...............................................................
6.
Apoi Tamani îi puse mâna pe Talie, întorcând-o delicat cu fața spre el. Îi sărută colțul gurii și oftă înainte să-și treacă buzele încet peste ale ei.
Străduindu-se să-și adune toată stăpânirea de sine care-i rămăsese, Laurel îi șopti:
Apoi Tamani îi puse mâna pe Talie, întorcând-o delicat cu fața spre el. Îi sărută colțul gurii și oftă înainte să-și treacă buzele încet peste ale ei.
- Nu pot.
- De ce? întrebă Tamani, cu fruntea lipită de a ei.
- Pur și simplu nu pot, zise Laurel întorcându-se.
Însă el o luă de mâini și o trase înapoi, uitându-se în ochii ei.
- Nu mă minți! spuse el nespus de gentil, de delicat. Fac tot ce-mi ceri. Vreau pur și simplu să știu de ce. De ce ne ferim atât de mult?
- Mi-am promis. Trebuie... trebuie să iau o hotărâr. Și faptul că sunt cu tine, că te sărut, îmi tulbură gândurile. Am nevoie de minte limpede.
- Nu-ți cer să iei o hotărâre, spuse Tamani. Nu vreau decât să te sărut.
Își strecură mâna pe fața ei, cuprinzându-i-o jumătate.
- Vrei să mă săruți?
Ea dădu discret din cap.
- Dar...
- Atunci sărută-mă! spuse el. Și mâine n-am să-ți cer să te fi decis în vreun fel. Uneori, spuse el punându-i un deget peste buza de jos, un sărut este un sărut și atât.
- Nu vreau să mă folosesc de tine, spuse Laurel încet.
- Știu. Și mă bucur. Însă acum nu-mi pasă dacă sărutul nostru nu înseamnă nimic. Chiar dacă n-ai să mă mai săruți niciodată după ziua de azi, hai să ne bucurăm de clipa aceasta!
Îi atinse din nou urechea cu buzele.
- Nu vreau să-ți fac rău, spuse Laurel.
- Cum ai putea să-mi faci rău cu un sărut?
- Știi cum e. O să mă urăști mâine.
- N-aș putea niciodată să te urăsc.
- Asta nu înseamnă pentru totdeauna.
- Nu-ți cer eternitatea, spuse Tamani. Încă. Îți cer doar un moment.
Laurel nu mai avea argumente. De fapt, mai erau câteva, mai mici, care nu contau, nu mai puteau să conteze atunci când mâinile lui o strângeau în brațe și-i mângâiau umerii, iar buzele lui se aflau la un suflu distanță.
Laurel se aplecă înainte și închise spațiul dintre ei.
Capitolul 31
Fură cât se poate de veseli în cele 10 minute de mers spre casă. Din nefericire, buna dispoziție a lui Laurel nu făcea bine părului ei.
- De ce nu poți să fii și tu un tip obișnuit, cu un pieptene în buzunar? întrebă ea, încercând să-și aranjeze cu degetele părul încâlcit.
- Când ți-am dat eu cea mai mică impresie că aș fi „un tip obișnuit”?
- Ai dreptate, spuse Laurel, împungându-l în stomac.
El o apucă, îi prinse mâinile pe lângă corp și o învârti. Laurel țipă.
Tamani era altfel acum. Relaxat și nepăsător, așa cum nu-l mai văzuse de săptămâni întregi. Mai precis, din după-amiaza aceea de la căsuța din Orik.
Laurel aștepta apariția obișnuitului sentiment de vină, însă acesta întârzia.
- Nu-mi face bine la păr, spuse ea, încercând să-și recapete suflul.
- Cred că părul tău e o cauza pierdută, zise Tamani dându-i drumul.
- Din nefericire, cred că ai dreptate, răspunse ea. Poate că părinții mei nu vor observa.
- Ăă... da, poate, rânji el.
- Ah, la naiba!
- Ce-i? spuse Tamani, devenind deodată serios și alert, și păși în fața ei.
- Nu-i nimic, spuse ea dându-l la o parte și arătând spre o mașină parcată în fața casei. A venit Chelsea.
- Și asta e rău? întrebă Tamani derutat. Mie Chelsea mi se pare super de treabă, nu?
- Da, este, dar observă tot și nu va ezita să comenteze, spuse Laurel cu subînțeles.
- Vino încoace! spsue Tamani trăgând-o spre el cu spatele. Mă descurc eu.
Laurel rămase nemișcată în timp ce Tamani îi netezea părul, descâlcind niște noduri pe care ea nu le văzuse, până când acesta se așeză din nou drept.
- Uau! exclamă ea. Unde ai învățat să faci asta?
El ridică din umeri.
- E pur și simplu păr. Haide!
O luară spre casă, de data asta fără să se mai țină de mână.
Chlesea stătea la bar. Avea o farfurie cu plăcintă cu dovleac în față și mânca mai întâi frișca de deasupra cu lingurița.
- În sfârșit! spuse ea, întorcându-se când Laurel intră. Vă aștept de jumătate de oră. Ce Dumnezeu ați făcut?
Laurel zâmbi stânjenită.
- Salut, Chelsea! spuse, ignorându-i intenționat întrebarea.
- Îmi pare rău că n-am sunat, spuse Chelsea, rămasă cu gura căscată fără jenă la vederea lui Tamani. Doar că trebuia să scap de acasă. Frații mei sunt groaznici. Rămâne și el?
Laurel se uită la Tamani.
- Pot să plec, spuse Tamani. Nu vreau să vă deranjez.
- Nu, nu, rămâi! spuse Chelsea bătând din palme. Am șansa să profit de tine. N-aș rata ocazia pentru nimic în lume.
- Nu cred că-mi place cum sună, spuse Tamani încet. Și nu suntem chiar singuri.
- Ah, Laurel practic nu se pune la socoteală.
- Mulțumesc! spuse Laurel ironică.
- Nu asta am vrut să spun. Nu mai ai kilogramele alea de testosteron după tine. Înțelegi tu.
Din nefericire, Laurel înțelegea.
- Serios că poți să pleci dacă vrei, îi șopti ea lui Tamani.
- N-am unde să mă duc, spuse el râzând.
- Să nu-mi spui că nu te-am avertizat. Mamă, ne ducem sus!
- Să lași ușa deschisă! strigă mama ei din reflex.
- Da, de parcă asta ar fi o problemă, bombăni Laurel.
- Mulțumesc pentru votul de încredere, doamnă S, râse Chelsea urcând scările în fața ei.
În timp ce Chelsea îl bombarda pe Tamani cu întrebări despre longevitatea zânelor, mitologia grădinii și povești populase de prin lume, mintea lui Laurel o luă în altă direcție. Mai exact spre terenurile de fotbal ale liceului?
De ce nu putea să-i reziste? De ce nu putea pur și simplu să fie singură o vreme? Era îndrăgostită? Uneori i se părea limpede că răspunsul era da, însă aproape la fel de des avea impresia că era nu. Nu, cât timp avea încă sentimente față de David. Începuse să-i fie foarte dor de el, chiar dacă-l vedea aproape în fiecare zi. Dar, dacă nu era îndrăgostită de Tamani, atunci cum era?
Laurel se întrebă, a cine știe câta oară, dacă putea să fie îndrăgostită de amândoi. Și, dacă într-adevăr s-ar fi putut, se întrebă mai departe dacă faptul acesta avea vreo importanță, căci niciunul dintre ei nu părea dispus să o împartă. Nu că acesta ar fi fost în vreun fel un răspuns.
Alungând gândurile acesta înfricoșătoare, Laurel se uită cum Chelsea continua să-l chinuiască pe Tamani cu aproximativ aceleași întrebări pe care i le pusese tatăl ei. Clătină din cap văzând cum Tamani se străduia să găsească niște răspunsuri suficient de elaborate ca să o mulțumească pe Chelsea.
- Mă dau bătut! spuse Tamani râzând, după aproximativ jumătate de oră. Curiozitatea ta este insațiabilă, iar eu nu mă consider vrednic să o satisfac. Și, plus de asta, apune soarele, am o cabană de vizitat și, înainte să plec, Laurel mi-a promis că-mi povestește despre cercetările ei, spuse Tamani uitându-se la Laurel, implorând-o din ochi să-l salveze.
- Chiar am ce să-ți arăt, spuse Laurel îndreptându-se spre birou.
Sperând ca Tamani să nu comenteze despre paharul cu substanță fosforescentă pe care nu avusese inima să-l atingă de săptămâni întregi, Laurel aprinse veioza de pe birou și scoase câteva vase strălucitoare care părea să fie făcute din sticlă sculptată, dar care erau de fapt diamant solid.
- Am separat-o în 5 mostre. Să sperăm că e suficient.
Arătă spre 3 dintre vase, iar Tamani și Chelsea se ridicară pe vârfuri peste umerii ei.
- După cum vedeți, am încercat chestii diferite. Pe asta am amestecat-o cu apă distilată și am obținut o pastă pe care am atins-o și am gustat-o...
- Ai gustat-o? Ești sigură că e o idee bună? întrebă Tamani. Ar putea fi otrăvitoare.
- Am verificat mai întâi. Nu are nimic otrăvitor în ea. Măcar atâta pot și eu să detectez.
Văzându-i privirea alarmată, Laurel se grăbi să continue.
- Și, în plus, am tot gustat-o de 3 zile și încă nu mi s-a întâmplat nimic. Nici măcar nu m-a durut capul. Ai încredere în mine. E în regulă.
Tamani dădu din cap, însă nu părea convins pe deplin.
- Pe asta am amestecat-o cu ulei vegetal, un ulei neutru care nu afectează propriu-zis amestecul, explică Laurel când observă privirile buimăcite ale lui Tamani și Chelsea. De data asta am folosit ulei de migdale, ca să o separ. În felul acesta am reușit să descopăr două ingrediente.
- N-am știut că te pricepi să faci asta, spuse Chelsea, ținându-și respirația.
- Experimentez puțin, recunoscu Laurel. E greu să separi un amestec în ingredientele individuale. Trebuie să-mi dau seama de potențialul fiecărui component, apoi să potrivesc efectele cu plantele pe care le cunosc. Unele sunt ușoare, spuse ea căpătând mai mult siguranță pe măsură ce explica procesele. Sunt plante cu care lucrez de obicei, spre exemplu, ficus sau iasomie. Dar chestia asta este extrem de complexă.
- Cu asta ce faci? întrebă Chelsea arătând spre un vas cu pete de arsură.
- Asta nu are nimic adăugat. O încălzesc pur și simplu la flacără și o las să se răcească pentru a observa ce fel de reziduuri lasă. Din nefericire, se distruge eficiența pudrei. Dar așa am descoperit afinele.
- Afine? întrebă Chelsea, după care lăsă capul pe o parte. Chiar e albastră.
- Sunt un paravan. Nu au niciun rol în amestec. De fapt, dacă ar fi mai multe, i-ar distruge efectul defensiv.
- Și atunci de ce or fi pus-o? întrebă Tamani.
Laurel ridică din umeri.
- Habar n-am. Am identificat 11 elemente și îmi dau seama că mai sunt vreo două. Dar problema cea mai mare este că tot n-am identificat ingredientul principal. Pudra asta conține în proporție de mai bine de 50% un fel de copac înflorit, numai că nu-mi dau seama care.
- Ca un măr? întrebă Chelsea, însă Laurel scutură din cap.
- Mai degrabă un catalpa, explică Laurel. Doar flori - fără fructe. Dar nu e chiar catalpa.
Arătă către un teanc mare de cărți de lângă pat.
- Le-am parcurs pagină cu pagină, încercând să-mi dau seama ce este. Chestia care mă scoate din minți este că știu sigur c-am mai lucrat cu asta și înainte. Pur și simplu nu-mi amintesc.
Oftă și ridică privirea către Tamani.
- O să mai încerc, promise ea.
- Știu, spuse el, punându-i o mână pe umăr. Și-ți vei da seama într-un final.
- Sper, spuse Laurel, întorcându-se să se uite pe geam.
N-ar fi trebuit să fie așa dezamăgită de ea însăși. Doar nu se aștepta să poată face ceea ce în mod normal făceau elevii din ani mai mari ai Academiei. Nici măcar nu ajunsese încă la nivelul ucenicilor celor mai avansați, însă oricum simțea că ar fi trebuit să reușească. Era un altoi! Ar fi trebuit să aibă anumite capacități.
„Cred c-am citit prea multe cărți SF.”
- Vrei să-ți mai aduc pudră? întrebă Tamani.
- O, nu! spuse Laurel repede. Nu merită riscul. Mai ales din moment ce mai am două mostre pe care nici măcar nu le-am încercat încă.
- Dă-mi de știre dacă îți trebuie, spuse Tamani încet. Găsesc eu o cale.
Laurel încuviință din cap. Ar fi vrut să fie singuri ei 2. Nu neapărat ca să facă cine știe cu el, poate doar ca să-l îmbrățișeze de noapte bună fără să se teamă de întrebările băgăcioase ale lui Chelsea. Dar, pe de altă parte, dacă erau singuri poate că ar fi făcut lucruri pe care nu voia să le facă. Deja se întâmplase o dată astăzi.
- Păi, atunci, spuse Tamani înainte ca momentul să devină stânjenitor, eu plec. Chelsea, mi-a părut bine să te văd azi. Ai grijă de tine.
Chelsea dădu din cap.
- Și, Laurel, ne vedem... când ne vedem.
O privi lung, cu subînțeles, după care ieși pe ușa dormitorului.
Chelsea așteptă doar jumătate de secundă înainte să se întoarcă spre Laurel cu ochii sclipind.
- Uau, a fost supertare! spuse ea aproape țipând. Nu e David, adăugă ea, dar are în mod clar farmecul lui.
Tamani trase brusc pe dreapta când văzu lumini clipind în casa lui Yuki. O prinsese exact când se întorcea acasă. Cu puțin noroc, Klea avea să fie și ea acolo.
Opri motorul și-și dădu telefonul pe silențios, ieșind din mașină mergând fără să facă zgomot, dar nu tocmai furișându-se, ca nu cumva vreun vecin să-l vadă și să cheme poliția. Când se apropie, auzi vocea lui Yuki prin fereastra deschisă. Părea că vorbește la telefon.
- Încerc, spuse Yuki, cu un glas mustind de frustrare.
Tamani trase aer în piept și rămase nemișcat, ciulind urechile.
- Am tot încercat. Dar ea își dă seama. A trebui să mă opresc o vreme.
Tamani își ținea respirația, încercând să prindă fiecare cuvânt. Yuki era în mod clar supărată și vorbea probabil mai tare decât își dădea seama.
- Știu că bătrânul poate. Numai asta îmi spui tot timpul. Dar eu nu pot, iar el nu e aici să mă învețe, nu-i așa?
Tamani se încordă. Cine era „ea”? Cine era „bătrânul”?
Urmă o perioadă lungă de tăcere, iar Yuki oftă.
- Știu. Știu, îmi pare rău, spuse ea, mai încet acum.
Spuse „da” de câteva ori, iar Tamani își dădu seama că discuția era pe sfârșite. Făcu câțiva pași grei și bătu la ușă înainte ca ea să-l prindă trăgând cu urechea.
Yuki tăcu, după care spuse:
- Trebuie să închid. A venit Tam.
Tamani își întinse gâtul spre fereastră. Să-l fi văzut oare Yuki? Dar cine altcineva ar fi putut să-i bată la ușă în seara asta? Și totuși, era mai mult decât nefiresc. Până să-i deschidă ușa, ea abordase deja un surâs prietenos.
- Bună! spuse ea zâmbind fermecător. N-ar fi trebuit să știu că vii, nu?
Se uită din reflex la telefon să vadă dacă nu cumva Tamani lăsase vreun mesaj.
- Nu, treceam pe aici cu mașina și am văzut lumină. Nu știam că te-ai întors deja.
- Klea a fost chemată la muncă. Din nou. M-a adus acasă devreme, iar eu m-am supărat și am ieșit la o plimbare... În fine, spuse ea, oarecum nervoasă. Vrei să intri?
Ținea ușa deschisă.
- Ce-ar fi să stăm pe verandă? întrebă Tamani. Vremea e minunată.
Yuki era supărată de ceva și deja neglijentă. Tamani era nerăbdător să folosească situația în avantajul lui. Însă ochii ei aveau o sclipire aproape erotică în seara asta, iar Tamani nu voia ca ea să folosească asta în avantajul ei.
- Dacă vrei tu, spuse Yuki după o ezitare care-i confirmă lui Tamani suspiciunile.
Se așezară pe treptele verandei, cu fața la stradă.
- Ce-ai făcut de Ziua Recunoștinței? îl întrebă Yuki.
„Adevăr sau minciună?”
- Nimic, spuse el zâmbind larg. Noi nu prea sărbătorim așa ceva în Scoția.
- Noi avem un fel de Zi a Recunoștinței japoneză, spuse Yuki. Dar kinro kansha no hi nu se sărbătorește la fel. E plăcută totuși vacanța.
- O, da, asta sigur! confirmă Tamani, zâmbind cu toată gura.
Îi părea bine că discutau despre un subiet cu privire la care putea fi sincer.
- Vorbeai cu Klea la telefon când am venit?
- Da, spuse Yuki, și amărăciunea în reveni în voce. Dar aș prefera să nu vorbim despre asta.
- Nicio problemă, spuse Tamani înțelegător.
Oare începuse să-l suspecteze? Sau poate că era supărată pe Klea de-adevăratelea?
- Tam!
- Da?
Yuki trase adânc aer în piept, ca și cum s-ar fi pregătit pentru ceva cu adevărat dureros.
- Eu sunt iubita ta? răbufni ea.
Tamani fu nevoit să-și încleșteze dinții ca să continue să zâmbească. Își înclină capul într-o parte și într-alta ca și cum s-ar fi gândit.
- Nu știu, spuse el într-un final. Nu prea-mi place să etichetez lucrurile. Cred că în felul ăsta le complic. Prefer să aștept pur și simplu să văd ce se întâmplă.
Yuki dădu din cap.
- OK, spuse ea, în mod clar neliniștită. Doar că... nu eram sigură și m-am gândit... trebuia să te întreb.
- Nu mă deranjează să mă întrebi, spuse Tamani zâmbind larg și se lăsă pe spate, proptindu-și unul din brațe pe treapta de ciment dinapoia lui Yuki.
I se părea că traversase o graniță invizibilă.
Mută conversația pe un teren neutru - lucru destul de ușor, căci nu fu nevoie decât să o întrebe dacă văzuse vreun film bun în ultima perioadă - și vorbiră cam o oră. Tamani încă se minuna cât de firesc i se părea să fie cu Yuki în cea mai mare parte a timpului. Era de treabă și chiar râdea la glumele lui prostești. În alte circumstanțe poate chiar ar fi fost prieteni, și Tamani se întristă la gândul că asta nu avea să se întâmple niciodată. Chiar dacă era nevinovată, dacă ea ar fi aflat vreodată cât de mult o mințise și se prefăcuse, n-ar mai fi vorbit cu el în veci.
Încercă de câteva ori să aducă din nou vorba de viața ei, însă ea îi evita întrebările și schimba complet subiectul numai la menționarea numelui Klea. Era frustrant, însă Tamani hotărî într-unf inal că avea să considere seara aceasta o piatră pusă la temelia încrederii pe care voia să i-o inspire lui Yuki.
Spera că sentimentul avea să dea și roade într-un final.
- Ar trebui să plec, spuse Tamani uitându-se la luna care se ivea de după nori. Unchiul meu nu știe unde sunt.
- Bine, spuse Yuki, ridicându-se încet în picioare.
Tamani rămase lângă ea o secundă, întrebându-se dacă avea să o îmbrățișeze.
Ea trase adânc aer în piept, după care păși înainte, iar el se pregăti sufletește să-i răspundă la îmbrățișare. Însă ea nu se agăță de pieptul lui.
Când Yuki îl sărută, Tamani se chinui să nu tresară. Fu un sărut nervos, rapid și șovăielnic, nicidecum intim. El își înfrână pornirea de a se șterge la gură.
- Ups, spuse Yuki timidă. S-a... s-a întâmplat.
Capitolul 32
- Te simți bine?
Chelsea se așeză pe jos lângă Laurel, care se trântise cu spatele spijinit de dulap, storcându-și creierii să găsească o metodă de a folosi ultima mostră.
Hotărâse ieri să o suspende în ceară pe penultima și s-o transforme într-o lumânare, ca să vadă ce se întâmplă când îi dă foc. Nu reușise decât să-și umple camera de un fum urât mirositor care rămăsese în perdele și în așternuturi chiar și după ce lăsase geamul deschis toată noaptea.
Asta însemna că petrecuse o noapte în frig. Iarna urma să vină abia peste o săptămână, însă un frig umed se abătuse asupra orașului, iar Laurel nu reușise toată ziua să se încălzească.
- N-am nimic, spuse Laurel uitându-se la prietena ei. Sunt doar puțin obosită. Și mă doare capul.
După câteva săptămâni de absență, durerile de cap îi reveniseră în forță după vacanța de Ziua Recunoștinței. Nu mai avusese asemenea migrene cauzate de stres de anul trecut, de pe vremea când amenințarea trolilor se intensificase.
- Vrei să mergem afară la prânz? întrebă Chelsea.
- Plouă destul de tare. Nu prea am chef.
Laurel ridică din umeri.
- Probabil că ar trebui să mănânc ceva.
Întotdeauna își pierdea din energie spre finalul semestrului, însă problemele cu David, Tamani și Yuki erau de două ori mai extenuante decât luptele cu trolii, care - devenite prectic o tradiție de vancață - ar fi fost de preferat.
Dar Shar nu avea de gând să permită așa ceva. De câte ori ea sau Tamani îi sugerase să intre pur și simplu în cabana trolilor, Shar refuzase. După 3 săptămâni, cabana i se părea lui Laurel o cauza pierdută, însă Shar insista că era prea periculos să dea buzna fără să știe mai multe și că, în plus, ar fi pierdut ocazia de a afla ceva nou.
Așa că priveau și așteptau în continuare, și supravegheau locul din ce în ce mai nerăbdători.
Laurel încercă să-și alunge gândurile întunecate și-i zâmbi prietenei sale.
- O să-mi revin. E doar sfârșitul semestrului.
- Da, tezele. Te înțeleg perfect.
Chelsea oftă.
- Ar trebui să mă dau bătută. Dacă David nu o ia pe arătură semestrul ăsta, n-am cum să-l mai ajung.
Râse.
- Bineînțeles că, dacă mă las pe tânjală, acesta va fi singurul semestru în care el se va mai potoli, și atunci aș ști că l-aș fi putut întrece, doar că am fost prea leneșă. Deci nu-mi rămâne decât să învăț, spuse ea ridicând sarcastic degetul mare în semn că totul era bine.
Laurel zâmbi și scutură din cap. Era mândră de notele ei, însă David și Chelsea se aflau la un cu totul alt nivel.
Holurile începuseră să se golească. Laurel ar fi vrut să se îndrepte spre cantină, dar nu avea chef să se ridice. Nu era adepta dormitului ziua, însă azi părea o bună ocazie să facă o excepție.
- Pot să te întreb ceva foarte ciudat?
Laurel se uită la ea.
- Deja ai făcut-o. E o întrebare cel puțin ciudată pentru tine.
Chelsea chicoti nervos.
- Pur și simplu... mă gândeam. Te-ai despărțit de David de ceva vreme. Ați terminat-o pentru totdeauna?
Laurel examină podeaua.
- Nu știu.
- Tot nu știi?
Laurel ridică din umeri.
- Deci, dacă, să zicem, l-aș invita la balul de iarnă de săptămâna viitoare, ar fi o problemă?
Laurel se uită mirată la Chelsea și un sentiment ciudat i se instală în stomac.
- Te-ai despărțit de Ryan?
Chelsea dădu ochii peste cap.
- Nu, nu! De asta am spus „să zicem”.
- E o ipoteză extremă, zise Laurel.
Mintea i se învârtejea. Nu că s-ar fi așteptat ca Chelsea să-l invite pe David. Însă... dacă îl invita totuși?
Chelsea ridică din umeri.
- Aăăă...
Lui Laurel nu-i venea nimic în minte. Numai gândul că David ar putea să se ducă la un bal oficial cu altcineva decât cu ea era dincolo de puterea ei de înțelegere. Ei 2 nu lipisiseră de la niciun bal oficial de când erau în clasa a X-a.
- Las-o baltă! spuse Chelsea. Văd că te deranjează. Îmi pare rău că te-am întrebat. Te rog să nu te superi.
- Nu, spuse Laurel ridicându-se în picioare și întinzând o mână s-o ajute pe Chelsea să se ridice. Nicio problemă. Mă bucur că mi-ai spus. Serios! Așa de rău merg lucrurile între tine și Ryan? N-am mai zis nimic de notele lui de ceva vreme. M-am gândit că ați rezolvat problema.
- Mai degrabă am vârât-o sub covor, spuse Chelsea ridicând din umeri. În fine, hai să mergem să mănânci ceva!
Însă, brusc, lui Laurel nu-i mai ardea de mâncare. Prinsă între misterul cabinei trolilor, puzzle-ul nerezolvat al pudrei albastre și prezența constantă a lui Yuki, nu avusese timp - și cu atât mai puțin energie - să se gândească la balul de iarnă. Însă acum că Chelsea adusese vorba despre el, evenimentul devenise oarecum prioritar.
Laurel nu știa sigur ce avea să facă, însă simțea cum mintea o împingea de la spate să facă ceva.
Gălăgia de la cantină o asurzi. Studie creștetele în căutarea lui David. Nu-i fu greu să-l repereze. Stătea lângă Ryan, amândoi înălțându-se peste majoritatea elevilor din jur.
Chelsea se așeză la coadă să ia mâncare caldă, iar Laurel se grăbi să ajungă la David și să-l bată pe umăr.
- Bună! spuse el întorcându-se spre ea și zâmbindu-i cu infinită prietenie.
David era un model de afecțiune platonică - asta dacă nu lua în seamă sclipirea de dor din ochii lui. Laurel simți că n-ar fi vrut să piardă vreodată prietenia lui.
- Pot să vorbesc cu tine? Undeva în liniște? întrebă ea.
- Sigur, spuse el, ridicându-se cam repede.
Se îndepărtară împreună până când găsiră un colț ceva mai liniștit al sălii.
- S-a întâmplat ceva? întrebă David atingând-o pe umăr.
- Ăăă...
Acum că era singură cu el, Laurel nu mai știa dacă avea să fie în stare să scoată vreun cuvânt.
- Mă gândeam...
Trase adânc aer în piept, după care turui:
- Ai invitat pe cineva la balul de iarnă?
Abia după ce-i ieșiră cuvintele din gură își dădu seama că se hotărâse.
Pe chipul lui David apăru o expresie de surprindere vădită. Laurel se întrebă dacă același lucru se vedea și pe fața ei.
- Mă gândeam doar... Speram că poate mergem împreună. Îmi pare rău dacă pare ciudat, pur și simplu nu cred că trebuie să lăsăm... chestiile astea... să ne distrugă total viața socială, și m-am gândit că poate...
Laurel își impuse să tacă și să nu mai bată câmpii.
- Ce anume vrei să-mi spui, Laurel? întrebă David, examinându-și vârful pantofilor.
Și, auzind aceste cuvinte, Laurel își dădu seama ce făcuse. Îl invitase pe David să iasă cu ea. Ce însemna asta pentru ei? Ce însemna asta pentru Tamani? Simți că i se învârtește capul și fu iar derutată.
Privi în jos, evitându-i privirea. Nu că ar fi contat - nici el nu se uita la ea.
- Vreau să merg la bal cu tine, David. Ca... prieteni, continuă ea, gândindu-se la Tamani.
El ezită un moment, și Laurel crezu că avea să o refuze.
- Bine, spuse el într-un final, dând din cap. Ar fi super!
Apoi zâmbi, iar ochii începură să-i strălucească de speranță. Laurel se întreba dacă nu cumva făcuse o mare greșeală.
Însă o parte din ea se bucura pur și simplu că el spusese da.
- Când termini cu tezele? o întrebă Tamani, răsfoind absent manualul de cultură civică al lui Laurel în timp ce ea cotrobăia în frigider după ceva de mâncare.
- Vineri, răspunse Laurel, întrebându-se dacă Tamani citise vreodată vreun manual, nu doar îl răsfoise. Vineri dimineață. După aia îmi iau liber toată ziua.
- Te duci sâmbătă la bal - la balul de iarnă?
Laurel își ridică privirea spre el, simțind cum stomacul i se face ghem.
- Ce vrei să spui?
Știa că nu puteau merge împreună - era prea periculos - însă avu o senzație dureroasă de deja-vu.
- Păi, Yuki se cam... așteaptă să mergem împreună. Eu n-am invitat-o, însă practic ea a plănuit deja totul. M-a rugat să întreb dacă putem să mergem iar în grup. Presupun că i-a plăcut, în ciuda felului cum s-a terminat expediția noastră. Știu că nu mai ești cu David, însă, dacă nu te deranjează...
- Nu, e în regulă, spuse Laurel.
Se întrebă cât de greu trebuie să-i fi fost lui Tamani să-i sugereze că ar trebui să-l ia pe David pentru a merge undeva.
- Am vorbit deja cu David despre asta, continuă Laurel. Mergem împreună. Ca prieteni, adăugă ea înainte ca Tamani să interpreteze vestea în cine știe ce fel. Deci în grup ar fi foarte bine. Dar hai de data asta să nu-i mai invităm și pe troli!
- Nu-ți face griji! spuse Tamani. Am plănuit totul. Fără ambuscade ale trolilor, fără persoane îndoielnice care să te salveze în ultimul moment. Vom avea toată noaptea în preajma noastră două detașamente, pe lângă cele din spatele casei tale. Vor supraveghea cabana, vor face ture prin oraș, vor urmări traficul pe 101 și pe 199, plus vom avea rezerve pe picior de luptă.
Laurel se uită la el cu gura căscată și cu ochii holbați.
- Câte santinele sunt acum?
- În jur de 200.
„200!”
- M-am săturat să mă joc, spuse Tamani cu seriozitate. Am avut două echipe în Crescent City când Barnes a încercat să vă prindă pe tine și pe David anul trecut. Am avut 3 în spatele casei când trolii i-au ademenit pe-ai noștri de-acolo și au pus mâna pe Chelsea. Erau aproape 100 de santinele la post acum două luni, și tot am avut o ambuscadă a trolilor la 1,5 kilometri de casa ta. Orice trol care încearcă să spargă petreerea asta va fi mort înainte să apuce să dea cu ochii de tine.
- Sau de Yuki, adăugă Laurel.
- Sau de Yuki, încuviință Tamani. Sau de Chelsea, sau de oricine. La urma urmei, nu contează cine. Singurul lucru pe care o să-l facă trolii în Crescent City va fi să moară.
- Asta înseamnă că Shar are de gând să intre în cabană?
Lui Laurel nu-i plăcea să vorbească atât de direct despre ucidere, chiar dacă era vorba despre troli, dar trebuia să admită că nu se simțea foarte empatică în ultima vreme.
Luă absentă o petală de-a ei dintr-un bol decorativ argintiu de pe dulap. Mama ei conservase câteva cu fixativ și le lăsase acolo unde putea să bată soarele. Ceva din parfumul lor se simțea în aerul din bucătărie.
- Shar spune în continuare că ar trebui să așteptăm. Nu-mi place deloc să aștept, zise Tamani, dar mă îndoiesc că va mai aștepta prea mult. A trecut aproape o lună și n-am aflat nimic.
- Putem să ne luăm de mână, zise Laurel mâhnită. Nici eu n-am aflat nimic nou despre pudră.
- Dar substabța fosforescentă?
- Sincer, n-am mai încercat nimic nou de când am amestecat-o cu seva ta. Cred că zâne diferite de același anotimp pot să se deosebească la fel de mult una de alta ca zânele aparținând unor anotimpuri distincte. Proabil că ar trebui să testez jumătate din Avalon ca să pot trage niște concluzii utile.
Dându-și seama că își vârâse unghiile în petală, Laurel încercă să se relaxeze. Lăsase 4 semiluni mici pe suprafața albastră, altminteri impecabilă. Punând-o înapoi în bol, își frecă degetele unul de altul, ștergând picătura mică de umezeală care nu se uscase încă.
Se opri puțin, după care își frecă iar degetele.
- Nu se poate! șopti ea ca pentru sine, uitând aproape că Tamani era și el în cameră.
El începu să spună ceva, însă ea ridică un deget și își concentră atenția asupra aromei care îi persista pe buricele degetelor. Asta trebuia să fie! Era uimită de faptul că nu-și dăduse seama până acum.
„Nu degeaba se spune că răspunsul e chiar sub nasul tău.”
Scoțând iar petala din bol, Laurel ieși în goană din bucătărie și urcă scările câte două odată. Luă ultimul vas cu pudră albastră și se strădui să-și recapete suflul.
- S-a întâmplat ceva? întrebă Tamani apărând în prag.
- Nu, spuse ea încercând să-și controleze tremurul mâinilor.
Își umezi degetul și luă cu el câteva granule din pudra albastră. Le frecă între degetele de la cealaltă mână. Senzația era aproape identică.
- Ce....
- Ingredientul principal al pudrei. Cel pe care-l căutam. Copacul cu flori. Nu pot să cred că nu m-am gândi mai devreme la asta. Ba chiar știam că e posibil, spuse ea. Am știut după ce m-ai sărutat în ziua aceea că zânele pot fi folosite pe post de ingrediente și n-am luat niciodată în calcul....
- Laurel! spuse Tamani punând o mână pe umărul ei. Ce este?
Laurel ridică petala lungă, albastru-deschis pe care o luase din bol.
- Asta este, spuse ea, parcă nevenindu-i să creadă. Floarea de zână.
- Dar... Yuki n-a înflorit, cel puțin nu de când am început să ieșim împreună. Dacă ar fi înflorit...
Tamani mișcă din degete, pe care apariția polenului ar fi trădat secretul lui Yuki.
- Dacă nu e zână de primăvară sau de vară, floarea n-are cum să fie a ei.
- Nu știu, interveni Laurel. E ceva cu pudra asta.
Încercă să se relaxeze, să se încreadă în propria intuiție, oricât de tare o îngrozea ideea.
- Cred că petalele trebuie să fie proaspete. Nu uscate sau ofilite... Tamani, cineva a tăiat niște petale de zână, spuse ea și declarația aceasta macabră îi stârni un fior pe șira spinării.
Când pierduse un sfert din floare din cauza atacului trolilor o duruse zile întregi. Nu-și putea imagina cât de rău trebuia să doară dacă ar fi tăiat toată floarea. Dar o vrajă de protecție suficient de mare ca să ascundă o cabană în pădure necesita cu siguranță multe petale.
- În locul florii tot ar rămâne un fel de... textură. Am pipăit bine spatele lui Yuki la balul de toamnă și nu era nimic acolo. Deci, chiar dacă ea este zâna de toamnă care a făcut amestecul, floarea nu avea cum să fie a ei.
Oare era speranță ceea ce simțea în vocea lui? Laurel încercă să nu se gândească prea mult la asta. Oare nu sperase chiar ea la un moment dat că Yuki era nevinovată?
- Dar n-are niciun sens! De ce-ar face o ascunzătoare pentru troli? Credeam că o urmăresc și pe ea!
Tamani tăcu o clipă.
- Ce știm despre Klea? Mă refer la ce știm sigur.
- Îi plac armele, spuse Laurel. Și are ochelarii ăia stupizi pe care nu-i scoate niciodată.
- De ce-ar purta cineva ochelari de soare tot timpul? întrebă Tamani.
- Ca să-și ascundă ochii... spuse Laurel, dându-și în sfârșit seama.
- Și ai spus că n-ar putea să ascundă o floare pe sub hainele strâmte pe care le poartă, însă...
- Însă, dacă taie floarea, n-ar avea nimic de ascuns.
Klea. Zână. Mintea lui Laurel o luă la goană.
Otravă de zână folosită ca să-l îmbolnăvească pe tatăl ei. Sânge de zână picurat ca să ademenească santinelele lui Laurel anul trecut. Și acum apăruseră troli care erau imuni la magia zânelor. În tot ce i se întâmplase în ultimii 2 ani existau dovezi clare ale intervenției unei zâne. Gândul acesta îi provocă lui Laurel rău la stomac.
Totul fusese mult mai simplu când putuse să distingă prietenul de dușman doar uitându-se la ei. Dar când fața dușmanului ar putea fi practic cea la care te uiți în oglindă zi de zi...?
- Dacă lucrează cu trolii, de ce l-a omorât totuși pe Barnes? întrebă Tamani, vorbind mai mult pentru sine decât cu ea.
- Barnes a spus că a făcut un pact cu davolul, reproduse Laurel cuvintele ciudate ale trolului. Exact așa ar venea un trol colaborarea cu o zână. Și dacă el a încercat s-o tragă pe sfoară?
Tamani dădu din cap.
- Și dacă, din cine știe ce motiv, Klea voia să rămâi în viață - ceea ce trebuie să fie adevărat, pentru că a avut destule ocazii să te omoare....
- Trebuia să mă protejeze omorându-l pe el, spuse Laurel, uluită. Și, dacă mi-a salvat viața, poate că se aștepta să aibă mai multe șanse să... să ce? Să o ajut cu ceva? Barnes încerca să ajungă în Avalon. Ce zână ar vrea să introducă troli în Avalon?
- O zână ranchiunoasă, spuse Tamani pe un ton grav, scoțând iPhone-ul din buzunar. Cred că trebuie să luăm serios în calcul posibilitatea ca Yuki să fie doar o diversiune, ca vânătorii de troli să nu existe și ca trolii să fi lucrat în tot acest timp pentru Klea.
- Dar... o diversiune care să ne distragă atenția de la ce? Ce urmărește?
- Nu știu, spuse Tamani punând telefonul la ureche. Dar cred că a venit timpul să aflăm ce ascunde în cabană.
Capitolul 33
Laurel îngenunche pe podea și începu să frece dulapul cu un șervețel umed - lucru pe care fiecare elev era obligat să-l facă înainte de vacanță.
Oficial ar fi trebuit să-l curețe cu un detergent puternic, însă substanța aia nu era tocmai plăcută pentru pielea zânelor. Și, în plus, profesorii nu-i supravegheau foarte îndeaproape. Oricum erau mai nerăbdători decât elevii să înceapă vacanța de iarnă.
- Hei, câcâito, hai să mergem! spuse Chelsea tachinând-o. Trebuie să treci pe la mine să-mi aleg rochia!
Laurel zâmbi.
- Aproape am terminat, spuse ea, arătând spre dulap.
- Vrei să te ajut? întrebă Chelsea, întinzându-se să ia o rolă de hârtie lăsată pe hol de personalul de serviciu.
- Sigur, tu poți să-mi cureți dulapul, iar eu pot să-ți aleg rochia. Ce părere ai?
- Mie mi se pare corect, spuse Chelsea. Ai de gând să porți rochia aia?
- Cred că da, spuse Laurel.
Chelsea se referea la rochia pe care o adusese din Avalon și o purtase la festivalul de Samhain. De când îi povestise despre ea, Chelsea o tot bătuse la cap s-o poarte la bal.
- Nu cred....
Laurel abia reuși să-și înăbușe un țipăt, căci capul îi explodă de o durere literalmente orbitoare. Un vâjâit sinistru îi cufundă mintea într-o avalanșă de sunete și întuneric.
Și apoi dispăru.
- Laurel? Laurel, te simți bine?
Laurel deschise ochii și descoperi că se prăbușise pe spate și zăcea acum pe jos. Chelsea îngenunchease lângă ea, cu o față îngrijorată. Laurel se ridică și privi pe furiș în jurul ei, simțindu-se rușinată. Spera că nu mai văzuse nimeni cum căzuse ca o bleagă.
Ochii ei îi întâlniră pe ai lui Yuki. Își curăța de zor dulapul în partea cealaltă a holului și își mută imediat privirea, ascunzându-și un zâmbet cu o mină delicată.
Laurel se gândi o clipă dacă nu cumva Yuki era cauza durerilor sale de cap. Fusese des prin apropiere când o apucaseră... dar, la urma urmei, Yuki invadase practic fiecare ungher al vieții lui Laurel, așa că era mereu în apropiere. În plus de asta, zânele nu aveau puterea de a provoca dureri de cap și, chiar dacă ar fi vrut, existau căi mult mai simple de a o distrage pe Laurel de la ceea ce Yuki încerca să o distagă, orice ar fi fost acela.
Nu că ar mai fi contat. Dacă Yuki punea într-adevăr ceva la cale, totul avea să se termine în câteva zile. Sosise Shar și chiar în momentul acela elabostra strategia de acțiune pe mai departe împreună cu Tamani.
- Hai să plecăm de aici! mormăi Laurel rușinată.
Chelsea o luă de mijloc protector și împreună se îndreptară spre mașina lui Laurel.
Merseră spre casă în tăcere, lucru pe care Laurel îl consideră la început ciudat, însă despre care își dădu seama în scurt timp că era odihnitor.
Tresărise la fiecare sunet toată săptămâna, așteptând să se întâmple ceva. Ca Yuki să-și dea seama că aflaseră despre Klea, ca trolii să dea buzna prin zidul școlii - nici nu știa ce anume, însă aștepta ceva.
Lumea se schimbase, și nimeni altcineva nu părea să observe. Yuki încă se ținea ca scaiul de Tamani; Ryan încă se învârtea pe lângă ei fără să aibă habar de nimic; ea însăși, David și Chelsea încercau să vorbească și să râdă normal. Ca să nu mai vorbim de teze.
Acasă la Chelsea, Laurel făcu tot posibilul să uite de toate. Întotdeauna îi plăcuse acolo. Indiferent ce se întâmpla în viața ei, acasă la Chelsea singurii monștri aveau să fie frații ei, singurul dezastru, camera ei, iar cea mai grea decizie pe care Laurel trebuia s-o ia era dacă lui Chelsea i se potrivea mai bine rochia neagră sau cea roșie.
- Cea roșie, cred, spuse Laurel, iar Chelsea o probă pentru a treia oară.
- De ce mergem totuși cu ea la bal? întrebă Chelsea în timp ce se examina în oglinda mare care se dubla când închidea ușa dulapului. Dacă știi că Yuki este o diversiune sau orice-o fi ea, atunci de ce contează că o ținem pe lângă noi? Așa de tare aș vrea să-i tragem țeapă! Și, încă o dată, de la ce ar trebui ea să ne distragă atenția?
- De la cabană, spuse Laurel, deși se întreba ce putea fi așa important la cabană încăt să trebuiască ascuns de ochii lor. E foarte probabil ca Yuki nici măcar să nu înțeleagă rolul pe care-l joacă. Klea e ca un fel de păpușar, serios! Dar, pentru orice eventualitate, până când Shar nu intră în cabană, trebuie să ne comportăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Și când au de gând să intre?
Laurel ridică din umeri. Shar fusese ca de obicei destul de vag. Felul în care tot amâna momentul îl scotea pe Tamani din minți.
- Hmm! Păi Tamani e șeful. Sau e Shar?
Chelsea se uită în oglindă în timp ce Laurel ridică iar din umeri, și-și ridică buclele în vârful capului.
- Crezi că mi se asortează cu părul?
- Sinceră să fiu, cred că îți scoate în evidență nuanța roșcată, spuse Laurel, recunoscătoare că terminaseră de vorbit despre Yuki. Cred că arăți minunat în ea. Ryan o să leșine când o să te vadă, spuse ea zâmbind larg.
Chelsea se întunecă la față.
- Ce e? zise Laurel. E chestia cu facultatea? Nici măcar n-o să știi rezultatul final decât peste vreo două luni.
Chelsea clătină din cap.
- Atunci ce e? întrebă Laurel.
Chelsea se întoarse și se așeză în liniște pe pat lângă ea.
- Spune-mi, o îndemnă Laurel pe un ton blând.
Apoi văzu lacrimi în ochii prietenei sale.
- Chelsea, ce e? întrebă ea cu o mână pe umărul ei.
- Mă tot gândesc de mai multe zile cum să-ți spun și să te fac să înțeleg. Și să nu te pierd totodată.
- Of, Chelsea! spuse Laurel, mângâind-o imediat pe umăr. N-o să mă pierzi niciodată. Ești cea mai bună prietenă pe care am avut-o în viața mea. Nimic din ceea ce mi-ai putea spune n-ar schimba lucrul ăsta.
- Mă despart de Ryan după bal.
Laurel se albi la față. Nu știa sigur la ce se așteptase, însă cu siguranță nu la asta.
- De ce? S-a întâmplat ceva?
Chelsea râse.
- În afară de faptul că dispar în momente nepotrivite și că jumătate din viață mi-o țin secretă față de el?
Laurel nu râse.
- Vreau să spun, a zis el ceva? Ai spus tu ceva?
Chelsea clătină din cap.
- Nu, el n-a zis nimic. Noi doi suntem ca mai înainte. Bun, n-a depus dosarul la Harvard, și ce dacă? S-ar putea ca eu să nici nu intru. Doar fiindcă nu vra să meargă la Harvard nu înseamnă că nu-i pasă de mine, spuse ea cu amărăciune în glas. Înseamnă doar că îi pasă mai tare să rămână în California.
Chelsea tăcu, trăgând încet aer în piept.
- Dar serios acum, nu mă pot aștepta să renunțe la visurile lui pentru mine. De fapt, e din cauza ta.
- A mea? întrebă Laurel șocată. Ce-am făcut?
- Te-ai despărțit de David, spuse Chelsea încet.
Laurel se uită în poală. Știa ce avea să urmeze.
- Am crezut că mi-a trecut. Serios! Și am fost fericită cu Ryan. Foarte fericită. Dar apoi tu te-ai despărțit de David, și el a devenit așa de trist, și mi-am dat seama că, atunci când ați început să fiți împreună, mi-a fost mai ușor să renunț la el pentru că era fericit. Acum că nu este, eu...
Se opri, așteptând o clipă să-și revină.
- Dacă el nu e fericit, nici eu nu pot fi fericită.
Laurel tăcu. Nu putea nici măcar simți gelozie. Era pur și simplu amorțită.
- Nu am de gând să mă țin de capul lui, spuse Chlesea ca și cum i-ar fi citit gândurile. Nu e corect și loial și n-am de gând să-ți fac așa ceva. Însă, zise ea, trăgând aer în piept, dacă el va hotărî, după toți acești ani, să mă bage și pe mine în seamă, iar eu n-am să pot să observ pentru că mi-am impus să stau cu Ryan...
Chelsea clipi ca să-și alunge lacrimile.
- Nu m-aș mai răbda pe mine însămi. Așa că am de gând doar să... să fiu disponibilă, dacă are nevoie de mine. Și, din moment ce tu ești cea mai bună prietenă a mea, mi s-a părut corect să-ți spun.
Laurel dădu din cap, însă nu putu să se uite în ochii lui Chelsea. Avea dreptate, așa era corect. Dacă lucrurile s-ar închega între David și Chelsea, atunci toată lumea ar avea pe cineva.
Și atunci de ce îi venea să țipe de durere?
Rămaseră tăcute timp de câteva secunde, după care Laurel o cuprinse pe Chelsea și o strânse la piept.
- Poartă rochia roșie! îi șopti ea la ureche. Îți stă cel mai bine cu ea.
Capitolul 34
Laurel stătu în picioare în fața oglinzii și se examină.
Încă i se părea ciudat să poarte la balul de oameni la care mergea cu David rochia pe care o îmbrăcase la festivalul de Samhain la care fusese cu Tamani anul trecut. Însă era rochia ei preferată și de atunci nu mai avusese ocazia să o poarte, plus că nu prea avea chef să iasă în oraș să cumpere o rochie nouă.
Își strânsese părul cu o agrafă strălucitoare - pe care o avea tot din Avalon - și apoi îl despletise de vreo 6 ori. Nu prea mai avea timp să se hotărască.
În 10, nu, în 7 minute aveau să fie cu toții jos, îmbrăcați la paru ace și prefăcându-se că se plac între ei înainte să plece la bal. De data asta în mașini separate. Tamani insistase. Pentru orice eventualitate.
Toamna rece și ploioasă lăsase locul unei ierni mai puțin ploioase, însă nu tocmai friguroase, iar Laurel spera să nu arate prea ciudat în rochia ei subțire.
Se întrebă ce avea să poarte Tamani. El nu mai fusese niciodată la un bal oficial al oamenilor și ea se întrebă dacă n-ar fi trebuit să treacă pe la el, să fie sigură că avea ceva potrivit. Ținuta neagră cu mantie pe care o purtase când o însoțise în Avalon anul trecut fusese uimitoare, însă nu prea se potrivea la un bal de liceu.
Hotărând că agrafa strălucitoare avea să distragă atenția celorlalți de la fața ei - și prin urmare de la expresia îngrijorată pe care nu părea să și-o poată șterge de pe chip oricât încercase să o înmoaie cu un zâmbet - Laurel și-i puse înapoi în păr și decise să se îndepărteze de oglindă și să coboare.
- Arăți superb! îi spuse mama ei din bucătărie.
- Mulțumesc, mamă! răspunse ea, ascunzându-și stresul cu un zâmbet și luând-o pe după gât. Chiar aveam nevoie să mi-o spună cineva.
- E totul în regulă? întrebă mama ei, dându-se înapoi și uitându-se la Laurel.
- Nu știu, toată povestea asta cu David și Tamani - te rog nu uita să-i spui Tam de față cu Yuki - e pur și simplu... stresantă. Pe lângă toate celelalte.
Laurel își avertizase părinții că cel mai probabil Klea e o zână și că nu trebuie să aibă încredere în ea, însă lor nu le rămânea decât să se prefacă neștiutori, ca toți ceilalți.
Întorcând-o ușor, mama ei îi frecă ușor spatele așa cum îi plăcea lui Laurel.
- Te mai doare capul? întrebă ea, masându-i ceafa.
- Nu prea, spuse Laurel. M-a durut destul de tare ieri, însă, dacă scap de examene, sper să am o vacanță frumoasă și relaxantă.
Mama ei încuviință din cap.
- Recunosc că sunt puțin surprinsă că David vine să te ia în seara asta.
- De ce e toată așa surprinsă? spuse Laurel exasperată.
- Păi, totuși te-ai despărțit de el.
Laurel nu reacționă.
- După Ziua Recunoștinței am crezut că o să fii cu Tamani.
- El trebuie să o supravegheze pe Yuki.
- Și dacă n-ar fi trebuit să facă asta?
Laurel ridică din umeri.
- Nu știu.
- Ascultă, spuse mama ei, întorcând-o cu fața spre ea, nu e nimic în neregulă dacă-ți acorzi un răgaz să fii singură. Eu sunt ultima persoană care să-ți spună că ai nevoie de un băiat ca să fii fericită. Dar, dacă nu faci pasul pentru că te temi că-l vei răni pe David, poate n-ar trebui să uiți că astfel îl rănești pe Tamani și că s-ar putea să-l rănești și pe David fiindcă nu-l lași nici pe el să-și vadă de viața lui. Dacă - și nu spun că pe el ar trebui să-l alegi - dar, dacă îl iubești pe Tamani cu adevărat și continui să amâni rezolvarea situației din cauza lui David, s-ar putea ca, atunci când vei fi în sfârșit pregătită să fii cu el, să vezi că el ți-a luat-o înainte. Asta e tot ce voiam să-ți spun, termină mama ei zâmbind și se întoarse către deserturile pe care le transforma, cu ajutorul unei seringi de bucătărie, în mici opere de artă comestibile.
- Mamă, n-o să mănânce nimeni alea.
Mama ei privi îngrijorată la deserturile decorative.
- De ce nu?
- Sunt prea drăguțe.
- Exact ca tine, spuse ea, aplecându-se să o sărute pe Laurel pe frunte.
Se auzi o bătaie în ușă, și Laurel începu să simtă iar golul acela în stomac. Își dădu seama cu mâhnire că nu mai conta cine era la ușă. Toată lumea îi provoca o stare de agitație.
Deschise ușa și-l văzu pe Tamani așteptând pe verandă. Era singur, îmbrăcat în smoching negru, vestă albă strălucitoare, eșarfă și, în completarea ținutei, pantofi negri lucioși și mănuși albe de parcă s-ar fi dus la un bal la curtea regală.
Când se întrebase dacă nu cumva Tamani avea să aleagă haine nepotrivite, Laurel nu luase în calcul posibilitatea ca el să se îmbrace prea bine.
Studiindu-i înfățișarea, își dădu seama că și el arăta aproape la fel de nervos ca ea, lucru mai mult decât neobișnuit în cazul lui Tamani.
- Ești bine?
Tamani se alecă spre ea.
- A mai ajuns cineva?
Laurel clătină din cap.
- Bun.
Tamani intră pe hol și închise ușa.
- Yuki m-a rugat să nu merg s-o iau de acasă.
- Adică a anulat invitația? întrebă Laurel, încordată ca un arc.
Oare Yuki aflase ceva?
- Nu, a spus că întârzie și că ne vedem la bal. Însă ceva nu e în regulă.
- Știe că am pregătit desert. Poate că nu vrea să atragă atenția asupra felului în care mănâncă. Ea n-are habar că știm cu toții cine este. În fine, toți cu excepția lui Ryan. Sincer, cred că și eu aș face la fel, adăugă ea încet.
- Poate. Însă mi s-a părut... ciudată. La telefon.
Laurel ridică privirile când auzi soneria la ușă.
- Ai santinele care să-i păzească locuința?
Tamani dădu din cap.
- Însă casa ei este practic o fortăreață în seara asta. Toate draperiile sunt trase, iar la fereastra principală e atârnat un cearșaf. Pur și simplu e ceva ciudat.
- Nu prea avem ce face până nu ne vedem cu ea la bal, șopti Laurel.
Tăcu, după care adăugă, șoptind și mai încet:
- Arți incredibil!
Tamani fu surprins timp de o secundă, după care zâmbi.
- Mulțumesc! Și tu arăți minunat. Ca în fiecare zi.
Soneria, aproape de urechea ei, o sperie pe Laurel, și ea îl goni pe Tamani în bucătărie. Apoi le deschise ușa lui David, Ryan și Chelsea.
- Uau, ia te uită! spuse Chelsea grăbindu-se să intre ca să o îmbrățișeze pe Laurel.
Purta rochia roșie pe care Laurel i-o recomandase. Se potrivea perfect cu tenul ei și-i scotea în evidență ochii gri.
- Arăți minunat! Este... rochia despre care îmi povesteai? întrebă ea, uitându-se o secundă la Ryan.
- Da, spuse Laurel, netezindu-i puțin poalele. Am fost foarte bucuroasă când am găsit-o.
„Am găsit-o. Ha!”
În Avalon găseai la propriu haine la piață și apoi plecai cu ele acasă.
- Ei bine, balul începe cam în 15 minute și mi s-a promis desert, spuse Chelsea zâmbind jucăuș. Ryan nu m-a lăsat să mănânc desert la cină, așa că ai face bine să ai ceva aici.
- N-o asculta! spuse Ryan împingând-o delicat spre bucătărie. I-am spus că n-are decât să ia și două deserturi. Pur și simplu nu m-a crezut.
Chelsea rânji la el și se îndreptară amândoi spre bucătărie.
Laurel se uită gânditoare în urma lor. Îi fusese greu până și să se uite la Ryan de când vorbise cu Chelsea și știa ce va urma. El încă părea îndrăgostit până peste cap. O voce nesuferită de undeva din adâncurile minții îi aminti că Ryan o mințise pe Chelsea cu privire la admiterea la facultate, însă chiar merita să fie atât de crâncen pedepsit din cauza asta?
Laurel se întoarse către David care tocmai intrase pe hol. Purta un smoching perfect croit peste o cămașă neagră de mătase fără guler și cu un nasture negru strălucitor la gât în loc de cravată.
Nu mai era băiatul pe care Laurel îl cunoscuse cu 2 ani în urmă. În seara aceasta, elegant și chipeș în negru, părea în stare să se ia de piept cu oricine.
- Bună! spuse Laurel, simțindu-se ciudat de timidă.
El se uita la rochia ei și îl văzu făcând legătura cu ceea ce-și aminta despre excursia ei la Samhain. Însă, când ochii li se întâlniră, ea nu-i putu citi gândurile.
- Arăți minunat! fu tot ce spuse el.
Laurel era un pachet de nervi când David trase mașina în parcarea aglomerată a liceului.
În ciuda conversației calme cu Tamani, chiar era ciudat ca Yuki să întârzie așa mult. Mai ales acum, când singurul lor scop era să o țină departe până când își dădeau seama cum stăteau lucrurile cu Klea. Însă nu-i rămase decât să-l ia pe David de braț și să pară calmă în timp ce acesta o însoțea pe ușa principală.
Tamani trecu pe lângă Laurel, ajungând la ușa sălii de sport din câțiva pași mari.
Yuki era acolo, așteptându-l, îmbrăcată într-o rochie argintie elegantă care trebuie să fi fost la comandă. Se înfășura în jurul ei asemeni unui kimono tradițional și avea un decolteul care lui Laurel i se păru incredibil de generos.
Însă, în locl unui brocart de șifon care îi flutura în jurul gleznelor în briza ușoară a serii. Aproape îi cădea de pe umeri și avea niște mâneci mici, cu contururi strălucitoare, iar în jurul taliei, un cordon de dantelă legat cu un nod complicat care-i acoperea cea mai mare parte a spatelui și ajungea suficient de sus ca să-i atingă părul negru și ușor ondulat. Ochii de un verde strălucitor erau machiați cu negru, iar buzele îi luceau într-un roșu senzual.
Arăta excepțional.
- Ești bine? o întrebă Tamani, trecându-și o mână peste umărul ei într-un fel care o făcu pe Laurel să se agațe mai strâns de brațul lui David.
În mod clar nu era nimic în neregulă cu Yuki.
„Probabil că n-a vrut să recunoască faptul că i-a luat 4 ore să se îmbrace cu chestia aia”, se gândi Laurel enervată că zâna sălbatică îi făcuse pe ea și pe Tamani să-și facă atâtea griji, deși era clar că nu avuseseră de ce.
Yuki era radioasă în lumina soarelui de apus și strălucea și mai tare grație atenției pe care i-o acorda Tamani. Întreg chipul i se lumina când el se uita la ea, când vorbea cu ea, încât Laurel simți că-i venea să-i dea o palmă care să-i smulgă zâmbetul de pe față.
Se sili să-și întoarcă privirea de la Yuki și Tamani și să-și concentreze atenția asupra lui David. La urma urmei, el era partenerul ei în seara aceasta.
Când intră în sala de sport la brațul lui, trase de câteva ori aer în piept să se liniștească. Consiliul elevilor nu precupețise niciun efort de data aceasta.
Tavanul era acoperit cu tul negru care se scurgea în mormane moi pe podea, iar din loc în loc atârnau mici candelabre, astfel încât efectul era un cer întunecos luminat de stele. Husele obișnuite ale scaunelor fusese înlocuite cu învelitori de satin, așa cum Laurel mai văzuse uneori la nunți sau în restaurante de lux, iar pe masa cu răcoritoare se afla o grămadă impresionantă de prăjituri care arătau minunat, deși Laurel nu le putea mânca. Ba fuseseră chiar instalate - și împodobite cu panglici - și două ventilatoare de tavan, menite să răcorească aerul în timp ce sala se umplea de oameni.
- Uau, spuse David, e mult mai bine decât anul trecut!
Când începu o nouă melodie, o luă pe Laurel de mână și o trase spre ring.
- Hai să dansezi cu mine! spuse el încet.
O conduse către mijlocul ringului, de unde intrarea nici nu se mai vedea, lucru pe care Laurel nu știu dacă să-l considere o întâmplare sau nu. Apoi brațele lui se strânseră în jurul ei și începură să danseze în ritmul muzicii.
- Chiar arăți incredibil în seara asta! îi șopti el aproape în ureche.
Laurel lăsă pleoapele în jos și zâmbi.
- Mulțumesc! Și tu. Îți stă bine în negru.
- O să râzi de mine dacă recunosc că mama m-a ajutat să-l aleg?
Laurel zâmbi larg.
- Nu. Mama ta a avut mereu gusturi excelente. Însă tu ești cel care-l poartă. Tu primești toate laudele.
- Eu doar mă bucur că ai observat.
Capitolul 35
Tamani fu nevoit să admită că, pentru o petrecere de interior la care nu fusese folosită magia zânelor de vară, oameni se descurcaseră foarte bine.
Nu se putu abține să nu zâmbească atunci când văzu entuziasmul de copil al lui Yuki, care scotea sunete de încântare și zâmbea la vederea splendorii din jur. Îi era mai ușor acum să fie înpreajma ei știind că nu ea este pericolul. Ea era doar o diversiune și s-ar fi putut ca nici măcar să n-o știe.
- E minunat aici! spuse ea și ochii îi străluciră de sutele de fâșii de lumină care se reflectau în ei.
Fără o vorbă, Tamani o conduse pe ringul de dans, chiar la margine, acolo unde nu era așa aglomerat.
- Arăți superb! spuse el.
Yuki se intimidă imediat.
- Mulțumesc! zise ea încet. Speram... speram să-ți placă.
- Îmi place foarte mult, răspunse Tamani.
Măcar asta nu era o minciună. Rochia ei era absolut incredibilă. Diferită de tot ce văzuse el până atunci, dar cu atât mai frumoasă. Se strădui să nu se gândească la felul în care ar fi arătat Laurel în ea. Scutură din cap. Era un memento fizic că avea alte lucruri cărora trebuia să le dea atenție.
- Îmi pare rău că n-am putut să vin să te iau de acasă, spuse Tamani atât de încet că Yuki fu nevoită să se aplece puțin spre el ca să-l audă.
El îi puse o mână jos pe talie și-i mângâie tot brațul cu cealaltă mână, după care îl îndoi într-al lui și o trase mai aproape, într-o poziție de dans tradițională, care lui i se părea mai reușită decât ciudata îmbrățișare ca a unui urs preferată după toate aparențele de oameni, și porni să danseze cu pași ușori în ritmul muzicii.
- Și mie îmi pare rău, spuse Yuki. Nu... nu s-a putut.
Privi în jos, și lui Tamani i se păru ca arată rușinată. Apoi adăugă foarte încet:
- Mi-am făcut bagajele.
Tamani simți cum tot corpul i se încordează.
- Bagajele?
„Bineînțeles că nu are să stea singură aici cât ține vacanța de iarnă” se mustră singur. „Liniștește-te!”
Speră ca ea să fi interpretat strângerea lui ușoară de mână ca pe un semn de afecțiune. O conduse să facă o piruetă pe sub brațul lui și apoi o trase înapoi spre el, unde ea păși drept, profesionist, lipindu-se de el cu o delicatețe care îi trăda natura de zână.
- Klea vine mâine să mă ia, spuse ea pe un ton măsurat, cu glasul încordat, însă calm.
- Și când te întorci? întrebă Tamani liniștit.
Nu era nimic neobișnuit în plecarea aceasta.
- Păi... păi... spuse ea, însă coborî ochii, evitându-i privirea.
Trebuia să mintă, lucru de care el își dădea seama. Însă el voia adevărul. S-ar putea ca peste câteva ore nici să nu mai conteze, însă voia ca măcar o dată ea să-i spună adevărul.
Își apropie fața de a ei și lipi ușor obrazul de ea în timp ce buzele lui îi atingeau urechea.
- Spune-mi! șopti el.
- N-ar trebui să mă mai întorc, spuse ea pe un ton ezitant.
El se trase înapoi, fără să mai fie nevoit să-și ascundă groaza care i se citea pe chip.
- Niciodată?
Ea clătină din cap și se uită în jur ca și cum s-ar fi temut că cineva trăgea cu urechea.
- Eu nu vreau să plec. Klea nu a fost prea încântată că am venit azi aici, însă nu aveam de gând să pierd petrecerea.
Deci fusese un act de rebeliune - de care Yuki era evident foarte mândră.
Tamani tăcu un moment, și Yuki ridică privirea spre el, așteptându-l să spună ceva, să facă ceva. El se mai gândi un moment, trăgând-o mai aproape și ascultându-i respirația ușoară, în timp ce-i mângâia din nou lobul urechii cu buzele.
- Nu poți să mai rămâi? întrebă el, presând-o. Nu vrea să te asculte dacă o rogi?
- Klea nu ascultă de nimeni, mormăi Yuki.
El se opri cu totul din dans, așteptând ca celelalte cupluri care dansul în jurul lor să le facă loc. Ridică o mână înmănușată și-i mângâie fața. Pleoapele ei grele se închiseră la atingerea lui.
- Cât de departe pleci?
- Nu știu.
- Înapoi în Japonia?
- Nu, nu, nu chiar așa departe. Sunt sigură că rămânem în California.
Tamani se uită peste umăr când cineva se cionci de el. În loc să o tragă pe Yuki mai aproape, o conduse într-o piruetă delicată, după care întinse mâna și o invită să se apropie de el. Ea profită de ocazie și i se lipi de piept, ridicându-și chipul în timp ce reluau dansul.
- Doar n-o să-ți ia telefonul, nu? întrebă Tamani cu gura la câțiva milimetri depărtare de buzele ei.
- Nu... nu cred.
- Atunci o să te sun, bine? Și am mașină. Aș putea să vin să te văd.
- Ai face asta?
Tamani se mai aplecă puțin, lipindu-și fruntea de a ei.
- O, categoric!
- Atunci găsesc eu o cale, îi promise Yuki.
- De ce acum? întrebă Tamani, conducând-o pe Yuki într-un cerc lent de vals în jurul dansatorilor.
Deși el o presa, insistând să descopere secrete și semne, Yuki îl urma cu ușurință, și el își dădu seama că îi plăcea să danseze cu ea.
- Nu poți să rămâi până la Crăciun? Mai sunt doar câteva zile.
Yuki clătină din cap.
- Nu pot. Nu e... o idee bună.
- De ce? întrebă Tamani dând vocii sale o notă de dor, care speră că nu sunase exagerată.
- Păi...
Yuki șovăi și privi iar în jos.
- Klea spune că e prea periculos.
Muzica se schimbă și Tamani o conduse acum puțin mai repede, într-o serie de pași complicați.
„Să-i distrag atenția de la ceea ce spune” își zise în sinea lui.
- Nu vreau să pleci, șopti el.
Yuki ridică ochii, cu o privire suavă.
- Serios?
Tamani se căzni să nu-și încleșteze dinții.
- Ai ceva special.
Expresia ei deveni o clipă precaută, însă apoi îi zâmbi, contrazicându-l.
- Nu sunt specială. Sunt un om normal.
Se pricepea să mintă. Însă Tamani spunea minciuni de dinainte ca ea să fi răsărit.
- Nu, spuse el dulce, trăgând-o strâns aproape de el și simțindu-i respirația inegală. Ești specială. Îmi dau seama. Ești uimitoare.
Își puse obrazul peste al ei și-i simți mâna tremurându-i într-a lui.
- Și abia aștept să te descopăr.
Yuki zâmbi și deschise gura să spună ceva, însă Tamani simți cum telefonul îi vibrează în buzunar.
- O secundă, mormăi el, scoțând telefonul doar cât să vadă cine-l sună.
După cum se aștepta, era Aaron. Tamani se uită la Yuki și-și ceru scuze din priviri.
- E unchiul meu. Mă întorc imediat.
Îi strânse mâna.
- Ce-ar fi să te duci să-ți iei ceva de băut?
Îi mai zâmbi o dată, apoi ieși repede de pe ring.
- Mă bucur că am venit cu tine, spuse Laurel uitându-se la David.
- Serios?
- Da. A fost bine c-am lămurit lucrurile. Trebuie...
Se opri.
- Trebuie să știi că nu am plănuit să mă despart de tine. S-a întâmplat pur și simplu.
- Știu. Dar am fost nesuferit. Aveai tot dreptul s-o faci.
- Aveam, nu-i așa?
David dădu ochii peste cap.
- Promit să mă descurc mai bine, spuse el. Dacă-mi mai dai o șansă.
- David...
- Eu voi continua să sper, spuse el ducându-și mâna la buze și sărutându-i încheieturile degetelor.
Laurel nu se putut abține să nu zâmbească. Îl observă pe Tamani, peste umăr lui David, cum iese cu pași mari din casa de sport cu telefonul la ureche și cu o expresie indescifrabilă pe chip.
- Se întâmplă ceva, zise ea. Mă întorc imediat.
Încercând să nu atragă prea mult atenția asupra ei, îl urmă pe Tamani pe hol.
- Ai făcut raidul fără mine? șopti Tamani privind în toate părțile, în timp ce pășea cu spatele către un colț întunecat, și uitându-se timp de o secundă în ochii lui Laurel atunci când ea se apropie. Mă bucur că ești încă în viață. Numai zeii știu ce se putea întâmpla. Ce era acolo.
- Am făcut raidiul pentru că știam că nu aveai cum să vii cu noi.
Vocea lui Shar răsună în urechea lui Tamani. Din telefonul lui Aaron. Se pare că Shar își „uitase” iPhone-ul în pădure.
- Ți-am spus, ai tras prea tare de tine.
- N-aveai niciun drept...
- Ba aveam tot dreptul. Eu comand aici, chiar dacă tu pari încântat să uiți de asta atunci când îți convinse.
Tamani își încleștă dinții. Când era vorba de Laurel, poziția ierarhică nu era singurul lucru la care trebuia să se gândească, iar Shar știa asta.
- Ce-ați găsit? întrebă el rece.
- Era goală, Tamani.
David veni și rămase lângă Laurel.
- Goală? întrebă Tamani, nevenindu-i să creadă. Cum adică goală?
- Ei bine, nu complet goală. Trolii pe care i-am urmărit erau încă acolo.
- O lună mai târziu?
- N-am spus că erau vii.
- Morți?
- Unul dintre ei părea să fi murit de foame. Dar nu înainte de a mânca unele părți din celălalt. Putoarea era... să spunem doar că nu voi mai fi în stare să-mi folosesc simțul mirosului o bună bucată de timp.
- De ce n-or fi plecat pur și simplu?
- Probabil că ne-au văzut și știau că sunt înconjurați. Știau că aveau să moară dacă plecau, iar eu am fost mai răbdător decât ei.
Shar tuși.
- Pe toți zeii, cum putea să pută!
Tamani oftă. Avea să-i spună el două vorbe lui Shar, însă acum nu era momentul potrivit.
- Păi, ce să zic, mulțumesc că m-ai anunțat! Acum scuză-mă, te rog, am o treabă la care trebuie să mă întorc.
Luă telefonul de la ureche fără să-și ia la revedere și apăsă butonul de terminare a apelului o dată, de două ori.
„Naiba s-o ia de mănușă!”
Înăbușindu-și un mârâit, Tamani mușcă mănușa de degetul mijlociu și și-o scoase, apăsând apoi tare telefonul ca să se închidă. Ridică privirea către Laurel și David.
- De ce-ați veniti aici după mine? Fac progrese cu Yuki, iar voi 2 în apropierea mea ați putea să stricați totul. Duceți-vă! Dansați! spuse el, arătând spre ușă.
- Tam! spuse Laurel făcând ochii mari. Mâna ta! Uită-te la mâna ta!
Tamani își privi mâna.
Era acoperită de pudră strălucitoare.
Nu pudră. Polen.
David ridică o sprânceană.
- Ai idee?
Tamani văzu cum lui Laurel i se umflă pieptul.
- Nu sunt înflorită, șuieră ea.
- Nu! spuse Tamani, din ce în ce mai îngrozit. Nu, nu, nu! Nu se poate!
- Tamani, spuse Laurel pe un ton straniu, este prima zi de iarnă.
- Nu!
Tamani simți parcă 20 de rotițe dințate potrivindu-se și pornind deodată să meargă în mintea sa. Își puse mănușa la loc, ascunzând dovada blestemată. O apucă pe Laurel de braț, nu foarte strâns, dar suficient pentru ca ea să-și dea seama cât de serios vorbea.
- Dacă Yuki este o zână de iarnă, atunci suntem toți în pericol de moarte. Știe nu doar de tine că ești o zână. Știe și de mine. Nu are cum să nu știe. De când a venit aici ne-a spus numai minciuni. Numai minciuni.
Tamani înghiți în sec.
- Și știe și cât am mințit-o eu.
Își puse telefonul în mâna lui Laurel, strângându-i degetele în jurul lui.
- Sună-l pe Shar! Va răspunde la telefonul lui Aaron. Spune-i tot. Eu o s-o țin pe Yuki la bal cât pot de mult. Apoi găsesc eu o cale să o duc la mine acasă. Tu și Shar trebuie să vă gândiți până atunci la ce e de făcut.
- Nu putem aștepta până mâine? întrebă Laurel, cu o voce în care i se strecura panica. Nu cred că ar trebui să ne grăbim...
- Nu mai avem timp, o întrerupse Tamani. Klea vine să o ia pe Yuki și nu se va mai întoarce. Și-a încheiat misiunea cu care a fost trimisă aici. Trebuie să acționăm în seara asta.
Ezită, vrând să rămână cu Laurel în hol. Dar își încleștă dinții și se îndreptă de spate.
- Deja am stat prea mult aici. Yuki o să înceapă să intre la bănuieli. Trebuie să plecați.
Laurel dădu din cap și se întoarse către David.
- Mă duc să-l sun pe Shar de la baie. Mă întorc imediat.
Tamani o privi plecând. Apoi îl apucă pe David de umăr și-l privi serios în ochi.
- Să ai grijă de ea, David!
- O să am, răspunse el cu seriozitate.
Nu era suficient. Dar nimic nu era suficient când venea vorba de Laurel. Tamani trebuia totuși să se mulțumească și cu atât. Băatul n-o lăsase încă niciodată baltă. Nu putea decât să spere că norocul avea să dureze.
Încercă un moment să se liniștească în timp ce se îndreptă înapoi spre sala de sport. Yuki stătea lângă bolul cu punci și nu-l observase încă.
Tamani o privi acum cu alți ochi, ca pe creatura periculoasă care știa că este. Arăta atât de nevinovată în rochia ei strălucitoare! Acum Tamani înțelegea perfect. Nodul imens era ascunzătoare perfectă pentru o floare.
Făcu tot posibilul să zâmbească seducător când se apropie de ea. În mod sigur știa că o minte. Însă exista un lucru pe care ea îl crezuse mereu chiar de la început. O trase posesiv înapoi în brațele lui, își puse obrazul peste al ei și o mângâie cu buzele ușor pe gât, până la ureche.
- Viii cu mine în seara asta? șopti el.
Ea se trase puțin înapoi, privindu-l cu ochi mari.
- E ultima noastră noapte împreună.
Trecu un moment lung, și Tamani simți cum o picătură de sudoare i se formează la ceafă. Ea continua să tacă - să se uite în ochii lui, în căutarea adevărului.
- Bine, șopti.
Capitolul 36
Tamani băgă cheia în ușă și tocmai începuse să răsucească clanța când Yuki își puse o mână peste a lui.
- Tam, așteaptă! spuse ea încet.
Tamani își simți mâna înmănușată începând să tremure. Încercă să nu-și mai imagineze ce rău putea să-i facă o zână de iarnă, mai ales una care nu respecta legile și tradițiile din Avalon. Soiul acela de rău care ar fi făcut moartea să pară o mângâiere.
Se întoarse spre ea și îi atinse brațul cât putu de tandru.
- Te simți bine?
Ea dădu tremurând din cap.
- Da, sigur, doar că...
Șovăi.
- Trebuie să-ți spun ceva.
Oare încerca să spună adevărul? Cât avea să mărturisească? Știa că el e zână. N-avea cum să nu știe. Orice zână de iarnă simțea plantele de la distanță și putea și să le controleze. Oare știa că e și santinelă? Că era santinela, custodele și protectorul lui Laurel?
Tamani zâmbi degajat și își trecu o mână peste obrazul ei. Era prea târziu pentru mărturisiri.
- Hai să intrăm mai întâi. Cred că ai înghețat.
Aproape că o văzu cum se agață de scuza asta pentru a mai câștiga câteva minute înainte să-și dezvăluie secretul.
El răsuci clanța și deschise ușa, întrebându-se ce le pregătise Shar înăuntru. Oare Yuki avea să fie moartă înainte să apuce să-și tragă răsuflarea? A omorî o zână de iarnă, chiar și una sălbatică, i se părea lui Tamani un sarilegiu.
Avea încredere în Shar - își pusese viața în mâinile lui - dar ce se întâmpla acum era mai grav decât orice altă situație cu care se confruntaseră vreodată, iar lui Tamani nu îi era rușine să admită că în stomac i se căscase un abis înghețat.
Duse mâna la întrerupător și aprinse lumina.
Nu se întâmplă nimic.
- Ciudat! spuse Tamani încet, însă suficient de tare pentru ca Yuki și oricine altcineva s-ar mai fi ascuns în întuneric să audă. Instră! continuă el. Mă duc să văd dacă funcționează lumina din bucătărie.
O simți, mai degrabă decât o văzu, pe Yuki oprindu-se înainte să treacăă pragul. Ca și cum ar fi simțit pericolul ascuns.
Tamani se duse în bucătărie, pipăind peretele până ajunse la înterupător. O mână caldă - o mână de om - acoperi comutatorul. Simți cum cineva îl prinde de umăr și o mână i se puse la ureche.
- Spune-i să vină la tine! șopti David, mutându-se cu grijă câțiva pași mai la dreapta. Spune-i că s-ar putea să se fi oprit curentul.
- Vino încoace! o chemă Tamani pe Yuki. S-ar putea să se fi întrerupt curentul.
Ea stătea încă în prag, cu silueta conturată de o lumină stradală difuză care abia dacă estompa întunericul dinăuntru.
- Nu văd nimic.
Vocea ei suna ciudat, ca a unei fetițe. Ceva dinăuntrul ei îi spunea că n-ar trebui să intre.
- Te prind eu dacă ai să cazi, spuse Tamani cu o voce mieroasă.
Ea făcu șovăitoare câțiva pași spre el.
- Sunt chiar aici, spuse Tamani în timp ce David îl înghiontea puțin mai la dreapta.
Apoi auzi un zăngănit, și Yuki scoase un urlet înspăimântat. Urmă un freamăt și o învârtejire și David dispăru de lângă el. Tamani auzi câteva bufnituri greoaie, două clicuri sacadate, apoi din nou țipetele lui Yuki.
Lumina se aprinse, făcându-l să tresară și să închidă ochii, orbit. Clipi și privi scena, căutându-l pe Shar din priviri.
Dar Shar nu era acolo.
Era în schimb David, care tocmai își scotea o pereche de ochelari cu vedere de noapte. Într-o parte o văzu și pe Chelsea, ținând în mâini o bucată de frânghie. Era probabil un plan de rezervă.
Lui Tamani i se păru ciudat să-i vadă îmbrăcați cu haine atât de elegante, însă cu unelte de captură în mâini.
Yuki gâfâia, chinuindu-se să scape dintr-un scaun metalic pe care cineva îl fixase bine în podea. Încheieturile mâinilor îi erau prinse la spate cu câte un set de cătușe, dintre care una era fixată de spătarul scaunului. Cătușele îi lăsau loc să se zbată în ele destul de tare, însă nu și ca să se aplece înainte mai mult de câțiva centimetri.
Tamani rămase cu gura căscată.
- Ce-ați făcut? O să ne omoare! spuse el printre dinți.
Dar David nu vorbea. Se făcuse alb la față și se uita îngrozit la Yuki. Tamani bănuia că nu mai legase pe nimeni până acum.
Însă nu era momentul să facă speculații. Se lăsă în seama oamenilor, făcându-și curaj pentru ce avea să urmeze.
Yuki se opri un moment din zvârcolit și-l fulgeră cu privirea. Miji ochii amenințător, după care își trase capul înapoi și urlă, de data asta nu de mânie, ci de durere. Și apoi se uită la podeaua din jurul ei.
Abia atunci observă Tamani cercul de pudră albă care-i înconjura scaunul. Făcu 2 pași înainte și se aplecă să-l examineze.
- Nu pune mâna! se auzi vocea fără suflare a lui Shar din pragul ușii.
- Ce este? icni el, retrăgându-și mâna.
Shar gâfâia. Tamani se întrebă de unde venise în fugă. Îl văzu ezitând o secundă, lucru care-l înspăimântă chiar mai tare decât zâna de iarnă încătușată la câțiva centimetri de el.
- Este exact ceea ce crezi tu că e,șopti Shar într-un final.
Tamani se uită înapoi la cerc, recunoscând acum granulele cristaline de sare.
- E prea ușor, spuse el pe un ton blând.
- E departe de a fi perfect și e greu de invocat. O zână de iarnă trebuie să intre în cerc de bunăvoie, altfel nu funcționează. Dacă nu ai fi făcut-o să intre singură acolo, cred că acum am fi cu toții morți.
- Dă-mi drumul! țipă Yuki cu chipul încordat.
Colțurile ascuțite ale pomeților îi ieșeau de sub piele.
- Eu n-aș face atâta zgomot dacă aș fi în locul tău, spuse Shar pe un ton extraordinar de calm. Am o rolă de bandă adezivă și nu mă tem s-o folosesc. Însă îți promit că doare când o dai jos. Foarte tare.
- Asta n-o să mai conteze când o să vină poliția, spuse Yuki și trase aer în piept ca să țipe.
- Ah, te rog! spuse Shar chicotind.
Nota de amuzament din vocea lui o sperie pe Yuki suficient cât să se oprească înainte să țipe.
- Voi, marii irnatici, mereu subestimați puterea Ademenirii. Poliția n-ar trece de ușa principală nici dacă ai țipa din toți rărunchii de la jumătate de metru depărtare. Îți cer să nu țipi ca să nu mai irosesc elixirele de memorie pe toată populația din compleul acesta de apartamente, și nu pentru că m-aș teme de nu știu ce sentință judecătorească.
Yuki mârâi și se uită furioasă la Shar, după care își zvârli capul înapoi și urlă iar cu dinții încleștați. Apoi se prăbuși în față, iar corpul i se cutremură de suspine.
- De ce îi faci rău, Shar? spuse Tamani simțindu-se ciudat de nerăbdător să-i atenueze durerea. Nu poți să faci să n-o mai zgârie cătușele alea?
Tamani cunoștea durerea farte bine. Își petrecuse de fapt o bună bucată din viață învățând să o provoace, dar nu folosise niciodată aceste metode pe o altă zână, cu atât mai puțin pe o zână femeie și atât de tânără. Fu uluit când simți că trebuia să-și înăbușe pornirea de a alerga la ea, de a o consola, chiar dacă știa că ea ar fi putut să-l omoare cu o singură privire.
- Orice magie folosită în interiorul cercului ricoșează. În momentul în care ea nu ne va mai ataca pe noi, spuse Shar ridicând puțin vocea, cercul va înceta să o atace pe ea.
Yuki se uită urât la Shar, însăprobabil că prinsese ideea, pentru că nu mai țipă. Tamani se bucură. Se întoarse către Shar și-l împinse spre perete.
- Asta e magie neagră, Shar. E probabil interzisă.
- Mai mult decât interzisă, spuse Shar, întorcându-și privirea. E Uitată.
Uitată. Magie din vremuri memoriale, prea periculoasă ca să fie transmisă.
- Ai învățat-o de la mama ta, nu-i așa?
Tamani nu încercă să-și ascundă tonul acuzator al vocii.
- Maleficele și-au amintit mereu lucruri care ar fi trebuit uitate.
- Ți-a spus asta în ziua în care eu și Laurel ne-am dus în Avalon.
- Am crezut că-și bate joc de mine. I-am spus despre Yuki și a început să bombăne despre cum să omorâm toate zânele de iarnă. Am crezut că-mi spune s-o mor pe Marion, răspunse Shar pe un ton cumplit de calm. Poate că mama mă iubește până la urmă.
- Shar, nu poți face asta. N-o să te las să te transformi într-un Malefic.
Shar râse cu un lătrat disprețuitor.
- Te rog, Tam, tu știi cui i-am dedicat loialitatea mea - nici Curții Maleficelor, nici Curții Beneficelor, ci Avalonului. Voi face tot ce-mi stă în putință ca ea să fie în siguranță.
Tamani știa că Shar nu se referea la Laurel, ci la partenera sa, Ariana, și la copilul lor.
- Îi voi proteja prin orice mijloace. Gândește-te la asta, Tamani! Singurul lucru care o împiedică să intre în Avalon este faptul că poarta noastră este ascunsă. Din clipa în care va afla unde este, nu mai putem face nmic ca să o ținem departe.
„În ce m-am băgat?”
Tamani se simțea ca și cum cineva l-ar fi strâns de gât. Dar ce alternativă aveau?
- Pentru Avalon, spuse el blând.
Apoi se uită în jur.
- Unde-i Laurel?
- Acasă, spuse Shar cu ochii fixați din nou asupra lui Yuki. Dacă stratagema n-avea să meargă, am vrut ca ea să fie cât ai departe cu putință. Santinelele au fost instruite să facă tot ce pot ca să n-o lase să plece de acolo.
Shar ezită.
- Ea s-a cam împotrivit.
Tamani înghiți în sec, încercând să nu se gândească la ce se întâmplase cu Laurel.
- Tu unde erai? întrebă Tamani.
- Știi la fel de bine ca mine - sau chiar mai bine, presupun, având în vedre prietenia ta cu Jamison - că o zână de iarnă ar simți dacă o altă zână s-ar fi aflat în apartamentul tău. Am așteptat la mai puțin de 1 kilometru depărtare, suficient de aproape ca să văd când se aprind luminile.
Shar clătină din cap.
- Asta era o treabă de om și, trebuie să recunosc, oamenii s-au descurcat admirabil.
Însă cei 2 oameni păreau surzi la laudele lui Shar. avid era încă palid, iar Chelsea arăta speriată, deși nu chiar îngrozită.
- Bine, spuse Shar scoțând un cuțit din buzunar. E timpul să aflăm o dată pentru totdeauna.
Yuki făcu ochii mari și deschise gura să țipe, însă Shar îi dădu cuțitul lui David.
- Du-te și taie-i rochia, trebuie să-i văd floarea cu ochii mei.
- Lasă-mă pe mine! spuse Tamani întinzând mâna.
Însă Shar îl prinse de mână.
- Nu poți, spuse Shar cu simplitate. Dacă intri în cerc, te vei afla sub puterea ei. Nicio plantă nu intră în cerc, altfel murim cu toții.
Tamani se retrase șovăielnic.
David se uită la cuțitul din mâna sa, după care își încreți buzele și clătină din cap.
- Nu. E prea mult. Să o încătușez de scaun, asta-i tot ce mi-ai cerut să fac. Acum mă pui să tai hainele unei fete fără apărare? Ai habar ce înseamnă asta? Nu pot să fac așa ceva.
O luă spre ușa încă întredeschisă.
- Ești... ești nebun. Nu ne-a făcut nimic. Și cercul ăăsta?
Îl fulgeră pe Shar cu privirea.
- Nu mi-ai spus că are să-i facă rău. Una e să o protejez pe Laurel, însă asta... la asta nu pot să iau parte.
David se întoarse și ieși furtunos pe ușă.
Tamani făcu un pas înainte, vrând să o ia după el, să-l aducă înapoi, însă Shar îi puse o mână în piept.
- Lasă-l să plece! A avut o noapte grea.
Apoi se întoarse către Chelsea și, după un moment de șovăială, îi oferi cuțitul.
- Vrei să încerci...?
- Bărbații ăștia! bombăni Chelsea batjocoritor, ignorând cuțitul.
Grijulie, tremurând abia vizibil, trecu peste linia albă. Imediat ce intră în cerc, Yuki începu să se zbată din nou, însă Chelsea se așeză în spatele ei cu mâinile în șold și spuse:
- Yuki, nu te mișca!
Și, spre surprinderea lui Tamani, zâna sălbatică o ascultă. Poate pentru că se trezise neputincioasă în fața unui om, însă ceva în ea se schimbă și stătu liniștită cât timp Chelsea desfăcu atentă cordonul argintiu, lăsă fermoarul în jos câțiva centimetri și scoase apoi o fașă elastică lată pe care Yuki și-o înfășurase în jurul trunchiului.
Toată lumea tresări când Chelsea îndepărtă fașa, scoțând la iveală 4 petale late și albe. Semănau cu o pounsettia obișnuită și nu erau cu mult mai mari.
Tamani văzuse polenul din palmele lui, însă, zărind floarea albă din fața lui, caracteristică zânelor de iarnă, fu curpins de o groază care aproape îl prăbuși în genunchi.
Jurământul șoptit al lui Shar era acum rugăciunea cea mai arzătoare a lui Tamani.
- Fie ca zeii să ne păzească!
SFÂRȘITUL VOLUMULUI III
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu