Vânătoarea de comori, Nora Roberts

 ...............................................................

5-9

        - Da, doamnă, răspunse Max, scoţându-şi legitimaţia. Sunt Max Gannon, detectiv particular. O caut pe Laura Gregory.

   Femeia privi legitimaţia cu o lucire fascinată în ochi.
   - Aşa...?
   - Nu e nimic necurat la mijloc, doamnă...
   - Gates. Harley Gates.
   - Doamnă Gates. Am fost angajat s-o găsesc pe doamna Gregory şi să confirm că e aceeaşi Laura Gregory nominalizată ca beneficiară într-un testament.
   - Aşa... repetă ea, în timp ce lucirea din ochi i se transforma în scânteiere.
   - Asociatul meu şi cu mine... Apropo, eu mă numesc Bill Sullivan, interveni Jack.
   Spre nemulţumirea lui Max, Jack făcu un pas înainte, luă mâna doamnei Gates şi o strânse viguros.
   - Speram să vorbim personal cu doamna Gregory, ca să ne convingem că este într-adevăr nepoata răposatului Spiro Hanroe. În generaţia anterioară s-a produs o mică schismă în familie şi câteva rude, inclusiv părinţii doamnei Gregory, au întrerupt orice relaţii. Ridică din umeri, cu un gest de neputinţă. Astea-s familiile, ce poţi să le faci?
   - Înţeleg ce vreţi să spuneţi. Un moment doar dacă vreţi să mă scuzaţi...
   Vârî capul înapoi pe uşă.
   - Matthew? Sunt afară. Fiul meu cel mare e bolnav, explică ea, închizând parţial uşa. V-aş invita înăuntru, dar în casă e balamuc.
   Arătând spre casa din vecini, continuă:
   - Au scos-o la vânzare acu’ vreo lună - la un preţ de nimic. Sora mea e agenta care a pus-o pe listă. Laura voia s-o vândă cât mai repede. De altfel s-a mutat înainte de a o vinde. Într-o zi îşi sădea plantele de vară în grădină, iar a doua zi, împacheta vesela.
   - Ciudat, nu-i aşa? remarcă Max. A spus şi de ce?
   - Mă rog, a spus că se îmbolnăvise grav mama ei din Florida şi că se mută acolo ca să aibă grijă de ea. Am fost vecine 3 ani, dar nu-mi amintesc să-şi fi menţionat vreodată mama. Fiul ei şi cel mare al meu se jucau împreună. E un băiat bun, Nate al ei. Liniştit. Amândoi erau liniştiţi. Mă bucuram foarte mult că Matt al meu avea un prieten în vecini şi mă înţelegeam destul de bine şi cu Laura. Totuşi, mereu am avut impresia că era dintr-o familie cu bani.
   - Serios?
   - Simţeam, atâta tot. Lucra totuşi cu jumătate de normă, la un magazin de suveniruri elegante din mall. Din salariu nu şi-ar fi putut permite să ţină maşina, casa, stilul de viaţă, dacă-nţelegeţi ce vreau să zic. Mi-a spus că primise o moştenire. Curios că acum i-a mai venit încă una, nu credeţi?
   - Nu v-a spus unde anume, în Florida?
   - Nu. Doar că-i în Florida, şi era foarte grăbită să plece. A vândut sau a dăruit o mulţime de lucruri, şi de-ale ei, şi de-ale lui Nate. A încărcat maşina, a trântit capota şi a plecat... Să tot fie 3 săptămâni, cred. Poate puţin mai mult. A spus c-o să mă sune după ce se instalează, dar n-a telefonat. Am avut impresia că fugea.
   - De cine anume?
   - Mereu am...
   Se întrerupse, privindu-i cu o expresie puţin mai temătoare.
   - Sigur nu are nicio problemă?
   - Cu noi, nu, îi zâmbi încurajator Max, înainte ca Jack să adauge:
   - Noi suntem doar plătiţi de executorii testamentari ai domnului Hanroe ca să-i găsim pe beneficiari şi să le confirmăm identitatea. Credeţi că are vreun necaz?
   - Nu văd ce fel de necaz ar putea să aibă. Mi-am imaginat mereu că era la mijloc un bărbat - un fost soţ - înţelegeţi? Niciodată nu se întâlnea cu nimeni. De când s-a mutat aici, o dată n-am văzut-o cu cineva. Şi nici nu vorbea vreodată despre tatăl lui Nate. Nici ea şi nici Nate. În seara dinainte de a scoate casa la vânzare, am văzut că a vizitat-o un individ. Venise cu un Lexus şi avea cu el o cutie, legată cu o fundă, ca un cadou, dar nu era ziua lui Nate şi nici a Laurei. N-a stat decât vreo 20 de minute. A doua zi dimineaţă, a sunat-o pe sora mea şi i-a spus că vrea să vândă casa şi să-şi dea demisia de la slujbă. Acum, dacă stau să mă gândesc, în săptămâna următoare nu l-a mai lăsat nici pe Nate să se ducă la şcoală.
   - Nu v-a spus cine o vizitase? întrebă Jack pe un ton de conversaţie, ca şi cum ar fi discutat cu plăcere despre vreme şi recoltă. Cred că aţi întrebat-o. Oricine ar fi fost curios.
   - Nu... adică, da, i-am spus că văzusem maşina. Ea mi-a răspuns că era doar o cunoştinţă, şi n-a mai adăugat nimic. Eu cred că era fostul, mai ales că Laura tremura de frică. Nu-ţi vinzi casa şi mobila, plecând aşa, doar pentru că ţi s-a îmbolnăvit mama. Cine ştie, poate-o fi auzit şi soţul despre moştenire şi încerca să i se vâre pe sub piele, ca să se-aleagă şi el cu ceva. Ştiţi ce josnici pot fi oamenii.
   - Cu siguranţă. Vă mulţumim, doamnă Gates.
   Max îi strânse mâna.
   - Ne-aţi fost de mare ajutor.
   - Dacă o găsiţi, spuneţi-i că tare-aş mai vrea să mă sune. Lui Matt îi e tare dor de Nate, zise femeia.
   - Aşa vom face.
   - A venit la ea, comentă Jack, în timp ce porneau înapoi spre maşina închiriată.
   - A, da, şi nu cred c-avea un cadou în cutia aia fistichie. Femeia a luat-o la fugă.
   Aruncă o privire înapoi, spre casa pustie.
   - Fuge de el, fuge cu diamantele, sau şi una, şi alta?
   - Fuge ca o femeie speriată, fu Jack de părere. Dacă i-a lăsat diamantele în păstrare, cel mai probabil nu ştie ce-a primit. Crew nu e omul care să se încreadă în cineva, cu atât mai puţin într-o fostă nevastă. Deci... mergem în Florida să ne bronzăm?
   - Nu e în Florida, iar noi ne întoarcem în Maryland. O să-i iau urma, dar deocamdată am întâlnire cu o frumoasă roşcată, zise Max zâmbind.
  
      - Tu conduci.
   Crew îşi mută ţeava pistolului, de la rinichii lui Laine la ceafa acesteia.
   - Grăbeşte-te, domnişoară Tavish.
   Ar fi putut să strige, ar fi putut să fugă. Ar fi putut să moară. Avea să moară, se corectă ea, în timp ce se aşeza pe scaunul maşinii, trecând peste consola din mijloc. Şi, de vreme ce nu voia să moară, trebuia să aştepte o ocazia rezonabilă de salvare.
   - Centura, îi reaminti Crew.
   În timp ce-şi încheia centura de siguranţă, Laine simţi telefonul celular în buzunarul stâng.
   - Am nevoie de chei.
   - Fireşte. Te previn o dată, o singură dată. Conduci normal, cu mare grijă şi respecţi regulile de circulaţie. Dacă faci cea mai mică încercare de a atrage atenţia, te împuşc.
   Îi dădu cheile.
   - Ai încredere-n ce-ţi spun.
   - Am
   - Atunci, să pornim. Ieşi din oraş şi ia-o pe 68, Est.
   Crew îşi schimbă poziţia, astfel încât Laine să-i poată vedea pistolul.
   - Nu-mi place să conducă altcineva, dar voi face o excepţie. Ar trebui să fii recunoscătoare pentru câine. Dacă nu era în spate, am fi ieşit pe-acolo şi făceai drumul în portbagaj.
   Dumnezeu să te binecuvânteze, Henry!
   În timp ce conducea, Laine analiză şi respinse ideea de a accelera la maximum sau a trage brusc de volan. Asemenea acte de eroism reuşeau în filme, dar în filme se foloseau cartuşe de manevră. Trebuie să lase cumva o urmă şi să rămână în viaţă suficient de mult ca s-o caute cineva.
   - Dumneata l-ai speriat aşa de tare pe Willy încât s-a repezit în stradă?
   - Una dintre acele întorsături ale sorţii, un moment inoportun sau pur şi simplu un ghinion. Unde-s diamantele?
   - Conversaţia asta, şi existenţa mea s-ar încheia foarte repede dacă ţi-aş spune.
   - Cel puţin eşti destul de inteligentă ca să nu te prefaci că nu ştii despre ce vorbesc.
   - Ce rost ar avea?
   Aruncă o privire în oglinda retrovizoare, făcu ochii mari, apoi se mai uită o dată. Asta fu suficient pentru a-l face pe Crew să se întoarcă şi să privească în urmă. În acel moment, Laine vârî mâna în buzunar şi pipăi butoanele telefonului, rugându-se să numere corect şi să apese pe comanda Redial.
   - Ochii la drum, se răsti Crew.
   Laine strânse volanul în mâini, spunând în sinea ei: Răspunde la telefon, Max, răspunde la telefon şi ascultă.
   - Unde mergem, domnule Crew?
   - Condu şi taci din gură.
   - Şoseaua 68, Est, e lungă. Intenţionezi să adaugi pe lista dumitale şi trecerea frontierei de stat cu o persoană sechestrată?
   - N-ar fi cea mai gravă încălcare.
   - Cred că ai dreptate. Aş conduce însă mai uşor dacă n-ai ţine pistolul ăla îndreptat spre mine.
   - Cu cât conduci mai atent, cu atât scade riscul să se descarce şi să-ţi facă o gaură urâtă în pielea asta atât de drăguţă. Roşcatele autentice - cum presupun că eşti şi tu, după ce ţi-am văzut tatăl - au o piele foarte fină.
   Laine nu voia ca Alex Crew să se gândească la pielea ei şi nici să i-o găurească.
   - Dacă nu mă întorc, Jenny va da alarma.
   - E prea târziu ca să mai conteze. Respectă viteza legală.
   Acceleră până la 65 de mile pe oră.
   - Frumoasă maşină. N-am mai condus niciodată un Mercedes. E greu.
   Îşi trecu o mână peste gât, ca şi cum ar fi fost nervoasă, continuând cam bâlbâit:
   - Totuşi, e şi simplu. Pare o maşină diplomatică, sau aşa ceva - ştii, Mercedes Sedan negru...
   - N-ai să-mi distragi atenţia turuind nimicuri.
   - Mie încerc să mi-o distrag, dacă nu te superi. E prima oară când sunt răpită sub ameninţarea armei. Tu mi-ai spart şi casa.
   - Dacă găseam ceea ce-mi aparţine, acum n-am fi făcut excursia asta împreună.
   - Ai întors totul pe dos.
   - N-am beneficiat de prea mult timp.
   - Cred că e inutil să-ţi amintesc că ai deja jumătate din pradă, când vă înţeleseserăţi pentru un sfert. Să presupun că după ce treci de zece milioane, restul nu mai contează?
   - Ai dreptate, vorbeşti degeaba. Ia-o pe prima la dreapta.
   - Trei douăzeci şi şase?
   - Spre sud, până pe Unu patruşpatru Est.
   - Bine, am înţeles. Trei douăzeci şi şase, sud spre Unu patruzeci şi patru Est.
   Aruncă o privire spre el.
   - Nu pari genul de om care să-şi petreacă prea mult timp în fondul forestier de stat. Cred că nu mergem la un camping, nu-i aşa?
   - Tu şi tatăl tău mi-aţi creat probleme considerabile şi m-aţi făcut să cheltuiesc în plus. Va plăti pentru asta.
   Laine îi urmă îndrumările, repetându-le cu grijă. Nu putea decât să spere că apelul ajunsese până la Max, că nu i se descărcase telefonul şi că avea semnal.
   - Alleghany Recreation Park, spuse ea, în timp ce coti de pe caldarâm pe pietriş, la instrucţiunile lui Crew. Nu se potriveşte deloc cu un Mercedes.
   - Ia-o pe prima la stânga.
   - Cabane rustice, private...
   - Ţine dreapta.
   - Mulţi copaci... Deerwalk Lane. Drăguţ. Sunt sechestrată într-o cabană de pe Deerwalk Lane. Nu sună destul de ameninţător.
   - Ultima pe stânga.
   - Bună alegere. Complet ascunsă între copaci, aproape invizibilă...
   Trebuia să închidă telefonul. Crew avea să-l găsească. Nu se putea să nu-l găsească, iar atunci va pierde chiar şi acest mic avantaj.
   - Opreşte maşina, ordonă el, schimbând cu mâna lui vitezele. Dă-mi cheile.
   Laine se conformă, întorcând capul şi susţinându-i privirea.
   - N-am de gând să fac nimic ca să m-aleg cu un glonţ, zise ea. N-am să fiu nici vitează, nici proastă.
   În timp ce vorbea, îşi strecură mâna în buzunar, trecu cu degetul peste butoane şi apăsă pe End.
   - Poţi începe prin a coborî pe-aici, răspunse Crew.
   Deschise portiera şi ieşi, dar rămase cu pistolul îndreptat spre pieptul ei, în timp ce Laine trecea peste consolă.
   - Şi acum, să intrăm, o îndemnă împingând-o înainte. Şi să stăm de vorbă.

       Câştigase timp destul, îşi spuse Max, în timp ce străbătea terminalul, spre ieşire.
   O putea lua pe Laine de la Jenny, după ce-l lăsa pe Jack undeva, la adăpost. Nu credea că ar fi fost cea mai bună idee să-şi ducă viitorul socru în casa unui poliţist. Problema era că trebuia să aibă încredere în el.
   Se uită înapoi şi văzu că Jack încă mai era destul de verde la faţă.
   De pe aeroportul din Columbus, luaseră un avion cu elice, iar faţa lui Jack îşi schimbase încontinuu culorile, ca un cameleon.
   - Nu suport rablele astea - nişte rable cu aripi, asta sunt.
   Cu pielea încă îmbrobonată de sudoare, se rezemă de capota maşinii lui Max.
   - Trebuie să-mi aduc şi picioarele sub mine.
   - Adu-ţi-le sub tine în maşină.
   Întrucât simţea o anumită compasiune, Max deschise uşa şi-l ajută pe Jack să se aşeze.
   - Să nu-mi borăşti aici, că-ţi iau fundul la şuturi, îl avertiza el pe Jack.
   Ocoli maşina şi se aşeză la volan. Îşi închipuia că Big Jack ştia să simuleze tot felul de boli, dar pentru a-şi schimba culoarea feţei era nevoie de mai mult talent.
   - Uite cum facem: te duc la Laine, şi-ai să rămâi acolo până mă întorc cu ea. Dacă o ştergi, am să te găsesc, te-aduc înapoi pe sus şi te iau la trosneală până nu te mai scoli de jos. E clar?
   - Un pat. Doar un pat vreau, nimic altceva.
   Amuzat, Max scoase maşina din parcare. Îşi aminti de telefon şi-l deschise. În timpul zborului, fusese obligat să-l închidă. Ignorând bipul care-l anunţa că avea mesaje vocale, o sună pe Laine. Îi auzi vocea înregistrată cerându-i să-i lase un mesaj.
   - Auzi, puişor, m-am întors, tocmai plec de la aeroport. Am de făcut un mic ocol, apoi trec să te iau. Când ne vedem, îţi povestesc totul. A, şi am câte ceva pentru tine. Mai vorbim.
   Ţinându-şi capul dat pe spate şi ochii închişi, Jack mormăi:
   - E periculos să vorbeşti la drăcia aia când conduci.
   - Gura, Jack.
   Max dădu să pună telefonul la loc în buzunar, când auzi semnalul unui apel. Convins că era Laine, răspunse.
   - Eşti promptă. Tocmai... Vince?!
   Brusc, trase maşina pe margine, în timp ce spaima-l lovea în burtă ca un bulgăre de gheaţă.
   - Când?... Pentru Dumnezeu, e mai mult de-o oră de-atunci. Alerg într-acolo.
   Aruncă telefonul pe bord şi apăsă pe accelerator.
   - A răpit-o, i se adresă el lui Jack.
   - Nu, nu, nu-i adevărat...
   Până şi verdele livid se şterse de pe chipul lui Jack, lăsându-i-l alb ca hârtia.
   - Nu se poate s-o fi răpit, nu pe fetiţa mea.
   - A plecat cu ea de la magazin, la cinci şi ceva. Vince crede că merg cu un sedan de culoare închisă. Vreo doi oameni au văzut-o urcându-se cu un bărbat într-o maşină, dar n-au putut-o descrie prea bine, continuă Max, accelerând până la 90. Jenny a reţinut semnalmentele tipului. Păr şaten lung, coadă-de-cal, ochelari de soare. Alb, între 45 şi 50 de ani, înălţime şase picioare, constituţie medie.
   - Părul e fals, dar el trebuie să fie. Ca să pună mâna pe diamante, are nevoie de mine. O s-o tortureze.
   - Hai să nu ne gândim la asta, ci la cum o putem găsi şi salva.
   Pe volan, mâinile-i erau reci ca gheaţa.
   - Are nevoie de o locuinţă. Dacă-şi închipuie că pietrele sunt aici, n-o să se ducă prea departe. O locuinţă privată, nu un hotel. O să ia legătura cu tine, sau cu mine. O să... la dracu’!
   Înhăță telefonul.
   - Dă-mi-l mie. Dacă murim într-un accident, n-o mai putem ajuta cu nimic.
   Jack îi smulse telefonul şi apăsă pe butonul poştei vocale.
   „Aveţi două mesaje noi. Primul mesaj a sosit în optsprezece mai, la ora cinci şi cincisprezece minute, P.M.“ Apoi auziră vocea lui Laine, de un calm îngheţat:
   „Şoseaua şaizeci şi opt, Est, e lungă. Intenţionezi să adaugi pe lista dumitale şi trecerea frontierei de stat cu o persoană sechestrată?“
   - E deşteaptă, gâfâi Max. Foarte deşteaptă.
   Lansă maşina ca din puşcă pe o rampă de ieşire, o întoarse derapând în loc şi se repezi înapoi, spre autostrada interstatală.
   - Sună-l pe Vince, dă-i descrierea vehiculului şi destinaţia. Alleghany Recreaţional Park. Spune-i că şi noi mergem într-acolo şi că e înarmat.
   - Nu aşteptăm poliţia?
   - Nu aşteptăm pe nimeni.

       Laine intră în cabană, se uită înjur, prin livingul spaţios, cu şemineul de piatră şi lemnăria masivă, închisă la culoare. Era timpul să schimbe tactica, îşi spuse ea.
   Era bine, era foarte bine, că trăgea de timp. Tot ce o proteja de a fi împuşcată sau bătută era de folos. Nu e bine să te bazezi pe o șarjă a cavaleriei în ultimul minut. Oamenii isteţi contează numai pe forţele proprii. În consecinţă, se întoarse spre Crew, cu un zâmbet dezinvolt.
   - Mai întâi, permite-mi să-ţi spun că nu-ţi voi da niciun motiv să-mi faci ceva. Nu-mi place durerea. Ai putea, desigur, să mă răneşti, dar sper că ai un stil mai elevat. Amândoi suntem oameni civilizaţi. Am un lucru pe care îl doreşti.
   Se duse la o canapea cadrilată şi se aşeză, picior peste picior.
   - Hai să negociem, zise ea.
   - Asta vorbeşte de la sine, gesticula el cu pistolul.
   - Folosește-l, şi n-ai să te alegi cu nimic. De ce nu-mi oferi în schimb un pahar de vin?
   Crew îşi înclină capul, gânditor, părând s-o reevalueze.
   - Ai mult sânge rece.
   - Am avut timp să mă calmez. Nu neg că m-ai speriat. Sigur că m-ai speriat, şi încă ai mai putea s-o faci, dar sper că eşti dispus să purtăm un dialog rezonabil.
   Căută repede prin minte lucrurile pe care le ştia despre el şi-i puteau fi de folos. Orgoliu nemăsurat, vanitate, lăcomie, tendinţe sociopate şi ucigaşe.
   - Suntem singuri, n-am nicio scăpare, zise Laine. Dumneata ţii volanul, dar eu... am un lucru pe care-l vrei.
   Îşi aruncă pe spate capul şi râse, văzându-l surprins. Foarte bine. Să-l ţină în dubiu, mereu pe gânduri.
   - O, Doamne, cine l-ar fi crezut pe bătrân în stare de aşa ceva? Toată viaţa a fost un hoţ de mâna a doua şi o mare belea pe capul meu. Iar acum a dat o lovitură fabuloasă. La naiba, mai mult decât fabuloasă. Şi mi-a pus-o mie în braţe. Totuşi, îmi pare rău pentru Willy, era un om bun. Dar... asta e.
   Chipul lui Crew exprima un oarecare interes, înainte de a deschide un sertar, de unde scoase o pereche de cătuşe.
   - Ei, Alex, dacă e vorba să ne distrăm cu cătuşele, zău că mai întâi aş bea un pahar de vin.
   - Crezi că ţin la mine fiţele astea?
   - Nu e nicio fiţă.
   Şi poate că nu ţinea, dar Crew o asculta. Oftă, când cătuşele aterizară în poala ei.
   - În regulă, cum preferi. Unde să le pun? întrebă ea.
   - Leagă-ţi mâna dreaptă de braţul canapelei.
   Deşi ideea de a se imobiliza singură făcea să i se usuce gâtul, se conformă. Apoi îi aruncă o privire senzuală.
   - Ce se-aude cu vinul ăla?
   Dând din cap, Crew se duse la bucătărie şi scoase o sticlă dintr-un dulap.
   - Cabernet?
   - Perfect. Te superi dacă te întreb de ce s-a înhăitat cu Jack un om cu gusturile şi talentele tale?
   - Era util. De ce încerci s-o faci pe oportunista dură?
   Laine se prefăcu îmbufnată.
   - Nu-mi place să mă cred dură, doar realistă.
   - Nu eşti decât o patroană de prăvălioară de provincie, care a avut ghinionul de a primi un lucru care-mi aparţine.
   - Eu aş zice că a fost un mare noroc.
   Luă paharul oferit de el şi sorbi din vin.
   - Magazinul e stabil şi plăcut. Vând obiecte vechi, adesea nefolositoare, obţinând un profit frumuşel. În plus, am acces în multe locuri unde se găsesc alte vechituri nefolositoare şi foarte valoroase. Nu le scap din ochi.
   - Hmm...
   Laine îşi dădu seama că, dacă înainte nu privise lucrurile şi din această perspectivă, acum o făcea.
   - Ascultă, eşti furios pe bătrân - treaba voastră. Mie puţin îmi pasă de el. Şi dacă m-a învăţat vreodată ceva, a fost să caut ce e mai bun.
   Încet, Crew clătină din cap.
   - Ai ieşit din magazin cu mine fără să scoţi un sunet, în primul rând ca s-o protejezi pe vânzătoarea aia.
   - Doar nu era să mă lungesc la discuţii, când mă împungeai cu pistolul în coaste. Şi ai dreptate, nu voiam să-i faci niciun rău. Mi-e prietenă şi, pentru numele lui Dumnezeu, e gravidă aproape în luna a şaptea. Am şi eu nişte principii, Alex. Prefer să evit violenţa.
   Crew se aşeză şi o întrebă:
   - Cum explici faptul că ai o relaţie cu Gannon, detectivul de la asigurări?
   - E excelent la pat, însă chiar şi dacă era impotent, tot aş fi făcut-o. Ţine-ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape. Îi ştiu fiecare mişcare, chiar înainte de a o face. Şi uite o informaţie gratuită, ca dovadă de bună credinţă: azi s-a dus la New York. Pregătesc un plan ca să te scoată la lumină. Mâine urmează să se dea un comunicat de presă, potrivit căruia Max a recuperat o parte din diamante. Ideea lui strălucită e că asta te va împinge să faci un gest pripit. E isteţ, recunosc, dar până acum nu te are cu nimic la mână.
   - Cred că asta-nseamnă că eu sunt mai isteţ.
   - Aşa se pare. E pe urmele lui Jack, şi pot să jur că bietul meu tătic n-o să mai poată fugi mult de el. Dar n-are nici cea mai vagă idee cum să te prindă pe tine.
   Orgoliul, orgoliul, orgoliul. Alimentează-i-l, îşi zise Laine.
   - Interesant, dar nu mă prea preocupă detectivii de asigurări.
   - Şi de ce te-ar interesa? L-ai învins o dată. A trebuit să-l pup unde i-ai făcut buba. Chicoti. Şi, cu ocazia aia, l-am ţinut ocupat destul timp ca să ai tu spaţiu de manevră.
   - Şi-acum vrei să-ţi mulţumesc? Consideră un semn de recunoştinţă faptul că încă n-ai păţit nimic. Unde-s diamantele, domnişoară Tavish?
   - Poţi să-mi zici Laine. Cred că am trecut de faza formalismelor. Diamantele sunt la mine. Ale lui Jack şi ale lui Willy.
   Îşi schimbă poziţia pe canapea, continuând pe un ton provocator:
   - Ce-ai să faci cu toţi banii ăia, Alex? Ai să călătoreşti? Ai să-ţi cumperi o ţărişoară? Ai să sorbi vin de mimoze undeva pe-o plajă? Nu crezi că toate lucrurile astea, toate chestiile delicioase pe care le pot face oamenii când au grămezi mari de bani sunt mai plăcute în compania cuiva care gândeşte la fel ca tine?
   Crew îi privi o clipă buzele.
   - Aşa l-ai sedus pe Gannon?
   - Nu, m-am prefăcut că-l las pe el să mă seducă. E genul care simte nevoia să vâneze şi să cucerească. Acum pun totul la bătaie. Poţi să ai şi diamantele, şi pe mine.
   - Oricum aş putea să am totul.
   Laine se rezemă de spătar şi sorbi din vin.
   - Ai putea. Totuşi, consider că bărbaţii cărora le place violul sunt de cea mai joasă speţă. Dacă faci parte dintre ei, te-am judecat greşit. Ai putea să mă violezi, să mă baţi, să mă împuşti. Cu siguranţă ţi-aş spune unde sunt diamantele. Dar atunci...
   Sorbi iar, cu o lucire răutăcioasă în ochi.
   - N-ai şti dacă spun adevărul sau nu. Ai putea pierde mult timp, iar eu aş trece prin suferinţe considerabile. N-ar fi foarte practic, atâta timp cât sunt dispusă să închei un târg de pe urma căruia să câştigăm amândoi ceea ce dorim, şi ceva pe deasupra.
   Crew se ridică.
   - Mă intrigi, Laine, spuse el şi îşi scoase peruca.
   - Mmm, îţi stă mai bine aşa.
   Laine îi studie părul de culoarea cositorului.
   - Mult mai bine. Îmi mai torni, te rog, puţin vin? Aş vrea să te întreb ceva, continuă ea, când Crew se duse să ia sticla. Ai şi restul diamantelor? Nu pot decât să te cred pe cuvânt. Tatăl meu nu mi se pare o sursă demnă de încredere.
   - A, le am.
   - Dacă le ai, de ce nu profiţi şi nu-ţi iei zborul, în loc să alergi şi după celelalte?
   Chipul lui era împietrit, cu zâmbetul parcă sculptat şi ochii lipsiţi de viaţă.
   - Niciodată nu mă mulţumesc cu jumătăţi de măsură, rosti Crew.
   - Respect principiul ăsta. Totuşi, aş putea face să fie foarte plăcut împărţitul câştigului cu mine.
   Crew îi umplu din nou paharul şi puse sticla pe masă.
   - Sexul e depăşit.
   Cu un râs scăzut, gutural, Laine replică:
   - Facem pariu?
   - Oricât ai fi de atrăgătoare, nu valorezi 28 de milioane.
   - Ei, cu asta m-ai jignit.
   „Atrage-l mai aproape“, îşi spuse ea, „adu-l mai aproape şi distrage-i atenţia. O să doară, dar numai un minut.“
   Încordându-se, se întinse spre paharul cu vin, apoi se întoarse astfel încât telefonul din buzunar lovi braţul canapelei.
   Crew se repezi la ea, o trase în jos de păr, smulgându-i buzunarul din cusături. Prin faţa ochilor i se învolburară pete negre de durere şi frică, dar se săltă cu chiu, cu vai, privind cu o expresie dezgustată pata de vin de pe pantaloni.
   - Of, pentru Dumnezeu, sper că ai nişte detergent.
   Un dos de palmă făcu punctele negre să se înroşească exploziv.

16.

         Max opri maşina de-a curmezişul drumului cu pietriş, la o distantă suficientă ca să nu fie văzut din ultima cabană de pe stânga. Dacă încerca să fugă, Crew trebuia să treacă prin Porsche.
   Era linişte şi aproape întuneric. Văzuse foarte puţină mişcare prin pădure, sau în cabanele pe lângă care trecuse. La ora aceea, excursioniştii se întorseseră de pe trasee şi se pregăteau să-şi ia cina sau să bea ceva.
   Opri motorul, apoi se aplecă prin faţa lui Jack şi deschise torpedoul.
   - Nu putem sta aşa aici, cu mâinile-n sân, zise Jack.
   - N-o să stăm aici.
   Max îşi scoase pistolul, plus un încărcător de rezervă, şi-i aruncă lui Jack în poală un binoclu.
   - Nu scăpa casa din ochi, îi spuse el.
   - Dacă intri acolo cu pistolul ăla, cineva o s-o păţească. Armele aduc necazuri, adăugă Jack.
   - Ai dreptate în ambele cazuri.
   Verifică încărcătorul, îl puse la locul lui, iar pe celălalt îl vârî în buzunar.
   - Poliţiştii sunt pe drum. O să le ia ceva timp ca să asigure zona ca pentru o luare de ostatici. Ştiu că e înarmat, ştiu că e vorba de Laine. Vor încerca să negocieze.
   - Cum să negociezi cu un nebun ca ăsta? Fata mea e acolo, Max. O are prizonieră pe fetiţa mea.
   - E şi a mea. Iar eu nu negociez.
   - Nici n-o să-i aşteptăm pe sticleţi aici.
   - Nu aşteptăm pe nimeni.
   Întrucât Jack nu folosise binoclul, Max îl luă şi privi spre cabană.
   - Toate uşile şi ferestrele sunt închise şi cu draperiile trase. De aici, văd o uşă şi patru ferestre. Probabil mai este o uşă în spate, încă vreo două ferestre pe partea cealaltă şi alte două în spate. Pe-aici nu poate să scape, dar dacă trece de mine, ar putea să cotească în cealaltă direcţie, s-o ia pe un drum lăturalnic şi să ocolească până la şosea. Nu cred c-o să-l lăsăm s-o facă.
   Max băgă din nou mâna în torpedou. De astă dată scoase un cuţit cu teacă. Din învelişul de piele ieşi la iveală lama - o bandă îngustă de oţel argintiu, cu muchia zimţată.
   - Iisuse Hristoase.
   - Îi rezolvi tu cauciucurile Mercedes-ului cu ăsta?
   - Cauciucurile...
   Jack inspiră adânc, apoi expiră.
   - Mda, se face.
   - În regulă. Uite cum procedăm...

         Laine se ridică încet. Urechile îi ţiuiau după lovitură şi se blestemă că nu se mişcase destul de repede, că nu-i anticipase reacţia, astfel încât să primească o lovitură razantă, nu una directă.
   Ştia că are ochii plini de lacrimi, dar se stăpâni şi le înghiţi în timp ce-şi ducea mâna la obrazul îndurerat.
   - Ticălosule. Fir-ai să fii de nenorocit.
   Crew o apucă de cămaşă, săltând-o puţin de pe canapea, în timp ce-i susţinea privirea, Laine întinse braţul liber, dar nu reuşi să ajungă unde dorea.
   - Pe cine voiai să suni, Laine? Pe tăticu’?
   - Idiotule.
   Răspunsul ei şi brânciul furios pe care i-l dădu îl surprinseră îndeajuns ca să-l facă să-i dea drumul înapoi pe canapea.
   - Mi-ai spus să-mi golesc buzunarele? M-ai întrebat dacă am telefon? E închis, nu? Îl port tot timpul în magazin. Ai fost aici, băi Einstein. Am sunat pe cineva?
   Crew păru să stea un moment pe gânduri, apoi întoarse telefonul şi-l studie.
   - Pare să fie închis, zise el şi îl deschise.
   După ce căută şi găsi serviciile, din telefon se auzi un bip scurt, ascuţit.
   - Se pare că ai un mesaj. Ce-ar fi să vedem cine încearcă să dea de tine?
   - Lasă-mă-n pace, zise Laine enervată, şi se trase mai aproape de masă pentru a-şi umple din nou paharul.
   Mâna nu-i tremura când auzi glasul lui Max anunţând că se întorsese.
   - Poftim, ţi se pare că l-am contactat prin telefon, sau prin telepatie? Iisuse.
   Îi despărţea o distanţă puţin mai mare de un metru. Prea mult. Puse sticla pe masă şi-şi cuprinse în palmă obrazul lovit.
   - Dă-mi dracului nişte gheaţă să-mi pun aici.
   - Nu-mi plac ordinele.
   - Mda, bine, nici mie nu-mi place să mă ia la trosneală orice tip care are probleme cu autocontrolul. Cum naiba am să explic vânătaia asta? N-ai făcut decât să complici totul. Şi mai ştii ceva, deşteptule? S-a zis cu oferta mea dinainte. Nu mă culc cu bărbaţii care dau în mine. Niciodată, pentru nimic în lume.
   Se trase puţin înainte, ca pentru a sta într-o poziţie mai comodă, continuând să-şi maseze obrazul.
   - Gata, de-acum facem afaceri serioase. Fără avantaje colaterale, zise ea.
   - Am impresia că ai uitat. Asta nu-i o negociere.
   - Totul e negociabil. Tu ai jumate, eu am cealaltă jumătate. Vrei totul. Eu, pe de altă parte, sunt mai realistă, şi nici pe departe la fel de rapace. Şi scoate-mi naibii porcăriile astea, ceru ea, zgâlţâind cătuşele. Unde naiba crezi că pot să mă duc?
   Îi văzu mâna mişcându-se, abia perceptibil, spre buzunarul stâng al pantalonilor, după care reveni la loc.
   - N-aş crede. Şi acum...
   Porni spre ea.
   - Diamantele.
   - Dacă mă mai loveşti, dacă o dată mai dai în mine, îţi jur c-o să am grijă să le ia poliţia.
   - Ai o constituţie delicată, Laine. Oasele delicate se rup uşor. Cred că personalitatea ţi-e mai puternică şi ar fi puţin mai greu să ţi-o frâng. Aş putea începe cu mâna ta. Ştii câte oase are o mână omenească? Nu mai ţin minte exact, dar cred că sunt destul de multe.
   În timp ce vorbea, ochii îi scăpărau. Nimic în viaţa ei n-o înspăimântase mai tare pe Laine decât lucirea aceea amuzată.
   - Unele aii să se rupă, altele se vor sfărâma. Va fi foarte dureros. Ai să-mi spui unde-s diamantele, fără să mă minţi, pentru că nici chiar cea mai puternică personalitate din lume nu poate suporta durerea peste o anumită limită.
   Lui Laine îi bubuia pulsul în tâmple, în gât, în vârfurile degetelor - un tam-tam al terorii, aproape asurzitor.
   - Numai un om bolnav la cap se excită când îşi imaginează aşa ceva. Ştii, fară acest mic cusur, mi-ar fi plăcut să-mi petrec puţin timp cu tine.
   Trebuia să-l privească în ochi, cât mai ferm. De asta depindea supravieţuirea ei.
   - Îmi place să fur, continuă ea. Îmi place să iau, să-mi însuşesc lucruri care le aparţin altora. E palpitant, într-adevăr. Dar nu merită durerea. Şi nici viaţa mea. E un mic amănunt pe care l-am preluat de la tatăl meu. Cred că am ajuns în faza în care-ţi doreşti diamantele mai mult decât mine. Vrei să ştii unde sunt? E mai uşor decât crezi. Dar ca să ajungi la ele, ei bine...
   Inima-i bătea nebuneşte, în timp ce-şi arcuia buzele şi-şi încovoia degetul.
   - Vino aici, şi-am să-ţi dau un mic indiciu.
   - Ai să-mi dai mai mult decât atât.
   - Ei, haide... Măcar lasă-mă să mă distrez puţin...
   Începu să se joace cu pandantivul de la gât, ridicându-l.
   - Cu ce ţi se pare că seamănă ăsta, îl întrebă râzând încetişor. Haide, Alex, uită-te mai bine.
   Ştiu că reuşise când îl văzu aplecându-se asupra ei, cu privirea aţintită asupra medalionului. Îl lăsă să cadă la loc, ca să-şi elibereze mâna, apoi se întinse iar înainte, ca pentru a lua paharul de vin.
   - Totul nu ţine decât de inducerea în eroare, de fapt. Încă un detaliu pe care-l ştiu de la tatăl meu.
   Îşi ridică faţa spre el, pentru a-i distrage atenţia. Avea o singură şansă. Crew întinse mâna spre pandantiv, aplecându-se şi înclinându-şi capul ca să-l vadă mai bine.
   Iar Laine îşi luă elan de pe canapea, aplicându-i o lovitură năprasnică cu sticla de vin. Se auzi trosnetul hidos al osului şi vinul împroşcă exploziv ca o erupţie de sânge. Inerţia îl făcu pe Crew să cadă pe spate, în timp ce Laine aştepta, gâfiind, cu sticla încă în mână. Apoi se lăsă să cadă în genunchi, învingându-şi valul de greaţă, în timp ce încerca să ajungă la el. Trebuia să-i scoată cheia din buzunar, să ia pistolul, să ia telefonul... Să scape.
   - Nu! Fir-ar să fie! exclamă ea furioasă când îşi dădu seama că Crew căzuse prea departe.
   Se ridică, trecu peste canapea până în spate şi o împinse cu umărul, ca s-o apropie de el. Puţin mai aproape. Doar puţin.
   Sângele îi vuia în urechi şi propria ei voce, ascuţită şi disperată, părea să răsune de la mile distanţă, în timp ce-şi ordona sieşi la nesfârşit: „Haide, haide, hai! “
   Lăsându-se iar pe podea, îl apucă de pantalon şi-l trase spre ea.
   - Cheia, cheia, o, Doamne, Te rog, ajută-mă să iau cheia...
   Aruncă o privire după pistol. Era pus pe bufetul de bucătărie, la aproape 3 metri distanţă. Aplecându-se, forţă până când metalul îi intră în came, dar cu mâna cealaltă ajunse la buzunar şi-şi strecură înăuntru degetele tremurătoare.
   Lacrimile usturătoare i se revărsară pe obraji, când simţi cu degetele micul obiect de metal. Gâfâind, introduse pe dibuite cheia în încuietoare, în timp ce scrâşnea din dinţi şi-şi înjura stângăcia.
   Micul declic răsună ca un foc de armă. Începu să murmure rugăciuni incoerente de recunoştinţă, în timp ce-şi scotea cătuşa de pe încheietura mâinii.
   „Gândeşte. Gândeşte şi nimic mai mult. Respiră şi gândeşte.“
   Se aşeză pe podea, sacrificând câteva secunde preţioase ca să-i treacă panica.
   Poate că-l omorâse. Poate-l ameţise doar. A dracului să fie dacă avea să verifice. Dar dacă nu era mort, va veni după ea. Se ridică şi, gâfâind, începu să-l tragă spre canapea. Spre cătuşe. O să-l imobilizez; asta trebuia să facă. Să-l lege. Să ia telefonul, să ia pistolul, să cheme în ajutor.
   Oftă uşurată când îi prinse cătuşele pe mână. Faţa lui Crew era plină de sânge. Îi trase jacheta într-o parte ca să-şi ia telefonul din buzunarul de la piept.
   Sunetul neaşteptat al unui claxon de maşină o făcu să ţipe scurt, speriată. Privi spre uşă. Era cineva afară. Cineva care putea s-o ajute.
   - Ajutor... abia reuşi ea să şoptească, ridicându-se în picioare.
   Se repezi înainte, dar o mână o apucă de gleznă, făcând-o să cadă pe podea cu faţa în jos.
   Nu ţipă. Începu să mârâie ca o fiară, în timp ce lovea cu picioarele înapoi, târându-se înainte. Crew smuci, cuprinzându-i piciorul cu mâna astfel încât fu nevoită să se răsucească şi să se ridice în şezut ca să-l atace cu pumnii şi unghiile.
   Sistemul de alarmă al maşinii continua să sune, ca un vaiet pe două note, la nesfârşit, în timp ce Laine se lupta cu Crew, care o trăgea tot mai aproape. Sângele îi şiroia pe faţă, curgând şi din zgârieturile proaspete lăsate de unghiile ei.
   Laine auzi un trosnet şi, agitându-şi orbeşte braţul, nimeri în nişte cioburi de sticlă. Durerea o făcu să se rostogolească, împingându-se cu coatele pentru a mai câştiga câţiva centimetri.
   Strângea în mână sticla de vin. De astă dată, când se răsuci spre el, o ţinea cu ambele mâini, ca pe o bâtă de baseball. Şi lovi din răsputeri.
   Se auzi un bubuit - în capul ei? în cameră? Afară? Strânsoarea mâinilor lui Crew slăbi, ochii i se dădură peste cap şi rămase nemişcat.
   Scâncind, Laine se târî înapoi, ca un rac.

       Aşa o găsi Max când năvăli în cameră. Chircită pe podea, cu mâinile pline de sânge şi hainele rupte.
   - Laine! Iisuse Hristoase Atotputernice!
   Se repezi la ea, pierzându-şi autocontrolul la care apelase ca să ajungă înăuntru, să ajungă la timp. Căzu alături în genunchi, trecându-şi mâinile pe faţa ei, peste păr, peste trup.
   - Cât de grav eşti rănită? Unde te doare? Te-a împuşcat?
   - Ce...? Împuşcat...?
   Vederea-i era tulbure şi intermitentă, ca un film cu zgârieturi.
   - Nu, n-am... e doar vinul...
   Un râs euforic îi izbucni din gât.
   - Vin roşu şi, da, sângele lui. Al lui. E al lui, mai mult... A murit? întrebă ea, aproape pe un ton de conversaţie. L-am omorât?
   Max îi dădu la o parte părul de pe faţă, palpându-i uşor cu degetul mare obrazul învineţit.
   - Poţi să mai rezişti puţin?
   - Sigur. Nicio problemă. Nu vreau decât să stau şi să răsuflu.
   Apropiindu-se de Crew, Max se lăsă pe vine lângă el.
   - E viu, spuse, după ce-i luă pulsul, studiindu-i chipul plin de sânge şi desfigurat de zgârieturi. L-ai cam cotonogit, este?
   - Am dat în el cu sticla de vin.
   Camera părea să se clatine uşor în jurul ei, iar aerul se unduia ca apa.
   - De două ori. Şi ai apărut tu. Mi-ai primit mesajul?
   - Mda, l-am primit.
   După ce-l căută pe Crew de arme, Max reveni lângă Laine.
   - Sigur n-ai nimic grav?
   - Mă simt amorţită, doar atât.
   - Atunci e bine.
   Max îşi puse pistolul pe podea, alături, şi o cuprinse cu braţele.
   Toată frica, furia, deznădejdea pe care şi le reprimase în ultima oră îl străbăteau acum valuri-valuri.
   - Trebuie să mă abţin... murmură el, cu buzele lipite de gâtul ei. Nu vreau să-ţi fac nimic, dar trebuie să rezist...
   - Şi eu, răspunse Laine, strângându-se lângă el. Şi eu. Ştiam că o să vii. Ştiam că vei ajunge aici, dar, n-am stat nici eu degeaba. Se retrase puţin. Ţi-am spus că pot să-mi port singură de grijă.
   - Mi-ar fi greu să te contrazic. Hai să vedem dacă ne putem ţine pe picioare.
   După ce se ridicară, Laine se rezemă de el, şi-l privi pe Crew.
   - Chiar l-am doborât. Mă simt... puternică şi mulţumită şi...
   A înghiţit în sec, apăsându-şi abdomenul cu mâna.
   - Şi mi-e cam rău.
   - Hai să mergem afară, să iei puţin aer. Aici, în casă, am să rezolv eu. Poliţia e pe drum.
   - OK. Cine tremură, tu sau eu?
   - Amândoi, cred. Încă mai eşti sub efectul şocului, Laine. Am să te scot te-aici, şi vreau să stai jos, să te culci pe pământ, dacă-ţi ajută cu ceva. O să chemăm o ambulanţă.
   - N-am nevoie de nicio ambulanţă.
   - Asta rămâne de văzut, dar el mai mult ca sigur are. Hai, să mergem...
   O conduse afară. De lângă colţul casei apăru Jack, cu cuţitul într-o mână şi o piatră în cealaltă. Lui Laine îi trecu prin minte, vag, că arăta extrem de caraghios. Jack scăpă din mâini piatra şi cuţitul se împletici înainte şi o cuprinse în braţe.
   - Lainie... Lainie...
   Îngropându-şi faţa în umărul ei, izbucni în lacrimi.
   - Nu-i nimic. N-am nimic. Şşşt...
   Îi cuprinse faţa cu mâinile, retrăgându-se ca să-l sărute pe obraji.
   - E totul în regulă, tată.
   - N-aş mai fi putut trăi... N-aş mai fi putut...
   - Ai venit. Aţi venit când am avut nevoie de voi. N-am noroc? Iubesc doi oameni care-mi sunt alături la nevoie.
   - Nu ştiam dacă să mă mai întorc sau nu... începu el.
   Cu un gest plin de tandreţe, Laine îi şterse lacrimile de pe obraji.
   - Dar te-ai întors, nu-i aşa? Iar acum, trebuie să pleci.
   - Lainie.
   - Poliţia va ajunge aici din clipă-n clipă. N-am trecut prin toate astea ca să văd cum te arestează. Du-te. Până nu vin.
   - Trebuie să-ţi spun nişte lucruri...
   - Mai târziu. Poţi să mi le spui mai târziu. Ştii unde mă găseşti. Te rog, tăticule, du-te.
   Max ieşi din casă, cu telefonul la ureche.
   - Crew e imobilizat. Laine e cam răvăşită, dar în rest e bine. Crew va avea nevoie de asistenţă medicală. Laine şi cu mine aşteptăm aici. Când credeţi că ajungeţi?... Bine, vă aşteptăm.
   - Îţi mulţumesc, îi întinse mâna Jack. Poate că eşti totuşi... aproape... bun pentru ea. Ne mai vedem. Curând, adăugă el, întorcându-se spre Laine. În curând, fetiţo.
   - Vin, spuse Laine, auzind sirenele. Grăbeşte-te.
   - E nevoie de mai mult decât nişte sticleţi de provincie ca să-l prindă pe Big Jack O’Hara, îi făcu el cu ochiul. Să-mi ţii o lampă aprinsă la fereastră.
   Jack se întoarse şi o luă la trap spre pădure, aruncându-le un ultim salut din mers, înainte de a dispărea printre copaci.
   - Ei... răsuflă prelung Laine. S-a dus. Îţi mulţumesc.
   - Pentru ce? o întrebă Max.
   - Pentru că l-ai lăsat pe tatăl meu să plece.
   - Nu ştiu despre ce vorbeşti. Nu l-am cunoscut niciodată pe tatăl tău.
   Râzând înăbuşit, Laine se frecă la ochi.
   - Cred că acum am să stau jos, cum m-ai sfătuit.

       Nu-i era greu să câştige o controversă despre o vizită la urgenţă cu un om care era atât de uşurat s-o vadă vie şi nevătămată, încât ar fi acceptat orice-i cerea.
   Laine profită de asta, şi de prietenia lui Vince, ca să se ducă direct acasă.
   Urma să-i dea şefului poliţiei o declaraţie mai completă, a doua zi dimineaţa. Dar Vince acceptase, pe moment, şi relatarea prescurtată a evenimentelor.
   Îi povestise totul şezând pe pământ, în faţa cabanei, cu o pătură pe umeri. Deşi din tot episodul cu Crew nu se alesese decât cu câteva tăieturi şi vânătăi, nu avu nicio obiecţie când Max întrerupse interogatoriul poliţiei, o ridică în braţe şi o duse la maşină.
   Simţi o mare satisfacţie să-l vadă pe Crew dus cu targa.
   O mare satisfacţie. Fiica lui Jack O’Hara încă nu-şi pierduse reflexele.
   Recunoscătoare, fu singurul lucru care-i putea trece prin minte, în timp ce stătea sub pulsaţia fierbinte şi măruntă a duşului. Îi era atât de recunoscătoare lui Max, lui Vince, sorţii... La naiba, până şi comunicaţiilor digitale le era recunoscătoare. Îi venea să-şi pună telefonul celular în ramă, la loc de onoare. Niciodată-n viaţa ei n-avea să mai bea cabernet.
   Ieşi de sub duş şi se şterse cu grijă. Amorţeala trecuse de mult, şi fiecare cucui, julitură şi vânătaie o durea. Înghiţi patru aspirine, apoi îşi adună curajul şi se privi goală în oglindă.
   - Au. Aoleu.
   Expiră şuierător, în timp ce se întorcea să se vadă şi din spate.
   Toată era un mozaic multicolor de vânătăi. Pe şolduri, pe pulpe, pe genunchi, pe braţe... Şi mai ales pe obrazul drept.
   Toate vor trece, se consola ea. Se vor şterge şi vor fi date uitării, imediat ce se va întoarce la viaţa ei.
   Alex Crew urma să-şi petreacă restul zilelor după gratii. Spera s-o blesteme în fiecare zi şi în fiecare noapte să viseze diamante.
   Ca o concesie faţă de vânătăi, luă pe ea un trening larg şi-şi legă părul la spate. Ca o concesie pentru vanitate, petrecu ceva mai mult timp cu fardurile, ca să-şi atenueze semnele de violenţă de pe faţă.
   Apoi se întoarse, îşi desfăcu braţele şi i se adresă lui Henry, care o urmase ca o umbră - chiar şi în baie - de când îl luase înapoi de la Jenny.
   - N-arăt prea rău, ce zici?
   Laine îl găsi pe Max în bucătărie, încălzind pe aragaz conţinutul unei cutii de supă.
   - Mă gândeam că poate ţi-e foame.
   - Te gândeai bine.
   Max făcu un pas spre ea, atingându-i delicat cu degetele vânătaia.
   - Îmi pare rău că n-am ajuns mai repede.
   - Dacă-ţi pare rău, îmi minimalizezi curajul şi inteligenţa, şi mă felicitam cu mare plăcere pentru ele.
   - N-aş vrea să fac asta, dar trebuie să-ţi spun că mă simt înşelat. Mi-ai tăiat orice şansă de a-l stâlci pe nenorocitul ăla în bătaie.
   - Data viitoare când avem de-a face cu un ucigaş sociopat, poţi să-i faci ce vrei.
   - Data viitoare... repetă el, întorcându-se să mestece supa.
   Laine îşi împreună mâinile.
   - Ne-am cam repezit, Max.
   - E clar.
   - Oamenii... îmi imaginez că oamenii care ajung împreună în situaţii periculoase sau dramatice se pripesc adesea. Îi domină emoţiile. Când lucrurile se liniştesc, probabil regretă că şi-au urmat impulsurile.
   - Logic.
   - Am putea regreta dacă am merge mai departe aşa cum am vorbit la început. Am putea regreta dacă ne repezim orbeşte într-o relaţie, ca să nu mai spun într-o căsătorie.
   - Am putea.
   Bătu cu lingura în marginea oalei, apoi o puse jos şi se întoarse spre ea.
   - Ai vreo rezervă?
   Laine îşi strânse buzele înainte de a începe să-i tremure, îl vedea pe Max în bucătăria ei, la aragazul ei, înalt şi slab, cu ochii aceia periculoşi şi poziţia dezinvoltă.
   - Nu, n-am nicio rezervă. Nici cea mai mică reţinere.
   Se repezi la el, ridicându-se pe vârfuri când braţele lui o înconjurară.
   - O, Doamne, nicio reţinere n-am... Te iubesc atât de mult!
   - I-auzi! Asta-i bine.
   Gura lui îi strivi buzele, apoi deveni mai blândă, mai insinuantă.
   - Nici eu n-am reţineri. Şi-n plus, tocmai ţi-am cumpărat ceva de la New York. S-ar irosi de pomană, dacă ai avea acum chef s-o faci pe raţionala cu mine.
   Scoase cutia din buzunar.
   - Sunt destul de sigur că mi-am amintit ce spuneai că-ţi place.
   - Ai avut timp să-mi cumperi un inel, în toată nebunia asta?
   Max clipi din ochi.
   - Păi... voiai un inel?
   - Nu face pe deşteptul cu mine.
   Deschise cutia şi inima încetă o clipă să-i mai bată, când văzu diamantul cu tăietură pătrată, în montura simplă de platină.
   - E perfect. Ştii şi tu că e perfect.
   - Încă nu.
   Îl scoase din cutie şi i-l puse în deget.
   - Abia acum e perfect.
   Îi sărută falangele julite, chiar sub inel.
   - Am să-mi petrec toată viaţa cu tine, Laine. Vom începe în seara asta, cu tine stând aici şi eu preparând supa.
   - Sună frumos. Frumos şi normal.
   - Putem să ne şi ciondănim, dacă vrei.
   - Nici asta nu sună prea rău. Poate că, înainte să ne certăm, ar fi bine să ne debarasăm şi de celelalte. Pot să le văd?
   Max stinse focul şi deschise servieta pe care o pusese pe masă.
   Când îl văzu scoţând puşculiţa, Laine izbucni în râs şi se lăsă să cadă pe scaun.
   - E îngrozitor să mă gândesc că am riscat să fiu omorâtă pentru ce e în burta unui purcel de ceramică.
   - Un reprezentant al companiei de asigurări le va lua mâine.
   Max desfăcu un ziar şi ridică micul ciocan pe care-l găsise în oficiu.
   - Vrei să faci tu onorurile?
   - Nu. Eşti invitatul meu.
   Fu nevoie de două lovituri zdravene ca să scoată căptuşeala şi apoi punga. Max turnă cascada scânteietoare în mâna lui Laine.
   - Nu devin cu nimic mai puţin strălucitoare, nu-i aşa?
   - Cel de pe degetul tău îmi place mai mult.
  Laine zâmbi.
   - Şi mie.
   În timp ce Max arunca ziarul şi cioburile, Laine presără diamantele pe catifea.
   - Acum vor avea jumătate din ele. Şi, de vreme ce Crew a fost identificat şi capturat, s-ar putea să le găsească şi pe celelalte, acasă la el, sau într-un seif, pe numele lui.
   - S-ar putea să fi ascuns aşa o parte din ele, însă nu cred că s-a dus la Columbus ca să-i dea un cadou copilului ăluia, din bunătate sufletească sau obligaţie paternă. Fosta nevastă şi fiul lui au ceva la ei sau ştiu ceva.
   - Max, nu te duce după ei, îl rugă ea, luându-l de mână. Lasă-i în pace. Nu vor decât să scape de el. Tot ce mi-ai spus dovedeşte că femeia aia încearcă doar să-şi apere copilul, să-i ofere o viaţă normală. Dacă-i urmăreşti, o să se simtă vânată şi va fugi iar. Ştiu cum e. Ştiu ce a simţit mama mea până şi-a găsit liniştea lângă Rob. Iar tatăl meu, da, e un hoţ şi un escroc, şi un mincinos pe deasupra, dar nu e nici nebun, nici ucigaş.
   Împinse diamantele spre el.
   - Toate diamantele astea nu merită suferinţa băiatului ăluia nevinovat care va trăi ştiind că tatăl lui a fost un asasin. Sunt doar nişte pietre. Nişte simple obiecte.
   - Lasă-mă să mă gândesc.
   - Bine.
   Laine se ridică şi-l sărută pe creştet.
   - OK. Îţi spun eu cum facem. Am să pregătesc câteva sandvişuri la supa asta. Între timp, tu poţi să confrunţi diamantele cu cele de pe lista ta. Apoi le vom pune la loc şi vom mânca de cină ca 2 oameni normali.
   Se duse să ia pâinea.
   - Şi când crezi că pot să-mi primesc maşina înapoi din New Jersey?
   - Am un cunoscut care o s-o aducă peste vreo două zile. Între timp, am să te transport eu, sau poţi folosi maşina mea.
   - Vezi, plicticos şi normal. Muştar sau maioneză pe şuncă?
   - Muştar, răspunse el absent.
   O vreme Max lucră în tăcere.
   - Fir-aş al naibii, izbucni el.
   Laine îi aruncă o privire.
   - Ce-i?
   - Stai să mai verific o dată.
   - Nu se adună, aşa-i? întrebă ea, aducând farfuriile la masă.
   Max o privi lung.
   - Mă temeam de asta. De fapt, nici nu mă temeam, eram doar resemnată. Sunt mai puţine de-un sfert?
   - Lipsesc vreo 25 de carate.
   - Hmm... Ei bine, clientul tău ar fi de acord, sunt sigură, că s-ar putea ca părţile să nu fi fost egale. Că poate cele rămase sunt puţin mai grele.
   - Dar nu e cazul, aşa-i?
   - Da. Mă îndoiesc că asta e explicaţia.
   - Le-a vârât în buzunar. Tatăl tău.
   - Probabil şi-a luat partea, a ales câteva pietre, ca pe un fel se asigurare, le-a păstrat la el, după care pe celelalte le-a mutat în alt container –- în puşculiţă. Putea să-şi ţină „asigurarea“ într-un chimir, într-o pungă la gât, sau chiar în buzunar.
   „Dacă-ţi pui toate ouăle într-un singur coş, Laine, o să se rupă toarta. Şi atunci, nu te-alegi decât cu nişte jumări.“
   - Vrei şi cafea?
   - Vreau o bere. L-am lăsat să plece.
   - L-ai fi lăsat să plece oricum.
   Laine luă berea, o desfăcu, apoi i se aşeză pe genunchi.
   - De fapt, nu s-a schimbat nimic. Doar 25 de carate amărâte s-au dus.
   Îl sărută pe un obraz, apoi pe celălalt şi, apoi pe gură.
   - E-n regulă, da?
   Când îşi rezemă capul pe umărul lui, Max îi mângâie părul.
   - Mda, e-n regulă. S-ar putea să-i trag un şut în fund lui taică-tu dacă-l mai văd vreodată, da-n rest, e-n regulă.
   - Bine.
   Max rămase aşezat, mângâind-o pe păr. Pe masă erau sandvişuri cu şuncă, iar pe aragaz, supă. Pe podea moţăia un câine. În lumina din bucătărie scânteiau diamante în valoare de câteva milioane - mai mult sau mai puţin.
   E în regulă, îşi spuse Max. Ba chiar, de-a dreptul extraordinar. Viaţa n-avea să mai fie niciodată plictisitoare.

17.

         New York, 2059

   Murea de nerăbdare să ajungă acasă. Faptul de a şti că o aşteptau casa ei, patul ei, lucrurile ei, făcea ca până şi traficul nesuferit de după-amiază, de la aeroport spre oraş, să fie o plăcere.
   Între taxiuri, navetişti şi maxibuzele ca nişte tancuri aveau loc mici fricţiuni, trădări abjecte şi lupte amarnice. Deasupra, aerotramurile, blimpurile şi mininavetele brăzdau cerul.
   Spectacolul războaielor din trafic o provoca însă îndeajuns ca să-şi imagineze că sărea pe locul din faţă ca să ia volanul şi să se avânte în vânzoleală, cu mult mai mult entuziasm şi mai multă agresivitate decât şoferul.
   Doamne, cât iubea New York-ul!
   În timp ce şoferul se târa cu taxiul pe FDR, ca un soldat al armatei de autovehicule ce luau cu asalt oraşul, Samantha se distra privind reclamele animate. Unele înfăţişau mici povestiri şi, ca scriitoare capabilă să aprecieze just o istorisire reuşită, Samantha Gannon le urmărea delectându-se.
   Observă una - o femeie frumoasă tolănită lângă piscină, într-o staţiune, singură şi plictisită, în timp ce în jur se bălăceau sau se plimbau diverse cupluri. Comandă de băut şi, la prima sorbitură, întâlneşte privirea unui bărbat fermecător care tocmai ieşea din apă. Muşchi supli, zâmbet mortal. Un moment intens care se dizolvă într-o scenă la lumina lunii, cu cei doi plimbându-se de mână, fericiţi.
   Morala reclamei? Bea Silby’s Rum şi deschide-ţi calea spre aventură, romantism şi sex grozav.
   Numai de-ar fi atât de uşor...
   În fond, pentru unii chiar era. Bunicii ei avuseseră parte de un asemenea moment. Romul nu jucase niciun rol, cel puţin în versiunile pe care le auzise. Dar când li se întâlniseră privirile ceva explodase şi începuse să sfârâie, prin fluxul sorţii.
   Întrucât în toamna următoare împlineau 56 de ani de căsnicie, reieşea clar că acel ceva făcuse o treabă trainică.
   Şi pentru că soarta-i adusese împreună, Samantha stătea acum pe canapeaua din spate a unui Sedan mare şi negru, mergând spre nordul oraşului, spre casă, după două săptămâni de bătut drumurile interminabile şi cu hurducături făcând turul ţării.
   Fără bunicii ei, fără ceea ce făcuseră ei, fără alegerea lor, n-ar fi existat nicio carte. Nicio excursie. Nicio întoarcere acasă. Lor le datora totul - mă rog, nu şi excursia, se corectă ea. Nu-i putea învinui pentru asta. Spera doar să fie măcar pe jumătate la fel de mândri de ea cum era ea de ei.
   Samantha E. Gannon, autoarea bestsellerului naţional Pietre fierbinţi.
   Ca focu’, şi mai multe nu!
   Lansarea cărţii în paisprezece oraşe - de la un ocean la celălalt - în numai 15 zile, interviurile, întâlnirile cu publicul, hotelurile şi staţiile mijloacelor de transport - toate o epuizaseră peste măsură.
   Şi, hai să fim cinstiţi, îşi spuse ea, au fost fabuloase, într-un ritm demenţial.
   În fiecare dimineaţă se dăduse jos din câte un pat străin, deschizându-şi cu greu ochii cârpiţi pentru a se privi în oglindă ca să se sigure că tot ea era. Că i se întâmpla cu adevărat ei, Sam Gannon.
   Toată viaţa scrisese, ori de câte ori auzise, povestea familiei, de fiecare dată când le cerea bunicilor ei să i-o spună, smulgea de la ei amănunte. Îşi cizelase meşteşugul în ceasurile petrecute în pat, imaginându-şi aventura, de-a lungul copilăriei.
   I se păruse atât de romantic, atât de fascinant... Dar minunat era faptul că li se întâmplase rudelor sale, unor oameni prin venele cărora curgea acelaşi sânge cu al ei.
   Actualul ei proiect mergea la fel de bine. Îl intitulase simplu: Big Jack, îşi spunea că străbunicul ei ar fi meritat o mare parte din drepturile de autor.
   Voia să se întoarcă la el, să se afunde în lumea pungăşiilor şi a falsurilor lui Jack O’Hara, în viaţa lui din afara limitelor legii.
   Excursia şi pregătirile nu-i lăsaseră la dispoziţie nici măcar o oră în care să scrie. Şi rămăsese în urmă.
   Dar nu se va apuca imediat de lucru. N-o să se gândească la lucru timp de cel puţin patruzeci şi opt de ore binecuvântate. Avea de gând să-şi arunce bagajele, eventual dându-le foc cu tot ce conţineau şi să se închidă în casa ei minunată şi liniştită. Va umple cada cu spumă şi va destupa o sticlă de şampanie. Se va cufunda în apa fierbinte şi va sorbi din şampania rece. Dacă-i va fi foame, putea să-şi frigă ceva în Autochef. Nu-i păsa ce anume, de vreme ce era mâncarea ei, din bucătăria ei. Apoi, avea să doarmă 10 ore încheiate.
   Nu va răspunde la telelink. Vorbise cu părinţii, cu fratele şi sora ei şi cu bunicii, din avion, şi le spusese tuturor că se va da la fund pentru vreo două zile. Prietenii şi asociaţii ei de afaceri puteau să aştepte o zi–două. Pentru că aşa-zisa ei relaţie intimă luase sfârşit cu o lună în urmă, n-o aştepta niciun bărbat. Ceea ce, probabil, era perfect.
   Se îndreptă de spate când maşina coti spre bordură. Acasă! îşi dădu seama că se lăsase furată de gânduri, ca de obicei, şi nu observase că se apropia de destinaţie.
   Îşi luă caietul şi genata de voiaj şi îi dădu un bacşiş gras şoferului când acesta îi aduse până la uşă valiza şi sacul de haine. Abia aştepta să-l vadă plecând, fericită că era ultimul om cu care trebuise să vorbească până se hotăra să iasă iar la suprafaţă. Era atât de mulţumită, încât fu cât pe ce să-l sărute pe gură.
   Se stăpâni însă, îi făcu cu mâna, apoi îşi târî lucrurile în micul antreu al Casei de Păpuşi Urbane a lui Sam, cum îi plăcea bunicii ei s-o numească.
   - M-am întors!
   Se rezemă de uşă, respiră adânc, apoi dansă scurt în loc, scuturându-şi şoldurile şi răsucindu-şi umerii.
   - A mea, a mea, a mea! E numai a mea! M-am întors, puişor!
   Se opri brusc, cu braţele sus, pradă acelui dans exuberant, şi privi cu gura căscată livingul. Mesele şi scaunele erau răsturnate, iar frumoasa ei canapeluţă zăcea pe spate, ca o broască ţestoasă întoarsă cu burta în sus. Ecranul fusese smuls din perete şi aruncat în mijlocul camerei, spart, printre fotografiile înrămate şi hologramele de familie. Pe pereţi nu mai rămăsese niciun tablou.
   Sam îşi dădu cu pumnii în cap, îşi încleştă degetele în părul ei scurt şi roşu, şi scoase un muget:
   - Pentru numele lui Dumnezeu, Andrea! Să ţii casa lună nu-nseamnă s-arate ca pe Lună!
   O petrecere, două, mai treacă-meargă, dar aşa ceva... întrecea orice limită. Avea să-i dea nişte şuturi zdravene în fund.
   Smulse linkul de buzunar şi apăsă pe buton, accesându-i numele.
   - Andrea Jacobs. Fostă prietenă, adăugă ea mormăind, în timp ce se făcea legătura.
   Scrâşnind din dinţi, se răsuci pe călcâie şi ieşi din cameră, pornind pe scară în timp ce asculta mesajul înregistrat al Andreei.
   - Ce naiba ai făcut, se răsti ea în link, ai pus o bombă aici? Cum mi-ai putut face una ca asta, Andrea? Cum ai putut să-mi distrugi lucrurile şi să-mi laşi casa în halul ăsta? Unde naiba eşti? Fă bine şi fugi cât te ţin picioarele, fiindcă dac-am să pun mâna pe tine... Iisuse Hristoase, şi mirosul ăsta ce mai e?! Am să te omor pentru figura asta, Andreea.
   Mirosul era atât de puternic, încât fu nevoită să-şi acopere partea de jos a feţei cu o mână, în timp ce deschidea cu un şut uşa dormitorului.
   - Aici pute, şi, o, Doamne, o, Doamne, dormitorul meu...! Niciodată n-am să te iert. Jur pe toţi sfinţii, Andrea, eşti moartă! Lumina! comandă ea răstit.
   După ce lumina se aprinse şi ochii i se limpeziră, o văzu pe Andrea prăvălită pe podea, peste o grămadă de aşternuturi pătate de sânge, şi înţelese că spusese adevărul. Andrea era moartă.

       Fusese cât pe ce să iasă pe uşă. Încă 5 minute, şi i se termina schimbul. Era foarte probabil ca altcineva să fi preluat cazul.
   Altcineva să-şi petreacă o noapte toridă de vară cu un cadavru umflat.
   Abia încheiase ultimul caz, şi fusese o oroare, iar acum Andrea Jacobs era a ei, într-un fel.
   Locotenentul Eve Dallas respira printr-o mască dotată cu filtru.
   Nu rezolva mare lucru şi arăta ridicol, după părerea ei, dar o ajuta să reducă parţial mirosul, când avea de-a face cu morţi copţi bine de tot.
   Deşi temperatura camerei era reglată la un nivel suportabil, trupul avusese la dispoziţie cinci zile pentru descompunere. Era umflat de gaze şi îşi eliminase dejecţiile. Cel care îi tăiase Andreei Jacobs beregata nu se mulţumise doar s-o omoare. O lăsase şi să putrezească.
   - Identitatea victimei confirmată. Jacobs, Andrea. Douăzeci şi nouă de ani, sex feminin, rasă mixtă. Beregata a fost tăiată, după câte se pare, dintr-o mişcare descendentă, de la stânga la dreapta. Sunt semne că ucigaşul a atacat-o de la spate. Gradul de descompunere al cadavrului îngreunează constatarea altor leziuni, contuzii defensive etcetera, prin examen vizual la faţa locului. Victima e îmbrăcată în haine de stradă.
   Haine de petrecere, îşi spuse Eve, observând sclipirea de pe tivul murdărit al rochiei şi pantofii cu tocuri ca spărgătoarele de gheaţă aruncaţi prin cameră.
   - A venit în casă de la o întâlnire, poate după ce a bătut cluburile. S-ar putea să fi adus pe cineva cu ea, deşi nu pare.
   Se uită prin încăpere, memorând detaliile. Un moment, îşi dori s-o fi avut cu ea pe Peabody, dar o trimisese deja acasă pe fosta ei ajutoare şi foarte noua parteneră. N-avea niciun rost s-o cheme şi să-i strice cina festivă cu iubitul numărul unu, unde ştia că se dusese.
   - S-a întors singură. Dacă venea cu cineva, chiar dacă individul avea de gând s-o omoare, mai întâi ar fi întreţinut relaţii sexuale. De ce să piardă ocazia? Şi nu se văd urme de luptă. Nu s-a împotrivit. O tăietură scurtă. Nicio altă urmă de armă.
   Privi din nou cadavrul şi o reînvie în minte pe Andrea Jacobs.
   - Se întoarce de la întâlnire, din oraş. A băut câteva pahare. Urcă la etaj. Aude ceva? Probabil că nu. Poate că-i atât de proastă, încât urcă scara după ce a auzit un zgomot sus. Vom afla dacă a fost proastă sau nu, dar pun pariu că individul a auzit-o. A auzit-o intrând în casă.
   Eve ieşi în hol, stătu un moment pe loc, imaginându-şi momentul, fără să ia în seamă echipa de criminalişti care examina casa. Apoi intră din nou în cameră, imaginându-şi cum ar fi aruncat din picioare pantofii aceia cu tocuri pân-la cer. Tălpile ar fi plâns de uşurare. Poate că ridicase un picior şi se aplecase puţin, să şi-l maseze, iar când s-a îndreptat, individul a atacat-o.
   A ieşit de după uşă, îşi spuse Eve, sau din debaraua încastrată în peretele din spatele uşii. A păşit drept în spatele ei, a apucat-o de păr şi i-a retezat gâtul.
   Cu buzele ţuguiate, Eve studie formele petelor de sânge.
   A ţâşnit din jugulară, îşi spuse ea, pe pat. Victima stă cu faţa spre pat, el e în spate. Nu se-ncurcă. Taie scurt, o împinge uşor înainte şi în cădere sângele continuă să ţâşnească.
   Aruncă o privire spre ferestre. Draperiile erau trase. Apropiindu-se, le dădu la o parte, observând că şi filtrul mat era în funcţiune.
   Intrusul îl pornise. Nu voia să observe nimeni lumina sau mişcarea.
   Se întoarse, îndesându-şi masca în trusa de teren.
   Criminaliştii şi examinatorii mişunau peste tot, în costumele lor securizate. Eve dădu din cap spre un agent în uniformă.
   - Spune-le celor de la morgă că pot s-o împacheteze, să-i pună eticheta şi s-o ridice. Unde-i martora?
   - Jos, la bucătărie, locotenente.
   Eve se uită la ceas.
   - Ia-ţi partenerul şi începe o trecere în revistă a vecinilor. Ai ajuns primul la faţa locului, da?
   Poliţistul îşi îndreptă umerii.
   - Da, să trăiţi.
   Eve aşteptă o clipă.
   - Și?
   Nimeni n-ar fi vrut să se pună rău cu Dallas. Era înaltă, zveltă şi îmbrăcată în pantaloni subţiri de vară, tricou şi geacă. Poliţistul o văzuse pregătindu-se înainte de a intra în dormitor, iar acum avea o pată de sânge pe degetul mare.
   Părul şaten îi era, tuns scurt. Ochii căprui aveau o expresie tipică de poliţist.
   Poliţistul auzise că pe copoii leneşi îi înfuleca la micul dejun şi-i scuipa la prânz, iar el voia să apuce seara.
   - Anunţul a venit la 16 şi 40: s-a raportat o spargere şi o posibilă moarte, la adresa asta.
   Eve întoarse capul spre dormitor.
   - Mda, probabil.
   - Colegul meu şi cu mine am ajuns primii la faţa locului la 16 şi 52. Martora, Samantha Gannon, locatară, ne-a întâmpinat la uşă. Era foarte tulburată.
   - Treci la subiect, Lopkre, îl grăbi ea, citindu-i numele de pe ecuson.
   - Era isterizată, locotenente. Vomase deja, chiar în faţa uşii.
   - Da, am observat-o şi pe-asta.
   Întrucât nu părea dornică să muşte din el, omul se mai relaxă puţin.
   - Şi a vărsat din nou, în acelaşi loc, imediat după ce ne-a deschis uşa. Apoi s-a îndoit de mijloc, acolo în antreu, plângând şi repetând: „Andrea e moartă, sus“. Partenera mea a rămas cu ea, în timp ce eu am urcat. N-am avut prea mult de mers.
   Se strâmbă, arătând cu capul spre dormitor.
   - Am simţit mirosul. Când m-am uitat înăuntru, am văzut şi cadavrul. Şi, ăă, cum am putut confirma moartea vizual, din uşă, n-am intrat, ca să nu contaminez locul crimei. Am cercetat sumar etajul, ca să confirm că nu mai era nimeni în casă, viu sau mort, apoi am dat raportul.
   - Şi partenera dumitale?
   - Partenera mea a rămas tot timpul cu martora. Are... ofiţerul Ricky are un talent special să calmeze victimele şi martorii. A liniştit-o.
   - În regulă. Am s-o trimit pe Ricky. Începeţi expertiza.
   Eve pomi spre parter. Observă valiza de lângă uşă, mapa cu caietul, poşeta cât toate zilele, fără de care unele femei nu păreau în stare să facă un pas.
   Livingul părea răvăşit de un uragan, la fel ca şi mica încăpere media de lângă holul central. Bucătăria arăta ca şi cum acolo şi-ar fi făcut de cap o echipă de bucătari nebuni - un pleonasm, după părerea lui Eve.
   Agenta în uniformă şedea într-un mic alcov din colţ, la o masă albastră, faţă-n faţă cu o roşcată căreia Eve îi dădu în jur de 25i de ani. Era atât de palidă, încât pistruii presăraţi pe nas şi pe pomeţii obrajilor îi ieşeau în evidenţă ca scorţişoara pe orezul cu lapte.
   Ochii-i de un albastru intens erau injectaţi, sticloşi de lacrimi. Avea părul tuns scurt, chiar mai scurt decât al lui Eve, cu un mic breton deasupra frunţii. La urechi avea nişte cercei de argint enormi şi era îmbrăcată cu jachetă, bluză şi pantaloni de un negru newyorkez tipic.
   Haine de voiaj, presupuse Eve, cu gândul la bagajele din hol.
   Agenta în uniformă - Ricky, îşi aminti ea - care îi vorbea încet, liniştitor se întrerupse şi ridică ochii spre Eve. Schimbară o privire, ca de la poliţist la poliţist.
   - Sună la numărul pe care ţi l-am dat, Samantha.
   - O să sun. Vă mulţumesc. Mulţumesc că aţi stat cu mine.
   - Pentru puţin.
   Ricky se ridică de la masă şi pomi spre Eve, care aştepta lângă uşă.
   - Locotenente, e foarte zguduită, dar o să mai reziste puţin.
   Totuşi, mai devreme sau mai târziu va ceda; abia se mai ţine.
   - Ce număr i-ai dat?
   - De la Asistenţa Victimelor.
   - Bine. Ai înregistrat conversaţia?
   - Da, locotenente, cu permisiunea ei.
   - Vezi să ajungă pe biroul meu.
   Eve ezită un moment. Şi Peabody avea un stil liniştitor, dar Peabody nu era acolo.
   - I-am spus partenerului dumitale să te ia şi să bateţi pe la uşi. Găseşte-l, spune-i că între timp ţi-am cerut să rămâi la faţa locului, şi să-şi ia alt agent pentru chestionarea vecinilor. Dacă cedează, ar fi mai bine să avem la dispoziţie pe cineva cu care a mai comunicat.
   - Am înţeles.
   - Acum, lasă-mă puţin cu ea.
   Intră în bucătărie şi se opri lângă masă.
   - Domnişoară Gannon, sunt locotenent Dallas. Trebuie să vă pun câteva întrebări.
   - Da, mi-a explicat Beth... doamna ofiţer Ricky... că e nevoie... Scuzaţi-mă, cum aţi spus că vă numiţi?
   - Dallas. Locotenent Dallas, răspunse Eve, aşezându-se. Înţeleg că vă e greu, dar aş dori să înregistrez convorbirea, dacă n-aveţi nimic împotrivă. Spuneţi-mi ce s-a întâmplat.
   - Nu ştiu ce s-a întâmplat.
   În ochi îi luceau lacrimi, iar vocea i se îngroşă periculos, îşi coborî privirea spre mâini, şi respiră adânc de câteva ori. Eve îi admira eforturile de a-şi menţine autocontrolul.
   - Am venit acasă... Am venit acasă de la aeroport. Fusesem plecată din oraş... Două săptămâni.
   - Unde aţi fost?
   - Ăă... Boston, Cleveland, East Washington, Lexington, Dallas, Denver, LA, Portland, Seattle... Cred că am uitat unul sau două oraşe...
   Zâmbi vag.
   - Un turneu de lansare a cărţii. Am scris o carte. Mi-au publicat-o... şi în format audio. Mare noroc pe capul meu.
   Buzele îi tremurau, şi-şi înghiţi un suspin.
   - Se vinde foarte bine, şi m-au trimis... de la editură... m-au trimis într-un turneu de promovare. Două săptămâni am tot umblat. Abia acum am ajuns acasă... Abia acum am ajuns aici...
   Din felul cum privirea îi fugea înjur, Eve îşi dădu seama că era gata să cedeze.
   - Locuiţi singură aici, domnişoară Gannon?
   - Poftim...? Singură...? Da, stau singură. Andrea nu... ea doar... O, Doamne...
   Respiraţia îi deveni mai sacadată, iar degetele i se albiră când îşi încleştă mâinile. Eve ştia că acum lupta pentru a se controla.
   - Vreau să fac ceva pentru Andrea. Am nevoie de ajutorul dumneavoastră ca să înţeleg şi să pot face ceva pentru ea. Aşa că, e nevoie să încercaţi să rezistaţi.
   - Nu sunt o femeie slabă...
   Îşi frecă faţa cu palmele, violent.
   - Nu sunt. Rezist în situaţii de criză. Nu mă prăbuşesc aşa... Niciodată...
   Mda, sunt sigură, îşi spuse Eve.
   - Oricine are o anumită limită. Aţi venit acasă. Povestiţi-mi ce s-a întâmplat în continuare. Uşa era încuiată?
   - Da. Am decodat încuietorile şi alarma. Am intrat, mi-am lăsat bagajele jos. Eram atât de fericită să fiu din nou acasă... Obosită şi fericită... Voiam să beau un pahar de vin şi să fac o baie. Pe urmă, am văzut livingul. Nu mi-a venit să cred. M-am înfuriat îngrozitor. Eram furioasă şi indignată. Mi-am scos linkul din buzunar şi am sunat-o pe Andrea.
   - Fiindcă...?
   - A... Da... Andrea avea grijă de casă. N-am vrut s-o las pustie două săptămâni, iar ea voia să-şi zugrăvească apartamentul, aşa că ne-am înţeles să stea aici, să-mi ude plantele, să dea de mâncare la peşti... O, Doamne, peştii mei!
   Vru să se ridice, dar Eve o prinse de braţ.
   - Staţi.
   - Peştii mei... Am doi peşti aurii, la mine-n birou. Nici măcar nu m-am uitat acolo.
   - Staţi jos.
   Eve ridică un deget, făcîndu-i semn să aştepte, apoi se ridică, se duse la uşă şi-i spuse unui membru al echipei:
   - Uită-te-n birou şi spune-mi ce fac peştii aurii.
   - Poftim?
   - Fă ce ţi-am spus.
   Eve reveni la masă. Pe obrazul Samanthei se prelingea o lacrimă, iar pielea ei delicată, de roşcovană, era pătată cu roşu, dar încă nu cedase.
   - Deci, Andrea locuia aici în lipsa dumneavoastră. Singură?
   - Da. Probabil mai primea câte o vizită, din când în când. E sociabilă. Îi place să petreacă. Asta am şi crezut, când am văzut livingul. Că dăduse vreo petrecere nebunească şi-mi făcuse locuinţa vraişte. Am început să ţip la ea prin link, în timp ce porneam spre etaj. I-am spus nişte lucruri îngrozitoare.
   Îşi lăsă capul în mâini.
   - Îngrozitoare lucruri... repetă ea. Apoi, am simţit mirosul acela oribil şi m-am înfuriat şi mai tare. Am năvălit în dormitor şi... am văzut-o... Am văzut-o, prăbuşită pe jos, lângă pat. Şi sânge peste tot, nici măcar nu mai arăta ca sângele ci, ştiţi... cumva... ştiţi dumneavoastră... Cred că am urlat. Poate am şi leşinat. Nu mai ştiu...
   Ridică iar privirea, în care se citea disperarea.
   - Nu-mi mai amintesc. Ţin minte doar că am văzut-o şi că pe urmă fugeam în jos pe scară. Am sunat la 911 şi mi s-a făcut rău. Mi-a venit rău şi am fugit afară. Şi pe urmă, am făcut o prostie.
   - Ce prostie?
   - M-am întors în casă. Ştiu că am greşit. Trebuia să rămân afară, să aştept poliţia acolo sau să mă duc la vecini. Dar nu mai gândeam limpede, aşa că am intrat iar şi am rămas în antreu, tremurând.
   - N-aţi făcut nicio prostie, eraţi în stare de şoc. E o diferenţă. Când aţi vorbit ultima oară cu Andrea?
   - Nu mai ştiu sigur... Pe la începutul turneului. Din East Washington, cred. Doar câteva cuvinte, ca să verific.
   Îşi şterse o nouă lacrimă, parcă iritată s-o găsească pe obraz.
   - Eram îngrozitor de ocupată şi nu prea aveam timp. Am sunat o dată sau de două ori, şi i-am lăsat mesaje. Doar ca să-i amintesc când urma să vin acasă.
   - A spus vreodată ceva care să vă îngrijoreze? Că îi făcea necazuri cineva, că o ameninţa?
   - Nu. Nimic de genul ăsta.
   - Dar dumneavoastră? Aţi primit vreo ameninţare?
   - Eu? Nu. Nu... clătină ea din cap.
   - Cine mai ştia că eraţi plecată din oraş?
   - Ăă... păi, toată lumea. Familia, prietenii, agentul, editorul, agentul publicitar, redactorul, vecinii... Nu era un secret. Eram atât de emoţionată din cauza cărţii, şi a tuturor posibilităţilor ce mi se iviseră, încât spuneam aproape oricui mă asculta. Aşa că... A fost o spargere, nu credeţi, doamnă locotenent...? Dumnezeule, îmi pare atât de rău, nu reuşesc să vă reţin numele.
   - Dallas.
   - Nu credeţi că a fost un fel de spargere, doamnă locotenent Dallas? Cineva care a aflat că plecasem şi s-a gândit că lăsasem casa pustie şi...
   - Posibil. Va trebui să vă verificaţi lucrurile, să vedeţi dacă lipseşte ceva.
   Eve observase aparatele electronice, obiectele de artă pe care le-ar fi luat orice hoţ care se respectă, iar Andrea Jacobs avea un ceas de mână foarte scump şi bijuterii la vedere.
   Veritabile sau imitaţii, oricum nu prea conta, niciun spărgător nu le-ar fi lăsat neatinse.
   - Aţi primit recent vreun apel, vreun mail, ceva mai neobişnuit.
   - Păi, de când mi-a apărut cartea, am primit mai multe mesaje. Mai mult prin intermediul editurii. Oameni care voiau să mă cunoască sau să-i ajut să-şi publice şi ei cărţile, ori să le scriu câte o poveste. Unii dintre ei sunt destul de ciudaţi, aş zice. Totuşi, nu păreau periculoşi. Şi mai există unii care vor să le spun teoria diamantelor.
   - Care diamante?
   - Din carte. E vorba despre un mare furt de diamante de la începutul secolului comis aici, la New York. Bunicii mei au fost implicaţi. N-au furat nimic, se grăbi ea să precizeze. Bunicul meu a fost detectivul de asigurări care a rezolvat cazul, iar bunica... ei, cu ea e mai complicat. Un sfert din diamante nu au fost recuperate niciodată.
   - I-auzi.
   - Destul de incitant, serios. Unii dintre cei care m-au contactat nu fac decât să se joace de-a detectivii. E unul dintre motivele pentru care cartea are succes. Diamante în valoare de milioane de dolari - unde-au dispărut? A trecut mai mult de o jumătate de secol şi nimeni n-a mai auzit de ele.
   - Aţi semnat cartea cu numele dumneavoastră real?
   - Da. Înţelegeţi, bunicii mei s-au cunoscut cu acea ocazie. Face parte din istoria familiei Gannon. De fapt, tocmai asta e esenţa cărţii. Diamantele sunt factorul de interes, dar la bază stă povestea de dragoste.
   Bază sau nu, îşi spuse cinic Eve, câteva milioane în diamante prezentau interes. Şi o ditamai motivaţia.
   - OK. Dumneavoastră sau Andrea aţi întrerupt recent vreo relaţie intimă?
   - Andrea nu avea relaţii intime - ca arate. Îi plăceau bărbaţii, şi atât.
   Pielea albă i se înroşi ca focul.
   - Nu m-am exprimat bine. Voiam să spun că avea întâlniri frecvente. Îi plăcea să iasă, să se distreze în compania bărbaţilor, dar nu avea nicio relaţie serioasă.
   - Vreunul dintre bărbaţii cu care îi plăcea să iasă dorea să fie ceva mai serios între ei?
   - Nu mi-a mărturisit asta niciodată. Şi mi-ar fi spus, dacă era. Mi-ar fi spus dacă vreun tip devenea prea insistent. În general, se întâlnea cu bărbaţi care-şi doreau acelaşi lucru. Puţină distracţie, fără obligaţii.
   - Şi dumneavoastră?
   - În momentul de faţă, nu mă văd cu nimeni. Mai cu scrisul, mai cu turneul, mai cu problemele de zi cu zi, n-am avut nici timp, nici stare. M-am despărţit de un partener acum vreo lună, dar fără resentimente.
   - Numele?
   - Dar niciodată... Chad n-ar fi făcut niciodată vreun rău cuiva. E el cam nesimţit - mă rog, în principiu, un mare nesimţit – dar nu e...
   - Sunt doar întrebări de rutină. Ne ajută să eliminăm suspecţii. Chad...?
   - O, Iisuse! Chad Dix. Locuieşte pe East Seventy-first.
   - Are codurile de acces în casa dumneavoastră?
   - Nu. Vreau să zic, le-a avut, dar le-am schimbat după ce ne-am despărţit. Nu sunt proastă - iar bunicul meu a fost poliţist, înainte de a deveni detectiv particular. M-ar fi jupuit de vie dacă nu-mi luam nişte măsuri de prevedere elementare.
   - Şi ar fi avut toate motivele. Cine mai cunoştea codurile noi?
   Samantha îşi răvăşi părul cu mâinile, zbârlindu-şi-l ca pe ţepii unui arici de foc.
  - În afară de mine, le ştia Andrea, şi menajera. A, şi părinţii mei. Locuiesc în Maryland. Le dau mereu toate codurile mele, pentru orice eventualitate.
   Făcu ochii mari.
   - Camera de securitate. Am o cameră de securitate, la uşă.
   - Da. A fost închisă, iar dischetele lipsesc.
   - A...
   Culoarea îi revenea în obraji - un trandafiriu sănătos invada tenul palid.
   - Pare o lovitură profesionistă. Dacă erau profesionişti, de ce mi-au întors casa pe dos?
   - Bună întrebare. Va fi nevoie să mai vorbim la un moment dat, dar deocamdată aţi dori să sunaţi pe cineva?
   - Nu cred că aş putea vorbi cu nimeni. Sunt frântă. Părinţii mei au plecat în vacanţă. Fac o croazieră pe Mediterana.
   Îşi muşcă buza, parcă rumegând un anumit gând.
   - Nu vreau să afle despre asta. De aproape 1 an plănuiau călătoria şi au plecat abia de-o săptămână. Ar veni imediat înapoi.
   - Cum doriţi.
   - Fratele meu e plecat şi el, cu afaceri.
   Îşi ciocăni dinţii cu degetele, dusă pe gânduri.
   - Va mai lipsi câteva zile cel puţin, iar sora mea e în Europa. Cam peste 10 zile se va întâlni cu părinţii noştri, aşa că pentru moment pot evita să-i implic. Mda, pot să-i scutesc. Va trebui să iau legătura cu bunicii mei, dar asta poate aştepta până mâine.
   Eve se gândise mai degrabă la o persoană pe care Samantha s-o cheme să stea cu ea, cineva pe care să se bazeze, dar se părea că-şi regăsise cumpătul. Nu era o femeie slabă.
   - Trebuie să rămân aici? întrebă Samantha. Oricât de mult detest ideea, cred că-n noaptea asta aş prefera să mă duc la un hotel - măcar pentru un timp. Nu vreau să rămân aici singură. Nu vreau să stau aici la noapte.
   - Voi aranja să fiţi dusă oriunde doriţi. Oricum, trebuie să ştiu unde vă pot găsi.
   - OK.
   Samantha închise ochii un moment, trăgând aer în piept, în timp ce Eve se ridica în picioare.
   - Doamnă locotenent, Andrea a murit fiindcă era aici. Nu-i aşa că a murit fiindcă a fost aici în timp ce eu eram plecată?
   - A murit fiindcă a ucis-o cineva. Autorul faptei este singurul răspunzător pentru cele întâmplate. Dumneavoastră nu aveţi nicio vină. Nici ea n-a avut. Sarcina mea e să găsesc vinovatul.
   - Sunteţi o bună profesionistă, nu?
   - Mda, sunt... îi voi cere ofiţerului Ricky să vă ducă la un hotel. Dacă vă mai amintiţi şi altceva, mă puteţi contacta prin Cop Central. A, diamantele acelea despre care aţi scris... Când au fost furate?
   - În 2003. Martie 2003. Evaluate la peste 28 de milioane, în perioada respectivă. Cam trei sferturi din ele au fost găsite şi restituite.
   - Asta lasă destul de multe în aer. Vă mulţumesc pentru cooperare, domnişoară Gannon. Îmi pare rău pentru prietena dumneavoastră.
   Eve ieşi, analizând mai multe teorii în minte. Unul dintre criminalişti o bătu pe umăr.
   - Auziţi, doamnă locotenent...? Peştii... N-au rezistat.
   - Rahat.
   Eve îşi înfundă mâinile în buzunare şi-şi continuă drumul.

18.

         Era mai aproape de casă decât de Central, şi se făcuse destul de târziu ca să justifice evitarea drumului până-n centru.
   Echipamentele ei de acasă nu se comparau cu nimic din ceea ce-avea de oferit poliţia - excepţie făcând mult lăudata Divizie Electronică a Detectivilor.
   Adevărul era că avea acces la echipamente mai bune după toate probabilităţile decât cele ale Pentagonului. Unul dintre avantajele colaterale ale căsniciei, îşi spunea ea. Mărită-te cu unul dintre cei mai bogaţi şi mai puternici oameni din lume - unul care-şi îndrăgeşte jucăriile - şi vei putea să te joci şi tu cu ele ori de câte ori ai chef.
   Mai la obiect, Roarke avea s-o convingă să-l lase s-o ajute să folosească echipamentele. Întrucât n-o avea la dispoziţie pe Peabody pentru munca de rutină, Eve plănuia să-i accepte propunerea, iară prea multe discuţii.
   Îi plăcea perspectiva cu diamantele şi voia să scormonească după date suplimentare. Şi cine-ar fi putut-o ajuta mai bine să obţină informaţii despre un furt, dacă nu un fost hoţ? În acest sens, trecutul tulbure al lui Roarke putea fi un mare avantaj.
   Căsnicia, cu toate ungherele ei stranii şi cotloanele sinistre, în ansamblu părea să fie o afacere destul de profitabilă.
   I-ar fi prins şi lui bine s-o facă pe asistentul în investigaţii. Să-şi mai ia mintea de la dezvăluirile din acel trecut întortocheat care-l lovise atât de neaşteptat. Când un om în toată firea descoperă că mama lui nu era boarfa cu inimă de piatră care-l cotonogise toată copilăria pentru ca apoi să-l părăsească, ci o tânără care-l iubise şi fusese omorâtă - de propriul lui tată - când el era încă prea mic ca s-o ţină minte, era firesc să se clatine. Chiar şi un om cu un echilibru atât de stabil ca Roarke.
   Aşa că, ajutând-o pe ea, avea să se ajute şi pe sine şi asta urma să compenseze, cât de cât, faptul că i se dăduseră peste cap toate planurile pentru seara aceea. Se pregătise pentru ceva puţin mai personal şi mai energic. Summerset, beleaua vieţii ei şi majordomul lui Roarke, petrecea 10 zile într-o staţiune balneară de recuperare - la insistenţele lui Roarke. Vacanţa luată după ce-şi fracturase piciorul nu-i readusese toată roşeaţa în obraji - de parcă obrajii aceia supţi şi păstoşi ar fi cunoscut vreodată culoarea roşie.
   Dar plecase şi ăsta era esenţialul. Fiecare minut conta. Ea şi Roarke aveau să fie singuri în casă; nu-şi amintea să fi fost vorba de nicio obligaţie socială sau profesională. Sperase să-şi petreacă seara făcând dragoste cu soţul până-i ieşeau ochii, ca apoi să-l lase să-i returneze favoarea.
   Oricum, munca în comun avea avantajele ei.
   Eve intră cu maşina pe poarta mare de fier forjat care păzea lumea construită de Roarke.
   Era un univers spectaculos, cu gazonul imens şi la fel de verde ca iarba pe care o văzuse în Irlanda, copaci uriaşi şi ronduri de flori minunate. Un sanctuar al eleganţei şi al liniştii în inima oraşului pe care-l adoptaseră amândoi. Casa în sine era parţial fortăreaţă, parţial castel, şi ajunsese să reprezinte pentru ea un arhetip al căminului: înaltă şi spaţioasă, cu turnuleţele şi crenelurile ei profilate maiestuos pe cerul înserării, cu razele soarelui în asfinţit învăpăind nenumăratele ferestre.
   Pe măsură ce ajunsese să înţeleagă deznădejdea copilăriei lui şi hotărârea neabătută de a nu mai cunoaşte niciodată sărăcia, devenise capabilă să accepte, ba chiar să admire, nevoia lui Roarke de a-şi crea un domiciliu atât de somptuos - atât de indubitabil al lui. Din exact aceleaşi motive avusese şi ea nevoie de insignă şi de domnia legii.
   Îşi lăsă autovehiculul urât din dotare în faţa intrării grandioase, urcă în trap uşor treptele prin arşiţa înăbuşitoare a verii şi intră în delicioasa răcoare din hol.
   O mâncau deja palmele să se apuce de treabă, să-şi pună cât de cât în ordine însemnările de pe teren, să proceseze primele date, dar mai întâi se întoarse spre scanerul casei.
   - Unde-i Roarke?
   Bine ai venit acasă, darling Eve.
   Ca de obicei, folosea acel termen drăgăstos aparte care făcea s-o treacă fiori de jenă pe şira spinării.
   - Mda, bine. Răspunde-mi la întrebare.
   - E chiar în spatele tău.
   - Iisuse!
   Se răsuci în loc, înghiţindu-şi altă imprecaţie când îl văzu pe Roarke relaxat, dezinvolt sub arcada salonului.
   - De ce nu scoţi un blaster şi nu tragi?
   - Nu întâmpinarea asta o plănuisem. Vezi că ai sânge pe pantaloni.
   Eve coborî privirea.
   - Nu-i al meu.
   Frecând absentă petele, ridică iar ochii spre Roarke.
   Nu doar urarea lui de bun venit îi accelera bătăile inimii. Acelaşi lucru i se putea întâmpla, şi i se întâmpla, doar privindu-l. Nu datorită chipului. Sau nu numai graţie chipului cu ochii lui de un albastru orbitor, cu acea gură incredibilă arcuită acum într-un zâmbet relaxat, şi nici miracolului planelor şi al unghiurilor care se combinau într-un specimen unic de frumuseţe masculină, încadrat de o coamă neagră, mătăsoasă. Nu era doar acea constituţie longilină şi suplă, despre care ştia că era căptuşită cu muşchi duri pe sub elegantul costum de birou pe care-l purta. De fapt era efectul a tot ceea ce ştia despre el şi a tot ce încă mai avea de descoperit, care se combinau pentru a o răvăşi ca o furtună.
   Era absurd şi imposibil. Şi cel mai adevărat şi sincer lucru pe care-l ştia.
   - Şi cum plănuiai să mă primeşti acasă?
   Roarke îi întinse o mână, înlănţuindu-şi degetele printre ale ei, când Eve se apropie păşind pe pardoseala de marmură. Apoi se aplecă privind-o în timp ce-i atingea buzele cu ale lui, continuând s-o privească în vreme ce sărutul devenea tot mai pasional.
   - Cam aşa ceva, murmură el, cu Irlanda virbându-i din accent. Pentru început.
   - Promiţător început. Şi mai departe?
   Roarke râse.
   - Mai departe, mă gândeam la un pahar de vin în salon.
   - Numai noi doi, tu şi cu mine, bând vin în salon.
   Încântarea din vocea ei îl făcu să înalţe o sprinceană.
   - Da, sunt sigur că Summerset se simte bine în vacanţă. Frumos din partea ta că întrebi.
   - Bla-bla.
   Eve intră în salon, se aşeză pe una dintre canapelele antice şi-şi rezemă intenţionat ghetele pe o masă de cafea de o valoare inestimabilă.
   - Vezi ce fac? Crezi cumva că a simţit o durere tăioasă-n fund?
   - Eşti foarte copilăroasă, doamnă locotenent.
   - Care-i ideea?
   Roarke fu nevoit să râdă, turnând vin dintr-o sticlă pe care o destupase deja.
   - Păi, să vedem... începu el, în timp ce-i dădea paharul şi se aşeza, rezemându-şi la rândul lui picioarele pe masă. Cum a mers azi?
   - Nnţ, tu mai întâi.
   - Vrei să auzi despre diversele mele întâlniri, şi cum progresează planurile pentru achiziţionarea Grupului Eton, renovarea complexului rezidenţial din Frankfurt şi restructurarea diviziei nanotech din Chicago?
   - OK, destul cu ale tale.
   Eve îşi ridică braţul pentru a-i face loc lui Galahad, enormul lor motan, care se trânti greoi lângă ea.
   - Bănuiam eu, murmură Roarke, jucându-se cu părul lui Eve, în timp ce ea mângâia motanul. Cum se descurcă noul nostru detectiv?
   - Foarte bine. Deocamdată, e încă îngropată în hârtii. Finalizează cazul dinainte, ca să-l înceapă pe cel nou. Voiam să-i acord câteva zile la birou, înainte de a-şi scoate pe stradă insigna nouă şi strălucitoare.
   Roarke privi petele de sânge de pe pantalonii ei.
   - Tu, însă, ai un caz nou.
   - Mmm, sorbi ea din vin, lăsându-l să atenueze amintirile zilei. Am lucrat singură la locul faptei.
   - Ţi-e cam greu să te obişnuieşti cu ideea de a avea un partener, în locul unui ajutor, doamnă locotenent?
   - Nu. Poate. Nu ştiu, ridică Eve din umeri, nervoasă. Doar nu puteam s-o trimit la plimbare, nu?
   Roarke îi atinse cu vârful degetului gropiţa din bărbie.
   - N-ai vrut s-o trimiţi la plimbare.
   - Şi de ce-aş fi făcut-o? Lucrăm bine împreună. Am prins un anume ritm. E mai bine s-o ţin pe-aproape. E o poliţistă bună. Oricum, n-am antrenat-o în povestea asta pentru că-şi plănuise o seară măreaţă şi plecase deja. În meseria noastră apar destule care-ţi dau peste cap planurile şi fără s-o iau eu cu arcanul, stricându-i sărbătoarea.
   O sărută pe obraji.
   - Eşti foarte generoasă.
   - N-am făcut-o din generozitate, replică Eve, simţind nevoia să-şi strângă umerii. Mi-a fost mai uşor aşa, decât s-o aud cum se plânge că pierde locurile rezervate şi că şi-a cumpărat de pomană o rochie nouă şi aşa mai departe. Oricum, mâine am s-o pun la curent.
   - De ce nu mă pui şi pe mine, încă din seara asta?
   - Aveam de gând, zise ea zâmbind afectat. Cred că mi-ai putea fi de folos.
   - Şi ştim amândoi cât îmi place să fiu de folos, replică Roarke, plimbându-şi degetele pe coapsa ei.
   Eve îşi puse paharul pe masă, apoi ridică tonele lui Galahad, care se tolănise în poala ei.
   - Atunci, vino cu mine, amice. Am să-ţi dau ceva de lucru.
   - Sună... interesant.
   O urmă, dar se opri când o văzu întorcându-se la jumătatea scării.
   - Probleme?
   - Mi-a venit o idee. Mai ştii cum a căzut Summerset pe scară?
   - În veci n-aş putea să uit.
   - Mda, ei bine, îmi pare rău că şi-a rupt piciorul, chiar şi trecând peste faptul că i-a amânat cu câteva zile plecarea din casă.
   - Eşti mult prea sensibilă, darling Eve. Nu-ţi face bine să iei pe umerii tăi greutăţile întregii lumi.
   - Ha, ha. Deci, să zicem că a fost un ghinion. Căzătura, vreau să spun. Trebuie să reparăm scara, altfel s-ar putea să-i vină rândul unuia dintre noi.
   - Şi cum propui să...
   Îi fu imposibil să termine întrebarea, ba chiar şi să-şi mai amintească despre ce era vorba, când gura ei o acoperi fierbinte pe a lui, iar mâinile începură să tragă de curea, agitate.
   - Niciodată nu pot spune c-am destul noroc, murmură el şi o răsuci în loc, rezemând-o cu spatele de perete, ca să-i scoată jacheta.
   - Dacă nu murim în cădere, se cheamă c-am învins blestemul. Ăsta chiar e un costum bun, nu?
   - Mai am şi altele.
   Eve râse, trăgându-l de sacou, apoi îl muşcă de gât. Roarke apăsă pe butonul tecii pistolului şi-i scoase curelele, lăsând arma să cadă pe scări cu o bufnitură.
   Urmară bretelele, linkurile de buzunar, o cravată de mătase naturală, o gheată. O ţintuise la perete, când Eve juisă. Unghiile i se înfipseră în spatele lui, apoi îşi coborî mâinile ca să-l strângă de fund.
   - Cred că merge...
   Cu un râs sufocat, Roarke o trase în jos pe trepte. Începură să se rostogolească unul peste altul. Ajunseră jos şi se urcară din nou. În legitimă apărare, Eve se agăţă cu mâna de o bară a balustradei şi-l cuprinse cu picioarele ca într-o menghină, ca să nu mai cadă iar amândoi până la baza scării. Roarke îi răvăşea sânii cu sărutări, în timp ce şoldurile ei arcuite îl împingeau spre delir. Când se cutremură, rostindu-i sufocat numele, îşi apăsă mâna între trupurile lor şi o privi cum decola din nou.
   Din toate lucrurile pe care le dorise în viaţa lui, niciodată nu dorise ceva mai mult decât o dorea pe ea. Cu cât o avea mai mult, cu atât jinduia mai tare la un ciclu interminabil al dragostei, patimii şi voluptăţii. Putea accepta tot ce i se întâmplase până atunci şi tot ce-avea să i se mai întâmple, atâta vreme cât o avea pe Eve.
   - Nu-ţi da drumul... şopti el, cuprinzându-i şoldurile şi ridicându-i-le. Nu încă...
   Şi se afundă în ea.
   Urmă un moment de plăcere explozivă, orbitoare, iar degetele ei tremurară pe lemnul treptei. Forţa nevoii lui de ea, şi a nevoii ei de el, se ciocniră violent, aproape oprindu-i inima în loc. Ameţită, Eve deschise ochii, privind într-ai lui. Îl văzu cum se pierdea, sudat de ea, ca şi cum ar fi fost amândoi din oţel topit.
   Aşa că-l înfăşură cu trupul ei şi se abţinu.

        Zăceau prăvăliţi împreună pe scară, ca doi supravieţuitori ai unui cutremur. Eve nu era complet sigură că pământul nu mai trepida.
   Avea o gheată în picior, şi pantalonii întorşi pe dos şi adunaţi în jurul unei glezne. Nu se îndoia că arăta ridicol, dar nu-şi putea aduna atâta energie încât să-i pese.
   - Sunt sigură că nu mai e niciun pericol, comentă ea.
   - Mă rog la toţi sfinţii, de vreme ce pe moment abia aştept să-mi mai fac încă o dată de cap pe scara asta.
   - Eu sunt aia cu o treaptă înfiptă-n şira spinării.
   - Într-adevăr. Iartă-mă.
   Se ridică de pe ea, în capul oaselor, dându-şi părul pe spate.
   - A fost... nici nu prea ştiu cum să zic... memorabil. Aş spune c-a fost memorabil.
   Nici Eve n-avea să uite prea curând.
   - Cele mai multe dintre lucrurile noastre sunt jos, sau aproape.
   Roarke se uită spre ele, în acelaşi timp cu ea. Stătură câteva clipe pe gânduri, timp în care nu li se auziră decât gâfâielile întretăiate.
   - Dacă un anume cineva - căruia nu-i vom rosti numele în următoarele 3 minunate săptămâni - ar fi aici să strângă după noi, nu ţi-ai fi înşirat tot arsenalul pe trepte.
   - Că bine zici. Cred că e cazul să mi le strâng. Vezi că încă mai ai o gheată în picior, îi arătă el.
   Eve stătu o clipă pe gânduri, apoi conchise că ar fi fost mai uşor să-şi scoată gheata decât să-şi descâlcească pantalonii. După aceea, avea să treacă la orice-i era mai la îndemână.
   În sfârşit, rămase aşezată, cu bărbia în pumn, privindu-l cum strângea hainele împrăştiate. Niciodată nu se plictisea să-l privească gol.
   - Trebuie să le-arunc undeva pe astea şi să iau ceva pe mine.
   - Ce-ar fi să mâncăm, în timp ce-mi spui cu ce ţi-aş putea fi de folos?
   - S-a făcut.
   Întrucât aveau să mănânce în biroul ei, ca să le fie mai comod, Eve îl lăsă pe Roarke să aleagă el specialităţile. Mânui ea însăşi Autochef-ul, pentru salata de languste care era una dintre favoritele lui. Hotărî că sexul îi consumase alcoolul din sânge şi-şi permise să mai bea un pahar de vin, la masă.
   - OK, femeia care e proprietara locuinţei - casă în oraş, Upper East - a fost plecată în provincie pentru două săptămâni. A lăsat o prietenă să-i vadă de casă. Azi după-amiază, spre seară, vine înapoi şi-şi găseşte livingul devastat. Declară că uşile erau încuiate şi sistemul de alarmă în funcţiune. Se duce la etaj. Simte un miros puternic, care o înfurie la fel de tare ca haosul de jos. Intră în dormitor şi-şi găseşte prietena moartă. De 5 zile, conform observaţiilor mele la faţa locului. Cu beregata tăiată. Nicio altă leziune vizibilă. Indiciile arată că a fost atacată pe la spate. Sistemul de securitate de la intrare a fost dezactivat şi dischetele sustrase. Nu există urme de forţare a intrării. Victima purta multe flecuşteţe. Posibil - probabil chiar - să fie false, dar ceasul de la mână era o marcă bună.
   - Agresiune sexuală?
   - Observaţiile preliminare de la locul faptei sugerează că nu. Voi aştepta să văd ce spune şi legistul. Încă mai avea pe ea hainele de club. După ce proprietăreasa se va mai linişti o s-o întrebăm dacă i-a dispărut ceva. Am văzut obiecte ce păreau să fie antichităţi, opere de artă originale, articole electronice de lux. Examenul iniţial al câmpului infracţional a dat la iveală nişte bijuterii, într-un sertar. Păreau de valoare, dar eu nu mă pricep să le apreciez. S-ar putea să fi fost o pătrundere prin efracţie standard care a degenerat, dar...
   - Aşa ceva ştii să apreciezi.
   - Nu părea. N-o simt. Arată şi se simte, ca şi cum cineva ar fi intrat ca să caute ceva, sau pe cineva anume. Se pare că femeia asta a venit acasă înainte ca intrusul să fi terminat.
   - A picat într-un moment prost.
   - Categoric. Se ştia că proprietăreasa era plecată din oraş. Poate că făptuitorul nu se aştepta să dea peste cineva acolo. Victima a intrat în dormitor, iar el a venit pe la spate, i-a tăiat gâtul de la o ureche la alta, şi fie a căutat mai departe, fie a plecat
   - Într-adevăr, nu e un spărgător ca oricare altul. Ăştia caută să intre şi să iasă cât mai repede, fără complicaţii. Şi fără arme. Iei o condamnare mai mare dacă eşti înarmat în momentul comiterii infracţiunii.
   - Tu ar trebui să ştii.
   Roarke se mulţumi să zâmbească.
   - De vreme ce eu n-am fost arestat niciodată şi nici condamnat, sarcasmul ăsta mi se pare nepotrivit. N-a spart casa după metodele clasice, continuă el, deci scopul n-a fost o spargere obişnuită.
   - La fel mă gândeam şi eu. Deci, le investigăm pe Gannon şi Jacobs - proprietăreasa şi, respectiv, victima - şi vedem dacă iese la iveală ceva din care să deducem că cineva le dorea moartea.
   - Foşti soţi, amanţi?
   - După cum spune martora, lui Jacobs îi plăcea să se distreze. Nu avea un partener stabil. Gannon s-a despărţit recent de unul. Amical, fără resentimente, dar oamenii pot fi foarte naivi când e de vorba de aşa ceva. Unii pot păstra pică sau pot avea obsesii.
   - Tu ştii mai bine.
   O clipă, lui Eve îi veni în minte o imagine cu Roarke snopindu-l pe un coleg de-al ei, fost amant de-o noapte.
   - Webster nu era un ex. Trebuie să stai gol cu cineva mai mult de două ore ca să se califice ca ex. Aşa zice legea.
   - Îmi însuşesc critica.
   - Şi poţi să nu te mai umfli în pene tot timpul. Am să-l investighez pe fostul, Chad Dix. Adresă din Upper East.
   Nu era tocmai pizza, reflectă ea, dar nici salata de languste nu era rea. Mai luă o îmbucătură, în timp ce-şi consulta fişierele din minte.
   - Victima era agentă de voiaj, lucra la Work or Play Travel, în centru. Îi ştii?
   - Nu. Nu le folosesc serviciile.
   - Unii oameni călătoresc şi din alte motive decât munca sau distracţia. Pentru contrabandă, de pildă.
   Roarke ridică paharul, contemplând vinul.
   - Pentru unii, contrabanda ar putea însemna fie muncă, fie distracţie.
   - Încep să mă plictisesc să tot zic „tu ar trebui să ştii“. O să cercetăm agenţia de voiaj, dar nu cred că Jacobs era ţinta. Crima a avut loc în casa lui Gannon, printre lucrurile lui Gannon. Ea era plecată din oraş şi se ştia asta.
   - Muncă sau distracţie?
   - Muncă. Se dusese într-un fel de turneu pentru lansarea unei cărţi. Cartea e cea care mă interesează.
   - Serios? Hai că acum m-ai făcut curios.
   - Ascultă, mai citesc şi eu din când în când, replică Eve. Diverse chestii.
   - Dosarele cazurilor nu se pun la socoteală. Dar continuă, ce te interesează la cartea asta?
   - Ba se pun şi dosarele, insistă Eve. E un fel de poveste de familie, însă marele punct de interes e un furt de diamante, la începutul secolului, aici la New York. S-a...
   - Lovitura din Strada patruzeci şi şapte. Pietre fierbinţi. Ştiu cartea asta.
   - Ai citit-o?
   - De fapt, da. Drepturile de proprietate au fost scoase la licitaţie anul trecut. Le-a achiziționat Starline.
   - Starline? Editura? Asta-i a ta.
   - Este. Am aflat despre carte dintr-un raport lunar al redactorului achizitor şi m-a interesat. Toată lumea ştie - mă rog, toată lumea interesată - despre lovitura din Strada patruzeci şi şapte.
   - Iar tu te numeri printre cei interesaţi.
   - S-ar zice că da. Aproape 30 de milioane, în diamante, ies de la Bursă. Cam trei sferturi din ele sunt recuperate, însă o mulţime de pietre scânteietoare circulă libere. Gannon. Sylvia... Susan... nu, Samantha Gannon. Sigur că da.
................................................................