............................................................
3-9
Jenny făcu ochii mari și rotunzi.
- N-are un restaurant de barbecue în New Mexico?
- Rob Tavish, tatăl meu vitreg, da. Pe tatăl meu bun l-au umflat...
Se întrerupse, oftând.
- Jack a fost arestat şi închis pentru o escrocherie cu proprietăţi funciare, când eu aveam 11 ani. Nu era pentru prima oară că îl prindeau, dar atunci mama mea s-a săturat. Era, după cum mi-am dat seama mai târziu, îngrijorată pentru mine. Eu îmi adoram tatăl şi făceam mari progrese, la vârsta mea, păşindu-i pe urme.
- Pungăşeai lumea?
Jenny părea fascinată, lucru care o făcu pe Laine să zâmbească.
- Erau mai mult nimicuri, dar da, asta făceam. Mă specializasem în furturile din buzunare. Aveam mâini îndemânatice, iar oamenii nu se uită la o fetiţă, când îşi dau seama că le-a dispărut portofelul.
- Băga-mi-aş picioarele! fu singura replică a lui Jenny.
- Îmi plăcea. Era captivant, şi foarte uşor. Tatăl meu... mă rog, el făcea ca totul să pară un joc. Nicio clipă nu-mi trecea prin minte, când luam portofelul unui om, că se putea să nu mai poată plăti chiria în luna aceea. Sau, când le suflam unora câteva mii printr-o tranzacţie imobiliară fantomă, că puteau fi economiile lor de-o viaţă, ori un fond pentru colegiu. Mi se părea distractiv, iar ei nu erau decât nişte prăzi uşoare şi nimic mai mult.
- Şi aveai 10 ani, adăugă Max. O biată puştoaică, fii serioasă.
- Chiar asta s-a întâmplat. Am devenit serioasă. Direcţia în care mă îndreptam a convins-o pe mama mea să-şi schimbe viaţa şi, implicit, pe a mea. A divorţat de tata şi s-a mutat, şi-a schimbat numele şi s-a angajat ca ospătăriţă. În primii câţiva ani am călătorit mult. Nu ca să ne piardă urma tatăl meu - mama nu i-ar fi făcut niciodată asta. Îl anunţa unde eram, atâta vreme cât el se ţinea de cuvânt şi nu încerca să mă atragă înapoi în joc. Şi s-a ţinut de cuvânt. Nu ştiu care dintre noi trei a fost mai surprins, dar s-a ţinut de cuvânt. Ne mutam ca să nu ne salte sticleţii de fiecare dată...
Lăsă fraza neterminată, zâmbindu-i vinovată lui Vince.
- Iartă-mă, dar când ai o asemenea reputaţie, localnicii tind să te ia la puricat. Mama nu voia decât un început nou, atâta tot. Şi ca eu să nu ştiu nimic. Nu i-a fost uşor. Îl iubea pe Jack, iar eu n-o ajutam cu nimic. Îmi plăcea jocul şi regretam că se terminase şi că fusesem despărţită de tatăl meu.
Umplu ceştile cu cafea.
- Mama a muncit atât de mult, încât am început să observ ceva la ea - mândria şi satisfacţia fiecărei zile în care îşi câştiga cinstit existenţa. Calea cea dreaptă. Şi, după un timp, am început s-o mai rărim cu mutările. Nu ne mai făceam bagajele în toiul nopţii ca s-o ştergem din garsoniere sau camere de hotel. Big Jack promitea multe, dar rareori îşi ţinea cuvântul, spre deosebire de mama care atunci când promitea să facă un lucru îl făcea.
Toţi tăceau. Laine se duse la frigider şi scoase o carafa cu apă şi câteva felii de lămâie. Îşi turnă un pahar şi-l bău, ca să-şi umezească gâtlejul uscat ca iasca, înainte de a continua:
- Oricum, lucrurile se schimbau. Apoi l-a întâlnit pe Rob Tavish, şi viaţa s-a schimbat în mai bine. Rob e un om minunat, o iubeşte enorm şi s-a purtat foarte bine cu mine. Blând, iubitor şi amuzant. I-am preluat numele. Am devenit Laine Tavish, fiindcă Laine Tavish era o fată normală şi responsabilă. Putea să aibă o casă proprie, o firmă proprie şi o viaţă a ei. Poate că nu cu atâtea aventuri ca în prima parte a vieţii, dar nici cu atâtea spaime. Totul era perfect, aşa că, ori de câte ori mă întrebaţi despre trecutul meu sau despre copilăria mea, inventam câte ceva care să pară potrivit pentru Laine Tavish. Îmi pare rău. Asta-i tot. Îmi pare foarte rău.
Urmară câteva momente de tăcere.
- OK!
Jenny se holba la Laine cu ochii cât cepele.
- O să vin cu o droaie de întrebări şi comentarii când nu mi s-o mai învârti capul, da’ primul lucru pe care vreau să-l ştiu deocamdată e ce legătură au toate astea - şi-s multe! - cu problemele pe care le ai acum.
- Cred că există undeva un citat despre neputinţa de a scăpa de propriul trecut, sau de a-l acoperi: William Young.
Îl văzu pe Vince dând încet din cap şi ştiu că începea să reconstituie faptele.
- Omul care-a murit când a fugit în stradă, completă Jenny.
- Da. Lucrase cu tatăl meu. Se aveau ca fraţii şi, la naiba, jumătate din timp locuia cu noi. Eu îi spuneam unchiul Willy. Nu l-am recunoscut când a intrat în magazin. Ţi-o jur, Vince. Trecuseră ani de când Nu-l mai văzusem şi pur şi simplu n-am făcut legătura. Abia după accident, când... Doamne, când murea.
Bău puţină apă, dar de astă dată mâna îi tremura uşor.
- A fost atât de trist că nu l-am recunoscut, că l-am tratat cu indiferenţă... Şi, peste 1 minut, zăcea în stradă, sângerând de moarte. A cântat o parte din cântecelul aiurit cu care se distrau în duet el şi tatăl meu - „Rămâi cu bine, graure“ - un cântec pe care începeau să-l cânte când ne adunam catrafusele ca s-o ştergem din câte un hotel. Abia atunci mi-am dat seama cine e, dar era prea târziu. Nu v-am spus - cred că ăsta s-ar putea să fie un delict nu v-am spus că-l cunoşteam.
- De ce venise la tine?
- N-a prea avut timp să-mi spună. Nu i-am dat eu prea mult timp, se corectă ea.
- Îţi pierzi vremea de pomană făcîndu-ți reproşuri pentru asta, declară scurt Max.
Laine îşi înghiţi lacrimile.
- Poate. Dacă stau şi mă uit în urmă, ştiu că eram nervoasă, irascibilă, obosită. Mi-a dat cartea lui de vizită - cum v-am spus - cu un număr de telefon scris pe ea. Credeam că e un comis-voiajor. Mai târziu, mi-am dat seama că voia să-mi vorbească despre ceva.
Rămase un moment cu privirea aţintită spre paharul gol, înainte de a continua:
- Cred că tatăl meu îl trimisese. Unul dintre principalele talente ale lui Willy era acela de a se pierde în peisaj. Un om scund, banal, anonim. Jack fiind înalt şi roşcat, iese în evidenţă, aşa că-mi închipui că-l trimisese să-mi spună sau să-mi dea ceva. Dar n-a apucat s-o facă. A spus doar... a spus... „Ştie unde eşti acum“ şi... să ascund potaia. Cred că a spus „potaie“, deşi n-are niciun sens. Cel puţin, aşa suna, însă pare o prostie. Mai degrabă cred c-a spus „punga aia“.
- Ce? Glasul lui Max, era tăios. Abia acum îmi spui?
Prin contrast cu al lui, tonul lui Laine rămase blajin.
- Da, abia acum, şi nu cred că ai dreptul să mă critici. Asigurări, vezi să nu...
- Sunt asigurări, fir-ar să fie! Unde-i punga? Ce-ai făcut cu ea?
Obrajii lui Laine se împurpurară – nu de ruşine, ci de enervare.
- Nu mi-a dat nicio pungă, nicio potaie şi nici altceva. Nu-s la mine tâmpitele alea de diamante ale voastre. Delira, era pe moarte.
Deşi furioasă, ochii i se umplură de lacrimi şi vocea i se frânse.
- Murea la picioarele mele şi era prea târziu, mai zise ea.
- Las-o-n pace! se stropşi Jenny la el ca o ursoaică apărându-şi puiul, în timp ce o cuprindea pe Laine cu braţele. S-o laşi în pace, atâta-ţi spun!
În timp ce Vince o bătea şi el pe umăr, cu un gest de consolare, îl privi atent pe Max.
- Ce diamante? întrebă el.
- Diamante în valoare de 28 virgulă 4 milioane, furate de la International Jewelry Exchange din New York, acum 6 săptămâni. Diamantele pe care clientul meu, Reliance, le-a asigurat şi ar dori foarte mult să le recupereze. Diamantele despre care ancheta m-a făcut să presupun că au fost furate de Jack O’Hara, William Young şi un al treilea, Alex Crew.
- La naiba! şopti Jenny.
- Nu ştiu nimic despre ele, spuse Laine obosită. Nu-s la mine, nu le-am văzut niciodată, habar n-am unde se află. Dau test şi cu poligraful, dacă vreţi.
- Dar cineva crede că le-ai primit sau că ai acces la ele, zise Vince.
Recunoscătoare pentru sprijin, Laine dădu din cap spre el.
- Aşa se pare. Poţi să cauţi prin toată casa, Vince. Împreună cu Max. Şi-n magazin puteţi să căutaţi. Îţi acord acces deplin la convorbirile mele telefonice, documentele bancare, tot ce vrei. Nu-ţi cer decât să păstrezi discreţia, ca să-mi pot trăi viaţa mai departe.
- Ştii unde-i tatăl tău?
- N-am nici cea mai vagă idee.
- Ce ştii despre acest Alex Crew?
- N-am auzit niciodată de el. Şi acum mi-e greu să cred că Jack O’Hara a fost părtaş la o lovitură atât de mare.
- Dacă ai şti unde să-l găseşti, ce-ai face?
- Nu m-am gândit.
Se frecă la ochi.
- Sincer, nu ştiu. M-a contactat de câteva ori de-a lungul anilor. Imediat după ce am absolvit colegiul, am primit o scrisoare Fedex. Plicul conţinea un bilet clasa întâi pentru Barbados şi chitanţele pentru o săptămână într-un hotel de lux. Ştiam că erau de la el, şi era cât pe ce să nu mă duc - da’, totuşi... era în Barbados! Ne-am întâlnit acolo şi ne-am distrat de minune. Cu Jack e imposibil să nu te distrezi. Era mândru de mine - că urmasem colegiul, că-l absolvisem... Niciodată nu ne-a purtat pică, nici mie şi nici mamei, pentru că plecaserăm din viaţa lui. A mai apărut de vreo două ori. Ultima dată a fost înainte să mă mut aici, când locuiam la Philadelphia.
- Afacerea de la New York nu mă priveşte, spuse Vince. Dar spargerile de la tine, da. Şi William Young.
- Nu i-ar fi făcut niciun rău lui Willy, dacă la asta te gândeşti. Indiferent de câţi bani era vorba. Şi n-ar fi intrat niciodată în casa mea, ca să mi-o devasteze. Nu mi-ar fi făcut asta. Nici altcuiva, de fapt. Mă iubeşte – în felul lui, dar mă iubeşte. În plus, nu e stilul lui.
- Ce ştii despre acest Crew? îl întrebă Vince pe Max.
- Destul ca să spun că Jack şi Willy s-au înhăitat cu cine nu trebuia. Omul din interior, pentru lovitura de la New York, era un comerciant de pietre preţioase. A fost împuşcat - stil execuţie. I-au găsit cadavrul şi maşina, arse, în New Jersey. Îl putem lega pe O’Hara de Myers, comerciantul de. Pietre, dar nici antecedentele lui O’Hara şi nici cele ale lui Young nu conţin crime şi nici alt delict cu mână armată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Crew. Deşi n-a fost niciodată condamnat pentru omucidere, e suspect în câteva cazuri. Crew e abil şi inteligent. Destul de deştept ca să ştie că pietrele astea sunt fierbinţi, destul de fierbinţi ca să aştepte până se mai răcesc puţin, înainte de a încerca să le valorifice sau să le scoată din ţară. S-ar putea ca pe cineva să-l fi ajuns lăcomia sau nerăbdarea.
- Dacă e vorba de Alex Crew şi dacă încearcă să ajungă la diamante sau la tatăl meu folosindu-se de mine, îl aşteaptă o mare dezamăgire, zise Laine.
- Asta nu înseamnă că va înceta să încerce, sublinie Max. Dacă aşa este înseamnă că a fost în zonă şi s-ar putea să mai fie încă. Mi-a luat portofelul, deci ştie cine sunt şi ce caut aici. Va trebui să se gândească un timp la asta. Am copii după fotografiile lui. Îi place să se joace cu fizionomia, să-şi schimbe înfăţişarea, dar dacă a trecut prin oraş, s-ar putea ca unul dintre voi să-l recunoască.
- Vreau şi eu nişte copii pentru oamenii mei, interveni Vince. Vom coopera cu autorităţile din New York la urmărirea unui suspect bănuit a fi în vecinătate. Pe Laine am să încerc să n-o amestec, cât de mult timp pot.
- Acceptabil, zise Max.
- Mulţumesc, Vince. Îţi mulţumesc.
- Credeai c-o să ne supărăm pe tine? o întrebă Jenny. Credeai că asta va afecta prietenia noastră?
- Da, aşa credeam.
- Ne cam jigneşti, dar te înţeleg, fiindcă văd cât eşti de obosită. Şi el? arătă ea cu bărbia spre Max. Ai să-l ierţi?
- Cred că n-am încotro, în situaţia asta.
- Bine, atunci am să-l iert şi eu. Dumnezeule, abia acum mi-am dat seama, toată povestea asta m-a captivat atât de tare, încât am uitat şi să mănânc. Dă-mi voie să-mi scot pârleala.
Luă o felie de prăjitură, muşcă din ea, apoi continuă, cu gura plină:
- Cred c-ar trebui să te muţi cu mine şi cu Vince, până se lămureşte totul.
- Te iubesc, Jenny, zise Laine, ridicându-se şi întorcându-se cu spatele fiindcă simţea c-o podideau lacrimile.
- Vă mulţumesc şi pentru ofertă, dar trebuie să stau aici. Totul va fi în regulă. O să stea şi Max cu mine.
Se întoarse tocmai la timp pentru a vedea surprinderea aşternută pe chipul lui Max. Laine zâmbi, în timp ce aducea cafetiera ca să mai toarne în ceşti şi îl întrebă:
- Nu-i aşa, Max?
- Mda... sigur... O să am grijă de ea, o asigură el pe Jenny.
- De vreme ce tot ai primit o lovitură-n cap, să zicem doar c-ai să stai aici şi nimic mai mult. Eu trebuie să mă duc sus şi să mă schimb. În curând deschidem magazinul.
- Ba ai să te duci sus şi vei sta în pat câteva ore, o apostrofă Jenny. Poţi să ţii magazinul închis o zi.
- Cred că orice copoi - public sau particular - ar fi de părere că trebuie să continuu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Aşa vei face. Noi o să stăm cu ochii pe magazin şi pe casa ta, până se rezolvă totul. Vreau fotografiile alea, i se adresă Vince lui Max.
- Am să ţi le aduc.
Laine îi conduse până la uşă.
- Voi avea tone de întrebări să-ţi pun, o anunţă Jenny. Trebuie să ne-ntâlnim într-o seară numai noi două, ca să te descos. Poanta aia cu capacele ai făcut-o vreodată? O ştii, alba-neagra?
- Jenny, îşi dădu Vince ochii peste cap.
- Bine, dar vreau să ştiu, pentru numele lui Dumnezeu. Ai să-mi spui mai târziu. Da’ pe-aia cu trei cărţi? mai întrebă ea, în timp ce Vince o trăgea spre maşină. Bine, mai târziu, da’ atunci o să vreau cu amănunte concrete!
- Mare figură, comentă Max, privindu-l pe Vince cum îşi ajuta soţia să se urce.
- Mda, într-adevăr. Cel mai mare noroc din viaţa mea.
Laine aşteptă ca maşina să dispară, apoi închise uşa.
- Mă rog, a mers mai bine decât meritam.
- Eşti mai pricepută la a mă ierta pe mine, decât a te ierta pe tine însăţi.
- Tu îţi făceai meseria. Respect etica muncii.
Se întoarse spre scară.
- Acum trebuie să mă aranjez şi să mă duc în oraş.
- Laine? Mă aşteptam să iasă cu scandal când ţi-am spus că vreau să stau aici, însă adineauri ai zis să rămân. Care-i explicaţia?
Laine se rezemă de balustrada scării.
- Din mai multe motive. În primul rând, n-oi fi eu o fricoasă smiorcăită, dar nu-s nici tâmpită şi nici eroină. N-am intenţia să stau singură aici, atât de departe de oraş, când cineva care nu-mi vrea binele s-ar putea întoarce. N-am de gând să pun în pericol nici viaţa mea, nici pe a câinelui meu, pentru nişte pietre amărâte.
- Logic.
- Aşa că, mi-am tras un detectiv particular de la oraş, care cred că, în pofida indiciilor actuale, se poate descurca onorabil.
Max se încruntă.
- Mă descurc mai mult decât onorabil, zise el.
- Bine că mi-ai spus. De vreme ce am şi eu un interes ca pietrele să fie recuperate, prefer să fii pe-aproape, ca să ştiu tot ce faci. Nu mi-ar strica deloc câteva sute de mii de dolari.
- Foarte practic.
- În sfârşit, mi-a plăcut să fac dragoste cu tine şi nu văd de ce mi-aş mai refuza câteva partide. Iar dacă stai aici, mi-e mai uşor să te răstorn în pat.
Văzând că la asta Max nu găsea niciun răspuns scurt, spuse zâmbind:
- Mă duc să fac un duş.
- OK... murmură el, după ce Laine urcă scara. Asta era.
Peste o jumătate de oră, Laine coborî proaspătă ca o dimineaţă de primăvară, într-o jachetă verde scurtă şi cu o pereche de pantaloni. Avea părul prins la tâmple cu piepteni de argint şi lăsat să-i cadă drept pe umeri, ca o cascadă strălucitoare.
Se apropie de Max şi-i dădu un inel de alamă cu chei.
- Uşile din faţă şi din spate, îl informă ea. Dacă ajungi acasă înaintea mea, aş vrea să-i dai drumul lui Henry afară şi să-l laşi să se joace un timp.
- Nicio problemă.
- Când gătesc eu, speli tu vasele.
- S-a făcut.
- Îmi place să fie ordine-n casă şi n-am de gând să strâng după tine.
- Sunt bine crescut. Mulţumeşte-i lui Marlene.
- Pentru moment, cam atâta. Acum trebuie să mă duc.
- Stai puţin, astea au fost regulile tale. Ascultă-le şi pe ale mele: ia numărul ăsta - îi întinse o carte de vizită în mână: e de la mobilul meu. Mă suni când porneşti spre casă. Dacă din cine ştie ce motiv nu vii direct acasă, mă anunţi.
- În regulă, răspunse ea, vârând cartea de vizită în buzunar.
- Sună la numărul ăsta dacă se întâmplă ceva, orice te deranjează. Nu-mi pasă că e un mărunţiş, vreau să fiu la curent.
- Deci, dacă mă sună unul din ăia de la telemarketing, te anunţ.
- Vorbesc serios, Laine.
- Bine, bine. Şi altceva? Sunt în mare întârziere.
- Dacă primeşti vreo veste de la tatăl tău, îmi spui. Îmi spui, Laine, repetă el, când îi văzu faţa. Loialitatea n-o să-i fie de niciun folos.
- Nu te voi ajuta să-l bagi în puşcărie. Pe-asta n-am s-o fac, Max.
- Eu nu bag oamenii în puşcărie. Nu sunt poliţist. Nu vreau decât să recuperez pietrele şi să-mi încasez comisionul. Şi să rămânem amândoi nevătămaţi.
- Dacă-mi promiţi că n-ai să-l torni, orice-ar fi, îţi promit şi eu că-ţi spun dacă aflu ceva despre el.
- Ne-am înţeles.
Întinse mâna, i-o strânse pe a ei, apoi o smuci scurt, facând-o să-i cadă în braţe.
- Şi acum, sărută-mă de rămas-bun.
- Bine!
Laine îl apucă de şolduri, se înălţă pe vârfuri şi-i atinse buzele. Îl sărută încet, legănându-se lipită de el, schimbând unghiul ca să-l aţâţe. Îi simţi mâinile strecurându-i-se prin păr. Când în trupul ei se înălţă un val fierbinte, când simţi dogoarea emanând şi din el, îl încercui cu braţele şi-l strânse de fese. Îi plăcea senzaţia de a fi stăpână pe situaţie. Întoarse capul şi ajunse cu buzele aproape de urechea lui.
- Asta ar trebui să-mi ajungă până diseară, şopti ea, şi se retrase.
- Acum am să te sărut şi eu de rămas-bun.
Râzând, Laine îşi propti mâna în pieptul lui.
- N-aş crede. Stai la locul tău, şi-ai să mă poţi săruta când ne revedem. Ar trebui să ajung acasă pe la şapte.
- Mă găseşti aici.
Ieşi împreună cu ea, o urmă până în oraş, apoi o luă spre hotel. Se opri la recepţie, să ceară nota de plată pentru predarea camerei.
Recepţionera îl privi lung.
- Domnule Gannon, ce-aţi păţit? Aţi avut un accident?
- Cred c-a fost cu intenţie, dar n-am nimic, mulţumesc. Cobor în câteva minute.
În lift se hotărî să lucreze la însemnări şi la rapoarte după ce se instala la Laine. Un om care călătorea atât de des ca el ştia cum să-şi facă bagajele repede. Îşi atârnă pe umăr cureaua sacului de haine, îşi luă laptopul şi ieşi din cameră la 15 minute după ce intrase.
Jos, la recepţie, aruncă o privire peste factură şi semnă foaia de credit.
- Sper că v-a plăcut la noi.
- Mi-a plăcut.
Îi observă ecusonul cu numele.
- Vreau să te rog ceva, înainte să plec, Marti.
Aplecându-se, scoase un dosar din cutia laptopului şi alese fotografiile lui Jack O’Hara, William Young şi Alex Crew. Le puse pe tejghea, cu faţa spre recepţioneră.
- L-ai văzut pe vreunul dintre oamenii ăştia?
- Păi... clipi fata din ochi. De ce?
- Fiindcă îi caut, răspunse el, cu un zâmbet de două mii de waţi. Deci, cum e?
- Păi... făcu ea din nou, uitându-se la fotografii. Nu, nu cred. Îmi pare rău.
- E-n regulă. E cineva în spate? Poate-ar vrea să vină pentru un minut, să arunce o privire?
- Sigur, cred că da. E aici Mike. Dacă aşteptaţi un minut...
Max repetă întrebările pentru al doilea recepţioner, minus flirtul zâmbitor, şi obţinu aceleaşi rezultate.
După ce-şi puse bagajele în maşină, pomi prin oraş. Primul popas îl făcu la poliţie, unde aşteptă să se copieze fotografiile pentru Vince. Apoi trecu pe la celelalte hoteluri, moteluri şi pensiuni aflate pe o rază de 10 mile.
Trei ore mai târziu, singurul rezultat al eforturilor lui era o durere de cap infernală. Înghiţi patru pastile de ibuprofen extra şi cumpără un sandviş la pachet de la un snack bar.
Când ajunse la Laine, împărţi generos sandvişul cu Henry, sperând ca acela să rămână secretul lor. Durerea de cap scăzuse până la nivelul unei pulsaţii surde şi scârboase, aşa că se hotărî să-şi petreacă restul zilei despachetând, organizându-şi un oarecare spaţiu de lucru şi revăzându-şi însemnările.
Preţ de 10 secunde se întrebă unde să-şi pună hainele. Cucoana spusese că-l voia în pat, aşa că ar fi fost firesc să le aibă la îndemână.
Deschise debaraua, căută printre hainele ei, imaginându-și-o cu unele dintre ele şi apoi observă că avea acelaşi cult ca şi mama sa faţă de pantofi. După ce stătu un moment la îndoială, conchise că avea dreptul la un spaţiu rezonabil în sertare. Întrucât rearanjarea lenjeriei ei îl făcea să se simtă ca un pervers, şi-o stivui pe a lui într-un sertar unde dormita o armată multicoloră de pulovere şi bluze împăturite cu grijă.
Cu Henry după el, se uită prin biroul lui Laine, apoi prin salon şi prin camera de oaspeţi. Micul birou elegant de aici nu era tocmai pe placul lui, dar alt spaţiu mai potrivit nu se găsea.
Îşi instală computerul, făcu ultimele însemnări, un raport de activitate, le citi pe amândouă şi le corectă pe ici, pe colo. Îşi verifică e-mailul, poşta vocală, şi răspunse la mesaje. Apoi se aşeză la birouaşul cel drăguţ, ridică privirea în tavan şi lăsă teoriile să i se învârtească la întâmplare prin cap.
Ştie unde eşti acum.
Aşadar, cine era cel care ştia? Tatăl ei? Dacă Willy aflase unde era Laine, cel mai probabil era ca şi Big Jack să ştie. Dar, din câte spusese ea, Jack ştiuse tot timpul unde se afla fiica lui. Deci, fraza nu mai avea sens. „Ştie unde eşti acum. “ Săgeata din mintea lui Max îl indica pe Alex Crew.
În trecutul lui O’Hara nu existau cazuri de violenţă, dar într-al lui Crew, da. O’Hara nu era genul care să-i dea în cap negustorului de diamante. Şi, pe aceeaşi bază logică, nici Willy nu avea motive să fugă de frica vechiului său prieten, Jack O’Hara.
Mai probabil, mult mai probabil, fugise de al treilea om, omul despre care Max era convins că se numea Alex Crew. Iar de aici reieşea că Alex Crew se afla în Gap.
Dar asta nu răspundea la întrebarea: unde pusese Willy pietrele?
Voise să le ducă la Laine. De ce naiba ar fi vrut Willy sau tatăl ei să-l asmuţă asupra lui Laine pe un om ca Alex Crew?
Se tot gândea, întorcea situaţia pe toate părţile, dar nu ajungea nicăieri. Amorţit de-atâta stat pe scaun, se ridică să se întindă pe pat. Închise ochii, spunându-şi că o aţipeală de câte va minute îl va înviora, dar adormi buştean.
- Rob Tavish, tatăl meu vitreg, da. Pe tatăl meu bun l-au umflat...
Se întrerupse, oftând.
- Jack a fost arestat şi închis pentru o escrocherie cu proprietăţi funciare, când eu aveam 11 ani. Nu era pentru prima oară că îl prindeau, dar atunci mama mea s-a săturat. Era, după cum mi-am dat seama mai târziu, îngrijorată pentru mine. Eu îmi adoram tatăl şi făceam mari progrese, la vârsta mea, păşindu-i pe urme.
- Pungăşeai lumea?
Jenny părea fascinată, lucru care o făcu pe Laine să zâmbească.
- Erau mai mult nimicuri, dar da, asta făceam. Mă specializasem în furturile din buzunare. Aveam mâini îndemânatice, iar oamenii nu se uită la o fetiţă, când îşi dau seama că le-a dispărut portofelul.
- Băga-mi-aş picioarele! fu singura replică a lui Jenny.
- Îmi plăcea. Era captivant, şi foarte uşor. Tatăl meu... mă rog, el făcea ca totul să pară un joc. Nicio clipă nu-mi trecea prin minte, când luam portofelul unui om, că se putea să nu mai poată plăti chiria în luna aceea. Sau, când le suflam unora câteva mii printr-o tranzacţie imobiliară fantomă, că puteau fi economiile lor de-o viaţă, ori un fond pentru colegiu. Mi se părea distractiv, iar ei nu erau decât nişte prăzi uşoare şi nimic mai mult.
- Şi aveai 10 ani, adăugă Max. O biată puştoaică, fii serioasă.
- Chiar asta s-a întâmplat. Am devenit serioasă. Direcţia în care mă îndreptam a convins-o pe mama mea să-şi schimbe viaţa şi, implicit, pe a mea. A divorţat de tata şi s-a mutat, şi-a schimbat numele şi s-a angajat ca ospătăriţă. În primii câţiva ani am călătorit mult. Nu ca să ne piardă urma tatăl meu - mama nu i-ar fi făcut niciodată asta. Îl anunţa unde eram, atâta vreme cât el se ţinea de cuvânt şi nu încerca să mă atragă înapoi în joc. Şi s-a ţinut de cuvânt. Nu ştiu care dintre noi trei a fost mai surprins, dar s-a ţinut de cuvânt. Ne mutam ca să nu ne salte sticleţii de fiecare dată...
Lăsă fraza neterminată, zâmbindu-i vinovată lui Vince.
- Iartă-mă, dar când ai o asemenea reputaţie, localnicii tind să te ia la puricat. Mama nu voia decât un început nou, atâta tot. Şi ca eu să nu ştiu nimic. Nu i-a fost uşor. Îl iubea pe Jack, iar eu n-o ajutam cu nimic. Îmi plăcea jocul şi regretam că se terminase şi că fusesem despărţită de tatăl meu.
Umplu ceştile cu cafea.
- Mama a muncit atât de mult, încât am început să observ ceva la ea - mândria şi satisfacţia fiecărei zile în care îşi câştiga cinstit existenţa. Calea cea dreaptă. Şi, după un timp, am început s-o mai rărim cu mutările. Nu ne mai făceam bagajele în toiul nopţii ca s-o ştergem din garsoniere sau camere de hotel. Big Jack promitea multe, dar rareori îşi ţinea cuvântul, spre deosebire de mama care atunci când promitea să facă un lucru îl făcea.
Toţi tăceau. Laine se duse la frigider şi scoase o carafa cu apă şi câteva felii de lămâie. Îşi turnă un pahar şi-l bău, ca să-şi umezească gâtlejul uscat ca iasca, înainte de a continua:
- Oricum, lucrurile se schimbau. Apoi l-a întâlnit pe Rob Tavish, şi viaţa s-a schimbat în mai bine. Rob e un om minunat, o iubeşte enorm şi s-a purtat foarte bine cu mine. Blând, iubitor şi amuzant. I-am preluat numele. Am devenit Laine Tavish, fiindcă Laine Tavish era o fată normală şi responsabilă. Putea să aibă o casă proprie, o firmă proprie şi o viaţă a ei. Poate că nu cu atâtea aventuri ca în prima parte a vieţii, dar nici cu atâtea spaime. Totul era perfect, aşa că, ori de câte ori mă întrebaţi despre trecutul meu sau despre copilăria mea, inventam câte ceva care să pară potrivit pentru Laine Tavish. Îmi pare rău. Asta-i tot. Îmi pare foarte rău.
Urmară câteva momente de tăcere.
- OK!
Jenny se holba la Laine cu ochii cât cepele.
- O să vin cu o droaie de întrebări şi comentarii când nu mi s-o mai învârti capul, da’ primul lucru pe care vreau să-l ştiu deocamdată e ce legătură au toate astea - şi-s multe! - cu problemele pe care le ai acum.
- Cred că există undeva un citat despre neputinţa de a scăpa de propriul trecut, sau de a-l acoperi: William Young.
Îl văzu pe Vince dând încet din cap şi ştiu că începea să reconstituie faptele.
- Omul care-a murit când a fugit în stradă, completă Jenny.
- Da. Lucrase cu tatăl meu. Se aveau ca fraţii şi, la naiba, jumătate din timp locuia cu noi. Eu îi spuneam unchiul Willy. Nu l-am recunoscut când a intrat în magazin. Ţi-o jur, Vince. Trecuseră ani de când Nu-l mai văzusem şi pur şi simplu n-am făcut legătura. Abia după accident, când... Doamne, când murea.
Bău puţină apă, dar de astă dată mâna îi tremura uşor.
- A fost atât de trist că nu l-am recunoscut, că l-am tratat cu indiferenţă... Şi, peste 1 minut, zăcea în stradă, sângerând de moarte. A cântat o parte din cântecelul aiurit cu care se distrau în duet el şi tatăl meu - „Rămâi cu bine, graure“ - un cântec pe care începeau să-l cânte când ne adunam catrafusele ca s-o ştergem din câte un hotel. Abia atunci mi-am dat seama cine e, dar era prea târziu. Nu v-am spus - cred că ăsta s-ar putea să fie un delict nu v-am spus că-l cunoşteam.
- De ce venise la tine?
- N-a prea avut timp să-mi spună. Nu i-am dat eu prea mult timp, se corectă ea.
- Îţi pierzi vremea de pomană făcîndu-ți reproşuri pentru asta, declară scurt Max.
Laine îşi înghiţi lacrimile.
- Poate. Dacă stau şi mă uit în urmă, ştiu că eram nervoasă, irascibilă, obosită. Mi-a dat cartea lui de vizită - cum v-am spus - cu un număr de telefon scris pe ea. Credeam că e un comis-voiajor. Mai târziu, mi-am dat seama că voia să-mi vorbească despre ceva.
Rămase un moment cu privirea aţintită spre paharul gol, înainte de a continua:
- Cred că tatăl meu îl trimisese. Unul dintre principalele talente ale lui Willy era acela de a se pierde în peisaj. Un om scund, banal, anonim. Jack fiind înalt şi roşcat, iese în evidenţă, aşa că-mi închipui că-l trimisese să-mi spună sau să-mi dea ceva. Dar n-a apucat s-o facă. A spus doar... a spus... „Ştie unde eşti acum“ şi... să ascund potaia. Cred că a spus „potaie“, deşi n-are niciun sens. Cel puţin, aşa suna, însă pare o prostie. Mai degrabă cred c-a spus „punga aia“.
- Ce? Glasul lui Max, era tăios. Abia acum îmi spui?
Prin contrast cu al lui, tonul lui Laine rămase blajin.
- Da, abia acum, şi nu cred că ai dreptul să mă critici. Asigurări, vezi să nu...
- Sunt asigurări, fir-ar să fie! Unde-i punga? Ce-ai făcut cu ea?
Obrajii lui Laine se împurpurară – nu de ruşine, ci de enervare.
- Nu mi-a dat nicio pungă, nicio potaie şi nici altceva. Nu-s la mine tâmpitele alea de diamante ale voastre. Delira, era pe moarte.
Deşi furioasă, ochii i se umplură de lacrimi şi vocea i se frânse.
- Murea la picioarele mele şi era prea târziu, mai zise ea.
- Las-o-n pace! se stropşi Jenny la el ca o ursoaică apărându-şi puiul, în timp ce o cuprindea pe Laine cu braţele. S-o laşi în pace, atâta-ţi spun!
În timp ce Vince o bătea şi el pe umăr, cu un gest de consolare, îl privi atent pe Max.
- Ce diamante? întrebă el.
- Diamante în valoare de 28 virgulă 4 milioane, furate de la International Jewelry Exchange din New York, acum 6 săptămâni. Diamantele pe care clientul meu, Reliance, le-a asigurat şi ar dori foarte mult să le recupereze. Diamantele despre care ancheta m-a făcut să presupun că au fost furate de Jack O’Hara, William Young şi un al treilea, Alex Crew.
- La naiba! şopti Jenny.
- Nu ştiu nimic despre ele, spuse Laine obosită. Nu-s la mine, nu le-am văzut niciodată, habar n-am unde se află. Dau test şi cu poligraful, dacă vreţi.
- Dar cineva crede că le-ai primit sau că ai acces la ele, zise Vince.
Recunoscătoare pentru sprijin, Laine dădu din cap spre el.
- Aşa se pare. Poţi să cauţi prin toată casa, Vince. Împreună cu Max. Şi-n magazin puteţi să căutaţi. Îţi acord acces deplin la convorbirile mele telefonice, documentele bancare, tot ce vrei. Nu-ţi cer decât să păstrezi discreţia, ca să-mi pot trăi viaţa mai departe.
- Ştii unde-i tatăl tău?
- N-am nici cea mai vagă idee.
- Ce ştii despre acest Alex Crew?
- N-am auzit niciodată de el. Şi acum mi-e greu să cred că Jack O’Hara a fost părtaş la o lovitură atât de mare.
- Dacă ai şti unde să-l găseşti, ce-ai face?
- Nu m-am gândit.
Se frecă la ochi.
- Sincer, nu ştiu. M-a contactat de câteva ori de-a lungul anilor. Imediat după ce am absolvit colegiul, am primit o scrisoare Fedex. Plicul conţinea un bilet clasa întâi pentru Barbados şi chitanţele pentru o săptămână într-un hotel de lux. Ştiam că erau de la el, şi era cât pe ce să nu mă duc - da’, totuşi... era în Barbados! Ne-am întâlnit acolo şi ne-am distrat de minune. Cu Jack e imposibil să nu te distrezi. Era mândru de mine - că urmasem colegiul, că-l absolvisem... Niciodată nu ne-a purtat pică, nici mie şi nici mamei, pentru că plecaserăm din viaţa lui. A mai apărut de vreo două ori. Ultima dată a fost înainte să mă mut aici, când locuiam la Philadelphia.
- Afacerea de la New York nu mă priveşte, spuse Vince. Dar spargerile de la tine, da. Şi William Young.
- Nu i-ar fi făcut niciun rău lui Willy, dacă la asta te gândeşti. Indiferent de câţi bani era vorba. Şi n-ar fi intrat niciodată în casa mea, ca să mi-o devasteze. Nu mi-ar fi făcut asta. Nici altcuiva, de fapt. Mă iubeşte – în felul lui, dar mă iubeşte. În plus, nu e stilul lui.
- Ce ştii despre acest Crew? îl întrebă Vince pe Max.
- Destul ca să spun că Jack şi Willy s-au înhăitat cu cine nu trebuia. Omul din interior, pentru lovitura de la New York, era un comerciant de pietre preţioase. A fost împuşcat - stil execuţie. I-au găsit cadavrul şi maşina, arse, în New Jersey. Îl putem lega pe O’Hara de Myers, comerciantul de. Pietre, dar nici antecedentele lui O’Hara şi nici cele ale lui Young nu conţin crime şi nici alt delict cu mână armată. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Crew. Deşi n-a fost niciodată condamnat pentru omucidere, e suspect în câteva cazuri. Crew e abil şi inteligent. Destul de deştept ca să ştie că pietrele astea sunt fierbinţi, destul de fierbinţi ca să aştepte până se mai răcesc puţin, înainte de a încerca să le valorifice sau să le scoată din ţară. S-ar putea ca pe cineva să-l fi ajuns lăcomia sau nerăbdarea.
- Dacă e vorba de Alex Crew şi dacă încearcă să ajungă la diamante sau la tatăl meu folosindu-se de mine, îl aşteaptă o mare dezamăgire, zise Laine.
- Asta nu înseamnă că va înceta să încerce, sublinie Max. Dacă aşa este înseamnă că a fost în zonă şi s-ar putea să mai fie încă. Mi-a luat portofelul, deci ştie cine sunt şi ce caut aici. Va trebui să se gândească un timp la asta. Am copii după fotografiile lui. Îi place să se joace cu fizionomia, să-şi schimbe înfăţişarea, dar dacă a trecut prin oraş, s-ar putea ca unul dintre voi să-l recunoască.
- Vreau şi eu nişte copii pentru oamenii mei, interveni Vince. Vom coopera cu autorităţile din New York la urmărirea unui suspect bănuit a fi în vecinătate. Pe Laine am să încerc să n-o amestec, cât de mult timp pot.
- Acceptabil, zise Max.
- Mulţumesc, Vince. Îţi mulţumesc.
- Credeai c-o să ne supărăm pe tine? o întrebă Jenny. Credeai că asta va afecta prietenia noastră?
- Da, aşa credeam.
- Ne cam jigneşti, dar te înţeleg, fiindcă văd cât eşti de obosită. Şi el? arătă ea cu bărbia spre Max. Ai să-l ierţi?
- Cred că n-am încotro, în situaţia asta.
- Bine, atunci am să-l iert şi eu. Dumnezeule, abia acum mi-am dat seama, toată povestea asta m-a captivat atât de tare, încât am uitat şi să mănânc. Dă-mi voie să-mi scot pârleala.
Luă o felie de prăjitură, muşcă din ea, apoi continuă, cu gura plină:
- Cred c-ar trebui să te muţi cu mine şi cu Vince, până se lămureşte totul.
- Te iubesc, Jenny, zise Laine, ridicându-se şi întorcându-se cu spatele fiindcă simţea c-o podideau lacrimile.
- Vă mulţumesc şi pentru ofertă, dar trebuie să stau aici. Totul va fi în regulă. O să stea şi Max cu mine.
Se întoarse tocmai la timp pentru a vedea surprinderea aşternută pe chipul lui Max. Laine zâmbi, în timp ce aducea cafetiera ca să mai toarne în ceşti şi îl întrebă:
- Nu-i aşa, Max?
- Mda... sigur... O să am grijă de ea, o asigură el pe Jenny.
- De vreme ce tot ai primit o lovitură-n cap, să zicem doar c-ai să stai aici şi nimic mai mult. Eu trebuie să mă duc sus şi să mă schimb. În curând deschidem magazinul.
- Ba ai să te duci sus şi vei sta în pat câteva ore, o apostrofă Jenny. Poţi să ţii magazinul închis o zi.
- Cred că orice copoi - public sau particular - ar fi de părere că trebuie să continuu ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Aşa vei face. Noi o să stăm cu ochii pe magazin şi pe casa ta, până se rezolvă totul. Vreau fotografiile alea, i se adresă Vince lui Max.
- Am să ţi le aduc.
Laine îi conduse până la uşă.
- Voi avea tone de întrebări să-ţi pun, o anunţă Jenny. Trebuie să ne-ntâlnim într-o seară numai noi două, ca să te descos. Poanta aia cu capacele ai făcut-o vreodată? O ştii, alba-neagra?
- Jenny, îşi dădu Vince ochii peste cap.
- Bine, dar vreau să ştiu, pentru numele lui Dumnezeu. Ai să-mi spui mai târziu. Da’ pe-aia cu trei cărţi? mai întrebă ea, în timp ce Vince o trăgea spre maşină. Bine, mai târziu, da’ atunci o să vreau cu amănunte concrete!
- Mare figură, comentă Max, privindu-l pe Vince cum îşi ajuta soţia să se urce.
- Mda, într-adevăr. Cel mai mare noroc din viaţa mea.
Laine aşteptă ca maşina să dispară, apoi închise uşa.
- Mă rog, a mers mai bine decât meritam.
- Eşti mai pricepută la a mă ierta pe mine, decât a te ierta pe tine însăţi.
- Tu îţi făceai meseria. Respect etica muncii.
Se întoarse spre scară.
- Acum trebuie să mă aranjez şi să mă duc în oraş.
- Laine? Mă aşteptam să iasă cu scandal când ţi-am spus că vreau să stau aici, însă adineauri ai zis să rămân. Care-i explicaţia?
Laine se rezemă de balustrada scării.
- Din mai multe motive. În primul rând, n-oi fi eu o fricoasă smiorcăită, dar nu-s nici tâmpită şi nici eroină. N-am intenţia să stau singură aici, atât de departe de oraş, când cineva care nu-mi vrea binele s-ar putea întoarce. N-am de gând să pun în pericol nici viaţa mea, nici pe a câinelui meu, pentru nişte pietre amărâte.
- Logic.
- Aşa că, mi-am tras un detectiv particular de la oraş, care cred că, în pofida indiciilor actuale, se poate descurca onorabil.
Max se încruntă.
- Mă descurc mai mult decât onorabil, zise el.
- Bine că mi-ai spus. De vreme ce am şi eu un interes ca pietrele să fie recuperate, prefer să fii pe-aproape, ca să ştiu tot ce faci. Nu mi-ar strica deloc câteva sute de mii de dolari.
- Foarte practic.
- În sfârşit, mi-a plăcut să fac dragoste cu tine şi nu văd de ce mi-aş mai refuza câteva partide. Iar dacă stai aici, mi-e mai uşor să te răstorn în pat.
Văzând că la asta Max nu găsea niciun răspuns scurt, spuse zâmbind:
- Mă duc să fac un duş.
- OK... murmură el, după ce Laine urcă scara. Asta era.
Peste o jumătate de oră, Laine coborî proaspătă ca o dimineaţă de primăvară, într-o jachetă verde scurtă şi cu o pereche de pantaloni. Avea părul prins la tâmple cu piepteni de argint şi lăsat să-i cadă drept pe umeri, ca o cascadă strălucitoare.
Se apropie de Max şi-i dădu un inel de alamă cu chei.
- Uşile din faţă şi din spate, îl informă ea. Dacă ajungi acasă înaintea mea, aş vrea să-i dai drumul lui Henry afară şi să-l laşi să se joace un timp.
- Nicio problemă.
- Când gătesc eu, speli tu vasele.
- S-a făcut.
- Îmi place să fie ordine-n casă şi n-am de gând să strâng după tine.
- Sunt bine crescut. Mulţumeşte-i lui Marlene.
- Pentru moment, cam atâta. Acum trebuie să mă duc.
- Stai puţin, astea au fost regulile tale. Ascultă-le şi pe ale mele: ia numărul ăsta - îi întinse o carte de vizită în mână: e de la mobilul meu. Mă suni când porneşti spre casă. Dacă din cine ştie ce motiv nu vii direct acasă, mă anunţi.
- În regulă, răspunse ea, vârând cartea de vizită în buzunar.
- Sună la numărul ăsta dacă se întâmplă ceva, orice te deranjează. Nu-mi pasă că e un mărunţiş, vreau să fiu la curent.
- Deci, dacă mă sună unul din ăia de la telemarketing, te anunţ.
- Vorbesc serios, Laine.
- Bine, bine. Şi altceva? Sunt în mare întârziere.
- Dacă primeşti vreo veste de la tatăl tău, îmi spui. Îmi spui, Laine, repetă el, când îi văzu faţa. Loialitatea n-o să-i fie de niciun folos.
- Nu te voi ajuta să-l bagi în puşcărie. Pe-asta n-am s-o fac, Max.
- Eu nu bag oamenii în puşcărie. Nu sunt poliţist. Nu vreau decât să recuperez pietrele şi să-mi încasez comisionul. Şi să rămânem amândoi nevătămaţi.
- Dacă-mi promiţi că n-ai să-l torni, orice-ar fi, îţi promit şi eu că-ţi spun dacă aflu ceva despre el.
- Ne-am înţeles.
Întinse mâna, i-o strânse pe a ei, apoi o smuci scurt, facând-o să-i cadă în braţe.
- Şi acum, sărută-mă de rămas-bun.
- Bine!
Laine îl apucă de şolduri, se înălţă pe vârfuri şi-i atinse buzele. Îl sărută încet, legănându-se lipită de el, schimbând unghiul ca să-l aţâţe. Îi simţi mâinile strecurându-i-se prin păr. Când în trupul ei se înălţă un val fierbinte, când simţi dogoarea emanând şi din el, îl încercui cu braţele şi-l strânse de fese. Îi plăcea senzaţia de a fi stăpână pe situaţie. Întoarse capul şi ajunse cu buzele aproape de urechea lui.
- Asta ar trebui să-mi ajungă până diseară, şopti ea, şi se retrase.
- Acum am să te sărut şi eu de rămas-bun.
Râzând, Laine îşi propti mâna în pieptul lui.
- N-aş crede. Stai la locul tău, şi-ai să mă poţi săruta când ne revedem. Ar trebui să ajung acasă pe la şapte.
- Mă găseşti aici.
Ieşi împreună cu ea, o urmă până în oraş, apoi o luă spre hotel. Se opri la recepţie, să ceară nota de plată pentru predarea camerei.
Recepţionera îl privi lung.
- Domnule Gannon, ce-aţi păţit? Aţi avut un accident?
- Cred c-a fost cu intenţie, dar n-am nimic, mulţumesc. Cobor în câteva minute.
În lift se hotărî să lucreze la însemnări şi la rapoarte după ce se instala la Laine. Un om care călătorea atât de des ca el ştia cum să-şi facă bagajele repede. Îşi atârnă pe umăr cureaua sacului de haine, îşi luă laptopul şi ieşi din cameră la 15 minute după ce intrase.
Jos, la recepţie, aruncă o privire peste factură şi semnă foaia de credit.
- Sper că v-a plăcut la noi.
- Mi-a plăcut.
Îi observă ecusonul cu numele.
- Vreau să te rog ceva, înainte să plec, Marti.
Aplecându-se, scoase un dosar din cutia laptopului şi alese fotografiile lui Jack O’Hara, William Young şi Alex Crew. Le puse pe tejghea, cu faţa spre recepţioneră.
- L-ai văzut pe vreunul dintre oamenii ăştia?
- Păi... clipi fata din ochi. De ce?
- Fiindcă îi caut, răspunse el, cu un zâmbet de două mii de waţi. Deci, cum e?
- Păi... făcu ea din nou, uitându-se la fotografii. Nu, nu cred. Îmi pare rău.
- E-n regulă. E cineva în spate? Poate-ar vrea să vină pentru un minut, să arunce o privire?
- Sigur, cred că da. E aici Mike. Dacă aşteptaţi un minut...
Max repetă întrebările pentru al doilea recepţioner, minus flirtul zâmbitor, şi obţinu aceleaşi rezultate.
După ce-şi puse bagajele în maşină, pomi prin oraş. Primul popas îl făcu la poliţie, unde aşteptă să se copieze fotografiile pentru Vince. Apoi trecu pe la celelalte hoteluri, moteluri şi pensiuni aflate pe o rază de 10 mile.
Trei ore mai târziu, singurul rezultat al eforturilor lui era o durere de cap infernală. Înghiţi patru pastile de ibuprofen extra şi cumpără un sandviş la pachet de la un snack bar.
Când ajunse la Laine, împărţi generos sandvişul cu Henry, sperând ca acela să rămână secretul lor. Durerea de cap scăzuse până la nivelul unei pulsaţii surde şi scârboase, aşa că se hotărî să-şi petreacă restul zilei despachetând, organizându-şi un oarecare spaţiu de lucru şi revăzându-şi însemnările.
Preţ de 10 secunde se întrebă unde să-şi pună hainele. Cucoana spusese că-l voia în pat, aşa că ar fi fost firesc să le aibă la îndemână.
Deschise debaraua, căută printre hainele ei, imaginându-și-o cu unele dintre ele şi apoi observă că avea acelaşi cult ca şi mama sa faţă de pantofi. După ce stătu un moment la îndoială, conchise că avea dreptul la un spaţiu rezonabil în sertare. Întrucât rearanjarea lenjeriei ei îl făcea să se simtă ca un pervers, şi-o stivui pe a lui într-un sertar unde dormita o armată multicoloră de pulovere şi bluze împăturite cu grijă.
Cu Henry după el, se uită prin biroul lui Laine, apoi prin salon şi prin camera de oaspeţi. Micul birou elegant de aici nu era tocmai pe placul lui, dar alt spaţiu mai potrivit nu se găsea.
Îşi instală computerul, făcu ultimele însemnări, un raport de activitate, le citi pe amândouă şi le corectă pe ici, pe colo. Îşi verifică e-mailul, poşta vocală, şi răspunse la mesaje. Apoi se aşeză la birouaşul cel drăguţ, ridică privirea în tavan şi lăsă teoriile să i se învârtească la întâmplare prin cap.
Ştie unde eşti acum.
Aşadar, cine era cel care ştia? Tatăl ei? Dacă Willy aflase unde era Laine, cel mai probabil era ca şi Big Jack să ştie. Dar, din câte spusese ea, Jack ştiuse tot timpul unde se afla fiica lui. Deci, fraza nu mai avea sens. „Ştie unde eşti acum. “ Săgeata din mintea lui Max îl indica pe Alex Crew.
În trecutul lui O’Hara nu existau cazuri de violenţă, dar într-al lui Crew, da. O’Hara nu era genul care să-i dea în cap negustorului de diamante. Şi, pe aceeaşi bază logică, nici Willy nu avea motive să fugă de frica vechiului său prieten, Jack O’Hara.
Mai probabil, mult mai probabil, fugise de al treilea om, omul despre care Max era convins că se numea Alex Crew. Iar de aici reieşea că Alex Crew se afla în Gap.
Dar asta nu răspundea la întrebarea: unde pusese Willy pietrele?
Voise să le ducă la Laine. De ce naiba ar fi vrut Willy sau tatăl ei să-l asmuţă asupra lui Laine pe un om ca Alex Crew?
Se tot gândea, întorcea situaţia pe toate părţile, dar nu ajungea nicăieri. Amorţit de-atâta stat pe scaun, se ridică să se întindă pe pat. Închise ochii, spunându-şi că o aţipeală de câte va minute îl va înviora, dar adormi buştean.
9.
Era rândul lui să se trezească acoperit cu o pătură.
Conform obiceiului său, se trezi la fel cum adormise - brusc şi complet lucid.
Se uită la ceas şi se strâmbă când văzu că dormise buştean două ore încheiate. Încă nu era ora 7. Ar fi vrut ca Laine să-l găsească treaz. Se dădu jos din pat, mai luă două pastile pentru durerea de cap, apoi coborî la parter s-o caute.
Era la câţiva paşi de bucătărie, când ajunse la el mirosul, gâdilându-i simţurile şi îmbiindu-l să intre.
Oare nu era Laine cea mai drăgălaşă femeie din lume, se întrebă el, privind-o cum stătea în cămaşă şi pantaloni, cu cârpa de vase prinsă la brâu, în timp ce amesteca într-o tigaie de pe aragaz?
Folosea o lingură de lemn cu coadă lungă, mişcând-o, împreună cu şoldurile, în ritmul muzicii care răsuna din micul Cd player de pe bufet. Max îl recunoscu pe Marshall Tucker şi-şi spuse că aveau preferinţe muzicale destul de apropiate.
Câinele zăcea tolănit pe duşumea, rozând o bucată de frânghie care, după cum arăta, îl cunoştea de multă vreme. Pe masă se afla o vază albastră, bălţată cu narcise galbene. Câteva zarzavaturi proaspete erau grupate lângă un fund de lemn pus pe bufet.
Pe Max nu-l încântaseră niciodată scenele casnice - sau, cel puţin, aşa credea - însă asta îl impresionă profund. Conchise că era posibil ca un om să dea peste aşa ceva timp de 40 - 50 de ani de-atunci încolo, şi să-i placă.
Henry dădu de două ori cu coada în pardoseală, apoi se ridică şi veni ţanţoş să frece coapsa lui Max cu funia roasă.
Bătând cu lingura în marginea tigăii, Laine se întoarse spre el.
- Ai dormit bine?
- Da, dar deşteptarea a fost şi mai plăcută.
Ca să-i dea satisfacţie lui Henry, Max se aplecă, trase de frânghie şi se pomeni angrenat într-un viguros joc de-a cine trage mai tare.
- Ei, hai, c-ai făcut-o! Poate s-o ţină aşa zile-ntregi.
Max smulse funia din botul lui Henry şi o aruncă pe hol, la mare distanţă. Câinele se repezi înnebunit după ea, derapând cu labele pe gresie şi apoi pe podelele din lemn de esenţă tare.
- Ai venit mai devreme decât crezusem.
Laine îl privi cum se apropia de ea, ridicând din sprâncene în timp ce o manevra până ajunse cu spatele rezemat de bufet. O prinse în braţe, se aplecă şi începu s-o sărute. Laine vru să-l prindă de şolduri, dar mâinile i se înmuiară şi începu să se dizolve, cu trupul trepidând sub asaltul lui lent. Când reuşi să deschidă ochii, Max o privea zâmbindu-i.
- Salut, Laine.
- Salut, Max.
Continuând s-o privească, se aplecă să tragă iar de funia pe care Henry o adusese înapoi.
- Ceva miroase delicios aici, zise el adulmecându-i gâtul. Pe lângă tine.
- Mă gândeam să mâncăm nişte pui cu fettuccini, în sos subţire de smântână.
Max aruncă o privire spre tigaie, unde sosul fierbea la foc mic.
- Nu te joci cu mine, aşa-i?
- A, ba da, dar nu când e vorba de asta. Vezi că-n frigider e o sticlă de Pinot noir. Ce-ar fi s-o deschizi şi să torni în două pahare.
- Se face.
Retrăgându-se, Max mai jucă o rundă cu Henry, câştigă şi aruncă din nou frânghia.
- Chiar găteşti, remarcă el, în timp ce scotea vinul.
- Din când în când îmi place să gătesc. Deoarece cea mai mare parte a timpului sunt singură, nu mă prea deranjez. Dar e o schimbare plăcută.
- Mă bucur că ţi-am fost de folos.
Luă tirbuşonul pe care i-l întinsese Laine şi studie purcelul de argint din capăt.
- Faci într-adevăr colecţie.
- O nimica toată.
Laine puse pe bufet două pahare chihlimbarii. Îi plăcea să-l vadă pe Max cum alterna activităţile casnice cu jocul cu câinele. Ca să-l scutească, se aplecă să scoată o cutie de tablă dintr-un dulap de sub bufet.
- Henry! Vrei ceva bun?
Câinele abandonă imediat frânghia, lansându-se într-un spectacol nebunesc de sărituri, tremurături şi lătrături. Max fii gata să jure că se vedeau lacrimi de disperare în ochii lui, când Laine ridică un biscuit Milk-Bone.
- Numai câinii cuminţi papă ceva bun, spuse ea pe un ton de învăţătoare, iar Henry îşi trânti fundul pe duşumea şi începu să tremure, în efortul de a se stăpâni. Când Laine aruncă biscuitul, Henry îl înhăţă din zbor şi fugi cu el ca un hoţ.
- Îi asezonezi biscuiţii cu Coca?
- E dependent de Milk-Bone. Acum o să fie ocupat 5 minute, adăugă Laine, scoţând o tigaie. Trebuie să fac soteul de pui.
- Sote de pui, gemu Max. Mamă Doamne.
- Zău că eşti uşor de mulţumit.
- Cu asta să ştii că nu mă insulţi.
O aşteptă să scoată din frigider pachetul cu came de pui şi începu s-o taie.
- Poţi să vorbeşti şi să faci treabă în acelaşi timp?
- Da. Sunt foarte abilă.
- Grozav. Cum a mers azi?
Laine luă paharul de vin pe care Max îl pusese lângă ea şi sorbi din el.
- Vrei să ştii cum au mers afacerile azi în lumea comerţului cu amănuntul, sau dacă am văzut ceva suspect?
- Ambele.
- Întâmplător, azi ne-a mers foarte bine. Am vândut un gheridon Sheraton superb, printre altele. N-am avut impresia că vreun lucru din magazin, din biroul meu sau din depozit este deranjat - cu excepţia unor mici pete de sânge în camera din spate, care presupun că sunt de la tine.
Turnă ulei în tigaie, apoi îl privi.
- Ce-ţi mai face capul?
- Mai bine.
- Bun. N-am văzut niciun alt personaj suspect în afara doamnei Franquist, care vine o dată sau de două ori pe lună ca să se plângă de preţurile mele. Dar ziua ta cum a fost?
- Plină, până m-am culcat.
Max îi povesti amănuntele în timp ce Laine punea feliile de pui în uleiul încins şi începea să prepare salata.
- Cred că ai multe zile în care umbli de colo-colo punând o mulţime de întrebări fără să obţii niciun răspuns important.
- Şi un nu poate fi un răspuns.
- Probabil. De ce se duce un băiat cuminte din Savannah să se facă detectiv particular la New York?
- Mai întâi, se hotărăşte să fie poliţist, fiindcă-i place să rezolve mistere şi să facă ordine. Atâta ordine cit se poate face pe lumea asta. Apoi constată că nu se adaptează. Nu poate coopera bine cu ceilalţi.
- Nu poate?
- Nu prea. Se confruntă cu toate regulile alea şi începe să-l ia cu mâncărimi. Ca sub un guler prea strimt - ca o zgardă. Ajunge la concluzia că ceea ce-i place cu-adevărat să facă e să scormonească sub pietre, dar că preferă să şi le aleagă el. Şi ca să facă asta, trebuie să se privatizeze. Ca s-o facă şi să mai trăiască şi bine... Apropo, eu trăiesc bine.
- Evident, replică Laine, în timp ce turna puţin vin peste pui, şi făcea focul mai mic.
- Deci, ca să trăieşti bine, trebuie să ştii să alegi pietrele, şi să găseşti oameni care trăiesc şi mai bine decât tine şi sunt dispuşi să te plătească pentru a scormoni prin toate mizeriile de dedesubt. Când un băiat din sud se mută-n nord, yankeii cred adesea că se mişcă încet şi gândeşte încet, acţionează încet.
Laine ridică privirea de la ingredientele de salată pe cale le amesteca într-un mic bol de inox.
- Greşeala lor, zise ea.
- Mda, avantaj eu. Oricum, mi s-a trezit interesul pentru securitatea computerelor - treburi cyber. Era cât pe ce s-o iau în direcţia aia, dar nu circulam atât de mult cât îmi plăcea mie, aşa că am băgat în combinaţie şi acest mic talent. Celor de la Reliance le-a plăcut cum lucram şi m-au racolat. Una peste alta, colaborăm destul de bine.
- Talentele tale includ şi aranjarea mesei?
- Pe-asta am învăţat-o lângă fusta mamei.
- Farfuriile-s aici, tacâmurile acolo, şervetele în sertarul ăla.
- Am reţinut.
În timp ce Max punea masa, Laine turnă apa pentru pastele făinoase, controlă puiul, reglă focul şi îşi luă din nou paharul cu vin.
- Max, azi m-am gândit mult la toată povestea asta.
- Mă aşteptam.
- Cred că vei fi drept cu tatăl meu, din vreo două motive. Ţii la mine şi nu el te interesează, ci recuperarea pietrelor.
- Sunt într-adevăr două motive.
- Şi ar mai fi unul. Eşti un om bun. Nu un înger, adăugă ea, când Max se întrerupse din lucru s-o privească. Un înger ar fi enervant pentru că lângă asemenea oameni mă simt mereu în inferioritate. Dar eşti un om bun, care poate forţa puţin adevărul când e cazul, dar când îşi dă cuvântul de onoare, şi-l respectă. Asta m-a făcut să mă liniştesc în multe privinţe.
- N-am să-ţi fac niciodată o promisiune pe care să nu mi-o pot ţine.
- Vezi, ai ştiut să spui lucrul cel mai potrivit.
În timp ce Laine şi Max îşi mâncau pastele făinoase în bucătărie, Alex Crew mânca un biftec tartar în cabana rustică pe care o închiriase. Nu-i plăcea stilul rustic, dar prefera discreţia. În camerele de la Wayfarer, din Angel’s Gap, devenise dintr-o dată prea cald pentru gustul lui.
Maxfield Gannon, medită el, studiind legitimaţia de detectiv particular a lui Max, în timp ce mânca.
Un agent liber-profesionist pe urmele unei prăzi grase sau un particular care lucra pentru compania de asigurări. Oricum, individul era un factor iritant. Ar fi fost o greşeală să-l omoare, deşi avusese o ocazie tentantă şi se gândise la asta, în timp ce stătea lângă detectivul leşinat. Însă chiar şi o forţă de poliţie gen yahoo, ca împiedicaţii din orăşelul ăsta prăpădit, ar fi intrat în acţiune în cazul unei omucideri. Îi serveau mai bine scopurile dacă bâjbâiau în continuare, luând amenzi pentru parcare şi arestând tineretul local.
Era bine, reflectă el în timp ce-şi sorbea vinul, că luase actele individului şi dăduse un telefon anonim. Îi plăcea să şi-l imagineze pe acel Maxfield Gannon încercând să le explice sticleţilor locali ce făcea într-un magazin închis, la ora trei şi jumătate dimineaţa. Le încurcase tuturor treburile pentru o vreme. Şi, iară îndoială, îi trimisese un mesaj foarte clar lui Jack O’Hara, prin fiică-sa.
Cu toate acestea, era nervos. Nu avusese timp să caute peste tot, şi trebuise să se mute, ceea ce era foarte incomod.
Scoase un carneţel cu scoarţe de piele şi făcu o listă cu toate aceste neplăceri suplimentare. Când îl va prinde pe O’Hara - şi îl va prinde - voia să-i poată expune clar şi în detaliu toate ofensele, în timp ce-l tortura ca să afle unde ascunsese diamantele rămase.
După lungimea listei, va trebui să-l tortureze cam multişor pe O’Hara. Abia aştepta. Îşi zise că putea să-i adauge pe lista datoriilor şi pe fiica lui O’Hara şi pe detectiv. Era un supliment delicios, pentru un om care punea semnul egal între putere şi provocarea durerii.
Cu Myers, idiotul ăla de cumpărător lacom pe care-l folosise ca om din interior, fusese rapid şi milostiv. În fond, Myers nu făcuse altceva decât să creadă că avea dreptul la un sfert din pradă. Se dovedise destul de hămesit ca să se întâlnească singur cu el, pe un şantier de construcţii închis, în toiul nopţii. Serios, dacă stăteai să te gândeşti, tâmpitul nici nu merita să trăiască.
În orice caz, fusese un căpeţel rămas în aer pe care trebuia să-l taie. Căutările ar fi dus la el, în cele din urmă. S-ar fi lăudat în faţa cuiva sau ar fi început să arunce cu banii în stânga şi-n dreapta, tocându-i pe maşini de prost gust sau pe femei ori Dumnezeu mai ştie pe ce categorie de oameni considera că erau dezirabili. Când îi pusese pistolul la cap, începuse să se milogească şi să se smiorcăie ca un ţânc. Dezgustător spectacol, serios, da’ la ce să te-aştepţi de la unul ca el?
Îi dăduse şi cheia căsuţei poştale unde ascunsese păpuşa Raggedy Andy cu o pungă de diamante în burtă. O tuşă de geniu, într-adevăr. Trebuia să-i recunoască meritul lui O’Hara măcar pentru atâta lucru. Să vâre pietre de milioane în obiecte banale, obiecte la care nu se uită nimeni. Aşa că, în momentul când sunase alarma, se blocaseră uşile clădirii şi sticleţii începuseră să forfotească peste tot. Nimănui nu-i trecuse prin minte că diamantele erau încă înăuntru, ascunse într-o amărâtă de păpuşă.
Nu le mai rămânea decât să recupereze extraordinarul din interiorul ordinarului, în timp ce căutările se mutau în alte locuri.
Da, îl putea felicita pe Jack pentru acest detaliu amuzant, dar asta nu anula toate datoriile. Nu putea avea încredere că vor ţine pietre de milioane de dolari timp de un an, aşa cum se înţeleseseră. Cum să aibă încredere că nişte hoţi îşi vor respecta cuvântul?
În fond, nici el n-avea intenţia să şi-l ţină. Ca să nu mai spună că voia totul. De la început hotărâse să ia totul. Ceilalţi nu fuseseră decât nişte instrumente. Când o unealtă şi-a atins scopul, o arunci.
Sau, şi mai bine - o distrugi.
Şi totuşi îl înşelaseră, îi scăpaseră printre degete şi luaseră cu ei jumătate din pradă, iar asta-l costase săptămâni întregi de eforturi.
Îşi făcuse griji că ar putea fi prinşi cu vreuna dintre pungăşiile jalnice care-i plăceau aşa de mult lui Big Jack, şi ar mărturisi, lăsându-l fără jumătate din ceea ce-i aparţinea.
Ar fi trebuit să fie morţi la ora asta. Faptul că unul dintre ei mai trăia, respira, umbla, se ascundea, era un afront personal. Iar el nu tolera niciodată insultele.
Planul fusese simplu şi curat. Mai întâi Myers, în stil execuţie, ca să pară pedeapsa pentru una dintre datoriile pe care le avea la jocuri. Apoi, idioţii ăia împiedicaţi de O’Hara şi Young. Ar fi trebuit să fie acolo unde le spusese el să fie, dar fuseseră prea proşti ca să-i urmeze instrucţiunile. Dacă ar fi făcut-o, i-ar fi contactat conform planului, ar fi plantat sămânţa îngrijorării pentru lichidarea lui Myers şi ar fi stabilit o întâlnire într-un loc retras şi sigur, foarte asemănător cu cel unde lua cina acum.
Acolo, i-ar fi eliminat pe amândoi cât ai bate din palme, de vreme ce niciunul dintre ei nu avea destul curaj să poarte o armă asupra lui. Bineînţeles că ar fi lăsat destule probe care să-i asocieze cu lovitura de la New York şi ar fi aranjat ca totul să pară, chiar şi pentru cel mai cretin dintre gabori, o ceartă între hoţi. Dar îi dispăruseră de sub nas. Îi fentaseră toate planurile lui puse la punct cu atâta grijă, încercând să se dea la fund.
Se chinuise o lună şi ceva ca să le ia în sfârşit urma şi să-l repereze pe Willy la New York, doar ca să-l piardă iar în ultima clipă şi să fie nevoit să consume şi mai mult timp, bani şi eforturi, ţinându-se după el până-n Maryland, unde şi-a dat duhul sub roţile unei maşini.
Clătinând din cap, Crew tăie încă o bucăţică din friptura în sânge.
N-avea să-şi mai poată lua niciodată dreptul direct de la Willy, aşa că acea parte urma să fie pusă în contul lui Big Jack - împreună cu restul. Întrebarea care se punea era: cum s-o facă? Restul cinei se amuză cu diversele scenarii.
Se întrebă dacă să atace fata chiar acum, să smulgă de la ea locul unde se aflau tatăl ei şi diamantele? Dar dacă Willy murise fără să-i dea nicio informaţie semnificativă, ar fi fost un efort irosit de pomană. Şi apoi, mai era în combinaţie şi acest Maxfield Gannon.
Poate-ar fi fost înţelept să facă unele cercetări, să afle ce fel de om era. Receptiv la mită? Evident, ştia ceva despre fată, altfel nu s-ar fi strecurat în magazinul ei.
Sau - gândul acesta îl împungea ca o săgeată în inimă - fata ajunsese deja la o învoială cu Gannon. Asta ar fi fost foarte rău, îşi spuse el, dând de mai multe ori cu pumnul în masă. Ar fi fost foarte rău pentru toată lumea.
Crew nu avea de gând să se mulţumească doar cu jumătăţi de măsură. Nu era acceptabil. Prin urmare, trebuia să găsească o cale de a pune mâna şi pe restul a ceea ce îi aparţinea.
Fata era cheia. Ceea ce ştia sau nu ştia ea n-avea relevanţă. Un lucru însă era clar: era fiica lui Jack, lumina ochilor lui de pungaş.
Ea era momeala.
Se rezemă de spătar şi-şi şterse grijuliu gura cu şervetul, într-adevăr, mâncarea fusese mai bună decât s-ar fi aşteptat, iar asta îl liniştea.
Linişte. Izolare. Un mic ascunziş în pădure. Începu să zâmbească, în timp ce savura încă un pahar de vin. Liniştit şi discret, fără vecini prin apropiere care să-l deranjeze dacă avea o discuţie cu... asociaţii. O discuţie care ar fi putut deveni puţin cam aprinsă.
Privi în jur, spre peisajul întunecat.
Putea să iasă foarte bine, reflectă el. Putea într-adevăr să iasă foarte bine.
I se păru ciudat să se trezească din somn cu un bărbat în patul ei.
În primul rând, un bărbat ocupa prea mult spaţiu, iar în alt doilea rând, Laine nu era obişnuită să se preocupe de felul cum arăta în clipa când deschidea ochii dimineaţa.
Peste partea asta bănuia că va putea trece, dacă mai continua să se trezească mult timp cu acest bărbat în pat. De asemenea, putea oricând să-şi ia un pat mai mare, ca să rezolve şi prima problemă.
Întrebarea era: ce părere avea despre faptul că-şi împărţea patul - iar aceasta nu era o metaforă - cu acel bărbat, indiferent pentru câtă vreme? Nu avusese timp să se gândească temeinic, de fapt nu-şi acordase timp, se corectă ea.
Închizând ochii, încercă să-şi imagineze cum va arăta totul o lună mai târziu. Grădina ei va exploda în zeci de culori, urma să se gândească la haine de vară şi la scosul mobilei de curte din magazie. Henry trebuia să fie programat pentru vizita anuală la veterinar. Deschise un ochi, şi-l privi pe Max. Era tot acolo. Dormea cu faţa îndesată în pernă, avea părul ciufulit şi arăta nespus de drăgălaş. Prin urmare se simţea destul de bine la gândul că îl va avea acolo şi peste o lună.
Hai să zicem, 6 luni. Închise ochii şi se gândi la altceva.
Ziua Recunoştinţei. În felul ei organizat - nu-i păsa ce spunea Jenny, nu era nici obsesiv, nici dezgustător - urma să aibă toate cumpărăturile pentru Crăciun terminate. Se va gândi cum să organizeze petrecerea de sărbători şi cum să-şi decoreze casa şi magazinul. Va comanda un transport de lemne ca să facă focul în fiecare seară. Trebuie să pună deoparte câteva sticle de şampanie bună, pentru ca ea şi Max să poată să...
Hopa, uite-l.
Deschise amândoi ochii şi-l studie. Mda, acolo era, în mijlocul micilor ei planuri de viitor, adormit, în timp ce Henry, premergător deşteptătorului ca întotdeauna, începea să se foiască.
Presimţea că dacă mai adăuga 6 luni la planurile ei ca să se facă 1 an, îl va găsi pe Max tot acolo. Ochii lui se deschiseră, cu o străfulgerare bruscă a acelui căprui catifelat, facând-o să tresară surprinsă.
- Te-am simţit cum te uitai la mine.
- Nu mă uitam. Mă gândeam.
- Şi pe-asta am auzit-o.
O cuprinse cu braţul. Pe Laine o trecu un mic fior caraghios prin stomac, când simţi forţa cu care o trase până sub el.
- Trebuie să-l scot pe Henry afară.
- Poate să aştepte un minut.
Când gura lui o acoperi pe a ei, fiorul deveni o pulsaţie fierbinte.
- Suntem făpturi ale obişnuinţei... murmură ea, cu respiraţia întretăiată. Henry şi cu mine.
- Făpturile obişnuinţei trebuie să fie întotdeauna pregătite să-şi schimbe obiceiurile, replică Max, frecându-şi buzele şi nasul de vena care-i pulsa la gât. Dimineața eşti toată caldă şi moale.
- Şi mă fac tot mai caldă şi mai moale cu fiecare minut.
Buzele lui i se plimbară pe piele; apoi ridică încet capul, pentru a o privi în ochi.
- Ia să vedem.
O apucă de şolduri, i le ridică şi lunecă în ea. Ochii ei albaştri se împăienjeniră.
- O, da...
O privea în lumina palidă a soarelui de dimineaţă, în timp ce o mângâia.
- Ai perfectă dreptate.
Henry sări cu labele din faţă pe marginea patului, scheunând.
Înclină capul, ca şi cum ar fi încercat să înţeleagă de ce erau cei 2 oameni încă acolo, cu ochii închişi, când trecuse vremea să-i dea drumul afară.
Lătră o dată. Pe un ton interogativ clar.
- OK, Henry, într-un minut.
Max îşi plimbă degetele peste braţul lui Laine.
- Vrei s-o fac?
- Ai şi făcut-o. Şi-ţi mulţumesc.
- Ha, ha. Vrei să duc eu câinele afară?
- Nu, avem micul nostru ritual.
Laine coborî din pat, ceea ce-l făcu pe Henry să alerge până la uşă şi-napoi, începând să ţopăie pe loc în timp ce ea îşi lua halatul din debara.
- Ritualul include şi o cafea? se interesă Max.
- Nu există niciun ritual fără cafea.
- Slavă Domnului. Fug să fac un duş şi cobor.
- Nu te grăbi. Sigur vrei să ieşi, Henry? Eşti cât se poate de sigur?
După tonul ei şi reacţia câinelui, Max înţelese că această replică făcea şi ea parte din ritualul matinal. Ascultă cu plăcere ropotul lui Henry în sus şi-n jos pe scară şi râsul melodios al lui Laine.
Jos, cu Henry dansând de parcă intraseră-n el toţi dracii, Laine descuie uşa oficiului. Conform deprinderii, o descuie şi pe cea de afară, pentru ca Henry să decoleze din prag, în loc să se strecoare prin trapa lui, iar ea să tragă adânc în piept aerul dimineţii.
Laine îşi admiră bulbii de primăvară şi se aplecă să miroasă zambilele pe care le plantase în combinaţii asortate de violet şi roz.
Cu braţele încrucişate pe piept, îl privi pe Henry cum îşi făcea circuitul zilnic, ridicând piciorul lângă fiecare copac din curte. Ştia că în cele din urmă avea să dea o fugă până-n pădure, ca să vadă dacă reuşea să sperie nişte veveriţe şi să scoată din ascunzători câţiva cerbi.
Laine rămase locului ascultând ciripitul păsărilor şi susurul pârâului zglobiu. Trupul îi era cald încă de la Max, cald încă de dorul lui, şi se întrebă cum ar putea cineva să aibă vreo grijă într-o dimineaţă atât de liniştită.
Făcu un pas înapoi şi închise uşa. Când reveni în bucătărie, începu să fredoneze.
Apoi îl văzu apărând de după uşă, şi i se opri inima-n piept.
Deschise gura să ţipe, dar degetul lui, ridicat la buze, o făcu să-i piară graiul.
10.
Cu respiraţia tăiată, Laine făcu un pas înapoi, se lovi de peretele din spate şi-şi duse mâna la gât, parcă încercând să se decidă dacă să-şi smulgă ţipătul de-acolo sau să-l împingă înapoi.
În timp ce el continua s-o privească zâmbind şi apăsându-şi buzele cu degetul, Laine inspiră şuierător, apoi lăsă tot aerul să i se reverse într-o şoaptă explozivă:
- Tată!
- Surpriză, Laine.
Mâna cealaltă îi apăru de la spate, cu un mănunchi de violete de primăvară cam pleoştite.
- Cum o mai duce fetiţa mea cea dulce?
„Ca lovită cu parul“ era o vorbă pe care o folosise Max. Acum îi înţelegea perfect sensul.
- Ce cauţi aici? Cum ai...
Se întrerupse înainte de a-l întreba cum intrase. Ar fi fost ridicol, de vreme ce forţatul încuietorilor era una dintre distracţiile lui favorite.
- Of, tată, ce-ai făcut?
- Ei, aşa-ţi întâmpini tatăl după atâta vreme? o dojeni el, desfăcând larg braţele. N-am şi eu dreptul la o îmbrăţişare?
În ochi îi sclipea o luminiţă - ochi la fel de albaştri ca ai ei. Părul, mândria lui, îi era roşu ca lumina unui semafor şi pieptănat într-o coamă bogată. Pistruii i se întindeau peste nas şi obraji ca ghimbirul presărat pe frişcă. Purta o cămaşă de flanelă buffalo cadrilată în roşu şi negru, şi blugi - o ţinută pe care Laine bănuia că o alesese în semn de omagiu pentru zona unde se afla. Cizmele cu care era încălţat erau noi. Îşi înclină capul, zâmbindu-i cu o expresie de căţeluş visător. Inima ei n-avea nicio apărare în faţa lui.
Îi sări în braţe, înconjurându-i gâtul cu mâinile, în timp ce el o strângea cu putere, învârtindu-se de câteva ori într-un cerc ameţitor.
- Asta-i fata mea. Puicuţa mea. Prinţesa mea, Laine de Haraland.
Cu picioarele încă în aer, Laine îşi rezemă capul pe umărul lui.
- Nu mai am 6 ani, tată.
- Tot fetiţa mea eşti, nu?
Mirosea a beţişoare de scorţişoară şi era clădit ca un urs grizzly din Yukon.
- Da, cred că mai sunt, zise ea depărtându-se puţin. Cum ai ajuns aici?
- Cu trenul, cu avionul, cu automobilul... Şi, la sfârşit, cu ale mele două picioare. Frumos te-ai mai aranjat, dulceaţă mică. E pitoresc. Dar n-ai observat că-i în pădure?
Cuvintele lui o făcură să zâmbească.
- Serios? Bine, atunci îmi plac pădurile.
- Cred că pe mama ta ai moştenit-o. Ce mai face?
- Excelent.
Laine nu ştia de ce se simţea vinovată întotdeauna când el o întreba fără ranchiună, cu interes sincer.
- De cât timp eşti aici?
- Aseară am ajuns. Pentru că era târziu când am sosit în paradisul tău din codrul verde, iar tu probabil erai de mult pe tărâmul visurilor, am intrat singur. M-am ghemuit pe canapeaua ta, despre care se cuvine să-ţi spun că-i într-un hal fără de hal.
Îşi apăsă cu o mână şalele.
- Fii bună, dulceaţă, şi fă-i tăticului tău o cafea.
- Eu tocmai voiam să...
Se întrerupse, căci amintirea cafelei îi limpezi mintea. Max!
- Nu sunt singură, zise ea uşor panicată. E cineva sus, la duş.
- Am înţeles asta, după maşina de pe alee, tărăboanţa aia fandosită cu număr de New York, replică el, ciupind-o de bărbie. Ai să-mi spui, sper, că ai avut o petrecere nocturnă cu o prietenă din afara oraşului.
- Am 28 de ani, aşa că am promovat de la petrecerile cu prietenele la sexul cu bărbaţi.
- Te rog, îşi apăsă Jack o mână pe inimă. Hai să zicem doar că un prieten a rămas peste noapte la tine. Un tată trebuie să asimileze treptat asemenea lucruri. Cafeaua, iubito? Fii drăguţă...
- Bine, bine, dar sunt anumite detalii pe care trebuie să le ştii despre... oaspetele meu rămas peste noapte, insistă Laine, scoţând punga cu cafea şi începând să toarne boabele în râşniţă.
- Ştiu deja lucrul cel mai important. Nu e destul de bun pentru fetiţa mea. Niciunul nu poate fi.
- E ceva mai complicat. Lucrează pentru Reliance Insurance.
- Aha, deci are o slujbă cinstită, 8 ore pe zi, ridică Jack din umerii lui lati. Pe-asta pot să i-o trec cu vederea.
- Tată...
- Şi vom vorbi despre tânărul ăsta într-un minuţel.
Adulmecă aerul, în timp ce Laine punea cafeaua măcinată în filtru.
- Cel mai delicios miros din lume. În timp ce drăcia aia îşi face treaba, ai putea să-mi aduci pachetul pe care ţi l-a lăsat Willy? Stau eu cu ochii pe ibric.
Laine îl privi fix, în timp ce toate gândurile şi cuvintele ce i se învârteau prin cap începeau să se unească într-o singură, oribilă certitudine. Jack nu ştia.
- Tată, n-am... Nu mi-a... Mai bine să stăm jos.
- Să nu-mi spui că încă n-a trecut pe-aici, replică el, uşor iritat. Omul ăsta s-ar rătăci şi-n baia lui de-acasă, fară hartă, dar a avut timp destul ca s-ajungă. Dacă şi-ar deschide afurisitul ăla de mobil, aş lua legătura cu el şi i-aş spune că s-au schimbat planurile. Sunt dezolat că trebuie să ţi-o spun, Laine, dar unchiul tău Willy devine tot mai bătrân şi mai distrat.
Nu pe ocolite, îşi spuse ea, în timp ce turna cafeaua din ibric în cafetieră. De-a dreptul, nu pe ocolite.
- Tată, e mort.
- Ei, nici chiar aşa. E doar uituc.
- Tată.
Îl apucă de braţ, strângându-l, în timp ce privea cum zâmbetul indulgent i se ştergea de pe chip.
- A avut un accident. L-a lovit o maşină. Şi a... a murit, îmi pare rău... îmi pare atât de rău...
- Nu se poate. E o greşeală.
- A venit la mine-n magazin, acum câteva zile. Nu l-am recunoscut. Începu să-i maseze braţele, căci i le simţea tremurând.
Trecuse atât de mult timp, încât nu l-am recunoscut. Mi-a dat un număr şi mi-a cerut să-l sun. Credeam că avea ceva de vânzare. Eu eram ocupată, aşa că nu i-am dat prea multă atenţie. Pe urmă a plecat şi, imediat după aceea, la doar câteva secunde, am auzit nişte sunete îngrozitoare...
Ochii lui Jack se umpleau de lacrimi, la fel ca ai ei.
- O, tată... Ploua, şi s-a repezit în stradă. Nu ştiu de ce, dar a fugit şi maşina n-a putut opri. Am alergat afară şi... şi când mi-am dat seama că e el, era prea târziu.
- O, Doamne! Doamne! Doamne!
Jack se aşeză, lăsându-se pe un scaun, cu capul în mâini.
- Nu se poate să se fi prăpădit. Nu Willy.
Începu să se legene înainte şi-napoi. Laine îl cuprinse cu braţele, lipindu-şi obrazul de al lui.
- Eu l-am trimis aici. I-am spus să vină încoace fiindcă am crezut... S-a repezit în stradă?
Jack ridică din nou capul. Lacrimile îi şiroiau pe obraji, iar Laine ştia că nu s-ar fi ruşinat niciodată cu ele, nici cu alte efuziuni sentimentale.
- Nu era un copil care dă buzna-n stradă fără să se uite, zise Jack.
- Ba aşa a făcut. L-au văzut oamenii. Femeia care l-a lovit era distrusă. N-a putut face nimic.
- A fugit. Dacă a fugit, înseamnă că a avut un motiv. Trebuie să aduci obiectul pe care ţi l-a dat. Du-te şi adu-mi-l.
Să nu spui la nimeni. Nu l-ai văzut niciodată în viaţa ta, asta să spui.
- Nu mi-a dat nimic, tată. Ştiu despre pietre, ştiu şi despre lovitura de la New York.
Mâinile lui îi strânseră umerii atât de tare, încât Laine fu convinsă că-i vor lăsa vânătăi.
- De unde ştii, dacă nu ţi-a dat nimic?
- De la omul care e sus. Lucrează pentru Reliance. Asiguraseră diamantele. E detectiv.
- Un detectiv de asigurări! sări Jack de pe scaun. Ai la duş un copoi, pentru numele lui Dumnezeu!
- L-a urmărit pe Willy până aici şi a stabilit ce legătură avea cu mine şi ce legătură există între noi doi. Nu vrea decât să recupereze pietrele. Nu-l interesează să te dea de gol. Dă-mi-le pe cele pe care le ai la tine, şi-n rest am să rezolv eu.
- Te culci cu un copoi? Tu?
- Nu cred că e momentul să vorbim despre asta. Tată, cineva mi-a spart casa şi magazinul, căutând pietrele. Nu sunt la mine.
- Trebuie să fie ticălosul ăla de Crew. Criminalul ăla nenorocit.
Ochii-i erau încă umezi, dar în adâncurile lor ardea un foc mocnit.
- Nu ştii nimic, m-auzi ce-ţi spun? Nu ştii nimic, nu m-ai văzut. Am să mă ocup eu de problema asta, Laine.
- Nu te poţi ocupa de ea, tată. Eşti în mare pericol. Pietrele alea nu merită.
- Jumătate din 28 de milioane e o sumă frumuşică şi o voi avea la dispoziţie ca să negociez după ce aflu ce-a făcut Willy cu partea lui. Nu ţi-a dat nimic? Nu ţi-a spus nimic?
- Mi-a spus să ascund punga, dar nu ştiu despre ce pungă vorbea.
- Punga? Le-a scos?
- Ţi-am spus că nu mi-a dat nicio pungă. Vorbea neclar... şi mi-era greu să-l înţeleg. La început, mi s-a părut că a spus „potaia“.
- Asta e! se însufleţi din nou Jack. Partea lui e în câine.
- În câine? exclamă ea, cu o voce ascuţită de uimire. I-aţi dat unui câine să înghită diamantele?
- Nu-i un câine adevărat. Dumnezeule mare, Laine, drept cine ne iei?
Laine îşi acoperi faţa cu mâinile.
- Nu mai ştiu... Pur şi simplu nu ştiu ce să mai cred.
- Sunt într-o statuetă, un căţel alb cu negru. Probabil că lucrurile lui au ajuns la poliţie. Probabil copoii au luat potaia şi nu ştiu ce-are înăuntru. Aşa mai merge...
- Tată...
- Te rog să nu-ţi faci griji. Nimeni n-o să te mai deranjeze. Nimeni n-o să se atingă de fetiţa mea. Stai cuminte şi ţine-ţi gura, atâta-ţi cer, şi de rest mă ocup eu.
O îmbrăţişă şi o sărută pe obraz. Mă duc să-mi iau geanta şi plec.
- Nu poţi să pleci atât de repede, protestă Laine, urmându-l grăbită. Max spune că Alex Crew e periculos.
- Max e sticletele de la asigurări?
- Da... răspunse ea, privind în susul scării. Şi nu-i sticlete.
- Ce e, ce nu e, în legătură cu Crew nu greşeşte. Tipul nu ştie c-am aflat cine e, mormăi Jack. Şi ce-a făcut. Credea c-am să înghit numele false şi toate scornelile pe nemestecate. Am supt jocul ăsta de la ţâţa mamii, nu? remarcă el, agăţându-şi pe umăr o geantă de voiaj. Nu trebuia să mă încurc cu el - da’ ştii, douăş’opt de milioane, plus-minus, te pot face să-ţi alegi tovarăşi de drum mai ciudaţi. Iar Willy a plătit cu viaţa.
- N-a fost vina ta.
- Am căzut la învoială deşi ştiam cine era Crew. Pe-atunci, îşi spunea Martin Lyle. Ştiam că era periculos şi plănuia să ne tragă pe sfoară, şi tot am acceptat. Willy a venit cu mine. Da’ am s-o dreg eu. N-am să las să ţi se întâmple nimic.
O sărută scurt pe creştet, apoi pomi spre uşa din faţă.
- Stai! Aşteaptă să vorbeşti şi cu Max.
- N-aş crede, pufni el dispreţuitor. Fă-ne la amândoi o favoare, prinţeso, adăugă, acoperindu-i buzele cu un deget. Nu m-ai văzut pe aici.
Laine îl auzi fluierând „Rămâi cu bine, graure“ în timp ce se îndepărta în pas alergător.
Întotdeauna fusese agil pentru un om atât de mătăhălos. Până să se dezmeticească, dispăruse. Ca şi cum nici n-ar fi fost.
Laine închise uşa, rezemându-şi fruntea de tăblia de lemn. Toate o dureau - capul, trupul, inima... Când plecase la drum, tatăl ei avusese lacrimi în ochi. Lacrimi pentru Willy. Ştia că avea să-l plângă şi să se considere vinovat, iar când era în starea asta, putea să facă prostii.
Nu, nu prostii, se corectă ea, intrând în bucătărie unde începu să se învârtească încoace şi-ncolo. Ceva nesocotit, ceva necugetat, dar nu o prostie. Ştia că nu l-ar fi putut opri. Chiar dacă-l implora, chiar dacă plângea el ar fi plecat cu povara lacrimilor ei pe umeri, dar tot ar fi plecat.
Da, întotdeauna se mişcase repede pentru un om atât de masiv.
Îl auzi pe Max venind spre bucătărie şi deschise repede dulapul să scoată cănile de cafea.
- Tocmai la timp, anunţă ea cu o veselie forţată. Cafeaua e gata.
- Sunt sigur că mirosul cafelei de dimineaţă e unul dintre cele mai minunate din lume.
Laine se întoarse şi-l privi lung, amintindu-şi de cuvintele tatălui ei. Părul lui era încă umed de la duş. De la duşul ei. Mirosea a săpun - săpunul ei. Dormise în patul ei. Fusese în trupul ei. Ea îi dăruise toate astea, însă, după o vizită de numai zece minute a tatălui ei, redevenise mai reţinută cu încrederea - şi cu adevărul.
- Tatăl meu a fost aici, izbucni ea.
Max puse la loc pe masă cana pe care tocmai o luase.
- Ce?
- Tocmai a plecat. Acum câteva minute. Nu voiam să-ţi spun. Voiam să-l acopăr. E un reflex condiţionat, cred. Sau, măcar parţial. Îl iubesc. Te rog să mă ierţi.
- Jack O’Hara a fost aici? A fost în casa asta şi nu mi-ai spus?
- Îţi spun acum. Nu mă aştept să înţelegi ce pas mare este acest lucru pentru mine, dar îţi spun.
Încercă să toarne cafeaua, dar mâinile-i tremurau.
- Să nu-i faci niciun rău, Max. Dacă i-ai face ceva, n-aş putea suporta.
- Stai, să ne înţelegem. Tatăl tău a fost aici, în casă, iar tu mi-ai pregătit cina şi te-ai culcat cu mine. Eu eram sus, făceam dragoste cu tine, iar el se ascundea...
- Nu, nu! N-am ştiut că e aici, până adineauri. Nici nu ştiu când a venit, cum a intrat... A dormit pe canapea. L-am lăsat pe Henry să iasă şi când m-am întors în bucătărie am dat peste el.
- Atunci, de ce naiba-mi ceri să te iert?
- Fiindcă intenţionam să nu-ţi spun.
- Pentru cât timp, 3 minute? Iisuse Hristoase, Laine. Dacă pui bariera unei onestităţi ca asta între noi, am să mă lovesc continuu cu capul de ea. Mai scuteşte-mă.
- Sunt foarte zăpăcită.
- Ţi-a fost tată 28 de ani. Eu sunt tipul care s-a îndrăgostit de tine doar de două zile. Cred că asta-ţi acordă unele circumstanţe atenuante, OK?
- OK. Laine expiră prelung, tremurător.
- Dar numai până la un punct. Ce-a spus, ce voia, încotro a luat-o?
- Nu ştia despre Willy.
Buzele îi tremurau şi abia reuşi să spună:
- A plâns.
- Stai jos, Laine, tom eu cafeaua. Stai jos un minut şi linişteşte-te.
Laine se conformă, tremurând din tot trupul, privindu-şi mâinile în timp ce asculta lichidul fierbinte curgând în cănile de ceramică.
- Ştii, cred că s-ar putea să fiu şi eu îndrăgostită de tine. Probabil nu e momentul cel mai potrivit ca să ţi-o spun, dar...
- Îmi place să aud asta.
Max puse cana în faţa ei, apoi se aşeză.
- Indiferent în ce moment.
- Nu mă joc cu tine, Max. E foarte important pentru mine, să ştii asta.
- Fetiţo, pariez că eşti foarte talentată, dacă stau să mă gândesc... Dar nu chiar atât de talentată.
Tonul lui sarcastic era tocmai lucrul de care avea nevoie ca să-i sece lacrimile. Îl privi cu un amestec de aroganţă şi amuzament în ochi.
- A, ba sunt. Te-aş putea lăsa fără economiile de-o viaţă, aş putea să-ţi şterpelesc şi inima şi mândria, şi să te las crezând că tu ai vrut să mi le dai, legate cu o fundă roz. Dar, de vreme ce se pare că singurul lucru care mă interesează e inima ta, aş prefera ca ideea să-ţi aparţină. Jack n-a putut fi niciodată cinstit cu mama mea. O iubea. Şi încă o mai iubeşte. Dar niciodată n-a putut să joace cinstit, nici măcar cu ea. Aşa că nu s-au înţeles. Dacă noi 2 intrăm în povestea asta vreau să avem mai multe şanse.
- Atunci, să începem prin a stabili cum vom proceda cu tatăl tău.
Laine dădu din cap şi luă cana cu cafea pe care i-o adusese Max.
- Îl trimisese pe Willy aici ca să-mi dea o parte din pradă, pentru a fi în siguranţă. E cazul să ştii că, dacă reuşea, aş fi luat pietrele şi i le-aş fi înapoiat. L-aş fi bătut la cap îngrozitor pe chestia asta, dar tot i le-aş fi restituit.
- Sângele apă nu se face, zise Max.
- Din câte-am putut să deduc era îngrijorat fiindcă Willy nu-l sunase; telefonul lui celular, al lui Willy, era închis, aşa că şi-a schimbat planul şi a venit aici să ia câinele.
- Care câine?
- Păi, ştii, spusese „potaia“, nu „punga aia“. Sau, poate, punga o fi în potaie. Dumnezeule, parc-am fi într-o secvenţă de comedie proastă. La mine n-a ajuns însă nicio potaie sau pungă, aşa că tatăl meu presupune că le-au luat poliţiştii, o dată cu lucrurile lui Willy. El crede că Alex Crew - apropo, l-a verificat pe Crew - a luat urma lui Willy până aici, iar asta l-a speriat pe Willy atât de tare încât l-a făcut să se repeadă în stradă.
- Din toate e abundenţă pe lumea asta, în afară de cafea, murmură Max. Să revenim la câine.
- A, nu e un câine adevărat, ci o figurină. Una dintre vechile metode ale lui Jack. Ascundea prada în câte-un obiect obişnuit, ca să poată circula pe sub nasul cui o căuta, până se linişteau lucrurile. Odată a ascuns o colecţie de monede rare într-un ursuleţ. Am ieşit din bloc, am stat de vorbă cu portarul şi am plecat cu 125 de bătrâne în Paddington.
- Te-a luat cu el?
Expresia lui sincer şocată o făcu să coboare privirea spre cana cu cafea.
- N-am avut o copilărie pe care s-o poţi numi „standard“.
Max închise ochii.
- Unde se duce, Laine?
- Nu ştiu.
Întinse mâna şi i-o acoperi pe a lui, susţinându-i privirea.
- Jur că nu ştiu. Mi-a spus să nu-mi fac griji, pentru că o să se ocupe el de toate.
- Lucrurile lui Willy sunt la Vince Burger?
- Nu-i spune, Max, te rog. Dacă Jack mai apare pe-aici, va fi obligat să-l aresteze şi nu mă pot implica în aşa ceva. Noi doi nu vom mai avea nicio şansă dacă devin părtaşă la una ca asta.
Îngândurat, Max bătu cu degetele în masă.
- Am căutat prin camera de motel a lui Willy. N-am văzut nicio statuetă.
Vizualiză din nou camera în minte, încercând s-o revadă pas cu pas.
- Nu-mi amintesc nimic de genul ăsta, dar e posibil să-mi fi scăpat, să cred că făcea parte doar din decorul camerei. Spun „decor“ în cel mai larg sens posibil.
- Tocmai de-asta merge trucul atât de bine.
- În regulă. Îl poţi convinge pe Vince să te lase să vezi efectele lui Willy?
- Da, pot, răspunse ea fără ezitare.
- Să începem de-acolo. Apoi, vom trece la planul B.
- Care e planul B?
- Cel care urmează.
Uşurinţa cu care-i reveneau toate în minte o îngrijora. Poate că-i era mai simplu, îşi spuse Laine, din moment ce nu trebuia să-i vorbească lui Vince. Dar, în esenţă, inducea în eroare un prieten şi minţea un poliţist.
Îl cunoştea cât de cât pe sergentul Mccoy şi, când află că urma să aibă de-a face cu el, recapitulă rapid în minte toate amănuntele pe care le ştia: născut în Gap, căsătorit, 2 copii.
Era aproape sigură că avea 2, şi că amândoi crescuseră. Parcă avea şi un nepot, de la unul dintre ei. Pe lângă toate acestea, se adăugau flerul şi spiritul de observaţie.
Mccoy avea vreo 10 kilograme peste greutatea normală, deci îi plăcea să mănânce bine. Întrucât pe biroul lui se afla un şervet cu un pateu danez de la brutărie, probabil că soţia lui încerca să-l ţină la regim, şi el îşi lua pe furiş delicatese din comerţ.
Purta doar o verighetă şi nimic altceva, şi avea unghiile tăiate foarte scurt. Când îi strânse mâna, Laine îi simţi palma bătătorită.
Se ridicase în picioare ca s-o salute, străduindu-se să-şi sugă burta.
Laine îi zâmbi cald şi observă că se înroşea ca focul. Avea să fie o nimica toată.
- Domnule sergent Mccoy, mă bucur să vă revăd.
- Domnişoară Tavish.
- Laine, vă rog. Ce mai face soţia?
- Bine face. Foarte bine.
- Şi nepoţelul dumneavoastră cel mic şi scump?
Mccoy zâmbi înduioşat, arătându-şi dinţii.
- Nu mai e aşa de mic. Are 2 ani, e băiat mare, şi-o aleargă pe fiică-mea de-o speteşte.
- O vârstă foarte amuzantă, nu-i aşa? Aţi început să-l luaţi la pescuit?
- L-am dus la râu, în weekend-ul trecut. Încă nu poate sta locului ca un pescar, da’ o să-nveţe.
- Ce-o să vă mai distraţi! Şi pe mine m-a dus bunicul meu la pescuit de câteva ori, dar am avut o diferenţă de opinie serioasă când s-a pus problema râmelor.
- Lui Tad îi plac râmele.
- Aveţi un nepoţel extraordinar. A, mă scuzaţi, domnule sergent, el e prietenul meu, Max Gannon.
- Mda... făcu sergentul, privindu-i vânătaia de la tâmplă. Aţi avut un mic incident, noaptea trecută.
- N-a fost decât o neînţelegere, se grăbi Laine să explice. Max a venit cu mine în dimineaţa asta ca să-mi acorde un mic sprijin moral.
- M-hmm...
Mccoy îi strânse mâna lui Max, pentru că i-o întinsese, apoi o privi din nou pe Laine.
- Sprijin moral?
- N-am mai făcut niciodată aşa ceva, ridică ea mâinile, cu o expresie de frustrare. Poate v-a spus Vince că mi-am dat seama mai târziu că-l cunoscusem pe William Young. Omul care şi-a pierdut viaţa în accidentul acela îngrozitor, în faţa magazinului meu.
- Nu mi-a spus.
- Abia în dimineaţa asta l-am informat, dar cred că nu schimbă cu nimic... procedura. Abia după... abia mai târziu mi-am amintit. L-a cunoscut pe tatăl meu, când eram mică. Nu l-am mai văzut - pe William - de când aveam, ăăă, vreo 10 ani, cred. Şi când a intrat în magazin, eram ocupată.
În ochi i se iviră lacrimi.
- Nu l-am recunoscut şi nu i-am acordat atenţie. Mi-a dat cartea lui de vizită şi m-a rugat să-l sun când voi avea timp. Şi pe urmă, imediat ce-a ieşit... Mă simt îngrozitor că nu mi-am adus aminte, că l-am tratat cu atâta indiferenţă...
- Gata, a trecut, o consolă Mccoy, oferindu-i o cutie cu şerveţele.
- Mersi. Mulţumesc mult. Aş vrea să fac pentru el tot ce mai pot face. Vreau să-i pot spune asta tatălui meu. Nu ştiu să fi avut vreo rudă, aşa că aş dori să organizez toate cele necesare pentru înmormântare.
- Dosarul lui e la şefu’, da’ pot să-l aduc.
- V-aş fi foarte recunoscătoare. Mă întreb, acum că tot am venit aici, dacă i-aş putea vedea lucrurile. E posibil?
- Nu văd de ce nu. Vreţi să luaţi loc? O luă blând de brat şi o conduse la un scaun. Staţi jos, şi-am să vi le aduc, însă nu vă pot lăsa să luaţi nimic.
- Nu, nu, înţeleg.
În timp ce Mccoy ieşea, Max se aşeză lângă ea.
- A mers strună. Cât de bine-l cunoşti pe poliţistul ăsta?
- Mccoy? L-am întâlnit de vreo două ori.
- La pescuit?
- A... Are o revistă pentru pescari ascunsă sub dosarele de pe birou, aşa că am apelat la deducţie. Voi pregăti funeraliile unchiului Willy, adăugă ea. Aici, cred, în Angel’s Gap, doar dacă nu cumva aflu că ar fi dorit în alt loc...
- Pariez că aici i-ar conveni de minune.
Se ridicară amândoi când Mccoy reveni cu o cutie mare de carton.
- Nu avea prea multe. Călătorea doar cu strictul necesar, se pare. Hainele, portofelul, ceasul, inelul cu 5 chei...
- A, cred că inelul ăla eu i l-am dat, odată, de Crăciun...
Trăgându-şi nasul, Laine întinse mâna şi strânse inelul în pumn..
- Îţi dai seama? L-a folosit atâţia ani... şi eu nici măcar nu l-am recunoscut.
Rămase cu cheile în mână, plângând.
- Nu plânge, Laine.
Max îi aruncă lui Mccoy o privire de neputinţă masculină, în timp ce o mângâia pe Laine pe cap.
Mccoy aduse iar şerveţelele. Când i le oferi, Laine luă 3 şi începu să se şteargă pe faţă.
- Iertaţi-mă. E o prostie. Mi-am amintit cât de drăguţ se purta cu mine. Pe urmă, am pierdut legătura - ştiţi cum se întâmplă, nu? Familia mea s-a mutat, şi nu ne-am mai văzut.
Se ridică în picioare.
- E-n regulă. Scuzaţi-mă, am să-mi revin.
Apoi luă plicul, puse cheile la loc şi-l aşeză în cutie.
- Puteţi să-mi spuneţi ce mai avea? Vă promit că n-o să se mai repete.
- Nicio problemă. Sigur vreţi să faceţi asta acum?
- Da, sigur. Vă mulţumesc.
- Mai avea o trusă de toaletă – aparat de ras, periuţă de dinţi, şi alte chestii obişnuite. Avea asupra lui 426 de dolari şi 12 cenţi. În maşina închiriată - un Taurus de la Avis, din New York – am găsit hărţi rutiere...
În timp ce Mccoy le citea de pe o listă, Laine începu să examineze lucrurile.
- Telefon celular - fară niciun număr în agendă, la care să sunăm. Avea vreo două mesaje vocale. Vom vedea dacă reuşim să le dăm de urmă.
„De la tata“, îşi zise Laine, dar nu făcu decât să dea din cap.
- Ceasul e gravat, adăugă Mccoy, în timp ce Laine îl întorcea pe-o parte şi pe alta. „Unul pe minut.“ Nu-nţeleg ce vrea să zică.
- Nici eu, răspunse Laine, cu un zâmbet nedumerit. Poate e ceva romantic, de la vreo femeie pe care a iubit-o cândva... Ar fi frumos. Mi-ar plăcea să cred că asta a fost. Şi altceva?
- Păi, călătorea, replică Mccoy pe un ton de scuză, luând ceasul. Omu’ nu-şi ia prea multe obiecte personale cu el. Vince o să-i descopere adresa, nu vă faceţi griji. Încă nu i-am găsit nicio rudă, şi dacă n-o să găsim, cred că au să vi-l dea în primire. E frumos că vreţi să îngropaţi un vechi prieten al tatălui dumneavoastră.
- Măcar atâta lucru pot face pentru el. Vă mulţumesc foarte mult, domnule sergent. Aţi fost aşa de bun şi de răbdător... Să mă anunţaţi, dumneavoastră sau Vince, când pot începe pregătirile de înmormântare. V-aş fi foarte recunoscătoare.
- Ţinem legătura.
În timp ce ieşeau, îl luă pe Max de mână, iar acesta simţi cheia apăsându-l în palmă.
- A mers brici, comentă el. Abia dacă am sesizat.
- Dacă nu aveam reflexele cam amorţite, nu observai nimic. Pare o cheie de seif. De la un seif din alea de închiriat. Nu se mai pot închiria seifuri pe aeroporturi sau în gări şi autogări, nu-i aşa?
- Nu. E prea mică pentru un seif de genul ălora ca garajele şi, oricum, majoritatea folosesc încuietori cu cifru sau card. S-ar putea să fie de la o căsuţă poştală.
- Ar trebui s-o putem găsi. Totuşi, n-am văzut niciun câine.
- Da, nici urmă de câine. O să ne uităm şi în camera de la motel, dar nu cred că e nici acolo.
Laine ieşi împreună cu Max, privind cu drag oraşul care devenise al ei.
Din acel loc aflat în susul străzii în vale se vedea o porţiune din râu şi casele cuibărite pe coasta colinei de pe malul opus. În spatele lor se înălţau munţii, încercuind întinderea de străzi şi clădiri, parcuri şi poduri. Formau un fundal pitoresc acoperit cu verdele ceţos al copacilor ce începeau să înfrunzească şi albul florilor sălbatice.
Cotidienii, cum îi poreclise tatăl ei pe oamenii normali, cu vieţi normale, îşi vedeau de treburi. Vindeau maşini, făceau cumpărături, aspirau covoare, predau istorie.
Grădinile erau plantate sau pregătite pentru plantare. Văzu vreo două case unde podoabele de Paşti încă nu fuseseră strânse, deşi trecuseră aproape trei săptămâni de-atunci. Ouă de plastic multicolore se legănau sub ramurile de jos ale copacilor, iar iepurii pneumatici stăteau aşezaţi pe iarba de un verde crud.
Şi ea avea covoare de aspirat, târguieli de făcut şi o grădină de îngrijit. În ciuda cheii pe care o ţinea în mână, presupunea că toate astea făcea din ea o „cotidiană“.
- N-am să susţin că o parte din toată povestea asta nu m-a aţâţat din nou. Dar, când totul se va termina, am să mă retrag cu plăcere. Willy n-a putut-o face niciodată şi nici tatăl meu nu va reuşi, spuse ea zâmbind, în timp ce mergeau spre maşina lui Max.
- Tatăl meu i-a dăruit ceasul ăla. Cu inelul de chei a fost doar un vicleşug, dar ceasul i l-a dat tata, de ziua lui, în nu mai ştiu care an. Cred că s-ar putea chiar să-l fi cumpărat dintr-un magazin, însă nu pot fi sigură. Oricum, eram cu el când a gravat dedicaţia: „Unul pe minut“.
- Însemnând...?
- În fiecare minut se naşte câte un fraier, răspunse ea şi se urcă în maşină.
11.
La recepţia de la Red Roof se afla acelaşi recepţioner, dar Max nu observă în ochii lui niciun semn de recunoaştere.
Cel mai simplu şi mai rapid mod de a intra în ultima cameră ocupată de Willy era acela de a juca farsa standard.
- Vrem la o sută cinşpe, spuse el.
Recepţionerul studie monitorul, să vadă dacă era liberă camera şi ridică din umeri.
- Nicio problemă.
- Suntem sentimentali, adăugă şi Laine cu un zâmbet siropos, cuibărindu-se lângă Max.
Max întinse banii.
- Eu vreau o chitanţă. Nu suntem chiar atât de sentimentali.
Cu cheia în mână, porniră spre cameră.
- Trebuie să fi ştiut unde locuiesc. Tatăl meu ştia, deci ştia şi Willy. Aş fi preferat să mă caute acasă. Nu pot să cred decât că se ştia urmărit sau se temea să nu fie şi s-a gândit că la magazin era mai sigur.
- A stat aici doar o noapte. Nu şi-a despachetat lucrurile, comentă Max, în drum spre uşă. Părea să aibă destule haine pentru aproape o săptămână. Valiza era deschisă, dar nu-şi scosese din ea decât trusa de toaletă. Poate că voia să plece din nou şi cât mai repede.
- Întotdeauna eram gata să plecăm din nou şi cât mai repede. Mama mea ne putea împacheta totul în 20 de minute, şi despacheta în următorul loc la fel de rapid.
- Cred că e o femeie foarte interesantă. A mea are nevoie de mai mult timp ca să se hotărască dimineaţa cu ce pantofi să se încalţe.
- Când e vorba de pantofi, niciodată nu te poţi hotărî uşor.
Înţelegându-l, Laine îi puse o mână pe braţ.
- Mie nu trebuie să-mi acorzi timp ca să mă pregătesc, Max. Sunt în regulă.
Max deschise uşa şi intrară într-o cameră de motel dublă. Laine ştia că acele camere îi întristau pe unii, dar ea le considerase întotdeauna printre micile aventuri ale vieţii, tocmai pentru anonimatul lor. În asemenea camere îţi puteai închipui că te aflai oriunde. Că te duceai oriunde. Că erai oricine.
- Când eram mică şi călătoream dintr-un loc în altul, poposeam în asemenea moteluri. Îmi plăcea la nebunie. Mă jucam şi-mi imaginam că eram o spioană care-l urmărea pe un malefic Doctor Doom, sau o prinţesă călătorind incognito. Tatăl meu făcea ca totul să pară un joc minunat, întotdeauna îmi lua dulciuri şi răcoritoare de la automate, iar mama se prefăcea că nu-i de acord. Cred că, de la un timp, nu s-a mai prefăcut.
Atinse cu degetul cuvertura ieftină de pe pat.
- Ei, dar e cam mult de-atunci şi mă las pradă amintirilor. Nu văd niciun câine pe-aici.
Deşi căutase deja şi ştia că şi poliţia trecuse prin cameră, Max repetă toată procedura.
- Nu-ţi scapă prea multe, nu-i aşa? îl întrebă ea la sfârşit.
- Mă străduiesc. Cheia s-ar putea să fie cel mai bun indiciu pe care-l avem. Am să caut prin toate spaţiile de depozitare locale.
- Iar ceea ce nu spui e că s-ar putea să fi ascuns prada într-un milion de locuri ca astea, de la New York şi pân-aici.
- Am să-i dau de urmă. Am s-o găsesc.
- Da, cred c-ai s-o găseşti. Între timp, eu mă întorc la muncă. Nu vreau s-o las pe Jenny prea mult timp acolo, dată fiind situaţia ei.
Max aruncă pe pat cheia camerei.
- Te las în drum.
După ce se aşezară în maşină, Laine îşi netezi pantalonii cu palma.
- Nu ţi-ar fi plăcut. Camerele de motel, jocul... genul ăla de viaţă...
- Îmi dau seama de ce te fascinau la 10 ani şi înţeleg de ce mama ta te-a scăpat de toate astea. A făcut ceea ce era mai bine pentru tine. Un lucru vreau să-ţi spun, în legătură cu tatăl tău...
Laine se pregăti să înghită critica, jurându-şi să nu se simtă ofensată.
- Da?
- Mulţi oameni din... să zicem, domeniul lui de activitate, se debarasează de neveste şi copii, şi de tot ceea ce aduce a responsabilitate. El n-a făcut-o.
Umerii ei se destinseră, stomacul la fel, şi se întoarse spre Max cu un zâmbet luminos.
- Într-adevăr.
- Şi nu numai fiindcă erai într-adevăr o roşcovană drăgălaşă cu degete dibace.
- Poţi să spui că nu mă doare, şi ai dreptate, nu numai din cauza asta. Ne iubea, în felul unic al lui Jack O’Hara. Îţi mulţumesc.
- N-ai pentru ce. Când vom avea copii, am să le cumpăr dulciuri de la automate, dar numai la ocazii speciale.
Lui Laine i se puse un nod în gât şi fu nevoită să-l înghită înainte de a vorbi.
- Te cam grăbeşti, declară ea.
- O dată ce ţi-ai ales direcţia, n-are niciun rost să leneveşti.
- Pare-mi-se că drumul de-aici şi pân-acolo e destul de lung şi de întortocheat.
- Foarte bine, va fi o călătorie interesantă. Hai să trecem acum de una dintre curbe. N-am nevoie să locuiesc la New York, dacă asta te roade. Cred că orăşelul ăsta e perfect ca să creştem 3 copii.
Laine nu se înecă, dar nici mult nu mai avea.
- Trei?
- Număr cu noroc.
Întorcând capul spre Laine, spuse:
- Mă rog, curba asta ai trecut-o cu bine. Nu te-ai gândit să încetineşti puţin până o să ne cunoaştem mai bine? Să zicem, nu ştiu... o săptămână?
- Oamenii ajung să se cunoască bine şi mai repede, în anumite situaţii. Asta ar fi una dintre ele.
- Amintirea favorită din copilărie, dinaintea vârstei de 10 ani.
- Grea întrebare. Stătu un moment pe gânduri. Când am învăţat să merg pe bicicletă. Tatăl meu alerga pe-alături - zâmbind cu gura până la urechi şi-n ochi cu o spaimă pe care atunci n-am recunoscut-o. Senzaţia aia de gol în stomac şi vânt pe la urechi, când mi-am dat seama că pedalam de unul singur. Dar a ta?
- Când stăteam aşezată pe patul ăla mare de la Ritz Carlton, în Seattle. Luaserăm un apartament, fiindcă ne reuşise o mare lovitură. Tata a comandat de la room-service o masă nemaipomenită, cu cocteil de creveţi şi pui fript, fiindcă-mi plăceau amândouă, şi caviar, căruia încă nu-i prinsesem gustul. Mai aveam pizza şi îngheţată cu spumă de fructe. Masa visurilor unui copil de 8 ani. Mi s-a făcut rău, şi stăteam pe pat, jucându-mă cu banii pe care mi-i dăduse el.
Laine făcu o pauză înainte de a continua.
- Nu provenim tocmai din aceeaşi lume, Max.
- Acum suntem în aceeaşi.
Laine îl privi. Părea dur şi sigur pe sine, cu mâinile sale iscusite pe volanul maşinii cu motor puternic, cu părul brăzdat de soare şi răvăşit de vânt, cu ochii aceia periculoşi, de felină, ascunşi în spatele lentilelor fumurii. Chipeş, sigur pe el însuşi, era stăpân pe situaţie. Pansamentul-fluture de la tâmplă era un memento că dacă nu învingea întotdeauna, nici nu rămânea doborât la pământ.
Bărbat al visurilor mele, se întrebă Laine în sinea ei, ce-am să mă fac eu cu tine?
- Mi-e greu să-ţi pun piedică, zise Laine.
- Am tras deja marea buşitură-n nas, iubito, când ţi-am căzut ţie cu tronc.
Râzând, Laine îşi lăsă capul pe spate.
- Ce replică prăfuită - da’, nu ştiu cum, se potriveşte. Cred că încă mai am o slăbiciune pentru tipii cu prezenţă de spirit.
Max opri în faţa magazinului ei.
- Vin să te iau la ora închiderii, zise el aplecându-se să o sărute. Nu te speti prea tare cu munca.
- Totul e ciudat de normal. O fărâmă de normalitate într-un ocean de ciudăţenii.
Întinse mâna, atingându-i uşor cu degetele bandajul.
- Să ai grijă, da? Alex Crew ştie cine eşti.
- Sper să ne întâlnim curând. Îi sunt dator cu ceva.
Normalitatea continuă să caracterizeze aproape toată ziua.
Laine îşi servi clienţii, împachetă cumpărături şi despachetă articolele pe care le comandase. Era genul de zi care-i plăcea de obicei, cu multe treburi de făcut, dar niciuna în grabă. Trimitea articole celor cărora le plăcuseră sau care le admiraseră îndeajuns ca să le plătească, şi găsea în lăzile pe care le desfăcea lucruri care-i plăcuseră sau pe care le admirase îndeajuns ca să le dorească în magazinul ei.
Dar cu toate acestea, ziua trecea prea încet. Era îngrijorată pentru tatăl ei; se temea că ar putea face cine ştie ce act necugetat, atâta vreme cât se afla sub imperiul durerii. Era îngrijorată din cauza lui Max şi de ceea ce i s-ar fi putut întâmpla dacă se lua Crew după el. Laine se temea şi pentru relaţia ei cu Max. O examinase, o evaluase şi o disecase în minte, până i se acrise.
- Se pare că am rămas numai noi două, remarcă Jenny, după ce un client ieşi din magazin.
- Ce-ar fi să faci o pauză? Stai şi tu jos câteva minute.
- Cu plăcere. Fă şi tu la fel.
- Eu nu-s gravidă. Şi am de lucrat la acte.
- Eu sunt gravidă şi n-am să stau jos până nu stai şi tu. Dacă nu stai jos, sileşti o femeie gravidă să stea în picioare, şi-s umflate.
- Ţi s-au umflat picioarele? Of, Jenny...
- OK, încă nu. Da’ pot să se umfle acum, şi numai tu vei fi de vină. Aşa că, hai să stăm jos.
O împinse pe Laine spre un divan mic, cu spătarul în formă de inimă.
- Îmi place teribil piesa asta. De multe ori m-am gândit s-o cumpăr, da-mi amintesc că n-am niciun loc unde s-o pun.
- Când îţi place o piesă, îi găseşti tu un loc.
- Aşa zici mereu, da’ casa ta n-arată ca un depozit de antichităţi.
Îşi trecu degetele peste pernele de satin cu dungi roz în nuanţe diferite.
- Totuşi, dacă într-o săptămână de-acum încolo nu se vinde, am să cedez.
- Va arăta splendid în micul alcov de lângă sufrageria voastră.
- Da, dar atunci va trebui să schimb perdelele şi să iau şi o măsuţă.
- Normal. Şi un covoraş drăguţ.
- O să mă omoare Vince.
Oftă, rezemându-şi mâinile împreunate pe burtă, ca pe o masă.
- OK, e timpul să treci la descărcat.
- Am despachetat deja ultimul transport.
- Să te descarci, voiam să zic. Şi ştii la ce mă refer.
- Asta o ştiu, dar ce nu ştiu e de unde să încep.
- Începe cu ce-ţi trece prin minte, că multe mai mişună pe-acolo, Laine. Te cunosc destul de bine ca să văd cu ochiul liber.
- Încă mai crezi că mă cunoşti, după tot ce-ai aflat despre mine în ultimele două zile?
- Mda, aşa cred. Deci, dă-i drumul. Cu ce începem?
- Max crede că s-a îndrăgostit de mine.
- Nu zău?
Nu-i era la fel de uşor să intre în alertă ca altădată, dar îşi propti coatele de pernele canapelei şi se îndreptă de spate.
- Ai intuit-o tu sau ţi-a spus el? Ţi-a spus-o în faţă?
- În faţă mi-a spus-o. Nu crezi în dragostea la prima vedere, nu-i aşa?
- Ba cred. Totul e numai chimie şi alte chestii. Am văzut un serial întreg, pe PBS, dar s-ar putea să fi fost şi la The Leaming Channel. Oricum... continuă ea, s-au făcut o mulţime de studii despre atracţie, sex şi relaţii. În principal, totul se reduce la reacţii chimice, instincte, feromoni - asta e baza. Şi-n plus, ştii că Vince şi cu mine ne cunoaştem de când eram în clasa întâi. M-am dus acasă de la şcoală şi i-am spus mamei c-am să mă mărit cu Vince Burger. Totuşi, ne-a luat un timp până s-ajungem acolo. Legile statului sunt destul de ferme când e vorba de o şustă între doi copii de şase ani. Dar e clar că ni s-au potrivit la fix chimicalele, încă din prima zi.
Laine nu se plictisea niciodată să şi-i imagineze: volubila Jenny şi Vince cel încet la vorbă. Mereu şi-i imagina cu cap de adulţi pe trupurile lor bondoace de copii.
- Vă cunoaşteţi de-o viaţă.
- Nu ăsta e esenţialul. Minute, zile, ani şi, uneori, e doar o clipă - clic! pocni ea din degete. Şi-n plus, de ce să nu se îndrăgostească de tine? Eşti frumoasă, deşteaptă, sexy... Eu, să fiu bărbat, m-aş amoreza de tine până peste cap.
- Eşti... o dulce.
- Şi mai ai şi trecutul ăla interesant şi misterios. Tu ce simţi pentru el?
- Simt că-s moleşită, plină de mâncărimi şi ca lovită-n cap.
- Ştii, mie mi-a plăcut din prima clipă.
- Jenny, fundul lui ţi-a plăcut din prima clipă.
- Şi ce, ai zis tu altceva?
Pufni, încântată când Laine râse.
- OK, pe lângă fund, mai are şi altele. I-a cumpărat maică-sii un cadou. Are accentul ăla dulce, o slujbă sexy... Henry îl place - iar Henry e un foarte bun judecător de caractere.
- Adevărat. Foarte adevărat.
- Şi nu are fobia relaţiilor angajate, altfel ar fi fugit ca de ciumă de cuvântul care-ncepe cu M. Şi pe lângă toate astea, adăugă ea mai încet, e de partea ta. A spus-o foarte clar. E alături de tine, ceea ce-i aduce cele mai multe bile albe din partea juriului prietenilor.
- Deci, ar trebui să nu-mi mai fac griji.
- Depinde. La pat cum e? Gladiator sau poet?
- Hmm...
Laine îşi trecu limba peste buza de jos, îngândurată.
- Un gladiator poetic, zise după o scurtă pauză.
- O, Doamne! Asta-i cea mai tare. Şo pe el, fato.
- S-ar putea. S-ar putea doar. Dacă reuşim s-o scoatem la capăt cu toată povestea asta fără s-o încurcăm.
Laine întoarse capul, când auzi clopoţeii şi uşa se deschise.
- Mă duc eu să văd. Stai aici.
Cei 2 care intraseră aveau vreo 40 de ani, Laine îi identifică drept turişti cu bani. Jacheta femeii era din tweed subţire, de culoarea untului, iar pantofii şi poşeta, marca Prada. Purtau bijuterii de calitate. Un diamant frumos, cu tăietură pătrată, împerecheat cu o verighetă.
Bărbatul purta o scurtă de piele care părea să aibă croială italienească, peste o pereche de Levi’s albiţi cochet. Când se întoarse să închidă uşa, Laine îi zări Rolex-ul de la mână.
Amândoi erau bronzaţi şi în formă. Club country, îşi spuse ea. Golf sau tenis în fiecare duminică.
- Bună ziua. Vă pot ajuta cu ceva?
- Ne uităm doar, răspunse zâmbind femeia, cu o expresie care dădea de înţeles că nu avea nevoie de îndrumări sau insistenţe.
- Poftiţi. Dacă aveţi nevoie de ceva, să-mi spuneţi.
Laine se retrase după tejghea, ca să le facă loc, deschise un catalog de licitaţii şi le ascultă într-o doară conversaţia, spunându-şi că erau exact genul membrilor unui club country. Parie în sinea ei că aveau să lase minimum 500, înainte de a pleca. Dacă greşea, avea să pună un dolar în borcanul de ghimbir din birou. Şi, cum rareori se înşela, borcanul nu prea avea şanse să se umple.
- Domnişoară?
Laine ridică privirea, apoi îi făcu lui Jenny semn să stea pe loc, înainte ca prietena ei să se ridice de pe divan. Afişând zâmbetul de comerciant o pomi spre femeie.
- Ce-mi puteţi spune despre piesa asta?
- A, e nostimă, nu-i aşa? Masă de şah, de prin 1850. Britanică, din abanos cu intarsii de fildeş şi pirogravură. Perfectă stare.
- S-ar putea să se potrivească în camera noastră de jocuri, comentă ea, privindu-şi soţul. Ce părere ai?
- Cam scumpă, pentru ce ne lipseşte nouă.
În regulă, îşi spuse Laine. Trebuia să negocieze cu soţul, în timp ce soţia se uita prin jur. Nicio problemă.
- Observaţi piedestalul cu spirală dublă. Condiţie excelentă. E un unicat, serios. Provine de la o proprietate de pe Long Island.
- Dar asta?
Laine se alătură soţiei.
- Sfârşit de secol al XIX-lea. Mahon, spuse ea, trecându-şi vârful degetului peste marginea vitrinei. Fereastra e rabatabilă, adăugă, ridicând-o uşor. Nu vă place forma asta de inimă?
- Îmi place mult.
Laine observă semnalul trimis de femeie soţului ei: Le vreau pe amândouă. Obţine un preţ bun.
Femeia se îndepărtă, iar Laine dădu din cap spre Jenny, semn să răspundă la orice întrebări despre serviciul de pahare pe care clienta pusese ochii.
Ea îşi petrecu următoarele 15 minute dându-i bărbatului impresia că tăia în came vie din preţ. Vându ambele piese, spre mulţumirea ei şi a soţiei.
Toată lumea câştigă, îşi spuse Laine, în timp ce factura vânzarea.
- Staţi! Michael, uite ce-am găsit! Femeia veni grăbită spre tejghea, roşie în obraji şi râzând. Sora mea se dă în vânt după aiurelile astea. Cu cât sunt mai caraghioase, cu atât mai bine! declară ea, ridicând vin câine de ceramică alb cu negru. N-are preţ.
Laine îl privi lung, cu buzele încă arcuite în zâmbetul îndelung exersat, în timp ce inima începu să-i bubuie. Cu un gest firesc, foarte firesc, întinse mâna şi luă statueta. Un deget de gheaţă o apăsa la baza şirei spinării.
- Caraghios, într-adevăr. Îmi pare foarte rău, spuse cu cel mai natural ton. Din păcate, nu e de vânzare. Nu face parte din stoc.
- Dar era pe raft, acolo.
- E al unei prietene. Probabil l-a pus acolo din neatenţie. Nici nu-l observasem.
Înainte ca femeia să poată obiecta, Laine îl puse pe un raft de sub tejghea.
- Sunt sigură că vom găsi ceva asemănător care să-i placă surorii dumneavoastră, iar dacă reuşim, am să vă reduc preţul la jumătate, ca o compensaţie.
Jumătatea de preţ înăbuşi orice proteste.
- Păi, am mai văzut şi o pisică. Siameză. Mai elegantă decât câinele, dar suficient kitsch, pentru Susan. Mă duc să mai arunc o privire.
- Mergeţi. Şi acum, domnule Wainwright, unde doriţi să vă expediem piesele?
Laine încheie tranzacţia, mai conversă câteva minute, apoi îi conduse pe cei 2 soţi până la uşă.
- Faină vânzare, şefa. Mor de plăcere când mai găsesc şi altceva, şi altceva, şi tot adaugă.
- Ea avea ochi, el ţinea portofelul, zise Laine care avea senzaţia că pluteşte.
Reveni la tejghea şi ridică statueta.
- Jenny, tu ai pus pe raft piesa asta?
- Aia? Nu...
Cu buzele strânse, Jenny se apropie să studieze câinele.
- E destul de drăguţ, în felul lui ridicol. Cam de talcioc pentru noi, nu-i aşa? Nu e Doulton sau Minton sau alt animalier ca ei.
- Nu, nu e. Cred că l-au pus din greşeală în transportul de la vreuna dintre licitaţii. Am s-o lămuresc eu. Ascultă, e aproape 5. Ce-ar fi să pleci azi mai devreme? M-ai înlocuit o oră şi mai bine de dimineaţă.
- N-am nimic împotrivă. Mi s-a făcut o poftă nebună de un Quarter Pounder. Am să fac un ocol pe la secţie, ca să văd dacă Vince are chef de-o cină Chez Mcdonald’s. Voi fi la fel de-aproape ca telefonul, dacă mai iese ceva la suprafaţă şi vrei să te uşurezi.
- Ştiu.
Laine continuă să strângă hârtiile până când Jenny îşi luă lucrurile şi pomi spre uşă. Mai aşteptă cinci minute, făcându-şi de lucru cu nimicuri, în caz că prietena ei se întorcea din cine ştie ce motiv. Apoi se duse la intrare, puse inscripţia ÎNCHIS şi încuie uşa.
Luă statuia şi o duse în camera din spate, unde verifică încuietorile. După ce se convinse că nimeni nu putea să intre pe neaşteptate, puse figurina pe birou şi începu s-o studieze.
Acum, că se uita cu atenţie, putea distinge linia subţire a lipiturii, abia vizibilă în jurul micului dop înfipt în baza statuetei. Era o lucrătură fină, Big Jack nu dădea rasol niciodată. Lângă dop se afla o ştampilă parţial ştearsă: MADE IN TAIWAN.
Da, era tipic pentru el să se gândească la asemenea detalii mărunte. Scutură statuia, dar nu se auzi niciun zgomot. Luă un ziar şi îl întinse pe birou. Puse câinele în mijlocul lui, apoi se duse la dulapul unde-şi ţinea sculele, alese un ciocan mic, cu capul rotund, ridică braţul... se opri. Şi fiindcă se oprise, îşi dădu seama, fără urmă de îndoială, că era îndrăgostită de Max.
Oftă, se aşeză, privind câinele, şi puse ciocanul deoparte.
N-o putea face singură, fiindcă era îndrăgostită de Max. Iar asta însemna că trebuia s-o facă împreună. Şi asta, şi tot ceea ce urma.
Acelaşi lucru, îşi spuse ea, îl descoperise şi mama ei, în relaţia cu Robert Tavish. Nu avusese niciodată parte de aşa ceva cu Jack, oricâte aventuri şi emoţii trăiseră împreună. Mama ei făcuse parte din echipă şi, probabil, fusese iubirea vieţii lui Jack, dar nu formaseră cu adevărat un cuplu. Asta se întâmplase cu Rob.
Erau într-adevăr un cuplu. Acelaşi lucru şi-l dorea Laine şi pentru sine. Dacă avea să iubească pe cineva, ţinea neapărat să fie jumătate dintr-un cuplu.
Se ridică, scoase din dulap o învelitoare de polistiren expandat, împachetă cu cea mai mare atenţie câinele ieftin de ceramică, de parcă ar fi fost un cristal antic. Peste straturile de polistiren înfăşură hârtie de ambalaj, apoi puse pachetul într-o sacoşă de cumpărături căptuşită, împreună cu un alt obiect din stoc, pe care-l împachetă la fel.
După ce termină, făcu pregătirile pentru expedierea ultimelor obiecte vândute în acea zi, apoi completă hârtiile. La ora 6 punct, se afla lângă uşa din faţă, așteptându-l pe Max.
Max întârzie un sfert de oră, ceea ce-i dădu lui Laine posibilitatea să se calmeze pe deplin. Când îi văzu maşina oprind la bordură, ieşi şi încuie uşa.
- Întotdeauna eşti la fel de punctuală? o întrebă el, în timp ce Laine se urca în maşină. Mereu ajungi cu 5 minute mai devreme.
- Exact.
- Eu nu reuşesc niciodată să ajung la fix. Aşa se va întâmpla mereu între noi, de-acum încolo?
- A, da. Mai întâi, e perioada lunii de miere, când dau din gene la vederea ta şi nu suflu o vorbă că ai întârziat. Pe urmă, începem să ne certăm.
- Voiam doar să fiu sigur. Ce-ai în sacoşa asta?
- Vreo două lucruri. Ai avut noroc cu cheia?
- Depinde. N-am găsit broasca la care se potriveşte, dar am eliminat câteva.
Max intră pe aleea din faţa casei şi parcă în spatele maşinii ei.
- Cum de Henry nu se repede afară prin trapă, când aude că vine o maşină?
- De unde să ştie a cui e? Poate fi cineva cu care n-are chef să stea de vorbă.
Laine coborî şi-l aşteptă să închidă portbagajul şi se lumină la faţă când văzu găletuşa cu pui fripţi.
- Mi-ai cumpărat pui?
- Nu numai pui, ci şi ingredientele pentru îngheţată cu spumă de fructe, replică el, ridicând două pungi. M-am gândit să iau şi cocteil de creveţi şi pizza, dar m-am gândit că ni s-ar face rău. Aşa că, în seara asta, doar Colonel şi îngheţată.
Laine puse jos sacoşa, îşi aruncă braţele în jurul gâtul lui şi-i strivi buzele cu gura ei.
- Pe Colonel l-aş devora în fiecare seară, spuse el, când putu vorbi din nou.
- Totul depinde de mirodeniile şi plantele alea secrete. Alea-mi vin mereu de hac. Am ajuns la concluzia că te iubesc.
- Zău? Max era vizibil emoţionat.
- Zău. Hai să-i spunem şi lui Henry.
Henry părea mai interesat de pui, dar acceptă o zbenguială scurtă şi un biscuit Milk-Bone gigantic, în timp ce Laine punea masa.
- Aşa ceva se poate mânca şi pe prosoape de hârtie, îi spuse Max.
- În casa asta, nu.
Laine adoptă o formulă delicată şi feminină. Farfuriile ei colorate transformară puii de la fast-food şi casoletele cu salată într-o mică sărbătoare, cu vin, lumânări şi snacks-uri crocante la desert.
- N-ai vrea să afli cum am ajuns la concluzia că te iubesc?
Savurând mâncarea, aşteptă răspunsul lui.
- Fiindcă sunt aşa de frumos şi fermecător?
- De-asta m-am hotărât să mă culc cu tine, răspunse ea, strângând farfuriile. Am decis că te iubesc pentru că mă faci să râd, eşti bun şi deştept şi când am început jocul de-a luna viitoare te-ai prins şi tu în joc.
- Jocul de-a luna viitoare?
- Am să-ţi explic mai târziu. Am avut certitudinea că te iubesc când am început să fac de una singură un lucru şi m-am întrerupt. N-am vrut să-l fac singură, ci cu tine, fiindcă atunci când doi oameni formează un cuplu, fac toate lucrurile importante, şi pe cele mai puţin importante, împreună. Dar, înainte de a-ţi explica toate astea, am un cadou pentru tine.
- Pe bune?
- Pe bune, eu iau foarte în serios cadourile.
Scoase din geantă primul pachet.
- E un favorit al meu, spuse ea sper să-ţi placă şi ţie.
Curios, Max rupse hârtia maro, apoi pe chip îi apăru un zâmbet larg.
- N-o să-ţi vină să crezi.
- Îl ai deja?
- Nu, mama mea îl are. Întâmplător, e şi unul dintre favoriţii ei.
Laine se bucură să audă.
- Cred că-i plăceau lucrările lui Maxfield Parrish, altfel nu şi-ar fi botezat fiul cu numele lui.
- Are câteva gravuri de-ale lui. Pe-asta o ţine în salon. Cum se intitulează?
- „Lady Violetta pregătindu-se să facă tarte“, răspunse Laine, în timp ce priveau amândoi gravura înrămată reprezentând o femeie drăguţă care stătea în faţa unui bufet, cu o carafa mică de argint în mână.
- E destul de sexy. Seamănă puţin cu tine.
- Ba nu seamănă.
- Are părul roşu.
- Ăsta nu-i roşu, bătu Laine cu degetul în părul auriu-roşcat al femeii, după care se trase de-o şuviţă. Asta e roşu.
- Oricum am să mă gândesc la tine de fiecare dată când mă uit la ea. Îţi mulţumesc.
- Cu plăcere.
Luă tabloul şi-l puse pe bufetul din bucătărie.
- În regulă, iar acum, să-ţi explic de ce am tras concluzia că te iubesc şi m-am hotărât să-ţi fac un cadou ca să sărbătorim. Azi, în magazin a intrat un cuplu, continuă ea, punând sacoşa pe masă. Clasă superioară, bani de-a doua sau a treia generaţie. Nu putrezi de bogaţi, onorabil de bogaţi, să zicem. Acţionau ca o echipă, lucru pe care eu îl admir mult. Semnalele, ritmul... îmi place, şi-mi doresc şi eu aşa ceva.
- Le vei avea.
- Cred.
Scoase pachetul din pungă, luă foarfecele şi începu să taie cu răbdare învelitoarea, continuând să vorbească:
- În timp ce erau în magazin, cumpărând un serviciu de sticlărie foarte frumos, o vitrină splendidă şi o masă de şah unică, jumătatea-soţie a văzut încă o piesă. Nu era deloc stilul ei, dă-mi voie să-ţi spun, dar părea potrivită pentru sora ei. I-a plăcut foarte mult şi a adus-o pe tejghea, în timp ce eu le facturam pe celelalte. Voia s-o cumpere, dar nu avea eticheta cu preţul şi n-o avea fiindcă eu n-o mai văzusem niciodată.
Observă pe chipul lui o tresărire, semn că înţelesese.
- Hristoase, Laine, ai găsit potaia.
Laine puse statueta pe masă.
- Aşa se pare.
12.
Max luă statueta ca s-o examineze, la fel cum făcuse ea. O scutură, la fel ca ea.
- Arată ca un câine de ceramică ieftin, banal, puţin cam kitsch, remarcă Laine, bătând scurt în el cu degetele. Şi urlă la mine „Big Jack O’Hara“.
- E firesc, să ştii.
Îl săltă, cântărindu-l în palmă, în timp ce o privea.
- Şi nu l-ai spart, ca să te convingi.
- Nu.
- Bilă albă pentru tine.
- O bilă albă şi mare, dar dacă mai stăm mult de vorbă, n-am să mai suport şi-am să-l sparg în mii de cioburi, răcnind ca o nebună.
- Lasă-mă să încerc eu.
Laine deschidea gura să protesteze, dar Max lovi scurt statueta de masă. Capul câinelui se rostogoli, privindu-l cu o expresie de acuzaţie mută în ochii, pictaţi.
- Ei... abia reuşi Laine să spună. Mă aşteptasem la o mică ceremonie.
- Cu cât mai repede, cu atât mai uman.
Max îşi vârî degetele în spărtură şi trase.
- Căptuşeală, spuse el şi, facând-o să se strâmbe din nou, sparse trupul câinelui lovindu-l de colţul mesei.
- Am un ciocan în oficiu.
- Hmm...
Max desfăşură straturile de vată, din mijlocul cărora scoase o punguţă.
- Pariez că surpriza asta e mult mai interesantă decât tot ce-am găsit vreodată în cutiile cu cereale. Poftim, zise ea şi îi dădu punga. Mai departe ocupă-te tu.
- Iar bila albă se întoarce la tine.
Laine simţea acel tremur provocat de faptul că ţinea în mână un obiect care-i aparţinea altcuiva, dar şi de teama de a nu fi descoperită. Cine-a fost odată hoţ... îşi spuse ea. Te poţi lăsa de furat, dar fiorul nu-l uiţi niciodată.
Dezlegă nodul, deschise gura pungii şi-şi turnă în palmă o ploaie scânteietoare de diamante.
Văzându-le Laine scoase un sunet, asemănător, constată Max, cu cele dinaintea orgasmului. Ochii, atunci când se ridicară spre el, erau la fel de înceţoşaţi.
- Ce mari şi strălucitoare sunt... murmură ea. Nu-ţi trezesc cheful să alergi şi să dansezi gol în lumina lunii?
Când îl văzu ridicând o sprinceană, clătină din cap.
- OK, doar eu simt asta. Mai bine ia-le tu.
- Le-aş lua, dar le ţii strânse în pumn, şi n-aş vrea să fiu nevoit să-ţi rup degetele.
- O, scuză-mă. E clar că încă nu mi-am revenit pe deplin. Ha, ha. Mâna asta nu vrea să se desfacă.
Laine îşi descleştă parţial degetele, lăsând diamantele să cadă în palma deschisă a lui Max. Când acesta continuă să se uite la ea întrebător, râse şi-i dădu şi ultima piatră.
- Voiam doar să văd dacă eşti atent.
- Asta-i o nouă faţă a ta, Laine. Cred că mi-a mai rămas şi mie o undă de perversitate, fiindcă-mi place. Poate faci curat aici, eu trebuie să aduc nişte chestii.
- Le iei cu tine?
Din uşă, Max îi aruncă o privire peste umăr.
- E mai sigur aşa, pentru amândoi.
- Doar ca să ştii, strigă Laine în urma lui. Le-am şi numărat!
Îl auzi râzând şi simţi încă un declic undeva înăuntru. Oare soarta îi adusese în cale bărbatul perfect pentru ea? Cinstit, dar destul de flexibil ca să nu fie şocat sau indignat de anumite porniri pe care ea încă nu şi le putea stăpâni. Demn de încredere, cu o lucire periculoasă, ca să fie mai picant. S-ar putea ca relaţia lor să reuşească, medită ea, în timp ce aduna cioburile. O puteau face amândoi să reuşească.
Max reveni şi văzu că pusese capul câinelui pe un şervet tivit cu dantelă, ca şi cum ar fi fost un bibelou. După un moment, râse.
- Eşti o femeie stranie şi imprevizibilă, Laine. Îmi convine de minune.
- Curios, şi eu îmi spuneam acelaşi lucru despre tine, în afară de faptul că nu eşti femeie. Ce-ai adus acolo?
- Hârtii, instrumente...
Max puse mapa pe masă şi o deschise la descrierea detaliată a diamantelor furate. Aşezându-se, luă o lupă şi un cântar pentru bijuterii.
............................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu