ticăie mai departe, pe băiatul de lângă ea să se trezească, de parcă ar putea să păstreze vie amintirea nopții petrecute împreună cu el.

   Știe, bineînțeles, că nu poate. Știe că el va uita. Toți uită.

   Nu este vina lui. Nu este niciodată vina lor.

   Băiatul încă doarme, iar ea îi privește umerii, care se ridică și coboară lent, locul în care părul negru i se ondulează la ceafă, cicatricea de pe coaste. Detalii deja memorate.

   Îl cheamă Toby.

   Noaptea trecută, i-a spus că numele ei este Jess. A mințit, dar numai fiindcă nu-și poate spune numele adevărat - unul dintre detaliile mici și răutăcioase, ascunse precum urzicile în iarbă. Ghimpi tăinuiți, meniți să înțepe. Ce este o persoană, dacă nu ce lasă în urmă? A învățat să calce printre buruienile țepoase, dar unele răni nu pot fi evitate: amintiri, fotografii, nume.

   În ultima lună, a fost Claire, Zoe, Michelle. Dar cu două nopți în urmă, când era Elle, la închiderea unei cafenele cu program până târziu după unul dintre concertele lui, Toby spusese că era îndrăgostit de o fată pe nume Jess, doar că nu o cunoscuse încă.

   Așa că acum ea este Jess.

   Toby începe să se miște, iar ea simte în piept durerea cunoscută. El se întinde, se întoarce spre ea - dar încă nu se trezește. Fața lui este la câțiva centimetri de a ei. Are buzele întredeshise, dormind, cârlionții negri îi umbresc ochii, genele negre i se conturează pe obrajii palizi.

   Cândva, întunericul a tachinat-o pe fată, când se plimbau de-a lungul Senei, i-a spus că avea un „gen”, insinuând că mai toți bărbații pe care îi alegea, și chiar și o parte dintre femei, semănau foarte bine cu el.

   Același păr întunecat, aceiași ochi limpezi, aceleași trăsături sculptate.

   Dar nu era cinstit.

   În fond, întunericul arăta așa numai din cauza ei. Ea îi dăduse forma aceea, ea alesese cum să îl croiască, în ce formă.

   - Nu-ți amintești, îi spusese ea atunci, când nu erai decât umbre și fum?

   - Draga mea, îi răspunsese el cu vocea lui calmă și puternică, eram noaptea însăși.

   Acum e dimineață, în alt oraș, în alt secol, lumina soarelui pătrunde prin perdele, iar Toby se foiește iar, ieșind la suprafață din brațele somnului. Iar fata care este - a fost - Jess își ține iar respirația, încercând să își imagineze o versiune a zilei în care el se trezește, o vede și își amintește.

   În care zâmbește, o mângâie pe obraz și îi spune „Bună dimineața”.

   Dar nu se va întâmpla așa și nu vrea să vadă expresia aceea goală, familiară, nu vrea să-l privească pe băiat încercând să umple golurile în care ar trebui să fie amintiri, să fie martoră la cum își adaptează purtarea la o nonșalanță exersată. Fata a văzut de suficiente ori scena aceea, cunoaște procesul pe de rost, așa că alunecă din pat și iese în living, desculță.

   Își vede imaginea în oglinda de pe hol și remarcă tot ce observă orișicine: cei 7 pistrui, împrăștiați ca pulberea de stele pe nas și pe obraji.

   Constelația ei personală.

   Se apleacă și aburește sticla suflând. Își mișcă degetul peste suprafață, încercând să își scrie numele. A... d....

   Dar numai atât reușește să scrie înainte ca literele să dispară. Nu este vorba despre mediu - nu contează cum ar încerca să-și spună numele, povestea. A încercat cu creion, cu cerneală, cu vopsea, cu sânge.

   Adeline.

   Addie.

   LaRue.

   N-are rost.

   Literele se fărâmițează sau se topesc. Sunetele mor, nerostite.

   Degetele îi cad de pe sticlă și ea se întoarce, privind livingul.

   Toby este muzician, iar semnele artei sunt peste tot.

   Instrumentele lui se sprijină de pereți. Pe mese sunt împrăștiate versuri și note - măsuri de melodii pe care și le-a amintit pe jumătate, amestecate între liste de cumpărături și liste „de făcut”. Dar ici și olo este prezentă altă mână: flori pe care a început să le țină pe perazul bucătăriei, deși nu-și amintește de când. Cartea despre Rilke, pe care nu știe când a cumpărat-o. Lucruri care dăinuie, chiar dacă amintirile pier.

   Toby se trezește greu, așa că Addie își face un ceai. El nu bea ceai, dar iată-l în dulăpior, într-o cutie de Ceylon, vrac, și într-una cu săculeți de mătase. Relicva unui drum de noapte la magazin, un băiat și o fată plimbându-se printre rafturi, mână în mână, pentru că nu puteau dormi. Pentru că ea nu voia să permită nopții să se încheie. Nu era pregătită să îi dea drumul.

   Ia cana, inhalează și i se trezesc amintirile.

   Un parc în Londra. O curte interioară la Praga. O ceainărie din Edinburgh.

   Trecutul, aruncat ca un cearșaf din mătase, peste prezent.

   La New York, dimineața este friguroasă, geamurile sunt aburite de îngheț, așa că ia o pătură de pe spătarul canapelei și își acoperă umerii cu ea. O cutie de chitară ocupă un capăt al canapelei, iar pisica lui Toby, pe celălalt, așa că Addie se așază pe băncuța de la pian.

   Pisica - al cărei nume este tot Toby („Ca să pot vorbi singur fără să pară ciudat”, îi explicase el) - se uită la ea cum suflă în ceai.

   Se întreabă dacă pisica își amintește.

   Mâinile i s-au încălzit acum, iar ea pune cana pe pian și împinge capacul claviaturii, își trosnește degetele și începe să cânte, cât mai încet posibil. În dormitor, îl aude pe Toby-omul mișcându-se, și fiecare centimetru din corpul ei, de la schelet la piele, e cuprins de groază.

   E cea mai dificilă parte.

   Addie ar fi putut pleca - ar fi trebuit să plece, să se strecoare afară cât el încă dormea, cât dimineața încă era o prelungire a nopții lor, un moment captiv în chihlimbar. Dar acum e prea târziu, așa că închide ochii și continuă să cânte, își ține capul plecat când îi aude pașii, printre note, își mișcă degetele mai departe când îl simte în cadrul ușii. Va sta acolo, privind scena și încercând să-și amintească noaptea trecută, cum de s-a putut rătăci, în ce moment cunoscuse o fată și o adusese acasă, dacă băuse prea mult și de ce părea să aibă mintea goală.

   Dar ea știe că Toby nu o va întrerupe, câtă vreme cântă, așa că savurează muzica pentru câteva clipe, înainte să-și impună să se oprească, să ridice o privire și să pretindă că nu îi observă nedumerirea.

   - Neața, zice ea voioasă, iar accentul ei, cândva de franțuzoaică de la țară, e abia perceptibil.

   - Ăăă, bună dimineața, zice el, trecându-și mâna prin buclele negre, și în apărea lui, Toby arată ca de obicei - nițel confuz, surprins că vede o fată frumoasă în livingul lui, purtând doar o pereche de chiloți și tricoul lui cu trupa preferată, pe sub pătură.

   - Jess, spune ea, oferind numele pe care el nu îl găsește, pentru că nu se află în memoria lui. E OK dacă nu-ți amintești.

   Toby roșește și dă Toby-pisica la o parte, trântindu-se pe pernele canapelei.

   - Îmi pare rău. Eu nu sunt așa. Nu-s genul ăla de tip.

   Ea zâmbește.

   - Nici eu nu-s genul ăla de tipă.

   Zâmbește și el atunci, o dungă de lumină care-i împrăștie umbrele de pe față. Arată spre pian, iar ea vrea ca el să spună ceva de genul „Nu știam că poți cânta”, dar Toby zice:

   - Ești foarte pricepută.

   Este. E uimitor câte poți învăța când ai timp.

   - Mersi, zice ea trecându-și vârfurile degetelor peste clape.

   Toby se simte agitat și se duce în bucătărie.

   - Cafea? întreabă el deschizând dulapurile.

   - Am găsit ceai.

   Ea începe să cânte altă piesă. Nimic complicat, doar un șir de note. Un început. Găsește melodia, o începe, o lasă să i se scurgă printre degete când Toby apare din nou în cameră cu o cană aburindă în mâini.

   - Ce-a fost asta? întreabă el, cu ochii luminându-i-se așa cum se luminează doar ochii artiștilor - scriitori, pictori, muzicieni, toți cei care sunt loviți de inspirație. Mi s-a părut cunoscută.

   Ridică din umeri.

   - Ai cântat asta pentru mine ieri-seară.

  Nu e tocmai o minciună. A cântat-o pentru ea. După ce tot ea i-a arătat-o.

   - Serios? întreabă el încruntându-se.

   Deja pune jos cana, întinzându-se după un creion și un carnețel de pe masa de alături.

   - Doamne.. cred că eram beat.

   Scutură din cap când spune asta. Toby nu a fost niciodată unul dintre compozitorii care preferă să lucreze sub influența alcoolului.

   - Îți mai amintești? întreabă el, întorcând pagina.

   Ea începe să cânte iar, conducându-l printre note. El nu știe, dar lucrează la cântec de mai multe săptămâni. De fapt, lucrează împreună.

   Împreună.

   Ea zâmbește ușor în timp ce cântă mai departe. Iată iarba dintre urzici. Un loc sigur în care să calce. Nu își poate lăsa propria amprentă, dar, dacă are grijă, o poate transmite altcuiva. Nimic concret, desigur, dar nici inspirația nu este ceva concret.

   Toby a luat acum chitara, și-a sprijinit-o pe genunchi și cântă acordurile, murmurând ca pentru sine. Că e bine, că e diferit, că e ceva. Ea nu mai cântă și se ridică în picioare.

   - Trebuie să plec.

   Melodia se năruie pe corzi când Toby ridică privirea.

   - Ce? Dar nici măcar nu te cunosc.

   - Tocmai, spune ea, îndreptându-se spre dormitor să își ia hainele.

   - Dar vreau să te cunosc, zice Toby punând chitara jos și urmărind-o prin apartament.

   Acela e momentul când ei nimic nu i se pare just, singurul moment în care simte că valul de frustrare dă să se spargă. Și-a petrecut săptămâni întregi cunoscându-l. Iar el a uitat-o în câteva ore.

   - Hei, încetișos, spune el.

   Detestă partea aceea. Nu ar fi trebuit să rămână. Ar fi trebuit să se facă nevăzută și neștiută, dar păstrează mereu speranța aceea iritantă că, de data asta, va fi diferit, că, de data asta, el își va aminti.

   „Îmi amintesc eu”, îi șoptește întunericul la ureche.

   Ea scutură din cap, obligând vocea să se retragă.

   - De ce te grăbești? întreabă Toby. Măcar permite-mi să-ți pregătesc micul dejun.

   Dar ea este prea obosit să joace din nou jocul acela, atât de repede, așa că minte, spune că are ceva de făcut. Nu își permite să se oprească, pentru că, dacă se oprește, știe că nu va avea puterea să o ia de la capăt, iar ciclul va continua, aventura va începe însă dimineața, și nu seara. Dar nu va fi cu nimic mai simplu când se va încheia, iar dacă e să o ia de la capăt, preferă să cunoască pe cineva drăguț într-un bar, și nu să retrăiască dimineața unei aventuri de-o noapte.

   La un moment dat, oricum nu contează.

   - Jess, stai, spune Toby prinzând-o de mână.

   Își caută cuvintele, apoi renunță și începe iar.

   - Am un concert în seara asta. Cânt la Alloway. Ar trebui să vii și tu. Este pe....

   Ea știe unde e, bineînțeles. Acolo s-au întâlnit prima dată, și a cincea, și a noua. Și, când ea este de acord să se ducă, zâmbetul lui este uluitor. Ca de fiecare dată.

   - Promiți? o întreabă.

   - Promit.

   - Ne vedem acolo, spune el plin de speranță, când ea pășește peste prag.

   Ea se întoarce și spune:

   - Să nu mă uiți până atunci.

   Un obicei vechi. O supersiție. O rugăminte.

   Toby clatină din cap.

   - Cum aș putea?

   Ea zâmbește, de parcă ar fi doar o glumă.

   Dar Addie știe, forțându-se să coboare scările, că se întâmplă deja. Știe că, de îndată ce el va închide ușa, ea va dispărea din viața lui.

II

         Martie este o lună foarte capricioasă.

   Este cusătura dintre iarnă și primăvară, deși cusătura marchează un tiv egal, iar martie este, mai degrabă, o linie aspră de împunsături cusute de o mână nesigură, oscilând sălbatic între rafalele de vânt din ianuarie și verdeața din iunie. Nu știi peste ce dai decât după ce ieși afară.

   Estele numea această perioadă „zile neliniștite”, când zeii cu sânge mai cald se trezeau la viață, iar cei mai reci se pregăteau de hibernare. Când visătorilor le veneau cel mai des idei proaste, iar rătăcitorii erau în pericol să se piardă.

   Addie fusese mereu predispusă spre ambele.

   Are sens să se fi născut pe 10 martie, chiar de-a lungul cusăturii zimțate, deși a trecut multă vreme de când îi plăcea să sărbătorească.

   Timp de 23 de ani, a detestat momentul acela și ce însemna el: că se maturiza, îmbătrânea. Apoi, secole la rând, aniversarea a devenit inutilă, mult mai puțin importantă decât noaptea în care și-a cedat sufletul.

   La acea dată, moartea și nașterea se contopeau.

   Dar tot este ziua ei și merită un cadou.

   Se oprește în fața unui butic, reflectându-se fantomatic în vitrină.

   Un manechin pozează în mijlocul vitrinei largi, ținând capul ușor înclinat într-o parte, parcă ascultând o melodie intimă. Torsul ei lung este învelit într-un pulover cu dungi late. Poartă o pereche de colanți lucioși, care se pierd în cizme până la genunchi. 

   Addie studiază manechinul și se surprinde imitându-i poziția, înclinând capul. Poate că este ziua potrivită, poate că promisiunea primăverii plutește în aer sau poate doar are chef de ceva nou.

   În interior, buticul miroase a lumânări stinse și a haine nepurtate, iar Addie își trece degetele peste bumbac și mătase, înainte să găsească puloverul tricotat, în dungi, care se dovedește a fi cașmir. Îl aruncă pe braț, alături de colanții asortați. Își cunoaște dimensiunile.

   Nu s-au schimat.

   - Salut!

   Vânzătoarea voioasă este o fată de vreo 20 de ani, la fel ca Addie, însă una din ele este reală și îmbătrânește, iar cealaltă este o imagine captivă în chihlimbar.

   - Vrei să-ți pregătesc o cabină?

   - E în regulă, răspunde Addie, luând și o pereche de cizme de pe un raft. Am tot ce-mi trebuie.

   O urmează pe fată spre cele 3 cabine cu draperii din partea din spate a magazinului.

   - Strigă-mă dacă te pot ajuta cu ceva, spune fata și întoarce spatele înainte ca draperia să cadă, iar Addie rămâne singură cu o bachetă capitonată, o oglindă înaltă și propria reflexie.

   Își scoate ghetele, apoi geaca, pe care o aruncă pe banchetă. Monedele îi zăngănesc în buzunare când geaca aterizează și ceva cade din ea. Lovește podeaua cu un trosnet surd și se rostogolește prin cabina strâmtă, oprindu-se în plintă.

   Este un inel.

   Un cerculeț cioplit din lemn cenușiu, ca de frasin. Cunoscut, iubit cândva, acum detestat.

   Addie îl privește pentru o clipă. Degetele îi tresar, trădătoare, însă nu se întinde după inel, nu îl ridică. Doar îi întoarce spatele și continuă să se dezbrace. Își pune apoi puloverul, își trage pe ea colanții, își încheie cizmele. Manechinul era mai slab și mai înalt, dar lui Addie îi place cum îi stă... căldura cașmirului, greutatea colanților, îmbrățișarea moale a căptușelii cizmelor.

   Scoase etichetele, una după alta, ignorând zerourile.

   Joyeux anniversaire, se gândește, privindu-și reflexia. Înclină capul, de parcă ar auzi și ea un cântec intim. Este imaginea unei femei moderne din Manhattan, chiar dacă fața din oglindă a rămas aceeași de secole.

   Addie își lasă vechile haine împrăștiate ca o umbră pe podeaua cabinei. Inelul devine un copil pedepsit la colț. Singurul lucru pe care-l ia este geaca.

   Era moale, din piele neagră, purtată până aproape să se destrame, genul de haină pentru care oamenii plătesc o avere acum și o numesc vintage. E singurul lucru pe care a refuzat să îl lase în urmă și să-l arunce în flăcările din New Orleans, deși mirosul lui se agață încă de ea precum fumul, iar urmele lui sunt acolo pe vecie. Nu îi pasă. Adoră geaca.

   Atunci era nouă, acum este distrusă, foarte uzată. Îi amintește de Dorian Gray - timp încapsulat în piele de vacă, nu de om.

   Addie iese pe ușa cabinei de probă.

   În cealaltă parte a buticului, vânzătoarea tresare, surprinsă să o vadă.

   - Se potrivește totul? întreabă ea, prea politicoasă să afirme că nu-și amintește să fi lăsat pe cineva în cabină.

   Dumnezeu să binecuvânteze serviciile pentru clienți.

   Addie clatină din cap cu tristețe.

   - Uneori, te mulțumești cu ce ai, spune ea îndreptându-se spre ușă.

   Când vânzătoarea va găsi hainele, rămășițele unei fete pe podeaua cabinei, nu își va aminti cui aparțin, iar Addie va fi dispărut deja - din vedere, din minte, din amintire.

   Își aruncă geaca pe umăr, ținând-o de guler cu un deget, și pășește în soare.

Villon-sur-Sarthe, Franța

Vara anului 1698

III

          Adeline stă pe capră, lângă tatăl ei.

   Tatăl ei este pentru ea un mister, un uriaș solemn, care se simte acasă mai ales în atelierul lui.

   La picioarele lor, o grămadă de obiecte din lemn creează forme ca niște corpuri mici, sub o pătură, iar roțile căruței se zgâlțâie când Maxime, iapa masivă, îi duce mai departe pe cărare, departe de casă.

   Departe - departe - un cuvânt care îi face inimioara să bată mai repede.

   Adeline are 7 ani și același număr de pistrui pe față. Este isteață, mică, iute ca o rândunică și l-a implorat pe tatăl ei câteva luni să o ia cu el la târg. L-a implorat până când mama ei a jurat că o ia razna, iar tatăl ei a zis, în sfârșit, că da. Tatăl ei lucrează lemnul, iar de 3 ori pe an face drumul de-a lungul râului Sarthe până la orașul Le Mans.

   Astăzi ea este cu el.

   Astăzi, pentru prima dată, Adeline pleacă din Villon.

   Se uită la mama ei, care stă cu brațele încrucișate lângă tisa bătrână de la capătul uliței, și apoi o cotesc, iar mama ei dispare. Trec de sat, iată casele, iată câmpurile, iată biserica și copacii, iată-l pe monsieur Berger săpând pământul și pe madame Therault punând rufe la uscat, în timp ce fiica ei, Isabelle, stă în iarbă, lângă ea, împletind coronițe de flori, cu limba între dinți, concentrată.

   Când Adeline i-a zis fetiței despre plecarea ei, Isabelle a ridicat doar din umeri și a răspuns:

   - Mie îmi place aici.

   De parcă nu ți-ar fi putut plăcea un loc și totuși să vrei să vezi și altele.

   Acum se uită la Adeline și îi face cu mâna când căruța trece pe lângă ea.

   Ajung la liziera satului, locul unde a fost cel mai departe în toată viața ei, iar căruța dă de o groapă și se clatină de parcă și ea ar fi trecut peste un prag. Adeline își ține respirația, așteptându-se să simtă o frânghie întinsă înăuntru ei, care o leagă de locul natal.

   Dar nu simte nicio lesă și nicio smucitură. Căruța merge mai departe și Adeline e cam speriată când se întoarce să privească imaginea tot mai mică a satului Villon, care, până acum, a fost toată lumea ei, iar acum e doar o parte din ea, micșorându-se cu fiecare pas al iepei, până când pare doar una dintre figurinele tatălui ei, ce încape într-o palmă bătătorită.

   Până în Le Mans călătoresc o zi, iar drumul este mai ușor de suportat datorită coșului pregătit de mama și companiei tatălui - unul conține pâine și brânză să îi umple burtica, iar celălalt râde oricând și îi face umbră cu umerii lui lați.

   Acasă, tatăl este tăcut, dedicat muncii sale, dar pe drum începe să se deschidă și să vorbească.

   Când vorbește, îi spune povești, povești adunate așa cum alții adună vreascuri.

   Il etait un fois, începe el și alunecă în povești cu palate și regi, cu aur și strălucire, cu baluri mascate și orașe pline de splendoare. A fost odată ca niciodată. Așa începe povestea.

   Nu își va aminti poveștile, dar își va aminti cum le spune el, în cuvinte netede ca pietrele de râu, și se va întreba dacă le spune și când e singur, dacă vorbește cu Maxime cu blândețea lui obișnuită. Se întreabă dacă spune povești și lemnului, când îl lucrează. Sau dacă poveștile sunt numai pentru ea.

   Adeline își dorește să le poată scrie.

   Mai târziu, tatăl ei o va învăța literele. Mama ei va face o criză când va afla și îl va acuza că i-a oferit o altă cale de a pierde vremea, de a irosi orele dintr-o zi, dar Adeline se va strecura oricum în atelierul lui, iar el o va lăsa să stea acolo și să-și exerseze scrierea propriului nume în praful fin ce pare să îmbrace mereu podeaua atelierului.

   Dar azi nu poate decât să asculte.

   Peisajul rural se desfășoară în jurul lor, un portret zgâlțâit al unei lumi pe care o cunoaște deja. Câmpurile sunt câmpuri, la fel ca al ei, copacii sunt aliniați cam în aceeași ordine, și când ajung la un sat este doar o oglindire spălăcită a satului Villon, iar Adeline începe să se întrebe dacă lumea de afară este la fel de monotonă ca a ei.

   Atunci vede zidurile orașului Le Mans.

   Creste de piatră se ridică în depărtare, o spinare cu multe modele, urmând apoi dealurile. Este de 100 de ori mai mare decât Villon sau, cel puțin, atât de mare și-l amintește, iar Adeline își ține respirația când trec de porți și intră în orașul fortificat.

   Dincolo îi așteaptă un labirint de străzi aglomerate. Tatăl ei conduce căruța printre case strânse laolaltă precum pietrele, până când drumul îngust se deschide într-o piață.

   Firește că și în Villon au piață, însă nu este cu mult mai mare decât curtea lor. Acest spațiu este imens, iar pământul se pierde sub atâtea picioare, căruțe și dughene. Tatăl ei o îndeamnă pe Maxine să se oprească, iar Addie se ridică în picioare pe capră și se uită prin piață, minunându-se de mirosul îmbietor de pâine și de zahăr, dar și de oameni, care sunt pretutindeni. Nu a mai văzut niciodată atâția, cu atât mai puțin necunoscuți. Sunt o mare de străini, fețe neidentificate, cu haine ciudate, cu voci necunoscute, care rostesc cuvinte diferite. I se pare că ușile lumiii sale s-au deschis larg, că s-au adăugat nenumărate camere unei case pe care credea că o cunoaște.

   Tatăl ei se sprijină de căruță și vorbește cu oricine trece, iar mâinile i se mișcă întruna peste o bucată de lemn, cu un cuțitaș în palmă. Cioplește suprafața cu ușurința exersată a celui care curăță un măr, iar resturile ca niște panglici i se scurg printre degete. Lui Aledine i-a plăcut întotdeauna să-l privească muncind, să vadă cum se nasc siluetele, de parcă ar fi fost mereu acolo, însă ascunse, precum sâmburii din mijlocul unei piersici.

   Munca tatălui ei este minunată. Lemnul e neted, mâinile sale aspre. Lemnul e delicat, iar tatăl ei e voinic.

   Amestecate printre castroane și căni, ascunse printre uneltele sale, există jucării de vânzare și figurine din lemn cât pâinicile de mici: un cal, o casă, o pasăre.

   Adeline a crescut înconjurată de asemenea fleacuri, însă preferatul ei nu e nici vreun animal, nici vreo figură umană.

   Este un inel.

   Îl poartă agățat de o fâșie de piele, la gât. Este un inel delicat, dintr-un lemn cenușiu ca de frasin, neted ca piatra lustruită. L-a cioplit când s-a născut ea, l-a făcut pentru fata care va deveni, iar Adeline îl poartă ca pe un talisman, o amuletă, o cheie. Mâna ei îl atinge, când și când, cu degetul mare trecând peste suprafața lui așa cum trece mâna mamei sale peste mătănii.

   Se agață de el acum - ancoră în mijlocul furtunii - în timp ce se ghemuiește în spatele căruței și privește totul. Din unghiul acela, este aproape suficient de înaltă să vadă clădirile din depărtare. Se înalță pe degetele de la picioare, întrebându-se cât de departe se află acestea, până când un cal din apropriere zgâlțâie căruța, trecând pe lângă ea iar Adeline aproape cade. Mâna tatălui ei o apucă de braț, oferindu-i din nou siguranță.

   La finalul zilei, obiectele din lemn nu mai sunt, iar tatăl lui Adeline îi dă un sol de aramă și îi spune să-și cumpere tot ce poftește. Ea se plimbă de la o tarabă la alta, privind prăjiturile și pateurile, pălăriile și rochiile și păpușile, dar, într-un final, decide să își ia un jurnal, din pergament legat cu fir cerat. Goliciunea hârtiei o încântă, ideea că ar putea umple spațiul cu orice îi place.

   Nu își poate permite și creioane, dar tatăl ei folosește o a doua monedă să cumpere o legătură de bețe mici și negre și îi spune că sunt bețe de cărbune, îi arată cum să apese creta întunecată pe hârtie, cum să întindă liniile ca să transforme marginile dure în umbre. Din câteva atingeri rapide, desenează o pasăre în colțul paginii și petrece următoare oră copiind liniile, mult mai interesante decât literele scrise dedesubt.

   Tatăl ei strânge lucrurile și le pune în căruță. Ziua lasă loc înserării.

   Vor petrece noaptea la un han local și, pentru prima dată în viață, Adeline va dormi într-un pat străin, se va trezi în zgomote și mirosuri necunoscute și va exista o clipă, scurtă cât un căscat, în care nu va ști unde se află, iar inima ei va bate mai iute - mai întâi de teamă și apoi dintr-un alt motiv. Pentru care nu găsește cuvinte încă.

   Când se vor întoarce acasă, în Villon, Adeline deja va fi o versiune diferită a ei. O cameră cu ferestrele larg deschise, gata să lase să intre aerul proaspăt, soarele și primăvara.

Villon-sur-Sarthe, Franța

Toamna anului 1703

IV

         Villon este un loc catolic. Cel puțin în partea vizibilă.

   În centrul satului se înalță o biserică solemnă, din piatră, unde se duce toată lumea să își salveze sufletul. Mama și tatăl lui Adeline îngenunchează acolo de două ori pe săptămână, își fac semnul crucii, își spun rugăciunile și vorbesc despre Dumnezeu.

   Adeline are 12 ani acum, deci așa face și ea. Dar se roagă așa cum apucă tatăl ei feliile de pâine, așa cum își linge mama ei sarea de pe degete.

   Este un obicei, nu un semn de credință.

   Biserica nu este nouă, și nici Dumnezeu, însă Adeline a ajuns să gândească așa despre El datorită lui Estele, care spune că pericolul cel mai mare al schimbării este să înlocuiești vechiul cu noul.

   Estele, care aparține tuturor și nimănui și ei înseși.

   Estele, care a crescut ca un arbore în inima satului de lângă râu și nu a fost niciodată tânără, care a răsărit din pământ, cu mâini noduroase, piele ca scoarța copacilor și rădăcini suficient de adânci să o hrănească din propria fântână tăinuită.

   Estele, care crede că noul Dumnezeu e ceva delicat. Crede că El aparține orașelor și regilor și că stă deasupra Parisului, pe o pernă aurie, și nu are timp pentru țărani, nu are loc printre lemn și piatră și apa râului.

   Tatăl lui Adeline crede că Estele este nebună.

   Mama ei spune că femeia se va duce în iad, și o dată, când Adeline a repetat sentința, Estele a râs, cu râsul ei de frunze uscate, și a zis că iadul nu există, că există doar pământul rece și întunecat și promisiunea somnului.

   - Și raiul? întrebase Adeline.

   - Raiul este un loc plăcut, la umbră, un copac mare deasupra oaselor mele.

   La 12 ani, Adeline se întreabă cărui zeu să se roage acum ca să-l facă pe tatăl ei să se răzgândească. Și-a încărcat căruța cu margă, cu destinația Le Mans, a înșeuat-o pe Maxine, dar, pentru prima dată în 6 ani, Adeline nu îl însoțește.

   Tatăl i-a promis că îi va aduce un sul nou de permanet, instrumente noi cu care să deseneze. Dar știu amândoi că ea ar prefera să meargă și să rămână fără daruri, ar prefera să vadă lumea de afară decât să aibă permanet. Nu mai are subiecte de desenat, deja cunoaște pe de rost drumurile obosite ale satului și toate chipurile familiare din el.

   Dar anul acesta mama ei a decis că nu este indicat ca ea să meargă la târg, că nu se cuvinte, chiar dacă Adeline știe că încape încă pe locul de lângă capră, lângă tatăl ei.

   Mama ei își dorește ca fiica ei să fie mai multe ca Isabelle Therault, dulce și blândă și deloc curioasă, mulțumită să își țină privirea la împletitură, în loc să se uite la nori și să se întrebe ce o fi după cotitură, peste dealuri.

   Dar Adeline nu știe să fie ca Isabelle.

   Nu vrea să fie ca Isabelle.

   Vrea numai să meargă în Le Mans și, odată ajunsă acolo, să-i privească pe oameni și să vadă artă, să guste din mâncare, să descopere lucruri neștiute.

   - Te rog, spune ea, când tatăl ei urcă în căruță.

   Ar fi trebuit să se ascundă printre obiectele din lemn, sub prelată. Dar acum e prea târziu, iar când Adeline dă să atingă roata, mama ei o trage înapoi, de încheietura mâinii.

   - Ajunge, zice.

   Tatăl ei se uită la ele, apoi își întoarce privirea. Căruța pornește, iar când Adeline încearcă să se desprindă și să alerge după ea, mâna mamei țâșnește, de data asta găsindu-i obrazul.

   În ochi îi apar lacrimi, se înroșește puternic, înainte să se învinețească, apoi aude vocea mamei când o lovește iar:

   - Nu mai ești copilă.

   Adeline înțelege, și totuși nu înțelege defel. I se pare că e pedepsită doar pentru că a crescut. E atât de furioasă, încât vrea să fugă. Vrea să arunce broderiile mamei în șemineu și să distrugă toate sculpturile pe jumătate terminate din atelierul tatălui.

   Dar privește căruța cotind și dispărând printre copaci, ținând cu o mână inelul făcut de tatăl ei. Adeline așteaptă ca mama ei să îi dea drumul, să o trimită să își vadă de treburi.

   Apoi se duce la Estele.

   Este încă venerează vechii zei.

   Adeline avea 5 sau 6 ani când a văzut-o pentru prima dată pe femeie lăsându-și cupa din piatră să cadă în râu. Era un obiect frumos, cu un model dantelat pe margini, iar bătrâna i-a dat pur și simplu drumul, admirând pleoscăitul. Avea ochii închiși, buzele i se mișcau, iar când Adeline a luat-o prin surprindere - era deja bătrână, fusese mereu - în drum spre casă, Eveline a zis că se ruga zeilor.

   - Pentru ce?

   - Copilul Mariei nu vine așa cum ar trebui, a spus ea. Le-am cerut zeilor râului să facă lucrurile să curgă. Se pricep.

   - Dar de ce le-ai dat pocalul?

   - Pentru că zeii sunt lacomi, Addie.

   Addie. Un nume de alint pe care mama ei îl disprețuia - i se părea băiețesc. Un nume preferat de tatăl ei, când erau singuri. Un nume care-i răsuna în tot corpul, ca un clopot. Un nume care i se potrivea mult mai bine decât Adeline.

   Acum o găsește pe Estele în grădină, aplecată ca o creangăă curbată printre cârceii sălbatici de dovleac, în spatele unui tufiș țepos de mure.

   - Addie.

   Bătrâna îi rostește numele fără să-și ridice ochii.

   Este toamnă, iar pământul e presărat de fructele necoapte, ca niște pietre. Addie le atinge cu vârful încălțării.

   - Cum vorbești cu ei? întreabă ea. Cu vechii zei. Le spui pe nume?

   Estele se îndreaptă și încheieturie îi trosnesc ca niște bețe uscate. Dacă o surprinde întrebarea, nu o arată.

   - Nu au nume.

   - Există un descântec?

   Estele îi aruncă o privire atentă.

   - Descântecele sunt pentru vrăjitoare, iar vrăjitoarele sfârșesc arse pe rug de prea multe ori.

   - Atunci cum te rogi?

   - Cu daruri, cu laude, dar, chiar și-așa, zeii nu sunt de încredere. Nu prea răspund.

   - Atunci ce faci?

   - Continui.

   Își mestecă interiorul obrazului.

   - Câți zei există, Estele?

   - Atâția câte întrebări ai tu, răspunde bătrâna, dar fără urmă de dispreț în voce, iar Addie știe să aștepte, să își țină respirația până când vede că Estele se înmoaie.

   Parcă ar aștepta la ușa unei vecine, după ce a sunat, când știe că e acasă.

   Estele oftează.

   - Vechii zei sunt peste tot, spune ea. Înoată în râu, cresc pe câmp și cântă în pădure. Sunt lumina soarelui care mângâie gerul, sub mădițele de primăvară și vițele-de-vie care crresc pe un perete al bisericii din piatră. Se adună la marginile zilei, în zori și în amurg.

   Adeline se uită printre gene.

   - Mă înveți să îi chem?

   Bătrâna oftează, știind că Adeline LaRue nu este doar isteață, ci și încăpățânată. Începe să străbată grădina, spre casă, iar fata o urmează, temându-se că Estele va ajunge la ușă înainte să îi răspundă, că o va închide în plină conversație. Dar Estele se uită înapoi, cu ochi vioi pe fața ei ridată.

  - Există reguli.

   Adeline urăște regulile, dar știe că, uneori, sunt necesare

   - Cum ar fi?

   - Trebuie să fii umilă în fața lor. Să le oferi un dar. Ceva prețios. Și să ai grijă ce le ceri.

   Adeline se gândește.

  - Atât?

   Chipul lui Estele se întunecă.

   - Străvechii zei or fi măreți, însă nu sunt nici blânzi, nici milostivi. Sunt instabili, neliniștiți precum lumina lunii sau apa, ca umbrele furtunii. Dacă insisțti să îi chemi, ai grijă ce le ceri și fii gata să plătești prețul cerut. 

   Se apleacă deaspura lui Adeline, umbrind-o.

   - Însă, oricâtă disperare sau nevoie te-ar apăăsa, să nu te rogi niciodată zeilor care-ți răspund după lăsarea întunericului.

   Două zile mai târziu, când tatăl lui Adeline se întoarce, aduce un sul nou de pergament și o legătură de creioane cu plumb negru, iar primul lucru pe care îl face ea este să îl aleagă pe cel mai bun și să îl înfigă în pământul din spatele grădinii, rugându-se ca, data viitoare când pleacă tatăl ei, să îl însoțească.

  Dar, dacă zeii o aud, nu îi răspund.

  Nu mai merge niciodată la târg.

Villlon-sur-Sarthe, Franța

Primăvara anului 1707

V

           Clipește și anii se scutură precum frunzele.

   Adeline are 16 ani și toată lumea vorbește despre ea de parcă ar fi o floare de vară, numai bună de cules, de pus în vază, de parcă menirea ei ar fi să înflorească și să se ofilească. Așa ca Isabelle, care visează o familie, și nu la libertate, și pare mulțumită să înflorească pentru o perioadă scurtă și apoi să se ofilească.

   Nu, Adeline a hotărât că ar prefera să fie un copac, ca Estele. Dacă trebuie să-i crească rădăcini, atunci să fie lăsată să crească, nu să fie altoită, să fie singură, să i se permită să rămână sub cerul liber. Este mai bine decât să fie lemn de foc, tăiat doar ca să ardă în căminul altcuiva.

   Ridică rufele, le sprijină pe șold și își croiește drum în jos, pe panta acoperită de buruieni care duce la râu. Când ajunge la mal, întoarce coșul, lăsând hainele murdare să cadă în iarbă. Acolo, vârât între fuste, șorțuri și lenjerie de corp, ca un secret, este carnetul de schițe. Nu este primul, pentru că le-a adunat, an după an, grijulie să umple fiecare centimetru de spațiu, să profite de fiecare pagină goală.

   Dar fiecare carnet i s-a părut o lumânare care arde într-o noapte fără lună: mereu s-au terminat prea repede. Își aruncă încălțările și se apleacă peste pantă, cu fustele adunate sub ea. Își trece degetele prin iarba cu buruieni și găsește colțul ferfeniță al unei hârtii, unul dintre desenele ei favorite, împăturit și vârât în nisipul de pe mal săptămâna trecută, chiar în zori. Un talisman, îngropat ca o sămânță, sau o promisiune. O ofrandă.

   Adeline se roagă încă la noul Dumnezeu, atunci când trebuie, dar când părinții ei nu sunt atenți se roagă și la cei vechi. Le poate face pe ambele - să țină unul în gură, ca pe un sâmbure de cireașă, în timp ce îi șoptește altuia.

   Niciunul nu i-a răspuns încă.

   Și totuși, Adeline este convinsă că o ascultă.

   Primăvara trecută, când George Caron a început să o privească cu alți ochi, s-a rugat ca el să-și întoarcă privirea, iar băiatul a început s-o remarce pe Isabelle, în schimb. Isabelle a devenit soția lui și acum aștepată primul lor copil, chinuită de tot ce vine odată cu sarcina.

   Când Arnaud Tulle și-a declarat intențiile, toamna trecută, Adeline s-a rugat să găsească altă fată. Nu a găsit, dar în iarnă s-a îmbolnăvit, iar Adeline s-a simți ușurată, dar și vinovată. A continuat totuși să dăruiască ofrante râului.

   S-a rugat și cineva trebuie s-o fi auzit, fiindcă e încă liberă. Nu i se face curte, nu e căsătorită - doar că nu a plecat din Villon. E liberă să crească.

   Și să viseze.

   Adeline se așază pe pantă, cu schițele pe genunchi. Scoate din buzunar punguța legată cu sfoară, care conține bucățele de cărbune și câteva creioane roase, valoroase pentru ea, care zăngănesc precum monedele în zi de târg.

   Lega bucăți de cârpă în jurul bețelelor, să nu își murdărească degetele, până când tatăl ei a confecționat benzi subțiri din lemn, de pus în jurul cărbunelui, și i-a arătat cum să țină cuțitalul, cum să cioplească muchiile și cum să ascută vârful. Acum imaginile sunt mai clare, liniile conturate, detaliile fine. Desenele înfloresc ca niște pete pe hârtie, peisaje din Villon și oamenii din el - conturul părului mamei, ochii tatei, mâinile lui Estele și acolo, în colțurile paginilor...

   Secretul lui Adeline.

   Străinul ei.

   Umple fiecare spațiu nefolosit cu el, un chip desenat atât de des, încât gesturile par lipsite de efort, iar liniile se conturează singure. Îl poate invoca din memorie, chiar dacă nu s-au întâlnit niciodată.

   De fapt, este doar un produs al imaginației sale. Un tovarăș creat din plictiseală, apoi de dor.

   Un vis, să îi țină companie.

   Nu își amintește cum a început totul, doar că într-o zi și-a aruncat privirea peste sat și nu a mai găsit inspirație.

   Arnaud avea ochi frumoși, dar nu avea bărbie.

   Jacques este înalt, însă plicticos nevoie mare.

   George era puternic, dar avea palmele aspre și firea și mai aspră.

   Așa că a furat de la fiecare părți care îi erau pe plac și a creat un om nou.

   Un străin.

   A început ca un joc, dar, pe măsură ce îl desenează, liniile devin mai sigure și Adeline apasă cărbunele cu mai multă încredere.

   Bucle negre. Ochi palizi. Maxilar puternic. Umeri înclinați și o gură arcuită. Un bărbat pe care nu l-a întâlnit, o viață pe care nu o va cunoaște niciodată, o lume la care poate doar să viseze.

   Când este agitată, se întoarce la desene, trasând din nou contururile deja familiare. Când nu poate dormi, se gândește la el. Nu la obrazul lui, nici la nuanța de verde pe care a creat-o pentru ochii lui, ci la vocea și la atingerea lui. Stă trează, imaginându-și-l lângă ea, cu degetele puternice trasându-i modele absente pe piele. Îi spune povești.

   Nu sunt poveștile tatălui ei, cu regate și cavaleri, cu prințese și tâlhari. Nu sunt basme și avertismente să nu se abată de la drumul drept, ci povești care par adevăruri, despre orașe care strălucesc, despre lumea de dincolo de Villon. Chiar dacă vorbele pe care i le sădește între buze sunt pline de erori și minciuni, vocea închipuită a străinului le face să sune minunat de reale.

   „Dacă le-ai putea vedea”, spune el.

   „Aș da orice”, răspunde ea.

   „Într-o bună zi”, promite el. „Într-o zi, îți voi arăta. Vei vedea totul.”

   Cuvintele dor când le gândește. Jocul face loc dorinței, prea autentică, prea periculoasă. Chiar și conversațiile din mintea ei sunt îndreptate înapoi pe calea cea bună.

   „Povestește-mi despre tigri”, spune Adeline. A auzit despre acele pisici masive de la Estele, care a auzit despre ele de la zidar, care a făcut parte dintr-o caravană ce includea și o femeie care pretindea că văzuse unul.

   Străinul ei zâmbește, gesticulează cu degetele fine și îi povestește despre blana lor mătăsoasă, despre colții lor și despre răcnetele furioase.

   Pe povârniș, cu rufele uitate lângă ea, Adeline se joacă absentă cu inelul ei din lemn și desenează cu mâna cealaltă, schițându-i ochii, gura, linia umerilor goi. Îi insuflă viață cu fiecare linie trasată. Cu fiecare tușă, mai stoarce de la el o poveste.

   „Vorbește-mi despre dansurile de la Paris.

   Vorbește-mi despre cum e să navighezi pe mare.

   Spune-mi totul.”

   Nu exista niciun pericol, niciun reproș când era mică. Toate fetele visează. Va depăși momentul când va crește, spuneau părinții ei. Dar Adeline simte mai degrabă că și-l însușește tot mai bine, că se agață tot mai tare de speranța încăpățânată de a avea mai mult.

   Lumea ar trebui să se extindă. În schimb, ea o simte micșorându-se, strângându-i membrele ca niște lanțuri, când liniile plate ale propriului corp înce să se curbeze în interiorul ei și, dintr-odată, cărbunele de sub unghiile ei devine de neconceput, la fel ca ideea că își preferă propria companie decât pe cea a unuia ca Arnaud sau George sau a oricărui bărbat care o dorește.

   Se împotrivește tuturor lucrurilor, nu se integrează, e o insultă adusă feminității, o copilă încăpățânată în trup de femeie, cu capul aplecat și brațele strânse în jurul schițelor sale.

   Când ridică ochii, privirea i se îndreaptă mereu spre liziera satului.

   - Visătoare, o ceartă mama.

   - Visătoare, îi plânge de milă tata.

   - Visătoare, o previne Estele.

   Dar ei nu i se părea un cuvânt atât de rău.

   Până se trezește.

New York City

10 martie 2014

VI

          Când te miști singur prin lume, ai un ritm.

   Descoperi lucrurile fără de care nu poți trăi, necesitățile simple și bucuriile mărunte care definesc o viață. Nu mâncarea, nu adăpostul, nu cele trebuincioase unui trup - acelea, pentru ea, sunt un lux - ci lucrurile care îți păstrează mintea în formă. Care-ți fac plăcere. Care fac viața suportabilă.

   Addie se gândește la tatăl ei și la sculpturile lui, la fel în care curăța scoarța, la cum scotea la iveală formele care trăiau în lemn. Michelangelo numea asta „îngerul din marmură”, dar ea nu știuse asta când era copilă. Tatăl ei îi spusese „secretul din lemn”. Știa cum să micșoreze un lucru, așchie cu așchie, bucată cu bucată, până când îi găsea esența. Știa și când mersese prea departe. O atingere în plus și lemnul se transforma din delicat în fragil, în mâinile lui.

   Addie a avut la dispoziție 300 de ani să exerseze meșteșugul tatălui său, să se cioplească până a ajuns la câteva adevăruri esențiale, să învețe care sunt lucrurile fără de care nu poate trăi.

   Iată ce a stabilit: poate trăi fără mâncare (nu se ofilește). Poate trăi fără căldură (frigul nu o ucide). Dar o viață fără artă, fără uimire, fără lucruri frumoase ar face-o să o ia razna. A luat-o razna.

   Are nevoie de povești.

   Poveștile sunt căi de a te păstra pe tine. De a nu fi uitat. De a uita.

   Poveștile capătă multe forme: sunt spuse în cărbune, în note muzicale, în tușe de pensulă, în poeme, în filme. În cărți.

   Cărțile, a descoperit ea, sunt o cale de a trăi 1000 de vieți - sau de a găsi putere într-un foarte lungă.

   Două străzi mai sus de Flatbush, vede pe trotuar masa pliantă verde, cunoscută, plină de cărți cu copete moi, și pe Fred, cocoșat pe scaunul lui firav, în spatele mesei, cu nasul roșu îngropat în „M is for Malice”. Bătrânul i-a explicat o dată, când citea „K is for Killer”, că era hotărât să parcurgă întreaga serie a lui „Alfabet” a lui Grafton înainte să moară. Ea speră că va reuși. Are o tuse chinuitoare și nu-i face dloc bine să stea acolo, în frig. Dar e acolo când apare Addie.

   Fred nu zâmbește, nici nu face conversație. Addie a aflat una, alta despre el în ultimii 2 ani, într-un mod lent și foarte greu. Știe că este văduv și că locuiește la etaj, că toate cărțile au aparținut soției sale decedate, Candace. Știe că, după moartea ei, Fred a împachetat toate cărțile și le-a pus la vânzare, vrând parcă să-i dea drumul încetul cu încetul. De parcă și-ar vinde suferința. Addie știe că el stă acolo pentru că se teme că va muri singur în apartamentul lui, că nu va fi găsit, că nu îi va lipsi nimănui.

   - Dacă dau ortu` popii afară, spune el, măcar va observa cineva.

   Este un bătrân morocănos, dar Addie îl place. Îi intuiește tristețea camuflată în furie, precauția generată de durere.

   Addie bănuiește că bătrânul nu prea vrea să vândă cărțile.

   Nu le pune niciun preț, nu a citit decât unele dintre ele, și uneori este aspru, iar tonul lui e rece, așa că-i sperie pe clienți. Și totuși ei vin, și totuși cumpără, iar de fiecare dată când oferta pare să se reducă apare o cutie nouă, conținutul său este despachetat, ca să umple golurile, și, în ultimele câteva săptămâni, Addie a început să remarce, din nou, apariții recente printre cele mai vechi, coperte noi și cotoare neatinse printre cele uzate. Se întreabă dacă le cumpără sau dacă alte persoane au început să doneze ca să îi întregească această colecție stranie.

   Addie încetinește, cu degetele dansând peste cotoare.

   Selecția este, întotdeauna, un potpuriu de note discordante. Thrillere, biografii, cărți de dragoste, bestselleruri ferfeniță, majoritatea întrerupte de câteva cărți cu coperte dure, lucioase. S-a oprit să le privească de 100 de ori, dar azi doar ia în mână cartea de la un capăt, cu un gest ușor și rapid, ca de magician. Prestidigitație. Exercițiu îndelung, care a creat perfecțiune. Addie vâră cartea sub braț și continuă să meargă.

   Bătrânul nu ridică privirea.

New York City

10 martie 2014

VII

        Piața se află, ca un grup de matroane, la liziera parcului.

   După ce a fost subțiat de iarnă, numărul dughenelor cu copertine albe începe din nou să crească, în sfârșit, picături de culoare scoțând în evidență piața când apar noi produse printre rădăcinoase, carne și pâine sau alte mărfuri rezistente la frig.

   Addie își croiește drum printre oameni, îndreptându-se spre cortul mic și alb, cuibărit în fața ușilor de la Prospect. Rise and Shine este o tarabă unde se vând cafea și produse de patiserie, iar proprietarele sunt două surori care îi amintesc lui Addie de Estele, dacă bătrâna ar fi existat în dublu exemplar. Dacă ar fi fost mai blândă, mai bună sau poate dacă ar fi trăit altă viață, în alte vremuri.

   Surorile sunt acolo tot anul, fie soare, fie ninsoare, o constantă neînsemnată într-un oraș permanent în schimbare.

   - Bună, dulceață, spuse Mel, cea cu umeri lați și bucle nestatornice, cu o amabilitate care-i face pe străini să pară din familie.

   Addie adoră căldura simplă a oamenilor și vrea să se cuibărească în ea ca într-un pulover.

   - Ce să-ți pregătim? întreabă Maggie, mai în vârstă, mai slăbuță, cu riduri în jurul ochilor care neagă ideea că ar zâmbi rar.

   Addie comandă o cafea mare și două brioșe, una cu afine și alta cu fulgi de ciocolată, și le întinde o bancnotă mototolită de 10 dolari, găsită pe măsuța de cafea a lui Toby. Ar putea fura ceva de la piață, bineînțeles, dar îi place standul lor și îi place de ele.

   - Ai 20 de cenți? întreabă Maggie.

   Addie scotocește după monede în buzunar, găsind câteva de 25, una de 50, și iată-l, cald între bucățile reci de metal. Degetele ei ating inelul din lemn și strânge din dinți când îl simte. Ca un gând încăpățânat, imposibil de uitat. Scotocind printre monede, Addie are grijă să nu îl atingă iar și își stăpânește pornirea de a-l arunca în buruieni, știind că nu va schimba nimic cu asta. Inelul își găsește mereu drumul înapoi în buzunar.

   Întunericul îi șoptește în ureche, cu brațele în jurul gâtului ei, ca o eșarfă.

   „Sunt mereu cu tine.”

   Addie scoate o monedă de 20 și bagă restul în buzunar.

   Maddie îi întinde înapoi 4 dolari.

   - De unde ești, păpușă? întreabă Mel, remarcând o urmă slabă de accent în vocea lui Addie, redus, mai nou, la rostirea eterică a literei s și la moliciunea t-ului.

   A trecut multă vreme și iată că nu se poate desprinde de acel accent.

   - De ici, de colo, zice ea, dar m-am născut în Franța.

   - Oh, la, la, spune Mel, cu accentul ei plat, din Brooklyn.

   - Poftim, soarele meu, spune Maggie, dându-i o pungă și un pahar înalt.

   Addie apucă punga de hârtie cu mâna, bucurându-se de căldura pe care o oferă palmelor ei reci. Cafeaua e tare și neagră, iar când ia o gură simte că se încălzește toată și este din nou la Paris, la Istanbul, la Napoli.

   O gură de amintiri.

   Pornește spre porțile parcului.

   - Au revoir! strigă Mel, accentuând fiecare literă, iar Addie zâmbește printre aburi.

   În parc, aerul e proaspăt. Soarele se luptă pentru căldură, însă frigul aparține iernii, așa că Addie urmează lumina, coborând o pantă acoperită de iarbă sub cerul senin.

   Pune brioșa cu afine pe punga de hârtie și soarbe din cafea, examinând cartea împrumutată de pe masa lui Fred. Nu s-a obosit să se uite ce lua, dar se descurajează când vede coperta uzată cu titlu în germană.

   „Kinder und Hausmarchen” - Bruder Grimm.

   „Poveștile Fraților Grimm.”

   Germana ei scârțâie. Stă ascunsă într-un ungher al minții ei, nu a prea folosit-o de la război încoace. O scutură de praf, știind că, sub stratul de mizerie, va găsi spațiul intact, netulburat. Avantajul memoriei. Dă paginile vechi și fragile, cu ochii împiedicându-se de cuvinte.

   Odată iubea asemenea povești.

   Când era copilă, lumea era mică, iar ea visa la poți deschise.

   Dar Addie știe acum prea bine că poveștile acestea sunt pline de oameni nesăbuiți care fac lucruri nesăbuite, de avertismente despre zei și monștri și muritori lacomi, care vor prea mult, și apoi nu pricep ce au de pierdut. Asta până când plătesc prețul, iar atunci este prea târziu să mai ceară ceva înapoi.

   În pieptul ei se ridică o voce.

   „Nu te ruga nicicând zeilor care-ți răspund după lăsarea întunericului.”

   Addie aruncă volumul și se afundă în iarbă, închizând ochii și încercând să se bucure de soare.

Villon-sur-Sarthe, Franța

29 iulie 1714

VIII

        Adeline își dorise să fie un copac.

   Să crească sălbatică, având rădăcini adânci, aparținând doar pământului de sub picioarele ei și cerului de deasupra capului, exact ca Estele. Ar fi fost o viață neconvențională și poate cam singuratică, însă ar fi fost a ei. Și-ar fi fost stăpână.

   Dar iată pericolul unui loc precum Villon.

   Clipești și a trecut 1 an.

   Clipești și mai trec 5.

   Satul e ca un spațiu între pietre, cât să se piardă lucrurile. E genul de loc în care timpul alunecă, se încețoșează, în care o lună, 1 an, o viață pot dispărea. În care toată lumea se naște și moare pe aceeași parcelă de 10 metri.

   Adeline voia să fie un copac.

   Dar au apărut Roger și soția lui, Pauline. Crescuseră împreună, se căsătoriseră, apoi, cât ai zice pește, ea s-a dus.

   O sarcină dificilă, o naștere cumplită, două morți în loc de o nouă viață.

   Trei copilași rămași în urmă, deși trebuiau să fie 4. Pământul era încă proaspăt pe mormânt când Roger își căuta deja nevastă iar, o mamă pentru copii, o a doua viață, cu prețul singurei vieți a lui Adeline.

   Firește că ea a refuzat.

   Adeline are 23 de ani, prea în vârstă să se mai mărite.

   23 de ani, o treime din viață deja îngropată.

  23 de ani - și apoi dăruită, ca o scroafă premiată, unui bărbat pe care nu îl iubește, nu îl vrea și nici nu îl cunoaște.

   A refuzat și a aflat ce valoare are cuvântul „nu”. A aflat că, la fel ca Estele, se promisese satului, iar satul avea o nevoie.

   Mama ei i-a spus să își facă datoria.

   Tatăl ei i-a spus că ar fi vorba despre milă, deși Adeline nu știe pentru cine.

   Estele nu a spus nimic, pentru că știa că nu era corect. Știa că acela era riscul când erai femeie - să te dăruiești unui loc, nu unei persoane.

   Adeline voia să fie un copac, iar oamenii au apărut agitând un topor.

   Au dat-o.

   Stă trează în noaptea dinaintea nunții și se gândește la libertate. La evadare. La cum ar fi să fure unul dintre caii tatălui său, chiar dacă știe că simplul gând e o nebunie.

   Simte că e suficient de nebună să facă asta.

   Dar se roagă.

   S-a tot rugat din ziua logodnei, și-a dăruit râului jumătate dintre lucruri și a îngropat cealaltă jumătate pe câmp sau pe povârnișul cu tufișuri unde satul întâlnește pădurea, iar acum aproape că nu mai are timp, și nici daruri.

   Stă întinsă în pat pe întuneric, răsucește inelul din lemn pe șnurul lui din piele și se gândește să iasă și să se roage din nou, acum, în toiul nopții, însă își amintește de avertismentul lui Estele referitor la zeii care ar putea răspunde. Așa că își încleștează mâinile și se roagă la Dumnezeul mamei sale. Se roagă pentru ajutor, pentru un miracol, pentru o cale de scăpare. Apoi, când întunericul devine mai negru, se roagă pentru moartea lui Roger - orice, numai să scape.

   Se simte imediat vinovată, își soarbe înapoi cuvintele, ca pe o respirație vârâtă înapoi în piept, și așteaptă.

    Se crapă de ziuă ca un ou care-și varsă albușul peste câmpuri.

   Adeline se strecoară afară din casă înainte de ivirea zorilor, după ce nu a dormit deloc. Își croiește drum prin iarba sălbatică, dincolo de grădina de legume, cu fustele adunând roua. Se lasă în jos, sub greutatea lor, cu creionul ei preferat în mână. Adeline nu vrea să renunțe la el, dar nu mai are nici timp, nici talismane.

   Înțeapă pământul reavăn cu vârful creionului.

   - Ajută-mă, șoptește ea ierbii cu margini conturate de lumină. Știu că ești acolo. Știu că asculți. Te rog. Te rog.

   Dar iarba este numai iarbă, iar vântul este numai vânt, și nimeni nu-i răspunde, chiar dacă-și lipește fruntea de pământ și oftează.

   Nu e nimic rău la Roger.

   Dar nici bine nu este. Pielea lui e ca de ceară, părul blond i se rărește, vocea lui pare o șoaptă. Când pune mâna pe brațul ei, atingerea lui este slabă, iar când își înclină capul spre al ei, respirația lui e acră.

   Și Adeline? Este ca o legumă lăsată prea mult în grădină, cu coaja întărită, cu miezul lemnos, intrată în pământ de bunăvoie, doar ca să fie scoasă și gătită.

   - Nu vreau să mă mărit cu el, spune ea cu degetele înfipte în pământul plin de buruieni.

   - Adeline! strigă mama ei, de parcă ar fi o vită rătăcită.

   Adeline se ridică anevoie, pustiită de furie și suferință, iar când intră în casă, mama ei vede doar pământul de pe mâinile ei și îi poruncește să se spele. Adeline își scoate mizeria de sub unghii cu peria, rănindu-și degetele, în timp ce mama o mustră.

   - Ce-o să zică soțul tău?

   Soțul.

   Un cuvânt ca o piatră de moară, o greutate fără căldură.

   Mama ei strânge din buze.

   - După ce-oi avea copii de crescut, o să te liniștești.

   Adeline se gândește iar la Isabelle, cu 2 băieți agățați de fuste și un al treilea într-un coș lângă șemineu. Cândva, visau împreună, dar Isabelle pare să fi îmbătrânit în 2 ani cât în 10. E mereu obosită și obrajii ei, cândva roșii de veselie, sunt acum scobiți.

   - Îți va prinde bine, zice mama ei, să fii nevasta cuiva.

        Ziua trece ca o sentință.

   Soarele cade ca o coasă.

   Adeline aproape că aude șuierul lamei, când mama ei îi împletește părul într-o cunună și vâră în cosiță flori, nu giuvaiere. Rochia ei este simplă și ușoară, dar, după cât de grea o simte, pare făcută din zale.

   Îi vine să urle. În schimb, apucă inelul din jurul gâtului, pentru a-și păstra echilibrul.

   - Trebuie să-ți scoți ăla de la gât înainte de ceremonie, îi indică mama, iar Adeline încuviințează, chiar dacă degetele i se strâng în jurul inelului.

   Tatăl ei vine din hambar, plin de așchii de lemn și mirosind a sevă. Tușește, cu un gâjâit ușor din piept. Tusea nu l-a mai părăsit de 1 an, dar el nu le permite să vorbească despre asta.

   - Ești aproape gata? întreabă el.

   Ce întrebare stupidă.

   Mama ei vorbește despre cina de nuntă de parcă ar fi avut loc și s-ar fi încheiat deja. Adeline privește pe fereastră soarele care apune și nu ascultă ce se vorbește, dar simte ușurare și răzbunare în vocea mamei sale. Chiar și în ochii tatălui citește o urmă de bucurie că, iată, fiica lor a încercat să își croiască propriul drum, dar lucrurile s-au aranjat, viața ei rătăcită a fost regăsită și adusă pe calea cea dreaptă.

   În casă este prea cald, aerul e apăsător, stătut, iar Adeline nu poate să respire.

   În cele din urmă, bate clopotul, la fel de profund ca la înmormântări, și se forțează să se ridice în picioare.

   Tatăl ei îi atinge brațul. Pe față i se citește regretul, dar o ține cu fermitate.

   - Vei ajunge să îți iubești soțul, spune el, dar cuvintele lui par mai degrabă dorință decât promisiune.

   - Vei fi o soție bună, zice mama ei, mai mult o poruncă decât dorință.

   Apoi, în ușă apare Estele, în veșmânt de doliu. De ce n-ar fi? Femeia care a învățat-o despre visuri nebune și despre zei binevoitori, care i-a împuiat lui Adeline capul de libertate, care a suflat peste tăciunii speranței și a lăsat-o să creadă că viața i-ar putea aparține.

   În spatele părului sur al lui Estele, lumina a devenit apoasă. Încă e timp, își spune Adeline, dar zboară tot mai iute, cu fiecare respirație.

   Timpul - adesea a auzit cum era descris drept nisip într-o clepsidră, liniștit, constant. Dar e o minciună, pentru că simte cum se grăbește, cum se avântă către ea.

   Panica bate ca o tobă în pieptul ei, iar afară cărarea este o linie întunecată, îngustă și dreaptă, spre piața satului. La celălalt capăt o așteaptă biserica, palidă și rigidă ca o piatră de mormânt, iar ea știe că dacă pășește înăuntru, nu va mai ieși.

   Viitorul va trece la fel de repede precum prezentul, doar că mai rău, pentru că nu va avea libertate, ci doar un pat conjugal și un pat de moarte și poate, între ele, un pat de lăuză, iar când va muri va fi de parcă nici n-ar fi trăit.

   Nu va exista niciun Paris.

   Niciun iubit cu ochi verzi.

   Nicio excursie cu barca spre ținuturi îndepărtate.

   Niciun cer senin.

   Nicio viață dincolo de satul acesta.

   Nicio viață, punct, dacă nu...

   Adeline se desprinde din strânsoarea tatălui ei și se oprește pe cărare.

   Mama ei se întoarce să o privească, de parcă ar putea fugi, și chiar asta vrea să facă, dar știe că nu poate.

   - Am pregătit un dar pentru soțul meu, spune ea, cu mintea lucrând rapid. L-am uitat în casă.

   Mama ei se îndulcește și aprobă.

   Tatăl ei se înăsprește, suspicios.

   Ochii lui Estele se îngustează. Știe.

   - Îl aduc imediat, continuă Adeline, deja întorcându-se.

   - Merg cu tine, spune tatăl ei, iar inima ei tresare, la fel și degetele, însă Estele îl oprește.

   - Jean, zice ea în felul ei viclean, Adeline nu poate fi și fiica ta, și soția lui. Este o femeie în toată firea, nu o copilă căreia să-i porți de grijă.

   El își privește fiica în ochi și zice:

   - Vino repede.

   Adeline și-a luat deja zborul.

   Pe cărare, pe ușă, în casă, pe cealaltă parte, spre fereastra deschisă, spre câmp, spre liziera îndepărtată a copacilor. Pădurea stă de strajă la periferia estică a satului, vizavi de soare. Pădurea, deja umbrită, cu toate că ea știe că încă e lumină, încă e timp.

   - Adeline? strigă tatăl ei, dar ea nu se uită în urmă.

   Sare pe fereastră, cu rochia de mireasă agățându-se în lemnul pervazului când se rostogolește afară și fuge.

   - Adeline? Adeline!

   Vocile strigă după ea, dar se subțiază la fiecare pas și, în curând, Adeline străbate câmpul, apoi intră în pădure, printre copaci, și se afundă până la genunchi în pământul dens al verii.

   Ține strâns inelul din lemn și îi simte pierderea înainte să-și dea jos șnurul din piele. Adeline nu vrea să îl sacrifice, dar și-a folosit toate talismanele, a dăruit tot ce a putut pământului și niciun zeu nu i-a răspuns. Acum asta este tot ce i-a rămas, iar lumina se destramă, satul o strigă și ea este disperată să scape.

   - Te rog, șoptește ea, iar vocea i se frânge cu fiecare cuvânt.

   Înfige inelul în pământul acoperit cu mușchi.

   - Fac orice.

   Copacii murmură deasupra ei, apoi se liniștesc, parcă așteptând și ei, iar Adeline se roagă fiecărui zeu din pădurea satului Villon, oricui ascultă. Viața ei nu poate fi așa. Nu poate să existe doar atât pentru ea.

   - Răspundeți-mi, imploră ea în timp ce umezeala i se strecoară în rochia de mireasă.

   Strânge din ochi și se străduiește să asculte, dar singurul zgomot este propria voce, purtată de vânt, și numele ei, răsunându-i în urechi ca bătaia unei inimi.

   - Adeline...

   - Adeline...

   - Adeline...

   Își lipește fruntea de pământ, își înfige degetele în el și strigă:

   - Răspundeți-mi!

   Tăcerea își bate joc de ea.

   A trăit aici toată viața și niciodată nu a cunoscut pădurea atât de liniștită. Frigul o curpinde, iar ea nu știe dacă acesta vine dinspre pădure sau din propriile oase, care abandonează lupta. Ochii ei sunt încă închiși și poate că de aceea nu observă că soarele a apus dincolo de sat, că amurgul a cedat în fața întunericului.

   Adeline se roagă mai departe și nu observă nimic.

Villon-sur-Sarthe, Franța

29 iulie 1714

IX

           Când se apropie, zgomotul este înfundat, adânc și distant, precum tunetul.

   Este un hohot de râs, se gândește Adeline, deschizând ochii și remarcând, în sfțrșit, cum s-a diminuat lumina.

   Ridică privirea și nu vede nimic.

   - E cineva aici?

   Râsetul se transformă într-o voce, undeva în spatele ei.

   - Nu trebuie să îngenunchezi, spuse vocea. Să te vedem în picioare.

   Se ridică, împleticindu-se, și se întoarce, însă dă cu ochii de întuneric, e înconjurată de el, este o noapte fără lună, după apusul soarelui. Iar Adeline știe atunci că a făcut o greșeală. Este unul dintre zeii despre care a fost avertizată.

   - Adeline? Adeline? o strigă vocile din sat, slabe și îndepărtate precum vântul.

   Ea mijește ochii în bezna dintre copaci, dar nu vede nicio formă, niciun zeu - aude doar vocea aceea, aproape de gâtul ei, ca o respirație.

   - Adeline, Adeline, spune vocea batjocoritor, te strigă.

   Se întoarce iar și nu găsește decât umbra adânci.

   - Arată-te, poruncește ea, cu vocea fragilă ca un băț.

   Ceva îi atinge umărul, apoi încheietura mâinii, se înfășoară în jurul ei ca un iubit. Adeline înghite sec.

   - Ce ești?

   Atingerea umbrei se retrage.

   - Ce sunt? întreabă, cu o urmă de ironie în tonul catifelat. Depinde ce crezi.

   Vocea se frânge, se dublează, zângânind printre copaci și șerpuind pe mușchi, răspândindu-se peste tot.

   - Deci spune-mi... spune-mi, răsună. Sunt diavolul... diavolul... sau întunericul... nericul... nericul? Sunt un monstru... monstru... sau un zeu-eu-eu, sau...

   Umbrele din pădure încep să se adune, atrase ca norii de furtună. Dar, când se așază, contururile lor nu mai sunt fuioare de fum, ci linii dure, o siluetă de bărbat, confirmată de lampioanele din sat.

   - Sau sunt așa ceva?

   Vocea se revarsă de pe niște buze perfecte, o umbră cu ochi de smarald care dansează sub sprâncene negre, păr negru ce i se răsucește pe frunte, încadrând o față pe care Adeline o cunoaște fiarte bine. Un chip pe care l-a invocat de o mie de ori, în creion, în cărbune și în vis.

   Este străinul.

   Străinul ei.

   Știe că este un truc, o umbră care se dă drept om, dar tot îi taie respirația să-l aibă în fața ochilor. Întunericul își privește silueta, văzându-se astfel pentru prima dată, și pare să fie de acord.

   - Ah, deci fata asta crede în ceva, până la urmă, zice ridicându-și ochii verzi. Iată, spune el, m-ai chemat și am venit.

   „Nicicând să nu te rogi zeilor care-ți răspund după lăsarea întunericului.”

   Adeline știe, știe, dar este singurul care i-a răspuns. Singurul care ar putea să o ajute.

   - Ești gata să plătești?

   Să plătească.

   Prețul.

   Inelul.

   Adeline care în genunchi, scurmă în pământ până când găsește șnurul din piele și scoate inelul făcut de tatăl ei.

   I-l întinde zeului. Lemnul palid este pătat de pământ, iar zeul se apropie. Pare din carne și oase, dar se mișcă precum o umbră. Dintr-un pas, este lângă ea și îi umple câmpul vizual, ia inelul din mână și cu cealaltă atinge obrazul lui Adeline. Degetul său mare atinge pistruiul de sub ochiul ei, colțul constelației.

   - Draga mea, spune întunericul luând inelul, eu nu mă târguiesc cu tinichele.

   Inelul din lemn i se fărâmițează în mână și dispare într-un vălătuc de fum. De pe buzele ei scapă un zgomot gâtuit - a durut-o deja să piardă inelul, dar doare și mai mult să-l vadă șters de pe lume precum o pată de pe piele. Dar dacă nu-i deajuns, atunci ce-i de făcut?

   - Te rog, spune ea, îți dau orice.

   Cealaltă mână a întunericului se află încă pe obrazul ei.

   - Crezi că vreau orice, spune el ridicându-i bărbia. Dar eu accept o singură monedă de schimb.

   Se apleacă mai aproape, cu ochii verzi imposibil de scânteietori, cu vocea moale ca mătasea.

   - Eu fac târguri doar cu suflete.

   Inima lui Adeline îi tresare în piept.

   În minte, o vede pe mama ei îngenunchind în biserică, vorbind despre Dumnezeu și despre rai, îl aude pe tatăl ei vorbind, spunând povești despre dorințe și mistere. Se gândește la Estele, care nu crede în altceva decât în copacul care să-i străjuiască oasele. Care ar spune că un suflet e doar o sămânță întoarsă în pământ, deși ea este cea care a prevenit-o în privința întunericului.

   - Adeline, spune acesta, iar numele ei îi alunecă printre dinți precum mușchiul. Sunt aici. Spune-mi de ce.

   A așteptat atâta vreme să fie cunoscută, să i se răspundă, să fie întrebată, încât, la început, cuvintele o trădează.

   - Nu vreau să mă căsătoresc.

   Vorbele o fac să se simtă măruntă. Toată viața ei pare măruntă, iar ea citește asta și în ochii zeului, care par a spune „Doar atât?”.

   Nu, e mai mult decât atât. Firește că e mai mult.

   - Nu vreau să aparțin altcuiva, spune ea, dintr-odată vehementă.

   Cuvintele sunt o ușă larg deschisă, iar acum curg cu ușurință.

   - Nu vreau să îmi aparțin decât mie. Vreau să fiu liberă. Liberă să trăiesc, să îmi găsesc drumul, să iubesc sau să fiu singură, dar cel puțin să fie din proprie voință, și sunt atât de sătulă să nu am de ales, atât de speriată de anii care trec pe lângă mine... Nu vreau să mor așa cum am trăit, căci asta nu a fost viață. Vreau...

   Umbra o întrerupe, nerăbdătoare.

   - Ce folos să îmi spui ce nu dorești?

   Mâna străinului îi trece prin păr, îi mângâie ceafa, o trage mai aproape.

   - Spune-mi ce îți dorești cel mai mult.

   Ea ridică privirea.

   - Vreau o șansă la viață. Să fiu liberă.

   Se gândește la anii care au trecut.

   Clipești și viața ta s-a scurs pe jumătate.

   - Vreau mai mult timp.

   El o privește cu ochii lui verzi, care-și schimbă nuanța: sunt când precum iarba primăvara, când precum frunzele de vară.

   - Cât?

   Mintea ei lucrează. 50 de ani. 100. Orice număr i se pare mic.

   - Ah, spune întunericul, înțelegându-i tăcerea. Nu știi.

   Din nou, ochii verzi se schimbă, devin mai închiși.

   - Ceri timp fără limite. Vrei libertate fără reguli. Vrei să rătăcești după bunul plac. Vrei să trăiești cum poftești.

   - Da, spune Adeline, abia mai respirând de dorință, însă expresia întunericului se asprește.

   Își ia mâna de pe ea și nu mai este acolo, lângă ea, ci se sprijină de un copac, la câțiva pași.

   - Refuz, spune el.

   Adeline se dă înapoi, ca lovită.

   - Ce?

   A ajuns până aici, a dăruit tot ce avea - a făcut o alegere. Nu se poate întoarce în lumea aceea, la viața aceea, la prezent și trecut, fără un viitor.

   - Nu poți refuza.

   O sprânceană întunecată se ridică, dar pe fața lui nu se citește nici urmă de amuzament.

   - Nu sunt un soi de djinn, să mă supun capriciilor tale.

   Se desprinde de copac.

   - Nici vreun spirit mărunt al pădurii, bucuros să ofere favoruri pentru tinichele de muritori. Sunt mai puternic decât dumnezeul tău și mai bătrân decât diavolul. Sunt întunericul dintre stele și rădăcinile de sub pământ. Sunt promisiune, potențial, iar când vine vorba despre jocuri, eu fac regulile, eu așez piesele și eu aleg când joc. În noaptea asta, refuz.

   - Adeline? Adeline? Adeline?

   Dincolo de liziera pădurii, luminile din sat sunt acum mai aproape. Pe câmp sunt torțe aprinse - vin după ea.

   Umbra privește peste umăr.

   - Du-te acasă, Adeline. Înapoi la viața ta măruntă.

   - De ce? imploră ea, apucându-l de braț. De ce refuzi?

   El îi atinge obrazul cu mâna, cu un gest blând și cald ca o sobă.

   - Nu fac mecenat. Ceri prea mult. Câți ani vor trece până-ți va fi destul? Câți până când îmi primesc tainul? Nu, eu fac înțelegeri care au un final, iar a ta nu are.

   Ea își va aminti acest moment de 1000 de ori.

   Cu frustrare, regret, suferință, autocompătimire și furie nețărmuită.

   Va accepta că s-a blestemat singură, înainte să o facă el.

   Dar aici și acum nu vede decât lumina torțelor dinspre Villon și ochii verzi ai străinului pe care visa, cândva, că îl va iubi și șansa de a evada odată cu atingerea lui.

   - Vrei un final, spune ea. Atunci, când voi sfârși cu viața, ia-mi-o. Îmi poți avea sufletul când nu îl mai doresc.

   Duhul înclină capul, dintr-odată interesat.

   Un zâmbet - identic celui din desenele ei, strâmb și plin de secrete - îi acoperă buzele. O trage spre el, într-o îmbrățișare de amant. E făcut din fum și din piele, din aer și din os, și când gura lui o atinge pe a ei, primul lucru pe care-l simte ea este pragul dintre anotimpuri, monetul când amurgul cedează întunericului. Sărutul lui se adâncește. Dinții lui îi ating buza de jos și în plăcere simte durere, urmată de gustul de aramă al sângelui pe limbă.

   - Fie, șoptește zeul pe buzele ei.

   Lumea se întunecă, iar ea cade.

Villon-sur-Sarthe, Franța

29 iulie 1714

X

        Adeline tremură.

   Se uită în jur și vede că este întinsă pe un pat de frunze.

   În urmă cu o clipă, cădea - pentru o secundă, cât să îți tragi răsuflarea - dar timpul pare că i-a luat-o înainte. Străinul a plecat, luând cu sine ultimele frânturi de lumină. Cerul de vară, acolo unde se vede printre coroanele copacilor, este de un negru catifelat, punctat doar de o lună care atârnă foarte jos.

   Adeline se ridică și își privește mâinile, căutând semne de transformare sau murdărie.

   Dar simte că e... neschimbată. Amețită, poate, de parcă s-ar fi ridicat prea repede sau ar fi băut prea mult vin pe stomacul gol, dar, după o clipă, a trecut și nesiguranța, iar ea simte că lumea s-a clătinat fără să cadă, s-a sprijinit și s-a echilibrat iar, reașezându-se în aceeași matcă.

   Își linge buzele, așteptându-se să simtă gustul de sânge, dar urma lăsată de dinții lui nu mai este. A dispărut, ca orice altă urmă de-a lui.

   Cum să știe dacă vraja a funcționat? A cerut timp, a cerut viață. Va trebui să aștepte 1 an sau 3 sau 5 ca să vadă semnele lăsate de vârstă? Sau să își taie carnea cu un cuțit, să urmărească dacă se vindecă și în cât timp? Dar nu, a cerut viașă, nu o viață nevătămată, și, ca să fie sinceră, se teme să testeze, se teme să nu afle că pielea ei încă cedează ușor, să afle că promisiunea umbrei a fost un vis sau, mai rău, o minciună.

   Dar un lucru știe: indiferent dacă înțelegerea a fost reală sau nu, nu va permite să bată clopotele, nu se va căsători cu Roger. Își va înfrunta familia. Va părăsi Villon, dacă trebuie. Știe că va face orice acum, pentru că asta și-a dorit, pe întuneric, și, într-un fel sau altul, de acum înainte, viața ei îi va aparține.

   Gândul o entuziasmează. O sperie, dar o și entuziasmează, când părăsește pădurea.

   A traversat până la mijlocul câmpului, când își dă seama cât este de tăcut satul.

   Cât de întunecat.

   Felinarele de sărbătoare au fost stinse, clopotele nu mai bat, nicio voce nu îi mai strigă numele.

   Adeline își croiește drum spre casă, iar groaza mocnită devine tot mai puternică la fiecare pas. Când ajunge, este deja măcinată de grijăă. Ușa de la intrare e deschisă, proiectând lumină pe cărare, și își aude mama fredonând în bucătărie și tatăl tăind lemne lângă casă. O seară obișnuită, însă anapoda tocmai pentru că nu trebuia să fie așa.

   - Maman! exclamă ea pășind înăuntru.

   O farfurie seizbește de podea, iar mama ei icnește, nu de durere, ci de uimire, cu fața crispată.

   - Ce cauți aici? întreabă ea, și iată furia pe care o aștepta Addie, iată nemulțumirea.

   - Îmi pare rău, începe ea. Știu că ești supărată, dar n-am putut...

   - Cine ești?

   Cuvintele sunt mai mult scuipate decât rostite și Addie își dă seama că privirea aceea de pe chipul mamei nu reflectă furia unei mame înjosite, ci spaima.

   - Maman....

   Femeia se crispează numai auzind cuvântul.

   - Ieși din casa mea.

   Dar Adeline traversează camera și o apucă de umeri.

   - Nu fi absurdă. Sunt eu, A...

   Vrea să spună Adeline.

   Încearcă. Trei silabe nu ar trebui să fie tocmai cât un munte, dar rămâne fără suflare la finalul celei dintâi, incapabilă să o rostească pe a doua. Aerul i se blochează în gât, iar ea rămâne mută. Încearcă din nou, de data asta cu Addie, și apoi cu numele lor de familie, dar în zadar. Cuvintele întâlnesc un obstacol între minte și limbă. Și totuși, în secunda în care vrea să spună un alt cuvânt, orice alt cuvânt, acesta este acolo, plămânii ei sunt plini și gâtul slobod.

   - Dă-mi drumul, zice mama ei.

   - Ce înseamnă asta? întreabă o voce profundă.

   Vocea care o alina pe Adeline în nopțile de boală, care-i spunea povești când stătea pe podeaua atelierului.

   Tatăl ei stă în prag, cu brațele pline de lemne.

   - Papa, spune ea, iar el se dă înapoi, de parcă l-ar fi tăiat cuvântul.

   - Femeia e nebună, suspină mama ei. Sau blestemată.

   - Sunt fiica voastră, repetă Adeline.

   Tatăl ei se strâmbă.

   - Noi nu avem copii.

   Cuvintele acelea sunt ca un cuțit foarte ascuțit, ce taie mai adânc.

   - Nu, spune Adeline scuturând din cap.

   Are 23 de ani și a locuit zi și noapte sub acel acoperiș.

   - Mă cunoașteți.

   Cum să nu o cunoască? Asemănarea dintre ei a fost mereu evidentă: ochii tatălui, bărbia mamei, sprâncenele, buzele, fiecare dintre acestea este o copie perfectă după original.

   Văd și ei asta. Trebuie.

   Dar, pentru ei, este întruchiparea diavolului.

   Mama își face cruce, iar palmele tatălui se strâng în jurul brațului lui Adeline. Ea ar vrea să se afunde în puterea îmbrățișării lui, dar atingerea e lipsită de căldură cât el o trage către ușă.

   - Nu, imploră ea.

   Mama ei plânge acum, cu o mână la gură și cealaltă în jurul crucii din lemn de la gât, când își numește propria fiică demon, monstru, dementă, iar tatăl ei nu spune nimic, ci doar o strânge mai abitir de braț și o trage afară.

   - Dispari, spune el cu un ton pe jumătate rugător.

   Tristețea îi cuprinde fața, dar nu de felul celei care însoțește cunoașterea. Nu, este tristețea lucrurilor pierdute, a copacului sfâșiat de furtună, a calului ologit, a unei cioplituri care crapă cu un gest înainte să fie gata.

   - Te rog, imploră ea. Tată...

   Fața lui se înăsprește când o împinge în beznă și trântește ușa. Trage zăvorul. Adeline se împleticește, tremurând de șoc și groază. Apoi fuge.

   - Estele!

   Numele începe ca o rugăciune blândă, intimă și crește într-un strigăt când Adeline se apropie de cocioaba femeii.

   - Estele!

   Înăuntru se aprinde lampa și, când Adeline ajunge la marginea luminii, bătrâna stă în prag, așteptând.

   - Ești o străină sau un spirit? întreabă Estele, precaută.

   - Nici una, nici alta, răspunde Adeline, deși știe cum o fi arătând.

   Cu rochia ruptă, cu părul răvășit, scoțând în prag cuvinte ca niște vrăji.

   - Sunt om din carne și oase și te cunosc de-o viață. Faci farmece în chip de copii, ca să îi ții sănătoși peste iarnă. Crezi că piersicile sunt cele mai dulci fructe și că zidurile bisericii sunt prea groase ca rugăciunile să le poată străpunge și vrei să fii îngropată nu sub piatră, ci la umbra unui copac mare.

   Ceva fulgeră pe fața bătrânei, iar Adeline își ține respirația, sperând să fie vorba despre recunoaștere. Dar e ceva prea scurt.

   - Ești un spirit isteț, spune Estele, dar nu vei trece pragul acesta.

   - Nu sunt un spirit! strigă Adeline năvălind în lumina dinspre ușă. Tu m-ai învățat despre vechii zei și despre toate căile de a-i chema, dar am greșit. Nu mi-au răspuns, iar soarele apunea prea repede. 

   Își curpinde coastele cu brațele, neputând să se oprească din tremurat.

   - M-am rugat prea târziu și mi s-a răspuns într-un fel, iar acum totul este greșit.

   - Fată nesăbuit, o mustră Estele cu vocea ei obișnuită, de parcă ar recunoaște-o.

   - Ce fac acum? Cum repar asta?

   Dar bătrâna doar clatină din cap.

   - Întunericul are propriul joc, spune ea. Își face singur regulile. Iar tu ai pierdut.

   Zicând asta, Estele se retrage în casa ei.

   - Așteaptă! strigă Adeline.

   Cade zăvorul.

   Adeline se repede la ușă, suspinând, până când îi cedează picioarele și care în genunchi pe treapta rece, din piatră, cu un pumn bătând încă în ușă.

   Dintr-odată, zăvorul este tras din nou.

   Ușa se deschide și iat-o pe Estele în prag.

   - Ce înseamnă asta? întreabă ea, privind-o pe fata ghemuită pe trepte.

   Bătrâna o privește de parcă n-ar mai fi văzut-o. De parcă momentele dinainte ar fi fost șterse în clipa în care a închis ușa. Privirea ei cuprinde rochia de mireasă pătată, părul încâlcit, mizeria de sub unghiile fetei, dar nici urmă de recunoaștere pe chipul bătrânei - doar curiozitate.

   - Ești spirit? Sau străină?

   Adeline strânge din ochi. Ce se petrece? Numele ei este în continuare o piatră vârâtă în adâncuri, iar când a fost spirit a fost alungată, așa că înghite cu greu și răspunde:

   - Străină.

   Lacrimile încep să îi alunece pe față.

   - Te rog, reușește să spună. Nu am unde să mă duc.

   Bătrâna o privește o clipă, apoi încuviințează.

   - Așteaptă aici, îi zice și se strecoară înapoi în casă, iar Adeline nu va ști niciodată ce voia să facă Estele, pentru că ușa se închide și rămâne închisă, iar ea stă în genunchi pe pământ, tremurând mai degrabă de șoc decât de frig.

   Nu știe cât a stat acolo, dar picioarele îi sunt țepene când le obligă să îi suporte greutatea. Se ridică și trece pe lângă casa bătrânei, spre șirul de copaci, dincolo de liziera pădurii, în bezna densă.

   - Arată-te! strigă ea.

   Dar se aud doar foșnet de pene, trosnet de frunze, clipocit de pădure tulburată de la somn. Îi invocă fața, ochii verzi, buclele negre, încearcă să poruncească întunericului să capete iar contur, însă clipele trec și ea tot singură este.

   „Nu vreau să aparțin nimănui.”

   Adeline pătrunde mai adânc în pădure. Pe o cărare mai sălbatică, cu mărăciniș și tufe, care îi apucă picioarele goale. Dar ea nu se oprește, nu înainte ca arborii să se fi închis în jurul ei, cu ramurile acoperind luna de pe cer.

   - Te invoc! strigă ea.

   „Nu sunt vreun djinn, supus capriciilor tale.”

   O ramură joasă, pe jumătate îngropată, se ridică suficient să-i prindă picioarele, iar ea cade, cu genunchii lovind ământul aspru și palmele sfâșiate de solul plin de buruieni.

   „Te rog. Îți dau orice.”

   Apar lacrimile apoi, bruște și grele. Nesăbuită. Nesăbuită. Nesăbuită. Lovește pământul cu pumnii.

   Este o înșelătorie mârșavă, crede ea, un vis oribil, dar va trece.

   Așa sunt visele. Nu durează.

   - Trezește-te, șoptește ea în beznă.

   Adeline se ghemuiește pe pământ, închide ochii și vede obrajii pătați de lacrimi ai mamei, tristețea pustie a tatălui, privirea precaută a lui Estele. Vede întunericul zâmbind. Îi aude vocea când șoptește o propoziție simplă, un legământ.

   „De acord.”

New York City

10 martie 2014

XI

        Un disc Frisbee aterizează în iarbă, lângă ea.

   Addie aude zgomotul de picioare care aleargă și deschide ochii la timp să vadă un bot mare și negru grăbindu-se spre fața ei, înainte să o acopere câinele cu săruturi umede. Râde și se ridică, își trece degetele prin blana lui deasă, prinde câinele de zgardă înainte ca acesta să poată înșfăca a doua brioșă.

   - Bună, spune ea când, de cealaltă parte a parcului, cineva strigă o scuză.

   Aruncă Frisbee-ul înapoi spre persoana cu pricina, iar câinele o ia din nou la goană. Addie se cutremură, dintr-odată foarte trează, și îi este frig.

   Asta e problema cu luna martie - căldura nu durează. Face paradă în chip de primăvară o perioadă scurtă, cât să te dezgheți dacă stai la soare, dar apoi dispare. Soarele a plecat. Umbrele i-au luat locul. Addie se înfioară iar și se ridică din iarbă, scuturându-și colanții.

   Ar fi trebuit să fure niște pantaloni mai călduroși.

   Vârând punga din hârtie în buzunar, Addie ia cartea lui Fred sub braț și părăsește parcul, îndreptându-se spre est, pe Union, și către apă.

   La jumătatea drumului, se oprește când aude o vioară, cu notele căzând ca niște fructe coapte.

   Pe trotuar, o femeie stă pe un scaun, cu instrumentul sprijinit sub bărbie. Melodia este dulce și lentă și o poartă pe Addie înapoi în Marseille, în Budapesta, în Dublin.

   Câțiva oameni se adună să asculte și, când se încheie cântecul, trotuarul se umple de aplauze și de trupuri care trec. Addie își scoate ultimele monede din buzunar și le pune în cutia deschisă a viorii, apoi pleacă mai departe, mai ușoară, și totuși mai plină.

   Când ajunge la cinematograful de pe Cobble Hill, citește programul afișat și deschide ușa, grăbind pasul când trece pe holul aglomerat.

   - Hei, spune Addie către un adolescent. Mi-am lăsat geanta în sala 3.

   Îi vine ușor să mintă, dacă-și alege cuvintele potrivite.

   El îi face semn fără să se uite, iar ea se strecoară pe sub frânghia din catifea a plasatorilor și intră pe coridorul întunecos, tot mai liniștit cu fiecare pas. Tunete surde se rostogolesc pe sub ușile unui film de acțiune. Muzica unei comedii romantice se revarsă pe hol. Variațiile vocilor, coloanele sonore. Ea rătăcește pe coridor, studiind posterele cu ÎN CURÂND și bezinle care anunță ce rulează îndărătul fiecărei uși. Le-a văzut pe toate de zeci de ori, dar nu îi pasă.

   În sala 5 s-a terminat filmul, pentru că ușile se deschid și o mare de oameni se revarsă pe coridor. Addie se ferește de ei și intră în sala care se golește, unde găsește o găletușă de popcorn răsturnată pe rândul 2, ca niște pietricele aurii pe podeaua lipicioasă. O ia și iese înapoi pe hol, după care așteaptă în spatele unui trio de fete preadolescente, înainte să ajungă la tejghea și la băiatul din spatele ei.

   Își trece o mână prin păr, îl ciufulește și suflă greu.

   - Îmi pare rău, spune ea, un băiețel mi-a răsturnat popcornul. 

   Clatină din cap, și la fel face și el, copia exasperării.

   - Ai putea să îmi iei doar banii pentru a-mi umple găletușa, în loc de...

   Deja bagă mâna în buzunar, ca pentru a scoate portofelul, dar băiatul ia găletușa.

   - Stai liniștită, zice privind în jur. Mă ocup.

   Addie zâmbește larg.

   - Ești o vedetă, spune ea privindu-l în ochi, iar băiatul roșește amarnic și bâiguie că nu e nicio problemă, cu toate că scanează holul să nu îl vadă vreun șef.

   Aruncă restul popcornului și umple găletușa, trecând-o peste tejghea ca pe un secret.

   - Vizionare plăcută.

   Dintre toate invențiile pe care le-a văzut Addie apărând pe lume - locomotive cu abur, lumini electrice, fotografia și telefonul, avioanele, computerele - filmele sunt, probabil, preferatele ei.

   Cărțile sunt minunate, portabile, durabile, dar când stă în cinematograful întunecos, cu ecranul lat umplându-i câmpul vizual, simte că lumea se topește și, pentru câteva ore scurte, este altcineva, adâncită în povești de dragoste și intrigi, comedii și aventuri. Totul la calitate 4K și sunet stereo.

   O apăsare tăcută îi umple pieptul când începe genericul. Pentru o vreme, a fost imponderabilă, dar acum redevine ea, coborând cu picioarele pe pământ. Când iese din cinema, este aproape ora 6, iar soarele apune.

   Își croiește drum pe străzi, dincolo de parc, de piața acum închisă, fără tarabe, și către masa verde, ruginită, de la celălalt capăt. Fred încă stă pe scaun, citind „M”.

   Aranjarea cotoarelor de pe masă s-a schimbat nițel: un spațiu gol unde s-a vândut o carte, un loc nou unde a apărut alta. Lumina scade și în curând Fred va trebui să plece, să strângă cutiile și să le ducă în casă, una câte una, și apoi la etajul 2, în apartamentul lui cu un singur dormitor. Addie s-a oferit să îl ajute de multe ori, însă Fred insistă să facă singur asta. Îi amintește de Estele, încăpățânată ca pâinea râncedă.

   Addie se lasă pe vine lângă masa lui și apoi se ridică. Ține în mână cartea împrumutată, de parcă tocmai ar fi căzut și ea ar fi luat-o de jos. O așază la loc, cu grijă, să nu deranjeze șirul, iar Fred a ajuns probabil la o scenă impresionantă a poveștii, pentru că mormăie și nici nu o privește. Nu vede nici cartea, nici punga din hârtie pe care Addie o une deasupra teancurilor, cea cu brioșa cu ciocolată în ea.

   Este singura brioșă care îi place.

   Candace îl certa mereu pentru că-i plăceau dulciurile, i-a povestit el într-o dimineață lui Addie, spune că asta îl va ucide, dar viața e o ticăloasă cu un simț al umorului parșiv - „ea nu mai e, iar eu încă mănânc porcării” (așa a spus el).

   Temperatura scade, iar Addie își vâră mâinile în buzunare și îi urează lui Fred noapte bună, înainte să meargă mai departe, cu spatele la soare și cu umbra ei alungindu-i-se în față.

   Când ajunge la Alloway, este deja întuneric. E unul dintre acele locuri care par să se bucure de reputația lor de speluncă, reputație mânjită de faptul că a devenit un loc preferat al trupelor importante, care vor senzația de Brooklyn. Câțiva oameni fumează, vorbesc, își așteaptă prietenii într-un colț, iar Addie stă printre ei o clipă. Face rost de o țigară, doar ca să fie ocupată cu ceva, rezistă atracției ușii cât de mult poate, senzației de familiaritate.

   Cunoaște drumul.

   Știe unde duce.

   În interior, Alloway are forma unei sticle de whisky, cu gâtul îngust de la intrare și barul din lemn închis la culoare care se lărgește într-o încăpere cu mese și scaune. Ia loc la bar. Bărbatul din stânga ei îi cumpără ceva de băut, cu permisiunea ei.

   - Să ghicesc, zice el. Un rose?

   Se gândește să comande whisky, doar ca să-l vadă uimit, dar nu i-a plăcut niciodată. A preferat mereu ceva dulce.

   - Șampanie.

   Bărbatul comandă și stau de vorbă despre tot felul de fleacuri, până când el primește un telefon și iese, promițând că se întoarce imediat. Știe că nu o va face, e bucuroasă și își soarbe băutura, așteptând să apară Toby pe scenă.

   El se așază, cu un genunchi ușor ridicat, să sprijine chitara, și zâmbește în felul lui aproape rușinos. Nu a învățat încă să ocupe spațiul, dar ea este sigură că va reuși curând. Se uită la publicul redus, înainte să înceapă să cânte, iar Addie închide ochii și se pierde în muzică. El cântă câteva cover-uri. Una dintre melodiile sale folk. Și apoi asta.

   Primele acorduri plutesc prin local, iar Addie se întoarce cu gândul în locuința lui. Stă la pian, forțând notele să iasă, iar el este lângă ea, cu degetele încovoiate în același ritm.

   Acum sună ca un tot, cuvinte învelite în melodie. Devine al lui. Este ca un copac care prinde rădăcini. El își va aminti singur. Nu de ea, firește - nu de ea, ci de asta. De cântecul lor.

   Melodia se sfârșește, aplauzele înlocuiesc muzica, iar Toby alunecă spre bar, comandă un Jack&Cola, pentru că îl primește gratis, o vede și îi zâmbește și, pentru o secundă, Addie crede, speră, chiar și acum, că își amintește ceva, pentru că o privește de parcă ar cunoaște-o, dar adevărul este că el doar își dorește asta; atracția poate semăna prea bine cu recunoașterea, în lumina nepotrivită.

   - Scuze, spune Toby plecând capul, așa cum face când este jenat.

   Așa cum a făcut de dimineață, când a găsit-o în livingul lui.

   Cineva atinge umărul lui Addie, trecând pe lângă ea spre ușa barului. Ea clipește și visul se risipește.

   Nu a intrat. Încă stă pe stradă, cu țigara arsă între degete.

   Un bărbat îi ține ușa deschisă.

   - Intri?

   Addie clatină din cap și se obligă să facă un pas în spate, departe de ușă, de bar și de băiatul care va urca în curând pe scenă.

   - Nu în seara asta, spune ea.

   Căderea este mult prea dureroasă ca să merite urcarea.

New York City

10 martie 2014

XII

        Noaptea se alsă peste Addie în timp ce ea traversează Podul Brooklyn.

   Promisiunea primăverii s-a retras precum mareea, înlocuită din nou de răcoarea umedă a iernii. Își strânge jacheta pe lângă corp, respir abuz și pornește de-a lungul Manhattanului.

   I-ar fi mult mai ușor cu metroul, dar lui Addie nu i-a plăcut niciodată să fie sub pământ, unde aerul este închis și rânced, iar tunelele seamănă cu niște catacombe. Lucruri care te sperie când ești nemuritoare: să fii captivă, să fii îngropată de vie. În plus, îi place să meargă pe jos, își cunoaște forța membrelor, se bucură de oboseala pe care o detesta cândva.

   Dar e târziu și obrajii i-au înghețat, picioarele abia i se târâie. Ajunge totuși la Baxter, pe strada 56.

   Un tip cu o haină cenușie, scurtă îi ține ușa, iar căldura bruscă îi furnică pielea când intră în holul de marmură. Deja visează la un duș fierbinte și la patul moale, deja se mișcă spre liftul deschis, când tipul de la recepție se ridică.

   - Bună seara, spune el. Vă ajut?

   - Am venit să îl văd pe Jams, răspunde ea, fără să se oprească. Etajul 33.

   Bărbatul se încruntă.

   -  Dar nu este în cameră.

   - Și mai bine, spune ea intrând în lift.

   - Doamnă, strigă recepționerul vrând să pornească după ea, nu puteți...

    Dar ușile se închid deja. El știe că nu o va ajunge și deja se întoarce la recepție, întinzând mâna după telefon, să cheme paza, și este ultimul lucru pe care-l vede Addie înainte ca ușile să se închidă complet. Poate că va lipi telefonul de ureche și chiar va începe să formeze numărul, înainte ca gândul să îi alunece din minte, și atunci se va uita la receptorul din mână și se va întreba ce voia să facă. Îi va cere scuze vocii de pe fir, înainte să cadă înapoi pe scaun.

       Apartamentul este al lui James St. Clair.

   S-au întâlnit într-o cafenea din centru, cu câteva luni în urmă. Toate locurile erau ocupate când a apărut el, cu șuvițe de păr blond îțite de sub căciula de iarnă și ochelarii aburiți de frig. În acea zi, Addie era Rebecca și, înainte să se prezinte, James o întrebase dacă ar putea să stea la masa ei, a văzut că citea Cheri alui Colette și a reușit să lege câteva replici într-o franceză stâlcită și stânjenită. S-a așezat, iar zâmbetele firești au făcut curând loc conversației. E ciudat cum unor le ia multă vreme să se încălzească, iar alții intră imediat în orice cameră ca la ei acasă.

   Așa era și James: îl plăceai instantaneu.

   Când a întrebat-o, i-a spus că este poetă (o minciună simplă, pentru că nu crerea nimeni dovezi), iar el i-a zis că își căuta un job și ea a trad de cafea cât a putut, dar până la urmă i s-a golit cana, la fel și a lui, iar clienții noi dădeau târcoale căutând scaune libere, dar când el -a ridicat să plece, ea a simțit vechea tristețe cunoscută. Apoi James a întrebat-o dacă îi plăcea înghețata și, chiar dacă era ianuarie și afară era ghețuș acoperit cu sare grunjoasă, Addie a zis că da, iar când s-au ridicat, au plecat împreună.

   Acum ea formează codul de 6 cifre de la apartamentul lui și intră.

   Se aprind luminile, dezvăluind podele din lemn palid și suprafețe din marmură curate, draperii bogate și o mobilă care pare încă nefolosită. Un scaun cu spătar înalt. O canapea crem. O masă pe care se află teancuri ordonate de cărți.

   Își desface cizmele, și le dă jos lângă ușă și trece desculță prin apartament, aruncându-și geaca pe brațul unui scaun. În bucătărie, își toarnă merlot într-un pahar, găsește niște Gruyere în frigider și o cutie de biscuiți gourmet într-un dulap, își ia picnicul improvizat în living, unde orașul se desfășoară dincolo de ferestrele înalte.

   Addie îi cercetează discurile, pune Billie Holiday și se retrage pe canapeau crem cu genunchii vârâți sub ea. Mănâncă.

   I-ar plăcea un loc ca ăsta. Un loc al ei. Un pat care să se muleze după trupul ei. Un dulap plin cu haine. O casă decorată cu semne ale vieții ei, dovezi materiale ale amintirilor. Dar nu pare să se poată atașa de ceva multă vreme.

   Nu că nu ar fi încercat.

   De-a lungul anilor, a colecționat cărți, obiecte de artă, a ascuns rochii superbe în cufere și le-a încuiat acolo. Dar, indiferent ce ar face, lucrurile dispar mereu. Dispar unul câte unul sau toate deodată, furate în împrejurări stranii sau din cauza timpului. Doar în New Orleans a avut o casă, și nu era a ei, ci a lor, li nu mai e.

   Singurul lucru de care nu poate scăpa este inelul.

   Au fost vremuri în care nu putea suporta nici să se uite la el. Este o greutate neplăcută în buzunarul ei, o amintire nedorită a altei pierderi. De fiecare dată când degetele ei ating lemnul, simte întunericul sărutându-i încheietura, când îi pune inelul înapoi pe deget.

   „Vezi? Acum suntem chit.”

   Addie se înfiorează și își tulbură paharul. Picături de vin roșu cad peste margine, aterizând pe canapeaua crem, ca niște stropi de sânge. Nu înjură, nu sare în pcioare să aducă sifon și prosop. Doar se uită cum pata se absoarbe și dispare. De parcă nici n-ar fi fost acolo vreodată.

   De parcă ea n-ar fi fost niciodată acolo.

   Addie se ridică și își pregătește o baie. Se spală de mizeria orașului cu uleiuri aromatice, cu săpun de 100 de dolari.

   Când totul ți se strecoară printre degete, înveți să savurezi senzația lucrurilor plăcute în palma ta. Se așază mai bine în cadă și oftează, inspirând mirosul de lavandă și mentă.

   În ziua aceea, ea și James s-au dus la înghețată, pe care au mâncat-o în localul respectiv, cu capetele alăturate, furând unul din cupa celuilalt. Căciula lui zăcea uitată pe masă, el își etala buclele blonde și era superb, dar ei tot i-a luat o vreme să remarce privirile.

   Era obișnuită să fie privită - are trăsături ascuțite, dar feminine, cu ochi strălucitori deasupra constelației de pistrui de pe obraji, o frumusețe atemporală, i s-a spus - dar acum era diferit. Se întorceau capete. Ochii poposeau. Când s-a întrebat de ce, el a privit-o cu surprindere amuzată și i-a mărturisit că, de fapt, era actor într-un serial foarte cunoscut. A roșit când a zis-o, a privit în altă parte, apoi a studiat din nou chipul fetei, de parcă se pregătea pentru o schimbare fundamentală. Dar Addie nu îl văzuse jucând și, chiar dacă l-ar fi văzut, nu era genul care să roșească în prezența faimei. A trăit prea mult și cunoaște prea mulți artiști. Chiar și așa, sau poate tocmai de aceea, Addie îi preferă pe cei încă neidentificați, pe cei care își caută forma.

   James și Addie au continuat discuția.

   Ea l-a tachinat pentru mocasini, pentru pulover, pentru ochelarii cu rame din sârmă.

   El i-a spus că s-a născut în deceniul nepotrivit.

   Ea i-a spus că s-a născut în secolul nepotrivit.

   El a râs, ea nu, dar era într-adevăr ceva de modă veche în purtarea lui. Avea doar 26 de ani, dar când vorbea avea ritmul firesc și precizia lentă a unui bărbat care-și cunoaște greutatea vocii, făcea parte din categoria tinerilor care se îmbrăcau ca tații lor, șarada celor prea nerăbdători să îmbătrânească.

   Hollywoodul remarcase asta. Îl tot distribuia în producții istorice.

   - Am fața potrivită pentru nuanța sepia, a glumit el.

   Addie a zâmbit.

   - Mai bine decât să fie potrivită pentru radio.

   Avea o față frumoasă, dar ceva nu era în regulă, avea zâmbetul prea permanent al unui om care ascundea un secret. Au reușit să-și termine înghețata și abia atunci James s-a destăinuit. Bucuria siplă s-a stins, iar el a lăsat lingura din plastic în cupă și a închis ochii spunând:

   - Îmi pare rău.

   - Pentru ce? a întrebat ea, iar el s-a lăsat pe spătarul scaunului, trecându-și degetele prin păr.

   Străinilor de pe stradă li s-ar fi părut un gest lipsit de griji, o întindere felină, dar ea i-a citit neliniștea pe chip.

   - Ești atât de frumoasă, de bună și de amuzantă...

   - Dar? a insistat ea, simțind cotitura.

   - Sunt gay.

   Cuvântul i s-a oprit în gât, ca un dop. I-a explicat că era foarte multă presiune, că detesta ochiul atent al presei și toate solicitările acesteia. Că oamenii începeau să șușotească, să se întrebe, iar el nu era pregătit ca ei să afle.

   Addie și-a dat seama că erau pe o scenă. Stăteau în fața geamurilor din sticlă plată ale gelateriei, în văzul lumii, iar James încă își cerea scuze, spunând că n-ar fi trebuit să flirtreze, că n-ar fi trebuit să o folosească așa, dar ea nu îl asculta. Ochii lui albaștri au devenit ușor sticloși, iar ea s-a întrebat dacă la asta apela când scenariul indica lacrimi. Dacă la asta a vrut să ajungă. Addie are și ea secrete, firește, dar nu poate să le destăinuie.

    Totuși, știe cum este să ștergi un adevăr.

   - Înțeleg, a spus el, dacă vrei să pleci.

   Dar Addie nu s-a ridicat, nu și-a luat haina. S-a aplecat și a furat o afină de pe marginea bolului său.

    - Nu știu ce crezi tu, a zis voioasă, dar eu mă simt minunat.

   James a respirat întretăiat, clipind să îndepărteze lacrimile, și a zâmbit.

   - Și eu, a răspuns, iar apoi lucrurile au mers mai bine.

   E mult mai ușor să împarți un secret decât să îl păstrezi pentru tine, și când au ieșit din nou, mână în mână, erau complici și se amuzau de ceea ce numai ei știau. Pe Addie nu o îngrijora că erau văzuți, pentru că știa că, dacă li se făceau fotografii, ea nu ar fi ieșit bine niciodată în ele.

   Au existat fotografii, dar fața ei era mereu în mișcare sau ascunsă, și a rămas „fata misterioasă” din tabloidele săptămânii următoare, până când titlurile s-au orientat spre momeli mai grase.

   Se duseseră la apartamentul lui de la hotelul Baxter, să bea ceva. Mesele lui erau pline de cărți și hârtii, toate despre Al Doilea Războie Mondial. Se pregătea pentru un rol, i-a spus, și citea orice relatare directă pe care punea mâna. I-a arătat copiile tipărite, iar Addie i-a spus că fusese fascinată de război și că știa povești, relatându-i-le de parcă aparțineau unei alte persoane, de parcă ar fi fost experiențele unei străine, și nu ale ei. James a ascultat-o din colțul canapeliei crem, cu ochii închiși și un pahar de whisky pe piept.

   Au dormit unul lângă altul pe patul mare, în umbra căldurii reciproce, iar a doua zi dimineață Addie s-a trezit în zori și s-a strecurat afară, scutindu-i pe amândoi de un rămas-bun incomod.

   Simte că s-ar fi putut împreieteni. Dacă el și-ar fi amintit. Încearcă să nu se gândească la asta - jură că, uneori, memoria ei funcționează înainte, nu doar înapoi, desfășurându-se și revelând drumul pe care nu o va apuca niciodată. Dar într-acolo se află nebunia, iar ea a învățat să nu o urmeze.

   Acum ea s-a întors, dar el nu e în apartament.

   Addie se înfășoară într-unul dinte halatele plușate ale lui James și deschide ușile franceze, ieșind pe balconul din dormitor. Vântul s-a întețit, iar frigul o mușcă de tălpile goale. Orașul se întinde în jurul ei, ca un cer jos, de noapte, plin de stele artificiale, iar ea își vâră mâinile în buzunarele halatului și îl simte, ascuns într-un fald.

   Este un cerc micuț din lemn neted.

   Oftează, îl ia în mână și îl scoate din buzunar. Se sprijină în coate de balcon și se obligă să privească inelul din palma deschisă, să-l studieze, de parcă nu i-ar fi memorat deja fiecare părticică. Trasează cercul cu mâna liberă, se împotrivește pornirii de a-și strecura inelul pe deget. S-a gândit la asta, firește, în clipele cele mai întunecate, obosite, dar nu va fi ea cea care cedează.

   Înclină mâna și lasă inelul să cadă peste marginea balconului, tot mai jos, în beznă.

   Înapoi în interior, Addie își mai toarnă un pahar cu vin și se urcă în patul magnific, se ghemuiește sub plapuma umplută cu puf și între cearșafurile din bumbac egiptean și își dorește să fi intrat în Alloway, să fi stat la bar și să-l fi așteptat pe Toby, cu buclele lui încâlcite și zâmbetul timid. Toby, care miroase a miere și manevrează trupurile ca pe instrumente și care ocupă atât de mult spațiu în pat.

Villon-sur-Sarthe, Franța

30 iulie 1714

XIII

         O mână o zgâlțâie pe Adeline.

   Pentru o clipă, nu se încadrează în timp sau în spațiu. Somnul se agață încă de ea, la fel și visul - trebuie să fi fost un vis - despre rugăciuni înălțate către zei tăcuți, despre înțelegeri încheiate în beznă, despre cum a fot uitată.

   Imaginația ei a depășit întotdeauna limitele.

   - Trezește-te, spune o voce pe care o știe de-o viață.

   Din nou mâna aceea fermă pe umăr, iar ea clipește să alunge ultimele urme de somn și dă de scândurile unui tavan de hambar, de paie care îi înțeapă pielea și de Isabelle, care a îngenunchiat lângă ea, cu părul blond împletit în cunună, cu sprâncenele ridicate de îngrijorare. Fața i s-a împuținat odată cu nașterea fiecărui copil. Fiecare naștere i-a mai răpit o parte din viață.

   - Ridică-te, nesăbuito.

   Asta ar trebui să spună Isabelle, o mustrare îmblânzită de vocea ei. Dar buzele i se strâng de îngrijorare, iar fruntea i se încruntă. S-a încruntat mereu așa, cu toată fața, dar, când Adeline se întinde să apese cu degetul mare spațiul dintre sprâncenele ei (ca să-i alunge îngrijorarea, așa cum a mai făcut-o de o mie de ori), Isabelle se retrage, ferindu-se de atingerea unei străine.

   N-a fost vis, deci.

   - Mathieu, strigă Isabelle peste umăr, iar Adeline îl vede pe fiul cel mare al prietenei sale în ușa deschisă a hambarului, ținând o găleată. Du-te și adu o pătură.

   Băiatul dispare în soare.

   - Cine ești? întreabă Isabelle, iar Adeline vrea să răspundă, uitând că nu-și poate rosti numele.

   I se blochează în gât.

   - Ce-ai pățit? insistă Isabelle. Te-ai rătăcit?

   Adeline încuviințează.

....................................