Fata cea bună, Mary Cubica

 .................................................................

2-6

           - Trebuie să merg la baie, mormăie, înfricoșată.

   Opresc lângă o dărăpănătură de parcare pentru camioane, în apropiere de Eau Claire. Spre est, soarele începe deja să se ridice deasupra unei ferme de lapte. O cireadă de vaci Holstein paște pe marginea drumului.
   Se anunță o zi cu soare, dar e frig al naibii. Octombrie. Frunzele copacilor și-au schimbat culoarea.
   În parcare, ezit. E pustie, cu excepția unei singure mașini, o furgonetă veche și ruginită, cu tot felul de abțibilduri dintr-o campanie electorală lipite pe spate, cu farul din spate prins cu scotch. Inima îmi bate repede.
   Îmi bag pistolul în pantaloni, sub curea. Nu e ca și cum nu m-aș fi gândit că vom ajunge aici, odată ce am plecat. Știam că va fi ceva ce va trebui să fac. Cam pe acum, fata ar fi trebuit să fie cu Dalmar, iar eu să încerc din răsputeri să uit ce am făcut. Nu plănuiam câtuși de puțin să se întâmple ce s-a întâmplat. Dar, dacă ce facem acum are sorți să meargă, sunt chestii de care avem nevoie, cum ar fi banii. Am ceva bani la mine, dar nu de ajuns pentru ce am de gând să fac. I-am golit fetei portofelul înainte să plecăm. Cărțile de credit nu-s bune la nimic.
   Scot un cuțit din torpedo. Înainte să-i tai sfoara cu care i-am legat mâinile, o avertizez.
   - Stai cu mine. Nu încerci să faci vreo prostie.
   Îi spun că poate să meargă la baie când îi spun eu, numai când spun eu că e în regulă. Îi tai legăturile de la mâini. Apoi tai o bucată de sfoară de rezervă și o îndes în buzunarul hainei.
   Arată caraghios când coboară din camionetă, cu cămășuța aia boțită care nu-i ajunge nici măcar până la încheieturile mâinilor. Își ține mâinile în față, strânse nod. Tremură de frig. Părul îi acoperă fața. Își ține capul în jos, cu ochii la pietriș. Încheieturile îi sunt rănite, roșii, ca și cum ar avea desenate niște tatuaje chinezești stupide.
   E o singură casieriță înăuntru, și nici măcar un client. Exact așa cum mă așteptam. O cuprind pe fată cu un braț și o trag înspre mine, încercând să creez impresia că suntem apropiați. Picioarele ei ezită și nu poate păși în ritm cu mine. Se împiedică, dar o prind înainte să cadă. O ameninț cu privirea: să se poarte cum trebuie. Mâinile mele care o țin strâns nu sunt o dovadă de intimitate. Sunt o dovadă de putere. Ea știe asta, dar femeia de la casă nu are habar.
   Mergem printre rafturi și tot mergem, ca să mă asigur că suntem cu adevărat singurii clienți. Iau o cutie de plicuri. Verific baia, să văd dacă nu e cineva înăuntru. Mă asigur că nu există o fereastră pe care să poată sări, după care îi spun că e ok, poate să se pișe. Femeia de la casă se uită la mine ciudat, îmi dau ochii peste cap și îi spun că fata a băut prea mult.
   Aparent, mă crede.
   Pare că-i ia o eternitate să facă pipi și, când bag un cap înăuntru, o văd în fața oglinzii, aruncându-și apă pe față. Se holbează la reflexia ei îndelung.
   - Hai să mergem, îi spun după vreun minut.
   Apoi ne îndreptăm spre casă, să plătim pentru plicuri. Dar nu le plătim. Doamna de la casă nu ne bagă în seamă, se uită la niște reluări care par din anii ’70 la un televizor micuț, din ăla cu diagonala de maxim 30 de centimetri. Inspectez cu privirea încă o dată locul, să mă asigur că nu există camere de filmat.
   Pe urmă mă strecor în spatele ei, scot pistolul din pantaloni și îi spun să golească nenorocita aia de casă.
   Nu mă prind cine se panichează mai tare. Fata înțepenește, cu figura plină de groază. Iată-mă, cu pistolul lipit de părul cărunt al unei femei de vârstă mijlocie, și ea este martora. Complice. Începe să mă întrebe ce naiba fac. Iar și iar și iar.
   - Ce faci?! țipă la mine.
   Îi spun să tacă din gură.
   Femeia se roagă de mine:
   - Te rog, nu-mi face nimic! Te rog, dă-mi drumul!
   O împing în față și îi repet să golească imediat casa. O deschide și începe să îndese bancnote într-o pungă de plastic cu o mare față zâmbăreață desenată pe ea, însoțită de urarea să aveți o zi bună! îi spun fetei să se uite pe geam. Să-mi spună dacă vine cineva. Dă din cap, ascultătoare ca un copil.
   - Nu, zice, înecându-se cu lacrimile. Nu vine nimeni.
   Și apoi întreabă din nou:
   - Ce faci?!
   Apăs pistolul mai tare și îi spun femeii să se grăbească.
   - Te rog! Te rog, nu mă răni!
   - Și alea de 50, îi spun.
   Sunt câteva fișicuri cu ele.
   - Ai cumva și timbre?, o întreb.
   Mâinile ei încearcă să tragă un sertar, când urlu la ea:
   - Nu pune mâna pe nimic! Doar spune-mi. Ai timbre pe undeva?
   Din ce știu eu, ar putea să fie chiar și o armă în sertarul ăla.
   Se smiorcăie când mă aude răstindu-mă la ea.
   - În sertar... Te rog să nu mă rănești! se roagă de mine.
   Începe să-mi vorbească despre nepoții ei. Are doi, un băiat și o fată. Singurul nume pe care-l rețin e Zelda. Ce nume imbecil e Zelda, zău așa?
   Bag mâna în sertar și găsesc o foaie cu timbre lipite, pe care o îndes în sacoșa de plastic. I-o smulg din mână și i-o arunc fetei.
   - Ține asta! Stai acolo și ține asta, îi zic.
   Îndrept pistolul spre ea pentru un moment, ca să știe că nu mă încurc, sunt al dracu’ de serios. Țipă și își ferește capul ca și cum - la naiba - chiar aș fi împușcat-o.
   O leg pe vânzătoare de scaun cu sfoara pe care o luasem cu mine și o aveam în buzunar. Apoi îndrept pistolul spre telefon și trag, ca să mă asigur că nu va fi o problemă. Ambele femei urlă.
   Chiar nu mi-aș dori ca femeia să cheme polițiștii prea curând.
   Lângă ușă sunt atârnate niște tricouri sport. Iau unu și-i spun fetei să-l îmbrace. M-am săturat s-o tot văd tremurând. Și-l trage peste cap și i se electrizează părul. Cred că e cel mai urât tricou pe care l-am văzut în viața mea. L’etoile du Nord. Ce mama dracului o mai însemna și aia.
   Mai iau câteva tricouri, câteva perechi de pantaloni lungi - tot sport și ăia - și niște șosete. Și vreo două gogoși, cam uscate, să avem pe drum. Și apoi ne tirăm.
   În camionetă, îi leg din nou mâinile. Încă mai plânge, îi spun să găsească o soluție ca să tacă, sau voi găsi eu una pentru ea. Ochii îi rămân fixați pe banda adezivă de pe bord, așa că tace. Știe că nu vorbesc tâmpenii.
   Iau un plic și scriu pe el adresa destinatarului. Îndes în el cât de mulți bani încap, pe urmă îi lipesc un timbru în colț. Bag restul banilor în buzunar. Conducem mai departe, până ce găsesc o cutie poștală mare, albastră, în care strecor plicul. Fata mă urmărește, întrebându-se ce naiba fac, dar cel puțin nu mă întreabă, și nici eu n-am niciun chef să-i spun.
   Când îi prind privirea, îi arunc un Nu-ți face tu griji, în timp ce mă gândesc: Nu e câtuși de puțin treaba ta.

           Nu e perfect. Nu e perfect nici pe departe. Dar, pe moment, e tot ce pot să fac.

EVE

                 După

     M-am obișnuit deja să văd mașini de poliție parcate în fața casei mele.
   Sunt două acolo, zi și noapte, patru polițiști în uniformă cu ochii pe Mia. Stau pe locurile din față ale mașinilor, bând cafea și mâncând sandvișurile pe care și le cumpără cu rândul.
   Îi privesc de la fereastra dormitorului, trăgând cu ochiul prin jaluzelele pe care le dau doar puțin la o parte cu mâna. Arată ca niște adolescenți, așa îi văd eu, cel puțin, mai mici chiar și decât copiii mei, și cu toate astea poartă la ei pistoale și bastoane de cauciuc, și mă cercetează printr-un binoclu. Ne urmăresc fiecare mișcare. Încerc să fiu convingătoare când îmi spun că nu mă pot vedea noapte de noapte, când sting o parte din becuri ca să mă schimb într-o pijama flaușată, dar adevărul e că nu-s așa de sigură.
   Mia stă pe verandă în fiecare zi, aparent nederanjată de frigul aspru. Se uită cu privirea pierdută la zăpada care ne înconjoară casă, așa cum un șanț înconjoară un castel. Privește copacii amorțiți de frig cum își mișcă ramurile înainte și înapoi, în bătaia vântului. Dar nu bagă de seamă mașinile de poliție, cei patru bărbați care-i urmăresc mișcările de-a lungul întregii zile. Am rugat-o să nu părăsească veranda și a fost de acord, deși uneori uită și o pornește prin zăpadă până la aleea principală, de unde o ia la pas pe lângă casele domnului și doamnei Pewter, și cea a familiei Donaldson. În timp ce una dintre mașinile de poliție se târăște după ea de-a lungul străzii, cealaltă trimite un polițist să mă avertizeze, și ies din casă în picioarele goale ca să-mi recuperez fiica rătăcitoare.
   - Mia, iubito, unde te duci?
   M-am auzit punând întrebarea asta de nenumărate ori, prinzând-o pe Mia de mâneca hanoracului sau a cămășii și aducând-o înapoi în casă.
   Nu poartă niciodată o geacă, iar mâinile îi sunt de fiecare dată reci ca gheața. Nu pare să știe niciodată încotro o pornise și mă urmează înăuntru, iar eu le mulțumesc polițiștilor în treacăt, în drum spre bucătărie, unde ne așteaptă un pahar de lapte cald. Tremură în timp ce-l bea, iar când termină spune că merge la culcare. S-a simțit foarte rău săptămâna trecută, a vrut tot timpul să stea în pat.
   Dar astăzi, nu știu de ce, observă mașinile de poliție. Scot mașina din garaj și ies cu spatele pe stradă, în drum spre biroul doctoriței Rhodes, pentru prima ședință de hipnoză a Miei. Un moment de luciditate se strecoară în mintea ei și mă întreabă, cu ochii lipiți de geamul mașinii:
   - Ce caută ei aici?
   Ca și cum polițiștii abia atunci ar fi apărut lângă locuința noastră, în acel moment al ei de luciditate.
   - Se asigură că suntem în afara vreunui pericol, îi răspund cu diplomație.
   Ceea ce vreau să spun este că o apără pe ea de vreun eventual pericol, dar nu-i spun asta, pentru că nu vreau să-i fie frică.
   - Ce pericol ar putea fi?, întreabă și își întoarce capul ca să privească polițiștii și pe geamul din spate al mașinii, când ne îndepărtăm.
   Una dintre cele două mașini pornește chiar în urma noastră, de-a lungul străzii. Cealaltă rămâne acolo, să supravegheze casa cât lipsim noi.
   - Nu trebuie să te temi de nimic, îi zic, în locul unui răspuns la întrebarea ei, dar ea îl acceptă cu grație și se întoarce ca să privească înainte, uitând și că avem urmăritori în spatele nostru.
   Conduc mai departe, printre casele vecinilor noștri. Este liniște. Copiii s-au întors la școală, după două săptămâni, cât a ținut vacanța de iarnă, și nu mai pierd vremea pe peluzele din fața caselor, făcând oameni de zăpadă sau bătându-se cu bulgări și râzând gălăgios, un sunet care este străin în casa noastră unde a încetat orice fel de comunicare. Instalațiile luminoase de Crăciun au rămas aprinse la ferestre sau prinse de zidurile caselor, iar Moși Crăciunii puțin dezumflați stau leșinați pe dâmburile de zăpadă. James nu a avut timp să decoreze pe exterior anul ăsta, deși eu am păstrat luminițele și tot tacâmul undeva la îndemână. Pentru eventualitatea în care Mia se întorcea acasă și am fi avut motive să sărbătorim.
   A fost de acord cu hipnoza. Nu a fost nevoie s-o batem prea mult la cap. Zilele astea, am senzația că Mia e de acord cu orice. James, în schimb, nu e de acord; crede că hipnoza e o păcăleală, la fel ca cititul în palmă și astrologia. Cât despre mine, nici nu știu ce să cred, dar să fiu a naibii dacă nu aș încerca efectiv orice, cât timp există o speranță că i-ar putea fi de ajutor Miei. Dacă o ajută să recupereze măcar o singură secundă din lunile alea care îi lipsesc din memorie, atunci merită și costurile exorbitante și timpul petrecut în sala de așteptare a doctoriței Avery Rhodes.
   Nu știam mai nimic despre hipnoză până în urmă cu o săptămână.
   Abia după ce m-am trezit în miezul nopții ca să caut câte ceva pe internet despre asta, m-am mai dumirit. Așa cum o înțeleg eu, este o stare de relaxare, ca o transă, asemănătoare cu visatul cu ochii deschiși. Această transă o va ajuta pe Mia să renunțe la inhibiții și să se detașeze de lumea exterioară pentru ca să poată, cu ajutorul doctoriței, să-și recupereze amintirile pierdute. Sub hipnoză, subiectul devine foarte influențabil, și poate avea acces la informații pe care mintea le-a ferecat bine într-un loc ascuns.
   Hipnotizând-o pe Mia, doctorița Rhodes va avea de-a face direct cu subconștientul ei, acea parte a creierului care îi ascunde Miei amintirile. Scopul este să o pună pe Mia într-o stare de relaxare profundă pentru ca partea conștientă a minții ei să adoarmă, mai mult sau mai puțin, și să-i permită acces doctoriței la subconștient. Pentru binele Miei, scopul este să recâștigăm o parte sau chiar tot - chiar și niște momente singulare - din timpul pe care l-a petrecut la cabană, astfel ca, prin terapie, să se poată împăca într-un final cu faptul că a fost răpită și să înceapă să se vindece. Pentru bunul mers al investigației, însă, detectivul Hoffman caută cu disperare orice informații, orice fel de detalii sau indicii pe care Colin Thatcher le-ar fi putut dezvălui la cabană, astfel încât poliția să le poată folosi pentru a-l prinde pe bărbatul care i-a făcut asta Miei.
   Când ajungem la cabinetul doctoriței Rhodes, eu, la insistențele lui James, primesc învoirea de a intra împreună cu Mia. James vrea s-o țin sub observație pe nebună, cum îi spune doctoriței, în caz că încearcă să-și facă de cap cu mintea Miei. Mă așez pe un fotoliu ceva mai retras, iar Mia, parcă temătoare, se întinde pe canapea. Pereții sunt acoperiți de dulapuri înalte până în tavan, pline de manuale științifice. O fereastră dă spre parcare. Doctorița Rhodes ține jaluzelele trase, doar o dâră de lumină intră înăuntru, așa că atmosfera este destul de intimă. Încăperea este întunecată și simplă, secretele dezvăluite între acești pereți putând fi absorbite doar de zugrăveala vișinie și de lambriurile de stejar. De undeva simt că vine curentul; îmi trag puloverul în jurul corpului și-mi încrucișez brațele, în timp ce partea conștientă a Miei începe să devină tot mai somnoroasă.
   Doctorița spune:
   - Vom începe cu lucruri simple, despre care știm sigur că sunt adevărate, și vom vedea unde ne duc ele.
   Nu se întorc în ordine cronologică. Nu se întorc nici măcar într-un mod rațional, astfel încât, chiar și mult după ce ieșim afară în ziua friguroasă de iarnă, pentru mine totul rămâne un puzzle. Mi-am imaginat că hipnoza ar putea fi capabilă să descuie cufărul ferecat și acolo, chiar în acel moment, toate amintirile s-ar răsturna pe covorul care imită unul persan, iar Mia, eu și doctorița ne-am putea apleca asupra lor să le disecăm. Dar nu se întâmplă deloc așa. Pentru scurta perioadă în care Mia este sub hipnoză - vreo 20 de minute, nu mai mult - ușa e deschisă și doctorița Rhodes, cu o voce amabilă și plăcută, încearcă să dea la o parte straturile prăjiturii ca să ajungă la umplutura de cremă delicioasă.
   Amintirile vin sub forma unor firimituri: atmosfera rustică a cabanei cu lambriuri noduroase din lemn de pin, paraziții unui radio dintr-o mașină, Fur Elise a lui Beethoven cântată undeva, un elan zărit în treacăt.
   - Cine este în mașină, Mia?
   - Nu sunt sigură.
   - Tu ești acolo?
   - Da.
   - Conduci?
   - Nu.
   - Cine conduce?
   - Nu știu. E întuneric.
   - Cam cât este ceasul?
   - Foarte devreme dimineața. Soarele abia ce a răsărit.
   - Poți vedea ceva pe geam?
   - Da.
   - Vezi stele?
   - Da.
   - Și luna?
   - Da.
   - E o lună plină?
   - Nu, dă ea din cap. O semilună.
   - Știi unde te afli?
   - Pe autostradă. Este o autostradă mică, numai două benzi, înconjurată de pădure.
   - Sunt și alte mașini?
   - Nu.
   - Vezi vreun indicator?
   - Nu.
   - Auzi ceva?
   - Hârâituri, paraziți la radio... Vorbește un bărbat, dar vocea lui... se aud numai hârâituri.
   Mia stă întinsă pe canapea, cu picioarele încrucișate în dreptul gleznelor. E pentru prima dată în ultimele două săptămâni când o văd relaxată. Își ține mâinile împreunate deasupra abdomenului, de pe care puloverul ei gros s-a ridicat puțin, când s-a întins pe spate. Parcă ar sta într-un coșciug.
   - Poți auzi ce spune bărbatul?
   Doctorița Rhodes stă pe un fotoliu maroniu, aproape de Mia. Femeia este întruchiparea grijii de sine: îmbrăcămintea ei nu face nici măcar o cută, părul ei nu are niciun fir rebel. Tonul vocii ei este monoton - m-ar putea îndemna la somn.
   - Maxima de 8 grade, mai mult senin...
   - Prognoza meteo?
   - Cred că este un prezentator... Sunetul vine din radioul mașinii. Dar paraziții... Boxele din față sunt stricate. Vocea vine din spatele meu.
   - Stă cineva pe locurile din spate, Mia?
   - Nu. Suntem doar noi.
   - Noi?
   - Îi pot vedea mâinile, deși este întuneric. Conduce cu amândouă mâinile pe volan, îl ține foarte strâns.
   - Ce altceva îmi poți spune despre el?
   Mia scutură din cap.
   - Poți vedea cu ce este îmbrăcat?
   - Nu.
   - Dar îi vezi mâinile?
   - Da.
   - Poartă ceva... un inel, un ceas? Orice altceva?
   - Nu știu.
   - Ce-mi poți spune despre mâinile lui?
   - Sunt aspre.
   - Poți vedea asta? Poți vedea că are mâinile aspre?
   Mă preling spre marginea scaunului, agățându-mă de fiecare cuvânt pe care îl șoptește Mia. Știu că Mia - Mia cea de dinainte, Mia pre-Colin Thatcher - nu și-ar fi dorit ca eu să ascult discuția asta.
   Nu răspunde la ultima întrebare a doctoriței.
   - Te rănește?
   Mia se sucește pe canapea, ca și cum ar vrea să se eschiveze de la a răspunde. Doctorița Rhodes o întreabă din nou:
   - Te-a rănit, Mia? Acolo, - în mașină, sau poate înainte de asta?
   Întrebarea rămâne tot fără răspuns. Psihiatra continuă:
   - Ce altceva îmi poți spune despre mașină?
   Însă Mia, în loc să răspundă la asta, zice:
   - Asta nu trebuia... nu trebuia... să se întâmple.
   - Ce nu trebuia, Mia? Ce nu trebuia să se întâmple?
   - Totul e atât de greșit, răspunde Mia.
   Este dezorientată, îmi dau seama că amintirile ei încep să se amestece haotic, viziuni disparate îi gonesc prin minte.
   - Ce este greșit?
   Niciun răspuns.
   - Mia, ce e greșit? La mașină? Ceva ce are legătură cu mașina?
   Dar Mia tace. La început, cel puțin. Dar apoi, ținându-și respirația, spune, cu violență:
   - E vina mea! Este doar vina mea!
   Am nevoie de toată voința din lume ca să nu sar de pe scaunul meu și să-mi îmbrățișez copilul. Vreau să-i spun că nu, nu, nu este. Nu este vina ei. Îmi dau seama cât de tare o sfâșie durerea acelor amintiri, cum mâinile ei până atunci parcă lipsite de viață se încleștează sub forma unor pumni gata să lovească.
   - Eu am făcut asta, spune.
   - Nu este vina ta, Mia, declamă doctorița Rhodes.
   Vocea ei este alinătoare, blândă. Mă agăț de brațele fotoliului pe care stau și mă chinui să rămân calmă.
   - Nu e vina ta, îi repetă.
   Mai târziu, după ce ședința se termină, îmi explică mie între patru ochi că victimele, aproape întotdeauna, se învinovățesc pe sine. Îmi spune că ăsta este cel mai des cazul victimelor violurilor, de aceea peste jumătate din agresiunile sexuale rămân nedenunțate, pentru că victima crede întotdeauna că ea este de vină. Dacă nu s-ar fi dus într-un anumit bar; dacă nu ar fi intrat în vorbă cu un anumit străin; dacă nu ar fi purtat haine atât de provocatoare... Mia, îmi explică doctorița, trece printr-un fenomen firesc pe care psihologii și sociologii îl studiază de ani buni: auto-învinuirea.
   Mai târziu, în timp ce Mia stă în sala de așteptare și eu am un schimb de cuvinte cu doctorița Rhodes, ea îmi spune:
   - Auto-învinuirea poate fi, desigur, distructivă, atunci când este dusă la extrem, dar de asemenea poate împiedica victimele să devină vulnerabile în viitor.
   Ca și cum asta ar trebui să mă facă să mă simt ușurată.
   - Mia, ce vezi?, o întreabă psihiatra, când fiica mea se mai liniștește.
   Este tăcută, la început. Doctorița o întreabă din nou:
   - Mia, ce vezi?
   De data asta, Mia răspunde:
   - O casă.
   - Spune-mi câte ceva despre ea.
   - Este mică.
   - Altceva?
   - Un pod. Un pod mic, cu trepte, care duce spre pădure. Este o cabană făcută din lemn - lemn întunecat. De abia o poți vedea printre copaci. E veche. Totul în interiorul ei este vechi: mobila, instalațiile...
   - Spune-mi ceva despre mobilă.
   - E uzată. Canapeaua este în carouri. Pătrățele albe și albastre. Nimic nu e confortabil în casa aia. Mai sunt acolo și un balansoar vechi, din lemn, și câteva becuri slabe, care de-abia luminează încăperea. O masă micuță cu picioare șchioape și o față de masă în carouri, pe care-ți vine să o iei la un picnic. Parchetul întărit scârțâie. Este frig. Miroase urât.
   - A ce miroase?
   - A naftalină.
   Mai târziu, noaptea, în timp ce mai rămânem în bucătărie după cină, James mă întreabă ce naiba are de-a face mirosul de naftalină cu ORICE.
   Îi răspund că e și ăsta un progres, chiar dacă mic. Dar e un început. Ceva ce, ieri, Mia nu-și putea aminti. Și eu, la fel ca James, speram la o descoperire fenomenală; o ședință de hipnoză, și gata, Mia să fie vindecată. Doctorița Rhodes mi-a sesizat frustrarea când eram pe punctul de a ieși din cabinetul ei și mi-a explicat că trebuie să avem răbdare.
   Lucrurile astea au nevoie de timp și să grăbim lucrurile i-ar face Miei mai mult rău decât bine. James nu crede asta; e de părere că totul nu-i decât o schemă pentru a ne stoarce mai mulți bani. Îl urmăresc smulgând o bere din frigider și îndreptându-se spre biroul lui, ca să lucreze, în vreme ce eu spăl vasele murdare rămase de la cină, observând, pentru a treia oară săptămâna asta, că Mia de abia s-a atins de mâncarea pe care i-am pus-o în farfurie. Mă uit la porția de spaghete, deja întărită pe marginile farfuriei din ceramică, și mă gândesc că pastele erau dintotdeauna mâncarea preferată a Miei.
   Deschid o listă și încep să notez chestii, una câte una: mâinile lui aspre, de pildă, sau prognoza meteo. Îmi pierd noaptea pe internet, scotocind după informații care mi-ar putea fi de folos. Ultima dată când temperatura în nordul Minnesotei s-a ridicat la opt grade a fost în ultima săptămână din noiembrie, deși a cam oscilat totuși în jurul cifrei ăsteia de la dispariția Miei până la Ziua Recunoștinței. După asta, a scăzut bine de tot sub minus zece și cu siguranță nu se va mai ridica la opt grade o perioadă bună de acum încolo. Luna a fost în Primul sau Ultimul Pătrar pe 30 septembrie, 14 octombrie și apoi pe 29. A mai fost pe 12 noiembrie și pe 28, deși poate că semiluna văzută de Mia era mai degrabă aproximativă, așa că datele respective sunt doar orientative... Elanii sunt animale obișnuite în Minnesota, în special iarna.
   Beethoven a compus Fur Elise în 1810, iar Elise era de fapt o femeie pe nume Therese, cu care s-a căsătorit mai târziu, în același an.
   Înainte să mă duc la culcare, trec prin fața camerei unde doarme Mia.
   Deschid ușa, fără să fac zgomot, și stau acolo, privind-o, cum este întinsă de-a curmezișul patului, cu pătura pe care a aruncat-o de pe ea la un moment dat, în timpul somnului, și care acum stă grămadă pe jos.
   Lumina intră în cameră printre stinghiile jaluzelei de lemn, lăsând dâre de lumină pe fața Miei, și pe pijamaua ei de culoarea vinetei coapte, apoi pe piciorul îndoit de la genunchi, trântit pe o pernă care este în plus în patul ei. E singurul moment, zilele astea, când Mia pare împăcată. Pășesc ușor prin cameră ca să o învelesc, și fără să-mi dau seama mă aplec spre fața ei. Este liniștită. Sufletul ei pare calm acum, și, deși știu că este o femeie matură, nu mă pot opri să nu-mi văd acolo fetița mea minunată, înainte să fie luată de lângă mine. Faptul că Mia este aici uneori mi se pare prea frumos ca să fie adevărat. Aș sta acolo toată noaptea, dacă aș putea, ca să mă conving că nu este un vis, că atunci când mă voi trezi dimineața, Mia - sau Chloe - va fi tot aici.
   Când mă strecor în pat lângă trupul fierbinte al lui James, transpirat sub plapuma groasă, cu puf, mă gândesc la ce-mi folosește toată informația pe care o am - prognoza meteo și fazele lunii - și pe care am adunat-o conștiincioasă într-un folder, împreună cu zecile de semnificații ale numelui Chloe. De ce, nu știu sigur, dar îmi spun că orice fel de detalii suficient de importante pentru ca Mia să și le amintească sub hipnoză contează la fel de mult și pentru mine, orice fărâmă de informație care să-mi explice ce s-a întâmplat cu fiica mea înăuntrul pereților groși de lemn ai acelei cabane rustice din Minnesota.

COLIN

                Înainte

    Sunt copaci peste tot, o mulțime. Pini, molizi, brazi. Își păstrează cu încăpățânare acele verzi. În jurul lor, frunzele stejarilor și ulmilor se îngălbenesc și se împrăștie pe pământ.
   E miercuri. Noaptea a venit și a trecut. Ieșim de pe autostradă și conduc în viteză pe o șosea cu dublu sens. Se ține de scaun, parcă speriată, la fiecare curbă. Aș putea să încetinesc, dar n-o fac, pentru că nu-mi doresc decât să ajungem acolo odată. Nu prea e nimeni pe drum.
   Din când în când, mai depășim câte o mașină, câte un turist care merge sub limita de viteză ca să se bucure de peisaj. Nu există nicio benzinărie. Niciun magazin 7-Eleven. Doar câte un chioșculeț cu de toate, genu’ ăla de afacere de familie. Fata se uită pe geam, în timp ce trecem pe lângă ele. Sunt convins că-și imaginează că suntem în Timbuktu. Nu se obosește să mă întrebe unde suntem. Poate că știe. Poate că nu-i pasă.
   Mergem mai departe spre nord, intrând în cele mai adânci și întunecate colțuri ale Minnesotei. Traficul e din ce în ce mai slab înspre Two Harbors, unde aproape suntem îngropați în frunze uscate și ace de brad. Șoseaua e plină de hârtoape. Ne aruncă în sus de fiecare dată când dăm într-una și le înjur încontinuu. Ultimul lucru de care avem nevoie este un cauciuc spart.
   Am mai fost aici. Mă aveam mai bine, dacă se poate spune așa, într-o vreme cu deținătorul cabanei, o coșmelie în mijlocul pustietății. Stă pierdută printre copaci, iar pe jos s-a așternut un strat foșnitor de frunze uscate. Copacii au majoritatea crengile dezgolite.
   Mă uit la cabană și e exact așa cum mi-o aminteam de pe când eram copil. Este o căsuță din lemn care, deși mică, domină lacul. Lacul pare rece, înghețat. Sunt convins că așa și este. Sunt scaune de plastic afară și un mic grătar. Imaginea e dezolantă, nu e nici țipenie de om kilometri întregi, de jur-împrejur.
   Exact ceea ce avem nevoie.
   Duc camioneta, mai mult alunecând, spre un loc unde o pot parca, și apoi ne dăm jos. Apuc din spate un drug de fier. Și îmi fac drum în susul dealului, spre vechea locuință. Cabana pare abandonată, așa cum mă și așteptam să fie, dar totuși mă uit după semne de viață de jur-împrejur: o mașină parcată în spate, siluete întunecate pe fereastra care dă în cameră. Nu e nimic din așa ceva.
   Stă ca leșinată în spatele camionetei.
   - Hai să mergem, îi zic.
   Într-un final începe să urce treptele până la cabană. Urcă vreo 20 și se oprește să-și tragă răsuflarea.
   - Hai mai repede! îi spun.
   Din câte știu, am putea fi urmăriți. Bat la ușă, mai întâi, doar ca să mă asigur că suntem singuri. Apoi îi zic fetei să tacă din gură și ascult. E o liniște ca de mormânt.
   Folosesc ranga pe care am luat-o din camionetă ca să forțez ușa. Se sparge, fir-ar a dracu’ de ușă. Îi zic fetei c-o s-o repar mai târziu. Proptesc o masă în ea, ca să stea închisă. Fata s-a oprit pe loc, cu spatele lipit de un perete făcut din butuci roșii de pin. Se uită în jur. Camera e mică. Sunt acolo o canapea albastră deșelată, un scaun roșu de plastic, urât, și, în colț, o sobă cu lemne care nu dă niciun strop de căldură. Mai sunt niște fotografii cu cabana de pe vremea când era în construcție, poze vechi, alb-negru, făcute cu un aparat ieftin și demodat. Îmi aduc aminte că, pe când eram copil, cine mă adusese aici îmi spusese că oamenii care o construiseră cu o sută de ani în urmă aleseseră locul nu pentru priveliște, ci fiindcă pădurea de pini de la est de ea ar fi protejat cabana de vântul aprig. Ca și cum el ar fi avut de unde să știe ce le trecea prin minte acelor oameni, morți acum, care o construiseră. Îmi aduc aminte cum, până și atunci, copil fiind, mă uitasem la începutul lui de chelie, lucios de transpirație, și la fața plină de urme de vărsat de vânt, și mă gândisem că, pe bune, mânca atâta rahat.
   Iată și bucătăria, cu întrerupătoarele de culoarea muștarului, și podeaua acoperită cu linoleum, și masa cu o mușama pe ea. Praful s-a depus în strat gros peste tot. Atârnă de tavan plase de păianjen, iar pe pervaz sunt multe gărgărițe moarte. Pute.
   - Obișnuiește-te cu asta, îi spun.
   Îi citesc dezgustul în ochi. Sunt convins că vila judecătorului n-ar putea să arate niciodată în halul ăsta.
   Apăs pe întrerupător să văd dacă este curent, și încerc robinetul. Nimic. Cabana a fost pregătită pentru iarnă înainte ca tipu’ s-o ia din loc.
   Nu-i ca și cum încă ne vorbim, dar mai țin cât de cât pasul cu ce i se mai întâmplă. Știu că i s-a dus căsnicia pe apa sâmbetei, din nou, știu că a fost arestat în urmă cu vreun an sau cam așa fiindcă l-au prins conducând beat. Știu că în urmă cu câteva săptămâni, așa cum face de altfel în fiecare toamnă, și-a strâns boarfele și s-a cărat înapoi în Winona, unde lucrează la o firmă de transport public care se ocupă cu deszăpezirea drumurilor.
   Smulg telefonul agățat de perete și, cu o foarfecă pe care o găsesc într-un sertar de bucătărie, îi tai firul. Mă uit la fată, care nu s-a mișcat din pragul ușii. Ochii ei sunt fixați pe mușamaua urâtă. E hidoasă, știu. Ies afară ca să mă piș. Mă întorc un minut mai târziu. Stă tot acolo, holbându-se la nenorocita de mușama.
   - De ce nu te faci și tu utilă și nu te duci să aprinzi focul?, îi zic.
   Își pune mâinile pe coapse și se benoclează la mine, cu tricoul ăla urât ca dracu’ pe ea, ăla pe care l-am luat de la benzinărie.
   - De ce nu te duci tu?, zice, dar vocea îi tremură, mâinile îi tremură, și știu că nu e atât de neînfricată pe cât vrea s-o cred eu.
   Ies afară, aduc trei butuci pentru foc și îi azvârl pe podea, la picioarele ei. Sare, speriată. Îi întind niște chibrituri, pe care le lasă să cadă pe jos, cutia se deschide și bețele se împrăștie. Îi spun să le adune. Mă ignoră.
   Trebuie să înțeleagă că eu conduc jocul. Nu ea. E primită și ea în horă, atâta timp cât tace din gură și face ce-i spun eu. Scot pistolul din buzunar și-l îndrept spre ea. Spre ochii ăia albaștri drăguți, care trec de la siguranță la aproape îndoială, în timp ce-mi spune:
   - Ai înțeles totul greșit.
   Pun degetul pe trăgaci și-i zic să adune chibriturile și să facă imediat focul. Și mă întreb dacă asta e cumva o greșeală, dacă poate ar fi trebuit să i-o duc lui Dalmar. Nu știu exact ce așteptări am avut de la fata asta, dar ceea ce face acum clar nu e ce aveam în minte. Nu mi-am imaginat c-o să am de-a face cu o nerecunoscătoare. Se holbează la mine. Mă provoacă. Vrea să vadă dacă am curaj s-o ucid.
   Fac un pas în față și-i pun pistolul la tâmplă.
   Și în momentul ăla se dă bătută. Se lasă pe vine și, cu mâinile alea tremurânde, adună bețele de pe jos. Unul câte unul. Și apoi le bagă la loc în cutie.
   Și stau în continuare acolo, ținându-i pistolul lipit de cap, în timp ce ea încearcă să aprindă chibriturile, băț după băț. Focul îi arde degetele și apoi se stinge. Își bagă degetul în gură, ca să calmeze durerea, și pe urmă încearcă din nou. Și din nou. Și din nou. Știe că mă uit la ea. Pană acum, mâinile i-au tremurat atât de tare încât nu a reușit să aprindă un nenorocit de chibrit.
   - Dă-mi mie! îi zic, și mă strecor rapid în spatele ei.
   Tresare. Aprind chibritul fără bătaie de cap, îl arunc în sobă, pe urmă trec pe lângă fată și mă duc în bucătărie, să văd dacă avem ceva provizii, să nu crăpăm de foame. Nu e pic de mâncare, nici măcar niște biscuiți expirați.
   - Și acum?, mă întreabă, dar o ignor. Ce facem aici?
   Mă plimb prin cabană, inspectez. Apa nu curge. Totul a fost închis pentru perioada iernii. Nu că n-aș putea să mă descurc. E liniștitor, totuși. Când a pregătit cabana pentru iarnă, era convins deci că nu avea să mai dea pe aici până primăvara. În perioada asta trăiește ascuns, ca un pustnic. Șase luni pe an.
   O aud cum se mișcă impacientată, ca și cum s-ar aștepta ca din clipă în clipă cineva să intre pe ușă și să o omoare. Îi spun să termine. Îi zic să se așeze. Stă acolo în picioare încă mult timp până ce se hotărăște să tragă unul din scaunele de plastic și să-l rezeme de perete opus ușii, apoi să se lase să cadă pe el. Așteaptă. E cumva apocaliptic s-o privești stând acolo, cu ochii lipiți de ușă, așteptând să vină sfârșitul.
   Noaptea vine și pleacă. Niciunul dintre noi nu doarme.

        Cabana o să fie friguroasă ca dracu’ la iarnă. Nu e construită ca să stai în ea din noiembrie încolo. Singura sursă de căldură este soba cu lemne. Am văzut și ceva antigel pe acolo.
   Electricitatea fusese oprită. Am rezolvat asta noaptea trecută. Am găsit întrerupătorul principal și l-am aprins. Am auzit-o pe fată pur și simplu mulțumindu-i lui Dumnezeu pentru 25 de wați amărâți cu care lumina o veioză urâtă, pusă pe masă. Mi-am făcut de lucru pe afara cabanei. Am găsit un depozit plin cu rahaturi care în general nu folosesc nimănui, dar și cu câteva chestii care ar putea să ne fie utile. Cum ar fi o trusă cu unelte.
   Ieri, i-am zis fetei că va trebui să se pișe afară. Eram mult prea obosit ca să mă mai ocup și cu desfundatul closetului. Am urmărit-o cum cobora scările împleticită, cu teamă, de parcă ar fi mers pe o sfoară. S-a ascuns în spatele unui copac și și-a dat jos pantalonii. S-a așezat pe vine unde a crezut că nu o văd, și, după ce a terminat, nu s-a încumetat să folosească o frunză, ci a stat să se usuce pur și simplu. A făcut pipi o singură dată.
   Azi am găsit robinetul principal de apă și i-am dat drumul. Ne-a împroșcat bine mai întâi, pe urmă a început să curgă normal. Am desfundat toaleta și am lăsat apa să curgă, să se ducă bine antigelul. Mi-am făcut o listă în cap cu lucruri de care am avea nevoie: bandă izolatoare pentru țevi, hârtie igienică, mâncare.
   E cu nasul pe sus. Snoabă și arogantă, o primadonă. Mă ignoră pentru că e ciufută și speriată, dar și pentru că este convinsă că e mult prea bună pentru mine. Stă pe scaunul ăla roșu, urât, și privește pe fereastră. La ce? La nimic. Se uită în gol. N-a zis mai mult de două cuvinte de dimineață pană acum.
   - Hai să mergem, îi zic.
   Îi spun să meargă înapoi la mașină. Facem o excursie.
   - Unde?
   Nu vrea să meargă nicăieri. Ar prefera să se uite toată ziua pe fereastra aia nenorocită și să numere frunzele care cad din copaci.
   - O să vezi.
   E speriată. Nu-i place să nu știe ce are să se întâmple. Nu se mișcă, în schimb se uită la mine cu un tupeu mimat și cu o sfidare artificială, când de fapt eu știu că este speriată ca dracu’.
   - Vrei să mănânci, nu?
   Vrea, aparent. Așa că ieșim pe afară. Ne urcăm în camionetă și pornim spre Grand Marais.
   Îmi fac un plan în cap; să mă car din țară, curând. Pe fată o las aici. N-am nevoie de ea să mă încetinească. O să iau un zbor spre Zimbabwe sau Arabia Saudită, orice loc din care autoritățile n-ar avea cum să mă extrădeze. În curând, îmi spun. O s-o fac în curând. O s-o las legată fedeleș în cabană și o s-o iau la sănătoasa spre Minneapolis și de acolo să mă arunc în primul avion, înainte ca ea să aibă șansa să-mi împrăștie moaca peste tot prin Interpol.
   Îi spun că n-o pot striga Mia. Nu în public. În scurt timp, se va duce vorba că este dispărută. Ar trebui s-o las în mașină, dar nu pot. S-ar căra cât ai zice pește. Așa că îi pun pe cap șapca mea de baseball și îi spun să se uite în jos, să evite contactul vizual. Asta poate că nici nu trebuia să mai precizez. Știe pietrișul ăla pe dinafară, oricum. O întreb cum vrea să-i spun. Ce nume să-i dau. După ce stă căzută pe gânduri îndeajuns cât să încep să mă enervez, vine cu numele Chloe.
   Pe nimeni nu interesează că am dispărut și eu. Când n-o să apar la muncă, vor presupune că lenevesc pe undeva. Nu-i ca și cum aș avea prieteni.
   O las să aleagă supă de pui cu tăiței, pentru prânz. Urăsc supa aia, dar îi spun că e în regulă. Sunt oricum mort de foame. Luăm vreo 20 de cutii. Tăiței cu pui, supă de roșii, mandarine, porumb la conservă. Genul de mâncare pe care-l găsești într-un ghid de supraviețuire. Fata își dă seama de asta și zice:
   - Poate că n-ai de gând să mă ucizi prea curând.
   Îi spun că nu, nu înainte să mâncăm porumbul.
   După-amiaza încerc să dorm. Zilele astea, somnul refuză să vină prea ușor. Prind o oră acum, o oră mai târziu, dar în general sunt trezit de gândul că Dalmar e pe urmele mele sau că poliția a ajuns deja la cabană. Sunt cu ochii în patru tot timpul, mă uit pe geam de fiecare dată când străbat camera și ajung în dreptul lui. Întotdeauna mă uit în spate, peste umăr.
   Baricadez ușa cabanei înainte să mă culc și mă bucur că unele geamuri sunt perfect opace, după ce un idiot le-a stropit cu vopsea. Nu mi-a trecut până acum prin minte să-mi fac griji că fata ar putea încerca să evadeze. N-am crezut-o în stare de asta. Am lăsat garda jos, am pus cheile camionetei undeva la vedere, și uite că asta a fost toată încurajarea de care ea avea nevoie.
   Așa că sunt adormit buștean pe canapea, cu pistolul strâns la piept, când aud ușa cabanei trântindu-se. Sar imediat în picioare. Îmi ia un minut să mă dezmeticesc. Când mă adun, o văd pe fată împleticindu-se pe scări, spre drumul cu pietriș, unde e parcată camioneta. Ies în fugă pe ușă și țip, mânios. Șchioapătă. Ușa camionetei nu e încuiată. Urcă și încearcă să pornească motorul. Nu găsește cheia potrivită. O pot vedea prin geamul din față al mașinii, îi observ toate gesturile. O văd cum dă cu pumnul în volan, nervoasă. M-am apropiat mult de camionetă. Deja a devenit disperată. Alunecă spre scaunul de lângă șofer, deschide portiera și iese. O ia direct spre pădure. E rapidă, dar eu sunt și mai rapid ca ea.
Ramurile copacilor îi încetinesc fuga, îi zgârie mâinile și picioarele. Se împiedică de o piatră și se prăbușește, cu fața în jos, pe o grămadă de frunze uscate. Se ridică, însă, și continuă să alerge. Este din ce în ce mai obosită, încetinește. Plânge și mă roagă s-o las în pace.
   Dar sunt enervat ca dracu’.
   O apuc cu putere de păr. Picioarele îi continuă să fugă, dar capul îi este tras în spate brusc, violent. Aterizează pe pământul tare. Nu apucă să strige, că deja sunt deasupra ei, cu cele nouăzeci și ceva de kilograme ale mele strivindu-i corpul subțire. Gâfâie și mă roagă să mă opresc. Dar n-o fac. Sunt plin de furie. Plânge cu sălbăticie, lacrimile îi curg pe față și i se amestecă cu sânge, noroi și cu saliva mea. Se răsucește într-o parte și-n alta, mă scuipă. Sunt convins că își vede întreaga viață trecându-i prin fața ochilor. Îi spun cât este de proastă. Apoi îi duc pistolul la tâmplă și pun degetul pe trăgaci.
   Se oprește din foială, ca și cum tocmai ar fi paralizat.
   Apăs cu putere, iar țeava îi lasă un semn pe pielea capului. Aș putea s-o fac. Aș putea să-i curm viața.
   E o idioată, o proastă nenorocită. Am nevoie de fiecare gram de bunăvoință ca să nu apăs pe trăgaci. Am făcut asta pentru ea! I-am salvat viața. Cine dracu’ se crede, să încerce s-o ia la sănătoasa? Apăs și mai tare pistolul, țeava îi intră tot mai adânc în carne. Urlă.
   - Crezi că asta doare, îi zic.
   - Te rog...
   Mă imploră, dar n-o ascult. Ar fi trebuit s-o înmânez ca pe un pachet, când am avut ocazia. Mă ridic în picioare, o apuc și pe ea din nou de păr. Zbiară.
   - Taci naibii, zic.
   O târăsc de păr, printre copaci. O îmbrâncesc în fața mea și-i spun să se miște.
   - Mai repede!
   E ca și cum picioarele ei nu mai funcționează cum trebuie. Se împiedică, pică pe jos.
   - Ridică-te! țip la ea.
   Are măcar o idee ce mi-ar face Dalmar dacă m-ar prinde? Un glonț în cap ar fi varianta cea mai bună. O moarte rapidă și ușoară. Dar nu, el mă va crucifica. Mă va tortura.
   O împing pe scări, în sus, în cabană. Trântesc ușa, dar se deschide la loc. Îi trag un picior ca să se închidă și arunc masa în direcția ei, ca s-o țină așa. O închid pe fată în dormitor, nu înainte de a-i spune că dacă aud orice fel de zgomot, chiar și respirația ei, n-o să mai apuce să vadă lumina zilei.

GABE

             Înainte

      Conduc până în centru din nou, a patra oară săptămâna asta.
   Mă și gândesc să fac scandal în cazul în care nu-mi va fi decontată benzina pentru toate drumurile astea. Nu sunt decât vreo 15 kilometri, dar drumul îmi ia vreo 30 de minute în traficul ăsta nenorocit. E și motivul pentru care nu locuiesc în oraș. Mai prăpădesc și cinșpe dolari la parcarea cu plată - hoție la drumul mare, dacă mă întrebi pe mine - fiindcă am trecut prin intersecția de la Lawrence și Broadway de cel puțin 10 ori și tot nu am reușit să găsesc un loc liber.
   Barul se deschide abia peste câteva ore. Norocul meu, mă gândesc, în timp ce bat în geam, să atrag atenția barmanului. Face inventarul sticlelor și sunt convins că mă aude, dar nu se clintește. Bat din nou și, de data asta, când trage cu ochiul în direcția mea, îi arăt insigna.
   Deschide ușa, în sfârșit.
   Este liniște în bar. Becurile luminează palid și numai câteva raze de soare își fac loc prin ferestrele întunecoase. Locul e prăfuit și miroase a fum de țigară stătut, genul ăla de chestii pe care nu le observi neapărat atunci când jazz-ul și lumina lumânărilor creează atmosferă.
   - Deschidem la 7, zice el.
   - Cine se ocupă de locul ăsta?, întreb.
   - Îl ai în fața ochilor.
   Îmi întoarce spatele și se adăpostește din nou în spatele barului. Îl urmez și eu și mă cocoț pe unul din scaunele înalte, din vinil jupuit. Bag mâna în buzunar după fotografie: Mia Dennett. E o poză foarte reușită, una pe care Eve Dennett m-a lăsat să o împrumut săptămâna trecută. I-am promis că n-o s-o pierd sau s-o stric, și acum mă simt prost fiindcă în buzunarul cămășii mele deja i s-a îndoit un colț. Pentru doamna Dennett, era o poză care o reprezenta sută la sută pe Mia, sau cel puțin așa spunea ea, această imagine a unei femei care părea să prețuiască libertatea, o femeie cu părul blond închis, poate prea lung, ochi azurii și un zâmbet larg, sincer. Stă în fața Fântânii Buckingham, iar apa țâșnește cu putere și, în vântul din Chicago, o stropește pe femeie, care râde ca un copil.
   - Ai văzut-o cumva pe femeia asta?, întreb, întinzând fotografia peste bar.
   O apucă repede să se uite. Îi spun să aibă grijă. Îmi dau seama imediat că a recunoscut-o. O știe, clar.
   - Vine pe aici tot timpul - stă la masa aia de colo, îmi răspunde, făcând semn spre un separeu din spatele meu.
   - Ai vorbit vreodată cu ea?
   - Mda. Când cere băutură.
   - Doar atât?
   - Mda. Doar atât. Care-i treaba?
   - A fost aici marțea trecută, seara? în jur de ora 8?, întreb.
   - Marțea trecută? Prietene, eu de abia îmi amintesc ce am mâncat în dimineața asta. A tot fost pe aici, doar asta pot să-ți zic sigur.
   Îmi înapoiază fotografia. Mă deranjează că mi-a spus prietene. Mi se pare jignitor.
   - Detectiv, îi spun. Este domnule detectiv Hoffman. Nu prietene.
   Apoi îl întreb:
   - Poți să-mi spui cine a lucrat la bar marți seara?
   - Care-i treaba?, întreabă din nou.
   Îi spun să nu-și bată capul. Cer din nou să aflu cine a lucrat marți seara, de data asta pe un ton mai hotărât, ca să-l fac să înțeleagă că e ceva care îl depășește. Nu e mulțumit deloc de lipsa mea de respect. Știe că ar putea să mă bată de să-mi meargă fulgii, dacă ar vrea. Singura problemă este că eu port la mine un pistol.
   Se retrage oricum într-o cameră din spatele barului. Când se întoarce, are mâinile goale.
   - Sarah, zice.
   - Sarah?
   - Cu ea tre’ să vorbești. Ea a adus băuturile la masa aia, zice, arătând spre o masă din separeu din spatele localului. Marți seara. O să ajungă aici în vreo oră.
   O vreme, stau la bar, și îl urmăresc cum amestecă băuturile din sticle. Mă uit la el cum umple lada cu gheață și cum numără banii din casa de marcat. Încerc să fac puțină conversație ca să-l distrag de la număratul mărunțișului. Pierd șirul pe la 49 de pennies. O las baltă.
   Sarah Rorhig apare după aproape o oră, ținând un șorț în mână. Șeful o ia la o discuție privată, timp în care ea aruncă priviri în direcția mea. Are o expresie îngrijorată și un zâmbet forțat. M-am așezat la masă, prefăcându-mă că sunt în căutare de indicii care mi-ar putea folosi, când în realitate acolo nu e decât un separeu cu scaune îmbrăcate în vinil și o bucată de lemn care trece drept masă. Astea, plus o lumânărică verde, mică și dantelată, pe care mă bate gândul s-o șterpelesc și s-o duc la mine acasă.
   - Sarah?, întreb, și ea spune că așa o cheamă.
   Mă prezint și o rog să stea jos. Îi întind fotografia Miei.
   - Ai văzut-o pe femeia asta?
   - Da, recunoaște ea.
   - Îți amintești dacă a fost aici marțea trecută, în jur de ora 8?
   Probabil că e ziua mea norocoasă. Sarah Rorhig lucrează ca asistentă medicală cu normă întreagă și la bar vine doar în serile de marți, să mai facă un ban. A trecut o săptămână de la noaptea în care a lucrat, așa că imaginea Miei îi este proaspătă în minte. Zice că este convinsă că Mia a fost aici marțea trecută; spune că Mia e mereu aici în serile de marți. Uneori singură, alteori cu un bărbat.
   - De ce marțea?
   - Marțea e seara când este concursul de recitat poezie, zice Sarah, sau cel puțin presupun că de asta e aici de fiecare dată. Deși nu sunt chiar atât de convinsă că ascultă. Pare mereu distrasă.
   - Distrasă?
   - Pare că visează cu ochii deschiși.
   O întreb în ce naiba constă concursul ăla de lectură. N-am auzit până acum de așa ceva. Îmi imaginez niște puști care dau de pământ cu operele lui Whitman și Yeats; nici pomeneală de așa ceva, îmi zice. Ideea că oamenii își recită propriile poeme pe scenă mă uluiește și mai tare.
   Cine naiba ar vrea să asculte așa ceva? Pare că încă mai am multe de aflat despre Mia Dennett.
   - A fost singură săptămâna trecută?
   - Nu.
   - Cu cine a fost?
   Sarah cade pe gânduri un minut.
   - Cu un tip. L-am mai văzut pe aici.
   - Cu Mia?
   - Așa o cheamă?, se miră ea. Mia?
   Îi spun că da.
   Zice că era amabilă - folosirea verbului la trecut mă lovește ca un tren al groazei - și întotdeauna prietenoasă. Lăsa bacșișuri bune. Speră că totul e în regulă cu ea. Din întrebările mele își dă seama că probabil nu e chiar totul în regulă, dar nu mă întreabă ce s-a întâmplat și nici eu nu țin să o lămuresc.
   - Tipul ăsta cu care a fost Mia aici marțea trecută... au mai venit până acum împreună?
   Spune că nu, n-au mai venit. A fost prima dată când i-a văzut împreună. De obicei, el stă la bar, singur. L-a observat pentru că aparent este drăguț, într-un mod misterios - îmi notez asta în carnet. Va trebui să caut semnificația în dicționar. Mia este întotdeauna la masă, uneori singură, alteori nu. Dar marți seara au stat împreună la masă și au plecat tot împreună, grăbiți. Nu știe numele bărbatului, dar, când o întreb, reușește să mi-l descrie: înalt, solid, ciufulit, cu ochi căprui. Este de acord să se întâlnească cu un portretist mai târziu, să vedem dacă pot scoate ceva din asta împreună.
   Întreb din nou:
   - Ești sigură că au plecat împreună? E foarte important.
   - Da.
   - I-ai văzut tu plecând?
   - Da. Mă rog, într-un fel. Le-am adus nota și, când m-am întors după ea, plecaseră.
   - Ți s-a părut că ea a plecat de bunăvoie?
   - Am avut senzația că de-abia aștepta s-o șteargă de aici.
   O întreb dacă au venit în bar împreună. Zice că nu, nu crede. Cum a ajuns el la masa Miei? Nu știe. Sigur nu îi știe numele? Nu. Oare știe cineva din bar cum îl cheamă? Probabil că nu. El și Mia au plătit cash. Au lăsat o bancnotă de 50 pe masă, și își amintește asta pentru că a fost un bacșiș generos pentru cinci sau șase beri consumate. Mai mult decât lasă clienții obișnuiți. Își amintește că s-a dat mare mai târziu cu ea, arătându-le colegilor ei bancnota cu fața lui Ulysses S. Grant pe ea.
   Când părăsesc barul, verific în susul și-n josul Broadwayului după camere video, în fața restaurantelor, băncilor, studiourilor de yoga, orice altceva care ar putea să-mi spună cine era bărbatul cu care a plecat Mia în noaptea în care a dispărut.

COLIN

               Înainte

   Nu vrea să mănânce. De patru ori i-am oferit mâncare, i-am trântit un castron plin pe podeaua din dormitor. De parcă aș fi nenorocitul ei de bucătar personal. Stă întinsă în pat pe o parte, cu spatele la ușă. Nu se mișcă atunci când mă aude intrând, dar văd că respiră. Știu că e încă în viață. Dar, dacă o mai ține mult așa, în curând o să moară de foame. Ar fi ironic, nu?
   Iese din dormitor arătând ca un zombie, cu părul - încurcat ca un cuib de cuci - acoperindu-i fața. Merge la baie, își face nevoile, se întoarce. O ignor; mă ignoră și ea. Îi spun să lase ușa dormitorului deschisă. Vreau să fiu sigur că nu se ține de prostii pe acolo, dar tot ce face e să doarmă, de fapt. Până în după-amiaza asta.
   Fusesem pe afară, tăiasem lemne pentru sobă. Transpirasem ca naiba. De abia mai respiram. Am venit în fugă în cabană, cu o singură chestie în minte: apă.
   Și iat-o pe ea acolo, în mijlocul camerei, dezbrăcată, doar într-un sutien de dantelă și chiloți. Părea aproape moartă. Pielea îi era lipsită de orice culoare. Părul îi era încâlcit, iar pe coapsă avea o vânătaie de mărimea unui ou de rață. Mai avea și o buză spartă și un ochi învinețit, plus multe zgârieturi de la fuga ei printre copaci. Ochii îi erau injectați și umflați. De-a lungul obrajilor albi ca varul îi curgeau lacrimi. Corpul îi tremura și avea pielea de găină peste tot. S-a apropiat de mine, șchiopătând. Mi-a zis:
   - Asta e ceea ce vrei?
   M-am holbat. La părul ei, căzând ca o claie peste umerii albi. La pielea ei palidă și neîngrijită. La felul în care clavicula îi ieșea în relief și la pântecele ei perfect. La chiloții cu talie înaltă, la picioarele lungi. La glezna ei, atât de umflată încât ar fi putut să fie ruptă. La lacrimile care îi cădeau pe podea, lângă picioarele desculțe. Lângă unghiile ei vopsite în roșu rubiniu.
   Picioarele îi tremurau atât de tare în timp ce mergea, încât mă temeam că n-o vor mai asculta. Îi curgea nasul și nu-și mai putea opri plânsul în hohote, în timp ce se apropiase de mine, îmi pusese o mână tremurătoare pe curea și încercase să-i desfacă repede catarama.
   - Asta vrei?, mă întrebase din nou, și o lăsasem pe moment să-mi atingă cureaua cu ambele mâini.
   Îi dădusem voie s-o desfacă și s-o arunce pe podea. Să-mi desfacă nasturele de la blugi și apoi fermoarul. Nu puteam spune că nu era ceea ce îmi doream. Puțea, la fel ca mine. Mâinile îi erau ca de gheață, când m-a atins. Dar nu asta a fost. Nu asta m-a oprit.
   Am împins-o cu blândețe.
   - Oprește-te, i-am șoptit.
   - Lasă-mă să continui, m-a rugat ea.
   Credea că asta ar putea s-o ajute. Că ar putea să schimbe lucrurile.
   - Îmbracă-te, i-am zis.
   Mi-am închis ochii. Nu puteam să mă mai uit la ea. Stătea tot acolo, lângă mine.
   - Nu...
   Mi-a luat mâinile și le-a pus pe corpul ei.
   - Termină!
   A crezut că glumesc.
   - Gata! i-am zis încă o dată, mai tare, cu mai multă forță.
   Apoi am adăugat:
   - Termină naibii! și am îmbrâncit-o.
   I-am zis să-și pună rahaturile alea de haine pe ea.
   Am ieșit în fugă din cabană, am înșfăcat toporul și am reînceput să tai lemne, cu disperare, ca un maniac.
   Am uitat până și de apă.

EVE

               Înainte

    Este miezul nopții și, la fel ca toată săptămâna care a trecut, nu pot dormi. Amintirile cu Mia mă bântuie la orice oră din zi sau noapte, o imagine cu Mia la vârsta de un an, îmbrăcată într-o salopetă de culoarea măslinei, cu piciorușele ei grăsuțe ieșind din pantalonași în timp ce încerca să meargă, dar nu reușea; unghiuțe roz, perfecte, pe cele mai scumpe degețele în vârstă de numai trei ani; sunetul plânsului ei când i-au fost găurite urechile, dar apoi felul în care își admira cu orele, în oglinda din baie, cele două pietricele de opal.
   Stau în fața ușilor deschise ale cămării, pe întuneric. Ceasul din bucătărie, de deasupra cuptorului, arată 3 și 12 minute dimineața. Bâjbâi orbește pe rafturi după ceaiul de mușețel, știind că mai am sigur o cutie pe acolo, dar în același timp fiind conștientă că aș avea nevoie de ceva mult mai tare decât ceaiul de mușețel ca să mă ajute să adorm. Mi-o amintesc apoi pe Mia la prima ei împărtășanie, dezgustul de pe fața ei când și-a pus pentru prima dată anafura pe limbă, Trupul lui Christos; mi-o amintesc râzând apoi de asta, doar noi două, singure în dormitorul ei, ea spunându-mi cât de greu a fost de mestecat și înghițit bucățica aia de pâine uscată și cum aproape s-a înecat cu vinul.
   Și apoi mă lovește, cu forța unui izbituri de un zid de cărămidă, revelația care brusc mă copleșește: copilașul meu ar putea fi mort, și acolo, în fața cămării, în miezul nopții, încep să plâng amarnic. Mă las să cad pe podea și îmi acopăr fața cu manșetele pijamalei ca să-mi înăbuș plânsul. O văd parcă în salopeta ei de bebeluș, cum zâmbește fără dinți, pe care încă nu-i are, și cum se ține de marginea măsuței de cafea ca să vină spre brațele mele, întinse pentru a o prinde.
   Fetița mea ar putea fi moartă.
   Pun umărul ca să contribui și eu la investigație, și totuși pare complet inutil și superficial tot ce fac, pentru că Mia încă nu este acasă. Petrec o zi întreagă în cartierul unde locuia Mia, împărțind trecătorilor fluturași pe care scrie Dispărută. Le lipesc pe stâlpii de iluminat și pe vitrinele magazinelor. Fotografia Miei pe o hârtie roz, imposibil de trecut cu vederea. M-am întâlnit la prânz cu prietena ei Ayanna, și împreună am rememorat detaliile ultimei zile în care a fost văzută Mia, disperate să găsim ciudățenii care ar putea explica dispariția ei. Dar nu am găsit. Am mers în oraș cu detectivul Hoffman, după ce și-a făcut și el o copie a cheii de la apartamentul Miei și a verificat dacă nu cumva era acolo locul crimei, și împreună am răscolit printre obiectele fiicei mele, prin însemnările și planurile ei pentru lecțiile pe care le avea de predat, prin listele de cumpărături și cele cu sarcini de îndeplinit, sperând să găsim un indiciu. N-am găsit nimic.
   Detectivul Hoffman mă sună în fiecare zi, uneori chiar și de două ori.
   Rar, foarte rar trece o zi în care nu vorbim. Vocea lui și temperamentul calm mă încurajează, și este mereu prietenos cu mine, chiar și atunci când James îl repede.
   James spune că Hoffman este un dobitoc.
   Detectivul îmi lasă impresia că sunt de fiecare dată prima care intră în posesia oricărei informații care ajunge pe biroul lui, dar sunt convinsă că nu-i așa. Le triază înainte să mi le aducă la cunoștință. Acele mici frânturi de informație dau naștere la o mie de întrebări în mintea unei mame. Fiecare respirație îmi amintește de dispariția fiicei mele. Când văd alte mame ținându-și copiii de mână. Când văd puști urcându-se în autobuzul care-i duce la școală. Când văd pe stradă anunțuri cu pisici dispărute, sau când o mamă își strigă fiul pe nume.
   Detectivul Hoffman vrea să știe absolut totul despre Mia. Scotocesc printre fotografiile ei vechi din pivniță. Dau peste costume vechi de Halloween, hăinuțe pentru vârsta de trei ani, role și păpuși Barbie. Știu că mai există și alte cazuri. Alte fete dispărute, ca Mia. Îmi imaginez mamele acelor fete. Știu că există fete care nu se vor mai întoarce niciodată acasă.
   Detectivul îmi reamintește că absența noutăților este de fapt o veste bună. Uneori mă sună chiar și când n-are ceva să-mi spună, nicio noutate, în caz că mă întrebam, și întotdeauna mă întreb, firește. Mă încurajează. Îmi promite că va face tot ce poate ca să o găsească pe Mia. Pot să-i citesc asta și în ochi, când mă privește, sau când stă un minut în plus față de cât ar fi cazul, parcă pentru a se asigura că n-o să mă prăbușesc.
   Însă, cu toate astea, mă gândesc la dispariție tot timpul. Și la cât de greu este să stai în picioare și să mergi, la cât de imposibil a devenit să exiști într-o lume care se gândește la politică, la distracție, la sport și la economie, în timp ce eu nu mă pot gândi la altceva decât la Mia.
   Cu siguranță, nu am fost cea mai bună mamă. Este de la sine înțeles. Scopul meu nu a fost să fiu nicio mamă rea, totuși. Pur și simplu, s-a întâmplat. Așa cum au stat lucrurile, să fiu o mamă imperfectă a fost o joacă în comparație cu a fi o mamă fără cusur. Aceasta din urmă era o luptă din răsputeri, 24 de ore pe zi din care nu puteai ieși niciodată victorioasă. Mult după ce fetele erau în pat, adormite, eu mă chinuiam cu dileme privind ce am făcut și ce n-am făcut în orele în care am stat împreună. Îmi ardeau sufletul întrebările astea. De ce i-am permis lui Grace s-o facă pe Mia să plângă? De ce am țipat la Mia, când începuse să plângă, doar pentru că nu mai puteam suporta zgomotul? De ce m-am retras într-un loc liniștit, departe de ele, pentru o clipă? De ce am grăbit zilele – de ce mi-am dorit ca ele să treacă mai repede - doar pentru a rămâne singură? Alte mame își duceau copiii la muzee, în parcuri, la plajă.
   Eu le-am ținut pe ale mele în casă, cât am putut de mult, doar ca să nu facă o scenă în mijlocul mulțimii.
   Stau trează noaptea, întrebându-mă: dacă nu voi mai avea niciodată o șansă să mă revanșez față de Mia? Dacă nu-i voi mai putea arăta niciodată ce fel de mamă mi-am dorit dintotdeauna să fiu? Genul acela care se joacă ore nesfârșite de-a v-ați ascunselea cu fiicele ei, care șușotește și chicotește pe marginea patului lor despre băieții din generală care sunt drăguți. Am avut dintotdeauna în minte imaginea unei prietenii reale între mine și fiicele mele. Ne-am imaginat făcând împreună cumpărături, probând haine, împărtășind secrete, cu totul altceva decât relația formală și rece care există acum între mine și fetele mele, Grace și Mia.
   Îmi fac o listă în minte cu toate lucrurile pe care i le-aș spune acum Miei, dacă aș putea.
   Că am ales numele Mia de la străbunica mea, Amelia, luptându-mă cu James ca să-l conving să renunțe la numele ales de el - Abigail.
   Că în noaptea de Crăciun, când ea avea patru ani, James a stat treaz până la 3 dimineața ca să asambleze căsuța pentru păpuși, iar în final a ieșit de vis. Că deși toate amintirile pe care le are cu tatăl ei sunt pline de ranchiună, au fost și clipe de fericire: James învățând-o să înoate, James ajutând-o să se pregătească pentru un test la gramatică, în clasa a patra.
   Că sufăr pentru absolut fiecare dată când i-am refuzat bucuria de a-i citi înainte de culcare, disperată acum după măcar încă cinci minute de râs la Harry, câinele murdar. Că m-am dus la librărie și am cumpărat un exemplar din cartea asta, după ce am răscolit fără succes pivnița în căutarea celei vechi. Că stau pe podeaua fostei ei camere și o citesc încontinuu, iar și iar, și iar.
   ...Că o iubesc.
   Că îmi pare rău.

COLIN

             Înainte

     Se ascunde în dormitor întreaga zi. Nu vrea să iasă. Nu-i dau voie să închidă ușa, așa că o pot vedea stând pe pat. Stă acolo și meditează. La ce, naiba știe. Puțin îmi pasă.
   Plânge mult, lacrimile îi curg pe fața de pernă până ce probabil e udă fleașcă. Fața ei, când iese afară să se pișe, e roșie și umflată. Încearcă să ascundă că plânge, ca și cum ar crede că eu nu aud. Dar cabana e mică și e făcută din lemn. Nimic nu ascunde sunetele din interior.
   O doare tot corpul. Pot vedea asta după cum merge. Nu-și poate lăsa greutatea pe piciorul stâng. Are o rană probabil de când a căzut pe treptele cabanei și prin pădure. Șchioapătă și se ține de perete, clătinându-se spre baie. În baie, trece cu degetele peste o vânătaie care pare dureroasă și care a căpătat culoarea neagră.
   Mă aude pe mine, în camera de alături. Mă plimb de colo-colo, încet. Tai lemne de foc, suficiente cât să ne țină de cald la iarnă. Dar nu e cu adevărat cald niciodată. Îmi dau seama că îi este frig tot timpul, deși se îmbracă în pantaloni lungi și se cuibărește sub plapumă. Căldura pe care o scoate soba nu ajunge până în dormitor. Dar refuză cu încăpățânare să vină aici, unde e mai călduț.
   Îmi imaginez că zgomotul pașilor mei o sperie ca dracu’. Nu aude nimic altceva în afară de pași, și se așteaptă la tot ce e mai rău.
   Încerc să mă mențin ocupat. Spăl și fac ordine prin cabană, înlătur plasele de păianjen și mătur muștele și gărgărițele moarte. Le arunc în coșul de gunoi. Despachetez chestiile pe care le-am cumpărat din oraș: mâncare la conservă și cafea, pantaloni de trening, săpun și bandă adezivă. Repar ușa de la intrare. Spăl blaturile din care sunt făcute mesele cu apă și prosoape din hârtie. Totul e numai ca să treacă timpul. Adun hainele fetei de jos, de pe podeaua din baie. Mă pregătesc să urlu la ea că e o îngălată și că-și lasă hainele murdare împrăștiate prin casă. Dar apoi o aud plângând.
   Umplu cada cu apă. Spăl cămașa și pantalonii cu bucata de săpun pe care am cumpărat-o și apoi le atârn afară să se usuce.
   Nu putem face asta la nesfârșit. Cabana este doar ceva temporar. Îmi pun creierul pe jar ca să aflu ce vom face mai departe, care sunt următorii pași, dorindu-mi să mă fi gândit la asta înainte să decid să iau fata și să dispar.
   Se strecoară pe lângă mine, cred că vrea să folosească baia. Pare bătută și șchioapă. Nu sunt de obicei genul care se învinovățește, dar știu că eu i-am făcut asta, acolo, în pădure, când a încercat să fugă. Îmi spun că ea a cerut-o. Îmi spun că măcar acum este tăcută, nu mai e atât de încrezută.
   Acum știe cine e șeful. Eu.
   Beau cafea fiindcă apa de la robinet are gust de rahat. I-am oferit și ei. I-am dat și apă, dar a refuzat. Tot nu vrea să mănânce nimic. În curând, cred că am s-o țintuiesc la pământ și să-i îndes nenorocita aia de mâncare pe gât. N-am de gând s-o las să moară de foame. Nu după toate câte s-au întâmplat.
   În dimineața următoare, mă auto-invit în dormitor.
   - Ce vrei la micul dejun?, o întreb.
   Stă pe pat, cu spatele la ușă. E pe jumătate adormită când mă aude intrând. Zgomotul neașteptat al pașilor mei, explozia cuvintelor în mijlocul tăcerii, toate astea o ridică brusc din pat.
   Asta a fost, pare că-și spune, prea dezorientată ca să audă ce spun.
   Picioarele i se încurcă prin cearșaf. Încearcă să sară din pat, să se îndepărteze de sunetul vocii mele. Cade pe podeaua de lemn. Picioarele încă îi mai sunt încurcate în cearșafuri și plapumă. Corpul i se depărtează de mine atât cât poate. Se oprește rezemată de perete, cu cearșaful prins în mână și strâns la piept, în timp ce tremură.
   Stau în ușă, îmbrăcat în aceleași haine pe care le port de o săptămână.
   Se holbează la mine cu panică în ochii umflați, cu sprâncenele ridicate și cu gura căscată. Mă privește de parcă aș fi un monstru, un canibal care abia așteaptă s-o mănânce la micul dejun.
   - Ce vrei?, scâncește.
   - E vremea să mănânci.
   Înghite cu greu, parcă ar avea un nod în gât.
   - Nu mi-e foame, zice.
   - Ghinion.
   Îi spun că n-are de ales.
   Mă urmează în camera cealaltă și mă urmărește cum răstorn așa-zisele ouă - care arată și miros ca toate rahaturile de la cutie - în tigaie. Mă uit la ele până devin maronii. Mirosul mă face să-mi vină să vomit.
   Urăște totul la mine. Știu asta. O citesc în ochii ei. Urăște felul în care stau drept. Îmi urăște părul murdar și barba care acum mi-a crescut destul de mult. Îmi urăște mâinile, în timp ce le urmărește amestecând ouăle în tigaie. Urăște felul în care mă uit la ea. Îmi urăște tonul vocii și felul în care gura mea pronunță cuvintele. Cel mai mult urăște să-mi vadă pistolul în buzunar. Tot timpul acolo, ca o garanție că o să se poarte cum trebuie.
   O anunț că nu mai are voie în dormitor. Cu excepția cazului în care vrea să doarmă. Atât. În restul zilei trebuie să stea aici, unde o pot supraveghea. Ca să fiu sigur că mănâncă, bea, face pipi. E ca și cum aș avea grijă de un nenorocit de bebeluș.
   De fapt, înghite cam cât un bebeluș - câteva firimituri de aici, o mușcătură de dincolo. Spune că nu-i e foame, dar cel puțin mănâncă îndeajuns ca să supraviețuiască. Asta e tot ce contează.
   O observ mereu cu coada ochiului, ca să nu încerce să o ia la sănătoasa, așa cum a făcut data trecută. Când mergem la somn, trag o masă grea în fața ușii de la intrare, ca să aud dacă încearcă să evadeze.
   Dorm iepurește. Dorm cu arma așezată lângă mine. Am cercetat sertarele din bucătărie ca să mă asigur că nu sunt cuțite acolo. Doar briceagul meu, pe care-l port cu mine tot timpul.
   N-are nimic să-mi spună, și nu încerc s-o forțez. De ce să mă leg la cap? Oricum, n-o să pot sta aici la nesfârșit. Primăvara, locul ăsta se va umple de turiști. În curând, va trebui să ne tirăm. Dă-o dracu’ pe fată, îmi spun. În curând, eu va trebui să mă tirez. Să scap de ea, să mă urc într-un avion și să mă car. Înainte ca polițiștii să mă găsească. Înainte ca Dalmar să mă găsească. Chiar va trebui să plec.
   Dar, bineînțeles, este ceva ce mă ține pe loc, ceva care mă împiedică să mă urc în acel avion și să dispar pentru totdeauna.

GABE

            Înainte

       Stau în mijlocul bucătăriei familiei Dennett. Doamna Dennett stă aplecată deasupra chiuvetei, curățând rămășițele cinei, în care porcul a fost felul principal. Văd că farfuria judecătorului nu mai are niciun rest de mâncare, în timp ce a ei mai păstrează o bucățică de file și niște boabe de mazăre.
   Femeia pare că se destramă pe zi ce trece, chiar sub ochii mei.
   Apa de la robinet este fierbinte, iar aburul se împrăștie prin cameră, deși mâinile ei sunt scufundate în apă și detergent de vase și nu par să simtă fierbințeala. Freacă farfuriile de porțelan cu o hotărâre pe care n-am mai văzut-o niciodată la o femeie care spală vase.
   Stăm în picioare în fața insulei din mijlocul bucătăriei. Nimeni nu mă invită să iau un loc. Este o bucătărie modernă, ferchezuită, cu dulapuri din lemn de nuc și blaturi din granit, întrerupătoarele sunt din metal inoxidabil, la fel și două cuptoare pentru care mama mea italiancă și-ar fi vândut câteva organe ca să le aibă. Îmi imaginez Ziua Recunoștinței fără bătaia de cap legată de cum să păstrezi mâncarea caldă până la ora cinei, o zi fără lacrimi atunci când tatăl meu n-ar mai fi avut motive să se plângă de cartofi, care erau cam reci.
   Pe blatul mesei-insulă, între mine și judecător, stă imaginea unui bărbat. Este o schiță de la poliție, una pe care portretistul nostru de la secție a încropit-o cu ajutorul acelei chelnerițe.
   - Așadar, ăsta este bărbatul? Cel care o are pe fiica mea?
   Eve Dennett a început să plângă de cum am scos schița din plic. De parcă abia aștepta să izbucnească în plâns. S-a întors cu spatele la noi și la discuție și a încercat să-și facă de lucru spălând vasele, plângând în tăcere, în timp ce apa care curgea încerca să îi acopere suspinele.
   - Mia a fost văzută marți seara cu acest bărbat, îi răspund, deși deja se întorsese cu spatele la mine.
   Imaginea pe care o avem în față este a unui bărbat nu tocmai cizelat. Totul la el pare cumva de joasă speță, dar în același timp nu este nici monstrul mascat din filmele de groază. Pur și simplu, nu este din filmul sau clasa familiei Dennett. Așa cum nu sunt nici eu.
   - Și?, mă imploră judecătorul să continui.
   - Și credem că este implicat în dispariția ei.
   Judecătorul stă de partea cealaltă a insulei, purtând un costum care costă salariul meu pe vreo trei luni. Și-a desfăcut cravata și o ține aruncată pe un umăr.
   - Aveți vreo dovadă că Mia nu s-a dus de bunăvoie cu acest bărbat?
   - Ei bine, nu, îi spun.
   Deja a început să bea. Alegerea din seara asta este scotchul cu gheață. Cred că ar putea fi deja beat. Are o anumită tărăgănare în vorbire și sughiță din când în când.
   - Să zicem că Mia pur și simplu se prostește cu el. Ce-ar fi de făcut atunci?
   Îmi vorbește ca și cum aș fi un idiot. Dar îmi reamintesc că eu sunt la conducere, este cazul meu. Eu sunt omul cu insigna strălucitoare. Eu conduc investigația. Nu el.
   - Domnule judecător Dennett, au trecut 8 zile de când am început să investigăm dispariția fiicei dumneavoastră, spun, pe un ton oficial. Nouă zile de când Mia a fost văzută pentru ultima dată. Potrivit colegilor ei, rar lipsea de la muncă. Potrivit spuselor soției dumneavoastră, acest comportament iresponsabil nu o caracterizează pe Mia.
   Trage o dușcă din sticla de scotch și apoi o trântește cu zgomot pe blatul insulei. Eve tresare.
   - Sigur, ar fi comportamentul ei huliganic, totuși. Încălcarea proprietății publice și vandalism, posesie de marijuana...
   Și apoi, special ca să-mi dea peste nas, adaugă:
   - ... ca să numim doar câteva dintre ele.
   Pe față are o expresie de mulțumire profundă. Mă holbez la el, luat prin surprindere, rămas fără cuvinte. Îmi displace teribil felul în care bravează.
   - Am verificat prin dosarele de la poliție. Nu aveau nimic referitor la Mia, îi spun.
   De fapt, Mia avea un cazier impecabil. Nici măcar o amendă pentru viteză.
   - N-aveau, cum era să aibă?, se întreabă el, țâfnos, și înțeleg pe dată: s-a ocupat el de asta.
   Se scuză un minut, cât să-și umple din nou paharul. Doamna Dennett lustruiește mai departe farfuriile. Mă îndrept spre chiuvetă și rotesc robinetul spre rece, ca mâinile bietei femei să nu se mai opărească.
   Mă privește pierdută, ca și cum abia atunci ar fi observat cât de roșii îi erau mâinile de la apa prea fierbinte, și îmi șoptește:
   - Ar fi trebuit să-ți fi spus.
   Ochii i se umplu de tristețe.
   Da, mă gândesc, ar fi trebuit să-mi fi spus, dar îmi mușc limba ca să rămân tăcut, iar Eve continuă:
   - Mi-ar plăcea să pot spune că soțul meu refuză să creadă ce s-a întâmplat. Că este atât de copleșit de durere încât nu poate să accepte că Mia a dispărut.
   Judecătorul Dennett se întoarce chiar la timp ca să prindă ultimele cuvinte din confesiunea soției sale. Este liniște în cameră, și pentru o secundă mă pregătesc să se dezlănțuie iadul. Dar nu se întâmplă asta.
   - Comportamentul de acum al Miei nu este atât de neașteptat pe cât l-ai lăsat pe detectiv să creadă, nu-i așa, Eve?, întreabă el.
   - Of, James, se plânge ea.
   Își șterge mâinile cu un prosop de bucătărie.
   - Asta a fost cu ani în urmă. Mia era la liceu. A făcut și ea greșeli, ca toată lumea. Dar a fost acum mulți ani.
   - Dar cât de bine o cunoști pe Mia de acum, Eve? Au trecut ani de când nu mai avem o relație adevărată cu fiica noastră. De abia o cunoaștem.
   - Și dumneavoastră, domnule judecător, îi spun, ca s-o scot pe doamna Dennett din prim-plan (urăsc felul în care o privește, cum încearcă să o facă să se simtă prost). Dumneavoastră ce știți despre Mia din prezent? Ceva acte ilegale pe care le-ați curățat recent din cazierul ei? Poate amenzi în trafic? Prostituție? Consum de alcool în locuri publice?
   Nu este nevoie să fii un geniu ca să înțelegi motivul pentru care perioada ei rebelă dispăruse fără urmă din arhive.
   - Astea nu ar da bine cu numele Dennett, așa este? Și chiar și ceea ce se întâmplă acum - dacă Mia doar și-ar face de cap pe undeva și la finalul investigației s-ar dovedi absolut în regulă, doar plecată să se distreze puțin - nici asta nu ar da prea bine, nu?
   Urmăresc constant știrile. Sunt la curent cu politica. În noiembrie, judecătorul Dennett are șanse mari să fie reales. Și totuși, nu pot să nu mă întreb dacă acel comportament delincvent al Miei este doar ceva ce a ținut de adolescență, sau dacă nu cumva este mai mult de atât.
   - Ai grijă! mă avertizează judecătorul, iar pe fundal o aud pe Eve tânguindu-se: „Prostituție?! James!”, deși nu fusese decât o ipoteză ceea ce avansasem eu.
   Judecătorul o ignoră. De fapt, amândoi o facem.
   - Eu doar încerc să vă găsesc fiica. Pentru că, poate, într-adevăr este pe undeva făcând ceva prostesc. Dar gândiți-vă măcar pentru un minut că lucrurile ar putea să nu stea așa. Doar gândiți-vă. Ce s-ar întâmpla atunci? Sunt convins că veți cere să rămân fără insignă dacă fiica dumneavoastră va fi până la urmă găsită moartă.
   - James! șuieră soția lui.
   Aproape că a izbucnit în plâns când m-a auzit folosind cuvintele moartă și fiică în aceeași propoziție.
   - Permite-mi să lămuresc treaba, Hoffman, îmi zice el. Tu îmi găsești fata și mi-o aduci acasă. În viață. Atâta doar să te asiguri că acoperi toate pistele, pentru că Mia e mai mult decât ce pare la prima vedere, concluzionează judecătorul și, cu asta, își ia scotch-ul și iese din încăpere.

COLIN

           Înainte

    O surprind inspectându-și corpul în oglinda din baie. Pare că nu recunoaște imaginea reflectată acolo: părul sârmos și pielea murdară, vânătăile care încep să i se vindece. Acum sunt galbene, iar între ele pielea pare vindecată, nu ca atunci pe când erau umflate și vineții.
   O aștept, când iese din baie. Stau sprijinit de tocul ușii. Iese fără să se uite și se lovește de mine, pe urmă se holbează, ca și cum aș fi un monstru care se năpustește asupra ei și-i fură aerul.
   - Nu aveam de gând să te lovesc, îi spun, încercând să-i citesc gândurile, dar ea nu-mi răspunde.
   Îmi pun mâna rece pe obrazul ei, încercând să-l mângâi. Se cutremură și se trage înapoi, respingându-mi atingerea.
   - Ți-au mai trecut, îi spun, arătând la vânătăi.
   Trece pe lângă mine și să îndepărtează.
   Nici nu mai știu de câte zile facem asta. Am pierdut socoteala. Am încercat să-mi amintesc când a fost luni, când a fost marți. Cu vremea, zilele au început să-și piardă conturul. Fiecare din ele este la fel. Zace în pat până când o fac eu să se ridice. Ne chinuim să înghițim micul dejun.
   Apoi, ea se așază pe un scaun, pe care îl trage în dreptul ferestrei. Privește pe geam, cu orele. Meditează. Visează cu ochii deschiși. Își dorește să fie oriunde, mai puțin aici.
   Mă gândesc tot timpul la cum să ne tirăm de aici. Am destui bani cât să mă urc într-un avion și să dispar. Dar, desigur, nu am pașaportul la mine, așa că n-aș putea merge decât până la Tecate sau Calexico, în California. Singurul mod în care aș putea părăsi țara ar fi dacă aș închiria un „coiot” care transportă ilegal mexicani peste graniță sau aș înota prin Rio Grande. Dar să ies din țară e oricum doar o parte a problemei. Cu restul, lucrurile stau și mai complicat. Străbat iar și iar sufrageria cabanei, întrebându-mă cum mama dracului o să mă scot din rahatul ăsta, știind că sunt în siguranță aici, deocamdată, dar cu cât ne ascundem mai mult, cu cât mă ascund mai mult, va fi cu atât mai rău.
   Avem reguli aici, spuse sau nespuse. Nu are voie să-mi atingă lucrurile.
   Folosim de fiecare dată un singur pătrățel de hârtie igienică. Ne uscăm pur și simplu, fără să ne ștergem, de câte ori putem. Folosim cât de puțin săpun putem, atâta cât să nu mirosim exagerat de la jeg. Nu putem să irosim proviziile.
   Nu deschidem geamurile. Nici că am putea, dacă am vrea. Dacă dăm de cineva pe afară, ea este Chloe, îi spun. Niciodată Mia. De fapt, ar putea oricum să uite că ăla a fost vreodată numele ei.
   Îi vine ciclul și învățăm pe viu ce înseamnă impresia a fi pe stop când începe să folosească o cârpă în loc de tampoane. Văd sânge în coșul de gunoi și întreb:
   - Ce mama dracu’ e asta?
   Pe urmă îmi pare rău că am întrebat. Ne adunăm gunoiul în niște pungi albe de plastic, pe care le-am găsit în cabană, uitate. Din când în când, conducem o bucată bună până la un tomberon aflat lângă o boxă. Mereu facem asta noaptea, ca să fim siguri că nu suntem văzuți. Mă întreabă de ce nu lăsăm pur și simplu gunoiul afară. O întreb dacă are chef să fie mâncată de un nenorocit de urs.
   Dinspre fereastră vine un aer rece, dar căldura de la sobă ne ajută, cât de cât. Zilele sunt tot mai scurte. Întunericul se lasă tot mai devreme, până ce noaptea pune stăpânire pe întreaga cabană. Avem curent electric acum, dar nu vreau ca lumina să atragă atenția cuiva. Aprindem o singură veioză noaptea. Dormitorul devine o mare de negru. În puterea nopții, stă culcată și ascultă liniștea. Probabil se așteaptă ca eu să apar din întuneric și să-i curm viața.
   În timpul zilei, stă lipită de fereastra prin care intră curentul. Se uită la frunze, cum cad uscate pe pământ. Afară, totul este acoperit de frunze moarte. Nimic nu se mai interpune între noi și priveliștea pe care o oferă lacul. Toamna e aproape dusă. Suntem atât de în nord, încât mai avem doi pași până în Canada. Suntem pierduți aici într-o lume nelocuită, înconjurată de nimic altceva în afară de sălbăticie. O știe și ea la fel de bine ca și mine. De asta am adus-o aici. În clipa asta, singura chestie de care ar trebui să ne temem sunt urșii. Dar, dacă stai să te gândești, urșii hibernează iarna. În curând, vor fi cu toții adormiți. Și, apoi, singura noastră grijă va fi să nu înghețăm de vii.
   Nu vorbim prea mult. Doar strictul necesar. Prânzul e gata, mă duc să fac o baie, unde te duci? mă duc să mă culc. Nu facem conversație. Totul e pe mutește. Putem auzi orice mic zgomot în liniștea completă - chiorăitul stomacului, tusea, momentul când înghițim cu greu, vântul care urlă noaptea afară, o căprioară care calcă pe frunze, undeva în apropiere.
   Și, apoi, mai sunt și zgomotele imaginare: cauciucurile unei mașini care scrâșnesc pe pietriș, pași pe scările care duc la cabană, voci.
   Ea probabil că speră ca aceste zgomote să fie reale, ca să nu mai fie nevoită să tot aștepte.
   Teama o ucide încet.

EVE

        Înainte

   Prima dată când am dat cu ochii de James aveam 18 ani și venisem în Statele Unite cu niște prietene. Eram tânără și naivă, fascinată de imensitatea orașului Chicago și de sentimentul de libertate care îmi intrase pe sub piele din momentul în care ne urcasem în avion. Eram fete provinciale, obișnuite cu orășele de numai câteva mii de locuitori, cu un stil de viață mai degrabă rural, într-o comunitate conservatoare și îngustă la minte. Și, dintr-odată, debarcasem într-o lume cu totul și cu totul nouă, aterizate într-o metropolă zgomotoasă. La prima vedere, fusesem pur și simplu fascinată. Îndrăgostită.
   Orașul Chicago a fost prima mea iubire, primul care m-a sedus cu toate promisiunile a ceea ce avea de oferit. Clădirile uriașe, milioane de oameni, încrederea lor care se vedea din felul în care mergeau, expresiile neclintite de pe fețele lor când se îngrămădeau de-a lungul străzilor aglomerate. Era anul 1969. Lumea, așa cum o știam noi, se schimba, dar, sincer, mie nici că ar fi putut să-mi pese. Nu eram prinsă în chestiile sociale. Eram captivată numai de viața mea, așa cum se întâmplă de obicei când ai optsprezece ani: de felul în care bărbații se uitau la mine, de cum mă simțeam când purtam o fustă scurtă, mult mai scurtă decât mi-ar fi dat voie mama. Eram îngrozitor de lipsită de experiență, disperată să fiu femeie și să mă despart de copilărie.
   Ceea ce mă aștepta acasă, în Anglia rurală, fusese bătut în cuie încă de la nașterea mea: m-aș fi măritat cu unul dintre băieții pe care îi știam de o viață, unul dintre puștii care, în școala primară, mă trăseseră de păr și îmi scorniseră porecle. Nu era un secret că Oliver Hill avea de gând să mă ceară de nevastă. Își dorea asta de când avea 12 ani. Tatăl lui era pastor al Bisericii Anglicane, iar soția lui acel gen de femeie casnică, genul care îmi jurasem să nu devin niciodată - una care se supunea dorințelor soțului, ca și cum ele ar fi fost nici mai mult, nici mai puțin decât cuvântul Domnului.
   James era mai în vârstă decât mine, ceea ce era seducător; era cosmopolit și sclipitor. Poveștile pe care le spunea erau pline de pasiune; oamenii care îl ascultau îi sorbeau fiecare cuvânt de pe buze, fie că vorbea despre politică sau vreme. Era vară când l-am văzut pentru prima dată într-un restaurant din Loop, stând la o masă rotundă cu un grup de prieteni. Vocea lui răsuna și acoperea orice alte zgomote din restaurant, și nu aveai altă variantă decât să-l asculți. Te atrăgea prin calmul și argumentația impecabilă, cu tonul vehement. Peste tot în jurul lui, oamenii așteptau atenți poanta unui banc reușit, iar apoi - atât prietenii, cât și străinii care se nimereau în preajma lui - râdeau până aproape leșinau. Câțiva izbucneau chiar în aplauze. Cu toții păreau să-i cunoască numele, chiar și cei de la alte mese, chiar și personalul restaurantului. Din partea opusă a încăperii, barmanul strigase: „Încă un rând, James?”, și într-un minut masa se umpluse cu halbe pline cu bere.
   N-am putut să fac altceva decât să-l privesc, pierdută.
   Nu eram singura. Prietenele mele îi făceau și ele ochi dulci. Femeile de la masa lui nu ezitau să-l atingă atunci când aveau ocazia: o îmbrățișare, o mângâiere pe braț. Una dintre ele, o brunetă cu părul lung până în talie, s-a aplecat aproape de urechea lui pentru a-i șopti un secret - orice doar pentru a-i fi aproape. Era mai sigur pe el decât oricare alt bărbat pe care-l văzusem vreodată.
   Era student la Drept, pe vremea aia. Asta am aflat mai târziu, în dimineața zilei următoare, când m-am trezit lângă el în pat. Eu și prietenele mele nu aveam vârsta minimă pentru a primi băuturi alcoolice, așa că nu pot da vina decât pe îndrăgosteala mea pentru gesturile necugetate făcute în noaptea respectivă: cum m-am așezat lângă el, la masa rotundă; expresia războinică de pe fața femeii cu părul negru și lung, când el mi-a pus o mână pe umăr; felul în care James părea fascinat de accentul meu englezesc, de parcă ar fi fost cel mai tare lucru pe lume care se inventase după pâinea feliată.
   James era diferit pe atunci. Nu era bărbatul care avea să devină de-a lungul anilor. Defectele lui erau pe atunci mai ușor de trecut cu vederea, lăudăroșenia lui mai degrabă fascinantă, nu enervantă, așa cum urma să devină. Era priceput la a face complimente; în timp, cuvintele pe care le adresa celorlalți au devenit jignitoare și urâte. A existat o perioadă în viețile noastre în care am fost cu adevărat fericiți, fermecați iremediabil unul de celălalt, când nu ne puteam opri să ne pipăim și să ne sărutăm tot timpul. Dar acel bărbat, cel cu care m-am măritat, a dispărut definitiv.
   Primul lucru pe care-l fac când mă trezesc este să-l sun pe detectivul Hoffman, după ce James a plecat la serviciu. Aștept, ca întotdeauna, până ce aud închizându-se ușa garajului, iar SUV-ul lui scârțâindu-și roțile pe aleea noastră. Apoi mă ridic din pat și îmi pun o cafea pe care o beau în mijlocul bucătăriei, având încă fixată în minte imaginea bărbatului la care este acum Mia.
   Mă uit la ceas, meditând la felul în care limba cea mică desenează un arc complet și cum 8: 59 se transformă în 9. Când se face 9, formez numărul care mi-a devenit tot mai familiar cu fiecare zi care a trecut.
   Răspunde la telefon, cu vocea lui autoritară, care exprimă responsabilitate profesională în timp ce mă anunță:
   - Detectiv Hoffman, bună ziua.
   Mi-l imaginez la secția de poliție. Aud forfota oamenilor în fundal și zeci de polițiști care încearcă să le rezolve problemele.
   Îmi ia un minut să mă adun, după care îi spun:
   - Domnule detectiv, sunt Eve Dennett.
   Vocea lui își pierde asprimea atunci când îmi repetă numele:
   - Doamna Dennett. Bună dimineața.
   - Bună dimineața.
   Mi-l amintesc stând în bucătăria noastră, seara trecută: privirea pierdută de pe fața lui binevoitoare atunci când James i-a povestit despre trecutul Miei. A plecat în fugă. În minte, încă îl mai aud trântind ușa de la intrare. Eu nu am încercat să-i ascund detectivului lucruri despre Mia. Pur și simplu, cu toată sinceritatea, pentru mine comportamentul ei din trecut nu mai conta. Dar ultimul lucru pe care mi-l doresc este ca detectivul să rămână cu o impresie greșită despre mine. El este singura mea legătură cu Mia.
   - A trebuit să vă sun. Vreau să vă explic.
   - În legătură cu seara trecută?, întreabă, și eu îi spun că da. Nu e nevoie s-o faceți...
    Dar o fac, totuși.

       Adolescența Miei a fost dificilă, ca să folosesc un eufemism. Își dorea cu disperare să se acomodeze peste tot. Își dorea și să fie independentă. Era foarte impulsivă - condusă de instincte - și nu era deloc rezonabilă.
   Prietenii au făcut-o să se simtă acceptată, familia ei, mai puțin. Printre amicii ei, era populară, dorită, iar pentru Mia senzația respectivă era ca un drog. Cei cu care pierdea vremea o făceau să se simtă în al nouălea cer - nu exista nimic ce ea nu ar fi făcut pentru acei prieteni.
   - Poate că Mia intrase într-un anturaj nepotrivit, spun. Poate că ar fi trebuit să fiu mai atentă, să mă interesez mai mult cu cine își petrecea timpul. Ceea ce am observat era că notele ei deveneau, din B plus, C minus, și nu-și mai făcea temele la masa din bucătărie când venea de la școală, ci se retrăgea în camera ei, unde închidea sau chiar încuia ușa. Mia era în mijlocul unei crize de identitate. O parte din ea tânjea după maturitate, dar restul Miei ținea neapărat să rămână un copil, incapabil de a gândi și de a lua deciziile unui adult. De multe ori se simțea frustrată și descurajată. Lipsa de sensibilitate a lui James agrava lucrurile. O compara încontinuu cu sora ei, Grace. O dădea mereu ca exemplu pe Grace, care, pe vremea aia deja trecută de douăzeci de ani, se pregătea să termine colegiul magna cum laude. Îi povestea cum Grace ia cursuri de latină și de argumentație, pentru a fi extraordinară la Facultatea de Drept, unde fusese deja acceptată.
   Inițial, comportamentul ei răzvrătit s-a limitat la chestii tipice adolescenților: vorbea neîntrebată la ore, nu-și făcea temele. Rar chema prieteni acasă la noi. Când era luată cu mașina de către cineva din gașcă, obișnuia să-i aștepte afară, în fața casei, și mă certa dacă trăgeam cu ochiul pe fereastră. „Ce-i?”, se răstea la mine pe un ton aspru, care cândva fusese și al lui Grace.
   Avea 15 ani când am prins-o strecurându-se afară din casă, în miezul nopții. Era una dintre multele evadări care aveau să urmeze. Uitase să dezactiveze alarma, așa că, în miezul evadării ei, casa începuse să urle și ne trezise.
   - Asta este delincvență juvenilă, spusese James.
   - E doar adolescența, o scuzasem eu, urmărind-o cum sărea într-o mașină parcată în fața casei noastre, fără să se deranjeze să se uite în urmă, unde alarma urla cu disperare, trezind tot cartierul, în timp ce James înjura blestemăția și încerca să-și amintească parola.
   Imaginea era totul pentru James. Dintotdeauna fusese așa. Mereu fusese îngrijorat pentru propria reputație, despre ceea ce oamenii gândeau sau spuneau despre el. Soția lui trebuia să fie una trofeu. Mi-a spus asta încă dinainte să ne căsătorim, și, într-un mod greșit, am fost fericită să-mi intru în acel rol. Nu m-am gândit ce însemna atunci când renunțase să mă mai invite la cine de afaceri sau când nu mai ducea copiii la petrecerile de Crăciun ale firmei. De când devenise judecător, era ca și cum noi încetasem să mai existăm.
   Așa că oricine își poate imagina cum s-a simțit James atunci când poliția locală i-a adus la ușă o adolescentă de șaisprezece ani beată și plină de vomă, de la o petrecere. Îmbrăcat în robă, stătuse în hol și negociase cu poliția să țină incidentul departe de ochii curioșilor. Ar fi făcut orice pentru asta.
   Apoi urlase la ea, deși Miei îi era atât de rău încât de abia își putea ține capul deasupra toaletei, în timp ce vomita. Zbiera despre cât de mult adoră jurnaliștii acest rahat - fiica minoră a judecătorului Dennett acuzată că a consumat alcool.
   Bineînțeles că nimic nu a ajuns în ziare. James s-a asigurat că așa va fi. A cheltuit o avere ca să se asigure că numele Miei nu avea să blagoslovească paginile ziarului local, nici data respectivă, și nici următoarea. Nici atunci când ea împreună cu prietenii ei duși cu pluta încercaseră să fure o sticlă de tequila dintr-un magazin de băuturi alcoolice, nici atunci când ea, cu aceiași prieteni, fuseseră prinși fumând iarbă într-o mașină parcată în spatele unui mall de pe Green Bay Road.
   - E doar o adolescentă. Asta fac ei, îi spusesem lui James.
   Dar până nici eu nu mai eram atât de sigură că așa stăteau lucrurile.
   Grace, cu toate defectele ei, nu intrase niciodată în război cu legea. În ce mă privea, nu primisem nici măcar o amendă pentru viteză. Și iat-o acum pe Mia, care își petrecea timpul într-o celulă la secția locală, în timp ce James se ruga și îi șantaja pe cei care o arestaseră să nu facă plângere mai departe sau să fie de acord să îi curețe cazierul. A plătit până și tăcerea unor părinți, ca să nu fie menționată Mia laolaltă cu copiii lor, delincvenți și ei.
   Nu era niciodată cu adevărat îngrijorat pentru Mia și nu se întreba care era sursa acestui comportament al fiicei lui. Era îngrijorat doar de consecințele pe care faptele ei le-ar putea avea asupra lui.
   Nu i-a trecut prin cap că dacă ar fi lăsat-o pe Mia să suporte consecințele, la fel ca orice copil normal, atunci poate că i-ar fi venit mintea la cap. Așa cum stăteau lucrurile, Mia putea face orice îi trecea prin minte și să scape apoi basma curată. Abaterile și ieșirile ei îl enervau teribil pe James; pentru prima dată în viața ei, avea atenția lui.
   - Auzeam conversații purtate la telefon între Mia și prietenii ei în care vorbeau despre cerceii pe care îi furaseră din mall - de parcă nu ne-am fi permis să-i plătim. Mașina mea mirosea a fum de țigară mult timp după ce Mia o împrumuta pentru diverse drumuri, dar, bineînțeles, Mia mea nu fuma. Nu fuma, nu bea, nu...
   - Doamnă Dennett, mă întrerupe detectivul Hoffman. Adolescenții, prin definiție, sunt o categorie cu totul aparte. Cedează ușor tiparului găștii din care fac parte. Își sfidează părinții. Răspund obraznic, și fac experimente cu orice le pică în mână. Tot ce putem face mai realist, ca părinți de adolescenți, este să-i trecem de perioada asta dificilă în viață și fără răni permanente. Ceea ce îmi povestiți despre Mia nu este foarte ieșit din comun, îmi explică el.
   Deși am senzația că ar spune orice numai ca să mă facă să mă simt mai bine.
   - Nici nu-ți pot spune ce multe tâmpenii am făcut pe când aveam 16-17 ani, recunoaște el.
   Mi le înșiruie: alcool, curse de mașini, copiat la examene, iarbă. Mi le șoptește la telefon.
   - Chiar și copiii ascultători simt uneori impulsul de a fura o pereche de cercei de la mall. Adolescenții cred despre ei că sunt invincibili, că nimic rău nu li se poate întâmpla. Abia mai târziu înțeleg că și lucrurile rele au tendința să se mai întâmple, din când în când. Copiii perfecți, care nu greșesc niciodată, ăia sunt cei pentru care ar trebui să ne îngrijorăm, adaugă.
   Îl asigur că Mia s-a schimbat mult de când avea 17 ani, disperată să-l fac să o vadă pe fiica mea ca pe ceva în plus față de un delincvent juvenil.
   - S-a maturizat.
   Dar e mai mult de atât. Mia s-a transformat într-o tânără femeie superbă, din toate punctele de vedere. Genul acela de femeie la care, copil fiind, visam și eu într-o zi să fiu.
   - Sunt convins că așa este, îmi spune.
   Dar nu mă opresc acolo.
   - Au fost 2, poate 3 ani de rebeliune cruntă, după care și-a venit în fire. A văzut o lumină la capătul tunelului - în curând împlinea 18 ani și scăpa de noi odată pentru totdeauna. Știa ce vrea. Începuse să-și facă planuri. Un loc doar al ei, libertate. Și își dorea mult să ajute oamenii.
   - Adolescenții, spune detectivul, și sunt redusă la tăcere pentru că, deși nu a întâlnit-o niciodată, văd că știe despre fiica mea mai multe chiar decât știu eu. Pe aceia cu probleme, care se simțeau neînțeleși. Așa cum fusese ea.
   - Da, șoptesc.
   Dar Mia nu-mi explicase niciodată. Niciodată nu a stat de vorbă cu mine pe îndelete despre felul în care putea să empatizeze cu acei copii, despre cum ea, mai mult decât oricine, știa prin ce trec, toate sentimentele lor amestecate, despre cât de greu le era să înoate până la suprafața apei și să ia o gură de aer. Niciodată nu înțelesesem. Nu-mi puteam imagina cum reușea Mia să comunice cu acei copii. Dar uite că într-un final nu era vorba despre a fi alb sau negru, bogat sau sărac, ci despre natura umană.
   - James n-a putut niciodată să-și șteargă imaginea aia din minte - fiica lui, închisă într-o celulă la secția locală de poliție. Se întoarce iar și iar asupra acelor ani în care s-a luptat să-i țină numele departe de presa de scandal. Își amintește încontinuu cât de dezamăgit a fost de ea. Cum nu voia să-l asculte. Faptul că a refuzat să meargă la Facultatea de Drept a fost picătura care a umplut paharul. Mia era o povară pentru James. Niciodată n-a trecut peste și nu a acceptat femeia puternică și independentă care era acum. În mintea lui James...
   - Este în continuare o ratată, continuă detectivul fraza mea, și mă bucur că vorbele astea ies din gura lui, nu a mea.
   - Da...
  Îmi amintesc de mine la 18 ani, toate emoțiile care erau mult mai puternice decât rațiunea. Ce s-ar fi întâmplat cu mine, mă gândesc, dacă nu aș fi intrat în acel bar irlandez în noaptea aia de iulie din 1969?
   Dacă James nu ar fi fost acolo, dacă nu ar fi ținut un monolog despre legea împotriva trusturilor, dacă nu m-aș fi agățat cu disperare de fiecare cuvânt al său, dacă nu aș fi fost atât de impresionată când ochii lui m-au măsurat din cap până-n picioare, impresionată nu doar de Comisia Federală de Comerț, de achiziții și fuzionări, ci mai ales de felul în care putea face să pară interesant un lucru trivial, de felul în care ochii lui căprui au dansat când i-au întâlnit pe ai mei.
   Dacă aș ignora instinctul meu matern, o parte din mine ar putea înțelege punctul de vedere al lui James.
   Dar nu aș recunoaște-o niciodată.
   Intuiția, totuși, îmi spune că ceva i s-a întâmplat fiicei mele. Ceva rău. Urlă la mine, mă trezește în miezul nopții: ceva rău i s-a întâmplat Miei.

COLIN

          Înainte

   Îi spun că mergem pe afară. Este prima dată când o las să se plimbe prin jurul cabanei.
   - Avem nevoie de bețe pentru foc, îi zic. În curând va ninge. Atunci vor fi toate îngropate.
   - Avem lemne de foc, zice ea.
   Stă cu picioarele încrucișate pe scaunul din dreptul ferestrei. Se uită la norii amenințători, negri, care plutesc deasupra copacilor desfrunziți.
   Nu mă uit la ea.
   - Mai avem nevoie. Pentru la iarnă.
   Se ridică încet, întinzându-se.
   - Ai de gând să mă ții pe aici atât de mult?
   Își trage puloverul maro, urât, peste cap. Nu o consolez cu un răspuns. Sunt chiar în spatele ei, când ieșim afară. Las ușa, în urma noastră, să se trântească cu putere de perete.
   Își croiește drum spre trepte. Se apucă să adune bețe de pe jos. Sunt cu miile, rupte din copaci în timpul furtunii. Sunt ude. Se prind de noroi și de frunzele mucegăite care acoperă pământul. Le adună într-o grămăjoară la baza scărilor. Își șterge apoi mâinile pe pantaloni.
   Rufele noastre sunt întinse la uscat pe prispă. Le spălăm în cadă și apoi le agățăm afară să se usuce. Folosim o singură bucată de săpun. Tot e mai bine decât nimic. Sunt înghețate și tari când le tragem pe noi, și de cele mai multe ori nu s-au uscat complet.
   O ceață deasă plutește deasupra lacului și se îndreaptă spre cabană.
   Este o zi deprimantă rău. Nori negri acoperă cerul. În curând o să înceapă ploaia. Îi spun să se grăbească. Mă întreb oare câte zile ne vor ajunge bețigașele astea. Avem oricum și mult lemn de foc, aliniat de-a lungul unui perete al cabanei. Am fost pe afară în fiecare zi cu un topor și am despicat copacii căzuți, apoi am cules toate crăcile rupte. Dar adunăm și bețele astea ca să nu ne plictisim, mai degrabă. Ca să nu mă plictisesc eu. Ea n-are dreptul să se plângă. Aerul e proaspăt, tare, așa că îi face bine. Nu știe dacă va mai avea așa o șansă prea curând.
   O urmăresc cum adună bețigașele. Le ține așezate pe un braț, iar cu cealaltă mână se pleacă să mai culeagă. Este o mișcare plină de grație, elegantă. Și-a dat părul după o ureche, ca să nu-i vină în ochi când se apleacă. Le adună până ce nu-i mai încap în brațe, apoi se oprește ca să- și tragă răsuflarea. Își arcuiește spatele, ca să nu o doară de la stat aplecată. Pe urmă se apucă de adunat din nou. Când are suficiente, le duce la cabană. Refuză să se uite spre mine, deși sunt convins că știe că o urmăresc. Cu fiecare tură de bețe, se aventurează tot mai departe în căutarea lor, iar ochii ei albaștri privesc fix spre lac. Libertate.
   Începe să plouă. Este una torențială - acum sunt bine, în minutul următor suntem murați. Fata vine alergând de departe cu o grămadă de bețe în brațe. S-a dus pe cât de departe i-am dat voie. Am ținut-o sub ochi tot timpul, asigurându-mă că aș putea-o prinde în caz că ar încerca ceva.
   Dar n-am crezut că ar fi așa proastă să încerce. Nu din nou.
   Deja am început să car bețele înăuntrul cabanei. Le trântesc grămadă în spatele aragazului. Ea mă urmează înăuntru, își lasă și ea bețele, apoi iese să mai ia și celelalte stive de afară. Nu mă așteptam la atâta cooperare. Se mișcă mai încet decât mine. Glezna încă nu i s-a vindecat de tot. De abia au trecut o zi, două, de când n-am mai văzut-o șchiopătând. Ne lovim unul de altul pe scări și, fără să mă gândesc, îi spun Scuze. Ea nu zice nimic.
   Își schimbă hainele și le agață pe cele ude de bara draperiei din sufragerie. Am adus deja hainele de pe prispă și le-am pus și pe ele la uscat prin cabană. Încet, încet, focul din sobă le va face să se usuce.
   Cabana pare foarte umedă. Afară, temperatura a scăzut sub -4/-5 grade. Am lăsat urme de noroi fleșcăit pe podea. Grămada de bețe lasă și ea să se scurgă apa pe podeaua de lemn. Îi spun să ia un prosop din baie și să șteargă ce poate. Mai devreme sau mai târziu, restul se va usca.
   Mă apuc de pregătit cina. Se duce încet la locul ei, pe scaun, și se uită pe geam la ploaia care cade. Face un zgomot monoton pe acoperișul cabanei, rat-tat-tat. O pereche de pantaloni, ai mei, agățați de bara draperiei, îi astupă o bucată de geam. Învelită în ceață, sufocată de ploaie, lumea pare diferită, ceva mai ambiguă.
   Scap pe jos un castron și fata sare speriată, holbându-se la mine acuzator. Știu că sunt gălăgios. Nici nu încerc să fiu discret. Vasele alunecă și se ciocnesc pe blatul mesei, sertarele se trântesc cu zgomot. Pașii mei sunt apăsați. Lingurile îmi mai cad din mână și fac acel zgomot metalic nesuferit când se ating de blatul portocaliu al mesei. Oala de pe aragaz mai dă în clocot și zeama se prelinge pe cuptor.
   Cade noaptea. Mâncăm cina în tăcere, recunoscători pentru sunetul ploii. Privesc și eu pe fereastră la cum se întunecă treptat cerul. Aprind veioza mica și chioară și mă apuc să arunc bețe în foc. Mă privește cu colțul ochiului și mă întreb oare ce vede când se uită la mine.
   Deodată, aud un zgomot puternic afară și sar repede în picioare, șoptind „Șșșș”, deși ea nu spusese nimic. Mă întind după armă și o apuc strâns în mână. Privesc pe geam și îmi dau seama că este grătarul din curte, care a fost luat de vijelie.
   Mă simt ușurat.
   Fata se holbează iar la mine, la cum dau draperia la o parte și mă uit în curte, doar ca să fiu sigur. Să mă asigur că nu e nimeni acolo. Trag draperia înapoi și mă așez la loc. Ea mă fixează cu privirea în continuare, se uită la pata veche de două zile de pe tricoul meu, la părul negru de pe mâinile mele, la felul relaxat în care țin pistolul, ca și cum nu ar fi un obiect cu care se poate curma viața cuiva.
   Mă uit la ea, nervos, și o întreb:
   - Ce-i?
   S-a ghemuit la loc, pe scaunul de lângă fereastră. Părul îi cade peste față, în valuri lungi. Vânătăile sunt aproape vindecate, dar în ochi parcă i-a rămas durerea că au existat pe fața ei. Probabil că încă mai simte cum îi apăs pistolul în carne și știe, din felul în care mă inspectează, că e doar o problemă de timp până când o voi face din nou.
   - Ce facem aici?, mă întreabă.
   Întrebarea îi iese forțată, insinuatoare. Într-un final și-a adunat curajul ca să întrebe asta. Și-a dorit să o facă încă de când am ajuns aici.
   Suspin lung, exasperat.
   - Nu-ți bate tu capul cu asta, spun, după o vreme.
   Doar un răspuns la nimereală, ca să-i închid gura.
   - Ce vrei de la mine?, continuă ea.
   Stau nemișcat, fără nicio emoție exprimată pe față. Nu vreau nimic de la ea.
   - Nimic, spun.
   Mă întorc cu spatele și încep să împung bețele din foc. Nu vreau să mă uit în direcția ei.
   - Atunci lasă-mă să plec.
   - Nu pot.
   Îmi scot unul din tricourile de pe mine și îl așez pe jos, la picioarele mele, tot acolo unde pun și pistolul. Cel puțin aici, în partea asta, focul încălzește cât de cât cabana. Dormitorul, în schimb, e friguros. Ea doarme cu multe haine pe ea, pantaloni lungi, un hanorac și șosete, și încă mai tremură chiar și după ce a adormit.
   Știu asta, pentru că am privit-o.
   Mă întreabă din nou ce vreau de la ea. Sigur că vreau ceva, îmi zice. Altfel, de ce aș fi înșfăcat-o din apartamentul meu și aș fi adus-o aici?
   - Am fost angajat să fac o treabă. Să te iau și să te duc la Lower Wacker. Să te las acolo. Asta a fost tot. Trebuia să te las acolo și să dispar.
   Lower Wacker este o stradă care se intersectează cu un tunel, iar tunelul se întinde până la mama dracu’.
   O văd în ochii ei - este confuză. Se uită în depărtare, tot pe geam, în noaptea lipsită de orice lumină.
   Sunt câteva cuvinte pe care nu le înțelege: o treabă, să te las și să dispar. Era mult mai ușor pentru ea să creadă că toate astea au fost la întâmplare. Că un nebun a răpit-o, doar pentru că așa i s-a năzărit.
   Spune că singurul lucru pe care-l știe despre Lower Wacker este că obișnuia să meargă acolo cu soră-sa când erau mici, pe când locul era luminat cu becuri verzi, fosforescente. Asta e prima chestie personală pe care mi-o spune despre ea.
   - Nu înțeleg, zice, disperată să primească un răspuns.
   - Nu știu nici eu toate detaliile. Șantaj. Răscumpărare, îi zic.
   Începe să mă calce pe nervi. N-am chef să vorbesc despre asta.
   - Și atunci de ce suntem aici?
   Ochii ei mă imploră să-i dau o explicație. Mă privește cu acest amestec de frustrare, dezorientare și trufie.
   E o întrebare al naibii de bună, mă gândesc.
   Am studiat-o un pic, online, înainte de-a o înhăța. Știu câte ceva despre ea, deși e convinsă că n-am nicio idee. Am văzut poze cu familia ei mondenă, îmbrăcați în hainele lor de designeri, părând bogați și snobi în același timp. Știu când a devenit taică-su judecător. Știu când ar trebui să fie reales. Am urmărit pe internet niște filmulețe cu el. Știu că e un nenorocit.
   Așchia nu sare departe de trunchi.
   Vreau să-i spun s-o lase baltă. Să tacă din gură. Dar, în loc de asta, spun:
   - M-am răzgândit. Nimeni nu știe că suntem aici. Dacă ar ști, ne-ar omori. Pe mine și pe tine.
   Se ridică și începe să se plimbe cu pași târșâiți prin cameră. Își ține brațele strânse în jurul corpului.
   - Cine?, mă imploră ea.
   Cuvintele alea - ne-ar omorî, pe mine și pe tine - o lasă aproape fără suflare. Ploaia începe să cadă și mai puternică, deși nu credeam că este posibil. Se apleacă spre mine, ca să audă ce am de spus. Mă uit la podeaua de lemn a cabanei. Îi evit ochii nerăbdători.
   - Nu-ți face griji, spun.
   - Cine?! mă întreabă din nou.
   Așa că îi povestesc despre Dalmar. Mai mult ca să tacă naibii din gură. Îi spun despre ziua în care Dalmar m-a găsit și mi-a dat o fotografie cu ea. Mi-a zis că trebuie s-o găsesc și să i-o aduc pe fata aia.
   Se întoarce spre mine și mă întreabă pe un ton acuzator:
   - Și atunci de ce n-ai făcut-o?
   O văd mustind de ură, din creștetul capului până la degetele de la picioare, și mă gândesc că poate ar fi trebuit s-o fi făcut. Ar fi trebuit să i-o duc lui Dalmar și să termin cu treaba asta. Aș fi acum acasă, cu destui bani încât să am de mâncare, pentru facturi și pentru ca să acopăr creditele. Nu ar trebui să-mi fac griji pentru ce am lăsat în urmă, întrebându-mă constant cum mai merg lucrurile acasă, cum o să supraviețuiască ea, cum aș putea s-o iau cu mine înainte să dispar. Mă gândesc la asta tot timpul, de fapt. Mă ține treaz nopțile. Când nu sunt terorizat de gândul la Dalmar și polițiști, mă gândesc la ea, singură în toată casa.
   Dacă aș fi predat fata așa cum ar fi trebuit, cum ne înțelesesem, toate astea s-ar fi terminat. Apoi, singurul lucru care m-ar mai fi îngrijorat ar fi fost dacă și când m-ar fi prins polițiștii. Dar, sigur, nu era ceva nou.
   Nu răspund la întrebarea idioată a fetei. E ceva ce n-are nevoie să știe. Nu e treaba ei să știe de ce m-am răzgândit și de ce am adus-o aici.
   În loc de asta, îi povestesc tot ce știu despre Dalmar. N-am habar de ce o fac. Presupun ca să fiu convingător, ca ea să știe că n-o mint. Ca să-i fie teamă. Ca să înțeleagă că a fi aici, cu mine, e cea mai bună alternativă, singura, de fapt.
   Cam tot ce știu despre Dalmar e din auzite. Zvonuri despre cum a fost unul dintre acei copii soldați pe când trăia în Africa, ăia care sunt spălați pe creier și dresați să omoare. Despre cum a bătut și torturat un om de afaceri, într-un depozit părăsit, undeva prin vest, pentru că omul nu-și plătise datoriile. Despre cum ucisese un băiețel de numai 9-10 ani, pentru că familia lui nu plătise răscumpărarea. Cum l-a împușcat pe copil și apoi a trimis fotografii cu el mort familiei, ca să se amuze și să triumfe.
   - Minți, îmi spune ea.
   Dar ochii îi sunt plini de groază. Știe că nu mint.
   - Cum poți ști sigur?, o întreb. Ai idee ce ți-ar fi făcut dacă ar fi pus mâna pe tine?
   Violul și schingiuirea sunt primele care-mi vin mie în minte. Are un loc secret în Lawndale, o casă pe South Homan, unde am fost și eu o dată sau de două ori. Acolo mă gândesc că ar fi ținut fata, o casă din cărămidă cu trepte în față. Un covor plin de pete. Întrerupătoare smulse din perete când fostul proprietar s-a cărat. Urme de inundație și mucegai întins pe tavan și pe pereți. Geamuri sparte, acoperite cu folie de plastic. Ea, în mijlocul camerei, pe un scaun pliant, legată și cu un căluș în gură.
   Așteptând. Pur și simplu așteptând. În timp ce Dalmar și băieții lui se distrau și ei un pic. Și după ce judecătorul ar fi plătit recompensa, mi-l imaginez pe Dalmar spunându-i unuia dintre băieți s-o împuște. Să scape de orice fel de dovezi. S-o arunce în vreun tomberon sau poate în râu. Îi spun asta și pe urmă adaug:
   - Odată ce intri într-un rahat ca ăsta, nu mai este cale de ieșire.
   Nu spune nimic. Nici despre Dalmar, deși eu știu că se gândește la el.
   Știu că are în minte acea imagine cu Dalmar împușcând un copil de - ani.

GABE

       Înainte

   Sergentul îmi dă undă verde să dau fața suspectului nostru la știri, vineri seara. Indiciile încep să curgă.
   Oamenii sună să ne spună că ne-au văzut suspectul. Atâta doar că pentru unii e Steve, pentru alții e Tom. O doamnă crede că a mers cu el în metrou seara trecută (Era și o femeie cu el? Nu, era singur). Un tip crede că l-a văzut lucrând în clădirea lui de birouri pe State Street, dar e convins că suspectul este hispanic, ceea ce îl asigur că este fals. Avem doi novici care sunt însărcinați să răspundă la telefon, încercând să deosebească pistele reale de fundături. Până dimineața, rezultatul apelurilor este ăsta: ori nimeni nu are nici cea mai vagă idee cine e suspectul, ori e cunoscut după atâtea alias-uri cât să primim telefoane de identificare pentru tot restul anului. Recunoașterea eșecului nostru mă întristează. Suspectul nostru ar putea fi mai experimentat decât mi-ar fi plăcut mie să cred.
   Îmi petrec o grămadă de timp gândindu-mă la el. Îmi pot imagina multe despre caracterul lui fără să-l fi întâlnit vreodată, fără ca măcar să-i știu numele. Nu există niciodată un singur factor care dă naștere unui comportament violent și antisocial la o persoană. Este un cumul de factori, întotdeauna. Bănuiesc că nivelul lui socio-economic nu-l plasează nicăieri în vecinătatea familiei Dennett. Pot să presupun că nu a mers la facultate și că a avut probleme în a-și găsi sau în a-și menține un loc de muncă. Mai cred că, în copilărie, nu a avut relații care să conteze cu mulți adulți, nu a avut un model. Poate că nu a avut deloc relații care să conteze. Poate că s-a simțit înstrăinat. E posibil ca părinții să nu se fi implicat deloc. Poate că au avut probleme în căsnicie. O fi fost chiar abuzat. Cu siguranță, părinții nu au pus accentul pe educarea copilului, și nici prea mult pe afecțiunea pe care ar fi trebuit să i-o ofere. Sigur nu au fost genul care să-l învelească înainte să adoarmă sau să-i citească povești, seara. Sunt convins că nu mergeau la biserică.
   Nu este obligatoriu să fi manifestat violență față de animale, în copilărie. Poate era doar hiperactiv. Poate avea probleme în a se concentra. Poate era deprimat, rebel sau antisocial.
   Mai mult ca sigur, niciodată nu a simțit că deține controlul asupra propriei vieți. Nu a învățat ce înseamnă să fii maleabil. Nu știe ce este empatia. Sigur nu are abilitatea de a ieși dintr-un conflict decât dând cu pumnul sau scoțând pistolul.
................................................................