Viața invizibilă a lui Addie Larue, V. E. Schwab

 .......................................................................

3-9

         Se întinde pe pat, bucuroasă că-l are doar pentru ea, cel puțin în noaptea aceea. Nu vrea să se gândească la ziua de mâine, când va trebui să o ia de la capăt.

   Aceasta-i nebunia. Fiecare zi este un chihlimbar, iar ea, musca prinsă în el. Nu se poate gândi la zile sau săptămâni dacă trăiește clipe. Timpul începe să-și piardă înțelesul - și totuși, ea nu pierde noțiunea timpului. Nu pare să îl calculeze greșit (oricât ar încerca), așa că Addie știe ce lună este, ce noapte și știe că a trecut 1 an.

   Un an de când a fugit de la propria nuntă.

   Un an de când a evadat în pădure.

   Un an de când și-a vândut sufletul pentru asta. Pentru libertate. Pentru timp.

   Un an pe care l-a petrecut învățând limitele acestei noi vieți.

   Se plimbă pe marginile blestemului ca o leoaică în cușcă. (Acum a văzut lei. Au venit la Paris în primăvară, făcând parte dintr-o expoziție. Nu semănau cu animalele din imaginația ei. Cu mult mai maiestuoase și cu mult mai mici, mișcorate de dimensiunile cuștilor. Addie s-a dus să îi vadă de 10 ori, le-a studiat privirile îndurerate, care se uitau dincolo de vizitatori, spre deschizătura cortului, spre libertate.)

   Un an petrecut captivă în prisma acestei înțelegeri făcute cu întunericul, forțată să sufere fără să moar, să îi fie foame fără să se consume, să ducă o viață plină de lipsuri fără să se ofilească. Fiecare clipă presată în propria memorie, în timp ce ea alunecă din mințile altora la cea mai mică tresărire, ștearsă de o ușă închisă, de o clipă de neatenție, de adormire. Incapabilă să lase o urmă pe ceva sau în cineva.

   Nici măcar în bărbatul de pe podea.

   Își scoate sticluța de laudanum din buzunarele fustei și o ridică la lumina slab. Trei încercări și două sticle irosite din doctoria prețioasă, înainte să își dea seama să ea însăși nu putea pune drogul direct în băuturile din pahar, nu putea fi mâna care provoca răul. Dar, dacă îl amesteca în sticla de vin, dacă punea dopul și dacă-și turnau chiar ei, bărbații, atunci funcționa.

   Vedeți?

   Învață.

   Este o autodidactă însingurată.

   Înclină sticla, iar ultimii stropi din substanța lăptoasă se clatină pe fundul ei. Se întreabă dacă i-ar putea asigura o noapte de somn fără vise, o pace adâncă.

   - Dezamăgitor.

   La sunetul acelei voci, Addie aproape scapă laudanumul. Se răsucește în camera mică, scrutând întunericul, dar nu îi găsește sursa.

   - Mărturisesc, draga mea, că mă așteptam la mai mult.

   Vocea pare să vină dinspre fiecare umbră - apoi, doar de la una. Se adună în cel mai întunecat colț al încăperii, precum fumul. Apoi el face un pas în față în cercul proiectat de flacăra lumânării. Buclele negre i se rostogolesc pe frunte. Umbrele îi sculptează chipul, iar ochii verzi strălucesc datorită unei lumini interioare.

   Pentru o clipă înșelătoare, inima îi tresare la vederea străinului, dar apoi își amintește că nu-i decât el.

   Întunericul din pădure.

   Trăiește de 1 an în acest blestem și, în tot acest timp, l-a chemat. S-a rugat de noapte, a vârât monede pe care nu-și permitea să le cheltuiască în malurile Senei, l-a implorat să îi răspundă doar pentru a-l întreba de ce, de ce, de ce.

   Acum aruncă sticluța cu laudanum în capul lui.

   Întunericul nu se mișcă să o prindă, fiindcă nu are nevoie. Trece direct prin el și se sparge de zidul din spate. El îi oferă un zâmbet compătimitor.

   - Bună, Adeline.

   Adeline. Un nume pe care nu credea că îl va mai auzi. Un nume care doar ca o vânătaie, chiar dacă inima îi tresare când îl aude.

   - Tu, mârâie ea.

   El înclină ușor capul. Zâmbește.

   - Ți-a fost dor de mine?

   Ea se năpustește spre el, așa cum a făcut-o cu sticluța aruncată, dând să îl prindă și așteptându-se să cadă prin el, să se spargă la fel ca sticla. Dar mâinile ei întâlnesc carne și oase sau, cel puțin, iluzia lor. Îl lovește în piept și i se pare un copac, la fel de dur și de lipsit de sens.

   El o privește amuzat.

   - Văd că da.

   Ea se smulge de lângă el, îi vine să urle, să plângă în hohote.

   - M-ai lăsat acolo. Mi-ai luat totul și ai plecat. Știi câte nopți am implorat...

   - Da, te-am auzit, spune el, cu o plăcere îngrozitoare.

   Addie mârâie de furie.

   - Dar nu ai venit.

   Întunericul își desface brațele spunând parcă: „Am venit acum.”

   Ea vrea să îl lovească, chiar dacă este inutil, vreau să îl izgonească, să îl dea afară din cameră ca pe un blestem, dar trebuie să întrebe. Să știe.

   - De ce? De ce mi-ai făcut asta?

   Sprâncenele lui întunecate se ridică într-o îngrijorare falsă, batjocoritoare.

   - Ți-am îndeplinit dorința.

   - Ți-am cerut mai mult timp, o viață în libertate...

   - Și ți le-am oferit pe amândouă. 

   Degetele lui mângâie piciorul patului.

   - Anul ăsta nu ți-ai luat nimic...

   Ea scoate un sunet înfundat, dar el continuă:

   - Ești întreagă, nu? Nu ești rănită. Nu îmbătrânești. Nu te ofilești. Cât despre libertate, există vreo eliberare mai precisă decât ce ți-am dăruit? O viață fără nicio responsabilitate.

   - Știi că nu asta mi-am dorit.

   - Nu știai ce îți doreai, spune el aspru, făcând un pas spre ea. Dacă știai, atunci trebuia să fii mai atentă.

   - M-ai păcă...

   - Ai greșit, spune întunericul, umplând spațiul dintre ei. Nu-ți amintești, Adeline?

   Vocea lui coboară până devine o șoaptă.

   - Erai atât de grăbită, de hotărâtă, dar te împiedicai de cuvinte ca de rădăcini. Vorbeai despre toate lucrurile pe care nu le voiai.

   Acum e atât de aproape de ea, cu o mână pe brațul ei, și ea își impune să nu îi ofere satisfacția retragerii, să nu îi permită să o facă pe lupul cel rău și să o oblige să joace rolul oiței. Dar este greu. O fi având el chipul străinului ei, dar nu e bărbat. Nu e uman. Poartă o mască și nu i se potrivește. Vede ce se află dincolo de ea, la fel ca în pădure, ceva fără formă, fără limite, monstruos și amenințător. Întunericul tremură în spatele privirii sale verzi.

   - Ai cerut o eternitate, iar eu am spus nu. Ai implorat și ai stăruit. Îți amintești ce ai zis apoi? 

   Când vorbește iar, vocea lui încă îi aparține, dar ea o aude pe a ei răsunând:

   - Poți să-mi iei viața, când am încheiat cu ea. Poți să-mi iei sufletul când nu-l mai doresc.

   Ea se retrage din fața cuvintelor, din fața lui, sau cel puțin încearcă, dar de data asta el nu îi permite. Mâna de pe brațul ei strânge mai tare. Cealaltă rămâne pe ceafa fetei, într-o atingere ca a unui iubit.

   - Nu a fost oare în interesul meu, în cazul ăsta, să-ți fac viața amară? Să te îndemn spre renunțarea inevitabilă?

   - Nu era cazul, șoptește ea, detestând că îi tremura vocea.

   - Draga mea Adeline, spune el, cu mâna alunecându-i prin părul ei. Fac tranzacții cu suflete, nu acte de caritate.

   Degetele lui se încordează, împingându-i capul pe spate, ca s-o privească în ochi, și pe chipul lui nu se citește nici urmă de blândețe, doar un soi de frumusețe sălbatică.

   - Haide, spune el, dă-mi ce vreau și târgul se încheie.

   Un suflet pentru un singur an de suferință și nebunie.

   Un suflet pentru monede de aramă pe un doc din Paris.

   Un suflet, doar pentru asta.

   Și totuși, ar fi o minciună să spună că nu ezită. Să spună că nicio parte din ea nu dorește să renunțe, să cedeze, chiar dacă numai pentru o clipă. Poate că partea aceea este cea care întreabă:

   - Ce s-ar întâmpla cu mine?

   Umerii aceia - pe care i-a desenat de atâtea ori, cei pe care chiar ea i-a învocat - se ridică pentru o clipă.

   - Nimic, draga mea, spune el simplu. Dar este nu nimic mi blând decât acesta. Cedează și te voi elibera.

   Dacă o parte din ea a ezitat, dacă o părticică din ea a vrut să reununțe, nu a durat mai mult de o clipă. Să fii visătoare presupune și sfidare.

   - Refuz, mârâie ea.

   Umbra se încruntă. Ochii săi verzi se întunecă asemenea unei pânze umede. Mâinile lui coboară.

   - Vei ceda, zice el. Curând.

   Nu se dă înapoi, nu se întoarce. Pur și simplu dispare, înghițit de întuneric.

New York City

13 martie 2014

V

          Henry Strauss nu a fost niciodată matinal.

   Ar vrea să fie, tot visează să se trezească odată cu soarele, sorbindu-și prima ceașcă de cafea cât orașul încă se dezmorțește, având toată ziua în fața lui, plină de promisiuni.

   A încercat să fie o persoană matinală și, în rarele dăți în care a reușit să se trezească înainte de răsărit, a fost o bucurie: să privească începutul zilei, să simtă, cel puțin pentru scurtă vreme, că era înaintea tuturor, și nu în urmă. Dar apoi noaptea se lungea, ziua următoare începea târziu, și acum simte că nu mai are timp deloc. Că e mereu în întârziere.

   Astăzi întârzie la micul dejun cu sora lui mai mică, Muriel.

   Henry se grăbește pe stradă, cu capul încă vâjâindu-i după noaptea anterioară, și ar fi trebuit să anuleze micul dejun. Dar a anulat deja de 3 ori numai în ultima lună și nu vrea să fie un frate de rahat. Ea vrea să fie o soră bună și asta i se pare ceva minunat. Este ceva nou.

   N-a mai fost niciodată în locul ăsta. Nu e unul dintre cele pe care le frecventează - deși adevărul este că nu prea mai are cafenele în apropiere. Vanessa a stricat-o pe prima. Milo, pe a doua. Espresso-ul de la a treia avea gust de cărbune. Așa că a lăsat-o pe Muriel să aleagă, iar ea s-a decis pentru o „gaură în zid”, numită „Floarea-soarelui”, care nu avea nici firmă, nici adresă, nici altă cale de identificare decât un radar hipsteresc care-i lipsește lui Henry.

   În cele din urmă, vede floarea-soareluiîn graffiti, pe zidul de vizavi. Aleargă să prindă semaforul, lovindu-se de un tip la colț, murmurând scuze. Când Henry găsește intrarea, chelnerița e pe cale să-i spună că nu au locuri, dar apoi ridică privirea și îi zâmbește și spune că se va descurca.

   Henry o caută din privi pe Muriel, dar pentru ea timpul a fost mereu un concept flexibil, iar dacă el a ajuns târziu, ea va ajunge și mai târziu. El este bucuros, pentru prima dată, pentru că asta îi permite să respire, să își netezească părul și să se elibereze de fularul care încerca să îl stranguleze, chiar să comande o cafea. Încearcă să arate prezentabil, chiar dacă, indiferent de eforturi, nu va schimba ce vede ea. Dar tot contează. Trebuie.

   Cinci minute mai târziu, intră Muriel. Ca de obicei, e o tornadă de bucle negre și încredere nestrămutată.

   Muriel Strauss, care, la 24 de ani, vorbește despre lume doar în termeni de genul „autenticitate conceptuală” și „adevăr creativ”, a fost una dintre cele mai îndrăgite prezențe de pe scena artistică a orașului încă din primul ei semestru la Tisch, când și-a dat repede seama că se pricepea mai bine să critice arta decât să o creeze.

   Henry își iubește cu adevărat sora. Dar Muriel a fost întotdeauna ca un parfum puternic. E mai bună în doze mici. Și la distanță.

   - Henry! strigă ea, dându-și jos haina și lăsând-o pe scaun, cu o mișcare dramatică. Arăți minunat, spune - nu e adevărat, dar el zice doar:

   - Și tu, Mur.

   Ea zâmbește larg și comandă un flat white, iar Henry se pregătește de o tăcere stânjenitoare, pentru că adevărul e că habar n-are cum să îi vorbească. Dar, dacă Muriel se pricepe la ceva, este să susțină o conversație. Așa că el își bea cafeaua neagră și se așază confortabil, în timp ce ea trece prin ultimele drae de galerie, peste programul ei de Paștele evreiesc, povestește cu încântare despre un festival de artă de pe High Line, chiar dacă nici nu s-a lansat. Doar după ce termină să se plângă că o piesă de artă stradală nu fusese deloc o tâmpenie, ci un comentariu pe marginea risipei capitaliste, în ecoul „îhî”-urilor și încuviințărilor lui Henry, Muriel îl aduce în discuție pe fratele lor mai mare.

   - Întreabă de tine.

   E ceva ce Muriel n-a mai zis niciodată. Nu despre David. Nu lui Henry. Nu se poate abține.

   - De ce?

   Sora lui își dă ochii peste cap.

   - Cred că fiindcă îi pasă.

   Henry aproape că se îneacă.

   Lui David Strauss îi pasă de multe. Îi pasă de statutul lui de cel mai tânăr neurochirurg de la spitalul Sinai. Îi pasă, probabil, de pacienții săi. Îi pasă și își face timp pentru Midraș*, chiar dacă trebuie să se ocupe de asta la miezul unei nopți de miercuri. Îi pasă de părinții lui și de cât de mândri sunt de ce a realizat. Lui David Strauss nu îi pasă de fratele lui mai mic, exceptând miile de feluri în care acesta distruge reputația familiei.

   *act de interpretare, prin care se caută răspunrui la întrebări religioase, atât teoretice, cât și practice, cercetând semnificațiile cuvintelor din Tora

   Henry se uită la ceas, chiar dacă nu arată ora sau nicio oră.

   - Scuze, surioară, spune el, împingându-și scaunul în spate. Trebuie să deschid anticariatul.

   Ea se întrerupe - ceva ce înainte nu făcea niciodată - și se ridică de pe scaun, prinzându-i talia cu brațele și strângându-l cu putere. E ceva ce se simte ca o scuză, ca un gest de afecțiune, ca iubirea. Muriel e cu vreo 15 centimetri mai scundă decât el, suficient ca el să-și poată sprijini bărbia de creștetul ei, dacă ar fi apropiați, dar nu sunt.

   - Nu te înstrăina, spune ea, și Henry promite.

New York City

13 martie 2014

VI

           Addie se trezește când cineva îi atinge obrazul.

   Gestul este atât de blând, încât la început crede că visează, dar apoi deschide ochii și vede luminițele de pe acoperiș, o vede pe Sam ghemuită lângă șezlong, încruntată de îngrijorare. Are părul desfăcut, o claie de bucle blonde care-i încadrează fața.

   - Salut, Frumoasa din pădurea adormită, spune ea, vârând o țigară neaprinsă înapoi în pachet.

   Addie se înfioară și se ridică în capul oaselor, strângându-și geaca pe lângă corp. Este o dimineață rece și noroasă, iar cerul - doar o dungă de alb fără soare. Nu avusese intenția să doarmă până atât de târziu. Nu că ar fi trebuit să meargă undeva, dar cu siguranță păruse o idee mai bună aseară, când încă își putea simți degetele.

   „Odiseea” i-a căzut din poală. Zace pe jos, întoarsă, cu coperta udă de rouă. O ridică, încearcă să o scuture, să netezească paginile care s-au îndoit sau murdărit.

   - E groaznic de frig aici, spune Sam, trăgând-o pe Addie în picioare. Haide.

   Sam vorbește mereu așa, nu întreabă, ci folosește afirmații imperative, care sună ca niște invitații. O trage după ea pe Addie, către ușa care dă spre acoperiș, și Addie simte că-i este prea frig să se opună și pur și simplu o urmează pe scări, spre apartamentul ei, pretinzând că nu cunoaște drumul.

   Ușa se deschide către haos.

   Holul, dormitorul, bucătăria sunt pline de obiecte de artă. Numai livingul - în spate - este spațios și gol. Acolo nu se află nici canapea, nici măsuțe, ci doar două ferestre mari, un șevalet și un scăunel.

   - Aici îmi duc traiul, zisese ea prima dată când o adusese pe Addie acasă.

   Addie răspunsese:

   - Îmi dau seama.

   A înghesuit tot ce deține în trei sferturi din spațiu, doar ca să poată păstra liniștea și pacea din a patra parte. Un prieten îi oferise un spațiu pentru studio la un preț extraordinar, dar ei i se păruse rece și avea nevoie de căldură ca să picteze.

   - Scuze, spune Sam ocolind o pânză, călcând peste o cutie. E cam înghesuit.

   Addie nici n-a văzut vreodată locul altfel. I-ar plăcea să vadă la ce lucrează Sam acum, ce a murdărit-o de vopsea albă sub unghii și i-a lăsat urma de roz sub bărbie. Dar se obligă să o urmeze prin dezordine, până la bucătărie. Sam pornește cafetiera, iar ochii lui Addie mângâie locul, înregistrând schimbările. O nouă vază mov. Un teanc de cărți pe jumătate citite, o carte poștală din Italia. Colecția de căni, unele cu pensule curate în ele, din ce în ce mai multe.

   - Pictezi, spune ea, arătând spre teancul de pânze sprijinit de aragaz.

   - Așa este, zice Sam cu un zâmbet. Mai ales lucrări abstracte. Artă fără sens, cum spune prietenul meu Jake. Dar nu e tocmai fără sens, doar că... alții pictează ce văd. Eu pictez ce simt. Poate că este confuz să schimbi un simț cu altul, dar tranziția asta are frumusețea ei.

   Sam toarnă cafea în două căni: una verde, puțin adâncă, largă ca un castron, cealaltă înaltă și albastră.

   - Câini sau pisici? întreabă ea, în loc de „verde sau albastră”, deși nu sunt nici pisici, nici câini pe cănile acelea, iar Addie spune „pisici” și Sam îi întinde cana înaltă, albastră, fără nicio explicație.

   Li se ating degetele, iar ele două stau mai aproape una de cealaltă decât își dăduseră seama, suficient de aproape ca Addie să vadă petele argintii din ochii albaștri ai lui Sam, suficient de aproape ca Sam să îi numere pistruii de pe față.

   - Ai stele, spune ea.

   „Deja vu”, se gândește din nou Addie.

   Își impune să se retragă, să plece, să se scutească de nebunia repetiției și a reflexiei. În schimb, bea prelung din cană. Prima înghițitură este tare și amară, dar a doua este consistentă și dulce.

   Scoate un suspin de plăcere, iar Sam îi zâmbește încântată.

   - E bună, nu-i așa? întreabă ea. Secretul stă în...

   „Pudra de cacao”, se gândește Addie.

   - Pudra de cacao, spune Sam, sorbind îndelung din cana despre care Addie este acum convinsă că ar fi un castron.

   Se sprijină de blat, cu capul aplecat peste cana de cafea, de parcă ar fi o ofrandă.

   - Arăți ca o floare ofilită, o tachinează Addie.

   Sam îi face cu ochiul și ridică mâna în care ține cana.

   - Udă-mă și voi înflori.

   Addie nu a mai văzut-o pe Sam așa, dimineața. Firește că s-a trezit lângă ea, dar zilele acelea erau pline de scuze și de disconfort. Dimineața de după absența memoriei. Nu e niciodată plăcut să prelungească momentele acelea. Dar acum e ceva nou - e o amintire pe care și-o țese pentru prima dată.

   Sam scutură din cap.

   - Îmi cer scuze. Nu te-am întrebat cum te cheamă.

   Este unul din lucrurile pe care le adoră la Sam, unul dintre primele lucruri pe care le-a remarcat la ea. Sam trăiește și iubește cu o inimă atât de deschisă, împărtășește căldura de obicei rezervată doar celor mai apropiați oameni din viața cuiva. Motivele nu sunt la fel de importante ca nevoile. A primit-o în casa ei, a încălzit-o și abia apoi s-a gândit să o întrebe cum o cheamă.

   - Madeline, spune Addie, pentru că e cea mai apropiată variantă a numele ei.

   - Hmmm, spune Sam, madlenele sunt dulciurile mele preferate. Eu sunt Sam.

   - Salut, Sam, spune ea, parcă gustând numele pentru prima dată.

   - Deci, face Sam, de parcă atunci s-ar fi gândit pentru prima dată la asta, ce făceai pe acoperiș?

   - Ah, zice Addie cu un hohot de râs scurt, depreciativ. Nu am vrut să adorm acolo. Nici măcar nu-mi amintesc când m-am așezat pe șezlong. Cred că eram mai obosită decât simțeam. Tocmai m-am mutat la 2F și nu sunt obișnuită cu atâta zgomot. Nu puteam să dorm, așa că am renunțat și am urcat pe acoperiș să iau puțin aer, să privesc răsăritul soarelui.

   Minciuna i se rostogolește ușor de pe buze, după atâta practică.

   - Suntem vecine, exclamă Sam. Știi ce, spune ea punând deoparte cana goală, mi-ar plăcea să te pictez cândva.

   Iar Addie se luptă cu dorința de a zice: „Dar ai făcut-o deja.”

   - N-ar arăta ca tine, continuă Sam, îndreptându-se spre hol.

   Addie o urmează, o privește oprindu-se și trecându-și degetele peste un teanc de pânze, privind printre ele de parcă ar fi discuri într-un magazin de muzică.

   - Lucrez acum la o serie, explică ea, care-i înfățișează pe oameni ca pe niște ceruri.

   În pieptul lui Addie reverberează un ecou surd și simte la fel ca acum 6 luni, când stăteau întinse în pat, cu degetele lui Sam atingându-i pistruii de pe obraji, ușor ca o pensulă.

   - Știi, zisese ea, se spune că oamenii sunt ca fulgii de zăpadă, fiecare este unic, dar cred că sunt mai degrabă precum cerul. Unele sunt noroase, altele furtunoase, unele sunt senine, dar nu poți găsi două persoane la fel.

   - Eu ce fel de cer sunt? întrebase atunci Addie, iar Sam se uitase lung la ea, fără să clipească, și apoi se luminase, cu acea lumină pe care o văzuse la sute de artiști, de sute de ori, scânteia inspirației, de parcă le-ar fi aprins cineva lumina sub piele.

   Și Sam, dintr-odată animată, s-a trezit la viață, a sărit din pat și a luat-o pe Addie cu ea în living.

   După o oră de stat pe podeaua din lemn, învelită într-o pătură, ascultând murmurul și scâțâitul făcut de Sam, care amesteca vopseaua, tot ce a văzut a fost cerul nopții. Nu cerul nopții așa cum l-ar fi pictat oricine. Tușe curajoase de cărbune, de negru, și dungi subțiri de cenușiu, cu vopsea atât de groasă, că se ridica de pe pânză. Pe suprafață erau răspândite o mână de puncte argintii. Arătau aproape ca un accident, de parcă ar fi fost stropite cu pensula, dar erau exact 7, mici, distanțate, ca niște stele.

   Vocea lui Sam o atrage înapoi în prezentul din bucătărie.

   - Mi-aș dori să-ți pot arăta lucrarea mea preferată, spune ea. A fost prima din serie. „O noapte uitată.” Am vândut-o unui colecționar din Lower East Side. Prima mea vânzare importantă, din care am plătit chiria 3 luni și cu ajutorul căreia am ajuns într-o galerie. Mi-e greu să renunț la artă. Știu că trebuie - ideea cu artistul care moare de foame mi se pare depășită - dar mi-e dor de acea pictură în fiecare zi.

   Vocea ei devine mai blândă.

   - Nebunia e că fiecare dintre lucrările din seria aceea este creată după cineva: prieteni, oameni din clădirea asta, străini de pe stradă. Mi-i amintesc pe toți. Dar nu pot să-mi aduc aminte cine a fost inspirația pentru acea lucrare.

   Addie înghite în sec.

   - Crezi că era o fată?

   - Da. Așa cred. Are o energie.

   - Poate că ai visat-o.

   - Poate, spune Sam. Nu m-am priceput niciodată să-mi amintesc visele. Dar știi....

   Se oprește, privind-o pe Addie așa cum a privit-o în noaptea aceea, în pat, cu un început de sclipire.

   - Îmi aduci aminte de lucrarea aceea.

   Își duce mâna la față.

   - Doamne, pare cea mai proastă replică de agățat din lume. Îmi pare rău. Mă duc să fac duș.

   - Ar trebui să plec, spune Addie. Mersi pentru cafea.

   Sam își mușcă buzele.

   - Chiar trebuie?

   Nu, nu trebuie. Addie știe că ar pute-o urma pe Sam la duș, s-ar putea înfășura într-un prosop și s-ar putea așeza pe podeaua din living să vadă cum ar picta-o Sam astăzi. Ar putea. Chiar ar putea. Ar cădea pradă acestui moment pentru totdeauna, dar știe că nu are niciun viitor. Ar fi doar un număr infinit de prezenturi, iar ea a trăit deja cu Sam atâtea câte poate îndura.

   - Îmi pare rău, spune ea cu o durere în piept, dar Sam ridică din umeri.

   - Ne vom revedea, îi răspunde Sam cu încredere. În fond, acum suntem vecine.

   Addie reușește să schițeze un zâmbet.

   - Da, așa este.

   Sam o conduce la ușă. Cu fiecare pas, Addie se împotrivește dorinței de a se uita în urmă.

   - Să nu te înstrăinezi, îi spune Sam.

   - În niciun caz, îi promite Addie, iar ușa se închide.

   Oftează, sprijinindu-se de ea și ascultând pașii lui Sam, care se retrage pe holul ticsit. Se desprinde apoi de ușă și pleacă.

   Afară, cerul de marmură albă s-a crăpat, lăsând să treacă dungi subțiri de albastru.

   Frigul s-a îmblânit, iar Addie găsește o cafenea unde se poate sta pe trotuar, suficent de aglomerată încât chelnerul să aibă timp doar de o trecere pe la mesele de afară la fiecare 10 minute. Numără secundele ca un prizonier care reține cât de frecvent trece garda, comandă o cafea - nu e la fel de bună ca a lui Sam, ci complet amară, dar este suficient de caldă să țină frigul la distanță. 

   Își ridică gulerul gecii din piele, deschide iar „Odiseea” și încearcă să citească.

   Ulise crede că se îndreaptă spre casă, pentru a o regăsi pe soția lui, Penelopa, după ororile războiului, dar Addie a citit povestea de suficiente ori încât să știe cât de departe e de fapt eroul.

   Traduce din greacă în engleza modernă.

   „(...) mi-e teamă

   Ca nu cumva răcoarea cea haină.

   Cu brumă din belșug împreunată,

   Viața să-mi răpuie, așa puțină

   Și șubrdă cum e, de zbuciumată

   Căci boarea nopții de la râu e rece.”

   Chelnerul iese iar, ea ridică privirea din carte, îl urmărește cum se încruntă nițel când vede băutura deja comandată și deja livrată. În locul clientei, în memoria lui se cască un gol. Dar ea pare să se potrivească în peisaj și deja bătălia e pe jumătate câștigată, așa că o clipă mai târziu el se întoarce spre cuplul din prag, care așteaptă un loc liber.

   Ea se întoarce la carte, dar nu ajută. N-are chef de bătrâni pierduți pe mare, de parabole ale unei vieți însingurate. Vrea să fie purtată departe, să uite. Ar citi un roman fantastic sau poate unul de dragoste.

   Cafeaua s-a răcit oricum, iar Addie se ridică și pornește, cu cartea în mână, spre „Ultimul cuvânt”, să găsească alt volum.

Paris, Franța

29 iulie 1716

VII

       Stă la umbra unei prăvălii de mătăsuri.

   Vizavi, croitoria e aglomerată și, chiar dacă ziua se apropie de sfârșit, agitația nu se domolește. Lui Addie îi picură sudoarea de pe ceafă și își tot leagă și dezleagă boneta, purtată de vânt până la ea, sperând că va fi suficientă să se dea drept camerista unei doamne, să-i ofere invizibilitatea rezervată slujitorilor. 

   Dacă o consideră cameristă, Bertin nu se va uita la ea de două ori. Dacă o crede o cameristă, nu va remarca rochia lui Addie, simplă, dar de calitate, furată de pe un manechin de croitorie cu o săptămână în urmă, dintr-un loc asemănător aflat de cealaltă parte a Senei. La început, a fost drăguță, până când și-a prins fusta într-un cui rătăcit și cineva a aruncat o găleată cu zoaie prea aproape de picioarele ei și apoi a pătat o mânecă de vin roșu.

   Și-ar dori ca și hainele ei să fie la fel de rezistente la schimbare cum pare să fie ea însăși. Mai ales fiindcă nu are decât o rochie - nu are sens să strângă o garderobă sau orice altceva, dacă nu are unde să le pună.

   În cele din urmă, ultimul client iese pe ușă - un valt cu câte o cutie legată cu fundă sub fiecare braț - și, înainte să i-o ia altcineva în față, Addie țâșnește peste drum și pășește în croitorie.

   Este un spațiu strâmt: o masă încărcată cu role de material, câteva manechine pe care se află cele mai recente ținute la modă. Sunt genul de rochii pentru care e nevoie de cel puțin 4 mâini ca să le îmbraci și cel puțin de tot atâtea ca să le dai jos, numai șolduri umflate, mâneci bufante și corsete prea strâmte să-ți permită să mai și respiri. 

   Un clopoțel de deasupra ușii îi anunță sosirea, iar croitorul, monsieur Bertin, ridică ochii spre ea, pe sub sprâncenele groase ca niște tufe, și face o mutră acră.

   - Am închis, zice scurt.

   Addie înclină capul - imaginea discreției.

   - Sunt aici pentru madame Lautrec.

   Este un nume prins din zbor, cules de pe străzi, dar și răspunsul potrivit. Croitorul devine interesat.

   - Orice pentru familia Lautrec.

   Ia un carnețel și un creion, iar degetele lui Addie tresar într-un moment de regret, de dor să deseneze, cum o făcea adesea.

   - Cât de ciudat totuși, spune el scuturându-și mâinile amorțite, că trimite o cameristă, și nu un valet.

   - Este bolnav, răspunde repede Addie.

   Învață să mintă, să preia direcția conversației, să îi urmeze cursul.

   - Așa că m-a trimis pe mine. Madame ar dori să organizeze un bal și vrea o rochie nouă.

   - Desigur, zice el. Ai măsurile ei?

   - Da.

   El se uită lung, așteptând ca ea să scoată o bucată de hârtie.

   - Nu, spune ea, chiar am măsurile ei - adică sunt la fel cu ale mele. De aceea m-a trimis.

   I se pare o minciună isteață, dar croitorul se încruntă și se întoarce spre o draperie din spatele prăvăliei.

   - Mă duc după centimetru.

   Vede o porțiune din camera din spate, o duzină de manechine, un munte de mătăsuri, și draperia cade la loc. 

   Dar, când Bertin dispare, dispare și ea, între manechine, role de muselină și de bumbac sprijinite de perete. Nu e prima ei vizită în croitorie și i-a învățat bine fiecare cotlon. Addie se ghemuiește într-un spațiu potrivit, iar când Bertin revine în încăperea din față, cu centimetrul în mână, a uitat deja de madame Lautrec și de camerista ei stranie.

   Printre rolele de material aerul e închis, iar ea se bucură când aude clopoțelul și zgomotele făcute de Bertin în timp ce închide. Va urca în camera de deasupra, va mânca supă și își va lăsa la înmuiat mâinile care îl dor, apoi se va culca înainte de căderea nopții. 

   Ea așteaptă, lăsând liniștea să o înconjoare, așteaptă până când aude zgomotul pașilor lui deasupra.

   O lumină slabă, cenușie se strecoară prin geamul din față cât umblă ea prin prăvălie, dă la o parte draperia grea și pășește în interior.

   Lumina se strecoară înăuntru printr-o singură fereastră, cât să se vadă puțin. De-a lungul peretelui din spate sunt haine pe jumătate terminate, iar ea își notează să revină când vara se transformă în toamnă și se instalează frigul. Dar acum se concentrează spre mijlocul odăii, unde o duzină de manechine stau ca niște dansatoare în poză, cu taliile înguste înfășurate în nuanțe de verde și de gri, o rochie bleumarin cu alb, o alta albastru-deschis, cu tiv galben.

   Addie zâmbește și își aruncă boneta pe o masă, scuturându-și părul.

   Își trece mâna peste mătasea imprimată și bumbacul vopsit, plin, savurând texturile. Atinge structura corsetelor, pernuțele de pe șolduri și se imaginează purtând fiecare rochie.

   Trage de copcile unui corset, albastru-deschis, ca un cer de primăvară, și se oprește, cu răsuflarea întretăiată, câmd surprinde o mișcare cu coada ochiului. E doar o oglindă sprijinită de un perete. Se întoarce, se privește, de parcă ar vedea portretul alcuiva, deși adevărul este că arată ca ea însăși.

   Ultimii 2 ani i s-au părut 10, și totuși nu se cunoaște că au trecut. Ar fi trebuit să fie numai piele și os, înăsprită dar chipul ei este la fel de rotofei ca în vara când a plecat de acasă. Doar ochii ei marchează schimbarea, prin umbrele de auriu și căprui.

   Addie clipește. Își obligă privirea să se îndepărteze de ea însăși și de rochii.

   De cealaltă parte a camerei vede un trio de forme întunecate. Sunt siluete masculine, îmbrăcate în pantaloni, veste și jachete. În lumina slabă, formele lor par vii, sprijinindu-se una de cealaltă în timp ce o studiază. Le cântărește croiul, absența balenelor și a fustelor înfoiate, și se gândește, nu pentru prima dată, și cu siguranță nu pentru ultima, cât de ușor i-ar fi să fie bărbat, cât de simplu se mișcă ei prin lume și fără prea mari eforturi.

   Se întinde după cel mai apropiat manechin, scoțându-i haina. Desface nasturii din față. Gestul de a-l dezbrăca are o intimate stranie și se bucură, cu atât mai mult de el cu cât bărbatul de sub degetele sale nu este real și nu o poate pipăi, nu poate insista, nu o poate atinge.

   Își desface șnururile rochiei și îmbracă panatalonii, fixându-i sub genunchi. Își pune tunica și își încheie vesta, își trage haina dungată pe umeri, își prinde cravata din dantelă de la gât. Se simte în siguranță în armura acestor haine, dar când se întoarce spre oglindă se dezumflă.

   Are pieptul prea plin, talia prea îngustă, șoldurile îi umplu pantalonii în locul nepotrivit. Jacheta ajută nițel, dar nimic nu îi poate ascunde fața. Conturul buzelor, linia obrajilor, netezimea sprâncenelor - toate sunt prea netede și prea rotunde să pară altceva.

   Ia o foarfecă și încearcă să își taie părul până la umeri, dar în câteva secunde crește la loc, iar șuvițele căzute sunt strânse parcă de o mână invizibilă. Nu există nicio urmă, nici măcar în ceea ce o privește. Găsește o agrafă și își prinde onduleurile de un șaten-deschis la spate, cum a văzut că poartă bărbații, ia un tricorn de pe un manechin și-l fixează pe frunte.

   Poate de la distanță. Poate în treacăt. Poate noaptea, când întunericul e gros și încețoșează detaliile. Dar nici chiar la lumina felinarelor iluzia nu ar rezista.

   Bărbații din Paris sunt plăcuți la vedere, chiar frumușei, dar tot bărbați.

   Oftează, înlătură deghizarea și își petrece următoarea oră încercând rochie după rochie, deja tânjind după libertatea dată de pantaloni, după confortul tunicii. Dar rochiile sunt frumoase și elegante. Preferata ei este una verde cu alb - dar încă nu e terminată. Va trebui să revină într-o săptămână sau două, sperând să o prindă înainte să dispară, încelită în hârtie și trimisă spre reședința vreunei barosane.

   În cele din urmă, Addie alege o rochie de culoarea safirului, cu marginile gri. Îi amintește de o furtună de noapte, când norii întunecă tot cerul. Mătasea îi sărută pielea, materialul este moale, nou, neatins. E prea elegantă pentru ea, o rochie de banchet, de bal, dar nu îi pasă. Și ce dacă atrage priviri ciudate? Vor uita înainte să aibă șansa de a o bârfi.

   Addie își lasă propria rochie pe manechinul gol, nu se mai deranjează să ia boneta, pe care o furase de pe o frânghie de rufe în acea dimineață. Se strecoară iar după draperie și traversează prăvălia, cu fusta foșnind, găsește cheia de rezervă pe care Bertin o ține în sertarul de sus, descuie ușa, atență să țină clopoțelul cu mâna. Închide după ea, se ghemuiește să strecoare cheia prin crăpătura ușii, apoi se ridică și se întoarce, dar se izbește de un bărbat de pe stradă.

   Nu e de mirare că nu l-a văzut. Îmbrăcat în negru de la pantofi până la gulerul jachetei, se confundă cu întunericul. Deja murmură scuze, deja dă înapoi, când ridică privirea și îi vede conturul maxilarului, buclele ca pana corbului, ochii foarte verzi, în ciuda lipsei luminii.

   El îi zâmbește.

   - Adeline.

   Numele acela scapără ca un amnar din gura lui și generează o scânteie de răspuns între coastele ei. Privirea lui îi îi mângâie rochia cea nouă.

   - Arăți bine.

   - Arăt la fel.

   - Răsplata nemuririi. Așa cum ți-ai dorit.

   De data asta, ea nu mușcă momeala. Nu țipă, nu blestemă, nu îi arată toate felurile în care el a damnat-o, dar probabil că el citește chinul pe fața ei, pentru că râde, dulce ca briza.

   - Heide, spune umbra, oferindu-i brațul său. Te conduc.

   Nu îi spune că o va conduce acasă. Dacă ar fi miezul zilei, i-ar necosoti oferta, doar ca să-i facă în ciudată. Dar este târziu și numai un anumit gen de femeie înfruntă noaptea de una singură.

   Addie a învățat că femeile - cel puțin cele cu clasă - nu se aventurează singure nici măcar ziua. Sunt ținute în interior, ca niște plante în ghiveci, ascunse îndărătul draperiilor. Când ies, ies în grupuri, în siguranța companiei reciproce, și mereu la lumina zilei.

   Să meargă singură dimineața înseamnă scandal, dar să meargă singură noaptea înseamnă altceva, iar Addie știe asta. Le-a simțit privirile, judecata, din toate părțile. Femeile o disprețuiesc de la ferestre, bărbații încearcă să o cumpere pe străzi, iar credincioșii, să îi salveze sufletul, de parcă nu l-ar fi vândut deja.

   - Deci? întreabă umbra, oferindu-i din nou brațul.

   Poate că e mai singură decât credea.

   Poate că e mai bine în compania dușmanului decât a nimănui.

   Addie nu îl ia de braț, dar începe să meargă și nu e nevoie să se uite ca să știe că el pășește alături de ea. Pantofii lui răsună moale pe dale și o adiere ușoară apasă spatele fetei, ca o mână.

   Merg în tăcere până când ea nu mai poate îndura. Până când hotărârea ei se năruie și ea privește spre el, văzându-l cu capul lăsat ușor pe spate, cu genele negre atingându-i obrajii palizi, parcă perfect în largul lui. Imaginea lui își râde de ea, chiar dacă i se încețoșează contururile, întuneric în întuneric, fum peste umbre, o amintire a ceea ce este și a ceea ce nu este.

   Tăcerea ei se frânge. Cuvintele se revarsă.

   - Poți lua orice formă poftești, nu?

   - Așa este.

   - Atunci, preschimbă-te. Nu suport să mă uit la tine.

   Un zâmbet.

   - Îmi place forma asta. Cred că și ție.

   - Cândva, zice ea. Dar ai stricat-o.

   Este o deschidere, și ea o vede prea târziu, o fisură în armură.

   El nu se va mai schimba niciodată.

   Addie se oprește pe o străduță îngustă, șerpuită, în fața unei case, dacă poată fi numită așa. Este o structură din lemn care cedează, ca un morman de vreascuri, părăsită, pustie, dar nu goală.

   După ce el pleacă, ea se va cățăra prin spațiul dintre scânduri, încercând să nu își strice poalele noii rochii, va traversa podeaua neregulată și va urca un rând de scări stricate până în pod, sperând că nu l-a găsit altcineva.

   Se va dezbrăca de rochia ei ca norii de furtună și o va împături cu grijă pe o bucată de hârtie, apoi se va întinde pe un pat din scândură și rafie și se va uita printre scândurile crăpate ale tavanului, aflate la nici un metru deasupra capului, sperând să nu plouă, în timp ce sufletele rătăcite se târâie prin restul casei, dedesubt.

   Mâine, cămăruța va fi luată și, într-o lună, clădirea va arde, dar acum nu are rost să se gândească la viitor.

   Întunericul se mișcă în spatele ei, ca o perdea.

   - Cât vei mai rezista? întreabă el. Care e rostul să te târăști așa, când nu ai scăpare?

   Și-a pus și ea aceleași întrebări în miez de noapte, în clipe de slăbiciune, când iarna își înfigea dinții în pielea ei sau foamea îi rodea oasele, când un spațiu era luat, munca unei zile, distrusă, pacea unei nopți, pierdută, și nu putea suporta gândul de a se ridica să o ia de la capăt. 

   Și totuși, să-și audă cuvintele repetate așa, cu vocea lui în loc de a ei, le face să-și mai piardă din venin.

   - Nu vezi? întreabă el, cu ochii verzi tăioși ca sticla spartă. Altă soluție nu există decât cea pe care ți-o propun eu. Tot ce trebuie să faci e să re...

   - Am văzut un elefant, spune Addie, și cuvintele sunt ca apa rece turnată pe cărbuni încinși.

   Întunericul se oprește lângă ea, iar ea continuă, cu privirea lipită de casa dărăpănată, de acoperișul stricat și de cerul liber de deasupra.

   - De fapt, 2. Erau la palat, făceau parte dintr-o expoziție. Nu știam că există animale atât de mari. Iar zilele trecute, în piață era un scripcar. Muzica lui m-a făcut să plâng. Era cel mai frumos cântec pe care l-am auzit vreodată. Am băut șampanie, direct din sticlă, și am privit soarele apunând peste Sena, în timp ce clopotele de la Notre-Dame băteau, și niciuna dintre aceste experiențe nu s-ar fi întâmplat în Villon. 

   Se întoarce spre el.

   - Au trecut doar 2 ani, spune ea. Gândește-te la timpul pe care îl mai am, la toate lucrurile pe care le voi mai vedea.

   Addie rânjește spre întuneric, un zâmbet mic, de fiară, numai dinți, desfătându-se cu felul în care cheful piere de pe fața lui.

   E o victorie mică, și totuși dulce, să-l vadă ezitând chiar și o clipă.

   Dintr-odată, e prea aproape, iar aerul dintre ei se stinge ca o lumânare. Miroase a nopți de vară, a pământ, a mușchi și a iarbă înaltă, care se unduiește sub stele. A ceva mai întunecos. A sânge pe pietre și a lupi liberi în pădure.

   El se apleacă până când obrazul lui îl atinge pe al ei, iar când vorbește iar, cuvintele sale sunt doar șoapte pe piele.

   - Crezi că va fi mai ușor, spune el. Nu va fi. Ești ca și cum n-ai fi, și fiecare an pe care-l trăiești ți se va părea o viață, iar în fiecare viață vei fi uitată. Durerea ta nu are sens. Viața ta nu are sens. Anii vor fi ca niște greutăți în jurul gleznelor tale. Te vor strivi, încetul cu încetul, și când nu vei mai putea suporta, mă vei implora să te cruț de suferință.

   Addie vrea să-l privească, dar el a plecat deja.

   Stă singură, pe străduța îngustă. Inspiră scurt, nesigur, se obligă să expire, apoi se îndreaptă, își netezește fusta și intră în casa care, măcar în noaptea asta, este casa ei.

New York City

13 martie 2014

VIII

        Astăzi, prăvălia de cărți este mai aglomerată.

   Un puști se joacă de-a v-ați ascunselea cu prietenul său imaginar, în timp ce tatăl lui răsfoiește o carte de istorie militară. Un student se ghemuiește să scaneze ediții diferite ale lui Blake, iar băiatul de ieri se află la casa de marcat.

   Ea îl privește.

   Părul lui negru îi alunecă în ochi, de neîmblânzit. Îl dă la o parte, dar în câteva secunde cade la loc, făcându-l să pară mai tânăr decât este.

   Pare genul care nu poate să țină un secret, se gândește ea, pentru că-l trădează fața.

   Coada de la casă e scurtă, așa că Addie se oprește între POEZIE și MEMORII. Bate darabana pe un raft cu degetele, iar în câteva clipe apare un cap portocaliu, din întunericul de deasupra cotoarelor. Îl mângâie pe Carte absentă și aștepată să se reducă rândul de la 3 persoane la 2, apoi la 1.

   Băiatul - Henry - o remarcă, iar pe fața lui se schimbă ceva, prea repede să-l poată înțelege ea, apoi atenția lui revine la femeia de la casă.

  - Da, doamnă Kline, spune el. Nu, e în regulă. Dacă nu asta dorea, atunci o puteți returna.

   Femeia pleacă, ținându-și plasa de cumpărături, și Addie face un pas în față.

   - Salut, spune ea voioasă.

   - Salut, zice Henry cu o urmă de precauție. Te pot ajuta?

   - Așa sper, răspunde ea cu un farmec studiat. 

   Pune „Odiseea” pe masa dintre ei.

   - Prietenul meu mi-a cumpărat cartea asta, dar o am deja. Speram să o pot schimba cu alta.

   El o privește. Se încruntă în spatele ochelarilor.

   - Vorbești serios?

   - Da, știu, zice ea râzând, e greu de crezut că o aveam deja în greacă, dar...

   - Chiar vorbești serios.

   Addie ezită, surprinsă de tonul vocii lui.

   - Credeam că merită să întreb...

   - Aici nu e bibliotecă, o mustră el. Nu poți schimba o carte cu alta.

   - Evident, spune ea, cam indignată. Dar, după cum am zis, nu eu am cumpărat-o. Prietenul meu a cumpărat-o și tocmai am auzit cum îi spuneai doamnei Kline că...

   Chipul lui se înăsprește și capătă aspectul unei uși închise în nas.

   - Am un sfat pentru tine. Data viitoare când încerci să dai înapoi o carte, nu o înapoia persoanei de la care ai furat-o.

   Addie simte o greutate în piept.

   - Ce?

   El clatină din cap.

   - Ai fost ieri aici.

   - Nu am...

   - Îmi amintesc.

   Două cuvinte, suficiente să încline balanța lumii.

   Addie tresare, parcă lovită, și simte că o să cadă. Încearcă să-și revină.

   - Nu îți amintești, spune ea ferm.

   Ochii lui verzi se îngustează.

   - Ba da. Ai venit ieri aici, erai îmbrăcată cu un pulover verde și blugi negri. Ai furat exemplarul ăsta uzat din „Odiseea”, pe care ți l-am lăsat, pentru că nu știu cine ar decide să fure un exemplar uzat din „Odiseea” în greacă, și acum ai tupeul să te întorci și să încerci să îl schimbi cu altceva? Când nici măcar nu ai cumpărat cartea?

   Addie închide ochii. Parcă plutește.

   Nu înțelege.

   Nu poate...

   - Uite ce e, zice el, te rog să pleci.

   Ea deschide ochii și îl vede arătând spre ușă. Nu i se mișcă picioarele. Refuză să o ducă departe de acele două cuvinte.

   Îmi amintesc.

   Trei sute de ani.

   Trei sute de ani și nimeni nu i-a zis cuvintele acelea, nimeni nu și-a amintit de ea nici măcar o dată. Vrea să îl apuce de mânecă, să îl tragă spre ea, să știe de ce și cum, ce are el atât de special, un băiat dintr-un anticariat, dar bărbatul cu istoria militară așteaptă să plătească, iar puștiul i se agață de picior, li băiatul cu ochelari o privește urât, și totul e aiurea. Se sprijină de tejghea, pentru că simte că leșină. I se încețoșează privirea.

   - Te rog, spune el încet. Te rog să pleci.

   Ea încearcă. Nu poate.

   Ajunge la ușa deschisă, la cele 4 trepte ale prăvăliei care dau spre stradă, apoi ceva din ea cedează.

   Se lasă să cadă pe pragul din capătul scărilor, își ia capul în mâini, simte că îi vine să plângă sau să râdă, însă tot ce face este să privească prin sticla ușii. Îl privește pe băiat de fiecare dată când intră în cadrul ușii. Nu își poate lua ochii de la el.

   Îmi amintesc. Îmi amintesc. Îmi amintesc. Îmi amintesc....

   - Ce faci?

   Clipește și îl vede în ușa deschisă, cu brațele încrucișate. Soarele a mai coborât pe cer, iar lumina se subțiază.

   - Te aștept, spune ea, crispându-se când se aude vorbind. Voiam să îți cer scuze pentru povestea de mai devreme.

   - E în regulă, spune el scurt.

   - Nu este, zice ea ridicându-se. Îți iau o cafea.

   - Nu e nevoie.

   - Ca scuză. Insist.

   - Lucrez.

   - Te rog.

   Trebuie să fie ceva în felul în care o spune, în amestecul crud de speranță și de nevoie, pentru că e evident că nu-i vorba doar despre carte sau despre scuze, e altceva ce-l face pe băiat să o privească în ochi și ea își dă seama că e prima dată când o face. 

   În privirea lui e ceva ciudat, care caută, dar, indiferent ce vede când o privește, îl face să se răzgândească.

    - O cafea, spune. Și tot nu ai voie în librărie.

   Addie simte că are din nou aer în plămâni.

   - S-a făcut.

New York City

13 martie 2014

IX

           Addie rămâne pe treapta librăriei până la închidere.

   Henry încuie și se întoarce, o vede stând acolo, iar ea se pregătește din nou ppentru lipsa de recunoaștere din privirea lui, pentru confirmarea că întâlnirea lor a fost doar o scăpare stranie, o cusătură desfăcută în secolele de blestem.

   Dar când o privește, el o recunoaște. Ea este sigură de asta.

   Sprâncenele i se ridică sub buclele încâlcite, de parcă ar fi surprins că ea e încă acolo. Dar iritarea lui a lăsat loc unei alte emoții - pe care ea nu o înțelege bine. Este mai mult suspiciune decât ostilitate, mai degrabă precauție decât ușurare, și totuși e ceva minunat, căci o recunoaște. 

   Nu e prima întâlnire, ci a doua - sau, mai degrabă, a treia - și, pentru prima dată, nu știe doar ea că s-au mai văzut.

   - Deci? spune el întinzând mâna, nu pentru ca ea să o apuce, ci ca să îl conducă, ceea ce și face.

   Merg câteva străzi într-o tăcere nefirească, iar Addie îl privește pe furiș, fără să vadă nimic altceva decât linia nasului și conturul maxilarului său.

   Are o privire flămândă, de lup și, chiar dacă nu este neobișnuit de înalt, își încovoaie umerii parcă pentru a se micșora, pentru a deveni mai puțin evident. Poate că în hainele potrivite, poate că având aerul potrivit, poate, poate - dar, cu cât se uită mai mult la el, cu atât seamănă mai puțin cu celălalt străin.

   Și totuși...

   Are ceva care îi tot atrage atenția, ca un cui care agață un pulover.

   De două ori, el o surprinde privindu-l și se încruntă.

   O dată, ea îl surprinde privind-o și zâmbește.

   La cafenea, Addie îi spune să aleagă o masă în timp ce ea cumpără băuturile, iar el ezită, parcă între dorința de a plăti și teama de a fi otrăvit, înainte să se retragă într-un separeu pe colț. Îi comandă un latte.

   - 3,80, spune fata din spatele tejghelei.

   Addie se crispează când aude prețul. Scoate câteva monede din buzunar, ultimele pe care le-a luat de la James St. Clair. Nu are suficienți bani pentru două băuturi și nu poate pleca fără să plătească, pentru că o aștepată un băiat, un băiat care își amintește.

   Addie se uită spre masa la care stă le, cu brațele încrucișate, privind pe geam.

   - Eve! strigă barmanița. Eve!

   Addie tresare, pentru că este vorba despre ea.

   - Deci, zice băiatul, când ea se așază. Eve?

   „Nu”, se gândește ea.

   - Da, răspunde. Și tu ești...

   „Henry”, se gândește, înainte să i-o spună el.

   - Henry.

   I se potrivește mănușă. Henry: blând, poetic. Tăcut și liniștit. Buclele negre, ochii palizi din spatele ramelor groase ale ochelarilor.

   Privirea lui cade pe masă, vede cana lui și mâinile ei goale.

   - Nu ți-ai luat nimic.

   Ea flutură din mână.

   - Nu mi-e sete, minte.

   - Mi se pare ciudat.

   - De ce? ridică ea din umeri. Am zis că-ți iau o cafea. În plus, ezită, mi-am pierdut portofelul. Nu aveam suficienți bani pentru două cafele.

   - De-aia ai furat cartea?

   - Nu am furat-o. Am vrut să fac schimb. Am spus că îmi pare rău.

   - Da?

   - Cu cafeaua.

   - Că veni vorba, spune el și se ridică. Cum o preferi?

   - Ce?

   - Cafeaua. Nu pot sta aici, bând singur. Mă face să mă simt ca un ticălos.

   Ea zâmbește.

   - Ciocolată caldă. Neagră.

   Sprâncele lui se ridică iar. Se duce să comande, spune ceva care o face pe barmaniță să râdă și să se aplece, ca o floare către soare. Se întoarce cu o cană și un croasant, le pune pe masă și se așază și iar nu e egalitate. Balanța se înclinase, s-a echilibrat, și acum este din nou înclinată.

   - Deci, spune Henry, care a fost faza cu cartea?

   - Sincer?

   Addie ia cana în mâini.

   - Nu credeam că-ți vei aminti.

   Întrebarea zăngănește ca un pumn de monede în pieptul ei, ca niște pietricele într-un bol din porțelan. Se zgâlțâie înăuntrul ei, amenințând să se reverse.

   „Cum de ți-ai amintit? Cum?”

   - „Ultimul cuvânt” nu are chiar atât de mulți clienți, spune Henry. Foarte puțini încearcă să plece fără să plătească. Ai făcut impresie.

   „Impresie.”

   O impresie e un semn.

   Addie își trece degetele prin spuma din ciocolata caldă, vede laptele așezându-se la loc, dar Henry nu pbservă. Însă a observat-o pe ea și își amintește.

   „Ce se petrece?”

   - Deci, zice el, dar nu continuă.

   - Deci, repetă ea, pentru că nu poate spune ce ar vrea.

   „Cine ești? De ce ești? Ce se petrece?”

   Henry își mușcă buza.

   - Nu-s foarte multe de zis.

   - Ai vrut mereu să lucrezi într-o librărie?

   Henry devine meditativ.

   - Nu sunt sigur că e o slujbă la care visează lumea, dar mie-mi place.

   Duce latte-ul la gură, când cineva trece pe lângă el și îi lovește scaunul. Henry îndreaptă cana la timp, dar bărbatul începe să se scuze. Și nu se oprește.

   - Îmi pare atât de rău, spune cu o față vinovată.

   - E OK.

   - Te-am făcut să verși? întreabă îngrijorat.

   - Nu, răspunde Henry, este în regulă.

   Dacă își dă seama de regretul omului, nu trădează nimic. Rămâne concentrat la Addie, de parcă în felul acesta l-ar putea goni pe bărbat.

   - Ce ciudat, zice ea, după ce tipul pleacă.

   Henry ridică din umeri.

   - Se întâmplă.

   Ea nu la asta s-a referit. Dar gândurile sunt trenuri în trecere, iar ea nu-și permite să deraieze.

   - Deci, zice ea, librăria e a ta?

   Henry clatină din cap.

   - Nu. Ar putea să fie, pentru că sunt singurul angajat, dar aparține unei femei pe nume Meredith, care-și petrece cea mai mare parte a timpului în croazieră. Eu doar lucrez acolo. Dar tu ce faci când nu furi cărți?

   Addie cântărește întrebarea cu atâtea opțiuni de răspuns, toate minciuni, și se oprește la ceva mai apropiat de adevăr.

   - Caut talene, spune ea. Muzică, mai ales, dar și artă.

   Fața lui se înăsprește.

   - Ar trebui să-mi cunoști sora.

   - Ah? face Addie. E artistă?

   - Cred că ea ar spune că găzduiește arta, că e un fel de artistă, poate. Îi place să - face un semn - hrănească potențialul brut, să modeleze narativul viitorului creativ.

   Addie crede că i-ar plăcea să îi cunoască sora, dar nu o spune.

   - Tu ai frați? întreabă el.

   Ea clatină din cap, rupând o bucățică de croasant, pentru că Henry nu s-a atins de el, iar stomacul ei chiorăie.

   - Ce noroc, zice el.

   - Ce noroc, îl îngână ea.

   - Atunci poți să-i ai pe ai mei. David, care e medic, cercetător și un ticălos pompos, și Muriel, care e... Muriel.

   El o privește și iată din nou intensitatea aceea ciudată, și poate că se simte așa pentru că doar puțini oameni se conectează vizual cu ea, dar are impresia că îi caută ceva pe chip.

   - Ce este? întreabă ea, iar el vrea să spună ceva, dar se răzgândește.

   - Pistruiii tăi arată ca niște stele.

   Addie zâmbește.

   - Mi s-a mai spus. Mica mea constelație. E primul lucru pe care-l remarcă toată lumea.

   Henry se foiește.

   - Ce vezi când te uiți la mine?

   Vocea-i răsună ușoară, dar întrebarea are ceva, o greutate, o piatră îngropată într-un bulgăre de zăpadă. El aștepta să întrebe asta. Răspunsul contează.

   - Văd un băiat cu părul negru, ochi blânzi și un chip luminos.

   - Atât? se încruntă el.

   - Firește că nu, spune ea. Dar nu te cunosc încă.

   - Încă, repetă el și în vocea lui se formează un zâmbet.

   Ea strânge din buze și îl privește iar.

   Pentru o clipă, ei sunt singurul punct de liniște din cafenea.

   Dacă ai trăit suficient, vei învăța să citești o persoană. Să o deschizi ca pe o carte, în care unele pasaje sunt subliniate, iar altele, ascunse printre rânduri.

   Addie îi privește fața, ridul care se formează când sprâncenele lui se ridică, buzele lui hotărâte, felul în care-și masează palma, ca pentru a alunga o durere, când se apleacă, cu atenția la ea.

   - Văd pe cineva căruia îi pasă, zice ea încet. Poate prea mult. Care simte prea mult. Cineva pierdut, flămând. Genul de persoană care simte că se irosește într-o lume plină de mâncare, pentru că nu poate decide ce vrea.

   Henry o privește. Fața lui e serioasă, iar ea știe că a ajuns prea aproape de adevăr.

   Addie râde nervos, iar zgomotul revine în jurul lor.

   - Scuze, spune ea scuturând din cap. Prea profund. Ar fi trebuit să spun doar că arăți bine.

   Gura lui Henry tremură, dar zâmbetul nu i se reflectă în ochi.

   - Măcar crezi că arăt bine.

   - Și eu? întreabă ea, încercând să întrerupă tensiunea bruscă.

   Dar, pentru prima dată, Henry nu o privește în ochi.

   - Nu m-am priceput niciodată la oameni.

   Împinge cana și se ridică, iar Addie crede că a stricat totul. El vrea să plece. Dar apoi se uită la ea și spune:

   - Mi-e foame? Ție?

   Aerul îi revine în plămâni.

   - Mereu, spune ea.

   De data asta, când el îi întinde mâna, ea știe că o invită să o accepte.

Paris, Franța

29 iulie 1719

X

           Addie a descoperit ciocolata.

   Este mai greu de dobândit decât sarea, șampania sau argintul, și totuși marchiza are o cutie întreagă de bomboane dulci lângă pat. Addie se întreabă, cu o bucată care i se topește pe limbă, dacă femeia numără bomboanele în fiecare seară sau dacă observă doar când degetele ei ating fundul cutiei. Nu e acolo, nu o poate întreba. Dacă ar fi, Addie nu s-ar afla întinsă pe plapuma ei.

   Dar Addie și stăpâna casei nu s-au întâlnit.

   Speră că nici nu se vor întâlni vreodată.

   Marchizul și soția lui au o viață socială foarte plină, iar în ultimii ai casa lor din oraș a devenit unul dintre locurile în care lui Addie îi place să bântuie.

   Să bântuie - un cuvânt potrivit pentru cineva care trăiește ca o stafie.

   De două ori pe săptămână marchizul și soția lui invită prieteni la cină în casa de la oraș și la fiecare două săptămâni găzduiesc o petrecere mare aici, iar o dată pe lună, adică în seara asta, iau o trăsură și străbat Parisul ca să joace cărți cu alte familii de nobili și se întorc abia dimineață.

   Servitorii s-au retras deja în odăile lor, fără îndoială să bea și să se bucure de libertate. Vor sta treji pe rând, așa încât o santinelă să fie mereu la baza scărilor, pe când ceilalți să aibă parte de liniște. Poate că și ei joacă acum cărți. Sau poate că se bucură doar de liniștea unei case goale.

   Addie își mai pune o bucățică de ciocolată pe limbă și se trântește iar pe patul machizei, în plaouma pufoasă. Aici sunt mai multe pernuțe decât în tot satul Villon, este sigură de asta, și fiecare este de două ori mai plină de pene. Se pare că nobilii sunt făcuți din sticlă și se sparg dacă se așază pe o suprafață prea dură.

   Addie își desface brațele ca o copilă care face îngeri în zăpadă și oftează de plăcere.

   A petrecut vreo oră căutând printre rochiile marchizei, dar nu are suficiente mâini să se îmbrace cu niciuna, așa că poartă un halat din mătase albastră, mai fin decât orice haină a avut vreodată. Rochia ei de culoarea ruginii, cu tiv din dantelă crem, zace abandonată pe șezlong, iar când o privește își amintește de rochia ei mireasă, aruncată pe iarba de lângă râul Sarthe.

   Amintirea se lipește de ea ca pânza de păianjen.

   Addie își strânge pe lângă corp halatul, inhalează parfumul de trandafiri de pe guler, închide ochii și își imaginează că acela este patul ei, că aceea este viața ei și, pentru câteva minute, e suficient de plăcut. Dar camera este prea călduroasă, prea tăcută, și ei îi este teamă că, dacă mai rămâne în pat, acesta o va înghiți. Sau, mai rău, ar putea adormi și s-ar trezi scuturată de stăpâna casei.

   Îi ia 1 minut să se dea jos din pat, cu mâinile și genunchii afundați în plapumă și chinuindu-se să ajungă la margine. Se rostogolește fără grație pe covor. Se sprijină de un stâlp din lemn, cu rămurele delicate sculptate în stejar, se gândește la copaci în timp ce privește în jur, încercând să se decidă ce să facă. O măsuță de toaletă cu oglindă lustruită.

   Addie se așază pe un scăunel cu pernuță, în fața oglinzii, cu degetele dansându-i deasupra sticluțelor de parfum și a cremelor, a pufului moale de pudră și a unui bol cu agrafe argintii.

   Ia o mână de agrafe și începe să își răsucească șuvițele, prinzându-și-le la spate, în jurul feței, de parcă ar ști ce face. Coafura din prezent amintește de un cuib de rândunică, de un mănunchi de bucle. Cel puțin, nu trebuie încă să poarte perucă, una dintre acele monstruozități cu niște turnuri bezea, care vor deveni la modă peste 50 de ani.

   Cuibul de bucle este gata, dar are nevoie de un ultim accesoriu. Addie ia un pieptăn în formă de pană și își prinde șuvițele cu dinții lui, în spatele urechii.

   Ce ciudat cât de mult contează micile diferențe!

   Pe scăunelul cu pernuță, înconjurată de lux, în halatul din mătase împrumutat, cu părul prins în vârful capului, Addie aproape că uită de sine, aproape că e altcineva. O tânără stăpână a casei, care poate să se miște liber, sub protecția reputației.

   Doar pistruii de pe obrajii ei ies în evidență, să-i amintească lui Addie cine a fost, cine este, cine va fi mereu.

   Dar pistruii se pot acoperi cu ușurință.

   Ia pudra și ajunge la jumătatea drumului spre obraz, când o adiere slabă mișcă aerul, purtând miros de câmp deschis. O voce joasă spune:

   - Mai degrabă aș vedea norii acoperind stelele.

   Addie se uită în oglindă, la reflexia camerei din jurul ei. Ușile balconului sunt încă închise, dar camera nu mai este goală. Umbra se sprijină de perete, cu ușurința cuiva care se află acolo de ceva vreme. Nu este surprinsă să îl vadă - a venit an de an - dar este tulburată. Mereu va fi.

   - Bună, Adeline, spune întunericul și, deși se află de cealaltă parte a camerei, cuvintele lui îi ating pielea lui Addie ca niște frunze.

   Ea se răsucește pe scăunel, cu mâna liberă la gulerul deschis al halatului.

   - Pleacă.

   El plesnește din limbă.

   - Un an deja și asta-i tot ce ai de zis?

   - Nu.

   - Atunci?

   - Atunci, nu, repetă ea. Este răspunsul la întrebarea ta. Singurul motiv pentru care ești aici. Ai venit să întrebi dacă mă predau, iar răspunsul este nu.

   Zâmbetul lui se schimbă. Gentlemanul dispare. Apare lupul.

   - Adeline a mea, ți-au crescut colți.

   - Nu sunt a ta, spune ea.

   O fulgerare amenințătoare, iar lupul se retrage, pretinde că e om din nou, când pășește în lumină. Și totuși, umbrele se agață de el, încețoșând împrejurimile.

   - Eu îți ofer nemurirea, iar tu îți petreci nopțile mâncând bomboane în paturile altora. Îmi imaginasem mai mult pentru tine.

   - Și totuși, m-ai condamnat la mai puțin. Ai venit să te lauzi?

   El își trece mâna peste stâlpul din lemn, atingând rămurelele.

   - Atâta venin pentru aniversarea noastră! Și eu, care am venit să te scot la cină...

   - Nu văd mâncare. Și nu am nevoie de compania ta.

   El se mișcă precum fumul, acum este de cealaltă parte a camerei, iar în clipa următoare e lângă ea.

   - N-aș disprețui oferta atât de repede, zice el cu un deget lung atingând pieptănele din părul ei. Este singura companie pe care o vei avea.

   Înainte ca ea să se poată retrage, aerul se golește. El e deja de cealaltă parte a camerei, din nou, cu mâna pe ciucurele de lângă ușă.

   - Termină, spune ea sărind în picioare, dar e prea târziu.

   El trage și clopoțelul sună, rupând tăcerea din casă.

   - Să te ia naiba, sâsâie ea, când aude pași pe scări.

   Addie se întoarce deja după rochia ei, să înșface și ce mai poate înainte să fugă, dar întunericul o apucă de braț. O obligă să rămână lângă el, ca pe o copilă obraznică. O cameristă deschide ușa.

   Ar trebui să se sperie când îi vede, 2 străini în casa stăpânilor, dar nu suferă un șoc. Nicio surpriză, nici urmă de furie sau de teamă. Nimic. Doar un fel de lacună, un calm specific doar visării și uluirii.
   Camerista rămâne pe loc, cu capul plecat și mâinile cuminți, așteptând instrucțiuni, iar Addie își dă seama, cu groază și ușurare, că este vrăjită.

   - Luăm cina în salon în seara asta, spune întunericul, de parcă locul i-ar aparține.

   Are un timbru nou al vocii, ca un voal care îmbracă piatra. Tulbură aerul, o învăluie pe cameristă, iar Addie simte cum îi alunecă pe piele și apoi dispare.

   - Da, domnule, spune camerista cu o plecăciune.

   Se întoarce să îi conducă pe scări, iar întunericul o privește pe Addie și zâmbește.

   - Haide, spune el, cu ochii de smarald strălucind de veselie arogantă. Am auzit că bucătarul marchizului este cel mai bun din Paris.

   Îi oferă brațul, dar ea nu îl acceptă.

   - Doar nu te aștepți să iau cina cu tine.

   El ridică bărbia.

   - Ai irosi o masă doar pentru că sunt și eu cu tine? Cred că stomacul tău face mai mult zgomot decât orgoliul. Dar fie cum dorești, draga mea. Stai aici, în camera ta împrumutată, și îndoapă-te cu dulciuri furate. Voi mânca fără tine.

   Zicând asta, pleacă, iar ea e sfâșiată între dorința de a trânti ușa în urma lui și ideea că i-a distrus oricum noaptea, fie că mănâncă sau nu cu el. Știe că, rămânând singură în cameră, mintea ei îl va însoți jos, la cină.

   Așa că plecă.

   Peste 7 ani, Addie va urmări un spectacol cu păpuși într-o piață pariziană. 

   Se va gândi la seara aceasta.

   La cină.

   Servitorii casei se mișcă în jurul lor, trași parcă de ațe, în tăcere, iar fiecare gest are o ușurință adormită. Scaunele se trag în spate, șervetele se netezesc, sticlele de șampanie sunt desfăcute și se toarnă în paharele care așteaptă.

   Dar mâncarea vine prea repede, primul fel ajunge deja când sunt umplute paharele. Orice putere ar avea întunericul asupra servitorilor casei, s-a declanșat înainte ca el să intre în camera ei furată. S-a declanșat înainte să sune clopoțelul și să cheme camerista, apoi să o invite la cină.

   Ar trebui să pară nepotrivit în camera filigranată. În fond, este sălbatic, un zeu al nopților din pădure, un demon întunecat, și totuși el se comportă cu eleganța și grația unui nobil care se bucură de cină.

   Addie atinge argintăria, marginea aurie a farfuriilor.

   - Ar trebui să fiu impresionată?

   Întunericul o privește peste masă.

   - Nu ești? întreabă.

   Adevărul este că e speriată. Neliniștită de ce se întâmplă. Îi cunoaște puterea - cel puțin, așa crede - dar una este să faci un târg, și alta să asiști la un asemenea control. Ce i-ar putea convinge să facă pe servitori? Cât de departe ar putea să meargă? Este atât de ușor pentru el?

   Primul fel de mâncare este așezat în fața ei, o supă-cremă de un portocaliu palid, ca zorile. Miroase minunat, iar șampania clipocește în pahar, dar ea nu pune mâna pe nimic.

   Întunericul îi citește precauția pe chip.

   - Haide, Adeline, spune el, nu sunt din neamul zeilor, să încerc să te țin captivă cu mâncare și băutură.

   - Și totuși, totul pare să aibă un preț.

   El expiră, iar ochii i se luminează.

   - Cum vrei, spune el ridicând paharul și bând îndelung.

   După o clipă, Addie cedează, ridică și ea cristalul la buze și ia prima ei gură de șampanie. Nu seamăn cu nimic din ce a mai gustat. O mie de bule fragile îi aleargă pe limbă, dulci și acide, iar ea s-ar topi de plăcere dacă ar fi la orice altă masă, cu orice alt bărbat, în orice altă seară.

   În loc să savureze fiecare înghițitură, își golește imediat paharul și, când îl pune pe masă, capul îi plutește ușor, iar servitorul este deja lângă ea și mai toarnă un pahar.

   Întunericul bra și el și privește, fără să spună ceva. Ea mănâncă. Tăcerea din cameră devine apăsătoare, dar ea nu o întrerupe.

   În schimb, se concentrează mai întâi la supă, apoi la pește, apoi la carnea de vită în crustă. Este mai mult deât a mâncat de luni, de ani întregi și se simte îndestulată într-un fel care nu ține doar de stomac. Încetinește și îl studiază pe bărbatul care nu e bărbat, aflat de cealaltă parte a mesei.

   Este cea mai lungă perioadă petrecută împreună.

   Înainte, au mai fost doar clipele acelea din pădure, minutele dintr-o cameră dărăpănată, o jumătate de oră lângă Sena. Dar acum, pentru prima dată, el nu așteaptă în spatele ei, ca o umbră, nu apare fantomatic în colțul ochilor. Acum stă vizavi de ea, perfect vizibil și, deși îi cunoaște detaliile statice ale chipului, nu se poate abține să nu îl studieze în mișcare.

   Iar el îi permite.

   Nu este deloc timid.

   Pare să se bucure de atenția ei.

   Cuțitul lui taie de-a curmezișul farfuriei, iar el duce o bucată de carne la buze, cu sprâncenele negre ridicate. I se ridică un colț al gurii. Nu e atât un bărbat, cât o colecție de trăsături, desenate de o mână grijulie.

   Cu timpul, se va schimba. Se va umfla, se va întinde să umple sațiile dintre liniile desenelor ei, se va lupta să își scoată imaginea din strânsoarea ei, până când ea nu își va mai putea închipui că i-a parținut.

   Dar acum singurul lucru care-i aparține în totalitate este privirea lui.

   Ea și-a imaginat ochii lui de sute de ori, și da, au fost mereu verzi, dar în visele ei aveau o singură nuanță: verdele stabil al frunzelor de vară.

   Ai lui sunt diferiți.

   Uluitori, fără permanență, reflectă cea mai mică modificare de temperament sau stare.

   Addie va avea nevoie de ani buni să învețe limba acelor ochi. Să știe că amuzamentul îi îmbracă în nuanța iederii de vară, iar iritarea îi luminează în luciri de coajă de măr, în timp ce plăcerea îi întunecă până aproape de negrul pădurii pe timpul nopții, când doar marginile sunt în continuare nuanțate în verde.

   În seara asta, sunt de culoarea buruienilor prinse în curentul unui curs de apă.

   La finalul cinei vor avea altă nuanță.

   Poziția lui are ceva languros. Stă cu un cot pe mas, cu atenția distrasă, ascultând parcă un zgomot îndepărtat, în timp ce degetele lui elegante își mângâie maxilarul, parcă amuzate de propria formă, și, înainte să-și dea seama, Addie rupe din nou tăcerea.

   - Cum te cheamă?

   Ochii lui alunecă din nou la ea.

   - De ce ar trebui să mă numesc cumva?

   - Toate lucrurile au nume, spune ea. Numele au un rost. Numele au putere.

   Ea își înclină paharul spre el.

   - Știi asta, altfel nu l-ai fi furat pe al meu.

   Un zâmbet îi ridică un colț al gurii, lupesc, amuzant.

   - Dacă este așa, zice el, și numele au putere, de ce să ți-l spun pe al meu?

   - Fiindcă trebuie să îți zic cumva, să dau un nume feței tale în mintea mea. Acum am doar blesteme pentru tine.

   Întunericului nu pare să-i pese.

   - Spune-mi cum vrei, mi-e totuna. Cum îi suneai străinului în jurnalele tale? Bărbatului după care m-ai modelat?

   - Tu te-ai modelat ca să-ți bați joc de mine și aș prefera să fi luat orice altă formă.

   - Vezi violență în fiecare gest, spune el, trecându-și degetul mare peste pahar. Eu m-am modelat pentru a-ți face plăcere. A te face să te simți coonfortabil.

   Ea simte furia ridicându-i-se în piept.

   - Ai stricat singurul lucru pe care îl aveam.

   - Cât de trist că aveai doar visuri.

   Ea își înfrânează pornirea de a arunca un pahar spre el, știind că nu ar ajuta la nimic. În schimb, se uită la servitorul de lângă perete și ridică paharul ca el să îl umple. Dar servitorul nu se mișcă - niciunul nu se mișcă. Sunt mișcați de voința lui, nu de a ei. Așa că ea se ridică și ia sticla.

   - Cum îl chema pe străinul tău?

   Ea se întoarce la locul ei, își umple paharul, se concentrează pe cele o mie de bule sclipitoare care se ridică în mijlocul lui.

   - Nu avea nume, spune ea.

   Este o minciună, firește, iar întunericul o privește de parcă ar ști asta.

   Adevărul este că a încercat o duzină de nume de-a lungul anilor și niciunul nu i se potrivise. Apoi, într-o noapte, iată-l picurându-i pe limbă, când era ghemuită în pat, învăluită de imaginea lui lângă ea, cu degetele lui lungi în părul ei. Numele îi apăruse pe buze, simplu ca o respirație, natural ca aerul.

   Luc.

   În mintea ei venea de la Lucien, dar acum, că stă vizavi de umbra lui, de șarada aceea, ironia este ca o băutură prea fierbinte, ca un tăciune cate îi arde în piept.

   Luc.

   De la Lucifer.

   Cuvintele vibrează în ea, purtate ca o adiere.

   „Sunt diavolul sau întunericul?”

   Nu știe, nu va ști niciodată, dar numele e deja distrus. Așa că poate să-l aibă.

   - Luc, murmură ea.

   Umbra zâmbește, o imitație crudă a bucuriei, și își ridică paharul ca într-un toast.

   - Luc să fie.

   Addie își golește din nou paharul, agățându-se de amețeala pe care i-o provoacă băutura. Efectele nu vor dura, firește, ea își simte simțurile luptându-se să își revină, după fiecare pahar, dar insistă, hotărâtă să le învingă, cel uțin pentru o vreme.

   - Te urăsc, spune ea.

   - Ah, Adeline.

   El își lasă jos paharul.

   - Fără mine, unde ai fi acum?

   El vorbește și rotește între degete piciorul subțire al paharului, și în reflexia sa fațetată ea vede o altă viață - viața ei și totuși nu a ei - o versiune în care Adeline nu a fugit în pădure la apus, în timp ce se adunau nuntașii, și nu a chemat întunericul să o elibereze.

   În pahar, se vede pe ea, așa cum era, așa cum ar fi putut fi, cu copiii lui Roger alături și un bebeluș nou pe șold, cu chipul ei familiar îngălbenit de osteneală. Adie se vede alături de el, în pat, cu un spațiu rece între corpurile lor, se vede aplecată peste vatră, așa cum o văzuse mere pe mama ei, cu aceleași riduri, cu degetele durând-o prea tare să poată coase rupturile hainelor, prea tare ca să-și poată ține creioanele în mână. Se vede ofilindu-se pe vița vieții și urmând pașii scurți, atât de cunoscuți fiecărei persoane din Villon, drumul îngust din leagăn în coșciug - bisericuța o așteaptă, tăcută și cenușie, ca o piatră de mormânt.

   Addie vede totul și este bucuroasă că întunericul nu o întreabă dacă ar vrea să se întoarcă, să schimbe ce trăiește acum cu viața aceea, pentru că, în ciuda suferinței, nebuniei, pierderii, foamei șu durerii, pe ea tot o scârbește vederea imaginilor din sticlă.

   Cina s-a terminat, iar servitorii casei stau în umbră, așteptâd indicațiile stăpânului. Deși au capetele plecate și fețele golite de expresie, nu se poate abține să nu-i considere ostatici.

   - Aș vrea să-i trimiți de aici.

   - Nu mai ai dorințe disponibile, spune el.

   Dar Addie îl privește în ochi și îi susține privirea - este mai ușor, acum că are un nume, să îl considere om, și oamenii pot fi provocați - și, după o clipă, întunericul oftează și se întoarce spre cel mai apropiat servitor, spnându-i să deschidă o sticlă pentru ei și să plece.

   Acum sunt singuri, iar camera pare mai mică decât fusese înainte.

   - Uite, zice Luc.

   - Când marchizul și soția lui vor reveni acasă, aceștia vor avea de suferit.

   - Și cineva va fi învinuit, mă întreb, pentru bomboanele de ciocolată care lipsesc din camera stăpânei? Sau pentru halatul albastru? Crezi că nu suferă nimeni când tu furi?

   Addie se zbârlește, iar căldura îi atacă obrajii.

   - Nu mi-ai dat de ales.

   - Ți-am dat ce mi-ai cerut, Adeline. Timp fără restricții. Viață fără restricții.

   - M-ai blestemat să fiu uitată.

   - Ai cerut libertate. Mai mare libertate decât asta nu există. Te poți mișca prin lume nestringherită. Fără legături.

   - Nu mai pretinde că mi-ai oferit bunătate, nu cruzime.

   - Am făcut un târg.

   Mâna lui izbește masa când spune asta, iar iritarea îi sticlește galben în privire, scurt, ca un fulger.

   - Ai venit la mine. Te-ai milogit. Ai implorat. Ai ales cuvintele. Eu am ales condițiile. Nu se mai poate face nimic. Dar, dacă te-ai săturat să mergi înainte trebuie doar să spui.

   Iat-o din nou: ura, atât de ușor de păstrat.

   - A fost o greșeală să mă blestemi.

   Limba i se dezleagă și nu știe dacă e de la șampanie sau de la prezența lui îndelungată, de la obișnuința care se instalează în timp. 

   - Dacă îmi ofereai ce am cerut, m-aș fi stins, cu timpul, m-aș fi săturat de viață și amândoi a, fi câștigat. Dar acum, indiferent cât aș fi de ostenită, nu îți boi da niciodată acest suflet.

   El zâmbește.

   - Ești încăpățânată. Dar până și pietrele se fărâmițează.

   Addie se apleacă spre el.

   - Te crezi o pisică jucându-se cu prada. Dar eu nu sunt șoarecele și nu voi deveni cina ta.

   - Chiar sper că nu. A trecut multă vreme de când am fost provocat.

   Un joc. Pentru el, totul este un joc.

   - Mă subestimezi.

   - Serios? spune el ridicând o sprânceană. Vom vedea.

   - Da, zice Addie. Vom vedea.

   În seara asta el i-a oferit un dar, dar ea se îndoiește că știe. Întunericul i-a oferit singurul lucru de care are nevoie: un dușman.

   Acum se trasează liniile de luptă.

   Primul foc s-o fi tras la Villon, când el i-a furat viața și sufletul, dar acum începe războiul.

New York City

13 martie 2014

XI

          Îl urmează pe Henry într-un bar care e prea aglomerat, prea zgomotos.

   Toate barurile din Brooklyn sunt așa, cu prea puțin spațiu pentru prea multe trupuri, iar „Negustorul” nu pare să facă excepție, nici măcar într-o joi. Addie și Henry stau înghesuiți într-o curte interioară îngustă, din spate, sub o streașină, dar ea tot trebuie să se plece ca să-i audă vocea în acea gălăgie.

   - De unde ești? începe ea.

   - Din Newburg. Tu?

   - Din Villon-sur-Sarthe, spune ea.

   Cuvintele îi ard gâtul.

   - Franța? Nu ai accent.

   - M-am tot mutat.

   Împart cartofi prăjiți și două beri la happy hour, pentru că, explică el, jobul de librar, nu e chiar atât de bine plătit. Addie își dorește să intre în local și să aducă niște băuturi ca lumea, dar se teme.

   Se teme să îl lase să plece.

   Se teme să îl piardă din vedere.

   Orice ar fi, un impuls, o greșeală, un vis frumos sau un noroc imposibil, se teme să îi dea drumul. Să îl lase să plece.

   Un pas greșit și se va trezi. Un pas greșit și firul se va rupe, blestemul va reveni și totul se va termina, iar Henry nu va mai fi și ea va rămâne singură.

   Se obligă să revină în prezent. Să se bucure cât mai poate. Nu e posibil să dureze. Dar acum și aici...

   - Un bănuț pentru gândurile tale, strigă el pese zgomotul mulțimii.

   Ea zâmbește.

   - Abia aștept vara.

   Nu e o minciună. A fost o primăvară lungă și umedi, iar ea s-a săturat de frig. Vara înseamnă zile fierbinți și nopți în care căldura rămâne. Vara înseamnă încă 1 an de viață. Încă 1 ani fără...

   - Dacă ai putea avea un lucru, o întrerupe Henry, care ar fi acela?

   O privește atent, de parc-ar fi o carte, nu o persoană. Ceva de citit. Ea se uită la el ca la o stafie. Un miracol. Un lucru imposibil.

   Asta, se gândește ea, dar își ridică halba goală și spune:

   - Încă o bere.

XII

         Addie își poate povesti fiecare secundă din viață, dar în seara aceea, cu Henry, momentele par să se topească.

   Stau împreună, fiecare așteptând să spună celălalt „Se face târziu”, sau „Ar trebui să plec”, sau „Ne mai vedem”. E ca un pact nerostit, prin care nu doresc să rupă ce s-a creat între ei, iar ea știe de ce îi este frică să rupă firul, însă e uimită de motivele lui Henry.

    Se miră că îi citește singurătatea în ochi. Se miră de căldura cu care îl privesc barmanii și alți clienți, pe care el nu pare să o remarce.

   Apoi e aproape miezul nopții și ei mănâncă pizza ieftină, mergând alături prin cea dintâi noapte caldă a primăverii, cu norii întinzându-se deasupra lor, joși, luminați de lună.

   Addie ridică privirea, la fel și Henry și, pentru o clipă, doar pentru o clipă, el pare copleșitor de trist.

   - Mi-e dor de stele, spune el.

   - Și mie, confirmă Addie, iar privirea lui se întoarce spre ea, însoțită de un zâmbet.

   - Cine ești?

   Ochii lui au devenit sticloși, iar felul în care spune „cine” aduce a „cum”, mai puțin o întrebare despre cine este, cât una despre cum de se află acolo, și ea vrea să îl întrebe același lucru, dar are un motiv întemeiat, pe când el este doar nițel beat.

   Și perfect obișnuit.

   Dar nu poate fi obișnuit.

   Pentru că oamenii obișnuiți nu își amintesc de ea.

   Au ajuns la metrou. Henry se oprește.

   - Eu iau metroul.

   Mâna lui se desprinde dintr-a ei și, iat-o, frica familiară de sfârșituri, de ceva care devine nimic, de momente nescrise și amintiri șterse. Addie nu vrea ca noaptea să se termine. Nu vrea ca vraja să se rupă. Nu vrea...

   - Aș vrea să te revăd, spune Henry.

   Speranța îi umple pieptul până când începe să o doară. A auzit acele cuvinte de sute de ori, dar, pentru prima dată, i se par reale. Posibile.

   - Și eu vreau să mă revezi.

   Henry zâmbește, genul de zâmbet care acoperă tot chipul. Își scoate mobilul și Addie simte că o ia cu amețeală. 

   Îi spune că telefonul ei este stricat, când adevărul e că n-a avut niciodată nevoie de el. Chiar dacă ar fi avut pe cine să sune, nu ar fi putut. Degetele ei ar fi alunecat inutil pe ecran. Nu are nici e-mail, pentru că nu poate trimite mesaje de niciun fel, ca urmare a părții blestemului care o împiedică să scrie.

   - Nu știam că poți exista fără telefon.

   - Sunt de modă veche, zice ea.

   Henry se oferă să se ducă la ea acasă, a doua zi. Unde locuiește? Lui Addie i se pare că universul își bate joc de ea.

   - Stau la o prietenă, cât e plecată din oraș, spune ea. Nu vrei să ne vedem la anticariat?

   El încuviințează.

   - Așa să fie, răspunde tânărul.

   - Sâmbătă?

   - Sâmbătă.

   - Să nu dispari.

   Addie râde ușor. Apoi el dă să plece, are deja un picior pe prima treaptă a scărilor, și o cuprinde panica.

   - Așteaptă, zice ea. Trebuie să-ți spun ceva.

   - Doamne, mârâie Harry. Ai pe cineva.

   Inelul îi arde buzunarul.

   - Nu.

   - Ești de la CIA și pleci mâine într-o misiune supersecretă.

   - Nu, râde Addie.

   - Atunci...

   - De fapt, nu mă numesc Eve.

   El se dă înapoi, confuz.

   - OK...

   Nu știe dacă-l poate rosti, dacă blestemul îi va permite, dar trebuie să încerce.

   - Nu ți-am spus numele meu adevărat pentru că... în fine, e complicat. Dar îmi placi și aș vrea să îl știi, să îl afli de la mine.

   Henry se îndreaptă de spate.

   - Care este?

   - Este A...

   Sunetul se blochează, pentru o secundă doar, ca un mușchi înțepenit pentru că nu a mai fost folosit de multă vreme. Ca un cep ruginit. Apoi îi scapă de pe buze.

   - Addie.

   Înghite în sec.

   - Mă numesc Addie.

   Numele atârnă în aer, între ei.

   Henry zâmbește.

   - Atunci noapte bună, Addie.

   Pur și simplu.

   Două silebe care picură de pe o limbă.

   Este cel mai frumos sunet pe care ea l-a auzit. Vrea să îl ia în brațe, să îl audă rostit iar și iar, cuvântul imposibil care o umple precum aerul, o face să se simtă solidă.

   Adevărată.

   - Noapte bună, Henry, pune Addie, dorindu-și ca el să se întoarcă și apoi să plece, pentru că ea nu e simte în stare să se miște.

   Stă acolo, parcă a prins rădăcini în acel loc, în capul scărilor care coboară spre peroane, până când el dispare, apoi își ține respirația și așteaptă să audă cum se rupe firul, cum lumea se scutură și își recapătă forma, așteaptă teama și pierderea și recunoașterea că a fost doar o eroare cosmică, o greșeală, că s-a terminat și că nu se va mai întâmpla.

   Dar nu simte nimic de genul ăsta.

   Simte doar bucurie și speranță.

   Călcâiele cizmei lovesc ritmic caldarâmul străzii și, chiar și după toți acești ani, aproape că se așteaptă ca o a doua pereche de încălțări să lovească asfaltul lângă ale ei.

   Seara e liniștită, ea e singură, dar, pentru prima dată, nu se simte singură.

   „Noapte bună, Addie”, a zis Henry, iar Addie nu poate să nu se întrebe dacă a rupt vraja.

   Zâmbește și își șoptește:

   - Noapte bună, Ad...

   Dar blestemul o strânge de gât, ar nuele i se blochează acolo, ca întotdeauna.

   Și totuși.

   „Noapte bună, Addie.”

   De 300 de ani testează limitele târgului încheiat, găsește locuri în care cedează, ocolișuri subtile ale gratiilor, dar nicio cale de scăpare.

   Și totuși.

   Cumva, imposibil, Henry a găsit o cale să intre.

   Cumva, își amintește de ea.

   „Cum?”

   Întrebarea bubuie în ritmul inimii ei, dar lui Addie nu îi pasă.

   Acum păstrează sunetul numelui ei, numele ei adevărat, pe buzele altei persoane, și este suficient, îndeajuns.

Paris, Franța

29 iulie 1720

XIII

        Decorul este pregătit, la fel și locurile la masă.

   Addie netezește fața de masă, aranjează farfuriile din porțelan, cupele - nu din cristal, ci din sticlă - și scoate cina din coș. Franzelă caldă încă, brânză, o terină de porc. O sticlă de vin roșu. Este mândră de ce a strâns, dar și mai mândră că nu a avut ajutorul magiei, exceptând blestemul, ca să le adune, că nu a poruncit ca toate astea să apară pur și simplu printr-un cuvânt, dintr-o privire.

   Nu e doar masa.

   Este întrega cameră. Nu e furată. Nu e cocioabă de cerșetori. Este un loc pe care-l numește al său, deocamdată. I-a luat două luni să îl găsească, două săptămâni să îl repare, dar a meritat. Din afară, nu arată cine știe ce: sticlă crăpată și lemn noduros. Și este adevărat: caturile de jos sunt deteriorate, găzduiesc doar rozătoare și câte o pisică ocazională, iar iarna sunt pline de trupuri care-și caută orice fel de adăpost, însă acum e miezul verii și săracii orașului se înghesuie pe străzi, iar Addie și-a revendicat etajul. A blocat scările cu scânduri și și-a croit drum în interior printr-o fereastră, ca o copilă într-o casă din copac. Este o intrare neconvențiobală, dar merită pentru camera de dincolo de ea, pe care a făcut-o să devină acasă.

   Are un pat cu multe pături, un cufăr plin cu haine furate. Pervazul este plin de tinichele, din sticlă, porțelan și os, adunate și asamblate ca un șir de păsări improvizate.

   În mijlocul cămăruței, o pereche de scaune sunt așezate în fața unei mese acoperite cu o față de masă deschisă la culoare. În centru se află un buchet de flori, culese noaptea dintr-o grădină regală și strecurate între fuste. 

   Addie știe că nu va dura nimic - nu durează niciodată. O adiere îi va fura totemurile din geam; va fi incendiu sau inundație; podeaua va ceda sau casa ei secretă va fi găsită și însușită de altcineva.

   Dar a păzit toate piesele în ultima lună, le-a strâns și le-a aranjat una câte una, ca să arate a viață, și, ca să fie sinceră, nu sunt doar pentru ea.

   Sunt pentru întuneric.

   Pentru Luc.

   Sau, mai degrabă, sunt pentru a-i face în ciudă, pentru a-i dovedi că trăiește și că este liberă. Că Addie nu îi va permite să o mai controleze, să o mai batjocorească prin mila lui.

   Prima rundă i-a aparținut întunericuli, dar a doua este a ei.

   Așa că și-a făcut o casă și a pregătit-o pentru companie, și-a prins părul și s-a îmbrăcat în mătase ruginie, culoarea frunzelor de toamnă, chiar s-a strâns într-un corset, deși urăște balenele.

   A avut 1 an în care a plănuit, și-a conturat postura pe care o va adopta, iar cât aranjează camera răsucește spini în minte, își ascute armele discursului. Își imaginează cum va împunge el, cum va para ea, felul în care ochii lui se vor lumina sau se vor înnegura, după fluxul și refluxul conversației.

   Acum soarele a apus, și nu-i mai rămâne decât să aștepte. Trece o oră, iar stomacul ei chiorăie de poftă, în timp ce pâinea se răcește în pânza ei, dar nu își permite să mănânce. Se sprijină de geam și privește orașul, luminile felinarelor care se aprind.

   El nu vine.

   Ea își toarnă un pahar de vin și se plimbă, iar lumânările furate picură și ceara se adună pe fața de masă, și noaptea se lasă tot mai greu, se face târziu, apoi iar devreme.

   El tot nu vine.

   Lumânările se sting, iar Addie stă pe întuneric și înțelege.

   Ar fi trebuit să vină. Așa era dansul lor. Nu îl voia acolo, nu l-a vrut niciodată, dar se aștepta la el, el a făcut-o să se aștepte. I-a oferit un prag, o punte îngustă a speranței, pentru că îl urăște, dar un lucru detestat tot e ceva. Singurul lucru pe care-l are.

   Asta e și ideea.

   Motivul paharului gol, al farfuriei curate, al scaunului nemișcat.

   Se uită pe geam și își amintește privirea din ochii lui când au toastat, conturul buzelor lui când i-au declarat război, și își dă seama ce nesăbuită este și cât de ușor mușcă momeala.

   Dintr-odată, tabloul i se pare jalnic și Addie nu mai suportă să îl privească, nu mai poate respira în mătasea ei ruginie. Rupe șnururile corsetului, își smulge agrafele din păr, se eliberează din rochie, trântește tot ce e pe masă și sparge sticla deja goală izbind-o de perete.

   Sticla îi mușcă mâna, iar durerea e ascuțită și reală, arsura bruscă fără cicatrice, dar nu îi pasă. În câteva clipe, tăieturile se vor închide. Paharele și sticla sunt întregi. Cândva, a crezut că e o binecuvântare această incapacitate de a sparge, dar acum neputința o scoate din minți.

   Strică toate lucrurile doar pentru a le privi refăcându-se batjocoritor, revenind ca un decor la începutul piesei.

   Addie urlă.

   Furia fierbe înăuntrul ei, clocotește, furie pe Luc, pe ea însăși, dar se transformă în teamă, în durere, în teroare, pentru că trebuie să se confrunte cu 1 alt an de una singură.

   Cade pe podea, între ruinele nopții.

   Vor trece ani până când va vedea marea, cu valurile izbindu-se de stânci albe, colțuroase, și atunci își va aminti cuvintele lui Luc.

   „Chiar și pietrele se fărâmițează.”

   Addie adoarme chiar după ce se crapă de ziuă, dar este un somn agitat și scurt și plin de coșmaruri, iar când se trezește și vede soarele sus, pe cerul Parisului, nu îi vine să se ridice. Doarme toată ziua și jumătate din noapte, și când se trezește, lucrul acela frânt din ea s-a reparat, ca un os rupt urât, iar tot ce era moale a devenit dur.

   - Ajunge, își spune, ridicându-se în picioare. Ajunge, repetă mâncând pâinea veche, brânza înmuiată de căldură.

   Vor mai fi nopți întunecate, firește, și zori cumplite, iar hotărârea ei va slăbi mereu când zilele se lungesc, iar aniversarea se apropie și speranța înșelătoare se strecoară ca un curent de aer. Dar durerea a pălit, înlocuită de o furie încăpățânată, și se decide să o reaprindă, să apere și să hrăneascăă flacăra până când e nevoie de mai mult de o răsuflare ca să o stingă.

New York City

13 martie 2014

XIV

          Henry Strauss merge pe jos spre casă, singur, pe întuneric.

   „Addie”, se gândește, gustând numele.

   Addie, care l-a privit și a văzut un băiat cu părul negru, ochi blânzi și un chip sincer.

   Nimic mai mult. Nimic altceva.

   Se iscă un vânt rece și el își trage haina mai aproape de corp, privește apoi cerul fără stele și zâmbește.

PARTEA A TREIA

300 DE ANI ȘI 3 CUVINTE

Paris, Franța

29 iulie 1724

I

          Libertatea e o pereche de pantaloni și o haină cu nasturi.

   O tunică bărbătească și un tricorn.

   Dacă ea ar fi știut...

   Întunericul pretindea că îi oferise libertate, dar nu există așa ceva pentru o femeie, nu într-o lume în care ele sunt ferecate în haine și în case, o lume în care doar bărbații au dreptul să rătăcească.

   Addie țopăie pe stradă, cu un coș furat pe braț. În apropiere, o bătrână stă în cadrul unei uși, scuturând un covor, iar muncitorii stau pe treptele unei cafenele și nici nu clipesc, pentru că nu văd o femeie mergând singură. Văd un tânăr, aproape copilandru, care se fâțâie în amurg. Nu se gândesc că e scandalos să o vadă plimbându-se.

   Addie și-ar fi putut păstra sufletul și ar fi putut cere doar aceste haine.

   Au trecut 4 ani fără nicio vizită a întunericului.

   Patru ani și, în zorile fiecăruia, ea jură că nu își va risipi timpul pe care-l are așteptând. Dar este o promisiune pe care nu o poate respecta.

   În ciuda eforturilor sale, Addie este ca un ceas întors tot mai mult, pe măsură ce ziua se apropie, un arc răsucit care nu se poate destinde înainte de zori. Și nici atunci, pentru că relaxarea este mai degrabă resemnare decât ușurare, fiindcă știe că o va lua de la capăt.

   Patru ani.

   Patru ierni, patru veri, patru nopți fără vizite.

   Celelalte zile și nopți măcar sunt ale ei, să le petreacă așa cum poftește, dar oricum ar încerca să își petreacă timpul, acesta îi aparține lui Luc, chiar și când nu este acolo.

   Și totuși, nu vrea să îl declare pierdut, să sacrifice orele de parcă ar fi deja pierdute, deja ale lui.

   Addie trece pe lângă un grup de bărbați și își atinge borul pălăriei, salutându-i, folosindu-se de acest gest pentru a-și trage mai jos tricornul.

   Ziua încă nu a cedat în fața nopții, iar în lumina lungă a verii ea are grijă să păstreze distanța, știind că iluzia se va clătina la o privire mai atentă. Ar fi putut aștepta încă 1 ceas, să fie la adăpostul vălului nopții, dar adevărul este că nu mai putea îndura liniștea și secundele care se târau.

   Nu și în noaptea asta.

   În noaptea asta a decis să își sărbătorească libertatea.

   Să urce în vârful catedralei Notre-Dame și să facă un picnic acolo, cu orașul la picioare.

   Coșul îi flutură pe braț, plin de mâncare. Degetele i-au devenit iscusite și rapide, după atâta practică, și a petrecut câteva sile organizând un ospăț: o franzelă, carne afumată, brânză, chiar și un borcănel de miere care îi încape în palmă.

   Mierea este o indulgență pe care Addie nu și-a mai permis-o de când trăia în Villon, când tatăl lui Isabelle avea un șir de stupi și storcea subsanța de culoarea chihlimbarului pentru târguri, lăsându-le fagurii, pe care-i sugeau până când degetele li se pătau cu dulceață.

   Bărbatul apare de nicăieri.

   Un umăr o lovește în vraț, iar borcănelul prețios îi alunecă din mână și se face țăndări pe dalele străzii și, pentru o secundă, Addie se gândește că este atacată sau jefuită, dar străinul deja bâlbâie niște scuze.

   - Nesăbuitule, sâsâie ea, ridicând privirea la bărbatul care i-a pricinuit pierderea.

   Este tânăr, adorabil, cu pomeți înalți și părul de culoarea mierii pierdute.

   Însoțitorii lui sunt mai în spate, izbucnesc în urale la greșeala lui - au aerul fericit al celor care-și încep petrecerile la amiază - dar tânărul roșește cumplit, cu siguranță stânjenit.

   - Scuzele mele sincere, începe el, dar apoi fața i se transformă.

   Mai întâi de uimire, apoi de amuzament, și ea își dă seama prea târziu cât de aproape se află, cât de limpede i s-a luminat ei fața. Își dă seama prea târziu că el a văzut prin iluzia pe care ea a creat-o, că mâna lui e încă pe mâneca ei și, pentru moment, se teme că o va da de gol.

   Dar, când tovarășii lui îi strigă să se grăbească, le spune să o ia înainte, și acum sunt singuri pe străduța pietruită, iar Addie este gata să se tragă din atingerea lui și să fugă. Pe chipul lui nu vede însă nicio amenințare, ci doar o încântare ciudată.

   - Dă-mi drumul, spune ea coborând vocea, iar asta pare să îl încânte și mai mult, chiar dacă-i eliberează brațul cu viteza unuia care s-a ars.

   - Scuze, repetă el, am uitat de mine.

   Apoi, cu un rânjet obraznic:

   - Se pare că și tu.

   - Chiar deloc, răspunde ea, cu degetele plutind spre cuțitul scurt pe care-l ține în coș. M-am rătăcit intenționat.

   Zâmbetul lui se adâncește, iar el coboară privirea și vede mierea de pe jos. Clatină din cap.

   - Trebuie să mă revanșez, spune bărbatul.

   Ea este pe cale să îi spună să nu se deranjeze, că e în regulă, când el își înalță capul spre drum și zice „Aha”, apoi o ia de braț, de parcă ar fi deja prieteni.

   - Haide, zice el, conducând-o spre cafeneau de la colț.

   Ea nu a intrat niciodată într-o cafemea, nu a fost niciodată suficient de îndrăzneață, nu singură, nu cu o deghizare atât de fragilă. Dar el o trage înăuntru de parcă ar fi cel mai firesc lucru și în ultima clipă o ia de după umeri cu brațul, iar greutatea i se pare atât de bruscă și de intimă, încât e pe cale să se retragă înainte să-i surprindă zâmbetul și își dă seama că el a transformat totul într-un joc și că s-a pus în slujba secretului ei.

   În interior, cafeneaua este un loc plin de viață și de energie, cu voci suprapuse și un miros dens, de fum.

   - Ai grijă, spune el, cu o privire amuzată. Stai aproape de mine și ține capul lecat, altfel vom fi descoperiți.

   Îl urmează la tejghea, unde el comandă două căni deloc adânci, cu un conținut subțire și negru precum cerneala.

   - Stai aici, spune el, lângă perete, unde lumina nu e foarte puternică.

   Se așază într-un colț, iar el pune cănile între ei, cu un gest agitat, și îi spune că este cafea. A auzit despre asta, firește, e ultima modă la Paris, dar, când duce porțelanul la buze și ia o înghițitură, este dezamăgită.

   Este închisă la culoare, tare și amară, la fel ca bomboanele de ciocolată pe care le-a gustat cu ani în urmă, doar că nu are nici urmă de dulceață.

   Atenția i se îndreaptă înapoi la însoțitorul său, care o privește cu aceeași fascinație.

   - La ce te gândești? o întreabă el.

   Fără introducere, fără adresări formale. Pur și simpluu se aruncă în conversație, de parcă s-ar cunoaște de ani buni, și nu de câteva minute.

   - Mă gândeam, zice ea, că trebuie să fie foarte ușor să fii bărbat.

   - De aceea te deghizezi?

   - De aceea și pentru că urăsc corsetele.

   El râde, atât de sincer, încât Addie simte că îi înflorește un zâmbet pe buze.

   - Ai un nume? întreabă el, iar ea nu știe dacă o întreabă de al ei sau de al deghizării, așa că se decide să fie „Thomas” și îl privește întorcând numele pe toate fețele, ca pe un fruct.

   - Thomas, murmură el. Mă bucur să te cunosc. Eu sunt Remy Laurent.

   - Remy, repetă ea, gustându-i blândețea, vocala accentuată.

   I se potrivește. Este tânăr și dulce și o va bântui, la fel ca toate numele, plutind ca niște mere într-un pârâu. Oricâți bărbați va mai cunoaște, Remyy i-l va aminti pereu pe el, pe băiatul acela voios - genul pe care, dacă ar fi avut șansa, l-ar fi iubit.

   Mai ia o gură, atență să nu țină cana prea delicat, să se sprijine în cot și să stea în felul nonșalant al bărbaților când nu se aștepată să îi privească nimeni.

   - Extraordinar, se minunează el. Mi-ai studiat cu atenție gestul.

   - Serios?

   - Ești o imitatoare foarte pricepută.

   Addie i-ar putea spune că a avut timp să exerseze, că a devenit un fel de joc, de-a lungul anilor, un fel de distracție. Că a adăugat deja vreo duzină de personaje și că știe perfect disanțele dintre o ducesă și o marchiză, dintre un docher și un negustor. Dar zice numai:

   - Cu toții avem nevoie de moduri în care să ne petrecem timpul.

   Râde iar, ridică și cana, dar apoi, între o înghițitură și următoarea, atenția lui Remy străbate încăperea și aterizează pe ceva șocant. Se îneacă și roșește.

   - Ce este? întreabă ea. Ești bine?

   Remy tușește, aproape scăpând cana când face un gest spre ușă, pe care tocmai intră un bărbat.

   - Îl cunoști? întreabă ea.

   Remy bolborosește:

   - Tu nu? Este monsieur Voltaire!

......................................................................